Sarmis studia dacica 2007, NR. 2Aurora PEŢAN, Daci şi dani la Cato Maior 1. Marcus Porcius Cato (Cato Maior, Cato Censor) a trăit între 234-149 a. Chr. şi este cunoscut în special prin tratatul De agricultura (sau De re rustica) Este primul istoriograf de limbă latină, dar din opera sa, Origines („Întemeieri”), s-au păstrat doar fragmente [1]. Lucrarea a fost redactată spre bătrâneţe, începută probabil prin anul 172 î.Hr. şi rămasă neterminată în momentul morţii [2]. Structura lucrării a putut fi reconstituită în linii mari: şapte cărţi, dintre care primele trei, cu o prefaţă proprie, înfăţişează întemeierea unor cetăţi italice şi abundă în informaţii etnologice, iar următoarele patru, precedate de o nouă prefaţă, sunt o cronică a evenimentelor până în vremea sa. Interesul lui Cato merge mult dincolo de istoria Romei şi se îndreaptă asupra Italiei ca unitate. Cartea I relatează sosirea lui Aeneas şi luptele dintre troieni şi aborigeni, cărţile II şi III istoria principalelor populaţii italice, iar din cartea a IV-a începe istoria propriu-zisă, cu primul război punic. În cartea a V-a e prezentat al doilea război punic, evenimentele de după bătălia de la Zama şi al treilea război cu Macedonia, iar cărţile VI şi VII descriu evenimente survenite până spre mijlocul secolului al II-lea. Este important de remarcat că interesul lui Cato nu se limita la Roma şi la populaţiile italice, ci se extindea şi la neamuri din afara peninsulei, de exemplu la cele hispanice. Toate pasajele cunoscute din Origines s-au păstrat în operele altor autori, citate de aceştia. Nu s-a găsit până în prezent nici un manuscris, fie şi fragmentar cu lucrarea lui Cato. Cele mai ample fragmente se află citate în lucrările lui Aulus Gellius, Servius, Priscianus, Charisius, dar şi la Macrobius, Fronto, Pseudo-Frontinus, Festus, Cicero, Plinius Secundus, Velleius Paterculus, Solinus, Varro, Titus Livius, Probus, chiar şi la Plutarch şi Ioannes Lydos, în total un număr de 143 de fragmente.  2. Un număr de două fragmente scurte din această operă a lui Cato, necunoscute până acum, am găsit citate într-o lucrare a lui Philippe Briet. Acesta a trăit între 1601-1668. S-a născut în Abbeville, şi a fost iezuit de la vârsta de 18 ani. A fost geograf şi istoric şi a scris, între altele, o amplă lucrare intitulată Parallela geographiae veteris et novae, în două volume, publicată în 1648 [3]. În volumul al II-lea, cap. V – Historica descriptio Daciae, pg. 1, De Dacis in genere, num. 1, Nomen, p. 280, întâlnim următoarea afirmaţie:  Cato in originibus Danos eosdem esse cum Dacis scripsit. „Cato a scris în Origines că Danii sunt aceiaşi cu Dacii”. Apoi, puţin mai jos, la pg. 3 De Danubio, num. 1 Nomen, p. 284:  Cato in originibus dictum esse vult a Danis qui iidem sunt cum Dacis.„Cato în Origines pretinde că [Dunărea] a fost numită [aşa] de la Dani, care sunt aceiaşi cu Dacii.” O confirmare a informaţiei de la Philippe Briet se regăseşte în comentariile la „Meteorologia” lui Aristotel ale cardinalului Péter Pázmány, scrise în 1598; sub cuvântul Danubius apare următoarea notă:  Danubius. Anianus Cato in Originibus Danubium vult ab accolis Danis cognominatum [4]. „Danubius. Anianus Cato în Origines susţine că Danubius este numit [aşa] de la danii riverani”.   De data aceasta numele dacilor nu mai este pomenit, dar pasajul are în mod evident legătură cu cel citat de Philippe Briet. Este vorba tot de o lucrare numită Orgines, a unui

autor numit tot Cato, dar al cărui nume este însoţit de un altul, Anianus, posibil un autor medieval de la care Pázmány a împrumutat citatul din Cato. E posibil să fie vorba de un anume Magister Computus care a trăit în preajma anului 1300.  3. Din ce se ştie până acum, prima atestare a danilor se găseşte la Iordanes, care nu îi pune în legătură cu dacii, ci îi consideră din acelaşi neam cu suetidi, şi îi menţionează în legătură cu alungarea herulilor [5]. Tacitus, în Germania, nu-i pomeneşte decât pe gothones şi suiones [6].  Este plauzibil ca aceste fraze să fi făcut parte din lucrarea lui Cato, sau Briet citeaza din memorie şi atribuie greşit aceste afirmaţii istoriografului roman? Cato nu spune că danii erau germanici, nu spune decât că dani este o variantă a etnonimului daci. Poate de aceea Tacitus, care cunoştea fără îndoială Origines, nu îi citează pe danii lui Cato: pentru că nu aveau legătură cu neamurile pomenite de el în Germania. Interesant de remarcat că Briet însuşi nu face legătura între danii-daci şi danii-danezi: în capitolul despre Danemarca, numele danilor primeşte mai multe explicaţii, dar nici una legată de daci, iar pentru el Dania nu are nici o legătură cu Dacia, în ciuda tradiţiei, pe care o cunoştea probabil, de numire a Danemarcei în textele latineşti prin Dacia [7]. Asta îl disculpă pe Briet de o eventuală intenţie de falsificare a textului catonian cu scopul de a conferi danezilor o origine străveche dacică. Lui Briet îi este indiferent de unde se trag danezii. Şi mai interesant este faptul că vechile scrieri nordice, care insistă asupra identităţii de nume dani-daci şi Dania-Dacia, nu cunosc aceste pasaje din Cato. E plauzibil ca Briet să fi avut variante manuscrise sau fragmente necunoscute cărturarilor nordici.  4. Nu putem şti unde îşi are originea identificarea dani-daci în scrierile nordice [8]. Cronica lui Dudo, Gesta Normannorum, datată cca 1015, foloseşte pentru Danemarca numele de Dacia, cu consecvenţă. Pentru el dacii se trag din danai şi din Antenor [9]. La 1170, când e datată Chronicon Lethrense, se foloseşte aceeaşi denumire de Dacia. În Annales Fratrum Minorum Wisbyenses, în care sunt consemnate evenimentele din perioada 67 – 1287, la anul 686 se consemnează plecarea longobarzilor din Dacia. În mod surprinzător, cel mai mare istoric danez medieval, Saxo Grammaticus, care a scris în sec. XII Historia Danorum, deşi a folosit ca izvoare şi Cronica lui Dudo şi Chronicon Lethrense, nu foloseşte niciodată etnonimul daci pentru dani sau Dacia pentru Dania. Pentru el numele danilor vine de la regele Dan [10]. Pe la începutul sec. XIII, Snorri Sturluson continuă tradiţia lui Dudo în Ynglinga Saga. Personaje precum Simon Dacus (sau Simon de Dacia), Martinus de Dacia, Johannes de Dacia şi, mai bine cunoscut, filozoful Boethius de Dacia, toţi în sec. XIII, au folosit în numele lor la denumirea latinească a Danemarcei. Regii danezi băteau monedă în Evul Mediu cu titulatura Rex Daciae, şi, mai recent, în 1939, a fost înfiinţat în Danemarca Prioratul de Dacia. Deşi se consideră că identificarea Dania-Dacia este pur livrescă, ea este întâlnită şi în foclorul şi mitologia daneză, semn că a pătruns adânc în conştiinţa danezilor. Tradiţia numirii Danmarcei prin Dacia în documentele latineşti urcă cu siguranţă în primul mileniu, şi n-ar fi exclus ca fragmentele din Cato citate de Briet să fi jucat un anume rol în naşterea acesteia.  În acelaşi timp, e greu de admis că Briet a atribuit cu de la sine putere identitatea daci-dani tocmai lui Cato, despre care noi nu ştim să se fi preocupat vreodată de daci. Cel mai probabil este că, la un moment dat, din opera lui Cato existau mai multe fragmente decât

există astăzi [11], iar între acestea se aflau şi unele referiri la daci. Aceasta ar deveni prima atestare a dacilor, devansând-o cu un secol pe cea a lui Caesar din De bello Gallico.

[1] Historicorum Romanorum Fragmenta, ed. Hermann Peter, Leipzig, Teubner, 1883, p. 40-67.[2] Cf. Cornelius Nepos, Cato, 3, ed. Martine Chassignet, Paris, 1986. [3] Textul integral se găseşte în format .pdf la http://gallica.bnf.fr documentul cu nr. N0082912.[4] Petri Cardinalis Pázmány Opera Omnia vol. III, p. 545, Budapesta, 1894.[5] Iordanes, III (23): Suetidi, cogniti in hac gente reliquis corpore eminentiores: quamvis et Dani, ex ipsorum stirpe progressi, Herulos propriis sedibus expulernnt, qui inter omnes Scandiae nationes nomen sibi ob nimia proceritate affectant praecipuum.[6] Preluat şi de Anonymus Ravennatus  (sec. VII), Cosmographia I, 12, 11.[7] Op. cit., vol. II, partea I, cartea III, cap. 7 (regnum Danicum), pg. 1, num. 1 (Nomen): Nomen credunt omnes a Dano primo Danorum rege deductum, ideoque dictam Danmarchiam, quasi Terram Dans. Phillipus tamen Cluverius, ut supra in veteri Scandia notavimus, hoc nomen primo deducit a voce Theuth, quae Deum sonat, et postea a Saxonibus God, unde qui antea Theutoni dicti Godani, ex quo prima syllaba expuncta Dani dicti sunt. Alii a voce Daneman, quae dictio viros aquosos significat, a voce Aha, quae illis est fluvius.[8] Vezi şi Bărcăcilă, Alexandru, Dacia şi Dania în istoriografia şi cartografia medievală, S.M.I.M., 3, 1959, p. 341-356.[9] Straniu este faptul, remarcat de comentatorii lui Dudo, că Dacia descrisă de acesta nu seamănă absolut deloc cu Danemarca. în schimb seamănă mult cu Dacia carpatină. Cf. în special cap. 2, pg.2, Dudonis de St. Quentin Gesta Normannorum (De moribus et actis primorum Normanniae ducum).  [10] Cap. I, 1.1.1: Dan igitur et Angul, a quibus Danorum coepit origo... Quamquam Dudo, rerum Aquitanicarum scriptor, Danos a Danais ortos nuncupatosque recenseat.[11] Un al treilea fragment din aceeaşi lucrare pierdută a lui Cato a fost semnalat de Maria Crişan, în Cărturari nordici despre geţi şi limba lor scrisă, Bucureşti, 2004, p. 32 şi passim. Autoarea susţine că informaţia apare la Joannes Magnus Gothus, la Vulcanius Bonaventura Brugensis şi la Carolus Lundius. Fragmenul respectiv face parte într-adevăr din opera pierdută a lui Cato, dar nu se referă la geţi, ci la romani, şi este citat de Cicero de trei ori, în variante uşor diferite (Tusculanae 4, 2, 3:  "gravissumus auctor in Originibus dixit Cato morem apud maiores hunc epularum fuisse, ut deinceps, qui accubarent, canerent ad tibiam clarorum virorum laudes atque virtutes"; Tusculanae 1, 2, 3: "quamquam est in Originibus solitos esse in epulis canere convivas ad tibicinem de clarorum hominum virtutibus"; Brutus 19, 75: "atque utinam exstarent illa carmina, quae multis saeclis ante suam aetatem in epulis esse cantitata a singulis convivis de clarorum virorum laudibus in Originibus scriptum reliquit Cato"). Fragmentul este apoi preluat de Varro şi Valerius Maximus, cf. Hermannus Peter, Historicorum romanorum reliquiae, Stuttgart 1993, vol. I, p. 92, fragm. 118 şi  Cato, Les origines, text établi, traduit et commenté par Martin Chassignet, Paris, Les Belles Lettres, 1986, p. 53, liber. VII, fragm. 13. Conform Mariei Crişan, citatul din Cato apare pentru prima dată la Joannes Magnus Gothus în Historia de omnibus Gothorum Suenonumque regibus, Roma, 1554, cap. I, sub forma: "Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint" ( „Geţii, chiar înainte de întemeierea Romei, cântau faptele glorioase ale eroilor lor, scrise în versuri, acompaniaţi de fluier”). În realitate,

fragmentul citat este din Vulcanius Bonaventura, De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit, Lugduni Batavorum, 1597, p. 4, dar nici acesta, nici Magnus Gothus nu au atribuit această informaţie lui Cato. Ei susţin că goţii (= geţii) cunoşteau scrierea şi îşi proslăveau eroii în cântece acompaniate de fluier într-o vreme când Roma nici măcar nu fusese întemeiată, şi că această practică a luat fiinţă la Roma mult mai târziu, aşa cum arată Cato. Deci trimiterea la Cato se face numai cu referire la informaţia că romanii au instituit târziu obiceiul cântecelor eroice. Iată textul din Magnus Gothus: "Quibus etsi Romani sermonis notitia, quae tunc ante Romam conditam nulla erat, abesset, attamen tanta ad eloquentiae studium, et ad scribendum patrias poeses diligentia eos inflammavit, ut non solum pueri modesti (quod Romanos longo post tempore fecisse scribit Cato) cantaturi carmina antiqua, in quibus laudes erant maiorum, passim instituerentur, verumetiam graves viri in tibias de clarorum virorum virtutibus (ut etiam hodie fit) canerent." Şi textul din Vulcanius Bonaventura, inspirat evident din cel al lui Magnus Gothus: "Adeo ut verisimile sit longe ante inventas literas Latinas et antequam Carmenta et Graecia ad ostia Tiberis et Romanum solum cum Euandro peruenisset, expulsisque Aboriginibus gentem illam rudem mores et literas docuisset, Getas literas suas habuisse. Quod quidem ut pro certo affirmare non possum (neque enim ullus eius rei authorem habeo) ex eo tamen satis liquere potest, quod Getae etiam ante Romam conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a Romanis factitatum scribit Cato". În ce-l priveşte pe Carolus Lundius, acesta nu face nici o referire la fragmentul discutat mai sus, ci la un pasaj al lui Cato despre întemeierea Italiei: "Ut mittam Scythos Italiae fuisse conditores. Sicut praeter scriptores alios in originibus monstraverat Cato, quarum fragmenta quaedam etiamnunc supersunt" (Zamolxis primus Getarum legislator, Accademica dissertatione luci publicae restitutus auctore Carolo Lundio, Upsaliae, 1687, cap. II, § 8, p. 29-30).