Upload
ghita-marius
View
222
Download
5
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
TEZĂ DE DOCTORAT
CONDUCĂTOR DOCTORAT:
PR. PROF. UNIV. DR. NECHITA RUNCAN
DOCTORAND:
PR. RUSU NICOLAE
1
CONSTANŢA 2013
UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
REPERE ISTORICE ÎN DEZVOLTAREA
RELAŢIILOR DINTRE STAT ŞI BISERICĂ
LA ROMÂNI
CONDUCĂTOR DOCTORAT:
PR. PROF. UNIV. DR. NECHITA RUNCAN
DOCTORAND:
PR. RUSU NICOLAE
2
CONSTANŢA
2013
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………...……. 8
CAPITOLUL I: REPERE ISTORICE ÎN RELAŢIA STAT – BISERICĂ..…..... 15
I. Dreptul în viaţa Bisericii ……………………………………………………....……… 15
II. Consideraţii generale despre relaţia Stat - Biserică …………………...….…… 20
III. Modelul ortodox şi modelul european de relaţie între Stat
şi structurile religioase ………………………………………………………….…… 29
1. Modelul ortodox ……………………………………………………………………….... 29
2. Modelul european ………………………………………………………………………. 30
3. Standarde europene şi internaţionale în materie de libertate religioasă ………….… 38
IV. Instituţiile religioase şi legea ………………………………………………………. 39
V. Relaţiile dintre administraţia publică şi instituţiile de cult …………..……… 40
VI. Biserica şi politica din perspectivă canonică ………………………………….. 42
CAPITOLUL II: EVOLUŢIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
(SAU DE LA DREPTUL BISERICESC LA CEL LAIC) …...… 50
I. Statul şi dreptul românesc în Evul Mediu. Legea Ţării (sec. IV – XIV) .... 52
1. Lege şi dreptate …………………………………………………………………………. 53
A. Conceptul de lege …………………………………………………………………… 53
B. Noţiunea de dreptate …………………………………………………….………….. 54
2. Legea ţării - creaţie românească ……………………………………………………….. 54
II. Statul şi dreptul românesc în perioada feudalismului dezvoltat ………..….. 55
1. Dreptul scris până la instaurarea regimului turco-fanariot ………………………..…
57
2. Apariţia primelor pravile ………………………………………………………..……… 57
A. Pravilele scrise în limba slavonă ……………………………………….…………… 59
B. Pravilele scrise în limba română ……………………………………………………. 59
3
C. Conţinutul, importanţa şi aplicarea primelor pravile …………………..………… 60
3. Hrisoavele legislative ……………………………………………………………….…… 63
4. Cartea Românească de Învăţătură şi Îndreptarea Legii ……………………….…….. 64
5. Dreptul scris în Transilvania …………………………………………………………… 65
A. Statutele Ţării Făgăraşului ……………………………………………….…………. 66
B. Dreptul scris în Transilvania, principat autonom ………………………….……… 67
III. Ţara Românească şi Moldova sub regimul turco-fanariot ……….……..…. 69
1. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot …………………………..….…….. 68
2. Evoluţia dreptului în cea de a doua fază a regimului turco-fanariot ……..………… 69
IV. Organizarea de stat şi dreptul în perioada 1821-1848 ……………..……….. 72
1. Semnificaţia istorică a revoluţiei de la 1821 …………………………………………. 72
2. Evoluţia organizării de stat în Ţara Românească şi Moldova ……………………… 74
3. Evoluţia dreptului. Tendinţa de modernizare a dreptului ………………..………… 75
V. Organizarea de stat şi dreptul Transilvaniei în perioada 1691-1848 ............ 77
1. Organizarea de stat ……………………………………………………………...……. 77
2. Organizarea bisericii ……………………………………….…………………………. 78
3. Dreptul din Transilvania ………………………………………………………….….. 79
VI. Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi a Moldovei
în perioada 1848-1856 ………………………………………………………..…….. 80
1. Semnificaţia istorică a revoluţiei de la 1848 ……………………………….………….
80
2. Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi a Moldovei ………………………….…….
82
VII. Formarea statului naţional şi a sistemului de drept modern …………...… 84
1. Evoluţia organizării de stat în perioada 1859-1864 …………………………….…….
84
2. Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris ……….. 86
3. Opera legislativă a lui Ioan Cuza. Importanţa acestei opere legislative ………….... 86
VIII. Legislaţia modernă în perioada 1866-1918 ……………..…...……………….. 87
1. Monarhia constituţională parlamentară ………………………………….………….. 87
2. Dobândirea independenţei de stat a României ………………………………………. 88
3. Evoluţia dreptului ………………………………………………………………...…… 88
IX. Stat şi Biserică în perioada 1918-1938 ………………...……………………..… 894
1. Făurirea statului naţional unitar român ………………………………………...…….
89
2. Evoluţia dreptului. Unificarea legislativă ………………………………………..…… 90
X. Stat şi Biserică în timpul regimului comunist ………………………….….….. 91
CAPITOLUL III: LEGILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ …………………….…....….. 95
I. Canoanele …………………………………………………………………..……...…….. 95
II. Statutele ………………………………………………………………………………..... 96
1. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1949) …... 96
2. Noul Statut pentru organizarea şi funcţionarea
Bisericii Ortodoxe Române (2008) …………………………………………………….. 99
3. Principii canonice de organizare a Bisericii Ortodoxe Române ………...……..…… 102
III. Regulamentele …………………………………………………………………...….. 106
IV. Hotărârile sau deciziile sinodale …………………………………………..……. 114
CAPITOLUL IV: LEGILE DE STAT ŞI IMPACTUL LOR ÎN VIAŢA
BISERICII. ANALIZĂ ISTORICĂ ŞI JURIDICĂ
(1859 – 2013) ………………………………………………………….. 118
I. Legile Principatelor Unite …………………………………………….……………. 119
1. Codurile ……………………………………………………………………………….. 120
A. Codul civil (1864) ……………………………………………..…………………… 120
B. Codul penal (1864) …………………………………………..…………………….. 120
2. Legile bisericeşti ale lui Cuza ………………………………………………………… 121
A. Măsuri quasi-legale şi primele legi bisericeşti ale lui Cuza …………………..…. 124
a. Legea privind obligaţia de a folosi limba română în cult (1863) …………….. 124
b. Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863) ……………...…… 124
c. Legea pentru înmormântări (1864) …………………………..……………….. 127
d. Legea pentru comunele urbane şi rurale (1864) ………………….………….. 127
B. Ultimele legi bisericeşti ale Domnitorului Cuza …………………………...…….. 127
5
a. Decretul pentru regularea schimei monahale (1864) ………………………… 127
b. Decretul organic pentru înfiinţarea unei
autorităţi sinodale centrale (1864) ……………….……………...……………. 128
c. Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi din
România (1865) …………………………………………………...……………. 130
C. Lupta pentru canonicitate ……………………………………………………..…. 131
3. Constituţia din 1866 ……………………………………………………………….…. 139
4. Legea privind autocefalia Bisericii Române Ortodoxe (1885) …………………..… 140
II. Legile României în perioada 1918 – 1945 …………………………………….. 141
1. Constituţia din 1923 ……………………………………………………..…………… 144
2. Legi privind viaţa bisericească ……………….……………………………………... 146
A. Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopesc şi mitropolitan
al Ungrovlahiei la rangul de scaun patriarhal (1925) …………………………… 146
B. Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (1925) ….……… 148
C. Concordatul României cu Vaticanul (1927) ……………………….……………. 150
D. Legea pentru regimul general al cultelor (1928) …………………..……………. 157
3. Constituţia din 1938 …………………………………………………..……………… 162
III. Legile din perioada regimului comunist 1945 - 1989 ……………...……… 164
1. Cadrul general …………………………………………………………………….….. 165
2. Constituţia Republicii Populare Române (1948) …………………………….…….. 167
3. Constituţia Republicii Populare Române (1952) ………………………………..…. 169
4. Decretul nr. 175 din 3 august 1948 - Legea învăţământului …………………..….. 169
5. Alte legi cu privire la viaţa religioasă …………………………………………..…… 171
A. Decretul - lege nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor … 171
B. Decretul nr. 178 din 4 august 1948 pentru organizarea
Ministerului Cultelor ……………………………………………………….…… 172
C. Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948 pentru denunţarea concordatului
încheiat între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin
Legea din 12 iunie 1929 ……………………………………………………..….. 173
D. Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948 privind stabilirea situaţiei
de drept a fostului cult greco-catolic …………………………………………….
174
E. Decretul nr. 410 din 28 octombrie 1959 pentru desfiinţarea unor
mănăstiri şi scoaterea din monahism a mai multor călugări ………….………. 178
6
6. Constituţia Republicii Socialiste România (1965) …………………………….……. 181
7. Constituţia din 1986 ………………………………………………………...……….. 182
IV Reglementări prin legi de Stat cu privire la Biserică (1989 - 2013) ……..
183
1. Constituţiile din 1991 şi 2003 …………………………………………………….….. 188
A. Prezentare generală ………………………………………………………...…….. 188
B. Insuficienţe ale Constituţiei României din perspectivă creştină ortodoxă ……..
190
2. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor ….. 201
A. Scurt istoric al adoptării legii ………………………………………….…………. 202
B. Prezentare generală ………………………………………………………..………
204
C. Câteva consideraţii asupra Legii nr. 489/ 2006 …………………………………. 211
D. Sistemul cultelor recunoscute în România ……………………………….………
217
E. Biserica Ortodoxă Română şi calitatea ei de „cult recunoscut” ………..………. 221
F. Concluzii deschise …………………………………………………………….…… 225
3. Codul Civil …………………………………………………………………...……….. 227
4. Codul Penal ……………………………………………………………..……………..
227
5. Norme şi dispoziţii privitoare la predarea religiei în şcolile publice de stat ……....
232
6. Norme şi dispoziţii privitoare la organizarea clerului militar …………………..… 240
7. Norme şi dispoziţii privitoare la restituirea proprietăţii funciare …………………
244
8. Norme şi dispoziţii privitoare la salarizarea clerului …………………………..….. 251
9. Norme privitoare la relaţiile economico-financiare ale Statului Român
cu instituţiile bisericeşti ……………………………………………………………… 258
10. Norme şi dispoziţii privitoare la lăcaşurile de cult şi la monumente ………...….. 266
11. Norme şi dispoziţii privitoare la stabilirea unor sărbători legale ……………...…
270
12. Lege privind parteneriatul dintre Stat şi Biserică în domeniul
serviciilor sociale (2011) …………………………….……………………………… 271
13. H.G. nr. 44 din 13.02.2013 privind organizarea şi funcţionarea
Secretariatului de Stat pentru Culte …………………………………...………….. 2757
CONCLUZII ………………………………………………………………………..…….. 279
PROPUNERI ……………………………………………………………………………… 289
ANEXE ……………………………….…………………………………………………… 294
BIBLIGRAFIE SELECTIVĂ …………………………………………………………… 296
INTRODUCERE
În doctrina creştină Biserica apare ca o comunitate a credincioşilor, care sunt legaţi între ei,
prin credinţă, legea dumnezeiască, ierarhie şi Sfintele Taine. Deşi este o comunitate de oameni,
totuşi, la întemeierea Bisericii, voinţa oamenilor n-a avut niciun rol, întemeietorul ei fiind însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos. Biserica este deci supranaturală, prin originea şi prin constituţia ei; este
expresia sensibilă a dreptului divin, este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, a cărei existenţă şi
trăinicie este veşnică şi independentă de voinţa membrilor ei.
Biserica se află între om şi Dumnezeu, între istorie şi metaistorie, între timp şi veşnicie şi,
în cele din urmă, între păcat şi sfinţenie, între două realităţi nu pentru a le despărţi, ci pentru a le uni
şi a o desăvârşi pe prima în cea de-a doua.
Societatea, în evoluţia sa istorică, a fost influenţată de religie1, însă a şi reacţionat prin
susţinerea unui proces complex de modernizare a instituţiilor religioase, antrenat de progresul
social. Transformarea a fost treptată, fiecare epocă având caracteristici şi dinamici diferite,
determinate de factorii implicaţi şi de complexitatea şi interdependenţa relaţiilor dintre ei, precum şi
de interacţiunile domeniului religios cu celelalte sfere ale vieţii politice şi sociale. Separarea dintre
Stat şi Biserică a reprezentat un proces istoric important, prin care s-a urmărit independenţa
1 Din perspectivă creştin-ortodoxă, rolul religiei într-o societate este să reunească cerul cu pământul, să formeze un echilibru armonios, care să întretaie verticala cerească cu orizontala pământească, sau cel puţin să reducă distanţele dintre sacru şi profan, dintre teologic şi social.
8
instituţiilor statului (cum ar fi cele legislative, administrative, executive) faţă de instituţiile
religioase. Evoluţia relaţiilor şi modelul de legiferare depind de gradul de separare a puterii politico-
administrative de autorităţile religioase, de modul de organizare a sectorului public şi de normele
care stau la baza funcţionării acestuia, precum şi de instrumentele de garantare pe care Statul le
utilizează.
Lucrarea de faţă urmăreşte să analizeze modul în care au interacţionat şi intereacţionează în
istoria ultimilor 150 de ani Statul şi Biserica la noi în ţară, căci Statul, în virtutea suveranităţii sale,
a legiferat şi în sfera bisericescului, iar aceste legi arată cel mai limpede, la nivel ideologic şi de
intenţie, modul în care Statul român a văzut această relaţie, dincolo de subiectivităţile şi obiecţiile
diferitelor persoane aflate în diferite structuri şi funcţii de conducere şi care au putut nuanţa, pozitiv
sau negativ din perspectiva Bisericii, relaţia statului cu aceasta.
Cadrul legal în care-şi desfăşoară în prezent activitatea cultele a fost modificat prin
Constituţia din 1991 (recte 2003) care prevede că cetăţenii români se bucură de aceleaşi drepturi şi
libertăţi, indiferent de credinţa religioasă pe care o împărtăşesc. Totodată este proclamată şi
garantată libertatea religioasă şi formele ei de manifestare concretă. Sunt stabilite principii esenţiale
pentru desfăşurarea normală a vieţii religioase: cultele sunt libere şi se organizează potrivit
statutelor proprii în condiţiile legii, ele sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia,
inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, spitale, penitenciare şi orfelinate. În şcolile de
stat este prevăzută religia ca obiect de învăţământ distinct.
Cadrul juridic privind viaţa religioasă este completat cu Legea nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (Noua Lege a Cultelor din România).
Locul principal în acest tablou îl ocupă, desigur, Biserica Ortodoxă Română, biserica
tradiţională a poporului român care a avut un rol esenţial în istoria acestuia, reprezentând 87% din
populaţia ţării
Biserica Ortodoxă Română a fost în toată istoria poporului român biserica sa cea mai
veche, unică în primul mileniu după Hristos, apoi covârşitor majoritară până în ziua de astăzi. Tot
Biserica Ortodoxă Română s-a identificat cu aspiraţiile poporului român de-a lungul istoriei sale şi a
contribuit, în mod definitiv şi categoric, la dezvoltarea şi cultivarea limbii, culturii, artei şi tradiţiilor
acestuia, precum şi a păstrării identităţii sale etnice.
În timpul regimului comunist Biserica a fost marginalizată şi persecutată fiind considerată o
instituţie retrogadă şi reacţionară, fiind supusă unui control sever din partea statului comunist.
Biserica Ortodoxă a fost nevoită să accepte compromisul de a renunţa la anumite laturi ale
activităţii sale.2
2 A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult; nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială în
9
Transformările istorice de după 1989 au readus în actualitate Biserica, statul ajutând-o să-şi
refacă structurile sale, pentru a redeveni ceea ce a fost în istoria ţării noastre: o instituţie
fundamentală a societăţii. De aceea se aşteaptă de la Biserica Ortodoxă Română, ca şi de la celelalte
culte, o revigorare a valorilor moral-creştine, care să normalizeze relaţiile dintre semenii noştri.
Pentru a evalua cu relevanţă poziţia cultelor şi în principal a Bisericii Ortodoxe Române -
ca Biserică majoritară - în cadrul societăţii româneşti, trebuie să facem apel la un complex de
elemente istorice, socio-culturale, ideologice, demografice, administrative, politice şi de altă natură.
Biserica Ortodoxă Română, ca şi cult religios, îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
statului, potrivit cu învăţătura sa religioasă, canoanele şi tradiţiile sale, în conformitate cu Statutul
de organizare şi funcţionare aprobat de stat, cu respectarea legilor statului, practicile şi ritualul său
nefiind contrare Constituţiei, securităţii statului sau ordinii publice şi bunelor moravuri.
Activitatea Bisericii Ortodoxe Române are un impact major asupra disponibilităţii societăţii
româneşti de a pune bazele unor instituţii stabile, garantând democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. Biserica Ortodoxă Română a devenit instituţia cea mai
populară din România postcomunistă, bucurându-se de o influenţă crescândă în toate domeniile
vieţii societăţii româneşti (educaţie, rol social, cultural, dar şi juridic, economic şi politic). Toate
sondajele realizate în ultimul deceniu o plasează detaşat în topul încrederii pe care românii o acordă
instituţiilor din ţară.
De toate aceste aspecte trebuie să ţină cont instituţiile competente ale statului atunci când
iau decizii şi adoptă legi în domeniul religios. Legile statului şi reglementările referitoare la viaţa
religioasă nu trebuie considerate o încercare de stânjenire şi limitare a libertăţii credinţei, un
amestec al politicului şi juridicului într-un domeniu care aparţine în exclusivitate sacrului şi
divinului. Încercarea de exceptare a comunităţilor religioase de la reglementările „pământeşti”
pierde din vedere că, deşi „nu aparţin acestei lumi” ele se află în această „lume”, esenţa lor este în
legătură cu supranaturalul dar existenţa este socială şi comunităţile religioase, după cum se exprimă
sociologii, reprezintă grupuri sociale ca oricare altele, evident cu specificul lor.
Credincioşii şi comunităţile pe care le formează se află în cele mai variate relaţii cu
celelalte subsisteme sociale, fiind în acelaşi timp parteneri în viaţa economică, în subsistemul
cultural, administrativ, etc. Nereglementarea relaţiilor din anumite domenii lasă câmp deschis
manifestării liberului arbitru, astfel încât se poate ajunge până la consecinţe şi violenţe greu de
imaginat. În concepţia socială, credincioşii şi comunităţile religioase, prin specificul lor, sunt mai
vulnerabili decât alţi agenţi şi factori ai activităţii sociale. Legile referitoare la organizarea şi
activitatea sistemului religios protejează acest domeniu şi egalizează şansele de coexistenţă şi
colaborare în viaţa socială. De fapt, reglementările juridice referitoare la culte şi credinţe nu
spitale, azile de bătrâni, armată, închisori, etc.10
stabilesc norme pentru viaţa religioasă şi pentru activitatea internă a bisericilor. Pentru aceasta
fiecare cult îşi elaborează propriile norme în cadrul statutelor şi mărturisirilor de credinţă. Normele
elaborate de stat au în vedere asigurarea desfăşurării libere a activitaţii de cult şi relaţiile cu celelalte
subsisteme sociale. Ele vizează nu credinţa ci activitatea „laică” a credincioşilor şi a bisericilor.
Toate bisericile administrează bunuri materiale, terenuri, construiesc lăcaşe de cult, redistribuie
veniturile credincioşilor, au o ierarhie şi o organizare administrativ-teritorială, etc. Aceste
îndeletniciri nereligioase rămân în competenţa autorităţilor politice şi judecătoreşti. Prin
reglementări, activitatea economică, financiară, culturală a bisericilor şi personalului de cult este
integrată în ansamblul sistemului social. Celelalte subsisteme sociale oferă comunităţilor de
credincioşi venituri, bunuri, protecţie, etc. şi exprimă faţă de religie anumite cerinţe: să contribuie la
realizarea unităţii şi armoniei sociale, la culturalizarea populaţiei, la sporirea moralităţii şi spiritului
civic etc. Între religie şi societate există o interdependenţă funcţională. Sistemele religioase şi
credinţele care de-a lungul istoriei şi-au epuizat rolul şi funcţiile au fost abandonate.
*
Actualitatea temei este certă şi dovedită de interesul general suscitat atât pe plan naţional
cât şi internaţional de multitudinea dezbaterilor cu o largă participare laică şi ecleziastică ce au avut
şi vor mai avea loc pe tema implicaţiilor relaţiilor dintre Stat şi Biserică. Noutatea şi aportul tezei la
sfera cercetării ştiinţifice constă în dezvoltarea şi nuanţarea domeniului teoretic referitor la legile
emise de stat cu privire la Biserică, privite dintr-o perspectivă juridico-istorică, cât şi în facilitarea
înţelegerii aspectelor ce ţin de influenţa instituţiilor naţionale şi comunitare asupra activităţii
Bisericii. Sistemul juridic are ca scop şi efect reducerea varietăţii comportamentale a persoanelor, a
indivizilor, sau instituţiilor, toate fiind supuse legii în „statul de drept”. Acţiunea legii de stat, fie în
mod general, fie în mod particular, influenţează viaţa Bisericii şi a instituţiilor ei.
Aprofundarea acestor aspecte ne-au determinat să alegem tema «Repere istorice în
dezvoltarea relaţiilor dintre Stat şi Biserică la români», în deplin acord cu îndrumătorul ştiinţific,
Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, spre a fi de folos preoţilor, teologilor şi credincioşilor
ortodocşi, oferindu-le câteva repere importante şi argumentate pentru a înţelege mai bine
fenomenele referitoare la apariţia normelor juridice şi evoluţia lor în plan bisericesc în ţara noastră.
În societatea democratică în care trăim este necesar ca Biserica, slujitorii şi credincioşii ei să fie
educaţi astfel încât să-şi cunoască drepturile şi libertăţile religioase ce le sunt sau ar trebui să le fie
garantate prin lege şi să folosească mijloacele exprimarii publice/ politice pentru a impune
respectarea acestora.
*
Obiective şi ipoteze de cercetare. În cadrul tratării temei alese vom încerca să realizăm o
analiză obiectivă a următoarelor aspecte: Relaţia dintre Stat şi Biserică; evoluţia dreptului
11
românesc – de la dreptul bisericesc la cel laic; în ce limite permite statul, prin cadrul legislativ
adoptat, exprimarea libertăţii religioase, desfăşurarea activităţilor specifice Bisericii şi în ce
măsură sprijină misiunea socială şi educaţională a acesteia; care sunt rezultatele cooperării Stat-
Biserică prin prisma cadrului legislativ în vigoare şi a protocoalelor încheiate.
Astfel, ne propunem ca obiectivul principal ale tezei să fie analiza şi evaluarea relaţiilor
dintre Biserică şi Stat, din perspectiva regimului juridic aplicabil entităţilor religioase, a surselor de
finanţare şi a rezultatelor protocoalelor de cooperare încheiate. Stabilirea acestui obiectiv a plecat de
la necesitatea observării legislaţiei în vigoare şi a relaţiei Biserică – societate, pe fondul crizei
morale şi spirituale actuale.
În contextul secularizării societăţii contemporane, vom evidenţia importanţa pe care o are
Biserica pentru buna funcţionare a societăţii, pentru acoperirea unor nevoi spirituale ale cetăţenilor,
prin sprijinirea de servicii publice bisericeşti. Ne propunem să realizăm cercetarea mergând pe cele
două abordări - laică şi religioasă - pentru a ajunge la un rezultat obiectiv, concretizat prin
concluziile şi constatările de facto, dar şi prin exprimarea unor sugestii generale.
Raportat la obiectivul principal, am fixat ca obiective secundare următoarele:
- definirea noţiunilor, identificarea originilor, conceptelor şi doctrinelor;
- prezentarea evoluţiei instituţiilor democratice şi de cult care se ocupă cu emiterea şi
promovarea legislaţiei religioase;
- identificarea şi propunerea unor posibilităţi de cooperare între Biserică şi instituţiile
statului, în vederea atenuării efectelor sociale ale crizelor actuale.
*
Plecând de la obiectivele enunţate mai sus, am gândit următoarele ipoteze de cercetare:
1. Legislaţia în vigoare în domeniul cultelor reprezintă cadrul negociat şi adaptat
realităţilor, dar şi tradiţiilor, pentru libera exprimare a credinţelor religioase şi pentru organizarea şi
susţinerea activităţii cultelor recunoscute.
3. Relaţia Stat - Biserică nu este determinată de orientarea doctrinară a cultelor, fiind bazată
pe principiul echidistanţei statului faţă de entităţile religioase şi de opţiunile personale ale
cetăţenilor.
*
Structura tezei. Lucrarea este structurată pe patru capitole, în care s-a urmărit o prezentare
a aspectelor generale şi de nuanţă ce caracterizează evoluţia legislaţiei naţionale în domeniul vieţii
bisericeşti de-a lungul istoriei. S-a avut în vedere aprofundarea cadrului legislativ, al
reglementărilor legale laice şi bisericeşti, în contextul istorico-social, printr-o scurtă incursiune în
istoria statului şi dreptului românesc.
12
În capitolul I, «Repere istorice în relaţiile Stat - Biserică», cercetările întreprinse au vizat
explicarea unor noţiuni terminologice, prin încercarea de a lămuri ce înţelegem prin Biserică şi Stat
în domeniul ştiinţelor sociale. Pornind de la unele delimitări conceptuale, s-a încercat o aprofundare
a raportului Stat-Biserică (modelul european de relaţie între Stat şi structurile religioase şi modelul
ortodox), conlucrarea între Stat şi Biserică, principiul separaţiei Bisericii de Stat şi autonomia
Bisericii.
În cel de-al II-lea capitol «Evoluţia statului şi dreptului românesc (sau de la dreptul
bisericesc la cel laic)» am urmărit să stabilim în mod concret cadrul de viaţă social-politică în care
s-a format şi dezvoltat poporul nostru - statele româneşti şi biserica românească -, evidenţiind
raportul istoric dintre legile bisericeşti şi cele de stat în trecutul Bisericii Ortodoxe Române şi a
formaţiunilor statale româneşti. Pravilele au fost monumente juridice care au pătruns în spaţiul
românesc prin intermediul Bisericii. Ele au fost înlocuite în decursul timpului (sec. XVII-XIX) de
legi şi colecţii de legi autohtone, păstrând însă influenţa religioasă a acestora, continuând pe filonul
religios bizantin din care proveneau.
Din această scurtă incursiune în istoria statului şi a dreptului românesc, absolut necesară
pentru înţelegerea evoluţiei legilor bisericeşti şi de stat care fac obiectul lucrării de faţă, observăm
că Biserica s-a condus şi se conduce şi astăzi folosind ambele feluri de legiuiri. Prin urmare,
următoarele două capitole ale lucrării vor evidenţia acest aspect.
Capitolul al III-lea, «Legile Bisericii Ortodoxe Române în perioada contemporană»
reprezintă partea canonico-juridică a lucrării, formată din legi bisericeşti, adică din canoane şi din
alte legiuiri bisericeşti (statute, regulamente, hotărâri sau decizii sinodale).
Capitolul al IV-lea, «Legile de stat şi impactul lor în viaţa Bisericii. Analiză istorică şi
juridică (1859-2013)» reprezintă partea strict juridică a lucrării, formată din legi de Stat care se
referă la Biserică şi la activitatea ei. Prezentarea propriu-zisă a legislaţiei începe cu anul 1859 şi
vizează o sinteză a tuturor reglementărilor laice cu privire la Biserică până în anul 2013, având ca
obiect legile emise de stat ca autoritate suverană, în sprijinul activităţii Bisericii (atât ca instituţie de
cult cât şi în ceea ce priveşte viaţa Bisericii, cu diversele ei aspecte).
Având în vedere complexitatea temei alese, se impune o abordare interdisciplinară, de
aceea, elementele de natură conceptuală se întrepătrund, completându-se cu analiza unor domenii
specifice dreptului – istoria statului şi dreptului, dreptul constituţional, dreptul administrativ, ştiinţa
administraţiei, dreptul canonic –, dar şi cu studiul unor domenii adiacente, contigue dreptului –
politologie, sociologie, istoria religiilor, etc.
*
Metodologia utilizată. La redactarea acestei teze vom apela la analiza acţiunilor şi
documentelor politice, juridice, administrative, etc. referitoare la relaţiile dintre Biserică şi Stat,
13
analiza legilor statului privind Biserica, precum şi analiza de conţinut a tuturor categoriilor de
documente.
Perspectiva istorico - juridică pe care ne-am propus-o în abordarea acestui subiect implică,
fără îndoială, combinarea metodelor de cercetare ştiinţifică, punând un mare accent pe principiile de
drept, însă păstrând osatura învăţăturii de credinţă stabilită de către izvoarele creştinismului şi,
desigur, exigenţele muncii de cercetare teologică. Nădăjduim astfel ca lucrarea să nu fie ignorată
nici de către ceilalţi cercetători teologi ai ramurii şi nici de către credincioşii dornici de informare şi
să ofere suficiente informaţii cititorilor.
Pentru aceasta vom folosi metode specifice de cercetare3, pentru îmbunătăţirea înţelegerii
noastre asupra unor aspecte studiate. Aceste metode sunt: metoda istorică, care se bazează pe
studiul şi analiza cronologică a fenomenelor sociale şi religioase, apariţia, formarea şi dezvoltarea
relaţiilor de tip stat-biserică, evoluţia legislaţiei specifice la nivel naţional, raportată la cerinţele
europene actuale.
De asemenea, vom utiliza metode clasice de cercetare, cum este metoda analitică prin care
tema lucrării va fi abordată şi analizată în mod sistematic, apoi metoda observaţiei, ca formă de
culegere a informaţiei prin accesarea de documente publice, prin care am selectat şi examinat
amplul material informativ, raportat la tema de cercetare aleasă. O altă metodă folosită, din
categoria celor ştiinţifice clasice ale dreptului, este metoda comparativă, ce are la bază necesitatea
de a constata elementele de identificare sau de diferenţiere ale unor fenomene cercetate.
Tot din această categorie a metodelor clasice vom întrebuinţa metoda logică de cercetare,
frecvent utilizată în domeniul juridicului. Prin intermediul acestei metode vom structura informaţia
într-o manieră logică cu privire la fenomene sociale şi istorice de natură laică ori religioasă care au
influenţat elaborarea legislaţiei specifice.
Prin metoda analizei dialectice vom scoate în evidenţă statica şi dinamica procesului
legislativ, a evoluţiei relaţiei Stat-Biserică (putere statală - putere eclezială, cu perioade de
identificare, de armonizare ori de delimitare totală) în diferitele perioade istorice.
În procesul de elaborare a tezei s-a studiat, s-a interpretat şi s-au extras informaţiile utile şi
relevante din cuprinsul materialului bibliografic consultat (reglementările interne şi internaţionale în
domeniul legislaţiei cu privire la cultele religioase), de asemenea au fost folosite lucrări importante
din doctrina română şi străină, dicţionare, enciclopedii, rapoarte cuprinzând date statistice.
Astfel, lucrarea de faţă abordează sub aspect istorico-juridic, cadrul legal în care se
desfăşoară relaţia Stat-Biserică-societate. Acţiunea legii de stat, fie în mod general, fie în mod
particular, influenţează viaţa Bisericii şi a instituţiilor ei. Sub aspectul ei văzut, de instituţie umană,
3 Cercetarea este un proces sistematic de documentare, colectare şi analiză a informaţiei (datelor).14
Biserica creştină a avut şi are nevoie, pentru îndeplinirea misiunii sale, de norme juridice. De aceea,
mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului său se supun în parte formelor de drept.
Biserica are nevoie de studii juridice care să completeze studiile de drept bisericesc şi să
ofere dreptului bisericesc completarea laică, pe baza căreia se poate întregi tradiţia nomocanonică;
iar dreptul laic este chemat să redescopere, în ciuda secularizării şi a provocărilor post-moderne,
rădăcinile creştine. Astfel de studii pot contribui la întreţinertea dialogului ce trebuie să existe între
dreptul laic şi cel bisericesc. Demersul este util atât dreptului laic care, în ciuda provocărilor vieţii
moderne, poate constata influenţa creştinismului în procesul de formare a reglementărilor actuale,
cât şi a dreptului bisericesc, drept care penetrează astfel spaţiul laic.
CAPITOLUL I
REPERE ISTORICE ÎN RELAŢIA STAT – BISERICĂ
Biserica este o organizaţie social-religioasă la baza căreia stă, ca element determinant,
credinţa religioasă creştină, care îi uneşte şi îi leagă pe toţi aceia care o împărtăşesc. Aceasta este
Biserica de care poate fi vorba în relaţiile ei cu Statul.4 Numai sub acest aspect ea poate constitui un
obiect de cercetare şi de studiu pentru ştiinţele sociale, între care istoria şi dreptul. Prin urmare, în
raport cu Statul, Biserica trebuie privită sub aspectul ei social, iar nu sub aspectul haric.
I. Dreptul în viaţa Bisericii
Una dintre cele mai delicate şi mai controversate probleme care se pune atât pentru
conştiinţa creştină în general cât şi pentru dreptul canonic în special, este problema conducerii după
legi specifice, a comunităţilor creştine şi, prin ele, a Bisericii întregi. Această problemă are
implicaţii multiple şi, datorită lor, ea a preocupat pe cercetători din cele mai variate domenii:
istoriografi profani şi bisericeşti, arheologi, eclesiologi şi, fireşte, jurişti, mai cu seamă romanişti şi
canonişti de toate confesiunile.
4 Paul Negruţ, Biserica şi Statul, Edit. Instit. Biblic "Emanuel", Oradea, 2000, p. 11.15
Examinând în cea mai mare parte scrierile şi opiniile acestora, se constată nu numai păreri
diferite, ci contradicţii dintre cele mai greu de conciliat, deşi fiecare cercetător a căutat să dea o
fundamentare cât mai plauzibilă tezei sale. Pe lângă aportul pozitiv pe care îl aduc unele dintre
cercetările în cauză, cea mai mare parte trece cu vederea sau ignoră de-a dreptul realităţi, date certe
şi aspecte de natură să contribuie în mod esenţial la clarificarea problemei.
Istoria ne atestă prezenţa dreptului propriu zis, a normelor cu conţinut juridic specific, în
viaţa fiecărei religii organizate în chip social, aşadar şi în viaţa bisericească. Elementele juridice au
servit, alături de credinţa religioasă creştină şi de normele ei etice, ca al treilea liant de cea mai mare
importanţă pentru corpul social al Bisericii.
Separarea normelor juridice de preceptele moralei creştine, pe care atâţia filozofi au
proclamat-o în nenumărate rânduri, nu duce decât la dezumanizarea dreptului şi, nu în ultimul rând,
a omului. Dreptul rupt de morală ar putea cel mult realiza o ordine de convieţuire, nu o perfecţiune
în viaţă.
Din punct de vedere religios, preceptele morale ţin de înţelepciunea divino-umană şi prin
aceasta sunt superioare dreptului. Este adevărat că preceptele morale creştine prezintă un unghi de
perfectibilitate străin dreptului şi că dreptul este inferior faţă de morală. Dreptul pentru a-şi atinge
scopul trebuie să se întoarcă la dreptul natural şi să reintroducă în structura sa preceptele morale.
Rolul său de paznic sau de restaurator al relaţiilor sociale nu este suficient.
Trebuie să recunoaştem că dreptul comportă insule de ilogism, de iraţionalitate uneori,
noţiuni cu conţinut variabil, decizii în oportunitate sau în echitate, motivate uneori prin raţiuni extra
sau para-juridice.5
Printr-o analiză obiectivă putem constata că normele juridice privesc individul în relaţie şi
nu în sine. Scopul lor se orientează spre perspectiva optimizării relaţiilor sociale şi nu a
perfecţionării omului. În acest sens dreptul nu se interesează de persoana umană, ci mai degrabă de
relaţia sa cu societatea (de exemplu, sistemul juridic nu se interesează de starea morală a individului
şi nu interzice, în principiu, sinuciderea sau nu ia în considerare beţia, dacă aceasta nu-i afectează
pe ceilalţi).6 Cugetarea corectă percepe preceptele morale şi normele juridice ca având acelaşi izvor
şi nu ca provenite dintr-un compromis între interesele particulare, ceea ce ar face ca morala şi
dreptul să fie aproximative din punct de vedere logic, imprecise şi incomplete.
5 Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 23.6 P. Pescatore, Introduction a la science du droit, Louxembourg, 1978, p. 420.
16
În Biserică, noţiunea de drept7, indiferent cum a fost exprimată, a avut şi continuă să aibă
un conţinut care depăşeşte sfera juridicului, ancorând mereu în religios şi etic, şi axându-se pe
aceste elemente în mod predominant. De altfel, este uşor de înţeles că Biserica nu se poate lipsi de
specificul ei religios, care se aduce la expresie până şi în terminologia juridică proprie. Dacă s-ar
lipsi de elementul ei esenţial, Biserica nu şi-ar mai legitima existenţa, în raport cu alte forme de
organizare de orice fel.
Societatea omenească a evoluat de-a lungul timpului, dinamism reflectat şi la nivelul
legilor în general. La apariţia Bisericii, dreptul vremii cuprindea diverse principii şi norme, care nu
erau conforme cu principiile şi normele proprii ale Bisericii. Din acest motiv Biserica a avut o
atitudine conciliantă faţă de acestea, respectându-le şi aplicându-le în viaţa şi lucrarea sa, dar ca legi
de stat şi din respectul datorat statului, dar nu şi le-a însuşit şi nu le-a transformat în norme proprii.
Biserica a adoptat numai cu acele principii şi norme juridice care erau pasibile de împropriere, fără
a aduce atingere naturii şi misiunii sale. Făcând această distincţie, Biserica a folosit, totuşi, orice
norme juridice în activitatea sa, pe cele dintâi ca fiindu-i străine, ca mijloace externe, iar pe cele din
a doua categorie ca mijloace proprii interne.
Folosind aceste legi în lucrarea ei, Biserica le investeşte cu puterea harului şi le ţine stâns
legate de tezaurul tradiţiei sale sfinte. Privite sub acest aspect, ele au caracter de legi sau rânduieli
prin care se exprimă adevăruri de credinţă sub formă de norme religioase sau morale. Întrebuinţând
aceste norme religioase cu legile statului, Biserica şi-a creat din ele o legislaţie proprie, exprimată în
canoane, după care s-a condus şi se conduce de-a lungul timpului. Prin folosirea îndelungată a
acestor canoane şi a altor legiuiri bisericeşti s-a creat o tradiţie juridică bisericească, numită tradiţia
canonică a Bisericii.
Fixându-şi prin canoane atitudinea ei de înţelegere, de colaborare şi de loialitate faţă de
Stat, Biserica s-a opus unor imixtiuni ale puterii seculare în treburile ei interne, situându-se pe
poziţia fermă de a nu admite ca autoritatea civilă să legifereze sau să ia decizii cu impact în viaţa
bisericii, fără consultarea autorităţilor bisericeşti competente. Astfel, inevitabil, Biserica a intrat în
circuitul juridic al societăţii ca un nou subiect de drept, când contestat, când admis, dar mereu
prezent în fapt şi manifestând diferite forme de organizare locală sau teritorială.
7 Noţiunea de drept desemneazǎ totalitatea regulilor de conduitǎ stabilite şi sancţionate de stat şi care sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. Dreptul poate fi privit sub douǎ aspecte: drept obiectiv, care reprezintǎ totalitatea normelor juridice reglementate de către stat şi dreptul subiectiv, ca facultate recunoscutǎ de lege subiectului activ, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, de a avea o anumitǎ conduitǎ, în conformitate cu dreptul şi morala, şi de a pretinde subiectului pasiv o conduitǎ corespunzatoare, ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, şi care la nevoie poate fi impusǎ prin forţa de coerciţie a statului, Cf. Ion Pitulescu, Pavel Abraham, Dicţionar de termeni juridici uzuali; Explicativ - Practic, Ed. Naţional, Bucureşti 1997, p. 154.
17
Prin legile cu cuprins juridic propriu zis, emise de puterea politică, „tradiţia canonică a
Bisericii ancorează mereu în temporal, în viaţa profană şi laică a statelor, creând un proces firesc
de osmoză între legiuirile juridice şi cele ale societăţii civile”.8
Prin urmare, Biserica nu a creat Dreptul, ci doar şi l-a însuşit din viaţa de stat, adaptându-l
şi folosindu-l. Numai în acest sens se poate spune că Biserica şi-a creat dreptul său propriu, prin
asimilarea unor principii şi norme juridice care permiteau acest lucru.
Păstrând măsura lucrurilor, Biserica răsăriteană şi-a însuşit dreptul, transformându-l într-un
auxiliar preţios al lucrării sale mântuitoare, iar îmbinând normele juridice cu cele religioase şi
morale şi-a constituit un drept al său propriu, Dreptul Bisericesc - Jus Ecclesiasticum - în sens
propriu, a cărui individualitate şi utilitate pentru misiunea sa au fost verificate şi confirmate mai
presus de orice îndoială.
Procedând în acest fel, Biserica a evaluat mereu valoarea principiilor şi normelor sale
juridice, „raportându-le atât la adevărul cuprins în Revelaţia supranaturală şi exprimată prin
învăţături şi norme religioase şi morale, cât şi la cuprinsul revelaţiei naturale, exprimat prin
îndreptăţirile sau postulatele sociale şi juridice ale naturii omeneşti”.9
Întregul proces de familiarizare a Bisericii cu dreptul, de însuşire şi asimilare a unor
principii şi norme juridice, precum şi de elaborare a normelor sale juridice proprii, nu s-a desfăşurat
întotdeuna în mod paşnic, ci s-a confruntat cu o serie de frământări, pentru aplanarea cărora
Biserica a trebuit să ducă adevărate lupte. Din vremea lor a rămas memorabilă atitudinea
episcopului african Optat din Mileve (Numidia) care, chemându-i la ordine pe anarhiştii din Africa
de Nord, a justificat folosirea şi chiar însuşirea dreptului de către Biserică, precizînd pe înţelesul
tuturor creştinilor, de atunci şi până azi, că „nu este Statul în Biserică, ci Biserica în Stat” («Non
enim Republica est in Ecclesia, sed Ecclesia in Republica»).
Formula lui Optat de Mileve i-a servit Bisericii ca un memento pentru toată vremea de
atunci încoace, călăuzindu-se de adevărul pe care-1 exprimă în legislaţia sa, aplicând legile de stat
în activitatea pe care a desfăşurat-o şi îndemnându-i pe toţi membrii săi la adoptarea aceleiaşi
atitudini, devenită tradiţională şi comună întregii Ortodoxii.
Apariţia în istorie a Bisericii sub formă de cult s-a produs într-o vreme când Statul exista
deja, Biserica luând naştere în cadrul Statului, dar nu din iniţiativa acestuia. Iniţial între Biserică şi
stat a existat o stare conflictuală, care a încetat în momentul în care statul şi-a schimbat atitudinea,
mai exact în timpul conducerii Imperiului de către Constantin cel Mare care, în anul 313, a dat
Edictul de la Milano prin care se acorda libertate religioasă - statul devenind tolerant. De aici
8 Liviu Stan, Tradiţia pravilnică a Bisericii, însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, în rev. „Studii Teologice”, An. XII, (1960), nr. 5-6, p.340.9 Pr. Prof. Liviu Stan, Jus ecclesiasticum. Dreptul în viaţa Bisericii, în rev. „Studii Teologice”, An. XII (1960), nr. 7-8, p. 480.
18
înainte Biserica şi-a dezvoltat dreptul său în condiţii din ce în ce mai favorabile, elaborându-şi
norme juridice proprii şi însuşindu-şi principii şi norme juridice din Dreptul roman, iar mai târziu
din Dreptul bizantin.
După conflict a urmat perioada de toleranţă, care s-a transformat mai târziu în «simfonie» -
conlucrarea dintre stat şi Biserică.10 Urmare acestei simfonii s-a născut în Biserică principiul
nomocanonic, adică al conducerii Bisericii prin legi proprii (canon), dar cu respectarea legilor de
stat (nomos). Acest principiu s-a născut din ideea că Biserica trebuie să ţină cont de realităţile în
care trăieşte, iar cea mai importantă realitate este statul. Tradiţia nomocanonică a Bisericii s-a impus
ca rânduială autentic ortodoxă în ce priveşte organizarea şi conducerea ei.
Tradiţia născută în Bizanţ s-a continuat în toate statele post-bizantine de tradiţie ortodoxă,
inclusiv în Ţările Române, aşa alcătuindu-se pravilele româneşti (Pravila de la Târgovişte (1652)
fiind cea mai importantă).
Spre deosebire de Răsăritul ortodox, Biserica apuseană a mers atât de departe în însuşirea şi
elaborarea de norme juridice încât a ajuns de timpuriu să depăşească, prin volumul legislaţiei sale,
legislaţiile de stat. Exagerând valoarea elementului juridic în viaţa Bisericii, a căzut în ispita de a se
transforma într-un stat teocratic de tip roman. De pe această poziţie, caracterizată prin trecerea pe
planul secund a elementului religios şi al celui moral din viaţa sa, în favoarea celui juridic, ea nu
conteneşte totuşi să ridice pretenţii şi să dea îndrumări în numele Dreptului divin şi a Dreptului
natural, pentru susţinerea cărora foloseşte întregul arsenal al disimulării şi pseudologiei scolastice.
De aceea şi dreptul său este de fapt un «Jus Politicum», şi mai puţin un «Jus Ecclesiasticum».11
În Apus s-a dezvoltat mai mult principiul separaţiei dintre Biserică şi Stat, dar în care
Biserica avea cea mai mare influenţă, ceea ce a dus la înfiinţarea Statului Vatican. Această influenţă
n-a fost întotdeauna benefică, ci de foarte multe ori dictatorială, fapt ce a dus la naşterea Revoluţiei
Franceze (1789), în urma căreia separaţia a dus la eliminarea oricăror influenţe din partea Bisericii,
ba mai mult, la umilirea Bisericii.
Iluminismul apusean a pătruns şi în Răsărit. În ţara noastră, separţia între Biserică şi stat a
apărut doar după reformele lui Alexandru Ioan Cuza, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Odată cu aceste reforme a avut loc şi separaţia între dreptul civil religios şi dreptul canonic ortodox.
Ca urmare a separării, multe legi adoptate la scurt timp s-au aflat în contradicţie cu dreptul canonic,
fapt care a dus la situaţii destul de tensionate.
10 Împăratul Teodosie oficializează creştinismul ca religie de stat şi dă legilor bisericeşti puterea legilor de stat. Ulterior, împăratul Marcian dă legilor bisericeşti o putere mai mare decât cea a legilor de stat (ex: când apărea un conflict, puterea bisericească avea câştig de cauză).11 Liviu Stan, Tradiţia pravilnică… p. 482.
19
Este incontestabil faptul că schimbările lui Cuza duc la naşterea României moderne - se
elaborează o nouă legislaţie civilă de nivel European - şi toate acestea duc la un progres al justiţiei,
al culturii şi al instituţiilor statului în general.
Secularizarea12 a dus însă la abandonarea unor funcţii social-politice şi culturale realizate de
Biserică şi la preluarea lor de către Stat şi instituţii specializate laice. Fireşte, Biserica nu a renunţat
la exercitarea unor atribuţii extra-religioase, utile şi necesare societăţii, dar nu a mai pretins
exercitarea unui monopol în îndeplinirea acestora.
După perioada lui Cuza, relaţiile Stat - Biserică s-au transformat în relaţii de conlucrare.
Altfel spus, un principiu nomocanonic puternic atenuat. De atunci asistăm la o evoluţie şi
metamorfoză continuă a reflectării vieţii religioase în plan juridic, cu alte cuvinte s-a lucrat
neîntrerupt la elaborarea unor noi principii şi norme juridice care au modelat şi direcţionat
organizarea şi activitatea bisericilor şi instituţiilor religioase, care au cunoscut o continuă dinamică
şi transformare.
Democratizarea şi secularizarea societăţii moderne, separarea Bisericii de Stat şi
transformarea acesteia într-un subsistem al vieţii sociale, impune reglementarea activităţii Bisericii,
în sensul armonizării funcţiilor religiei în ansamblul vieţii sociale. Aceasta cu atât mai mult în
condiţiile existenţei pe acelaşi teritoriu - cum este cazul României - a unui număr mare de credinţe
religioase, toate având drepturi şi îndatoriri egale şi presupunând, deopotrivă, relaţii «frăţeşti».
Statul şi-a asumat obligaţia de a crea condiţiile materiale, juridice, politice şi organizatorice pentru
manifestarea liberă a tuturor Bisericilor şi instituţiilor religioase recunoscute de lege.
II. Consideraţii generale despre relaţia Stat - Biserică
Cu toate că problema raporturilor dintre Biserică şi Stat a fost tratată în nenumărate scrieri,
ea ramâne însă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă se pun probleme noi vieţii în general, vieţii
sociale, vieţii de Stat şi celei bisericeşti.13 Relaţiile dintre Stat şi Biserică au fost abordate într-o
manieră diferită de la o perioadă istorică la alta şi de la o societate la alta.
Datorită modului specific de geneză şi structurare a religiei, a societăţii şi a politicului, a
existat întotdeauna un anumit tip de relaţii între religie şi factorul politic. La începuturile societăţii
12 Fenomenul secularizării sau secularismul înseamnă, pe de o parte, îndepărtarea omului de Biserică, pierderea dimensiunii sacre a vieţii, accentuarea laturii mercantile a existenţei umane. Pe de altă parte, în relaţia Biserică - instituţii ale Statului, consecinţa secularizării este separarea Bisericii de Stat. Aceasta reprezintă descrierea procesului de transfer de putere de la autorităţile religioase la cele laice, la toate nivelurile administraţiei publice centrale sau locale. Dacă în trecut, la popoarele care au primit creştinismul, religia, cultura, legislaţia şi stăpânirea (administraţia) erau creştine, astăzi secularismul este prezent din ce în ce mai mult în toate domeniile de activitate.13 Vezi studiul istorico-juridic al Pr. Prof. Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserică şi Stat, în „Ortodoxia”, An. IV (1952), nr. 3-4, p. 353-461.
20
umane, atât religia cât şi politicul (în principal datorită funcţiilor sale de reglare, organizare şi
conducere) se intercalau cu toate celelalte subsisteme ale societăţii. Ulterior, în măsura realizării
unei anumite diviziuni sociale, a conturării religiei şi politicului ca domenii distincte, a devenit şi
mai evidentă relaţia dintre cele două fenomene socio-umane. Din acel moment al istoriei s-a asistat
la apariţia unei mari diversităţi de tipuri a relaţiilor religie-politică, respectiv la întreaga gamă a
variantelor cuprinse între relaţia în care are loc o dominaţie aproape totală, absolutistă a Bisericii,
până la relaţia în care are loc dominaţia aproape totală, absolutistă a Statului.
Vorbind de Biserică, ne referim la aspectul ei de societate văzută, deoarece aspectul ei haric
nu intră în sfera relaţiilor cu Statul. Pentru îndeplinirea misiunii sale, Biserica îşi desfăşoară
activitatea printre oameni, iar aceştia sunt supuşi dinamismului schimbărilor sociale determinate de
dezvoltarea istorică. Biserica nu poate acţiona decât ţinând seama de ansamblul condiţiilor sociale,
întrucât şi ea se supune influenţei acestor condiţii, supuse mereu transformărilor, pe măsura
progresului pe care îl înscrie viaţa omenească în dezvoltarea ei istorică.
Biserica a apărut în cadrul Statului, dar nu din iniţiativa acestuia. Ca spaţiu public divino-
uman, Biserica are nu numai o componentă esoterică, ci şi una istorică, ce interacţionează cu lumea
exterioară, inclusiv cu organizaţia statală. Statul, care există pentru organizarea vieţii sociale a
cetăţenilor, pentru administrarea problemelor ridicate de complexitatea lumii în care trăiesc, intră şi
el în contact cu Biserica. Ca instrument al dreptăţii, statul civil trebuie să guverneze responsabil,
având misiunea de a sancţiona faptele antisociale şi de a recompensa binele.
Pentru viaţa şi misiunea Bisericii, Statul este cea mai de seamă dintre realităţile istorice ale
vieţii omeneşti în continuă transformare. În cadrul Statului, Biserica apare ca o organizaţie cu
norme proprii, ţel aparte, în general cu mijloace deosebite şi specifice, şi fără îndoială o origine
independentă de stat, ba chiar şi de voinţa oamenilor. Cu alte cuvinte, Biserica există în cadrul
Statului, motiv pentru care trebuie să i se precizeze şi din punct de vedere juridic poziţia în viaţa de
stat sau în dreptul public.
Biserica privită ca organizaţie socială, deci ca o instituţie ce cuprinde un număr însemnat de
oameni şi care se conduce prin voinţa acestora, reprezintă fără îndoială o instituţie publică, pentru
că ea desfăşoară o activitate în legătură cu viaţa socială. Juridic vorbind, însă, Biserica nu este o
instituţie publică, pentru că prin noţiunea de instituţie publică se înţelege în drept orice instituţie
care face parte din aparatul de stat, este creată de stat sau se află în subordinea statului, îndeplinind
din mandatul acestuia o funcţie sau o sarcină bine determinată. Privită sub acest raport, Biserica nu
poate fi numită instituţie publică, de unde nu rezultă că ea ar fi o instituţie particulară. Ea are nu
numai întreaga organizare a unei instituţii publice sau de stat, ci sub aspect social ea are chiar
caracter de instituţie publică, îndeplinind o funcţie asemanătoare cu cele îndeplinite de instituţiile de
21
stat. Însăşi activitatea ei se desfăşoară după normele comune ale unei activităţi publice, norme
cuprinse şi în legi de stat şi în legi proprii.14
Pentru ca Biserica să fie recunoscută ca instituţie publică, ar trebui să îndeplinească
următoarele condiţii: „să fie creată de Stat; să fie încadrată în aparatul de Stat; să aibă în cadrul
Statului un sector propriu de activitate, alături de celelalte sectoare ale vieţii de Stat; să deţină o
parte din puterea sau suveranitatea Statului; să urmărească în mod permanent scopul Statului”.15
Ca urmare, Biserica nu este o instituţie de Stat. Ea nu este creată de Stat, nu are un sector
propriu în cadrul vieţii de Stat, paralel cu celelalte sectoare de Stat; nu-i aparţine şi nu deţine nicio
parte din puterea sau suveranitatea Statului, deci ea nu are putere politică, ci doar religioasă, sau
suveranitate proprie, de natură religioasă şi, fireşte, nici nu-şi subordonează scopul său scopului
Statului.
Putem spune că din punct de vedere juridic Biserica este o instituţie publică, diferită de cele
de Stat sau, în general, de alte instituţii publice. Ea a fost numită în trecut organizaţie sau instituţie
de utilitate publică, întrucât i s-a recunoscut utilitatea publică prin legile Statului. Ţinând seama de
natura ei şi de poziţia ei, cea mai corespunzătoare denumire care i se poate da şi prin care i se
defineşte caracterul specific şi raportul ei faţă de dreptul public, este cea de instituţie publică
religioasă. Prin această denumire i se relevă caracterul deosebit de al celorlalte instituţii publice, dar
i se afirmă în acelaşi timp caracterul de instituţie publică.
De multe ori problema raporturilor Bisericii cu Statul s-a pus şi s-a soluţionat în mod greşit
de către mulţi jurişti sau canonişti ai Bisericii. Astfel, unii au legat Biserica şi misiunea ei de o
anumită epocă, considerând că în vremea respectivă s-a lămurit tot ceea ce trebuie să ramână valabil
pentru toate timpurile în atitudinea Bisericii faţă de condiţiile vremii şi în special faţă de Stat. Alţii
au considerat că Biserica are o învăţătură aparte faţă de Stat şi chiar au încercat să o formuleze în
diferite feluri, căzând din greşeală în greşeală şi mergând până la confundarea Bisericii cu Statul,
sau făcând din Biserică un Suprastat.
În fine, o altă categorie de teologi a socotit că Biserica poate accepta ca formă de
organizare politică a societăţii numai un anumit tip de Stat, fie acesta teocratic, fie monarhic
constituţional, imperiu, etc., tipuri care au fost socotite cândva ca „sigure şi etern valabile”.
Aceste greşeli dovedesc nesocotirea poziţiei Bisericii faţă de diversele perioade istorice de-
a lungul cărora şi-a desfăşurat activitatea şi necunoaşterea sau denaturarea adevărurilor despre
Biserică şi despre Stat, ca realităţi distincte. În foarte multe cazuri teologii nu au văzut ceea ce
trebuie nici în Biserică, nici în Stat. Ei au luat în considerare Biserica sub aspectul ei haric, şi nu sub
14 Pr. Prof. Liviu Stan, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în rev. „Ortodoxia”, An. VII (1955), nr. 4, p. 570.15 Ibidem.
22
acela de societate vazută. De asemenea, au privit Statul numai sub anumite aspecte ale lui,
nesituându-l în istorie sau în raport cu natura şi rostul său.
La fel au procedat şi cercetătorii preocupaţi de ştiinţele juridice şi politice care, fie au privit
Statul tocmai ca ceea ce el nu este, fie au neglijat sau au exagerat importanţa Bisericii sub aspectul
ei social, căzând în aceeaşi greşeală ca şi unii teologi.
Statul se deosebeşte esenţial de Biserică. El reprezintă o organizaţie politică prin excelenţă,
în cadrul căruia a apărut Biserica la un moment dat. Biserica şi Statul fiind diferite prin natura lor,
prin scopul şi prin structura lor, relaţia dintre ele are la bază principiul autonomiei bisericeşti,
principiu ce dă dreptul Bisericii de a emite legi proprii.16
Făcând aceste constatări, vom încerca în continuare să clarificăm în mod ştiinţific noţiunile
de Biserică şi Stat, pentru a evidenţia realităţile pe care cele două instituţii le oglindesc în conştiinţa
oamenilor, pornind astfel pe o bază sigură la cercetarea mai amănunţită a raporturilor posibile dintre
ele.
*
Biserica, în domeniul cercetărilor care ne preocupă, adică în domeniul ştiinţelor sociale,
este „o organizaţie social-religioasă”, adică „o formă de societate la baza căreia stă, ca element
determinant, credinţa religioasă creştină, care îi uneşte pe toţi aceia care o împărtăşesc”. Prin
Biserică înţelegem deci „realitatea pe care o numim astfel în forma devenirii ei istorice, adică aşa
cum a fost şi cum este ea ca societate asemănătoare cu celelalte, dar având un element specific, în
credinţa religioasă creştină, care constituie tocmai esenţa acestei societăţi”.17
Ca o realitate în cadrul vieţii de Stat, Biserica mai este numită şi cult, cuvânt care traduce în
limbajul juridic al dreptului public tocmai aspectul social al Bisericii.
În conţinutul noţiunii de cult intră ca elemente componente următoarele: o doctrină proprie
(o mărturisire de credinţă), un ceremonial religios adecvat, o organizaţie social-juridică
corespunzătoare credinţei religioase şi exteriorizării ei ceremoniale, un scop religios şi mijloace de
realizare a acestui scop.
Sub înfăţişarea ei de cult Biserica este supusă unor schimbări, înnoiri şi transformări
permanente. Ceea ce nu se schimbă însă în Biserică este învăţătura ei de credinţă, cu toate că şi
aceasta primeşte mereu noi forme de expresie, odată cu dezvoltarea culturii umane.
Multe aspecte s-au schimbat în organizarea Bisericii de la întemeierea ei, multe forme vechi
au fost abandonate şi altele noi au fost create sau adoptate prin încreştinare în cultul sau
ceremonialul religios al Bisericii, de-a lungul vremii.
16 A. Popescu, Teoria Dreptului, Edit. România de mâine, Bucureşti, 1998, p. 12717 Stan L., Relaţiile dintre Biserică şi Stat, p. 356.
23
Principiile netrecătoare ale credinţei au îmbrăcat veşmântul trecător al vremii. Au apărut şi
dispărut mereu forme de organizare şi ceremoniale, dând expresie, în concordanţă cu vremea,
aceloraşi principii care au rămas neschimbate căci, pe lângă elementul esenţial divin, există în viaţa
Bisericii şi elemente pur umane, care apar şi dispar, se transformă mereu, fără a afecta esenţialul sau
principiile sale. Se poate constata că şi în Biserică succesiunea noului după vechi şi lupta dintre
vechi şi nou este un fenomen constant şi firesc, în acest sens viaţa Bisericii fiind determinată şi de
legile care operează în fiecare societate, indiferent de natura ei.
Privită în perspectiva dezvoltării ei, Biserica este supusă influenţei diverselor epoci, care au
determinat schimbări în organizarea şi în atitudinea ei. Biserica existând în cadrul Statului, nu putea
să nu ţină seamă de tipurile sau formele de Stat, de realităţile vieţii de Stat, de dinamica între vechi
şi nou. În fond, Biserica nu s-a putut limita exclusiv la o anumită formă de Stat, şi ca urmare ea nu
se poate situa pe linia unui tradiţionalism anacronic în ceea ce priveşte relaţiile ei cu Statul, ci a
trebuit să-şi adapteze totdeauna activitatea sa în raport cu timpul.
Pe de altă parte, nici scopul şi nici mijloacele specifice ale unei societăţi religioase nu pot fi
identice cu acelea ale Statului, pentru că în acest caz, ea ar constitui un fel de organizaţie parastatală
care lipsită de un obiectiv şi de mijloace proprii, nu ar avea nicio raţiune să existe în cadrul Statului,
iar Statul nicidecum nu ar recunoaşte-o ca atare.
Într-adevăr, fiecare organizaţie religioasă are un scop specific religios şi urmăreşte
atingerea acestui scop cu mijloace religioase şi nu prin metodele de care se serveşte Statul pentru
îndeplinirea rolului său.
În general, scopul principal al fiecărei organizaţii religioase este situat dincolo de viaţa
terestră, în viaţa viitoare, iar ca mijloace principale pentru atingerea acestui scop sunt întrebuinţate
credinţa religioasă şi ajutorul divinităţii, socotit ca har sfinţitor sau în general ca providenţă. Cum
însă scopul principal, situat dincolo de viaţa aceasta, nu poate fi atins decât prin străduinţe în
condiţiile comune ale vieţii pamânteşti şi folosindu-se de mijloacele de care dispun în general
indivizii şi societatea, este clar că toate acestea, fără a constitui un scop specific al oricărui cult,
constituie mijloace indispensabile şi ca atare pot fi privite uneori şi ca scopuri auxiliare. De aceea,
niciun cult nu poate face abstracţie în lucrarea pentru înfăptuirea misiunii sale, nici de scopul şi nici
de mijloacele Statului, de care este obligat să ţină seama prin firea lucrurilor şi de care se foloseşte
sau după care se orientează în acţiunea pe care o desfăşoară în rândul credincioşilor.
Din analiza acestor elemente reiese clar că nicio organizaţie religioasă nu se poate confunda
cu organizaţia politică a Statului, deoarece între acestea două există deosebiri de natură, de scop şi
de mijloace, care fac ca fiecare să aibă alte preocupări şi să se mişte în domenii diferite.
Aşadar, Biserica este o organizaţie social-religioasă diferită de cea a Statului, nu este o
creaţie a lui, nu are preocupările şi scopurile sale şi nu se confundă cu acesta, după cum „nu se
24
confundă cu nicio altă formă de organizare socială şi cu nicio instituţie din cadrul Aparatului de
Stat şi nici cu o altă organizare socială parastatală, suprastatală, sau cu oricare alta, oricât de
însemnată sau neînsemnată ar fi aceasta”.18
Aceasta este Biserica de care poate fi vorba în relaţiile ei cu Statul. Numai sub acest aspect
ea poate constitui un obiect de preocupare şi de studiu pentru ştiinţele sociale, între care istoria şi
dreptul, în cadrul cărora relaţiile dintre Biserică şi Stat constituie subiect de cercetare. Prin urmare,
în raport cu Statul, Biserica trebuie privită aşa cum se prezintă ea, ca societate văzută, sub aspectul
ei social, iar nu sub aspectul ei haric.
Toate aceste precizări sunt valabile atât pentru Biserica Ortodoxă în general cât şi pentru
Biserica Ortodoxă Română în particular.
*
Dintre toate subsistemele politicului, cel care este definitoriu în relaţia cu religia este Statul.
Pentru a clarifica noţiunea de Stat trebuie să analizăm ansamblul acesteia, realitatea pe care o
exprimă acest cuvânt, şi nu privind numai unele aspecte ale ei.
Încă de la început, este firesc să identificăm de când există Statul, când a luat naştere
aparatul de Stat, şi cum s-au creat normele juridice.
O teorie pe deplin satisfăcătoare despre stat nu există nici în acest moment, dezbateri despre
natura, formele, funcțiile statului existând și astăzi în cercurile specialiștilor din variatele domenii
(politologie, drept, filozofie, etc.) care cercetează și analizează viața socială.
Cercetările ştiinţifice în legătură cu această problemă, au stabilit că Statul, ca organizaţie
politică, reprezentând puterea dominatoare a unei clase asupra întregii societăţi, nu a existat
dintotdeauna, ci a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice a societăţii, în condiţii
determinate de „împărţirea societăţii în clase, şi că simultan, au apărut, ca instrument
indispensabil al Statului, şi normele juridice, adică Dreptul”.19
Timp de milenii a fost acceptată, oarecum apriori, ideea că statul trebuie să asigure nevoile
cetățenilor, să urmărească un bine public și să fie implicat în atingerea intereselor comunității pe
care o reprezintă.20 Putem spune că Statul este o societate omenească, necesară, juridică, perfectă şi
universală, având ca scop conducerea membrilor ei la o bună organizare materială şi temporală.
În primul rând, statul este o societate «omenescă»21, adică o reuniune a mai multor oameni
care urmăresc acelaşi scop prin mijloace comune: pluralitate de membri, unire a voinţei, unitate de
scop, comuniune de mijloace.
18 Ibidem, p. 358.19 Ibidem, p. 361.20 Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, Ed. BIC ALL, București, 2003, p. 63.21 Ioan Alexandru, Teoria administraţiei, Edit. Economică, Bucureşti, 2000, p. 16-20.
25
În al doilea rând, Statul este societate «necesară», pentru că fără această organizaţie,
individul izolat nu ar putea ajunge la obţinerea unor bunuri materiale şi morale. Statul este necesar
pentru că el corespunde instinctului sociabilităţii, cu care Creatorul 1-a înzestrat pe om, oferindu-i
astfel posibilitatea să se constituie în societăţi mai mici sau mai mari numite: familii, naţiuni
organizate, etc.
Statul este socotit o societate «perfectă» deoarece creează şi posedă prin el însuşi mijloace
suficiente pentru a-şi atinge scopul.
Statul este o societate «universală»; el urmăreşte realizarea unui bun universal şi nu a unor
bunuri particulare, având obligaţia să asigure membrilor săi condiţii prielnice unei vieţi sociale
normale.
Statul este o societate «juridică». Astfel, coeziunea şi buna desfăşurare a vieţii publice se
asigură prin norme juridice comune. De aceea statul este o «formă» a creaţiunii dreptului. Fiind o
societate juridică, legiferează prin norme juridice în toate domeniile vieţii sociale. Norma juridică
este regula de comportare impusă membrilor societăţii de autorităţile publice recunoscute, pentru
respectarea căreia la nevoie se apeleză la forţa statală de constrângere.
Toate actele normative alcătuiesc legislaţia unei ţări şi sistemul legislativ al acesteia, sistem
ce permite schimbări şi readaptări la condiţiile sociale în permanentă schimbare.
Concepţia modernă asupra sistemului legislativ acordă o întâietate deosebită legii, care
include şi alte norme ale legislaţiei de stat: legi adoptate de parlament, decrete emise de preşedinte,
hotărâri şi ordonanţe emise de guvern, ordine emise de ministere, hotărâri emise de consiliile locale,
ordine emise de prefect, dispoziţii emise de primari.22 Deşi toate aceste acte normative poartă
denumirea generică de lege, între ele există o diferenţă creată de provenienţa acestora de la una din
cele două puteri ale statului: legislativă şi executivă.
Statul este singura instituţie care dispune de instrumentele necesare pentru garantarea
libertăţii de conştiinţă şi a celei religioase, care asigură cadrul necesar afirmării indivizilor şi a
grupurilor umane în conformitate cu propriile idealuri şi nevoi, cât şi creării condiţiilor necesare
prevenirii conflictelor şi confruntărilor care au ca obiect probleme de libertate a conştiinţei, pentru
înlăturarea intoleranţei şi a persecuţiei pe motive de conştiinţă sau religioase.
Elementele constitutive ale Statului sunt următoarele: un teritoriu delimitat, o populaţie care
trăieşte pe acest teritoriu şi puterea de stat ori forţa publică. La acestea se mai adaugă o serie de
mijloace juridice, militare şi tehnice de care se foloseşte conducerea Statului în exercitarea
atribuţiilor specifice.
Nu toate elementele constitutive au aceeaşi importanţă, unele sunt esenţiale şi specifice
pentru Stat, iar altele constituie numai baza sau mijloacele naturale şi tehnice pentru acesta. Astfel,
22 Gheorghe I. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului-optima justiţia, Edit. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 12.26
teritoriul şi populaţia - ca elemente constitutive ale Statului - reprezintă baza naturală sau cadrul
firesc în care apare organizaţia de Stat, bază care a existat şi înainte de apariţia acesteia şi care, cu
siguranţă, îi va supravieţui. De asemenea, mijloacele tehnice sunt doar mijloace comune necesare
pentru viaţa omenească în general şi nu numai pentru organizaţia statală.
Specific organizaţiei Statale este «Aparatul de Stat»23, adică puterea de conducere politică a
societăţii. Puterea Statului e organizată şi reprezentată de administraţie, un aparat birocratic şi
funcţionăresc de organe şi organisme. Aceasta deţine monopolul instrumentelor şi funcţiilor
coercitive, dispunând şi de mijloacele necesare atingerii scopurilor reprezentanţilor puterii, în
raporturile lor cu societatea.
Puterea politică, caracteristică esenţială a Statului, presupune exercitarea puterii publice.
Specificul acestei puteri constă în posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, în sensul obţinerii unei
atitudini de supunere sau subordonare.
Elementele din care este alcătuit acest aparat s-au conturat în decursul istoriei în instituţii, a
căror complexitate sporeşte pe măsura dezvoltării sarcinilor administrative.. Rostul lor a fost şi este
acela de a satisface nevoile constante ale societăţii. De aceea există atâtea categorii de instituţii câte
funcţii esenţiale trebuie să îndeplinească Aparatul de Stat în viaţa societăţii sau pentru societate.
Pentru ca activitatea tuturor instituţiilor care formează Aparatul de Stat să fie reglementată,
coordonată şi dirijată, a fost creat un ansamblu de norme, numite legi de drept. S-a dezvoltat treptat
o amplă activitate legislativă şi judiciară, care la rândul ei a impus crearea altor instituţii prin care s-
a extins Aparatului de Stat.
Acţiunea de conducere a Aparatului de Stat, cu funcţia de organizare şi conducere a
oamenilor, se numeşte acţiune politică. Funcţiile prin care se exercită această putere se numesc
funcţii politice, iar totalitatea puterii pe care o însumează conducerea centrală a Aparatului de Stat,
ca putere politică nelimitată în interiorul Statului, se numeşte suveranitate.
La polul opus, faţă de puterea politică, se află societatea civilă, compusă din totalitatea
cetăţenilor organizaţi în formaţiuni şi colectivităţi cu caracter apolitic, care se găsesc angrenaţi într-
o mare diversitate de activităţi, în vederea promovării unui set de obiective individuale sau
colective. Societatea civilă trebuie să joace un rol important în crearea de atitudini şi curente
sociale. În societăţile democratice, societatea civilă, din care fac parte şi organizaţiile religioase, se
implică activ în sprijinirea activităţilor legate de drepturile omului, în respectarea libertăţii
religioase, atrăgând atenţia puterii politice asupra scăpărilor legislative sau a exceselor
administrative. Relaţiile între administraţie şi cetăţean în statele de drept se desfăşoară sub ocrotirea
legilor statelor respective.
23 Liviu Stan, Relaţiile dintre Biserica …, p. 359.27
În funcţie de modalităţile prin care puterea politică este organizată într-o ţară, se identifică
regimul politic al ţării respective. Regimul politic însumează însuşi modul de organizare şi
funcţionare a mecanismelor prin care se înfăptuieşte puterea politică, în strânsă legătură cu situaţia
drepturilor şi libertăţilor democratice.
În literatura de specialitate, vorbindu-se despre regimurile politice, se avansează numeroase
clasificări: se vorbeşte de regimuri democratice şi de regimuri nedemocratice, de regimuri autoritare
şi autocratice, de regimuri coloniale, constituţionale şi regimuri fasciste, de regimuri marionetă,
regimuri militare, regimuri parlamentare, prezidenţiale, etc.
Acestea sunt într-o schiţă sumară elementele care definesc noţiunea de Stat.
*
Prin urmare, Statul se deosebeşte de Biserică ca origine, natură, mijloace şi scop, el
reprezentând „o organizaţie politică prin excelenţă, în cadrul căreia a apărut Biserica la un
moment dat, ca altă formă de organizare socială deosebită de cea de Stat”.24 Întrucât Biserica a
apărut în cadrul Statului şi a coexistat cu el, fireşte că interacţiunile dintre viaţa religioasă şi cea de
Stat au fost multiple, determinate de circumstanţe, de condiţiile organizării sociale şi de interesele
comune ale celor două instituţii. Uneori a existat o delimitare mai vagă, alteori mai exactă a
domeniilor de activitate precum şi a colaborarii dintre Biserică şi Stat.
Atât Statul cât şi Biserica sunt supuse evoluţiei sociale, fiindcă depind de viaţa omenească
şi de condiţiile în care aceasta se desfăşoară. Aceste condiţii produc schimbări atât în organizarea
Statului, cât şi a Bisericii şi determină relaţiile care se stabilesc între ele.
Biserica există în cadrul Statului, de aceea nu poate să nu ţină seama de tipurile şi de
realităţile vieţii sociale de stat. Relaţiile dintre Biserică şi stat dobândesc caracteristici noi în fiecare
epocă istorică şi în funcţie de regimul social din fiecare ţară. Elementul etnic şi identitatea naţională
a creştinilor influenţează şi ele relaţiile dintre Biserică şi Stat.
În concluzie, dintre toate realităţile istorice ale vieţii omeneşti aflate într-o continuă
schimbare, cea mai importantă este Statul. Totuşi, Biserica Ortodoxă în general, şi Biserica
Ortodoxă Română în special, nu au format un «credo» şi nicio doctrină în legătură cu un regim
social anume. Din faptul că împărăţia lui Hristos este de natură spirituală şi eshatologică, Biserica
Ortodoxă nu s-a identificat niciodată cu o ideologie laică sau cu un regim politic sau sistem, oricare
ar fi fost el.
Cu toate acestea, structurile sociale şi regimurile politice nu îi sunt indiferente, pentru că
Biserica s-a îngrijit întotdeauna de bunăstarea societăţii omeneşti, astfel încât ea îşi îndeplineşte
misiunea spirituală în condiţiile oferite de modul de organizare a societăţii din punct de vedere
social şi politic.
24 Ibidem, p. 362.28
De obicei, în încercările de a stabili relaţiile posibile dintre Biserică şi Stat, nu se ţine seama
de aceste aspecte, ci se procedează neştiinţific la teoretizări asupra posibilităţii stabilirii unor relaţii
imaginare între Biserică şi Stat, ignorându-se realităţile pe care acestea le reprezintă, şi astfel se
ajunge la teorii mistificatoare, prezentate în forme noi, sau, prin reeditarea unor teze desuete, se
ajunge la construcţii apriorice de factură idealistă, lipsite de orice bază şi de orice conţinut real.
Relaţia dintre Biserică şi Stat de-a lungul secolelor în ţările predominant ortodoxe este una
caracterizată prin înţelegere şi cooperare între două instituţii total diferite, dar complementare,
prima de natură spiritual-revelată, iar cealaltă de natură administrativ-politică, elementul de legătură
fiind viaţa socială, economică, politică şi culturală comună a credincioşilor Bisericii, ca cetăţeni ai
Statului. În epoca modernă şi postmodernă, Statul reprezintă puterea seculară, în timp ce Biserica
reprezintă puterea spirituală.
Biserica Ortodoxă nu a căutat niciodată să se suprapună Statului, mai mult chiar, şi-a
îndemnat credincioşii să respecte statul şi legile lui. În schimb, singurul lucru pe care Biserica îl
reclamă din partea Statului este libertatea de credinţă şi libertatea religioasă.
Biserica se concentrează în prezent asupra activităţii religioase şi de ridicare a parametrilor
vieţii morale dar, în acelaşi timp, împreună cu instituţiile statale şi neguvernamentale, se preocupă
de satisfacerea tuturor trebuinţelor şi aspiraţiilor omului contemporan.
III. Modelul ortodox şi modelul european de relaţie între Stat
şi structurile religioase
1. Modelul ortodox
Biserica creştină, urmând învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos: „Daţi Cezarului ce este al
Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21), a afirmat clar, încă de la
întemeirea sa, că între Biserică şi autorităţile politice trebuie să existe un raport de colaborare
distinctă, în spirit de respect reciproc.25 În practică, acest raport are ca bază unul dintre principiile
25 Cf. L. Stan, Relaţiile dintre Biserică şi Stat, în „Ortodoxia”, An. IV (1952), nr. 3-4, p. 353-461. A se vedea şi L. Iacob, Statul şi Biserica, Bucureşti, 1942; A. Gabor, Biserica şi statul în primele patru secole, Bucureşti, 2003.
29
canonice fundamentale26 de organizare şi administraţie ale Bisericii Ortodoxe, şi anume principiul
autonomiei bisericeşti27. Prin acest principiu, Biserica Ortodoxă afirmă în mod clar că, în ceea ce
priveşte activităţile ecleziastice, ea este total independentă faţă de oricare altă autoritate.
Chiar dacă astăzi această realitate este evidentă, se poate totuşi obiecta că în trecut au
existat numeroase cazuri când autoritatea politică, de o manieră mai mult sau mai puţin consistentă,
şi-a făcut simţită prezenţa în gestionarea problemelor bisericeşti. Cazul cel mai frecvent invocat în
acest sens este, bineînţeles, cel al Bizanţului, unde, între autoritatea politică şi cea bisericească
exista un raport de strânsă colaborare, sistem ce a fost identificat, aşa cum am arătat în secţiunea
anterioară, cu termenul de «simfonie». În realitate, în cadrul Imperiului bizantin, Biserica şi-a
păstrat autonomia în raport cu autoritatea politică, dar s-a bucurat de anumite privilegii.
Astăzi, Bisericile ortodoxe locale, prin statutele lor de organizare şi funcţionare, afirmă că
în privinţa activităţilor ecleziastice, ele sunt absolut independente faţă de oricare altă instituţie.
Ecleziologia ortodoxă precizează că Biserica se manifestă în cadrul societăţii umane - organizată
într-o comunitate politică - şi pentru aceasta locul Bisericii este întotdeauna în interiorul Statului.
Baza acestui tip de relaţionare între Biserică şi Stat este fundamentată pe învăţătura ortodoxă
conform căreia Biserica este atât o realitate duhovnicească, harică, cât şi o realitate instituţională,
socială, iar omul - ca subiect al istoriei - aparţine atât împărăţiei Cerurilor, cât şi celei a Cezarului.
Ceea ce trebuie evidenţiat aici este faptul că acest tip de raport se desfăşoară doar între anumite
limite şi se fundamentează pe baza unor condiţii invocate în mod reciproc. Aşadar, modelul ortodox
de relaţie între Biserică şi Stat impune atât autonomia Bisericii faţă de autoritatea politică, cât şi o
colaborare distinctă, în spirit de respect reciproc, între cele două instituţii.
2. Modelul european
Statele moderne au recunoscut personalitatea juridică a Bisericilor locale organizate între
graniţele lor, reglementându-le prin legi existenţa sub forma unor instituţii social-juridice cu
caracter religios numite culte. În decursul istoriei, relaţia Stat - subiecţii vieţii religioase (Biserici,
26 „Acestor principii de organizaţie şi administraţie li se zice fundamentale, fiindcă ele au fost rânduite de la început, în lumina învăţăturii Mântuitorului Hristos, ca nişte coloane de nezdruncinat, la baza organizaţiei Bisericii, alături de dogme şi preceptele morale, iar canonice li se zice, fiindcă, după o practică neîntreruptă, prin uz, ele au fost stabilite prin normele, numite canoane, pe care Sfinţii Părinţi ai sinoadelor ecumenice le-au legiferat sau le-au confirmat, ca îndreptare cu obligativitate în întreaga Biserică”, Cf. I. Iorgu, Importanţa principiilor fundamentale canonice de organizaţie şi administraţie pentru unitatea Bisericii, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, An. 1969, nr. 45, p. 155. A se vedea şi I. Floca, Drept canonic ortodox, Sibiu, 1991,vol. 1, p. 191-206; N. Dură, Principiile canonice fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe, în „Mărturie ortodoxă”, An. 1987, nr. 6, p. 127-144.27 „Autonomia este principiul fundamental canonic în temeiul căruia Biserica Ortodoxă - privită sub aspectul ei extern, ca societate cu ordine juridică - este independentă de oricare altă societate, inclusiv statul în cuprinsul căruia s-a organizat şi îşi desfăşoară activitatea corespunzătoare misiunii ei”, Cf. I. Ivan, Câţiva termeni canonici. Înţelesul şi explicarea lor în dreptul bisericesc ortodox, în rev. „Studii Teologice”, An. 1989, nr. 41, p. 81. A se vedea şi L. Stan, Despre autonomia bisericească, în „Studii Teologice”, An. 1958, nr. 10, p. 376-393.
30
culte, comunităţi, asociaţii, fundaţii şi organizaţii religioase) a fost una dintre cele mai importante şi
disputate probleme în toate societăţile, indiferent de specificul cultului majoritar.
Pentru a putea identifica «modelul european» de relaţie între structurile religioase şi
puterea politică trebuie menţionat, încă de la început, că Uniunea Europeană28 (UE) reprezintă
astăzi o entitate politică, socială şi economică dezvoltată în Europa, ce reuneşte 28 de ţări membre29,
şi că sistemul politic al UE este definit de o serie de tratate, ce urmează a fi înlocuite de un
document unic, aşa-numita Constituţie Europeană.30 De asemenea, este necesar să precizăm că, în
interiorul acestei structuri comunitare, sistemul de atribuire al competenţelor între UE şi statele sale
membre este unul sui generis, deoarece nu poate fi identificat nici cu sistemul confederal (specific
unei asocieri libere a unor state suverane) şi nici cu sistemul federal (specific unui stat federal). 31
Astfel, în anumite domenii politice, statele membre acţionează în mod interguvernamental, adică
iau decizii comune în calitate de state suverane, în timp ce pentru alte domenii, statele membre şi-au
transferat competenţa legislativă, total sau parţial, Uniunii, astfel încât UE reprezintă în această
sferă o instituţie supranaţională. În consecinţă, UE nu reprezintă un subiect originar de drept
internaţional32, deoarece nu are posibilitatea de a-şi crea o ordine juridică proprie; de fapt, UE este
un subiect derivat de drept internaţional, iar competenţa sa derivă din transferul drepturilor de
suveranitate ale statelor membre.33 Prin urmare, este clar că aşa-zisa suveranitate de organizare a
ordinii juridice şi a competenţelor UE este deţinută de statele sale membre.
În ceea ce priveşte competenţele legislative, trebuie specificat că, în anumite domenii 34,
puterea legislativă aparţine în exclusivitate UE, iar în altele35, se aplică o dublă competenţă: statele
membre ale UE au dreptul de a adopta legi proprii pentru aceste domenii doar dacă UE nu prezintă
nicio iniţiativă legislativă în acest sens. Pentru toate celelalte domenii politice statele membre deţin
competenţa exclusivă. Există totodată şi anumite competenţe care pot fi delegate UE, însă numai cu
acordul statelor membre. În concluzie, se poate afirma că actualul sistem legislativ al UE prevede
următorul raport între Uniune şi statele sale membre: competenţele naţionale sunt, virtual,
28 Uniunea Europeană (UE) este o organizaţie suprastatală şi supranaţională, ce a fost fondată în 7 febr. 1992 prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), document ce a intrat în vigoare în 1 nov. 1993. Din punct de vedere organizatoric, UE nu este nici federaţie, nici confederaţie, ci se constituie ca o construcţie sui generis, ce reuneşte 28 de state diferite.29 În prezent, UE are 28 de membri, dintre care 6 sunt membri fondatori din 1958 (Franţa, Germania, Italia, Regatul Ţărilor de Jos, Belgia şi Luxemburg), iar restul de 22 au aderat succesiv în 1973 (Irlanda, Danemarca, Regatul Unit), în 1981 (Grecia), în 1986 (Spania şi Portugalia), în 1995 (Finlanda, Suedia, Austria), în 2004 (Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia, Estonia, Lituania, Republica Cehă, Slovacia), în 2007 (Bulgaria, România), şi în 2013 (Croaţia).30 Cf. P. Magnette, La constitutionnalisation des traites europeens, în O. de Schutter, P. Nihoul, Une Constitution pour l'Europe: reflexions sur les transformations du droit de l'Union Europeenne, Bruxelles, 2004, p. 23-52.31 Cf. I.M. Anghel, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii Europene, Bucureşti, 2007.32 Cf. D. Helly, F. Petiteville, L'Union Europeenne, acteur internaţional, Paris-Budapest-Torino, 2005.33 Cf. G. Tesauro, Sovranita degli Stati e integrazione comunitaria, în „Il Diritto dell'Unione Europea”, An. 2006, nr. 11, p. 235-252.34 În politica comercială şi vamală.35 În domeniul pieţii comune (al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorului).
31
nelimitate, iar cele comunitare strict indicate.36 Adăugându-se la aceasta şi faptul că, prin punctul 3
al articolului 6 din Tratatul de la Amsterdam37 s-a stabilit că „Uniunea Europeană respectă
identitatea naţională a Statelor sale membre”, se ajunge la concluzia că fiecare stat membru are
dreptul şi totodată obligaţia ca, în interiorul Uniunii, să-şi conserve şi să-şi promoveze propria sa
identitate naţională.
Prin prisma precizărilor făcute anterior, problema unui eventual «model european» privitor
la relaţia structurilor religioase cu autoritatea politică s-ar reduce la identificarea competenţelor
legislative ale UE în ceea ce priveşte structurile religioase prezente pe teritoriul său. Cum problema
structurilor religioase nu se regăseşte nici printre materiile de competenţă exclusivă a UE şi nici
printre cele de dublă competenţă, nu rămâne decât să constatăm dacă structurile religioase
reprezintă o problemă pe care statele membre o pot transfera sub competenţa UE. Răspunsul la
această problemă ni-l oferă declaraţia numărul 11 a Tratatului de la Amsterdam, intitulată sugestiv
«Declaraţia privind statutul Bisericilor şi organizaţiilor neconfesionale», prin care s-a stabilit că:
„Uniunea Europeană respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul
dreptului intern, Bisericile şi asociaţiile religioase sau comunităţile religioase în statele membre.
Uniunea Europeană respectă în mod egal statutul organizaţiilor filozofice şi neconfesionale”.38
Chiar dacă natura declaraţiei, din punct de vedere formal, nu este juridică, ci doar politică,
aceasta nu o exclude ca incapabilă de a avea un rol în realităţile actuale ale UE. De fapt, prin
declaraţia numărul 11, UE s-a declarat - cel puţin din punct de vedere politic - a fi absolut
incompetentă în a defini regimul structurilor religioase şi filosofice prezente pe teritoriul statelor
membre. Mai mult, prin aceeaşi declaraţie, UE se angajează să nu prejudicieze cu nimic
reglementările deja existente şi să respecte totodată tradiţia legislativă a fiecărui stat membru. Prin
urmare, este absolut evident că UE nu posedă un model unic de organizare a structurilor religioase
sau filosofice şi, mai mult, nici nu îşi propune să creeze unul, ci se limitează la a respecta tradiţia
legislativă a fiecărui stat. Cu alte cuvinte, prin actuala legislaţie europeană, fiecărui stat membru al
Uniunii Europene îi este garantat dreptul de a-şi reglementa în mod tradiţional raportul cu
structurile religioase prezente pe teritoriul său, adică de a ţine cont, în primul rând, de
particularităţile sale în ceea ce priveşte istoria proprie şi realităţile sale actuale.
Uniunea Europeană recunoaşte prevalenţa dreptului intern în chestiuni privitoare la
interacţiunea statelor membre cu entităţile religioase, atât timp cât se respectă tratatele şi convenţiile
internaţionale. De aceea, Uniunea Europeană nu doreşte crearea unui model normativ unic al 36 „La competence naţionale est virtuellement illimite, alors que les competences communautaires sont limitativement enumerees”, Cf. D. Simon, Le systeme juridique communautaire, Paris, 1998, p. 79.37 Tratatul de la Amsterdam, ce modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene şi alte acte conexe, a fost adoptat de către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Uniunii Europene la 16-17 iul. 1997 şi a fost semnat la 2 oct. 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.38 Union Europeenne, Traite d'Amsterdam, Luxembourg, 1997, p. 133. Pentru geneza Declaraţiei nr. 11 a Tratatului de la Amsterdam, a se vedea G. Barberini, Lezioni di diritto ecclesiastico, Torino, 2000, p. 298-301.
32
relaţiei Stat - Biserică prin negarea sau depăşirea modelelor naţionale. Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa a introdus o prevedere specială (art. I-52) referitoare la dialogul între UE
şi religii care trebuie să fie „deschis, transparent şi constant”, aceasta fiind preluată în art. 16C al
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, parte a Tratatului de la Lisabona. Bisericile sunt
în general considerate de către instituţiile europene ca fiind organizaţii non-guvernamentale ce pot
fi cooptate în diferite proiecte de punere în aplicare a unor politici comunitare. În contextul
conlucrării dintre Stat şi Biserică, apreciem că principiul Statului secular nu trebuie înţeles ca
implicând scoaterea radicală a religiei din toate sferele vieţii publice, excluderea organizaţiilor
religioase de la participarea la luarea deciziilor în probleme însemnate social şi privarea de dreptul
de a evalua acţiunile autorităţilor.
După ce am lămurit că nu există un model european comun, rămâne de explicat care sunt
modalităţile folosite de către statele europene pentru a reglementa situaţia structurilor religioase.
Datorită faptului că sistemele legislative folosite în cadrul UE, oscilează de la o separaţie radicală
(Franţa) până la o identificare aproape totală între o anumită structură religioasă şi un stat (Grecia,
Anglia), juriştii europeni39, specializaţi în drept ecleziastic40, au încercat să realizeze diferite
clasificări, ţinând cont, în primul rând, de gradul de colaborare dintre Stat şi structurile religioase.
Astfel, Gerhard Robbers41 - unul dintre cei mai o cunoscuţi specialişti în domeniu -, afirmă că
relaţiile dintre Stat şi structurile religioase se pot clasifica în 3 tipuri de sisteme:
Sistemul de strânsă colaborare - prevede existenţa unei structuri religioase de Stat,
stabilite sau privilegiate, şi stabilirea de relaţii de strânsă colaborare între autoritatea de Stat şi
respectiva structură religioasă (sistem specific pentru Danemarca, Finlanda, Grecia, Anglia,
Suedia, Norvegia, Finlanda, Malta, Liechtenstein, Monaco). În aceste ţări, una sau mai multe
Biserici sunt declarate Biserici naţionale, de stat sau majoritare. Actele normative din aceste ţări
prevăd facilităţi şi privilegii pentru legalizarea şi funcţionarea Bisericilor de stat, naţionale sau
majoritare; unele stipulează aceleaşi drepturi sau mai puţine pentru celalalte Biserici sau culte
tradiţionale (nu li se acordă sprijinul material şi financiar asigurat de Stat Bisericilor naţionale, etc.)
Sistemul de neutralitate - Statul este neutru, însă încheie acorduri cu structurile religioase
pentru aşa-zisele «materii comune», adică acele materii revendicate atât de Stat, cât şi de
39 Este important de menţionat că, în 12 dec. 1989, mai mulţi profesori europeni, specializaţi în drept civil ecleziastic, s-au unit şi au creat un centru specializat pentru studiul aprofundat al relaţiilor dintre State şi structurile religioase în interiorul UE. Respectivul centru, intitulat European Consortium for Church and State Research, publică o revistă specializată de drept civil ecleziastic (European Journal for Church and State Research) şi un buletin informativ. De la crearea sa şi până în prezent, acest centru a organizat mai multe congrese având ca temă diverse aspecte ale dreptului civil ecleziastic în interiorul statelor membre ale UE. 40 Prin drept ecleziastic, astăzi în UE, se înţelege acea ramură a dreptului civil care se ocupă în special cu legiferarea fenomenului religios, adică cu organizarea diferitelor structuri religioase prezente pe teritoriul UE. Datorită faptului că în UE sunt prezente nu doar structuri religioase aparţinând religiei creştine, anumiţi profesori afirmă chiar că ar fi de preferat utilizarea expresiei drept religios în locul celei de drept ecleziastic. Cf. F. Messner, Du droit ecclesiastique au droit des religions: evolution d'une terminologie, în „Revue de Droit Canonique”, 47/1997, p. 143-160.41 G. Robbers, Stato e Chiesa nell'UE, Milano/Baden-Baden, 1996, p. 350-352.
33
respectivele structuri religioase (sistem specific pentru Austria, Belgia, Germania42, Luxemburg,
Italia, Portugalia, Spania).
Sistemul de separaţie totală43 - Statul se declară separat, într-o manieră mai mult sau mai
puţin rigidă, faţă de orice structură religioasă sau filozofică prezentă pe teritoriul său (sistem
specific în special pentru Franţa, dar şi pentru Polonia, Olanda, etc.).
Această clasificare, impropriată astăzi de către majoritatea specialiştilor44, nu este însă o
noutate, ci ea reproduce un model deja prezentat la începutul sec. al XX-lea de către profesorul
italian Francesco Ruffini (1863-1934), care vorbea despre 3 posibilităţi de relaţie între Stat şi
structurile religioase: subordonare, separare şi coordonare.45 În ceea ce priveşte sistemul de
subordonare, trebuie precizat că acesta prezintă două aspecte: când Statul este subordonat unei
structuri religioase, sau când structurile religioase sunt subordonate Statului. Aceste două aspecte s-
au concretizat în istorie în două sisteme extreme de relaţie între Stat şi structurile religioase, anume:
teocraţia46 şi cezaropapismul.47 Pe lângă acestea, profesorul italian Francesco Margiotta-Broglio
afirmă că în cadrul UE există şi un alt sistem de subordonare, şi anume „Jurisdicţionalismul”
(giurisdizionalismo)48, ce se caracterizează prin faptul că Statul exercită un control direct asupra
diferitelor structuri religioase prezente pe teritoriul său, control exercitat prin intermediul diferitelor
legi civile şi al aparatului administrativ de Stat.
42 Modelul german este exemplar pentru felul în care se desfăşoară relaţia Stat-Biserică, rezultatul unei relaţii robuste şi transparente. Nici Biserica nu este trimisă în transcendenţă, dar nici Statul nu îşi înţelege propria imanenţă drept autocuprinzătoare sau ţinând locul rolului specific numai Bisericii.43 După emanciparea societăţii civile faţă de Stat, după afirmarea secularismului şi laicităţii, în perioada modernă şi contemporană cele mai multe State Occidentale, dar şi unele din alte zone geopolitice, până în anii ’80, au anulat statutele unor Biserici de Biserici oficiale, de stat sau naţionale şi au înscris în constituţii şi în Legile cultelor (numite astfel la început, iar ulterior Legi ale Libertăţii Religioase), principiul separării Statului de Biserică.44 Aceeaşi clasificare poate fi identificată şi la alţi autori. Cf. S. Berlingo, La condizione delle Chiese in Europa, în „Il Diritto Ecclesiastico”, 113/2002, p. 1318; S. Ferrari, Church and State in Europe. Commun Pattern and Chalenges, în „European Journal for Church and State Research”, 2/1995, p. 149; F. Margiotta-Broglio, II sistema giuridico dell'Unione europea, în F. Margiotta-Broglio,, C. Mirabelli, F. Onida, Religioni e sistemi giuridici: introduzione al diritto ecclesiastico comparato, Bologna, 1997, p. 123-124.45 Cf. F. Ruffini, Relazioni tra Chiesa e Stato: lineamenti storici e sistematici (a cura di F. Margiotta Broglio), Bologna, 1974. A se vedea şi F. Ruffini, La libertă religiosa, Torino, 1901.46 Teocraţia reprezintă forma de guvernământ în care autoritatea, considerată ca emanând de la divinitate, este exercitată de către clasa sacerdotală; prin urmare, puterea religioasă domină puterea civilă.47 Termenul de cezaropapism este folosit pentru a se indica regimul politico-ecleziastic sau sistemul de relaţii caracterizat de dominaţia statutului - care mărturiseşte deschis religia creştină - asupra Bisericii, întrucât şeful statului, atribuindu-şi o misiune religioasă şi o supremaţie asupra organizării ecleziastice, pune sub controlul său funcţiile spirituale ale Bisericii. Cu alte cuvinte, cezaropapismul reprezintă amestecul statutului în treburile interne ale Bisericii sub pretextul apărării intereselor credincioşilor.48 „E ricordiamo anche il giurisdizioanalismo che, con varie denaminazioni «nazionali», si diffuse in Europa nell'eta dell'assolutismo ed ebbe una certa ripresa nella seconda meta dell'Ottocento, specialmente in Italia: con questo termine si vuole indicare una situazione nella quale le confessioni religiose sono direttamente controllate dallo Stato che - anche quando non aderisca in quanto tale ad un culto ufficiale - interviene con le proprie leggi e la propria azione amministrativa nella vita religiosa dei sudditi, sia allo scopo di tutelare la Chiesa ufficiale, quando ve ne sia una riconosciuta tale, sia per difendere lo Stato dall'ingerenza delle religioni nella vita publica” (F. Margiotta-Broglio, Il sistema giuridico dell'Unione europea, în „Religioni e sistemi giuridici: introduzione al diritto ecclesiastico comparato”, a cura di F. Margiotta-Broglio, C. Mirabelli, F. Onida, Bologna, 1997, p. 123). Pentru cazul special al Greciei, a se vedea V. Parlato, Confessionismo e giurisdizionalismo nella Grecia degli anni 80, în „Quaderni di diritto e politica ecclesiastica”, 5/1988, p. 183-202.
34
Se pune problema: care stat asigură mai multă libertate religioasă, cel laic sau cel religios?
În literatura de specialitate părerile sunt împărţite: unii autori susţin că recunoaşterea unei
Biserici ca Biserică de Stat sau naţională înseamnă o declaraţie deschisă de discriminare împotriva
celorlalte Biserici, dar sunt şi autori care consideră că nu întotdeauna o asemenea Biserică este un
obstacol în calea asigurării aceleaşi libertăţi pentru toate instituţiile religioase
Unii specialişti susţin că atât istoria, cât şi unele experienţe actuale (îndeosebi cele din
lumea arabă), arată că este de preferat formula statului laic. De altfel, istoria medievală europeană
ne arată că statul religios a fost sursa unor puternice conflicte. Statele religioase s-au născut, de
regulă, în societăţile în care a fost predominantă o biserică sau o religie. Pe de altă parte, nu trebuie
să se tragă concluzia că toate statele laice ar fi antireligioase. Spre exemplu, statul francez actual,
deşi se declară stat laic, nu acţionează pentru limitarea libertăţii religioase. Ideal este să existe un
stat care să adopte normele şi valorile general-religioase, dar să nu se declare în favoarea şi nici să
nu fie adeptul unei anumite religii sau confesiuni.
În legătură cu această problemă, cunoscutul teolog ortodox Oliver Clement afirma: „Cred
că pentru prima dată după căderea comunismului, Bisericile Ortodoxe pot deveni libere. Este un
moment extrem de important. Există, bineînţeles, ortodocşi care, în faţa afluxului elementelor celor
mai negative ale culturii Occidentale (sectele, spre exemplu), ar dori să se sprijine pe Stat şi
visează ca Biserica să devină o Biserică de Stat. Însă nu acesta este drumul cel bun în prezent.
Trebuie să ne sprijinim în mod esenţial pe libertate. Doar prin această cale trebuie să conducem
fiinţele umane spre a-L descoperi pe Hristos. Cred că este întru totul decisiv ca Biserica să fie
liberă, liberă în raport cu politica, nu să se lase instrumentalizată de către politică. Aceasta este
noua ispită a Ortodoxiei şi are ca sursă un lucru foarte bun, legătura dintre fiecare Biserică
Ortodoxă şi poporul ce-i este încredinţat. Este o legătură cu totul extraordinară, magnifică, pe care
Occidentul nu a recunoscut-o sub aceeaşi formă… În ortodoxie există această legătură foarte
profundă dintre Biserică şi popor. Trebuie s-o menţinem, dar nu prin politică, nu prin mijloace ce
aparţin Statului. Căile puterii sunt întotdeauna străine Evangheliei”.49
Alţi teologi sunt de părere că sistemul clasic al separării Statului de Biserică a intrat în
declin, că în mai mică măsură în perspectiva imediată, dar mai mult în cea medie şi îndepărtată vom
asista la elaborarea şi implementarea unei noi concepţii în acest subsistem societal care va reevalua
şi valorifica, din perspectiva geomodernităţii, experienţa şi învăţăturile din perioada Statelor cu
Biserici oficiale, de stat sau naţionale.
Aşadar, din cele prezentate până acum, este clar că în UE nu există un model comun pentru
a defini relaţiile dintre Stat şi diferitele structuri religioase prezente pe teritoriul acestuia; şi, mai
49 Olivier Clement, Cred mult în ecumenismul monahilor, în „Cotidianul Alfa şi Omega”, Supliment de spiritualitate creştină, 1997, nr. 8, p.3.
35
mult, UE nici nu îşi propune să impună un anumit model, ci lasă fiecărui stat membru libertatea de
a-şi crea propria legislaţie, în conformitate cu tradiţia proprie şi cu realităţile sale actuale.
Prevederile constituţiilor moderne şi contemporane referitoare la viaţa religioasă au fost
stabilite în funcţie de principiile democraţiei şi de drepturile religioase ale omului. Pe măsura
evoluţiei vieţii democratice, a creării cadrului organizatoric pentru participarea la viaţa social-
politică a noi grupuri şi categorii sociale, constituţiile şi alte acte normative au reflectat într-o
manieră nouă drepturile şi obligaţiile autorităţilor bisericeşti, precum şi drepturile şi libertăţile
credincioşilor.
Se mai impune remarcat faptul că în fiecare ţară prevederile constituţionale referitoare la
viaţa religioasă sunt rezultatul experienţei istorice, al structurii confesionale a populaţiei, al aplicării
în practică a celui mai nou drept fundamental al omului, respectiv libertatea de conştiinţă, ceea ce
înseamnă că fiecare individ poate să fie credincios, indiferent, liber cugetător sau ateu, judecătorul
suveran fiind numai propria lui voinţă. În acest sens menţionăm că în toate constituţiile democratice
nu există niciun articol care să interzică vreuna din formele de manifestare a libertăţii de conştiinţă,
la fel cum nu există prevederi care să-i blameze pe cei care sunt indiferenţi sau se delimitează critic
de credinţele religioase. Cu alte cuvinte, constituţiile moderne s-au condus după pricipiul că
garantarea dreptului fundamental al omului de a avea o credinţă religioasă nu trebuie să ducă la
anularea altui drept fundamental al omului, respectiv acela de a gândi liber, fără a accepta niciun fel
de tutelare, ghidare sau condiţionare din partea vreunei forţe divine.
Organismele juridice şi politice manifestă de multe ori o prudenţă excesivă în
reglementările referitoare la culte şi biserici. În general, acestui domeniu i se conferă un cadru de
manifestare mult mai larg şi mai elastic în comparaţie cu alte sfere ale activităţii sociale. Legile
referitoare la culte sunt permisive, nu cuprind sarcini speciale şi sunt înţelese de multe ori ca
recomandări şi referinţe. Libertinajul şi lipsa unor reglementări, manifestate în multe ţări, a
contribuit la fărâmiţarea excesivă şi diversificarea vieţii religioase, la proliferarea unor credinţe care
afectează unitatea şi armonia socială, încalcă drepturile şi libertăţile, se sustrag organizării social-
politice fiind deseori în atenţia organelor de poliţie şi judecătoreşti.50
Forurile Constituţionale au fost preocupate de crearea cadrului necesar pentru manifestarea
liberă a tuturor cultelor, indiferent că sunt mai mult sau mai puţin legate de istoria şi tradiţiile
poporului respectiv, de numărul credincioşilor, de culoarea confesiunii, etc. Aceasta a fost marea
inovaţie constituţională în perioada modernă, asigurarea drepturilor egale pentru toate cultele, fapt
50 La începutul lunii februarie 1992, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a discutat un referat în legătură cu pericolul pe care îl prezintă în multe ţări proliferarea fenomenului sectant. Deşi anumite secte promovează o violentă activitate antisocială, recomandările făcute de Consiliul ţărilor membre a fost în sensul de a evita elaborarea unor legi restrictive referitoare la secte. Chiar Biserica Romano-Catolică, puternic afectată de activitatea sectară, cultivă acum o condamnare ponderată şi nu globală a fenomenului sectant, mărturisind că nimeni astăzi nu mai poate reaprinde practicile inchizitoriale în relaţiile cu sectele.
36
ce a dus la sfârşitul epocii bisericilor oficiale şi a recunoaşterii legalităţii numai a unei singure sau a
unui număr redus de biserici.
Studierea procesului elaborării prevederilor constituţionale referitoare la reglementarea
vieţii religioase din ţările democratice ne relevă că în majoritatea cazurilor s-a pus, analizat şi
stipulat rolul Statului de arbitru, de factor decident în stabilirea principiilor care trebuie să stea la
temelia raporturilor dintre diferitele biserici şi instituţii religioase. În epoca modernă o serie de forţe
politice au ajuns la concluzia că singura modalitate de a scuti societatea de o serie de tulburări şi
neînţelegeri este de a conferi statului, ca cea mai cuprinzătoare şi autoritară alcătuire politică, rolul
de arbitru al relaţiilor intra şi inter-cultice.51
Nu se cunosc cazuri, în perioada modernă, când autorităţile politice să fi renunţat la un
minimum de control asupra activităţii bisericilor, respectiv cultele din ţările democratice nu se
consideră stat în stat şi nu sunt în afara unui control general, pe care organele specializate ale
Statului îl exercită asupra tuturor instituţiilor care funcţionează pe teritoriul naţional şi prin
antrenarea cetăţenilor săi.
România, ca stat membru al UE, are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a-şi reglementa
situaţia structurilor religioase prezente pe teritoriul său, ţinând cont, în primul rând, de propria
tradiţie în domeniu şi de realităţile actuale româneşti. Referitor la tradiţia românească, în ceea ce
priveşte relaţia autorităţii politice cu structurile religioase, trebuie precizat că, încă de la crearea sa
ca Stat modern, România a promovat un regim de libertate religioasă.52 Originile acestui cadru
legislativ53, ce proclama în România un regim de amplă libertate religioasă, s-au constituit atât din
doctrina canonică54 a Bisericii ortodoxe, care proclamă autonomia Bisericii în relaţie cu oricare altă
instituţie, dar şi din doctrina politică liberală, ce promova ideea că Statul nu are competenţa de a
interveni în materie religioasă. Din păcate, acest regim de libertate religioasă va suferi un adevărat
hiatus între anii 1949 şi 1989, când la putere s-a aflat Partidul comunist.55 Este ştiut că regimurile
51 Ilie, Fonta, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Edit. Stephanus, Bucureşti, 1999, p.239.52 Semnificative în acest sens sunt constituţiile din anii 1866 şi 1923. Pentru detalii referitoare la legislaţia românească în domeniu, anterioară anului 1948, a se vedea M.G. Chirită, Raporturile dintre Stat şi Biserică din punct de vedere juridic, Bucureşti, 1898; D.I. Sireteanu, Raportul dintre Biserică şi Stat, Bucureşti, 1897; I. Mateiu, Dreptul bisericesc de Stat în România întregită, Bucureşti, 1926; E. Bărbulescu, Legi, regulamente, canoane, statute, decizii, jurisprudenţe, etc: date dela răsboi încoace şi aflate azi în vigoare, referitoare la Biserică, culte, cler, învăţământ religios, organizaţiuni eclesiastice, bunuri bisericeşti, judecăţi disciplinare etc, Bucureşti, 1931; I. Lazăr, Regimul cultelor în România întregită, Craiova, 1931.53 Prima lege pentru structurile religioase din România a fost Legea 54 din 1928, fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 apr. 1928.54 „La doctrine canonique, a savoir les principes canoniques fondamentaux et les commentaires des canonistes, a toujours constitue une source de droit canonique, tant en Orient qu'en Occident D'ailleurs, la somme de ces principes canoniques fondamentaux, exprimes par la legislation canonique conciliaire, du Ier millenaire, et qui forme la base de la doctrine canonique, reste indispensable pour toute Eglise locale d'aujourd'hui et de demain, car on ne peut jamais s'en dispenser. Aucune interpretation des normes canoniques ne peut se faire en dehors de cette doctrine canonique exprimee par cette somme des principes canoniques fondamentaux ou de base”, Cf. N. Dură, Le regime de la synodalite selon la legislation canonique conciliare, oecumenique, du 1er millenaire, Bucureşti, 1999, p. 123.55 A se vedea Legea Cultelor din 1948, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 3 sept. 1948.
37
comuniste au impus timp de decenii o strictă limitare a activităţii bisericilor atât pe teren practic, cât
şi teoretic.
Cât priveşte sistemul folosit în România pentru a stabili cadrul exercitării libertăţii
religioase, acesta a fost încă de la început cel al cultelor recunoscute. Legea din 1928 va instaura
acest regim de origine napoleoniană, iar autorităţile comuniste îl vor prelua, adăugând doar câteva
elemente noi de origine sovietică.
După anul 1989, în ţara noastră, s-au desfăşurat ample dezbateri referitoare la relaţiile
dintre Stat şi Biserică. Acum are loc o mare desfăşurare de energii şi iniţiative pe planul revigorării
acţiunii bisericeşti şi religioase. În general, autorităţile publice au acţionat pentru crearea cadrului
juridic şi politic necesar constituirii unor noi relaţii Stat-Biserică, bazate pe principiul separării
bisericilor faţă de stat.
Referitor la realităţile religioase actuale, trebuie de asemenea precizat că, în România,
populaţia este majoritar ortodoxă (conform recensământului din anul 2002, 86,7% dintre români s-
au declarat ca aparţinând Bisericii Ortodoxe Române). Prin urmare, este evident că un model
românesc ar trebui să fie unul în care să se respecte libertatea religioasă şi care să se inspire din
doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe privitoare la raportul dintre Biserică şi Stat.
În viitor, în activitatea de reconstruire a relaţiilor Stat-Biserică trebuie să se acorde
importanţa cuvenită valorificării tradiţiilor juridice şi spirituale româneşti anterioare anului 1948 şi
să se pornească de la premisa că Statul român, pentru a-şi realiza menirea actuală şi viitoare, are
nevoie de sprijinul şi colaborarea, în primul rând a Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a celorlalte
Biserici, iar cultele, pentru a-şi îndeplini misiunea divină şi umană, au nevoie de înţelegerea şi de
ajutorul Statului.
3. Standarde europene şi internaţionale în materie de libertate religioasă
Aşa cum sunt exprimate în convenţiile internaţionale privind drepturile omului, există patru
tipuri fundamentale de drepturi legate de religie şi convingeri:
1. dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
2. dreptul la egala protecţie din partea legii şi la eliminarea discriminării din motive de
religie sau convingeri;
3. dreptul la protecţie faţă de incitarea la ură pe motive de naţionalitate, rasă sau religie;
4. dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor religioase de a-şi practica şi exprima religia;
Deşi nu există niciun document internaţional dedicat special şi în întregime acestei
probleme, drepturile referitoare la religie şi convingere sunt menţionate aproape în toate convenţiile
internaţionale privind drepturile omului.
38
Dintre acestea, cele mai importante din punct de vedere juridic şi politic sunt:
- Declaraţia universală a drepturilor omului (1948).56
- Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(1950).57
Ambele documente se referă explicit la libertatea religioasă iar textul capitolului respectiv
(18 în cazul Declaraţiei şi 9 în cazul Convenţiei) este aproape identic: „Orice persoană are dreptul
la libertatea gândirii, conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia
sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau
în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult, cât şi îndeplinirea de rituri”.
Standardele exprimate în aceste texte sunt asumate de ţara noastră58 şi integrate explicit în legislaţia
internă. Oricum, având în vedere articolul 11 alin. (2) din Constituţia României, ele sunt deja parte a
dreptului intern şi trebuie luate în considere foarte serios atât de instanţele de judecată cât şi de
autorităţile de stat centrale şi locale. Practic, ele exprimă aderarea unei ţări la valorile democratice
în acest domeniu. Orice abatere sau încălcare a acestora este considerată nu doar o încălcare a unui
angajament asumat pe plan internaţional de către ţara noastră, ci chiar un atentat la demnitatea
fiinţei umane.
IV. Instituţiile religioase şi legea
Parlamentul adoptă legile referitoare la reglementarea vieţii religioase. În orice Stat
democratic, chiar şi în cele cu regim liberal, toate actele normative, inclusiv cele referitoare la viaţa
religioasă, sunt adoptate de forurile legislative.
În România, Senatul şi Camera Deputaţilor au comisii pentru drepturile omului şi Culte,
care au rolul de a studia şi de a aviza toate actele normative referitoare la viaţa religioasă. Membrii
acestor comisii ar trebui să fie echidistanţi şi neutri din punct de vedere confesional şi să pledeze
pentru a se asigura aceleaşi drepturi şi libertăţi Cultelor, fără discriminări şi fără privilegii. Având în
vedere faptul că în societăţile democratice respectarea legilor depinde de atitudinea pe care o are
faţă de ele majoritatea populaţiei, considerăm că în cazul tuturor actelor normative privind viaţa
religioasă se impune ca cele două comisii să consulte întotdeauna Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române, reprezentanţii celorlalte Culte, ai asociaţiilor religioase legale, ai instituţiilor de stat cu
atribuţii în domeniul vieţii religioase, specialiştii laici în studierea fenomenului religios. Cu
56 Textul este tradus integral în româneşte în lucrarea Instrumente internaţionale privind drepturile omului, vol. I, IRDO, Bucureşti, 1997 p. 7-13.57 Textul este tradus integral în româneşte în lucrarea Instrumente internaţionale privind drepturile omului, vol. II, IRDO, Bucureşti, 1997, p. 41-61.58 România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
39
siguranţă că, în toate situaţiile, se va ajunge la armonizarea punctelor de vedere ale ortodocşilor şi
ale celorlalte confesiuni deoarece clericii ortodocşi, cu unele excepţii, au dat dovadă în istorie de
toleranţă, înţelegere şi respect faţă de celelalte confesiuni.
De asemenea, este absolut necesar ca aceste comisii să dispună de cunoştinţele privind
problematica teoretică şi practică a libertăţii şi vieţii religioase în ţările cu tradiţii democratice,
pentru a putea aviza actele normative, în cunoştinţă de cauză, respectiv pe baza tuturor cunoştinţelor
ştiinţifice şi teologice referitoare la acest subiect şi nu numai în funcţie de anumite interese sau
prejudecăţi politice sau bisericeşti. Bineînţeles, având în vedere structura actuală a instituţiilor
sistemului politic şi experienţa acumulată în acest domeniu de activitate, principalul «producător»
sau tezaurizator al acestor cunoştinţe de specialitate ar trebui să fie Secretariatul de Stat pentru
Culte. De asemenea, este absolut necesar ca membrii acestor comisii să fie ajutaţi de consilierii lor
să parcurgă un minim de bibliografie pentru a dispune de cunoştinţele privind problematica
teoretică şi practică a libertăţii şi vieţii religioase în condiţiile democraţiei.
V. Relaţiile dintre administraţia publică şi instituţiile de cult
Din perspectivă laică, societatea este indisolubil legată de sfera acţiunilor administrative.
Ne referim aici la cetăţean atât în componenta sa sacră cât şi profană, adică la apartenenţa sa
religioasă cât şi la existenţa sa socială, civilă. Statul a apărut tocmai din necesitatea de organizare
superioară a comunităţilor şi a vieţii în colectivităţile umane din spaţii geografic delimitate.
Contactul puterii de stat direct cu societatea se realizează prin cele trei componente distincte dar
interdependente59: legislativă, executivă şi judecătorească şi se face prin intermediul unor autorităţi
care, însumate, alcătuiesc administraţia publică sau de stat.
Administraţia publică a fost definită ca „o activitate de organizare a executării şi de
executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter
de prestaţie”.60 Administraţia publică centrală sau locală, expresie a puterii executive în Stat, adoptă
decizii prin care se realizează activitatea sa şi scopul administraţiei publice în raport cu alţi actori,
inclusiv cu Bisericile şi cultele. Concret, prin aceste decizii administrative se realizează funcţiile
administraţiei publice ca expresie a puterii executive.
59 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 213-215.60 Emil Bălan, Instituţii de drept public, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 18.
40
Autoritatea administrativă poate fi autoritate publică, instituţie publică ori serviciu public.
Administraţia publică, prin pârghiile ei de putere, trebuie să asigure promovarea şi respectarea
libertăţii religioase. Această libertate religioasă reprezintă un drept fundamental al omului care, deşi
este individual, se exercită la nivelul colectivităţii. Drepturile persoanelor se pot realiza numai în
societate, dar o societate echilibrată, liberă, nu se poate construi decât pe respectarea drepturilor
individuale. Libertatea persoanelor nu are sens în afara societăţii, Statul fiind chemat ca prin
administraţia publică să-şi exercite rolul şi să-şi asume obligaţiile faţă de cetăţenii săi. Libertatea
spirituală, pe de altă parte, intră în sfera preocupărilor Bisericii, care îşi doreşte firesc să stabilească
raporturi clar definite cu autorităţile administraţiei publice. Disputele în jurul libertăţii religioase,
datorate într-o bună măsură evoluţiei societăţii, ca şi poziţia Bisericii în raport cu Statul, fac din
administraţia publică elementul determinant de echilibru, în repartizarea şi soluţionarea problemelor
publice, cu rol major în procesul dinamic de adaptare continuă a mecanismelor administrative la
necesităţile societăţii contemporane.
În literatura juridică, istoria omenirii a fost considerată de unii autori o istorie a epocilor
succesive de guvernare şi a etapelor de organizare administrativă a popoarelor.61 Termenul de
societate se foloseşte, în general, pentru a desemna domeniul relaţiilor umane şi personale care
convieţuiesc după anumite reguli, au aceleaşi interese şi formează o comunitate. Nucleul unei
societăţi şi factorul de coeziune este ordinea normativă comportamentală prin care este organizată
viaţa colectivă. În procesul dezvoltării societăţii umane, dar şi pentru buna ei organizare, a apărut
Statul. Acesta, în calitate de reprezentant oficial al societăţii şi acţionând în numele ei, se prezintă
ca o forţă publică ce îi asigură conducerea.62
Statul, din perspectiva ansamblului de servicii de care dispune în vederea asigurării binelui
comun în interes public, îşi realizează practic politica prin folosirea organelor şi organismelor
special create în acest scop. În statul de drept, autorităţile administraţiei publice alcătuiesc un
subsistem în cadrul sistemului autorităţilor publice.63 Conceptul de sistem implică tocmai existenţa
unor corelaţii bine stabilite între componentele sale, care determină funcţionalitatea întregului prin
contribuţia specifică a fiecăreia. Sistemul autorităţilor administraţiei publice are la bază criteriul
competenţei teritoriale (autorităţi centrale, teritoriale şi locale) şi criteriul competenţei materiale
conform căruia există autorităţi cu competenţă generală (care exercită administraţia publică în orice
domeniu de activitate) şi autorităţi ale administraţiei publice de specialitate (care realizează
administraţia publică sectorial).
61 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 21.62 Ioan Vida, Elemente de teoria generală a statului şi dreptului, SNSPA, Bucureşti, 2006, p. 19-20.63 Ioan Alexandru, Ion Popescu, Mihaela Cărăuşan, Dragoş Dincă, Drept administrativ, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 82.
41
Termenul de administraţie publică defineşte conţinutul principal al activităţii executive a
Statului, printr-un sistem de autorităţi publice care realizează puterea executivă. Totodată,
administraţia publică poate fi definită ca o ramură executivă a guvernării, activitate prin care se
realizează scopurile şi obiectivele guvernării, domeniu de activitate în care preocuparea principală
este găsirea mijloacelor pentru implementarea valorilor politice.64 S-a mai afirmat că administraţia
publică, reprezentând aparatul de gestionare a problemelor publice, are o structură stabilă şi o
activitate continuă, având o capacitate juridică şi administrativă în limitele competenţelor legal
determinate.65 Sistemul instituţional al administraţiei publice este în continuă transformare şi
adaptare la cerinţele guvernării, dar şi la necesitatea racordării mecanismelor şi instrumentelor pe
care le utilizează la prevederile cadrului legal şi la principiile internaţionale în vederea unei
activităţi corespunzătoare.
Eficienţa în activitatea organelor administraţiei de stat depinde în mare măsură de
structurarea ştiinţifică a entităţii respective, de stabilirea clară a competenţelor, de alegerea formelor
şi metodelor de activitate în concordanţă cu cerinţele sistemului de guvernare a Statului, a
principiilor fundamentale (laice sau religioase) şi tipului de politici pe care le are în vedere.
Structura stabilă a autorităţii administrative este evaluată atât organizatoric cât şi funcţional la nivel
central sau descentralizat în teritoriu. Este nevoie de acte normative care să reglementeze statutele
juridice ale persoanelor sau instituţiilor, aparţinând atât administraţiei publice cât şi Bisericii, şi care
ajută la stabilirea cadrului de desfăşurare a relaţiilor dintre ele. Administraţia orientată spre cetăţean
presupune prestarea promptă de servicii publice, ţinând cont de condiţiile socio-politice, precum şi
de creşterea şi diversificarea nevoii publice. Transparenţa, participarea cetăţenilor, satisfacerea
cerinţelor şi accesibilitatea sunt elementele de definire a prestării prompte a serviciilor.66 Serviciile
publice sunt propuse pentru satisfacerea nevoilor publice şi trebuie să funcţioneze regulat şi
continuu, în condiţii egale pentru toţi, iar procedurile lor de funcţionare să poată fi modificate în
orice moment de către autoritatea competentă.67
VI. Biserica şi politica din perspectivă canonică
Acest subiect este deosebit de actual pentru România de după anul 1989, când Biserica
Ortodoxă Română a trebuit să-şi redefinească relaţiile ei cu statul. Potrivit doctrinei canonice
64 Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 279.65 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 2006, p. 47.66 Lucica Matei, Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 10.67 Ibidem, p. 36.
42
ortodoxe, clericii sunt opriţi categoric de a face politică de partid, sub pedeapsa caterisirii, pentru că
propovăduirea Evangheliei este incompatibilă cu politica de partid.
În continuare vom prezenta succint argumentele referitoare la neimplicarea clericilor în
politică şi poziţia fluctuantă a Bisericii.
Biserica şi politica nu este o temă nouă, ea aparţinând subiectului mai larg privind relaţiile
dintre Biserică şi stat. A devenit, însă, o temă deosebit de actuală pentru noi după anul 1989, când
Biserica Ortodoxă Română a trebuit să-şi redefinească relaţiile ei cu statul, în deplină libertate şi în
acord cu timpurile de astăzi, dar şi cu tradiţia sa bimilenară.
Pentru a analiza, din perspectivă canonic-ortodoxă, raportul dintre Biserică şi politică,
menţionăm că noţiunea de Biserică face referinţă, din punct de vedere canonic, la toate cele trei
categorii de membri ai Bisericii, respectiv, clerici, laici şi monahi. De cealaltă parte, prin noţiunea
de politică se înţelege atât politica de partid, cât şi politica de stat sau politica naţională.
Politica de partid este politica pe care o promovează fiecare partid în parte. Politica de stat
este politica pe care o promovează statul, la un moment dat, prin conjugarea tuturor politicilor de
partid. Practic, politica de stat izvorăşte din politicile de partid (mai ales din politica partidelor
aflate la putere), dar ea transcende partidismul. Identificarea politicii de stat în mod exclusiv cu
politica unui partid este o anomalie care s-a produs numai în timpul dictaturilor partidului unic
conducător. În cazul României, «politica de stat» poate fi numită şi «politică naţională», pentru că
art. 1, par. (1) din Constituţia României din 1991 prevede că „România este stat naţional”.68
Având în vedere aceste sensuri, identificăm un raport multiplu ce caracterizează relaţiile
dintre Biserică şi politică, pe care-l vom analiza în cele ce urmează
*
Clericii şi politica de partid. Acesta este cu siguranţă primul sens la care ne gândim, în
general, atunci când pronunţăm expresia «Biserica şi politica». De aceea se impune să clarificăm
care trebuie să fie atitudinea clericilor faţă de politica de partid.
Potrivit doctrinei canonice ortodoxe, clericii sunt opriţi categoric de a face politică de
partid, sub pedeapsa caterisirii. Motivul este simplu de intuit: pentru că propovăduirea Evangheliei
este incompatibilă cu politica de partid. Biserica prin definiţie înseamnă comuniunea care trebuie
să-i cuprindă pe toţi, pe când termenul «partid» vine de la «parte». În acest sens, clericii nu pot
sluji, în acelaşi timp, şi tuturor şi numai unei singure părţi. Misiunea clericilor este de a propovădui
Evanghelia, iar nu platformele–program. Pastoraţia urmăreşte câştigarea credincioşilor pentru
Împărăţia lui Dumnezeu, iar nu pentru o anumită orientare politică.
Cu alte cuvinte, pastoraţia transcende politica. A face politică înseamnă coborârea în
imanent, în interese înguste şi viziuni temporare. În schimb, a face pastoraţie înseamnă exact
68 Dr. Ovidiu Ţinca, Constituţii şi alte texte de drept public, Oradea, 1997, p. 101.43
contrariul politicii, adică urcarea duhovnicească spre cele veşnice, lepădarea de sine şi de propriile
interese, având mereu în minte şi în inimă o viziune eshatologică asupra lumii.
Starea de incompatibilitate dintre misiunea preoţească şi «grijile lumeşti» s-a constatat încă
din perioada primară a Bisericii. Sf. Ap. Pavel vorbind despre ostaşul lui Hristos spune că „niciun
ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii dacă vrea să-i placă celui ce 1-a adus în oaste” (II Tim. 2, 4).
Acest principiu scripturistic a fost întocmai împlinit şi de Sf. Părinţi care au dat numeroase canoane
ce opresc pe clerici de la activităţi incompatibile cu preoţia.
Astfel, canonul 6 apostolic prevede ca „episcopul, preotul sau diaconul să nu ia asupra sa
purtări de grijă lumeşti, iar de nu, să se caterisească”.69
Canonul 81 apostolic argumentează că nimeni nu se poate coborî la grijile politice
(lumeşti), pentru că „nimeni nu poate sluji la doi domni (Mt. 6, 24)”.70
Canonul 83 apostolic prevede că grijile politice sunt incompatibile cu preoţia, fiindcă „cele
ale Cezarului sunt ale Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 21)”.71
La Sinodul IV ecumenic (451), prin canoanele 3 şi 7, se opreşte imixtiunea clerului în
problemele politice, sub pedeapsa caterisirii. Pe de altă parte, prin canonul 12 al aceluiaşi sinod se
interzice şi imixtiunea statului (politicului) în problemele bisericeşti.
La Sinodul VII ecumenic (787), reluându-se această problemă, prin canonul 10 s-a hotărât
în privinţa clericilor care „părăsindu-şi parohia lor... aleargă la dregătorii lumeşti..., pe aceştia nu
este îngăduit a-i primi la niciun fel de casă sau biserică”72, de aceea ori să înceteze, ori să se
caterisească.
Interdicţia clericilor de a se implica în dregătoriile politice este reluată şi de canonul 16
Cartagina (419) şi canonul 11, I-II Constantinopol (861).
Potrivit sfintelor canoane misiunea pastorală este incompatibilă cu activitatea politică de
partid. Din nefericire, după anul 1989, unii episcopi şi preoţi ortodocşi au intrat în diferite partide şi
au candidat la alegeri din partea acestor partide. Rezultatul a fost defavorabil pentru că antipatia la
adresa acestor partide s-a răsfrânt şi asupra lor.
Mai mult, în Parlamentul României au existat preoţi ortodocşi din partea unor partide
concurente. Necanonicitatea acestei situaţii s-a putut vedea şi din faptul că aceşti preoţi parlamentari
nu au putut să acţioneze unitar, corespunzător credinţei lor, ci divergent, conform politicii de partid
pe care au reprezentat-o. Întrebarea este: ce a fost mai important pentru ei, credinţa ortodoxă în baza
căreia au devenit preoţi sau orientarea politică în baza căreia au devenit parlamentari?
69 Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 11.70 Ibidem, p. 48.71 Ibidem, p. 49.72 Ibidem, p. 169.
44
În timpul mandatului lor aceşti preoţi parlamentari şi-au părăsit parohiile lor, fapt care,
conform canoanelor 36 apostolic şi 10, de la Sinodul VII ecumenic, se pedepseşte cu caterisirea.73
În situaţii similare s-au aflat şi preoţii care au candidat pentru funcţii administrative locale
de stat (primar), fapt prin care au neglijat misiunea lor pastorală şi au diminuat autoritatea lor
duhovnicească. Această situaţie este nepotrivită cu sfintele canoane; incompatibilitatea de funcţii s-
a văzut din împărţirea nefirească a preotului între altar şi fotoliul de primar. Cel mult, preotul poate
fi consilier local ales sau numit, nu pe liste de partid, ci ca reprezentant al comunităţii ortodoxe
locale. În felul acesta preotul-consilier (sfătuitor sau sfetnic, după titulatura veche) poate fi, în
cadrul consiliului local, vocea competentă a Bisericii ortodoxe locale şi a valorilor creştine
tradiţionale.
Pornind de la această realitate şi luând în considerare principiile canonice ortodoxe, în
februarie 1996, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dat un comunicat privind poziţia Bisericii
în perspectiva alegerilor, prin care clericilor li se recomanda abţinerea de la activităţile politice de
partid. Din nefericire, aceasta a fost doar o precizare deşi, conform sfintelor canoane, ea ar fi trebuit
să fie o hotărâre prevăzută cu pedeapsa caterisirii.74
Abia în anul 2004, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat o hotărâre clară de
interzicere a înscrierii clericilor în partidele politice.75 Celor care, la acea dată, erau deja membrii de
partid, li s-a dat posibilitatea de a se decide pentru una din cele două: preoţia sau activismul de
partid. Rezultatul acestei hotărâri a fost evident, în Parlamentul României, ales în 2004, nu au mai
fost preoţi-parlamentari.
Prin urmare, dreptul canonic ortodox opreşte clericii de a se implica în politica de partid,
din două motive:
1. mai întâi pentru că politica de partid presupune coborârea clericilor de la propovăduirea
credinţei creştine, la afirmarea ideologiilor echivoce (şi de cele mai multe ori ieftine) de partid;
2. pentru că politica de partid îi obligă pe clerici să renunţe, practic, la activitatea lor
misionar-pastorală spre a lucra la afirmarea partidului sau a exercita diferite funcţii politice.
Aceste două aspecte constrâng clericii implicaţi în politica de partid la compromisuri
inadmisibile. Preotul trebuie să rămână preot, fără suspendări, fără întreruperi, fără pauze.
73 Din păcate, aceşti preoţi-parlamentari au fost doar „suspendaţi” din postul de paroh pe perioada mandatului, de către episcopii lor. Or, această procedură de suspendare este, în mod practic, nu o pedeapsă, ci o favoare, pentru că la expirarea mandatului preoţii în cauză s-au întors fără griji la postul de paroh iniţial, păstrat pe seama lor.74 Comunicat Nr.1066/1996: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în şedinţă plenară în zilele de 13-14 februarie 1996, face următoarele precizări în perspectiva alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale din România, care vor avea loc în anul acesta: (…) în conformitate cu sfintele canoane, episcopii, preoţii şi diaconii, ca părinţi duhovniceşti ai tuturor credincioşilor, se vor abţine de a candida la alegeri pentru a deveni deputaţi sau senatori”, cf. „Hotărari ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitoare la activitatea bisericească (1986-2002)”, Galaţi 2003, p.65.75 Hotărârea nr. 410/2004 luată de Sf.Sinod în cadrul lucrărilor dintre 10-13 februarie 2004.
45
Realitatea istorică a dovedit de atatea ori, în mod indubitabil, că partidul a dus la
compromiterea preotului, iar nu preotul la metamorfozarea partidului. Acesta este şi motivul pentru
care pedeapsa canonică pentru clericul care se coboară la politica de partid este maximă: caterisirea.
Unii teologi şi-au exprimat părerea că intrarea preotului în politică, şi prin aceasta în
parlament, este o necesitate pentru că astăzi nu se mai permite episcopilor să fie membrii de drept în
Parlamentul României. Aceasta este însă o soluţie de compromise, ori, după părerea noastră,
compromisul nu poate duce la progres. Soluţia reală ar fi lupta insistentă a Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române pentru recuperarea dreptului istoric pierdut, pentru prima dată, prin Constituţia
din 1991, ca episcopii să redevină membrii de drept în Parlamentul României sau, cel puţin,
rezervarea dreptului, prin lege, de participare a episcopilor la consultările privind deciziile în
probleme morale majore ale societăţii.
*
Clericii şi politica naţională. Dacă clericii sunt opriţi de sfintele canoane de la politica de
partid, aceasta nu înseamnă că Biserica trebuie să rămână total indiferentă faţă de politica naţională,
adică politica generală a statului nostru naţional. Aici lucrurile stau exact invers. Clericii sunt
obligaţi moral, prin hirotonia lor, să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi să urmărească
întruparea ei în realităţile cotidiene. De aceea evoluţia generală a societăţii nu trebuie să fie un lucru
străin clericilor. Această evoluţie trebuie să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Chiar dacă societatea
se vrea astăzi a fi profană, Biserica trebuie să lupte pentru încreştinarea ei, deci inclusiv pentru
încreştinarea politicii generale a statului. Apărarea valorilor creştine şi a identităţii noastre spirituale
este misiunea fundamentală a Bisericii noastre.
Din acest motiv clericii trebuie să se implice în politica naţională, nu de pe poziţiile politice
de partid şi ale intereselor lor, ci de pe propria poziţie, de slujitori ai Evangheliei lui Hristos,
urmărind întruparea credinţei creştine ortodoxe în această politică. Altfel spus, preoţii trebuie să se
implice în politica naţională a statului nostru, nu ca membri de partid, renunţând temporar la
preoţie, ci ca preoţi ortodocşi, refuzând interesele partinice, în schimbul apărării intereselor
Bisericii noastre naţionale şi ale neamului românesc.
Aceasta a fost şi raţiunea pentru care până în anul 1948, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii
eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost membri de drept ai Parlamentului României, adică
reprezentanţi nu ai unor partide, ci ai Bisericii şi neamului nostru.76 Din această perspectivă
patriarhul Miron Cristea a putut fi preşedinte al Consiliului de Miniştri şi chiar preşedinte al
Consiliului de Regenţă (adică primul om în stat după Regele Mihai), slujind valorile şi interesele
statului românesc şi pe cele ale Bisericii străbune, iar nu interese restrânse de partid.77
76 Cf. art. 76, pct. 2 din Constituţia României din 1866; art. 72, pct. b şi c din Constituţia României din 1923; art. 64, pct. c şi d din Constituţia României din 1938.77 Miron Cristea, Note ascunse. Însemnări personale (1895-1937), Cluj-Napoca, 1999, 175 p.
46
După 1948, deşi numai formal, dreptul patriarhului Bisericii Ortodoxe Române de a fi
membru în parlamentul de atunci („Marea Adunare Naţională”) a fost păstrat.
Considerăm că aşa ar fi trebuit să fie şi după anul 1989. Din păcate, modelul urmat de
politicienii noştri a fost unul străin de tradiţia răsăriteană şi românească. După perioada comunistă
ne-am abătut şi mai mult de la propriile noastre valori, urmând, din nefericire, modele străine de
spiritualitatea şi cultura noastră. Tragedia noastră este că Răsăritul comunist ne-a tăiat rădăcinile, iar
Apusul secularizant ne-a dat modele improprii.
În felul acesta, luând modelul apusean inadecvat, Constituţia României din anul 1991 n-a
mai permis reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române de a mai fi membri de drept în Parlamentul
României. S-a distrus astfel, în numele «democraţiei», un drept şi o tradiţie veche ca şi poporul
român.
Criza de autoritate în care s-a aflat sinodul Bisericii Ortodoxe Române după anul 1989 a
permis autorilor Constituţiei româneşti din anul 1991 să elimine, fără scrupule, acest drept - după
părerea noastră - inalienabil.
Acest handicap va trebui depăşit în viitor. Biserica Ortodoxă Română ar trebui să ceară în
mod imperios, revenirea la tradiţia noastră creştină şi românească prin care reprezentanţii Bisericii
Ortodoxe Române, alături de reprezentanţii tuturor cultelor legale, să fie membri de drept în
Parlamentul României. Ideea că Uniunea Europeană nu ar permite prezenţa clericilor în
parlamentele naţionale este falsă, pentru că Uniunea Europeană nu a impus niciunui stat membru un
anumit model. Singura cerinţă a Uniunii Europene este respectarea principiilor democraţiei, iar
democraţia nu se poate opune Bisericii.
Implicarea consecventă a Bisericii noastre, a clericilor, în politica naţională este, în felul
acesta, mai mult decât necesară, pentru apărarea identităţii, spiritualităţii şi culturii naţionale, pentru
înrădăcinarea valorilor creştine în societatea noastră. Altfel Biserica va fi marginalizată tot mai
mult, credinţa creştină va fi ignorată, iar politica românească îşi va pierde iremediabil verticalitatea.
*
Laicii şi politica. În privinţa raportului laicilor ortodocşi78 cu politica, lucrurile sunt mai
simple. Aici Biserica şi sfintele canoane nu i-au oprit pe creştini de la implicarea lor în orice formă
de politică, singura condiţie care s-a impus de la sine a fost aceea de a fi şi a rămâne mereu creştini
ortodocşi adevăraţi, apărători ai duhului Evangheliei lui Hristos. Dreptul creştinilor laici de a se
78 Folosim acest termen cu referire la credincioşii care nu fac parte din cadrul ierarhiei bisericeşti. În unele studii de specialitate «laicii» reprezintă categoria de populaţie care începe de la religiosul ocazional şi indiferentul religios, ajungând până la ateu sau la cei care combat în forme variate Biserica şi religia. Laicizarea este în viaţa socială un proces îndelungat şi lent, de îndepărtare a populaţiei de preocupările religioase. Cauzele laicizării ar fi: insuficienţa culturii teologice, influenţa mass-mediei şi a literaturii religioase neautentice, influenţa spiritului democratic, divergenţele clericale. Iar laicizarea se manifestă ca: tentaţia spre valorile umane, acordarea priorităţii succesului în detrimentul umilinţei, tendinţa de reformă în Biserică, reducerea distanţei dintre sacru şi profan, modernismul care încalcă specificul domeniului religios, prioritatea valorilor tehnice, pământene, educaţia laică.
47
implica în politică vine şi din faptul firesc că credinciosul şi cetăţeanul sunt una în persoana umană,
între cele două realităţi nu se poate face separaţie. Singurul mod de separaţie între cele două
identităţi este suprimarea existenţei uneia dintre ele.
Prin urmare, Biserica nu-i opreşte pe creştinii ei laici de a face fie politică de partid, fie de a
se implica în politica naţională, ba mai mult, le recomandă acestora de a se implica în politică, cu
convingerea că în felul acesta societatea nu se va îndepărta de valorile creştine. Acolo unde nu sunt
valori creştine, nu poate fi o politică adevărată, iar existenţa umană riscă să cadă, dacă nu într-o
societate violentă, cel puţin într-o societate păgână.
În societatea secularizată de astăzi apărarea valorilor creştine este o misiune de mare
actualitate de aceea Biserica trebuie să-i încurajeze vizibil pe creştini de a se implica în politica de
partid şi în politica naţională, în vederea promovării Evangheliei lui Hristos.
*
Monahii şi politica. Monahii sunt creştinii care, depunând voturile monahale, se retrag din
această lume pentru a duce o viaţă curată, dăruită total lui Hristos. Este practic o moarte spirituală
pentru această lume în vederea naşterii la o viaţă nouă în Hristos. De aceea slujba tunderii în
monahism se aseamănă unui parastas iar călugărul primeşte un nume nou, renunţând la cel folosit în
lume până în momentul tunderii.
Fiind o moarte spirituală, tunderea în monahism înseamnă renunţarea şi la exercitarea
drepturilor civile, care presupun implicarea în viaţa socială. Din această perspectivă monahii trebuie
să se abţină de la orice implicare în viaţa politică a societăţii. Acesta este şi conţinutul canoanelor 3,
4 şi 7 de la Sinodul IV ecumenic (451), care îl opresc pe monah, sub pedeapsa caterisirii, să se
amestece în orice formă de politică.
Canonul 4, de la Sinodul IV ecumenic prevede că „cei ce trăiesc în viaţa monahală să se
supună episcopului, să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând
neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi, să nu tulbure treburile bisericeşti şi nici cele ale vieţii
obşteşti, nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mănăstirile lor”.79
Prin urmare, viaţa monahală şi politica sunt două lucruri care, din punct de vedere canonic,
nu pot coexista. Mai mult chiar, monahii trebuie să se abţină şi de la exercitarea dreptului de vot, ca
unii care au părăsit lumea şi interesele ei. Singurul mod în care monahii pot influenţa societatea este
cel spiritual-cultural, aşa cum de altfel s-a şi întamplat în istorie.
*
În concluzie, raportul Biserică-politică este un raport complex, de aceea numai nuanţarea
lui duce la o înţelegere corectă. Astfel, clericii sunt opriţi de la politica de partid, dar nu sunt opriţi
de la implicarea lor în politica naţională în vederea apropierii ei de Evanghelia lui Hristos. Laicilor
79 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 80.48
li se recomandă implicarea atât în politica de partid, cât şi în politica naţională, în spirit creştin, iar
monahii sunt opriţi de la orice activitate care i-ar reîntoarce la viaţa lumească.
Canonistul Nicodim Milaş, comentând canonul 6 apostolic care opreşte implicarea
clericilor în „grijile lumeşti”, notează: „Serviciul lumesc public nu poate avea nimic în comun cu
serviciul preoţesc. Puterea lumească unită cu funcţiunea preoţească ar slăbi şi ar altera importanţa
spirituală a celei din urmă. L-ar constrânge pe purtătorul aceleia, spre dauna misiunii şi scopului
ei nemijlocit, a se îndeletnici de lucruri lumeşti şi de interesele pământeşti ale oamenilor şi prin
aceasta s-ar împiedica dezvoltarea influenţei spirituale depline şi libere, pe care preoţia trebuie să
o exercite asupra conştiinţei şi vieţii lor morale, şi, ceea ce este mai presus de toate, prin aceasta
preoţia s-ar înstrăina cu totul de pilda, spiritul şi voinţa lui Iisus Hristos, Întemeietorul divin al
Bisericii creştine, Carele nici însuşi nu a ocupat şi nici învăţăceilor Săi nu le-a permis să ocupe
vreo funcţiune de acest fel, ba nu le-a permis să participe la nicio afacere publică de stat.
Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta - a răspuns Hristos când I s-a pus întrebarea despre
împărăţia Lui (Ioan 14, 36)”.80
Aceste cuvinte nu şi-au pierdut cu nimic actualitatea. Ba mai mult, ele ne sugerează că
raportul dintre Biserică şi politică va fi în deplină normalitate numai prin respectarea riguroasă a
prevederilor sfintelor canoane.
80 Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea I, Arad, 1930, p. 309.49
CAPITOLUL II
EVOLUŢIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
(SAU DE LA DREPTUL BISERICESC LA CEL LAIC)
Problema începuturilor dreptului în ţara noastră, a originii lui, constituie o preocupare
veche şi statornică a istoricilor, a juriştilor, a canoniştilor şi a teologilor cercetători ai trecutului
nostru istoric. Astfel, originea istorică a dreptului scris la români poate fi dezlegată numai studiind
temeinic procesele de formare şi dezvoltare aparte, dar în strânsă legătură, a formaţiunilor statale
româneşti şi a Bisericii Ortodoxe Române.
Cât priveşte raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi formaţiunile statale româneşti
şi dintre legislaţiile lor, pe acestea le vom putea înţelege în mod real numai în cadrul larg de
dezvoltare al comunităţii social-politice bizantino-slave şi al Bisericii Ortodoxe. În afara acestui
cadru larg nu putem înţelege natura şi raţiunea raporturilor reale ce au existat între Biserică şi Stat,
precum şi cele dintre legile bisericeşti şi cele de stat pe pământul patriei noastre, de-a lungul istoriei.
Modul în care s-au stabilit legăturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Statele Româneşti
feudale a fost determinat în mod esenţial de tipul de relaţii dintre Biserică şi Stat care se definise în
imperiul romano-bizantin. Aceasta pentru că „Biserica şi Domnia din ţările româneşti au
considerat societatea bizantină ca fiind modelul organizării juridice şi politice creatoare a unei
culturi universale”.81
Prin intermediul Dreptului bisericesc, care era un drept nomocanonic, poporul nostru a
cunoscut şi parte din legislaţia civilă a Statului bizantin aflat în simbioză cu Biserica Ortodoxă. Tot
81 Cronţ Gh., Concepţiile sociale şi juridice în pravile, în „Istoria gândirii sociale şi filozofice în România”, Bucureşti 1964, p. 23.
50
prin Biserică, Statele feudale româneşti - şi ele în simbioză cu Biserica - îşi însuşesc dreptul
bizantin prin împrumutare, adaptare şi asimilare, ca ceva ce corespundea stadiului lor de dezvoltare
social-politică. Procesul acesta s-a intensificat pe măsura destrămării obştilor şi a trecerii tot mai
accentuate la un centralism monarhic feudal.82
Prin Dreptul Bisericii, asimilat şi de Stat, s-au deschis larg Statului românesc şi poporului
român porţile spre cultura bizantină. Dreptul Bisericii era scris şi unitar, şi prin asimilarea lui a
contribuit la dezvoltarea unitară a poporului nostru şi la formarea unitară a conştiinţei sale
naţionale.
Este un lucru bine ştiut că orice creaţie reflectă tendinţele, ideile, preocupările, aspiraţiile
epocii în care a apărut. Legea scrisă apare în istoria bisericească şi de stat a poporului nostru ca o
necesitate impusă de condiţiile dezvoltării lui social-politice şi bisericeşti. Această necesitate a fost
satisfăcută în primul rând prin asimilarea unei legislaţii în limba greacă şi slavă şi prin întocmirea
de pravile româneşti în limba vie a poporului român, limba română.
Legile de stat sunt produsul firesc al procesului istoric de dezvoltare a vieţii. De aceea ele
nu pot fi înţelese fără o cunoaştere obiectivă a situaţiilor şi împrejurărilor în care au fost emise. În
înţelegerea şi aprecierea acestor legi şi a impactului lor în viaţa Bisericii, vom face o scurtă
incursiune în istorie, pentru a pătrunde mai adânc în taina începuturilor organizării, pe temeiuri de
drept, atât a Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a vieţii noastre de Stat.
Situând problema într-un cadru istoric, juridic, teologic şi canonic, vom încerca să venim cu
o serie de noi precizări şi lămuriri atât în legătură cu originile Dreptului scris al Bisericii noastre, cât
şi în legătură cu originile Dreptului scris al vieţii noastre de Stat, ţinând seama de modul cum a
apărut acest fenomen în istoria poporului nostru, de etapele principale pe care le-a parcurs în
dezvoltarea lui şi de toţi factorii care au determinat apariţia lui în viaţa socială, politică şi religioasă
a poporului român şi a Bisericii noastre.
Intenţionăm să punem în lumină caracterul unitar al vechilor legi româneşti, ca şi unitatea
de formă şi conţinut a pravilelor din toate provinciile româneşti, întrucât ele au constituit principalul
document viu şi adevăratul liant al unităţii culturale şi politice a poporului român.
Acest capitol vine în apărarea intereselor şi drepturilor naţionale şi bisericeşti ale românilor
şi constituie o replică dată celor ce agită probleme prin care lovesc în interesele şi drepturile
poporului român şi ale Bisericii Ortodoxe Române.
Cum e şi firesc, vom cerceta mai întâi cadrul istoric, social-politic şi religios în care s-a
format poporul nostru şi în care a trăit veacuri de-a rândul, pentru a scoate în evidenţă importanţa
dreptului şi evoluţia legilor de-a lungul timpului.
82 Împrumutarea şi adaptarea legislaţiei bizantine la viaţa social-politică a statelor româneşti a urmat un proces mai lung de asimilare treptată prin intermediul bisericii, care se intensfică în perioada destrămării obştilor săteşti şi întăririi puterii centrale a statului feudal.
51
Din cercetările întreprinse în cadrul prezentului studiu asupra orginilor istorice ale dreptului
scris, nu se pot trage concluzii mai veridice decât cele formulate de noi.
I. Statul şi dreptul românesc în evul mediu.
Legea Ţării (sec. IV – XIV)
Aşa cum am arătat în capitolul anterior, în epoca feudalismului s-au dezvoltat relaţiile de
strânsă colaborare, până la identificarea în fapt între Stat şi Biserică. Ca urmare a sistemului de
relaţii dintre Biserică şi Stat stabilit în Bizanţ, întreaga legislaţie a Statului bizantin şi a celorlalte
State din Răsăritul Europei a avut un caracter unitar politico-bisericesc, nedezvoltându-se o
legislaţie de Stat independentă de cea bisericească şi niciuna bisericească independentă de cea de
Stat. Toate drepturile împăraţilor bizantini în legătură cu Biserica le-au exercitat şi domnitorii sau
voievezii statelor ortodoxe din Răsăritul Europei.
Biserica şi-a însuşit elementele orânduirii sociale feudale, dând întregul ei gir moral şi
religios Statului în a cărui administraţie s-a angajat şi a continuat să rămână ca un factor activ, prin
ierarhia ei. Bisericile autocefale ortodoxe s-au considerat nu numai biserici de Stat, ci chiar
singurele biserici ale Statului, ca instituţii încadrate în aparatul de Stat, iar nu ca organizaţii
autonome.
Poporul român, ca de altfel toate popoarele, a trecut şi el prin diferite perioade istorice,
caracterizate prin orânduirile sociale care s-au succedat în decursul timpului. Concomitent cu
afirmarea personalităţii etnice a românilor a avut loc şi organizarea lor în formaţiuni politice proprii,
răspândite pe întregul teritoriu locuit de ei. Spre deosebire de obştile săteşti tradiţionale, noile
organisme politice poartă denumiri diverse: ţară, voievodat, cnezat, câmpulung, câmp. „Ţară” este
denumirea predominantă, generică, aplicabilă şi tuturor celorlalte formaţiuni purtând alte denumiri.
52
Putem afirma cu toată siguranţa că românii au avut organizaţii statale cu caracter feudal cu
mult înainte de data la care sunt atestate documentar, iar corespunzător acestora, şi organizaţii
bisericeşti bine închegate, cu statornice tradiţii canonice - aceleaşi pe întreg teritoriul locuit de
români, de o parte şi de alta a Carpaţilor -, şi în acelaşi timp strâns legate cu acelea ale bisericilor
mari, unite în jurul Bisericii Ecumenice din centrul Imperiului Bizantin (din Constantinopol).
În ţările române relaţiile dintre Biserică şi Stat au adoptat modelul acelora din Imperiul
Bizantin, tradiţia bizantină servind ca ghid în permanenţă în această privinţă. Ierarhii Bisericii
noastre au fost şi demnitari de Stat şi seniori feudali. În această calitate ei făceau parte din divanul
domnesc şi mai târziu din adunările obşteşti, având în cadrul lor preşedinţia de onoare. Este evident
că în ţările române legislaţia bisericească în raporturile ei cu statul se mişcă pe vechea linie
tradiţională83, acceptând orânduirea de stat în toate privinţele, drept cadru general obiectiv în care ea
îşi duce propria activitate.
1. Lege şi dreptate
A. Conceptul de lege. Se ştie că dreptul feudal al formaţiilor social-politice româneşti,
consta din obiceiuri juridice proprii societăţii feudale, izvorâte din practicile judiciare ale obştiilor
săteşti. Parte din aceste obiceiuri, în măsura în care nu atingeau interesele Bisericii, domniei şi
boierimii, au devenit prin aprobarea lor expresă de către autoritatea de stat, izvoare constitutive ale
dreptului feudal în statul feudal centralizat.
Existenţa obştilor în cadrul ţărilor române a determinat menţinerea normelor tradiţionale
după care ele funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic al ţărilor. Ele au devenit astfel
norme juridice. Lor li s-au adăugat noi norme juridice create în condiţiile noi, apărute odată cu
ţările.
Românii au numit aceste norme «lege» cu înţelesul de normă nescrisă, desluşit de C.
Noica, provenind din lat. re-ligio84, adică a lega dinăuntru, prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la
romani era «mos» (obicei). Această caracteristică a «legii» româneşti s-a format în timpul
îndelungat în care normele formate în cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită consensului
unanim al întregii colectivităţi.
La romani «lex» însemna numai legea scrisă, întrucât deriva de la lat. legere - a citi, fiind
impusă colectivităţii printr-o constrângere exterioară, aceea a aparatului politic.
83 Un amplu studiu, bazat pe mărturii documentare, privind Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă, îl realizează Ioan N. Floca în teza sa de doctorat, publicată în „Mitropolia Ardealului”, An. XIV (1969), nr. 1-3, p. 1-188.84 C. Noica, Rostirea filozofică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p. 174.
53
Legea scrisă a început să fie numită lege odată cu apariţia pravilelor (coduri de legi scrise)
apărute în sec. XVII, când românii au trebuit să deosebească dreptul scris de cel nescris, care s-a
numit cu precădere obicei.
Parte din aceste obiceiuri sancţionate de autoritatea de stat sunt cuprinse în actele domneşti
- ca forme ale gândirii juridice proprii societăţii româneşti - în documentele vremii şi în pravilele
vremii, la început redactate în limba slavă, mai târziu şi în limba română. Altă parte din obiceiuri,
rămase necuprinse în forma scrisă sau chiar expres abrogate prin litera legii scrise85, persistă cu
autoritate multă vreme chiar după întemeierea statelor feudale româneşti.
Un alt sens pe care legea îl are la români este aeela de credinţă religioasă, creştină,
ortodoxă. Legea creştină a influenţat conţinutul moral al conştiinţei românilor încă din perioada
etnogenezei lor. Când au apărut legile bisericeşti (nomocanoanele) românii le-au numit «legea
dumnezeiască» sau «legea lui Dumnezeu».
B. Noţiunea de dreptate. Un decret al împăratului Alexios I al Bizanţului, dat în anul
1094, prevedea în legătură cu unii vlahi din sudul Dunării, ca pentru plata datorată în schimbul
păşunilor folosite de turmele lor să fie judecaţi „după lege şi dreptate”.86 Formula aceasta se
întâlneşte în mod curent în actele judecăţii domneşti din perioada feudalismului dezvoltat.87 Ea are o
veche tradiţie în practica judiciară a poporului român. Într-adevăr, o definiţie dominantă în dreptul
roman, datorată lui Celsus, concepea dreptul ca „ars boni et aequi”. Binele (bonus) este binele
social şi el se referă la apărarea valorilor sociale principale, iar aequi trebuie pus în legătură cu
aequitas, echitatea. Cu alte cuvinte, normele de drept trebuie interpretate şi aplicate şi în
conformitate cu principiul echităţii.
Românii, care au păstrat instituţia «oamenii buni şi bătrâni», aveau aceeaşi concepţie cu
privire la binele social, iar „oamenii buni şi bătrâni” erau tocmai aceia care prin comportamentul lor
întruneau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să aprecieze conduita semenilor lor. În
concepţia românească dreptatea este şi echitate, adică este conformă principiilor etice acceptate în
perioada ţărilor feudalismului timpuriu. Conştiinţa juridică a timpului cuprindea pe lângă
moştenirea daco-romană şi unele principii datorate influenţei bizantine şi moralei creştine.
Formarea ţărilor nu a înlăturat normele tradiţionale statornicite în activitatea obştilor,
vechile norme s-au putut adapta noilor situaţii politice, fiind capabile de dezvoltare în două direcţii:
- crearea unor norme noi,
- modificarea şi completarea unor norme vechi.
85 A se vedea glava 210 din Îndreptarea Legii, 1652, care deşi abrogă instituţia «înfrăţirii», ea totuşi persistă multă vreme.86 Fontes Historiae Dacoromanae, vol. IV, Ed. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1982, p. 29 (kata to ennomon te kai dikaion).87 în actele redactate în slavonă: „po pravdu i po zakonu”.
54
2. Legea ţării - creaţie românească
Normele juridice obişnuite care s-au cristalizat în perioada feudalismului timpuriu au
format un ansamblu unitar care s-a numit de către români «Legea ţării», cu sensul de drept al unei
societăţi organizate politic în ţări. După cum românii erau organizaţi în ţări cu condiţii
asemănătoare de viaţă, tot aşa normele juridice din fiecare ţară erau asemănătoare. Dacă ţările
purtau denumiri diferite spre a putea fi localizate, în schimb legea era aceeaşi în fiecare ţară
românească şi de aceea nu a avut alt determinativ decât acela de «Legea ţării», chiar şi mai târziu,
în cadrul statelor feudale româneşti. Ca şi limba vorbită, aceeaşi în fiecare ţară, Legea ţării reflectă
la rândul său puternica unitate etnică a românilor din orice ţară românească.
Denumirea de Legea ţării are totodată şi o deosebită semnificaţie, mai precis că fiind legea
unei «ţări», deci a unui teritoriu locuit de o populaţie politiceşte organizată, ea are implicit un
caracter teritorial, iar nu personal, cum erau normele popoarelor migratoare.
Legea ţării este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor, dezvoltată
de români în condiţiile organizării lor în obşti şi în formaţiuni politice cu caracter feudal. După cum
arată N. Iorga: „…acest drept s-a format în această epocă, în care nu mai era dominaţia romană şi
în care nu exista încă principele care conducea ţara, adresându-se într-un fel sau altul, dreptului
român sau bizantin”(…) „S-ar spune că, din acest vechi trunchi, s-a scurs seva juridică, astfel cum
se scurge răşina dintr-un brad care, puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, şi tocmai de
aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări…88.
II. Statul şi dreptul românesc în perioada
feudalismului dezvoltat
Rânduielile folosite în mediul social-politic al Bizanţului feudal, asimilate de români, au
contribuit la întărirea orânduirii feudale din formaţiunile statale româneşti şi au sprijinit dezvoltarea
ei pe făgaşul modelului ce i se oferea.
Sistemul acesta de relaţii din timpul orânduirii feudale este comun tuturor Statelor
ortodoxe, adică statele care aveau o populaţie majoritară creştină ortodoxă. El s-a născut în Bizanţ şi
s-a dezvoltat luând chipul unui model sau rânduieli specific ortodoxe, care s-a impus în timp ca o
tradiţie autentic ortodoxă tuturor popoarelor din raza de influenţă a Bizanţului - între care se numără
şi statele româneşti. Ea a fost apărată cu toate mijloacele vremii de atunci, fiind declaraţi până şi 88 N.. Iorga, Les origines et l’originalitedu droit roumain, 1935, p. 118-119.
55
eretici toţi cei ce n-o acceptau sau căutau să se împotrivească deciziilor centrului conducător din
Bizanţ.89
Relaţiile stabilite între Biserică şi Stat în Bizanţ, ca şi la noi mai târziu - după modelul
bizantin -, au determinat şi raportul dintre legile bisericeşti şi legile statelor feudale româneşti.
În condiţiile feudalismului dezvoltat, instituţiile juridice păstrează un important fond de
norme străvechi, la care se vor adăuga şi numeroase reguli noi. Continuitatea vechilor norme ne
ajută implicit şi la cunoaşterea instituţiilor feudalismului timpuriu, când ele s-au format, întrucât
după întemeierea statelor feudale româneşti documentele cu conţinut juridic rămase permit
reconstituirea lor. Deşi în instituţiile respective s-au integrat şi norme noi, proprii evoluţiei societăţii
feudale, în general s-a păstrat şi vechea terminologie juridică.
Legea Ţării este denumirea care s-a generalizat, aşa cum am văzut, încă din perioada
feudalismului timpuriu, pentru ansamblul normelor juridice, în cadrul uniunilor de obşti - a
«ţărilor» românilor - fără vreun determinativ teritorial-geografic sau etnic, ceea ce denotă caracterul
unitar al acestor norme. Aşa cum denumirea de «ţară» a continuat să se aplice şi statelor feudale
româneşti după întemeirea lor, tot aşa «Legea Ţării» a continuat să denumească totalitatea regulilor
de drept aplicate în viaţa juridică a acestor state. Ea este denumirea consacrată şi folosită în toate
straturile sociale şi figurează atât în actele cancelariei domneşti, cât şi în zapisele particularilor.90
O altă denumire des uzitată alături de Legea Ţării este aceea de «Obiceiul Ţării». Cuvântul
«obicei», de origine slavă, pătrunsese de multă vreme în limba română. Sintagma «Obiceiul Ţării»
se întâlneşte în documentele de cancelarie scrise în limba română şi este deseori reprodusă cu litere
chirilice în cele slavone, în forma articulată românească.
Spre sfârşitul feudalismului se constată că alături de denumirea originară «Legea Ţării», a
apărut şi formularea «Legea pământului» şi mai ales «Obiceiul pământului», «Obiceiul
pământesc».91 Deşi greşită, expresia «Obiceiul pământului» s-a încetăţenit în mod convenţional, ca
o denumire a vechiului nostru drept cutumiar.
Apariţia legislaţiei laice scrise la mijlocul sec. XVII a provocat o altă schimbare în
terminologia vechiului nostru drept. «Lege» şi «zakon» au început să fie denumite numai normele
juridice scrise, iar cele nescrise s-au numit «Obicei». Demarcaţia aceasta se constată chiar de la
domnitorul Vasile Lupu, cel care s-a îngrijit de întocmirea pravilei «Cartea românească de
învăţătură» şi care, atunci când judeca, se referea la „legea noastră şi a ţării”.92 Pravilele şi codurile
89 Cazul Bisericii din Moldova este cum nu se poate mai concludent din acest punct de vedere, Cf. Stan L., Mirenii în Biserică, p. 505-506.90 Gh. Ghibănescu, Surele si lzvoade, vol. III, 1907, nr. 110 (1647 febr. 12); Documenta Romaniae Historice,B, XXIII nr. 247 (1631 iunie 17).91 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, II, I, 1909, nr. 127, (1638 iunie 6); idem, Surele şi izvoade, I, 1906, nr. 33 (1479 oct. 17).92 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, III, 1907, nr. 110 (1647, febr. 12).
56
care au urmat au introdus în textele lor unele obiceiuri sub numele de «pământescul obicei» sau
numai de «obicei».93
Pravilele din sec. XVII îndeplineau un rol subsidiar în raport cu Legea sau Obiceiul Ţării.
Legea Ţării a constituit un drept complet al societăţii feudale româneşti, al tuturor relaţiilor feudale,
după cum a arătat N. Bălcescu: „a ţinut multă vreme locul şi de constituţie politică şi de condică
civilă şi criminală”.94
1. Dreptul scris până la instaurarea regimului turco-fanariot
În epoca feudalismului dezvoltat «legea ţării» a fost principalul izvor de drept, dar în
paralel s-a aplicat şi dreptul scris, în forma pravilelor bisericeşti şi laice sau a codificării unor
obiceiuri juridice.
Obiceiul tradiţional, format într-o perioadă istorică îndelungată, în procesul formării şi
consolidării relaţiilor feudale, a fost până în secolul al XV-lea unicul izvor de drept.
În Transilvania, faţă de încercările nobilimii celor trei naţiuni privilegiate de a impune noi
reglementări, românii şi-au apărat cu străşnicie vechile obiceiuri juridice, mai mult, chiar au reuşit
să impună codificarea şi publicarea lor, dându-le astfel o formă scrisă, aşa cum a fost cazul
Statutelor Ţării Făgăraşului.
Începând din secolul XV, promovând o politică de centralizare tot mai accentuată a statului,
domnii, cu sprijinul bisericii, au introdus legislaţia scrisă care oferea posibilitatea introducerii unor
noi reglementări pe întregul cuprins al statului, în toate domeniile vieţii sociale şi economice.
Pravilele adoptate în epoca feudalismului dezvoltat au avut izvoare comune, ceea ce a
contribuit la accentuarea caracterului unitar al dreptului nostru.
2. Apariţia primelor pravile
După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat îndeaproape de
organizarea bisericii95 şi de propagarea ideologiei religioase, căci ea justifica, prin dogmele sale,
relaţiile sociale existente. Datorită organizării ierarhice şi a rolului de principal factor ideologic în
93 Cartea românească de învăţătură, gl. 5; Îndreptarea Legii, gl. 4; Pravilniceasca condică, p. 44; Codul Calimach, p. 37; Leg. Caragea p. 2.94 N. Bălcescu, Opere, vol. I, Edit. Acad. R.P.B., 1953, p. 60.95 Perspectiva în care trebuie văzută şi analizată latura organizatorică a oricărei Biserici este definită clar de prezenţa cu necesitate, în organizarea fiecărei Biserici, a factorului canonic reprezentat de textele canoanelor, ca element constitutiv şi indispensabil al închegării şi păstrării Ortodoxiei ecumenice.
57
societatea feudală, Biserica a fost în măsură să elaboreze norme de conduită care să fie aplicate pe
întreg cuprinsul ţării prin extinderea autorităţii sale spirituale şi cu sprijinul statului.
În scopul consolidării statului feudal şi al centralizării puterii, domnii erau interesaţi să
introducă noi regulamente juridice şi să le asigure un caracter uniform, spre deosebire de obicei,
care prezenta unele trăsături specifice de la o regiune la alta.96
Pentru a satisface anumite obiective impuse de mediul social-politic şi bisericesc, domnia a
început să folosească şi o serie de culegeri de legi împrumutate din dreptul scris bizantin. Statul a
găsit parte din aceste legi în uzul Bisericii româneşti, de unde le-a luat şi le-a dat putere de lege, nu
numai pe seama nevoilor bisericeşti ci şi a celor de stat. Primele colecţii juridice cu caracter
normativ în ţările române, atât pentru Biserică cât şi pentru Stat, au fost «nomocanoanele» bizantine
în traduceri slave. Nomocanoanele fiind colecţii de legi bisericeşti şi civile de mare circulaţie în
societatea feudală românească s-au bucurat de mare autoritate. „Avînd un conţinut variat, social,
juridic, dogmatic, moral şi liturgic, nomocanoanele oglindesc concepţiile generale după care era
condusă societatea feudală românească în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Formal ele nu sunt
opere originale ale acestei societăţi, dar au fost adaptate şi utilizate pentru apărarea bazei
societăţii feudale din ţările române. În secolul al XVII-lea, unele nomocanoane aveau să fie deplin
asimilate dreptului românesc scris şi încorporate în pravilele tipărite. Pe această cale, societatea
feudală românească se integra în circuitul unor forme juridice largi, încă din primele secole ale
statelor feudale”.97
Cel mai răspândit nomocanon în secolele XVI şi XVII a fost Sintagma lui Matei Vlastaris,
tocmai prin faptul că el a corespuns mai mult situaţiei de la noi în epoca de luptă a domniei pentru
centralizarea statului feudal. Acest nomocanon situează pe monarh deasupra claselor sociale, poziţie
care îl face să poată servi pe deplin intereselor Bisericii, ale domniei şi ale clasei dominante.
Aceleiaşi tendinţe ale clasei dominante de a întări relaţiile feudale din ţările româneşti, i-au
corespuns în general toate pravilele oficiale tipărite în secolul al XVII-lea.
Pravilele bisericeşti prezintă un caracter oficial, căci ele au fost întocmite din ordinul
domnului sau al mitropolitului şi pe cheltuiala lor. Dispoziţiile din pravile erau impuse atât clerului
cât şi laicilor, în domeniul religios propriu-zis şi în domeniul juridic. De altfel, potrivit concepţiei
autorilor de pravile bisericeşti, reglementările de drept civil, penal sau procesual ţineau tot de
domeniul religios.98
Biserica ortodoxă din ţările române a fost organizată şi s-a aflat sub autoritatea spirituală a
patriarhului din Bizanţ. Întrucât regula conform căreia pravilele bisericii ortodoxe se întocmesc
numai după izvoare canonice bizantine era demult consacrată, domnii şi mitropoliţii români au
96 Al. Grecu (P. P. Panaitescu), Începuturile dreptului scris în limba română, Studii, VII, 1954, p. 224.97 Cronţ, Gh., op. cit., p. 23.98 I. Floca, Originele dreptului scris în Biserica ortodoxă română, Sibiu, 1969.
58
respectat-o întru totul. Pătrunderea influenţei bizantine la noi a fost uşurată de faptul că aveam
aceeaşi credinţă religioasă ortodoxă, concretizată în organizaţia noastră bisericească. Astfel, datorită
fondului religios comun, precum şi datorită îndelungatelor contacte politice şi culturale, românii au
preluat o serie de elemente bizantine atât în domeniul organizării statului şi bisericii, cât şi în
editarea primelor izvoare ale dreptului scris.99 Subliniem faptul că n-a existat o aşa zisă «receptare»
a Dreptului bizantin bisericesc şi de stat nici la noi, nici în alte state ortodoxe, ci s-a produs un
proces firesc de împrumutare, de asimilare şi de adaptare a Dreptului bizantin în Statele şi Bisericile
respective. Românii, popor creştin prin naştere, s-au păstrat pe linia aceleiaşi tradiţii nomocanonice
sau pravilnice şi au cunoscut colecţiile juridice bizantine, atât în limba originală, limba greacă,
precum şi ediţiile acestora în traducerea lor slavă şi română, atât în forma de manuscris, cât şi în cea
tipărită.
Începând din epoca feudalismului timpuriu, influenţa bizantină a fost receptată prin filieră
slavă, aşa încât slavona a devenit limba cancelariei domneşti şi a cultului religios. Datorită acestui
fapt, influenţa bizantină asupra primelor pravile bisericeşti a fost exercitată în forma limbii slavone.
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, datorită faptului că urmau a fi aplicate în viaţa unui popor care
nu cunoştea limba slavonă, pravilele bisericeşti au început să fie redactate şi în limba română.
Atât pravilele în limba slavonă cât şi cele în limba română au fost iniţial multiplicate în
manuscrise, pentru ca începând din secolul XVII să apară primele pravile tipărite. Acest proces a
accelerat introducerea legii scrise în viaţa de Stat românesc şi a contribuit la dezvoltarea socială şi
politică a poporului român.
A. Pravilele scrise în limba slavonă. Cele mai vechi izvoare de drept canonic care s-au
păstrat sunt Pravila de la Târgovişte, scrisă în 1452 de către grămăticul Dragomir, din porunca
domnului Vladislav, Pravi1a de la Putna (1581), Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) din
1618, Pravila de la Galaţi (începutul secolului XVII) şi Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia)
din 1636.100
Toate aceste scrieri de drept canonic au folosit izvoare bizantine. Pravila de la Târgovişte,
cea de la Mănăstirea Neamţ (1474), Pravila de la Galaţi şi cea de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) au
un conţinut asemănător deoarece au folosit izvoare comune. Cele mai importante izvoare au fost
«Sintagma alfabetică» a lui Matei-Vlastares (scrisă în 1335 la Salonic), unele nomocanoane ale
«părinţilor bisericii», texte din legislaţia împăraţilor bizantini, dispoziţiile privind organizarea
ierarhică a bisericii.
99 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1973, XI, p. 274.100 I. Rizescu, Pravila ritorului Lucaci, Bucureşti, 1972: I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografia românească veche, I, Bucureşti, 1903; P. P. Panaitescu, Cronicele slavo-române din secolele XV-XVI publicate de I. Bogdan, Bucureşti, 1954; N. N. Smochină, O pravilă românească din veacul al XVI-lea, 1966, p. 1042.
59
Utilizarea în practică a pravilelor în limba slavonă a cunoscut mari dificultăţi deoarece
poporul, ca de altfel şi cea mai mare parte a clerului, nu cunoaşteau slavona. Dovadă în acest sens
stă şi faptul că textele mai importante ale Pravilei de la Putna (scrisă în slavonă) sunt traduse printre
rânduri în româneşte.
B. Pravilele scrise în limba română. Pravilele scrise în limba română datează din secolul
al XVI-lea, dar conţinutul lor ne indică faptul că ele au folosit manuscrise mai vechi.
Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită de către diaconul Coresi la Braşov, între anii 1560-
1562.
Pravila sfinţilor după învăţătura marelui Vasile are un conţinut aproape identic cu cel al
pravilei tipărite de Coresi.
Pravila aleasă a fost scrisă de către logofătul Eustratie în anul 1632 (Moldova). El a folosit
izvoare bizantine, preluate din nomocanonul lui Mihail Malaxos (1561), pe care l-a tradus din
greacă în română.101
Pravila de la Govora sau Pravila cea mică a fost editată şi tipărită din porunca lui Matei
Basarab, la 1640.102 La întocmirea ei au fost utilizate izvoarele mai vechi ale dreptului nostru scris.
Pravila cuprinde atât dispoziţii de drept bisericesc, cât şi de drept laic.103
Odată cu apariţia pravilelor în limba română, importanţa dreptului scris a crescut, iar sfera
sa de aplicare s-a extins.
Dovada netă că şi românii s-au păstrat pe linia veche a tradiţiei nomocanonice sau
pravilnice o constituie nu numai prelucrarea pravilelor româneşti după originalele greceşti sau
prelucrările în limba slavă a aceloraşi pravile, ci şi faptul că ele s-au păstrat şi s-au utilizat
deopotrivă pe întreg teritoriul locuit de români104, indiferent de graniţele politice vremelnice în care
au trăit, precum şi faptul că s-au menţinut în vigoare şi s-au aplicat nu numai în Biserică, ci şi în
Statul feudal român, până în epoca modernă (Cuza-Vodă), iar în Biserică până azi.
Pravila, în conştiinţa poporului nostru, a exprimat unitatea de lege, nu numai în Biserică,
unde ea continuă să fie întrebuinţată până azi în acest sens, ci şi de lege comună sau de Stat, ca
termen tehnic în vechiul drept românesc.105
101 P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p. 370-390; C. Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1972, p. 73-90.102 Gh. Cront, Pravila de la Govora din 1640, Studii, XV (1961), p. 121; G. Mihăilă, Literatura română veche, Bucureşti, 1971, p. 250.103 Tr. Valdman, Principalele probleme de drept bisericesc cuprinse în vechile legiuiri ale Ţării Româneşti, în „Glasul bisericii”, An. XXX (1974), nr. 3-4, p. 270.104 Pravila de la Govora a fost publicată în două ediţii identice, una pentru Ţara Românească şi alta pentru Transilvania, cu deosebirea că cea din Ţara Românească era prefaţată de mitropolitul Teofil, iar cea din Transilvania de către mitropolitul Ghenadie.105 Georgescu V. Al., Contribuţii la studiul „Trimiriei şi al operei juridice a lui Mihail Fotino” , în „Revista Arhivelor”, An. 1966, I, p. 105.
60
Folosirea îndelungată a pravilelor de tot felul şi sudarea conţinutului lor în spiritul limbii şi
al culturii noastre106, a creat în Biserica românească o puternică tradiţie nomocanonică sau
pravilnică, aceeaşi cu cea a Bisericilor Ortodoxe, una şi aceeaşi şi în toate Ţările Române, despărţite
prin graniţele politice, dar cu o viaţă bisericească unitară.
C. Conţinutul, importanţa şi aplicarea primelor pravile. Conţinutul pravilelor
bisericeşti este extrem de variat, căci alături de dispoziţiile cu caracter juridic se află texte dintre
cele mai diverse, cum ar fi extrasele din lucrări religioase, date istorice despre sinoade şi despre
autorii de pravile (părinţi ai bisericii), tabele de calcularea timpului, cronici, diferite formulare
pentru întocmirea unor acte.
Dispoziţiile juridice propriu-zise nu sunt redate într-o formă sistematică, pe ramuri şi
instituţii, astfel că normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic, sau cele de drept civil
cu cele de drept penal. De altfel, fenomenul nu trebuie să ne surprindă faţă de stadiul evoluţiei
juridice la acea epocă.
Numeroase dispoziţii se referă la condiţia juridică a persoanelor, în primul rând la
organizarea familiei (logodnă, căsătorie, divorţ). Rudenia de sânge era de două feluri: în linie
directă şi în linie colaterală (în sus, în jos şi de mijloc). Înfrăţirea persoanelor era condiţionată de
respectarea unor forme religioase.
Materia contractelor este reglementată prin texte ale dreptului bizantin referitoare la
contractele de emfiteoză, vânzare, împrumut, zălog, depozit.
Normele de drept penal sunt elaborate într-o formă corespunzătoare concepţiei religioase
asupra infracţiunilor şi pedepselor. Astfel, infracţiunea era socotită păcat, iar pedeapsa ispăşire
(„păcatul uciderii”). Sunt incriminate, pe baza unor texte bizantine sau biblice, fapte ca omorul,
insulta, calomnia, vrăjitoria. Pedepsele erau fizice (bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală) sau
duhovniceşti (mătănii, rugăciuni, posturi).
Unele texte se referă la procedura de judecată, în special la probele care puteau fi
administrate în justiţie.107
Fiind inspirate din izvoare bizantine, aceste pravile au marcat începutul procesului de
receptare a ideilor şi instituţiilor juridice romane, astfel cum au fost ele adaptate la realităţile feudale
106 Stan Liviu, Tradiţia pravilnică a Bisericii. Însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica , în „Studii Teologice”, An. (1960), nr. 5-6, p. 346.107 Şt. Berechet, Judecata la români până în secolul al XVIII-lea, Chişinău, 1926.
61
ale Bizanţului.108 Începând din acest moment influenţa, dreptului roman asupra dreptului românesc
s-a exercitat în formă scrisă, prin filieră bizantină.109
Se impune subliniat faptul că dreptul nostru scris are un conţinut similar, mergând uneori
până la identitate, în toate cele trei ţări române. Acest fenomen prezintă o semnificaţie deosebită
întrucât el „atestă persistenţa unităţii de concepţie a dreptului nostru, ca parte integrantă a
conştiinţei unitare a poporului”.110 Aşa cum dreptul nescris s-a caracterizat prin unitatea de regle-
mentare în toate teritoriile locuite de români, tot aşa şi dreptul scris, ca o continuare firească a
vechii concepţii, ajunsă într-un stadiu nou, a consacrat la rândul său un regim unitar de
reglementare juridică. Folosirea acestor pravile cu ocazia elaborării legislaţiei laice de mai târziu a
contribuit, de asemenea, la păstrarea şi consolidarea unităţii dreptului nostru scris.
Problema dacă s-au aplicat sau nu pravilele în instanţele judecătoreşti, civile şi bisericeşti, a
fost şi este una din cele mai discutate probleme din istoria dreptului românesc. Unii cercetători, mai
ales istorici ai istoriei literaturii noastre vechi, au negat aplicarea pravilelor, socotindu-le simple
cărţi de învăţătură morală. Pravilele însă, departe de a fi literă moartă pentru judecata vremii lor,
cum le socotesc cei ce le neagă aplicarea, au fost tocmai colecţiile de legi după care se conducea în
primul rând judecata civilă şi bisericească a vremii. Pravilele noastre bisericeşti au avut o finalitate
practică, fiind aplicate în activitatea tuturor instanţelor. Cu toate acestea, documentele care atestă
faptul că hotărârile judecătoreşti erau date pe baza pravilelor sunt puţine la număr. Acest fenomen
se explică prin aceea că hotărârile din domeniul dreptului penal sau al dreptului familial se dădeau
frecvent în formă orală, iar dacă erau date în formă scrisă nu se indica textul din pravilă pe care se
întemeiază. Obligaţia de a motiva o hotărâre judecătorească s-a impus abia pe vremea lui Alexandru
Ipsilante (1780). Pe de altă parte, părţile nu erau interesate să păstreze asemenea documente, aşa că
ele s-au pierdut.
Hotărâri judecătoreşti scrise nu s-au păstrat decât din vremuri mai noi. Cnejii şi voievozii
români, în judecăţile lor, probabil că nu au dat hotărâri scrise. Nici preoţii şi bătrânii satelor,
judecătorii de mai târziu, mai ales în Transilvania, n-au folosit scrisul, ci numai forma verbală.
Din documentele păstrate se vede că, de cele mai multe ori, hotărârile judecătoreşti se
dădeau, de exemplu în Moldova, în baza a „toată legea” sau după „legea românească”.111 În Ţara
108 Gh. Cronţ, Reception des Basiliques dans des Pays roumains, Nouvelle Etudes d'Histoire III, 1965, p. 171; Val. Georgescu, La reception du droit romano-byzantin dans les Principautes Roumaines Melanges , H. Levy-Bruhl, Paris, 1959, p. 373.109 În epoca anterioară, influenţa romană s-a manifestat sub forma sintezei dintre dreptul dac şi cel roman, pe terenul căreia s-a format şi a evoluat dreptul nescris românesc, cu trăsăturile sale specifice. 110 N. Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 456.111 Bogdan I., Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, p. 32; Condurachi I. D., Formarea Dreptului nescris (Obiceiul pământului), Bucureşti, 1935, p. 14.
62
Românească se judeca după „dreptate şi după toată legea lui Dumnezeu”.112 În Transilvania găsim
expresia de „lex olachorum” şi „iuxta ritum valachie”.113
Pravilele româneşti sunt şi un valoros document al limbii şi culturii unitare a poporului
român. Ele au contribuit totodată la păstrarea şi la dezvoltarea unitară a acestei limbi şi culturi
autohtone.114
Prin structura lor enciclopedică, de cărţi de învăţătură românească, ele mai reprezintă şi un
anumit nivel de dezvoltare unitară a culturii naţionale, ca şi un stadiu de unitate a culturii poporului
nostru cu aceea a popoarelor ortodoxe din mediul cu cultură slavo-bizantin, în cadrul căreia s-a
dezvoltat şi poporul român. Prin rostul lor de cărţi româneşti de învăţătură, Pravilele au contribuit la
formarea conştiinţei naţionale unitare a poporului român; ele reprezintă în acest sens un element
constitutiv al acestei conştiinţe şi în acelaşi timp un mijloc de exprimare şi de întărire a ei în mase.
Privite astfel, Pravilele sunt cu adevărat „Cărţile de învăţătură” ale poporului nostru, în epoca lui de
formare.
În prefeţele Pravilelor tipărite, din secolul al XVII-lea, se relevă în mod clar rostul lor în
afirmarea şi apărarea unităţii de neam, de cultură şi de limbă a poporului român.
Dincolo de toate aspectele acestea, se poate spune că, prin conţinutul lor, Pravilele îşi
dovedesc utilitatea şi rostul de mijloc pentru asigurarea unităţii ortodoxiei. Ele au contribuit în mod
esenţial la păstrarea şi apărarea unităţii de credinţă şi de cult, iar în mod prevalent, a unităţii
canonice a Bisericii noastre. Rânduielile prin care s-a păstrat în trecut unitatea canonică a Bisericii
noastre, ca de altfel la toate popoarele încreştinate în raza de cultură bizantină, s-au dezvoltat paralel
cu nevoile de organizare şi de conducere ale statului feudal român.
Prin toate caracterele lor relevate până aici, Pravilele româneşti apar ca însemnate
monumente ale limbii, culturii şi istoriei naţionale şi bisericeşti a poporului român. Prin toate
însuşirile şi prin întreg rostul lor, Pravilele s-au afirmat ca un factor de importanţă deosebită în viaţa
naţională şi bisericească a poporului român.
Un factor deosebit de important pentru difuzarea Pravilelor în toate ţările româneşti 1-a
constituit conştiinţa unităţii întregului popor român şi ataşamentul pe care l-au simţit toţi fiii acestui
popor, unii faţă de alţii. Legislaţia pravilelor s-a contopit în corpul etnic al românilor din cele trei
ţări româneşti şi a devenit un element structural al acestei unităţi etnice. Pravilele apar ca un
instrument juridic, ca un element constitutiv al unităţii etnice a poporului român şi totodată ca o
expresie a acestei unităţi.
112 Ibidem, p. 32.113 Ibidem, p. 140-143.114 Autoritatea pravilelor a contribuit la formarea unitară a limbii literare-culte în plină dezvoltare. Pravilele provenind din centrele culturale româneşti - printre primele opere româneşti - ale vremii, ele au impus în mase largi felul acesta de exprimare, contribuind astfel la formarea limbii literare a poporului nostru, alături de celelalte cărţi de circulaţie generală, care toate purtau în acea vreme un colorit religios, ele fiind cărţi ale Bisericii.
63
Forma superioară a acestei conştiinţe şi a acestui ataşamanet a constituit-o năzuinţa
spontană a tuturor românilor de a-şi închega o ţară mare şi unitară, în care să fie cuprinşi toţi cei de-
o limbă şi de-o lege.
3. Hrisoavele legislative
Până către sfârşitul secolului al XVI-lea, hrisoavele domneşti aveau valoarea unor acte
individuale, de aplicare a legii ţării la cazurile practice care îi erau înfăţişate domnului spre
soluţionare. Începând din această epocă, unele hrisoave domneşti au dobândit valoare normativă,
deoarece cuprindeau norme cu caracter general, aplicabile pe întregul cuprins al ţării.
4. Cartea Românească de Învăţătură şi Îndreptarea Legii
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante izvoare ale dreptului
nostru scris din epoca feudalismului. Ele au apărut aproape în acelaşi timp. Cartea românească de
învăţătură la 1646, iar Îndreptarea legii la 1652 şi au un conţinut similar. Cele mai multe dispoziţii
se referă la relaţiile din agricultură şi la dreptul penal.
Cele două monumente de drept au fost adoptate în scopul consolidării puterii de stat
centralizate, dar boierii au interpretat dispoziţiile lor în sensul îngrădirii puterii domneşti şi al
consolidării regimului nobiliar.
Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din
istoria dreptului nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustratie, din ordinul lui Vasile Lupu
şi tipărită în anul 1646 la tipografia mănăstirii Trei Sfetitele din Iaşi.115 Titlul integral al lucrării ne
indică izvoarele pravilei, metoda de lucru precum şi scopul urmărit prin adoptarea ei. („Cartea
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată
cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţărei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba
ilinească pe limba românească”). În primul rând, titlul lucrării ne indică faptul că lucrările străine
au fost codificate într-o viziune proprie, ca urmare a iniţiativei domneşti şi constituie o operă de
sinteză cu trăsături originale. În al doilea rând, termenul de «învăţătură» nu trebuie înţeles în sens
didactic, ci în sensul de poruncă domnească, de dispoziţie obligatorie, cu caracter juridic. De altfel,
115 Cartea românească de învăţătură, 1646. Ediţie critică, Bucureşti, 1961; Şt. G. Longinescu, Pravila lui Vasile Lupu şi Prosper Farinaccius, romanistul italian, Bucureşti, 1909.
64
sensul de poruncă al termenului «învăţătură» era foarte bine fixat în terminologia epocii, aşa cum
rezultă din actele prin care sunt loviţi de urgia domnească toţi cei ce nu îndeplinesc învăţăturile sale.
Îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652, la Târgovişte, din porunca domnitorului Matei
Basarab, sub denumirea de Pravila cea mare.116 Autorul pravilei este Daniil Panoneanul, un călugăr
care a ajuns, câteva decenii mai târziu, mitropolit al Ardealului.
Din titlul oficial al pravilei rezultă că domnul a intenţionat să o aplice în practică, să
determine o evoluţie a relaţiilor sociale în sensul prevederilor sale juridice. („Îndreptarea legii cu
Dumnezeu care are toată judecata arhierească şi împărătească de toate vinile preoţeşti şi
mireneşti”).
«Îndreptarea legii» cuprinde, pe lângă versiunea muntenizată a pravilei lui Vasile Lupu de
la 1646, traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine.
În partea finală a pravilei sunt expuse unele probleme de interes mai general din domenii ca
medicina, gramatica, filosofia, alături de diverse chestiuni canonice.
Atât «Cartea românească de învăţătură» cât şi «Îndreptarea legii» sunt structurate în
pricini, glave şi zaciale (capitole, secţiuni, articole).
Nu vom intra în amănunt în cuprinsul acestor două izvoare ale dreptului nostru scris din
epoca feudalismului, întrucât analiza lor nu face obiectul lucrării de faţă, însă subliniem importanţa
lor covârşitoare pentru evoluţia dreptului din Ţările Române.
5. Dreptul scris în Transilvania
Evoluţia dreptului scris în Transilvania a fost marcată, pe de o parte de tendinţa factorilor
locali de a consolida autonomia voievodatului, iar pe de altă parte de politica centralizatoare
promovată de către Ungaria. În acest context, românii din Transilvania şi-au apărat tradiţiile şi
instituţiile juridice consacrate de yus valachicum, în cele mai variate forme, inclusiv prin codificări
ale vechilor obiceiuri, realizate sub presiunea populară şi recunoscute oficial.117
Alături de dreptul românilor, de străvechea tradiţie, în Transilvania a fost impus, începând
din secolul XV, un sistem juridic discriminatoriu, de către elita celor trei naţiuni dominante şi de
către statul maghiar. Acest sistem juridic nu a fost niciodată asimilat sau recunoscut de către
populaţia majoritară română.
Autoritatea regală a încercat să impună şi în Transilvania unele reglementări scrise privind
organizarea de stat sau statutul juridic al diferitelor clase şi categorii sociale. Nobilimea locală, însă,
116 Îndreptarea legii, 1652, Ediţie critică, Bucureşti, 1962; Gb. Cronţ, Dreptul bizantin în ţările române - Îndreptarea legii din 1652, în „Studii”, An. XIII (1960), nr. 1, p. 67.117 Al. Herlea, Relations de droit entre les pays roumains aux XIV-XVIII-e siecles, în „Revue Roumaine d'Histoire”, An. X (1971), nr. 5, p. 835.
65
nu era dispusă să renunţe la privilegiile sale, aşa încât în întreaga epocă a voievodatului, decretele
regale au ocupat un loc secundar în sistemul de drept al Transilvaniei.
În cadrul politicii de centralizare pe care o promovau, regii Ungariei au procedat la unele
încercări de codificare a dreptului nescris şi scris, aşa cum a fost cazul lui Matei Corvin (Decretum
maius din 1186 ).118 La rândul său, Vladislav al III-lea i-a încredinţat juristului Ştefan Verboczi
sarcina de a întocmi o colecţie de drept, prin valorificarea izvoarelor nescrise şi scrise existente.
Apărută în 1517, colecţia lui Verboczi nu a fost publicată oficial, dar s-a aplicat în practica
instanţelor, inclusiv a celor din Transilvania, până la 1818. De altfel, în 1691, prin Diploma
leopoldină, s-a confirmat utilizarea acestei calificări. Ea cuprinde dispoziţii privind drepturile
nobilimii, procedura de judecată, condiţia juridică a iobagilor, statutul oraşelor libere şi
reglementarea juridică din teritoriile aflate în dependenţă faţă de Ungaria. Întrucât lucrarea cunoaşte
o sistematizare în trei părţi, este cunoscută sub denumirea, de «Tripartitul lui Verboczi» (decretum
tripartitum).119 Codul lui Verboczi consacră relaţiile de tip feudal, inclusiv legarea iobagilor de
pământ. De remarcat este faptul că această codificare maghiară subliniază deosebirile existente între
dreptul Ungariei şi cel al Transilvaniei.
Nobilimea celor trei naţiuni dominante a adoptat, de asemenea, în adunările sale, unele
hotărâri vizând înăsprirea exploatării sociale şi naţionale în Transilvania. Cea mai importantă
hotărâre, prin consecinţele sale sociale şi politice, a fost cea adoptată în sfatul de la Căpâlna, din
septembrie 1437, ocazie cu care s-a constituit, fără consultarea românilor şi împotriva lor, Unio
trium nationum.120 Potrivit acestei hotărâri, puterea politică în stat urma să fie exercitată de către
nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi mica nobilime secuiască. Pe viitor, nobilimea celor trei
naţiuni minoritare urma să acţioneze unită, împotriva majorităţii românilor, pe care o numea cu
cinism „duşmanul răzvrătiţilor din ţară”.
Toate aceste izvoare de drept scris cuprind dispoziţii privind materia contractelor, familia,
succesiunile, dreptul penal şi procedura de judecată.
A. Statutele Ţării Făgăraşului. Românii din Ţara Făgăraşului, ca şi cei din alte regiuni
ale Transilvaniei, şi-au apărat cu străşnicie vechile instituţii, tradiţiile şi normele de conduită
proprie. Repetatele încercări ale regilor Ungariei şi ale nobilimii naţiunilor privilegiate de a impune
o reglementare juridică străină de obiceiurile şi moravurile românilor au determinat intensificarea
luptei populaţiei majoritare pentru dreptate socială şi naţională. Acest fenomen este ilustrat într-o
118 V. Sotropa, Conditions sociales et politiques de la formation du droit Transylvain, în „Revue Roumaine d'Histoire”, An. XIV (1975), p. 548.119 A fost tipărită în numeroase ediţii la Cluj, 1532, 1571, 1572, 1613, 1698, 1699, 1762, dovadă că se bucura de o mare faimă.120 L. Demeny, Textul celor două înţelegeri încheiate în 1437 între ţărani şi nobili, după documentele originale, în „Studii”, An. XIII (1960), p. 91; Şt. Pascu, Bobâlna, Bucureşti, 1963.
66
formă deosebit de grăitoare în Ţara Făgăraşului, unde românii au reuşit să impună autorităţilor
codificarea principalelor instituţii juridice consacrate de Legea Ţării (Jus valachicum).
Ţara Făgăraşului, numită la origine «Terra Vlachorum», s-a bucurat de o largă autonomie,
până către sfârşitul secolului al XV-lea, când a fost trecută sub administrarea teritoriilor săseşti
(universitas Saxonum). Această încălcare a drepturilor străvechi s-a lovit de o viguroasă rezistenţă a
românilor, culminând cu răscoalele din anii 1503 şi 1508. Între revendicările formulate de către
români a figurat şi aceea a recunoaşterii şi codificării vechilor lor obiceiuri juridice. Această
revendicare a fost satisfăcută chiar în anul 1508.
În cuprinsul Statutelor Ţării Făgăraşului se arată în mod expres că ele au fost elaborate la
propunerea românilor.121 Totodată se precizează că normele cuprinse în această codificare sunt
vechi obiceiuri juridice româneşti.
Statutele au fost redactate în limba latină. Textul scris reda normele obiceiurilor juridice
într-o formă fidelă, dar concentrată, pornindu-se de la ideea că ele sunt cunoscute foarte bine de
populaţia română, care le aplica din generaţie în generaţie.
Cercetarea textelor din Statutele Ţării Făgăraşului ne oferă prilejul să tragem concluzii cu
adânci semnificaţii pentru evoluţia dreptului românesc. În primul rând, obiceiul românesc se
caracterizează printr-o vădită unitate de conţinut şi, în al doilea rând, el a fost aplicat de către toţi
românii, din toate cele trei ţări, în ciuda vicisitudinilor istoriei. În acest cadru general de evoluţie se
cuvine a fi subliniat faptul că politica de oprimare a românilor din Transilvania, prin cele mai
variate forme, inclusiv prin încercările de a li se distruge instituţiile şi străvechile tradiţii, s-a lovit
de o rezistenţă îndârjită. Ce poate fi mai grăitor decât faptul că la aproape un secol de la Unio trium
nationum, autorităţile au fost constrânse să recunoască şi să codifice obiceiurile românilor. Aceste
obiceiuri juridice s-au păstrat într-o formă nealterată până în momentul redactării Statutelor, când
mai rămăseseră doar trei decenii până la încetarea dependenţei Transilvaniei faţă de Ungaria.
B. Dreptul scris în Transilvania, principat autonom. Dieta întrunită la Sighişoara în
anul 1540, a hotărât că Transilvania se va conduce pe viitor după legi proprii. După această dată,
legile adoptate de către Ungaria şi-au încetat aplicarea în Transilvania. A continuat să se aplice
numai codul Verboczi, dar nu ca lege oficială, ci ca o simplă culegere cu caracter privat.
Dintre vechile izvoare de drept adoptate în Transilvania, Unio trium nationum a rămas ca
fundament al dreptului public cu caracter discriminatoriu.
După anul 1540 Dieta Transilvaniei a adoptat numeroase legi (hotărâri) cu caracter extrem
de divers, care priveau organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil
şi dreptul penal. Din cuprinsul acestor legi se evidenţiază tendinţa de promovare a intereselor
121 „Videns prioritate Boyaronum et universorum Walachorum”.67
categoriilor sociale privilegiate şi ale religiilor recepte. Foarte amănunţit sunt reglementate
obligaţiile iobagilor faţă de nobili, biserică şi stat. Prin aceste obligaţii, situaţia ţăranilor aserviţi, în
special a românilor, s-a înrăutăţit şi mai mult. În spiritul „Uniunii celor trei naţiuni”, ţăranii români
erau declaraţi toleraţi şi suportaţi pro tempore. Mai mult, li s-a luat chiar şi dreptul de a purta
anumite veşminte pentru a sublinia şi pe această cale condiţia lor inferioară, de toleraţi. Preoţii
români erau asimilaţi ţăranilor aserviţi şi aveau îndatoriri iobăgeşti.
Dat fiind numărul mare al legilor, precum şi conţinutul lor variat, în secolul XVII s-a trecut
la sistematizarea lor prin grupare cronologică. Prima colecţie cuprinde legile adoptate între anii
1540 şi 1653 sub denumirea «Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium
Hungariae eisdem anexarum», iar cea de a doua încorporează legile adoptate între anii 1653-1669
sub numele de «Compilatae Constitutiones».122
Această sistematizare formează o lucrare unică, desemnată prin titlul prescurtat
«Approbatae et Compilatae constitutiones».
Toate aceste legi sunt creaţii ale Dietei şi exprimă interesele nobilimii locale, în cadrul
statutului de sine stătător al Transilvaniei. Faptul că activitatea legislativă a Dietei s-a desfăşurat în
condiţiile unei depline autonomii rezultă şi din denumirea acestor culegeri de legi. Ele au fost
adoptate şi aplicate într-un regnum (regni Transilvaniae), termen care la acea epocă desemna statul
suveran.
După înfăptuirea unirii celor trei ţări române, Mihai Viteazul a adoptat unele măsuri
legislative prin care a consacrat, la cererea ţăranilor români, anumite dispoziţii ale obiceiului
românesc.123
Normele de drept scris şi cutumiar ale oraşelor săseşti au fost codificate în Statutele
municipale săseşti. Ele au fost adoptate în Adunările saşilor din anii 1570 şi 1580 şi aprobate de
principele Transilvaniei, în 1583.
În paralel s-au alcătuit şi alte culegeri de drept cum ar fi Statutele Odorheiului sau
Zarandului, în virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste unităţi administrative.
III. Ţara Românească şi Moldova sub regimul turco-fanariot
Instaurarea regimului turco-fanariot în Ţara Românească şi Moldova şi a dominaţiei
habsburgice în Transilvania au marcat accentuarea amestecului în treburile interne şi încercarea de a
îngrădi autonomia celor trei ţări române de către Turcia şi Austria.
122 Aprobatae Constitutiones, traducere de Al. Herlea, V. Sotropa, I. Floca, în „Materiale arheologice”, An. XXI (1976), nr. 7-9, p. 459; Compilatae Constitutiones, în „Corpus Juris Hungariae”, 1540-1848, Budapesta, 1900, p. 247.123 Şt. Pascu, Mişcările ţăranilor prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol. I, 1956, p. 123.
68
După eşecul suferit la asediul Vienei, Turcia a fost nevoită să părăsească o serie de teritorii.
Pentru a compensa pierderile suferite, Turcia a înăsprit exploatarea Ţării Româneşti şi a Moldovei.
Domnii români, însă, au răspuns acestei politici prin acţiuni diplomatice şi militare, culminând cu
alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Rusia - spre care înclina şi Constantin Brâncoveanu - şi cu războiul
din 1711.
În speranţa că vor pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia, a introdus sistemul
numirii unor domni, de regulă, din rândul grecilor fanarioţi.124
În evoluţia sa, regimul turco-fanariot cunoaşte două faze: de la 1711 până la 1774 şi de la
1774 până la 1821. Dacă în prima fază a acestui regim dominaţia otomană a adus grave încălcări
autonomiei celor două ţări româneşti, în cea de a doua fază ele reuşesc să-şi redobândească treptat
unele drepturi politice şi economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia şi Rusia.
1. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot
În prima fază a regimului turco-fanariot, ca urmare a îngrădirii autonomiei ţărilor române,
nu s-au mai elaborat codificări cu caracter oficial. Normele juridice adoptate în această perioadă au
îmbrăcat forma hrisoavelor domneşti şi a anaforarelor adoptate de către Divanul domnesc.
Reformele lui Constantin Macrovordat, adoptate succesiv în Ţara Românească şi Moldova,
au vizat consolidarea statului centralizat, întărirea poziţiilor boierimii şi introducerea unor noi forme
de exploatare a ţărănimii. Toate aceste măsuri au fost luate sub pretextul promovării ideilor
raţionaliste şi a despotismului luminat.125
Culegeri de drept fără caracter oficial. În anul 1730, Gheorghe din Trapezunt a întocmit
un nomocanon, rămas în manuscris. Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt a fost redactat în
limba greacă şi cuprinde poruncile apostolilor şi canoanele bisericeşti, constituind o continuare a
vechii noastre literaturi religioase.
În vremea lui Ştefan Nicolae Racoviţă, marele paharnic Mihail Fotino a scris în limba
greacă un Manual de legi care, deşi nu a fost tipărit, s-a aplicat în practica instanţelor
judecătoreşti.126 Manualul de legi al lui Mihai Fotino a avut ca izvor Bazilicalele, Legea agrară
bizantină, lucrările lui Matei Vlastares şi Constantin Armenopol şi Obiceiul ţării.
Manualul cuprinde, în trei volume, instituţiile dreptului laic şi bisericesc. Dispoziţiile sunt
sistematizate pe ramuri de drept: procedura de judecată, dreptul familiei, succesiuni, donaţii,
124 N. Iorga, Istoria poporului românesc, Bucureşti, 1985, p. 466; Documente referitoare la familia Callimachi, Bucureşti, 1904 (prefaţă): Studii şi documente, vol. VI; Genealogia Cantacuzinilor, Bucureşti, 1902, p. 123; Şt. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 151.125 I. Minea, „Reforma” lui Constantin vodă Mavrocordat, în „Cercetări istorice”, vol. II-III, 1926-1927, p. 97.126 N. Camariano, O traducere în limba română a manualului de legi al lui Mihail Fotino publicată în 1858, în „Revista arhivelor”, 1972, nr. 2, p. 233.
69
contracte (împrumut, comodat, depozit, vânzare, emfiteoză, schimb) şi drept penal. Pe lângă
dispoziţiile de drept bizantin aflate şi în legiuirile româneşti anterioare, Manualul lui Mihai Fotino
cuprinde unele texte referitoare la comerţ, ca o noutate impusă de începuturile economiei de
schimb.
2. Evoluţia dreptului în cea de a doua fază a regimului turco-fanariot
Cu toate că legiuirile adoptate în această epocă rămân feudale în esenţa lor, prezintă totuşi o
serie de trăsături specifice, atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei. Astfel, izvoarele bizantine,
depăşite de noile relaţii, nu mai au ponderea de odinioară în elaborarea noii legislaţii scrise, în
schimb sunt preluate şi adaptate o serie de principii şi instituţii proprii codurilor burgheze. Totodată,
ca o expresie a continuităţii dreptului nostru, în noile izvoare se realizează şi codificarea Obiceiului
ţării. Dacă în legiuirile anterioare Obiceiul ţării era recunoscut ca izvor de drept în starea în care se
afla, de data aceasta obiceiurile sunt menţionate expres şi sistematizate pe instituţii juridice.
Sub aspectul formei, asistăm la un progres real în direcţia sistematizării şi a tehnicii de
reglementare juridică. Codificările realizate până la 1821 privesc în mod special organizarea
instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil.127
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică, sau cod, potrivit tradiţiei
romane şi practicii din Europa acelei vremi.
Pravilniceasca condică a fost întocmită în Ţara Românească din porunca lui Alexandru
Ipsilanti în anul 1775 şi a intrat în vigoare abia după cinci ani, la 1780, datorită opoziţiei Turciei. Ea
a fost scrisă în limba greacă şi în limba română.
Demunirea de «Pravilniceasca condică» este convenţională, deoarece oficial ea s-a numit,
în limba greacă, «Sintagmation nomicon», iar în limba română, «Mica rânduială juridică».
Prin această legiuire s-a făcut un pas important în direcţia modernizării organizării
justiţiei.128 Deşi nu există deosebiri importante între cele două versiuni, cea în limba română este
mai clară, terminologia juridică fiind astfel elaborată încât să fie înţeleasă de popor. Faptul că
autorii au pornit, de regulă, de la instituţiile juridice existente la acea epocă în Ţara Românească,
este confirmat prin aceea că versiunea în limba greacă abundă în termeni româneşti.
Între izvoarele acestei legiuiri menţionăm: Obiceiul românesc, unele dispoziţii din
Bazilicale, jurisprudenţa (poveţele) şi doctrina juridică modernă (Montesquieu, Beccaria). Deşi
autorii nu sunt indicaţi, din conţinutul legiuirii rezultă că aceştia cunoşteau vechiul drept românesc,
dreptul bizantin, practica judiciară, limba greacă şi limba română. Se pare că cel mai important rol
127 R. Dimiu, Primele hrisoave pentru organizarea judecătorească ale lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească, în „Studii şi cercetări juridice”, An. XX (1975), nr. 4, p. 385.128 Pravilniceasca condică, ediţie critică, Bucureşti, 1957.
70
în redactarea acestui cod l-a avut Enăchiţă Văcărescu, deoarece el poseda, în mod cert, toate
cunoştinţele necesare în materie.
Cele mai multe dispoziţii se referă la organizarea instanţelor şi la procedura de judecată,
alături de care întâlnim unele texte privind dreptul civil, organizarea administrativă, precum şi
raporturile dintre boieri şi ţărani.
În fapt, Pravilniceasca condică s-a aplicat până la adoptarea Codului Caragea (1818), dar a
fost abrogată abia în 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român.
Codul Calimach (Codica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat de către mai multe comisii de
jurişti, formate încă din anul 1813, la iniţiativa domnului Scarlat Calimach.129 Şi acest cod a fost
publicat în limbile română şi greacă. Versiunea în limba greacă a fost tipărită şi a intrat în vigoare în
anul 1817, pe când textul în limba română a apărut abia în anul 1833. Principalii autori ai Codului
Calimach par a fi fost Cristian Flechtenmacher, Andronache Donici şi Anania Cuzanos. La
întocmirea versiunii în limba română au participat Petrache Asachi, Cristian Flechtenmacher şi
Damaschin Bojinca.
Principalele izvoare ale Codicii ţivile a Moldovei au fost: Obiceiul românesc, dreptul
bizantin, codul civil francez (1804) şi codul civil austriac (1811).
Prin conţinutul şi forma sa, această legiuire s-a apropiat foarte mult de codurile civile
burgheze.130 Sub aspectul sistematizării materiei, în special, prezintă multe puncte comune cu codul
civil austriac. Cele 2032 articole ale Codului Calimach sunt structurate în trei părţi, precedate de o
introducere.
Codul s-a aplicat până la 1 decembrie 1865.
Legiuirea Caragea a fost întocmită şi publicată în anul 1818, din ordinul domnului Ţării
Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare un an mai târziu.131 Principalii autori
ai codului au fost Atanasie Hristopol şi logofătul Nestor; un anumit rol le-a revenit, în stadiul final
al elaborării, stolnicilor Constantin şi Ioniţă Bălăceanu,
Prin conţinutul dispoziţiilor sale, «Legiuirea Caragea» este mai puţin unitară deoarece
cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Prin structura sa eterogenă,
«Legiuirea Caragea» ne aminteşte, într-o anumită măsură, de fizionomia vechilor pravile feudale.
Ca şi Codul Calimach, Legiuirea Caragea s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului
civil român.
129 Codul Calimach, ediţie critică, Bucureşti, 1958.130 Rădulescu, Pagini referitoare la alcătuirea Codului Calimach, în „Dreptul”, An XL IV (1914), nr. 57, p. 449.131 Legiuirea Caragea, ediţie critică, Bucureşti, 1955; N. Camariano, Despre noua ediţie critică a legiuirii Caragea, în „Studii”, An. X (1957), nr. 1, p. 179.
71
Pe lângă cele trei coduri menţionate mai sus, care au fost promulgate de către domni, s-au
întocmit şi unele pravile care au rămas fără sancţiune domnească, dar s-au bucurat de un anumit
interes, aplicându-se chiar în practica instanţelor.
Astfel, paharnicul Toma Carra a proiectat elaborarea unui cod, sub numele de «Pandecte»,
compus din trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni. Autorul a redactat, însă, numai prima parte
(1806), privind materia persoanelor, cu o structură similară părţii corespunzătoare din Codul civil
francez, parte care a rămas în manuscris.
În anul 1814, pravilistul moldovean Donici a elaborat un adevărat cod civil, cunoscut sub
denumirea de «Manualul juridic al lui Andronache Donici».132 Deşi nu a fost adoptat oficial,
manualul s-a bucurat de un real interes din partea practicienilor, deoarece era redactat în limba
română, avea o structură modernă şi cuprindea reglementări avansate. Principalele izvoare ale
codului au fost: unele legiuiri bizantine, Obiceiul ţării şi ligiuirile româneşti anterioare.
Pe lângă legiuirile care au îmbrăcat forma unor coduri, s-au adoptat şi legi cu caracter
special, care reglementau numai anumite aspecte legate de evoluţia socială românească. Menţionăm
în acest sens «Sobornicescul hrisov», dat în 1875 de către Alexandru Mavrocordat. În realitate este
vorba despre două hrisoave domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de obşte. Primul
hrisov, din 14 august, hotărăşte ca pe viitor să nu se mai întocmească acte meşteşugite de înstrăinare
a pământurilor ţăranilor către boieri.
Prin cel de al doilea hrisov, din 12 septembrie, s-au adoptat anumite măsuri prin care se
urmărea asigurarea unităţii familiilor de robi ţigani. Se prevedeau anumite modalităţi pentru
evitarea vânzării pe viitor a soţilor, separat unul de celălalt, sau a copiilor separat de părinţi. Ulterior
aceste dispoziţii au fost preluate în cuprinsul Codului Calimach.
IV. Organizarea de stat şi dreptul în perioada 1821-1848
1. Semnificaţia istorică a revoluţiei de la 1821
Revoluţia de la 1821 este expresia unui proces complex ce a cuprins toate laturile vieţii
economice, sociale şi politice, proces caracterizat prin adâncirea contradicţiilor dintre clasa feudală
şi celelalte clase şi categorii sociale pe de o parte, dintre poporul român şi fanarioţii aflaţi în slujba
otomanilor pe de altă parte. Într-adevăr, revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu
caracter: social şi naţional. Aşa cum rezultă din desfăşurarea mişcării revoluţionare, precum şi din
132 Manualul juridic al lui Alexandru Donici, ediţie critică, Bucureşti, 1959; Val. Al. Georgescu, De la proiectele de codificare ale prinţului de Ligne pentru Moldova la Manualul juridic al lui Andronache Donici, în „Studii şi cercetări juridice”, An. XIV (1969), nr. 2, p. 321.
72
actele adoptate în decursul ei, Tudor Vladimirescu şi poporul înarmat, constituit într-o veritabilă
Adunare a poporului, şi-au fixat ca principale obiective înlăturarea dependenţei feudale, a fiscalităţii
excesive, a abuzurilor şi venalităţii fanarioţilor, a instabilităţii politice şi a dominaţiei otomane.
Privită din perspectiva acestor deziderate, revoluţia de la 1821 ne apare ca un moment
istoric în care idealurile sociale s-au împletit până la contopire cu cele naţionale. De fapt, nu se
poate face o disociere formală între cele două laturi, câtă vreme domnii fanarioţi preluau domnia,
apăsaţi de datorii enorme, iar apoi recurgeau la cele mai cumplite forme de extorcare fiscală pentru
a-şi plăti creditorii şi pentru formarea fondurilor necesare păstrării tronului. Înconjuraţi de o
clientelă politică de ordinul a mii de persoane, lacomă şi acaparatoare, domnii fanarioţi promovau o
politică de ruină economică prin instituirea regimului fiscal de nemiloasă spoliere.133 De altfel,
exploatarea fiscală impusă de regimul fanariot era cu mult mai apăsătoare decât cea decurgând din
relaţiile de dependenţă feudală. În aceste condiţii nu trebuie să ne surprindă faptul că la mişcarea
revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu au participat toate clasele şi categoriile sociale,
inclusiv o parte a boierimii. Lupta dusă de către poporul român împotriva fanarioţilor era în acel
timp o luptă împotriva dominaţiei otomane, de vreme ce fanarioţii erau instrumente de exercitare a
acestei dominaţii.134
Aceste frământări sociale desfăşurate pe fondul destrămării feudalismului, în condiţiile
afirmării conştiinţei naţionale, a idealurilor de dreptate şi independenţă, dau conturul cadrului
revoluţionar din ţările române la începutul secolului trecut şi stau la originea marii mişcări a
poporului român sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.
Cu toate că mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu a avut loc într-un
context internaţional dominat de lupta popoarelor din Balcani pentru dobândirea independenţei, ea
nu i s-a subordonat, ci dimpotrivă a avut un program propriu şi a urmărit, în funcţie de evoluţia
evenimentelor, obiective specifice.
Programul revoluţiei de la 1821. De la 28 ianuarie până la 27 mai 1821 puterea politică a
fost deţinută de către Tudor Vladimirescu şi armata revoluţionară, constituită în Adunarea
poporului.135 Din actele adoptate de către mişcarea revoluţionară rezultă că Tudor Vladimirescu
intenţiona să introducă un regim constituţional modern, întemeiat pe principii şi instituţii avansate.
Principiile noii organizări constituţionale sunt cuprinse în acte ca: Proclamaţia de la
Tismana (Padeş) dată la începutul revoluţiei, Cererile norodului românesc, document întocmit în
luna februarie, Proclamaţia de la Bolintin (16 martie) şi Proclamaţia de la Bucureşti (20 şi 23 133 A. Oţetea, Un cartel fanariot pentru exploatarea ţărilor române, în „Scrieri istorice alese”, Cluj-Napoca, 1980, p. 203; C. D. Iscru, Prelegeri de istorie modernă a României. Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1975.134 C. D. Aricescu, Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821, p. 123.135 S. Iancovici, Tudor Vladimirescu, Documente şi date noi, în „Revista Arhivelor”, An. XXXII (1970), nr. 2, p. 594; Gh. Platon, Despre programul naţional al revoluţiei de la 1821 - 150 de ani de la revoluţia naţională condusă de Tudor Vladimirescu, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi”, Istorie, An. XVII (1971), nr. 1.
73
martie).136 Dintre toate aceste documente, cel mai reprezentativ este cel intitulat «Cererile norodului
românesc», un adevărat proiect de constituţie. Conform acestui proiect, sub aspectul formei, statul
urma să fie o monarhie constituţională, iar domnul trebuia să jure că va respecta constituţia.
În scopul de a oferi acces burgheziei la conducerea statului, documentul prevede înlăturarea
condiţiei privind originea aristocratică a dregătorilor. Pe viitor, atât în dregătoriile de stat cât şi în
cele bisericeşti, numirile urmau a se face numai după merit.
Biserica urma să fie subordonată statului şi legilor ţării. Una din măsurile în această direcţie
era aceea a alegerii mitropolitului de către popor. Principala îndatorire a bisericii faţă de stat era
aceea de a înfiinţa şcoli cu predare în limba română, în condiţii de completă gratuitate, la care să
aibă acces toţi tinerii, indiferent de condiţia lor socială.
Unele ezitări şi aparente inconsecvenţe care se desprind din documentele revoluţiei de la
1821 se explică prin caracterul eterogen al forţelor sociale care s-au angajat în mişcare, prin
scopurile diferite, uneori chiar opuse pe care acestea le urmăreau, prin contextul internaţional
extrem de instabil al epocii, prin influenţa nefastă pe care Eteria a avut-o asupra desfăşurării
evenimentelor.
2. Evoluţia organizării de stat în Ţara Românească şi Moldova
Acumulările realizate în viaţa economică, agrară industrială şi comercială, în condiţiile
create de puternica lovitură dată vechilor rânduieli prin mişcarea revoluţionară de la 1821, ca şi de
noul climat internaţional, au determinat o serie de mutaţii şi pe plan social, în cadrul procesului
general de destrămare a feudalismului şi de consolidare a relaţiilor de tip burghez.
Cu toate că revoluţia de la 1821 nu şi-a putut înfăptui principalele obiective, ea a avut
consecinţe deosebit de importante.
Deşi a avut loc numai în Ţara Românească, revoluţia a produs un puternic ecou şi în
celelalte ţări române, în special în Moldova. Încă din timpul revoluţiei, problema viitoarei
organizări politice a preocupat clasele şi categoriile sociale din toate ţările române.
Lupta de idei pe plan politic şi-a găsit expresia în cererile, memoriile şi proiectele de
reformă ale boierimii. Numai în perioada anilor 1821-1822 s-au întocmit peste 70 de asemenea
proiecte. Ele aparţin fie marii boierimi, fie celei mici şi mijlocii, reprezentând veritabile programe
politice de reorganizare şi modernizare a vieţii politice din ţările române. Principalele revendicări
cuprinse în aceste documente politice vizau recunoaşterea autonomiei şi crearea condiţiilor necesare
pentru modernizarea vieţii economice şi de stat. În acest sens, la loc de frunte figurau cereri ca:
revenirea la sistemul tradiţional al domniilor pământene, stabilirea graniţei pe talvegul Dunării,
136 D. Berindei, L'annees revolutionnaire 1821 dans les Pays roumaines.74
desfiinţarea raialelor turceşti de pe teritoriul ţărilor române, libertatea comerţului, dezvoltarea
industriei autohtone, formarea unei armate naţionale şi reforma administrativă.137
Dând satisfacţie, în parte, cererilor formulate de către delegaţiile boierilor români, precum
şi presiunilor externe exercitate asupra sa, Înalta Poartă a consimţit, în anul 1822, să se revină în
Ţările române la tradiţia domniilor pământene.138
Sistemul domniilor pământene a fost suspendat începând din anul 1928 când, în urma
marelui război ruso-turc, ţările române au fost ocupate de trupele ţariste. Regimul de ocupaţie
militară a durat până în anul 1834, timp în care ţările române au avut regimul unor protectorate, iar
conducerea lor era exercitată de către un guvernator rus, numit de ţar (preşedinte deplin împuternicit
al divanului Moldovei şi Ţării Româneşti). Potrivit Convenţiei de la Akkerman şi Tratatului de la
Adrianopol, în ţările române urmau a se adopta Regulamente organice, cu scopul modernizării
întregii vieţi sociale şi de stat.
«Regulamentele organice» au fost elaborate în timpul şi din iniţiativa administraţiei ruse.
Încă din 1828 s-au întrunit două comisii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru Moldova,
formate din patru boieri mari (doi numiţi de Rusia şi doi aleşi) şi un secretar, care sub îndrumarea
vice-guvernatorului rus Minciaki au trecut la elaborarea proiectelor Regulamentelor organice. Ele
au fost aprobate în 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare ale celor două ţări române şi apoi
au fost întărite de Poartă. Regulamentele organice au intrat în vigoare în 1831 (Ţara Românească) şi
1832 (Moldova).
3. Evoluţia dreptului. Tendinţa de modernizare a dreptului
În perioada pe care o avem în vedere s-a accelerat procesul descompunerii feudalismului şi
al ascensiunii capitalismului, aşa încât dreptul vechi feudal, cu toate modificările pe care i le-a adus
legislaţia adoptată în a doua fază a regimului turco-fanariot, nu mai corespundea noilor cerinţe.
Rezultatul a fost că s-a procedat la adoptarea unor coduri noi, ceea ce a dus la accentuarea rolului
legii scrise, în raport cu obiceiul tradiţional; în virtutea aceleiaşi tendinţe, ca şi în perioada
anterioară, unele reguli ale obiceiului străvechi au fost consacrate prin dreptul scris. Obiceiurile care
nu mai corespundeau noilor interese economice sau politice au fost abrogate în mod expres.
O a doua caracteristică a sistemului juridic din perioada 1821-1848 este dată de începutul
consacrării principiului legalităţii, prin impunerea obligaţiei de a respecta normele de drept pentru
toate persoanele, indiferent de poziţia lor socială sau politică.
137 A. D. Xenopol, Primul proiect de constituţie al Moldovei, cel din 1829. Originile partidului conservator şi cele ale partidului liberal, Bucureşti, 1892.138 I. C. Filitti, Încercări de reformă în Muntenia sub Grigore Vodă Ghica, în „Convorbiri literare”, An. XI (1906), nr. 10, p. 905; Gh. Ungureanu, Documente relative la începutul domniei lui Ioan Sandu Sturdza-voievod, în „Revista Arhivelor”, An. VI (1944), nr. 1, p. 47.
75
În scopul reglementării noilor relaţii s-a folosit experienţa legislativă a altor state (Franţa).
Pentru formarea cadrelor necesare aplicării dreptului, s-a organizat la un nivel superior
pregătirea juridică în ţară, prin organizarea cursurilor de drept, continuându-se în paralel practica
trimiterii unor tineri la studii juridice în străinătate (Franţa, Italia).139
O altă caracteristică a dreptului acestei perioade constă în modernizarea formei sale prin
elaborarea de noi coduri, care să vină în completarea celor anterioare şi să contureze începuturile
unui sistem de drept. În acest cadru se accentuează una din trăsăturile proprii sistemului de drept
burghez, şi anume, diviziunea tot mai netă între dreptul public şi dreptul privat. Noile norme şi
instituţii juridice tind să dea contur principalelor ramuri ale dreptului burghez, dar cu menţinerea
unor elemente feudale, corespunzătoare îmbinării relaţiilor feudale cu cele capitaliste, precum şi a
puterii politice a boerimii cu elemente de nuanţă burgheză.
Din punct de vedere al conţinutului, dreptul acestei perioade se caracterizează prin
identitatea sa în ambele ţări române. Acest fenomen de unitate îşi are originea în fondul comun al
dreptului nostru vechi, întemeiat pe sinteza dintre dreptul dac şi dreptul roman, în identitatea
condiţiilor de dezvoltare, în faptul că adesea în ţările române au fost adoptate simultan legi cu un
conţinut similar, în tendinţa către unirea politică, în conformitate cu ideologia naţională.
Apariţia unor elemente de drept constituţional. Cele două Regulamente organice sunt un
exemplu tipic de identitate legislativă, căci ele au dat celor două ţări române aceeaşi organizare
politică.140 Deşi ele au valoare de lege fundamentală, nu pot fi socotite totuşi o constituţie, întrucât
au fost adoptate cu încuviinţarea unor puteri străine (Rusia şi Turcia), fără consultarea şi acordul
poporului şi nu conţin dispoziţii privitoare la drepturi şi libertăţi. Cu toate că Regulamentele
organice cuprind dispoziţii privind diverse domenii ale vieţii sociale, cele mai importante sunt cele
privitoare la organizarea statului. Aceste dispoziţii au introdus primele principii de drept
constituţional în istoria legislaţiei noastre. Menţionăm în primul rând principiul separaţiei puterilor
în stat141, înfăptuit prin limitarea prerogativelor domnului, înfiinţarea unor adunări care prezintă
puncte comune cu regimul parlamentar al epocii, separarea veniturilor statului de cele ale domnului
şi gestiunea lor potrivit unui sistem de contabilitate publică. Pe această cale s-a realizat o clară
distincţie între noţiunea de stat şi persoana domnului, între dreptul public şi dreptul privat.
O altă dispoziţie consacra un regim unitar pentru românii din Ţara Românească şi cei din
Moldova (puteau circula liber dintr-o ţară în alta, puteau dobândi imobile în oricare din cele două
ţări), ceea ce constituia un indiciu, sub unele aspecte, că românii erau socotiţi cetăţeni ai aceluiaşi
stat.
139 Gh. Ungureanu, Învăţământul juridic la Academia Mihăileană, Iaşi, 1939, V. Sotropa, Proiectele de constituţie, programele de reformă şi petiţiile de drepturi din ţările române în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1976.140 Regulamentele organice ale Valachiei şi Moldovei, vol. I, Bucureşti, 1944.141 Regulamentul organic al Moldovei, art. 1279 şi Regulamentul organic al Ţării Româneşti, art. 212.
76
Pe de altă parte, Regulamentele organice nu cuprind norme privitoare la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, în sensul consacrat de revoluţia burgheză.142
Potrivit Regulamentelor organice, toate pricinile civile urmau a fi judecate după Codul
Calimach143 şi Codul Caragea, căci ambele coduri corespundeau realităţilor patrimoniale existente,
fiind întocmite chiar în preajma anului 1821. Reglementările de drept civil erau aproape identice în
cele două ţări române, deoarece codurile sus menţionate erau asemănătoare, dreptul comun era
acelaşi, în plus Regulamentele organice cuprindeau şi norme de drept civil care, de asemenea, erau
comune.
V. Organizarea de stat şi dreptul Transilvaniei în perioada 1691-1848
1. Organizarea de stat
După anul 1683, profitând de slăbirea militară a imperiului otoman, Austria a promovat o
politică de expansiune în estul şi sud-estul Europei. În aceste împrejurări, Transilvania a fost
ocupată de trupele imperiale şi declarată vasală Austriei. Dependenţa Transilvaniei faţă de Imperiul
habsburgic a fost consfinţită prin Diploma leopoldină din 1691. Ea a rămas în vigoare până în 1848.
Prin Diploma leopoldină, împăratul Austriei îşi asuma obligaţia de a respecta legile şi instituţiile
Transilvaniei. Regimul consacrat prin această diplomă a fost recunoscut pe plan internaţional, în
anul 1699, cu ocazia încheierii Tratatului de la Karlowitz.
Până în anul 1765 Transilvania a fost organizată în forma principatului, iar după această
dată a fost declarată Mare principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat şi că se va
conduce după legile sale, având instituţii şi magistraţi proprii.
Dependenţa Transilvaniei faţă de Austria a durat până la 1867, iar de la această dată şi până
la 1918 a fost încorporată Ungariei care, la rândul său, făcea parte din Imperiul austro-ungar.
Românii din Transilvania au dus o luptă susţinută pentru dobândirea egalităţii în drepturi cu
celelalte naţiuni şi pentru desfiinţarea servituţilor feudale. Astfel, au fost adresate curţii de la Viena
o serie de memorii prin care s-a cerut recunoaşterea drepturilor istorice ale românilor.144 Memoriile
înaintate în 1791, 1792, 1834 (Supplex libelus valchorum) au rămas fără rezultat, căci Dieta
Transilvaniei, formată din reprezentanţii naţiunilor privilegiate, invoca aşa numita «Constituţie a
ţării» mai exact Unio trium nationum, prin care naţiunea română majoritară a fost declarată tolerată
142 N. Bălcescu, Opere, vol. I, Bucureşti, 1953, p. 264.143 În acest scop s-a elaborat în anul 1833 versiunea în limba română a Codului Calimach.144 D. Prodan, Încă un Supplex Libellus românesc, 1804, Cluj, 1970; L. Demeny, Noi contribuţii cu privire la lupta socială şi naţională a românilor din Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în „Studii”, t. 24, 1971, 6, p. 1159.
77
şi exclusă de la viaţa de stat. Pe de altă parte, monarhia habsburgică, deşi încerca să creeze uneori
aparenţa că este favorabilă cererilor legitime ale românilor, promova în realitate o politică de
dezbinare între popoare şi credinţe religioase.
După această amară experienţă, românii din Transilvania au înţeles că victoria în lupta
pentru dreptate şi libertate depinde numai de ei înşişi, aşa că au pus temelia revendicărilor formulate
principiului naţionalităţilor, ca o expresie a dreptului natural al popoarelor.
2. Organizarea bisericii
Pentru a-şi consolida dominaţia în Transilvania, Habsburgii au folosit din plin propaganda
religioasă.145 Curtea de la Viena era conştientă de faptul că românii din Transilvania, care
constituiau majoritatea populaţiei, vedeau în Biserica Ortodoxă şi în tradiţiile lor religioase,
puternice arme de apărare a identităţii naţionale. Profitând de situaţia deosebit de grea în care se
aflau românii, inclusiv preoţii lor, Habsburgii le-au propus să treacă la catolicism, sub forma
indirectă a «unirii» Bisericii Ortodoxe cu Roma. În vederea atingerii acestui scop, s-a promis
românilor că biserica unită va fi recunoscută de către stat şi că uniţii se vor bucura de avantajele
preoţilor catolici. Amăgiţi de aceste promisiuni demagogice, o parte din clericii români, în frunte cu
episcopii Teofil şi Atanasie Anghel au hotărât, după mai multe întruniri, în octombrie 1698, unirea
cu Roma.146 Ca urmare, împăratul Leopold I a emis, în anul 1701, o diplomă prin care li se
recunoşteau românilor uniţi cu catolicii toate avantajele promise. În realitate situaţia uniţilor nu s-a
schimbat cu nimic, deoarece diploma leopoldină imperială a fost respinsă de către Dieta
Transilvaniei.
În ciuda atitudinii potrivnice a Dietei, cu dispreţ manifestat faţă de români, fruntaşii
bisericii unite, între care se remarcă figura de mare patriot a lui Ioan Inochentie Micu Clain, au
luptat fără preget pentru recunoaşterea drepturilor promise şi, în primul rând, pentru recunoaşterea
oficială a naţiunii române. Cu toate că Maria Tereza a dat curs acestor cereri, recomandând
recunoaşterea naţiunii române, Dieta a respins-o, sub motiv că „valahilor nu li se cuvine niciun
drept”.
Marea majoritate a preoţilor şi credincioşilor români nu au acceptat însă unirea, motiv
pentru care au fost supuşi unei prigoane sistematice. De altfel, până la 1761, ortodocşii nu au avut
un episcop. La această dată, cedând presiunilor ortodocşilor, Curtea de la Viena a admis alegerea
unui episcop, dar nu român, ci sârb. Abia la 1809 a putut fi ales ca episcop al bisericii ortodoxe din
Transilvania românul Vasile Moga.
145 S. Dragomir, Istoria deosebirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII, Sibiu, 1920-1930.146 Al. V. Grama, Istoria bisericii româneşti unite cu Roma, Blaj, 1884.
78
3. Dreptul din Transilvania în perioada 1691-1848
Dreptul din Transilvania a păstrat şi în această perioadă trăsături predominant feudale, atât
în formă cât şi în conţinut. Datorită dezvoltării tot mai pronunţate a capitalismului se impun şi unele
reglementări juridice noi, de tip burghez care coexistă cu cele vechi, adoptate încă în timpul
Voievodatului, aşa încât în conţinutul dispoziţiilor sale, dreptul este extrem de eterogen, iar în
planul formei este lipsit de unitate. Aşa se face că acte cum ar fi «Patenta» dată de Iosif al II-lea în
anul 1785, privitoare la desfiinţarea iobăgiei, coexistă cu norme tipic feudale, cum ar fi «Codul
Verboczi». Pe de altă parte, se constată un conflict tot mai acut între linia iluministă promovată de
Viena sub presiunea populară, în condiţiile înfiripării relaţiilor capitaliste şi atitudinea retrogradă a
nobilimii din Transilvania, ostilă oricăror transformări înnoitoare.
O trăsătură definitorie pentru dreptul din Transilvania este, în această perioadă, existenţa a
două rânduieli juridice: obiceiul pământului, creat şi aplicat de populaţia românească majoritară şi
un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curţii de la Viena şi ale Dietei Transilvaniei.
În principatul Transilvaniei, aflat în dependenţă faţă de Austria, au fost preluate şi s-au
aplicat principalele legiuiri feudale anterioare. Astfel, prin articolul 1 al Diplomei leopoldine au fost
confirmate: normele consacrate prin Unio Trium Nationum, Codul Verboczy, Aprobatae et
compilatae constitutiones.
În întreaga perioadă a principatului dependent de Austria a continuat să se aplice, într-o
formă specifică, obiceiul juridic românesc.147 Obiceiurile juridice ale românilor, constituite într-un
sistem juridic foarte clar conturat în epoca feudalismului dezvoltat (dovadă în acest sens şi faptul că
au fost codificate), nu au dispărut din conştiinţa poporului şi nici din practica unor instanţe
judecătoreşti.
O altă categorie de norme juridice este formată din dispoziţiile (diplome, patente, rescripte,
ordonanţe) pe care monarhia habsburgică le-a dat cu privire la organizarea de stat a Transilvaniei,
sau la raporturile dintre nobili şi ţărani. Cele mai importante izvoare privind organizarea de stat a
principatului Transilvaniei sunt: Diploma leopoldină, Rezoluţiunea alvinţiană cu privire la crearea
şi competenţa Camerei aulice a Transilvaniei, Programatica sancţiune, referitoare la stabilirea
sistemului de succesiuni la tronul Transilvaniei.
Actele normative emise de către Dieta Transilvaniei purtau numele de articole dietale şi
erau supuse confirmării de către împărat, întrucât Dieta Transilvaniei, formată din reprezentanţii
nobilimii, se opunea sistematic reformelor iluministe, de care au fost animaţi unii habsburgi. Dieta a
fost convocată sporadic, astfel încât hotărârile sale nu sunt foarte numeroase.
147 S. Bărnuţiu, Dreptul natural privat, Iaşi, 1868, p. 39; G. Bariţiu, Ce cer românii din munţi şi văi. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1860, 26; G.G. Florescu, Unele aspecte ale concepţiei lui Nicolae Bălcescu despre suzeranitatea ţărilor române, în „Studii şi cercetări juridice”, An. IV, 1961, nr. 4, p. 606.
79
VI. Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi a Moldovei
în perioada 1848-1856
1. Semnificaţia istorică a revoluţiei de la 1848
Revoluţia de la 1848 a fost rezultatul unor acumulări succesive pe plan economic, politic,
social şi ideologic. Deşi s-a încadrat în procesul revoluţionar general european, revoluţia de la 1848
a prezentat la români o serie de particularităţi, determinate de specificul destrămării feudalismului şi
afirmării relaţiilor capitaliste în cele trei ţări române.148
Aşa cum am arătat, în epoca anterioară lui 1848, asupra Ţării Româneşti şi Moldovei se
exercitau suzeranitatea turcească şi protectoratul rusesc, iar asupra Transilvaniei dominaţia
habsburgică. Pe de altă parte, dezvoltarea tot mai impetuoasă a relaţiilor capitaliste în sânul celor
feudale, frământările sociale tot mai ample, accentuarea luptelor politice, dezvoltarea ideologiei, a
conştiinţei naţionale, au determinat o evoluţie unitară a ţărilor române, fapt ce s-a răsfrânt nemijlocit
şi asupra desfăşurării revoluţiei.
În unele state europene, caracterul unitar al revoluţiei s-a manifestat atât pe plan statal, cât
şi pe plan naţional (Franţa). În cazul românilor, revoluţia a avut, de asemenea, un caracter unitar,
dar el nu s-a manifestat numai pe plan naţional. La noi, naţiunea şi statul naţional unitar nu s-au
format concomitent, datorită unor împrejurări interne şi externe. Pe plan intern, burghezia nu era
suficient de dezvoltată pentru a impune definitiv relaţiile de tip capitalist, având drept corolar piaţa
economică unică şi statul naţional unitar, iar pe plan extern, ţările române se aflau în dependenţă
faţă de cele trei puternice monarhii tipic feudale.
Naţiunea română a dus o luptă necurmată pentru făurirea statului naţional, luptă în cadrul
căreia revoluţia de la 1848 a avut o semnificaţie specială. Faptul că revoluţia a avut un caracter
unitar, în ciuda faptului că statul naţional nu se putuse crea încă, datorită vicisitudinilor istorice,
atestă încă o dată forţa conştiinţei naţionale a românilor de pretutindeni, idealurilor lor comune,
hotărârea de a lupta pentru libertate şi unitate în sânul aceluiaşi stat. Caracterul unitar al revoluţiei
în toate cele trei ţări române este dat de programul său, în centrul căruia se află ideile privind
realizarea unirii, libertatea naţională şi modernizarea, în sens capitalist, a vieţii economice şi
politice.
Programul revoluţiei de la 1848. Revoluţia de la 1848, desfăşurată concomitent în cele trei
ţări române, a fost condusă de către burghezie, dar aceasta nu era nici suficient de puternică şi nici
148 C. Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, 1983.
80
unitară, astfel încât programul pe care l-a elaborat a avut unele limite şi unele inconsecvenţe.149
Alături de burghezie au participat la revoluţie şi elemente ale moşierimii mici şi mijlocii, precum şi
masele ţărăneşti, apăsate de regimul clăcăşiei, care erau profund interesate în realizarea unor
transformări revoluţionare, antifeudale, participând cu însufleţire la luptele care s-au dat în scopul
eliberării sociale şi naţionale.
Programul revoluţiei de la 1848 a fost expus în mai multe documente oficiale, dintre care
menţionăm: Petiţia-proclamaţie şi Dorinţele partidei naţionale, Petiţia naţională adoptată la marea
adunare de la Blaj şi Proclamaţia de la Islaz.
Din toate aceste documente străbat principalele obiective pe care revoluţia le-a urmărit în
domeniile social, naţional, politic şi economic. Atât din documentele adoptate, cât şi din atitudinile
unor conducători ai revoluţiei sau ale maselor de meseriaşi şi ţărani, rezultă că pe primul plan s-au
aflat ideile privind realizarea unui stat unitar şi independent, precum şi modernizarea vieţii politice
şi economice.150
Ideea unirii devenise dominantă în această epocă, deoarece de înfăptuirea ei depindea
întreaga dezvoltare socială. Pe acest fond cultural, ideologic şi în direcţia materializării lui politice,
conţinutul ideologiei naţionale se înfăptuieşte şi se precizează, în sensul desfiinţării graniţelor
interne ale teritoriilor locuite de români şi a unirii celor trei ţări româneşti într-un singur stat.151
Alături de alte idei revoluţionare, în «Dorinţele partidei naţionale» M. Kogălniceanu
subliniază cu tărie necesitatea unirii, arătând că ea constituie cheia de boltă a întregului edificiu
naţional.152
Nu este mai puţin adevărat că, deşi credeau cu tărie în necesitatea realizării unirii,
revoluţionarii de la 1848 nu au subliniat-o în mod deosebit cu ocazia adoptării unor programe
oficiale. Fenomenul se explică prin tactica adoptată de către conducătorii revoluţiei, care erau
conştienţi de faptul că imperiile feudale vecine erau potrivnice formării unui stat puternic al
românilor şi că urmăreau cu nerăbdare orice prilej pentru a se amesteca în treburile interne ale
ţărilor române. De altfel, în ciuda acestor precauţii, marile puteri feudale din vecinătate au intervenit
în scopul reprimării mişcării revoluţionare, pentru menţinerea pentru încă o vreme a celor trei ţări
române ca state separate.
În privinţa drepturilor omului şi cetăţeanului s-au formulat o serie de cereri vizând
desfiinţarea rangurilor feudale, egalitatea politică a tuturor cetăţenilor şi naţionalităţilor, garantarea
drepturilor şi libertăţilor, înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea 149 D. Berindei, Programul intern al revoluţiei de la 1848, în „Revoluţia de la 1848 în Ţările Române”, Bucureşti, 1974.150 Idem, L'an 1848 dans les pays roumains, Bucureşti, 1984.151 N. Adăniloaie, Revoluţia de la 1848 şi problema unităţii naţionale, în volumul „Revoluţia de la 1848 în Ţările Române”, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1974.152 V. Popovici, Dezvoltarea mişcării revoluţionare din Moldova după evenimentele din martie, 1848 , în „Studii şi cercetări ştiinţifice, istorie”, Iaşi, An. V, nr. 1-2, p. 437.
81
administraţiei, justiţiei şi armatei, aplicarea principiului dreptăţii şi egalităţii în exercitarea funcţiilor
publice.
Cât priveşte modernizarea vieţii politice, programul revoluţiei de la 1848, în special
Proclamaţia de la Islaz, cuprinde o serie de principii corespunzătoare concepţiilor constituţionale
burgheze. Menţionăm în acest sens: monarhia constituţională, principiul separaţiei puterilor în stat,
principiul responsabilităţii ministeriale, principiul inamovibilităţii judecătorilor, egalitatea tuturor în
faţa legii şi în faţa sarcinilor fiscale.
Unele din aceste principii au putut fi transpuse în viaţă odată cu instaurarea guvernului
provizoriu, care a condus Ţara Românească timp de mai multe luni; s-a format o armată naţională,
s-a prevăzut, de asemenea, formarea unui parlament burghez pe baza votului universal. Domnul
ţării urma să fie ales pe termen de cinci ani, din toate straturile societăţii ceea ce echivalează cu
formarea unei republici burgheze.
2. Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi a Moldovei
După înfrângerea vremelnică a revoluţiei de la 1848, reacţiunea internă, cu sprijinul politic
şi militar al Turciei, şi Rusiei, a încercat să reintroducă vechile rânduieli şi, în aparenţă, a reuşit să
realizeze acest obiectiv.
În realitate, idealurile revoluţiei de la 1848 erau încă vii în mintea tuturor elementelor
progresiste, care şi-au continuat lupta în forme noi, adaptate la noile realităţi interne şi externe. Ca
urmare, în ciuda organizării politice, întemeiată, în principal, pe elemente feudale, forţele
progresiste, puternic sprijinite de popor, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar
formării statului naţional român modern.
Imediat după revoluţie, prin Convenţia de la Balta-Liman, Rusia şi Turcia au impus Ţării
Româneşti şi Moldovei un sistem politic puternic marcat de elementele tipice pentru sistemele
feudale. Convenţia prevedea reintroducerea Regulamentelor organice, dar cu o serie de schimbări,
oferind totodată posibilitatea modificărilor în viitor.
Prin urmare, Regulamentele organice rămâneau, în aparenţă, legea fundamentală a celor
două ţări româneşti, dar, în fapt, nu s-a revenit la regimul regulamentar anterior. Cu privire la
instituţia domniei, s-a modificat vechiul sistem, domnii fiind numiţi de către puterea suzerană şi de
către cea protectoare, pe timp de şapte ani. Potrivit Convenţiei, domnia nu mai era nici viageră, nici
electivă. Ea şi-a păstrat numai caracterul nobiliar, cu precizarea că domnul urma să fie numit dintre
boierii credincioşi puterilor străine.
Cele două adunări obşteşti, introduse prin Regulamentele organice, au fost şi ele desfiinţate.
Adunarea obştească extraordinară nu mai era necesară, câtă vreme domnul era numit de cele două
82
puteri, iar Adunarea obştească obişnuită a fost înlocuită prin Adunările ad-hoc. În perioada 1850-
1856 au funcţionat Divanuri obşteşti, fiind compuse din reprezentanţi ai boierilor şi clerului şi
hotărând asupra bugetului, controlului gestiunii statului şi a municipalităţilor, controlului asupra
finanţelor publice, adoptării proiectelor de legi. Prin crearea acestui organ s-a mai făcut un pas în
direcţia limitării puterilor domnului, precum şi în direcţia separării puterilor în stat.
Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost precedate de confruntări politice extrem de
tăioase, deoarece de orientarea ideologică a celor aleşi depindea şi viitorul politic al ţărilor române.
Întrucât în ambele principate, bucurându-se de un larg sprijin popular, unioniştii au ieşit învingători,
lucrările Adunărilor ad-hoc s-au deschis (septembrie 1857) într-o atmosferă de entuziasm patriotic.
Principalele hotărâri ale acestor adunări, în care pentru prima dată au participat şi reprezentanţi ai
ţărănimii, au fost privitoare la: recunoaşterea autonomiei şi neutralităţii celor două ţări române,
unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui
principe dintr-o familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ şi constituţional.
După cum se poate constata, aceste adunări reprezentative au adoptat hotărâri fundamentale cu
privire la viaţa de stat a ţărilor române, hotărâri ce aveau să influenţeze în mod decisiv viitorul lor
politic.
În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desfiinţate, iar hotărârile lor, împreună
cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise reprezentanţilor puterilor garante, care s-au
întrunit la Paris, în mai 1858. În urma dezbaterilor care au durat până în august, Conferinţa de la
Paris a elaborat o convenţie în care se înfăţişau statutul internaţional şi viitoarea organizare internă
a Principatelor.153
Formula adoptată la Paris a fost plină de ezitări şi contradicţii, reflectând divergenţele
dintre cele şapte puteri. Astfel, cele două ţări româneşti urmau a purta numele de «Principatele
unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti» dar, în fapt, ele aveau să capete o organizare separată, cu
domni distincţi, cu adunări legiuitoare şi capitale distincte.
Deşi Convenţia nu a răspuns aşteptărilor îndreptăţite ale forţelor progresiste ale poporului,
ea a constituit totuşi un punct de plecare, o recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a
trăi uniţi în cadrul statului lor naţional.
VII. Formarea statului naţional şi a sistemului de drept modern
153 I. Vântu, G. G. Florescu, Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale şi constituţionale, Bucureşti, 1965.
83
1. Evoluţia organizării de stat în perioada 1859-1864
Realizată sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea
de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formare statului naţional modern.
Unirea Principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a
constituit prin ea însăşi un act de curaj şi de demnitate naţională, dar pentru ca acest act să fie
valorificat până la capăt, au fost necesare eforturi uriaşe de consolidare pe plan intern şi
internaţional. Lupta pentru desăvârşirea Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul cărora, prin voinţa
poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul naţional român modern era de acum
constituit.
Domnitorul Cuza şi colaboratorii săi apropiaţi au avut de înfruntat opoziţia din interior, care
se opunea nu atât desăvârşirii Unirii, cât mai ales înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care
statul român modern nu era de conceput.
Pe plan extern situaţia era, de asemenea, extrem de dificilă, deoarece puterile garantate
stăruiau asupra rămânerii la formula uniunii personale, ceea ce nu dădea satisfacţie intereselor
naţiunii române. Mai mult chiar, puterile garante înţelegeau să se prevaleze şi mai pe departe de
regimul capitulaţiilor, susţinând în alianţă cu Poarta, un regim anacronic, ce le oferea posibilitatea
intervenţiei în treburile interne ale Principatelor, precum şi obţinerea unor importante beneficii. Faţă
de această situaţie, Cuza a trebuit să ducă o luptă extrem de dificilă, în cursul căreia, cu hotărâre şi
demnitate a folosit cele mai variate mijloace: tratative, fermitate, o bună informare a puterilor
garante şi, mai cu seamă, politica faptului împlinit.
Măsurile adoptate fără recunoaşterea puterilor străine, au fost oficializate la Conferinţa de
la Constantinopole, din septembrie 1861, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.
În baza acestor înfăptuiri, domnul a proclamat constituirea României şi a anunţat unificarea
guvernelor şi a Adunărilor Elective. Contopirea efectivă a guvernelor s-a înfăptuit încă din
decembrie 1861, iar cea a Adunărilor Elective în ianuarie 1862.154
A.I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la politica faptului
împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a statului.
Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea
Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele
moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat, impusă prin reformele
succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de
către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.
154 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I, II, Iaşi, 1903.84
În ceea ce priveşte Biserica, prima jumătate a veacului al XIX-lea reprezintă pentru
Biserica noastră o perioadă care a fost cercetată mai mult din punct de vedere istoric155 şi mai puţin
din punct de vedere canonic. În tot timpul acestei perioade, Biserica este mereu frământată de
diverse probleme. Ea tinde spre o organizaţie mai solidă; dă legi, îşi organizează unităţile
administrative, se înfiinţează seminarii teologice, se delimitează atribuţiile preoţilor şi protopopilor
etc. Se preocupă în mod deosebit de soarta clerului atât din punctul de vedere religios-moral cât şi
social-cultural, dar mai ales în această perioadă se rezolvă, în mare măsură, situaţia lui materială.
Însăşi legislaţia statului se ocupă tot mai mult de interese, drepturi şi probleme bisericeşti -
canonice, materiale, filantropice - de instituţii de binefacere şi fundaţii religioase-morale. Creşte din
ce în ce mai mult autoritatea ierarhiei bisericeşti.
O altă problemă care atingea profund suveranitatea statului nostru şi care afecta numeroase
interese, a fost aceea a secularizării averilor mănăstireşti156, problemă pe care o vom dezbate pe larg
în capitolul IV, odată cu prezentarea cadrului general în care se desfăşura viaţa Bisericii. De
menţionat că problema averilor mănăstireşti era cercetată de către o conferinţă a marilor puteri, care
urma a stabili regimul juridic al acestor bunuri şi modul de lichidare a pretenţiilor Patriarhiei de la
Constantinopol. Fără a aştepta hotărârea conferinţei, Adunarea Electivă a procedat în 1863 la
exproprierea acestor averi, readucând în patrimoniul statului un sfert din suprafaţa arabilă a ţării. În
acelaşi timp, s-a pus capăt încercărilor de amestec în treburile interne ale statului prin intermediul
Patriarhiei de la Constantinopol, sub pretextul protejării Bisericii Ortodoxe.
Pentru a se pune capăt amestecului din afară în treburile Bisericii române, s-au adus
modificări în organizarea şi conducerea acesteia, au fost înlăturaţi egumenii greci şi s-a trecut la
secularizarea averilor mănăstireşti. Pe măsură ce vechiul sistem feudal sau orânduirea feudală era
înlocuită de cea burgheză, şi poziţia Bisericii în raport cu Statul şi întreaga situaţie a ierarhiei a
suferit schimbări. Biserica Ortodoxă a încetat să mai fie singura organizaţie religioasă admisă,
devenind din ce în ce mai mult o Biserică dominantă în raport cu celelalte culte, îngăduite şi ele de
către Stat.157
Reformele ulterioare au desăvârşit începutul făcut de Cuza. Viaţa bisericească în noile
condiţii îşi slăbeşte din ce în ce mai mult legăturile cu viaţa publică a Statului. Codul civil de la
1865 trece actele de stare civilă definitiv pe seama autorităţilor de Stat, acte care până atunci erau în
atribuţia Bisericii. Legile de organizare judecătorească nu mai prevăd pentru instanţele bisericeşti,
competenţa în materie civilă şi penală.155 N. Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii Române contemporane I, „Istoria Bisericii din România (1850-1895)”, Bucureşti, 1905; N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia II, vol. II, Bucureşti, 1932; Gh. Moisescu, St. Lupşa şi Al. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, Manual pentru Institutele Teologice, vol. II (1632-1949), Bucureşti, 1957.156 C. C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966, p. 200; Suprafaţa moşiilor mănăstireşti secularizate la 1863, în „Studii”, An. XII (1959), nr. 2, p. 149.157 Cf. Constituţiei din 1866.
85
2. Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Potrivit Statutului, domnul cumula atribuţii executive şi legislative, putând emite decrete
fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri deosebite.158 Totodată,
parlamentul unicameral a fost înlocuit cu unul bilateral, format din Adunarea Electivă (a
Deputaţilor) şi Adunarea Ponderatrice sau Corpul Ponderator (Senatul).
În concret, Statutul prevedea că puterea publică este încredinţată domnului, Adunării
Ponderatrice şi Adunării Elective. Puterea legislativă urma a se exercita de către domn împreună cu
parlamentul.159 Iniţiativa legislativă o avea numai domnul, care pregătea proiectele de legi cu
concursul Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau susţinute în Adunarea Electivă de către
miniştri sau de către membrii Consiliului de Stat. Membrii Adunării Elective erau aleşi conform
dispoziţiilor noii legi electorale, care a adus o serie de modificări censului şi a pus accentul pe
veniturile provenite din alte surse, în afară de proprietatea funciară, dând posibilitatea burgheziei de
a trimite un număr mai mare de deputaţi în parlament.
Corpul Ponderator era compus din mitropolitul ţării, episcopii eparhiilor, întâiul preşedinte
al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi din 64 de membri numiţi de domn.
Conform procedurii de legiferare, Corpul Ponderator sau adopta proiectul sau îi aducea
amendamente sau îl respingea. Dacă proiectul era adoptat fără modificări, urma a fi supus sancţiunii
domnului. Dacă proiectul era amendat de către Corpul Ponderator, el era retrimis Adunării Elective
şi, dacă aceasta aproba amendamentele, urma sancţiunea domnului. Dacă Adunarea respingea
amendamentele, proiectul era retrimis Consiliului de Stat pentru a fi reforrnulat. În fine, dacă
Corpul Ponderator respingea proiectul, acesta era retrimis Consiliului de Stat spre a fi restudiat.
3. Opera legislativă a lui Ioan Cuza. Importanţa acestei opere legislative
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul Civil
(1864), Codul penal (1865), Codul de procedură civilă (1864) şi Codul de procedură penală (1864)
despre care vom vorbi în capitolul IV.
Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez şi s-
a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie.
Introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat
România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Nu întâmplător, unii ideologi conservatori
158 I. Muraru, Constituţiile române (culegere), Bucureşti, 1980, p. 5; Publicat şi în C. Hamangiu, Codul general al României, Legi uzuale, Vol. II, Bucureşti, 1907.159 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, art. 1.
86
afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităţiilor economice, tradiţiilor
şi moravurilor poporului nostru şi, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Această viziune fatalistă nu a
fost însă confirmată de evoluţia istorică. Este adevărat că s-au întâmpinat unele dificultăţi în
aplicarea acestor coduri şi în special a Codului civil, că s-au înregistrat chiar unele serioase dări
înapoi prin legislaţia ordinară care s-a adoptat dar, în linii generale, ele au oferit un larg câmp de
afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relaţiile dintre
persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încît, după câteva decenii, s-a
constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementare juridică şi conţinutul ei.
În acelaşi timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a
determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat
înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă
valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice
în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.
VIII. Legislaţia modernă în perioada 1866-1918
1. Monarhia constituţională parlamentară
În cadrul monarhiei constituţional-parlamentare, instaurată la 1866, locul central în viaţa de
stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege), guvern şi parlament.160
Prin Constituţia din 1866, poziţia domnului în stat a fost reglementată diferit faţă de
Statutul din 1864, în sensul că se consacra principiul separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul
nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă.161 Totuşi, Constituţia îl investea pe domn cu o
serie de atribuţii (avea iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile, numea şi revoca pe
miniştri, avea dreptul de amnistie, numea şi confirma în toate funcţiile publice etc.) de natură să îi
confere o mare autoritate în stat. Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul
dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după
proclamarea regatului (1881) poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult.
2. Dobândirea independenţei de stat a României
Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică în perioada
1866-1918 a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţa de Stat era resimţită ca
160 I. Muraru, Constituţiile române (Culegere), Bucureşti, 1980, p. 15-28.161 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866-1880), Bucureşti, 1925.
87
o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar limitată, oferea premizele subordonării statului
român intereselor imperiului otoman. Totodată, suzeranitatea pe care Turcia o mai exercita,
îngrădea posibilităţile burgheziei şi moşierimii de a promova politica pe care o considera cea mai
adecvată pentru înfăptuirea intereselor de clasă. Pe de altă parte, demnitatea poporului român,
tradiţia sa de luptă pentru libertate, pentru independenţă, nu mai erau compatibile cu dependenţa,
chiar şi formală, faţă de imperiul otoman.
Chiar dacă în parlamentul epocii au fost unele discuţii în legătură cu problema
independenţei de stat, ele nu au putut împiedica înfăptuirea idealului naţional al independenţei, care
s-a realizat prin jertfa poporului şi cu participarea unor patrioţi din rândurile burgheziei şi ale
moşierimii.
De la 1866 şi mai ales începând cu pacea de la Berlin (1878), Biserica Ortodoxă Română a
început să se orienteze în relaţiile sale cu Statul, din ce în ce mai mult, după elementele orânduirii
burgheze, acceptându-le însă foarte greu în viaţa şi organizarea sa. Dobândindu-şi autocefalia faţă
de Patriarhia din Constantinopol, în 1885, ea a căutat să adopte şi în raport cu Statul o poziţie de
autonomie, adică de fixare a poziţiei şi a domeniului propriu, în raport cu acela al Statului.
3. Evoluţia dreptului
În perioada 1866-1918, sistemul de drept, evoluând în strânsă legătură cu transformările
sociale şi economice, a reflectat tendinţa constantă în direcţia dezvoltării consolidării industriei
naţionale, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat.
Principalele izvoare ale dreptului, au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în
epoca lui Al.. I. Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de aceste izvoare
s-au adoptat o serie de legi speciale, care, fie că dădeau expresie unor principii progresiste din
constituţii sau din coduri, fie le încălcau în mod vădit, ca o expresie a dinamicii raporturilor dintre
forţele sociale.
Dreptul constituţional. Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat, cu unele modificări,
până în anul 1923. Consacrând făurirea statului naţional român, proclamând monarhia
constituţională pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, prin
conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată prima constituţie a României. Prin esenţa sa ea este o
constituţie democratică, modernă.
Dreptul civil. Dreptul civil, a cărui evoluţie este nemijlocit legată de producţia şi circulaţia
mărfurilor, a cunoscut o serie de transformări substanţiale, în domenii ca: proprietatea, condiţia
juridică a persoanei şi contractele. La baza acestei ramuri de drept a rămas, în mod firesc, Codul
civil român, adoptat în vremea lui Cuza.
88
Dreptul penal. În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul
penal din 1865, la care s-au adăugat şi unele legi speciale.
IX. Stat şi Biserică în perioada 1918-1938
1. Făurirea statului naţional unitar român
Statul naţional unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar, prin lupta
eroică a întregii naţiuni, din vechea Românie, din Transilvania şi Banat, din Bucovina şi Basarabia.
Vechea Românie şi-a adus din plin contribuţia la făurirea statului naţional unitar prin participarea,
în cadrul primului război mondial, la lupta împotriva puterilor din centrul Europei, în care şi-au
jertfit viaţa sute de mii de ostaşi şi civili, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. Românii din
Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, la rândul lor, şi-au adus contribuţia la înfăptuirea Marii
Uniri, prin lupta neobosită pe care au dus-o împotriva dominaţiei străine, prin hotărârile
democratice pe care le-au adoptat în cadrul unor mari adunări populare cu caracter plebiscitar.
Capacitatea organizatorică, disciplina exemplară, entuziasmul de care au dat dovadă milioane de
români aflaţi în afara statului naţional, cu ocazia constituirii adunărilor reprezentative care aveau să
hotărască unirea cu „ţara”, stau mărturie asupra faptului că nimic nu i-a putut abate pe români, într-
o Europă cuprinsă de uriaşe frământări, de la înfăptuirea visului secular al unirii întregii naţiuni într-
un singur stat.
Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii româneşti au fost promulgate ulterior prin
decrete regale: la 27 noiembrie pentru Basarabia, la 18 decembrie pentru Bucovina şi la 24
decembrie pentru Transilvania. Sistemul tratatelor de la Versailles a consfinţit unirea întregii naţiuni
române într-un singur stat unitar şi independent şi a oferit recunoaştere internaţională operei
înfăptuite de către poporul nostru prin luptă şi jertfă.
După realizarea Marii Uniri de la 1918, în România au urmat o serie de acţiuni
fundamentale pentru consolidarea unităţii în toate planurile. Actul reîntregirii a adus, însă, în plan
social, o problematică deosebit de complexă, care trebuia gestionată politic şi administrativ cu
multă măiestrie şi cu fermitate, şi anume cea religioasă. Reunirea celor patru provincii româneşti a
determinat înfăptuirea, cu prioritate, a omogenizării instituţionale statale. În acest context, una
dintre problemele de importanţă majoră pentru evoluţia societăţii româneşti şi a statului naţional
reîntregit o constituia reglementarea regimului cultelor religioase din România.
Statul român trebuia să-şi clarifice raporturile sale cu acele culte minoritare din provinciile
româneşti realipite - Bucovina, Basarabia, Banat şi Transilvania - inexistente în Vechiul Regat şi 89
care funcţionau în România în virtutea legislaţiilor din statele în care fuseseră încorporate înainte de
anul 1918.162 Reprezentanţii cultelor s-au pronunţat şi ei, în perioada interbelică, pentru necesitatea
reglementării legale a raporturilor lor cu Statul român.
În condiţiile create după Marea Unire, prin creşterea ponderii adepţilor cultelor minoritare
şi diversificarea activităţii acestora în România Mare, statul român se confrunta cu o problemă
inedită, greu de soluţionat prin concepţii şi modalităţi de guvernare ale Vechiului Regat şi de aceea
se impunea cu necesitate adoptarea unei legi speciale care să reglementeze regimul general al
cultelor religioase din ţară, lege pe care o vom dezbate pe larg într-un capitol ulterior.
2. Evoluţia dreptului. Unificarea legislativă
Problema fundamentală care s-a pus în perioada 1918-1938 pe planul reglementării juridice
a fost aceea a unificării legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică şi cea
juridică.
Dacă procesul făuririi statului naţional unitar s-a desăvârşit încă din anul 1920, cel al
unificării legislative a fost de mai lungă durată, prelungindu-se, în unele domenii, până în preajma
celui de al doilea război mondial.
După realizarea Marii Uniri s-a constatat că în toate ramurile dreptului existau reglementări
paralele. Astfel, în domeniul dreptului civil, pentru provinciile din vechea Românie a continuat să
se aplice Codul din 1864, dar în Transilvania era în vigoare Codul Civil austriac din 1911,
completat cu unele cutume şi chiar cu anumite dispoziţii ale legislaţiei adoptate în Austria şi
Ungaria. De aceea a fost necesară o amplă activitate în vederea extinderii dispoziţiilor Codului Civil
român, precum şi în vederea adoptării unor noi reglementări de drept civil, a căror adoptare a fost
impusă de transformările intervenite în viaţa economică şi socială a ţării.. Aceleaşi probleme s-au
pus şi în cazul celorlalte ramuri ale dreptului.
Înlăturarea acestor paralelisme se impunea cu necesitate, căci ele puteau frâna procesul de
consolidare a statului naţional unitar. Ca o consecinţă firească, principala preocupare a legiuitorului
a fost aceea de a asigura unitatea de reglementare în domeniul dreptului constituţional şi în cel al
dreptului administrativ, deoarece cele două ramuri ale dreptului vizau în mod nemijlocit organizarea
puterii şi a administraţiei de stat.
În anul 1923 s-a adoptat o nouă Constituţie. Adoptarea ei a fost impusă de realitatea făuririi
statului naţional unitar, de schimbarea raportului de forţe dintre clase, de lupta pentru consacrarea
162 Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Libertatea religioasă în România interbelică. Consideraţii istorice şi teologice, în „Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, An. 2006, nr. 1, p. 237.
90
unui sistem mai avansat de drepturi şi libertăţi. Constituţia a fost promulgată la 28 martie şi
publicată la 29 martie 1923.
În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din 1866, dintre care aproximativ
60% au fost preluate. Acesta este motivul pentru care în doctrina politică şi juridică s-a afirmat că,
în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a Constituţiei din 1866.
Faptul că legea fundamentală din 1923 a consfinţit regimul parlamentar democratic, că a
recunoscut drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, constituie un factor pozitiv în dezvoltarea
României.163
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864. Cu toate că
după făurirea statului naţional unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în vederea realizării
unificării legislative şi pe planul dreptului penal, acesta nu a putut fi adoptat datorită opoziţiei
naţional-ţărăniştilor, veniţi la putere în anul 1928.
După îndelungate tergiversări, noul cod penal a fost adoptat la 18 martie 1936 şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1937, sub guvernarea liberală.
X. Stat şi Biserică în timpul regimului comunist
Instaurarea unui regim politic de tip comunist ce promova, în mod oficial, ateismul, la 30
decembrie 1947, a marcat începutul unei perioade de aproximativ 42 de ani de represiune religioasă
îndreptată împotriva Bisericii.
Aceasta începuse încă din toamna anului 1944, odată cu instalarea trupelor de ocupaţie
sovietice în România, iar în mai puţin de cinci ani societatea românească s-a aşezat pe un făgaş nou,
comunist, printr-o ameţitoare succesiune de evenimente.
În martie 1945 sovieticii au impus un guvern dominat de comunişti, condus de Petru Groza.
În 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost obligat să abdice şi a fost proclamată Republica Populară.
Transformarea comunistă a României a avut implicaţii directe şi dramatice asupra vieţii
religioase, mai ales în condiţiile în care noua putere promova ateismul. Mai mult, adversitatea
statului comunist faţă de orice alte forme de organizare pe care nu le controla, nu avea cum să nu se
reflecte şi în politica noului regim faţă de culte.
Anul 1948 avea să fie anul marilor reforme comuniste, cu consecinţe grave pentru Biserică:
în aprilie a fost adoptată noua constituţie, copiată după cea sovietică din 1936, în 3 august a fost
adoptată noua lege a învăţământului, care desfiinţa toate şcolile confesionale şi pe cele particulare,
163 I. Scurtu, Caracteristicile regimului politic din România în perioada postbelică, în „Studii şi articole de istorie”, An. XLI-XLII (1980).
91
punând bazele unui sistem de învăţământ după model sovietic, iar la 4 august a intrat în vigoare
noua lege a cultelor164, care impunea un regim restrictiv tuturor confesiunilor din ţară, reducând
numărul de culte recunoscute oficial, de la 60 la doar 14 şi punea toate confesiunile sub un control
strict al autorităţilor comuniste. Legii cultelor i se adăuga în aceeaşi lună decretul lege nr. 176, prin
care statul confisca bunurile bisericeşti ale mănăstirilor şi ordinelor monahale care fuseseră
destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor de învăţământ confesional.
Încă de la instalarea noilor autorităţi impuse de sovietici, relaţiile dintre guvern şi Biserica
Ortodoxă Română au fost supuse ambiguităţii. De altfel, poziţia neoficială a comuniştilor faţă de
religie reiese din declaraţia lui Alexandru Drăghici, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi
ministru al Afacerilor Interne, făcută în cadrul unei consfătuiri avute cu conducători Securităţii la
data de 2-3 decembrie 1957: „Oare, Biserica nu a fost întotdeauna elementul de frână al
progresului poporului, nu ei au opus întotdeauna rezistenţă progresului poporului? De ce aşa de
des reacţiunea îmbracă această noţiune, fiindcă astăzi statul nostru democrat popular nu ia poziţie
împotriva religiei, ci aşteaptă doar ca, o dată cu ridicarea culturală a poporului, el singur să se
edifice asupra acestei noţiuni a «opiului poporului», cum spune Marx, poporul să vadă singur ce
este religia”.165 Comuniştii socoteau Biserica o instituţie mistică, ca şi pe ierarhi, clerici şi cinul
monahal, aprioric vinovaţi de „misticism şi obscurantism”. Ca urmare, au început să exercite
presiuni asupra conducerii Bisericii Ortodoxe, forţând-o între 1945-1946 să pensioneze mai mulţi
arhierei, concomitent cu desfiinţarea abuzivă prin decrete guvernamentale a mai multor eparhii.
Lista candidaţilor pentru episcopiile vacante a fost întocmită de către guvernul Groza, fiind
comunicată patriarhului şi sinodului doar în ajunul alegerilor, pentru ca aceasta să nu fie
modificată.166 În felul acestea comuniştii considerau că acei candidaţi vor fi aleşi fără probleme, iar
odată aleşi vor fi mai degrabă slujitori ai guvernului decât ai Bisericii. Că această socoteală
164 Dintre prevederile legii amintim: „Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare Române” (art. 1); „Nimeni nu poate fi urmărit pentru credinţa sa religioasă sau pentru necredinţa sa” (art. 3); „Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber, dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii sau ordinei publice şi bunelor moravuri” (art. 6); „Cultele religioase se vor organiza după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor, putând organiza, potrivit aceloraşi norme, aşezăminte, asociaţiuni, ordine şi congregaţiuni” (art. 7); „Cultele religioase recunoscute vor trebui să aibă organizaţie centrală, care să reprezinte cultul, indiferent de numărul credincioşilor săi” (art. 12); „Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (…). În cazuri bine motivate se va putea retrage recunoaşterea în acelaşi mod” (art. 13); „Cultele religioase pot ţine congrese sau adunări generale cu aprobarea Ministerului Cultelor, iar conferinţele şi consfătuirile locale (adunări eparhiale, protopopeşti), cu aprobarea autorităţilor locale respective” (art. 24), în „Monitorul Oficial”, nr. 178, 4 august 1948. 165 A.C.N.S.A.S, fond Documentar, dosar 114, f. 324. 166 Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist. 1945-1958, Vol. I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 17-19. În acest volum de documente, provenind din Arhivele Securităţii din perioada 1945-1958, publicat sub egida Academiei Române, sunt reproduse 181 de note informative, rapoarte etc, care arată cât de atent era supravegheată Biserica Ortodoxă, ce măsuri preconizau autorităţile comuniste împotriva rezistenţei acesteia la procesul de bolşevizare a României şi cât efort depuneau „organele Securităţii” pentru discreditarea, îndepărtarea şi lichidarea clericilor ortodocşi, socotiţi printre cei mai înverşunaţi „antidemocraţi”, în sensul de anticomunişti, duşmani ai regimului „de democraţie populară”.
92
guvernamentală a fost greşită ne-a dovedit-o istoria, întrucât mulţi ierarhi s-au dovedit demni şi au
sfârşit în dizgraţia totală a autorităţilor comuniste.
Prigonirea Bisericii în România după venirea la putere a comuniştilor a început prin atacul
asupra Bisericii Ortodoxe Române, al cărei calvar a început înaintea tuturor celorlalte culte. Aceasta
nu înseamnă că celelalte confesiuni au fost ferite de opresiune, deoarece ideologia atee şi
antireligioasă a noilor autorităţi de la Bucureşti nu permitea favorizarea niciunui cult religios.167
Pe lângă Constituţia din 1948 şi Legea Cultelor din acelaşi an, conducerea comunistă
adaugă şi alte legiuiri de Stat şi bisericeşti, cum sunt codurile cele noi, Codul Muncii şi Codul
Familiei, completările şi modificările vechilor Coduri: Civil şi Penal, Constituţia din 1952, Legea
pentru organizarea justiţiei şi Legea Procuraturii, ambele din 1952, şi alte legi şi măsuri legale care
privesc fie Biserica în ansamblul ei, fie chestiuni în legătură cu activitatea clerului.
Imediat după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu a fost adoptată o nouă Constituţie,
care păstra prevederile precedentelor două constituţii în ceea ce priveşte drepturile religioase.168
Totodată, Codul Penal aflat în vigoare în anii ’80 prevedea existenţa mai multor pedepse
pentru încălcarea libertăţii religioase în România.169
În afara acestui cadru legal intern, drepturile religioase ale cetăţenilor români erau aprobate,
cel puţin oficial, şi de Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la
Helsinki, semnat la 1 august 1975. Statele semnatare s-au declarat de acord să acţioneze în
conformitate cu scopurile şi principiile Cartei ONU şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. Documentul final de la Helsinki prevedea respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, inclusiv a libertăţii de gândire, religie sau convingere. Statele participante
se angajau să recunoască şi să respecte libertatea individului de a practica singur sau în comun
religia, acţionând după imperativele propriei sale conştiinţe.170 De asemenea, la 31 octombrie 1974
România ratificase şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966, care la art. 18, lit. 1, prevedea: „Orice
persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a
avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular”.171
167 În urmă cu câţiva ani s-a editat în România o radiografie sumară a modului cum au înţeles comuniştii să respecte libertatea de conştiinţă prin publicarea biografiilor a 2.544 de clerici: 1.888 ortodocşi, 235 greco-catolici, 172 romano-catolici şi 239 de alte confesiuni, care au fost arestaţi şi persecutaţi de către regimul comunist, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa în închisori, Cf. Paul Caravia, Virgil Constantinescu, Flori Stănescu, The Imprisoned Church România, 1944-1989, Bucharest, 1999, p. 15.168 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă, ediţia a III-a, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, p. 160, 162. 169 Codul Penal al Republicii Socialiste România, Serviciul Buletinului Oficial şi al Publicaţiilor Legislative, Bucureşti, 1975. 170 ***Actul final al CSCE-Helsinki, 1975, Editura Politică, Bucureşti, 1975. 171 „Buletinul Oficial”, nr. 146, 20 noiembrie 1974.
93
Aceste acte erau completate şi de declaraţiile oficiale ale lui Nicolae Ceauşescu, care
afirma, negând făţiş realitatea, că în Republica Socialistă România sunt respectate credinţele
religioase: „Constituţia ţării noastre prevede clar asigurarea activităţii libere a cultelor religioase
recunoscute de stat, libertatea practicării cultului respectiv. Înfăptuind neabătut aceste prevederi,
respectăm riguros Constituţia, politica noastră în acest domeniu. Desigur, aceasta presupune, de
asemenea, ca toţi cetăţenii, inclusiv cultele, preoţii, să-şi îndeplinească neabătut îndatoririle faţă de
ţară, să respecte prevederile legilor şi să acţioneze în spiritul Constituţiei pentru a contribui, cu
posibilităţile lor, la construcţia societăţii socialiste”.172
În pofida tuturor acestor angajamente şi declaraţii oficiale referitoare la respectarea
libertăţii religioase în România, în întreaga perioadă a regimului comunist membrii cultelor
religioase au fost departe de a fi favorizaţi, fiind deseori victime ale unor abuzuri şi persecuţii venite
din partea organelor statului.
Anul 1989 semnifică pentru români începutul revenirii la o societate normală, o societate în
care omul îşi poate recăpăta demnitatea. Probabil că cel mai important lucru este tocmai
posibilitatea redobândirii dreptului cetăţeanului de a avea sentimente religioase, de a şi le manifesta
fără teamă, de a se îngriji de legătura lui cu Dumnezeu. Conceptul binecunoscut al lui Mircea
Eliade de «homo religiosus» devine o realitate incontestabilă, care nu mai poate fi ignorată.
Astfel, din perspectiva relaţiei stat-Biserică, legislaţia civilă care conturează democraţia în
România, este nevoită să ia în calcul dimensiunea religioasă a fiinţei umane. Această problemă s-a
dovedit a fi în ţara noastră, una din cele mai delicate de după anul 1989.
Complexitatea acestei probleme nu este, însă, numai locală, ea priveşte întreaga Europă,
aflată în plină transformare. Este indubitabil faptul că respingerea proiectului Constituţiei Uniunii
Europene de către unele state, a avut ca motiv şi eludarea elementului religios din conţinutul acestui
proiect.
CAPITOLUL III
LEGILE BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ
Legile bisericeşti sunt de mai multe feluri, şi anume: canoane, legi organice, legi sinodale,
legi de organizare, statute, regulamente, hotărâri sau decizii sinodale, hotărâri sau decizii
episcopale, circulare şi ordine.
172 Nicolae Ceauşescu, Cuvântare rostită la Consfătuirea de lucru la C.C. al P.C.R. din 5-7 septembrie 1979 , în „Munca de partid”, An. 1979, nr. 9, p. 5.
94
Fiecare dintre acestea, oricum s-ar numi, are putere de lege în Biserică. Ordinea în care le-
am enumerat este ordinea apariţiei lor istorice, ca şi aceea ierarhică a puterii şi a importanţei lor.
I. Canoanele
Cele mai vechi şi mai importante legi bisericeşti sunt canoanele. Ele se împart în patru
categorii: canoanele apostolice, ale sinoadelor ecumenice, ale sinoadelor particulare şi ale Sfinţilor
Părinţi. Aceasta este ordinea în care ele se găsesc expuse în principalele colecţii de canoane, puterea
lor este însă egală, indiferent din ce categorie ar face parte.
Canoanele formează împreună un corp sau un cod, codul canonic al Bisericii, legea ei
fundamentală sau Constituţia întregii Biserici Ortodoxe. Nicio altă formă de legiuire bisericească nu
poate fi contrară canoanelor, căci atunci ea este anticanonică şi se abrogă sau nu se aplică.
Conformitatea cu canoanele se numeşte canonicitate. Stând pe temelia canoanelor, Biserica
stă în canonicitate. În general, canonicitatea are în Biserică înţelesul şi rostul pe care îl are, în Stat,
constituţionalitatea. Dar aşa cum în Stat, constituţionalitatea nu se evaluează cu textul Constituţiei,
ci ea se apreciază şi cu raportare la ideologia Statului, punându-se accentul tocmai pe aceasta, la fel
şi canonicitatea în Biserică nu se măsoară numai cu textul canoanelor, ci ea se apreciază şi cu
raportare la ideologia Bisericii, care constă în adevărurile ei dogmatice şi morale.
Prin urmare, spre a se constata că o legiuire sau măsură legală adoptată în Biserică, este sau
nu canonică, o raportăm întâi la învăţătura dogmatică, apoi la normele morale ale Bisericii şi în cele
din urmă şi la textul canoanelor.
Procedăm astfel întrucât, în totalitatea lor, canoanele nu reprezintă un cod complet şi
desăvârşit, şi de aceea în textele lor nu se găsesc nici norme propriu zise, nici principii care să poată
fi aplicate la toate situaţiile, în toate vremurile şi la toate cazurile, în timp ce învăţătura dogmatică şi
normele morale ale Bisericii cuprind principii şi norme cu aplicare şi valoare universală şi
permanentă pentru viaţa bisericească. Aşa încât, în acestea din urmă găsim un îndrumător şi un
etalon absolut, pe când în textele canoanelor găsim doar un etalon relativ.
Prin urmare, canoanele primează faţă de orice alte legiuiri bisericeşti, care trebuie să stea
necondiţionat pe temeliile canonicităţii, după cum însăşi Biserica stă consecvent în canonicitate.
Principalele colecţii complete de canoane în limba română, care pot fi la îndemâna clerului,
sunt următoarele:
1. Pidalionul, tipărit la Mănăstirea Neamţ în anul 1844, tradus în româneşte de Veniamin
Costachi şi revizuit de Neofit Scriban.
2. A doua ediţie a Pidalionului, în româneşte, a publicat-o într-o formă greu de folosit
Haralambie Popescu şi Zosima Tîrîlă, la Bucureşti, în anul 1933. 95
3. Enchiridion, tipărit la Sibiu, în anul 1871, cuprinzând toate canoanele, ca şi Pidalionul.
Traducerea şi comentarea lor este făcută de Andrei Şaguna.
4. Canoanele Bisericii Ortodoxe, cu comentariile canonistului sârb Nicodim Milaş, în
traducerea lui Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici. Colecţia a fost publicată la Arad, în 4 volume,
între anii 1930 şi 1936 şi este considerată de mulţi specialişti în drept canonic drept cea mai bună
ediţie a canoanelor în limba română.
5. Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note si comentarii, colecţie publicată la Sibiu, în anul
1992 de către Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca
Dreptul canonic ortodox, ca ştiinţă a înţelegerii autentice şi aplicării corecte a sfintelor
canoane, a avut şi are menirea ancorării învăţăturii ortodoxe a Bisericii în realităţile istorice
concrete ale comunităţilor eclesiale, cultivând, dezvoltând şi transmiţând conştiinţa canonică a
Bisericii.173
II. Statutele
Statutele bisericeşti sunt legiuiri alcătuite exclusiv de Biserică şi acceptate sau aprobate de
Stat, aşa cum sunt şi statutele altor organizaţii autonome în Stat, fie de natură religioasă (cultele), fie
de natură laică (sindicatele, etc).
1. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1949)
Biserica noastră a elaborat primul Statut în anul 1949, adoptat de Sf. Sinod încă din 1948 şi
aprobat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române, prin Decretul nr. 233
de la 23 februarie 1949. El se numea «Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române».
Vom prezenta în cele ce urmează, pe scurt, cum se constituia organizarea Bisericii noastre
conform acestui Statut.
În general, în organizarea Bisericii Ortodoxe Române ca şi în organizarea oricărei alte
Biserici Ortodoxe, intră două elemente de bază, ca principale elemente constitutive. Acestea sunt:
credincioşii laici, şi clerul, formând fiecare câte o categorie aparte, ce se deosebeşte una de alta prin
starea harică; de aceea, ele se numesc stări sau cinuri.
173 Pr. Dr. Patriciu Vlaicu, Biserica şi conştiinţa canonică, în rev. „Apostolia”, Paris, An. 2008, nr. 7, p.11-13.96
Pe lângă cele două stări de bază ale organismului bisericesc, mai există o stare, ce nu are
caracter constitutiv - starea monahală -, pentru că orice Biserică poate exista şi fără această stare,
însă fără primele nu se poate concepe existenţa Bisericii.
Cele trei stări sunt grupate în mai multe unităţi administrative, şi anume: Patriarhia, ca
unitatea cea mai cuprinzătoare, în cadrul căreia se încadrează toate celelalte, şi ale cărei limite
teritoriale se extind până la limitele teritoriale ale Statului; Mitropolia, ca unitate teritorială
provincială ce cuprinde cel puţin două eparhii, extinzându-se asupra mai multor regiuni şi
raioane174; Eparhia, ca unitate teritorială regională, formată din protopopiate, parohii şi mănăstiri, şi
extinzându-se în cadrul uneia sau mai multor regiuni; Protopopiatul, ca unitate bisericească de
circumscripţie sau de tip raional, cuprinzând parohiile din cadrul unui raion; Parohia, ca unitate
bisericească locală; şi Mănăstirea, ca obşte sau comunitate locală de călugări şi fraţi, organizaţi
după rânduielile societăţii religioase monahale.
Toate unităţile administrative ale Bisericii au în fruntea lor organe de conducere, care sunt
de două feluri: individuale, reprezentate de câte o persoană din starea clericală şi colegiale, alcătuite
- sub formă de sinoade, adunări şi consilii -, fie numai din clerici, fie din clerici şi mireni.
Organele individuale de conducere a Bisericii sunt: patriarhul, mitropoliţii, episcopii,
protopopii, parohii şi stareţii. Dintre aceştia numai stareţii pot să nu fie clerici, în cazul când sunt
aleşi dintre simplii călugări. Toţi aceştia se găsesc în fruntea unităţilor administrative ale Bisericii,
exercitând drepturi şi îndeplinind îndatoriri, atât în calitate de cârmuitori investiţi cu putere
individuală de conducere, cât şi în calitate de organe executive ale colegiilor constituite în cadrul
fiecărei unităţi administrative bisericeşti.
În prima calitate, ei exercită drepturi şi îndeplinesc îndatoriri determinate de întreita lucrare
a puterii bisericeşti şi anume: de lucrarea învăţătorească, de cea sacramentală sau sfinţitoare, şi de
cea jurisdicţională sau conducătoare. În cea de a doua calitate ei aduc la îndeplinire hotărâri ale
organelor colegiale respective, privind aceeaşi întreită lucrare a puterii bisericeşti.
Organele colegiale sunt alcătuite în cadrul fiecărei unităţi bisericeşti, după cum urmează:
În cadrul Patriarhiei: Sf. Sinod, format din toţi arhiereii eparhioţi (12), plus cei doi
episcopi vicari ai Patriarhiei; Sinodul permanent, format din patru mitropoliţi în frunte cu
patriarhul; Adunarea Naţională Bisericească, formată din membrii Sfântului Sinod, plus câte trei
delegaţi ai celor douăsprezece eparhii (câte un cleric şi câte 2 mireni, de fiecare eparhie); Consiliul
Naţional Bisericesc, format din consilieri aleşi de Adunarea Naţională Bisericească (3 clerici şi 6
mireni), din consilierii patriarhali (3-6), şi din membrii Sfântului Sinod care doresc să participe.
În cadrul Mitropoliei: Sinodul mitropolitan, format din mitropolit şi din episcopii
sufragani.
174 Cf. vechii împărţiri teritoriale a ţării noastre.97
În cadrul eparhiei: Adunarea eparhială, formată din 30 membri (10 clerici şi 20 mireni);
Consiliul eparhial, format din 9 membri (3 clerici şi 6 mireni), din vicarul eparhiei şi din consilierii
eparhiali.
În cadrul protopopiatului: nu există organe colegiale.
În cadrul parohiei: Adunarea parohială, formată din toţi credincioşii majori, numai
bărbaţi, ai unei parohii; Consiliul parohial, format din 7-12 membri aleşi de adunarea parohială.
În cadrul mănăstirii: Soborul mănăstirii; Consiliul economic şi Consiliul duhovnicesc.
În atribuţiile organelor colegiale intră probleme cu caracter specific după natura acestor
organe. Astfel: în atribuţiile sinoadelor intră problemele bisericeşti de orice natură, pe când în
atribuţiile organelor colegiale mixte, formate din clerici şi mireni, intră numai problemele cu
caracter economic, cultural, legislativ şi administrativ.
Atât la Patriarhie, cât şi la fiecare eparhie, există ca organe executive ajutătoare ale
chiriarhilor, funcţiuni grupate în unităţi numite: la Patriarhie - Administraţia Patriarhală şi
Cancelaria Patriarhală; la eparhie - Administraţia şi Cancelaria Eparhială.
Astfel de organe ajutătoare există şi la celelalte unităţi bisericeşti, însă ele au proporţii mai
reduse.
Pentru pregătirea deservenţilor săi, Biserica are o reţea de şcoli formată din Institute
Teologice de grad universitar şi din Seminarii, care sunt în acelaşi timp şi şcoli de cântăreţi
bisericeşti. Organizarea învăţământului pentru pregătirea personalului bisericesc şi recrutarea
corpului didactic se face după criterii asemănătoare cu cele privitoare la învăţământul public pentru
şcolile de grad universitar; iar jurisdicţia canonică, învăţătura dogmatică, îndrumarea şi controlul
învăţământului teologic este în competenţa organelor Bisericii Ortodoxe Române (art. 115-118).
Pentru disciplina clerului, ea are o sumă de instanţe disciplinare şi de judecată, organizate
în cadrul unităţilor sale administrative, unele pentru clerul de mir, iar altele pentru membrii cinului
monahal.
Pentru lucrarea sa de propovăduire, Biserica dispune de o seamă de publicaţii periodice sau
de reviste bisericeşti şi de alte mijloace, pentru întocmirea, editarea şi difuzarea cărţilor de cult, a
celor didactice, a calendarelor, almanahurilor etc, precum şi de ateliere pentru confecţionarea
veşmintelor şi obiectelor de cult.
Reglementând întreaga viaţă bisericească, Statutul de organizare din 1949 reflecta nu numai
realităţile acesteia, dar le-a dat şi o formă canonic-juridică corespunzătoare, cuprinzând numeroase
principii şi norme în legătură cu activitatea care se desfăşoară pentru buna organizare şi conducere a
Bisericii.
98
Dar Statutul mai reflecta pe lângă starea internă a Bisericii şi poziţia ei în cadrul Ortodoxiei
Ecumenice, precum şi poziţia ei faţă de Stat, definind pe cea dintâi prin autocefalie, iar pe cea de a
doua prin autonomie.
Statutul din 1949 s-a aplicat în Biserica Ortodoxă Română până în anul 2008, când a fost
alcătuit un nou Statut.
2. Noul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (2008)
Schimbarea de regim politic din România, după decembrie 1989, şi reorientarea ţării
noastre către Uniunea Europeană prin aspiraţii democratice şi libertăţi depline, au oferit Bisericii
noastre posibilitatea ca, începând cu anul 1990, să aducă peste 100 de amendamente la Statutul
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicat în anul 1948. Aceste
amendamente vizau: afirmarea libertăţii de credinţă şi a autonomiei bisericeşti, redefinirea
raporturilor dintre Biserică şi Stat, eliminarea prevederilor cu un caracter restrictiv, care
îngrădeau lucrarea bisericească în domeniul liturgic, fără acces pastoral-misionar în instituţiile
publice şi fără dreptul de a desfăşura activităţi sociale. În acest context, dinamismul şi
complexitatea vieţii şi misiunii Bisericii Ortodoxe Române au impus în ultimii ani o acţiune
sistematică şi coordonată de corelare a legislaţiei proprii bisericeşti cu legislaţia de stat, în
conformitate cu Sfintele Canoane, cu Tradiţia ortodoxă şi păstrând unitatea dogmatică, liturgică şi
canonică în comuniune cu Biserica Ortodoxă Universală.
În temeiul prevederilor constituţionale (art. 29 alin. 3 şi 5) şi a Legii nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, precum şi în baza libertăţii religioase şi a
dreptului de afirmare deplină a autonomiei cultelor din România, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în sedinţa sa din 13 februarie 2007, sub preşedinţia patriarhului Teoctist, a
adoptat un plan de măsuri privind redactarea proiectului de Statut pentru organizarea şi funcţionarea
Bisericii Ortodoxe Române.
O primă etapă în procesul de redactare a proiectului Statutului pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române l-a constituit consfătuirea unei Comisii sinodale lărgite,
formată din Mitropoliţii şi Ierarhii raportori ai Comisiilor sinodale, care a avut loc în ziua de 4
aprilie 2007, sub preşedinţia regretatului Părinte Patriarh Teoctist. În cadrul acestei consfătuiri au
fost stabilite principiile majore orientative în procesul de elaborare a unui Anteproiect de Statut.
Aceste principii majore, bazate pe Tradiţia apostolică, pe hotărârile sinoadelor ecumenice şi pe viaţa
sacramentală a Bisericii universale, sunt:
- unitate de credinţă panortodoxă (universală) şi autocefalie naţională;
- unitate ierarhică sinodală şi autonomie eparhială;
99
- coordonare ierarhică primatială (Patriarh şi Mitropolit) şi coresponsabilitate episcopală
sinodală (naţională - Sfântul Sinod şi provincială - Sinodul Mitropolitan);
- cooperarea ierarhilor cu clerul şi cu mirenii - responsabilităţi distincte, dar lucrare
comună;
- relaţiile Bisericii cu Statul: autonomie faţă de Stat şi cooperare cu acesta pentru păstrarea
şi promovarea valorilor credinţei ortodoxe, precum şi pentru binele societăţii.
Într-o a doua etapă, pe baza principiilor adoptate de Comisia sinodală lărgită, la 4 aprilie
2007, o Comisie sinodală specială (Comisie de redactare) a elaborat un Anteproiect de statut pe care
l-a analizat, corectat şi completat în şedinţele de lucru din 9 - 10 mai şi 5 iunie 2007.
Activitatea Comisiei a necesitat un efort susţinut de cercetare a unui mare fond documentar,
constituit din hotărârile Sfântului Sinod, ale Sinodului Permanent şi ale Adunării Naţionale
Bisericeşti din perioada 1948 - 2007 care, de-a lungul timpului, au completat, explicat şi interpretat
Legiuirile bisericeşti adoptate, începând cu anul 1948. De asemenea, Comisia sinodală specială a
consultat, cu titlu orientativ, şi Statutele celorlalte Biserici Ortodoxe surori, bogat izvor de
experienţă şi viaţă bisericească, îmbrăcate în haina canonic-juridică, potrivit specificului acestui gen
de acte normative. În această Comisie sinodală specială au lucrat împreună membri ai Sfântului
Sinod, personal din Cancelaria Sfântului Sinod, profesori de teologie şi canonişti.
Procesul de elaborare a unui nou Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române (205 articole) a fost abordat de Sfântul Sinod cu multă responsabilitate, ţinând
seama de necesitatea păstrării unităţii ortodoxe universale în plan dogmatic, liturgic şi canonic, dar
şi de cerinţele pastorale şi social-misionare ale Bisericii Ortodoxe Române de azi.
În temeiul Legii nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, la
solicitarea Patriarhului, Guvernul României, prin hotărârea nr. 53 din 16 ianuarie 2008, a
recunoscut Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care a fost,
apoi, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008.
Note specifice ale noului Statut. De la început trebuie spus că noul Statut, deşi perfectibil,
reglementează mai adecvat decât cel anterior, modalităţile după care Biserica noastră, prin eparhiile
din interiorul şi din afara graniţelor ţării, conduce şi administrează diferitele ei activităţi: liturgic-
sacramentală, pastoral-misionară, social-filantropică, cultural-educativă, disciplinar-canonică,
organizatoric-administrativă, patrimonială şi financiar contabilă, la nivelul tuturor unităţilor sale
bisericeşti.
Noul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în mare parte,
continuă statutul anterior. Totuşi, în unele privinţe, noul Statut completează sau simplifică pe cel
anterior, iar în alte privinţe aduce modificări majore, ca de pildă modul alegerii ierarhilor, în
100
armonie cu practica panortodoxă actuală, dar şi asimilând cu discernământ experienţa românească
anterioară.
Noutatea actualului Statut constă, mai întâi, într-o puternică accentuare a legăturii dintre
libertate şi responsabilitate sau între autonomie proprie şi cooperare cu alţii, la nivel naţional,
provincial (regional) şi eparhial. În acest mod, se evidenţiază că adevărata libertate nu este izolare,
unitatea nu este constrângere, iar treptele ierarhice sunt trepte ale slujirii comuniunii eclesiale, în
care primatul se defineşte ca slujire şi responsabilitate sporită în interiorul sinodalităţii, pentru a
menţine unitatea Bisericii.
Deşi este un text canonic-juridic, noul Statut are implicit şi semnificaţii spiritual profunde,
proprii Ortodoxiei.
De exemplu, după ce defineşte Biserica Ortodoxă universală ca fiind comuniunea de
credinţă şi de viaţă sfântă a persoanelor umane cu Persoanele Preasfintei Treimi, noul Statut
accentuează comuniunea Bisericii Ortodoxe Române autocefale cu Biserica Ortodoxă universală,
iar apoi, în spiritul Canonului 34 Apostolic, se vede peste tot cadrul statutar pentru comuniunea din
interiorul Bisericii Ortodoxe autocefale, mai precis comuniunea eparhiilor între ele în Sinodul
Mitropolitan şi în Sfântul Sinod autocefal. Toate acestea sunt reflex şi apel al comuniunii din
interiorul Sfintei Treimi, comuniunea dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ca relaţie a unuia cu ceilalţi,
a primului cu cei egali şi a fiecăruia cu toţi, ca taină a paternităţii, filiaţiei şi fraternităţii spirituale în
Sfânta Biserică, aceasta fiind casa Tatălui ceresc, Trupul tainic al lui Hristos-Fiul şi Templu al
Sfântului Duh. În Biserică, atât părinţii duhovniceşti care păstoresc, cât şi fiii duhovniceşti păstoriţi
rămân, în baza Sfântului Botez, totdeauna fraţi în Hristos. De asemenea, treptele ierarhice diferite,
oricât de mari ar fi ele, nu anulează calitatea de frate în Hristos.
Noul Statut intensifică sinodalitatea, în sensul că acordă responsabilitate sporită Sfântului
Sinod, Sinodului Permanent şi Sinodului Mitropolitan. În acelaşi timp, noul Statut oferă un cadru
mai larg pentru cooperarea între cler şi mireni în Adunarea Naţională Bisericească, în Adunarea
eparhială şi mai ales în parohie, care se bucură de o atenţie deosebită în textul acestui Statut. Noul
Statut oferă, de asemenea, un cadru mai bogat pentru prezenţa activă a Bisericii în viaţa societăţii,
folosind şi mijloace noi de comunicare în masă, cu scopul intensificării misiunii sale liturgice,
pastorale, culturale şi filantropice în societate.
În plus, noul Statut acordă o atenţie sporită modului de păstrare şi administrare a bunurilor
bisericeşti, accentuând mai mult coresponsabilitatea clerului şi mirenilor în această privinţă.
Întrucât fenomenul migraţiei românilor în afara ţării a luat o amploare fără precedent, noul
Statut accentuează dreptul şi responsabilitatea Sfântului Sinod de a se îngriji de românii ortodocşi
din afara graniţelor României, adică de a crea mai multe parohii şi, implicit, mai multe eparhii, ca
lucrare pastorală pentru aceştia.
101
3. Principii canonice de organizare a Bisericii Ortodoxe Române
Atât prin noul Statut din 2008, cât şi prin diversele hotărâri sinodale, baza canonică a
legiuirilor noastre bisericeşti s-a sporit şi s-a conturat tot mai precis, reprezentând o cât se poate de
fidelă situare în canonicitate a întregii vieţi şi lucrări a Bisericii noastre.
Pentru a evidenţia acest lucru, amintim că prin noul Statut au fost puse în lumină deplină şi
aplicate în forma cea mai potrivită intereselor Bisericii, o serie de principii canonice fundamentale.
Principiul fundamental înscris în noul Statut este acela al „unităţii dogmatice, liturgice şi
canonice cu Biserica Ortodoxă universală”; iar acest principiu fundamental este - de la început -
încadrat de alte două principii: autocefalia şi autonomia.
Principiul autocefaliei. Prin acest principiu se exprimă şi se defineşte poziţia canonică a
Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul Ortodoxiei ecumenice (Art. 2 Statut, Can. 34 apost.; 8, III ec.
etc).
Astfel, art. 2 din noul Statut stabileşte că „Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi
unitară în organizarea şi în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă”.
Într-adevăr, după doctrina canoniştilor ortodocşi, Biserica Ortodoxă este o confederaţie de
Biserici autocefale, adică independente una de alta şi care au un singur Cap comun - pe Domnul
Iisus Hristos.
Condiţia care stă la baza ridicării unei Biserici la rangul de autocefală este ca acea Biserică
să fie o Biserică unitară, a unui popor, care are o independenţă politică.
Fiecare Biserică autocefală, în conducerea ei internă se organizează în mod cu totul
independent, fără a interveni în această conducere o Biserică particulară din afară.
Această independenţă jurisdicţională nu înseamnă însă fărâmiţarea unităţii Ortodoxiei
ecumenice, ci numai auto-determinarea, ţinându-se seamă de condiţiile specifice în care trăieşte
fiecare din Bisericile Ortodoxe, condiţii care determină manifestări deosebite cu un conţinut
specific distinct, naţional, cultural şi tradiţional.
În Statutul Bisericii noastre, principiul autocefaliei este exprimat şi prin exercitarea
drepturilor de autocefalie asupra diasporei proprii a Bisericii Ortodoxe Române (Art. 8, Statut).
Acest drept al oricărei Biserici autocefale de a exercita, în limite posibile, jurisdicţia sa asupra
diasporei proprii, este un drept inerent autocefaliei, ce ţine de esenţa ei şi se întemeiază pe întreaga
tradiţie a Bisericii şi mai ales pe acele canoane care opresc în mod expres amestecul străin în
treburile Bisericilor autocefale (can. 2, II ec.; 8, III ec.; 39, VI ec., etc), asigurându-le acestora
jurisdicţia asupra diasporei proprii (Can. 38, IV ec).
102
Organizarea autocefală din cadrul Ortodoxiei corespunde principiului democratic de
organizare şi de conducere a vieţii bisericeşti, principiu propriu Bisericii Ortodoxe. De aceea, în
mod automat, din autocefalie se desprinde principiul autonomiei, pe baza căruia o Biserică
autocefală are dreptul să-şi alcătuiască legi şi rânduieli interioare - jus statuendi vel contendi
statuta.
Principiul autonomiei. În art. 3 din Statut, se confirmă că Biserica Ortodoxă Română,
având o conducere sinodală ierarhică, „se administrează în mod autonom, prin organisme proprii
reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului
statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente”. Prin acest principiu se exprimă şi se
defineşte poziţia Bisericii, ca organizaţie autonomă, în raport cu Statul. El este cuprins în
numeroase canoane (can. 30, 34, 37 ap.; 5, I ec.; 12, 19, IV ec.; 3, VII ec., etc), şi stă la temelia
întregii organizări şi conduceri a Bisericii, fără niciun amestec din partea Statului, independenţă ce
izvorăşte din originea şi natura deosebită a Bisericii, ca şi din mijloacele şi scopul deosebit al
Bisericii faţă de cel al Statului.
Dovada cea mai vie - pe lângă altele - a acestei autonomii, o avem în faptul că Biserica şi-a
adoptat singură, prin organe proprii, atât Statutul său din 2008, cât şi celelalte legiuiri.
De altfel, aplicarea acestui principiu este posibilă numai în condiţiile pe care le creează
însuşi Statul, prin acordarea şi garantarea deplinei libertăţi religioase în cuprinsul său, fără acestea
Biserica neputând să se organizeze şi să se conducă în mod autonom.
Principiul ierarhic. Acestui principiu i se dă o expresie cât se poate de adecvată şi riguros
canonică, prin normele referitoare la conducerea tuturor unităţilor administrative bisericeşti şi în
special prin constituirea Sfântului Sinod numai din arhierei eparhioţi (art. 12 Statut).
Într-adevăr, canoanele opresc păstorirea a doi episcopi într-o eparhie (can. 8, I ec), precum
şi amestecul prin exercitarea jurisdicţiei, în eparhie străină (can. 34, 36 ap.).
Ca urmare, episcopii fără eparhie, adică arhiereii simpli, nu pot exercita puterea episcopală
nici în afară de sinod, nici în cadrul sinodului, ei neavând jurisdicţie, şi prin urmare, nici răspundere
pentru conducerea Bisericii, motiv pentru care nu se pot amesteca şi hotărî în probleme de
jurisdicţie bisericească.
Tot ca o afirmare a principiului ierarhic, trebuie privit dreptul de devoluţiune al patriarhului
şi al mitropoliţilor (Can. 11, VII ec; Statut, art. 26; R.O.C., art. 5), precum şi reglementarea
drepturilor judecătoreşti ale chiriarhilor (prin Statut şi prin Regulamentul de disciplină) şi ale
drepturilor acestora privitoare la pregătirea clerului (prin Regulamentul învăţământului teologic).
103
Principiul sinodalităţii. În organizarea şi conducerea Bisericii Ortodoxe, ca principiu
democratic în cadrul Bisericii, se aseamănă cu constituţionalismul democratic şi poate fi numit
«constituţionalism democratic bisericesc».175
Acestuia i se dă expresie prin modul de constituire şi de funcţionare a tuturor organelor
colegiale de conducere bisericească, începând cu parohia, adică de la cea mai mică unitate
administrativă bisericească şi sfârşind cu cea mai mare, adică cu Patriarhia. În toate aceste unităţi,
conducerea clericală, ierarhică, este încadrată în sobornicitate, după cea mai autentică rânduială
canonică şi tradiţie ortodoxă.
Potrivit acestei rânduieli, puterea bisericească se deţine şi se exercită în forme determinate
de principiul dragostei creştine - principiu care îmbină autoritatea cu libertatea -, şi de principiul
responsabilităţii generale a tuturor membrilor Bisericii, pentru buna ei organizare. Aceste forme
sunt colegiile, adică adunările, congresele, corpurile sau corporaţiile, presviteriile, consiliile,
comitetele, sinoadele arhiereşti, sinoadele mixte şi orice alte forme, care fac posibilă conducerea
treburilor fiecărei unităţi bisericeşti, prin colaborare - în spiritul dragostei şi cu conştiinţa
răspunderii solidare pentru Biserică -, a tuturor membrilor ei, în frunte cu clerul sau ierarhia.
Principiul participării mirenilor la întreaga lucrare bisericească. Acest principiu derivă din
acela al sinodalităţii. Nu este un principiu independent, dar cu toate acestea el constituie mijlocul
principal de afirmare şi înfăptuire a principiului sinodalităţii.
El are aceleaşi temeiuri ca şi principiul sinodalităţii, şi este adus la expresie în legătură cu
exercitarea întregii puteri bisericeşti, şi în special cu exercitarea ramurii jurisdicţionale a acestei
puteri. Astfel, constituirea şi funcţionarea tuturor organelor de conducere ale Bisericii se face prin
participarea directă sau indirectă, pe cale reprezentativă, a elementului mirean.
Cu privire la acest principiu s-au ridicat adeseori obiecţii neîntemeiate, izvorâte dintr-o
mentalitate ultraierarhistă, străină de Ortodoxie. Desigur, limitele participării laicilor la exerciţiul
puterii bisericeşti sunt cele impuse de principiul ierarhic şi de principiul sinodalităţii, care nu pot fi
încălcate. În limitele acestor principii, trebuie însă văzute şi respectate în fond, iar nu numai formal,
drepturile care se cuvin credincioşilor laici în Biserică. Acestea se întemeiază pe faptul că ei
formează o parte constitutivă tot atât de esenţială pentru fiinţa organismului bisericesc ca şi clerul,
căci ce raţiune ar putea avea clerul fără de credincioşi?
Ca parte constitutivă esenţială a Bisericii, credincioşii împreună cu clerul (iar nu numai
clerul singur), formează ceea ce numeşte Sf. Apostol Pavel „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim.
3, 15), şi în această calitate, păstrătorul adevărului de credinţă încredinţat Bisericii este întregul ei
corp, credincioşii împreună cu clerul, aşa cum a învăţat Ortodoxia întotdeauna, iar nu numai una din
aceste două stări.
175 Pr. Gh. Soare, Legislaţia bisericească, în rev. „B.O.R.”, An. LXIX (1951), nr. 3-6, p. 179.104
Nu numai cunoaşterea şi păstrarea adevărului Bisericii sunt încredinţate şi credincioşilor, ci
şi răspunderea - fie specială şi personală, fie mai generală -, atât pentru lucrarea sfinţitoare a
Bisericii, prin săvârşirea Sfintelor Taine (a căror eficacitate este condiţionată tocmai de colaborarea
specială a credincioşilor), cât şi pentru conducerea treburilor ei în general.
Tocmai din aceste motive, Biserica şi conducerea ei nu trebuie să aibă nimic de ascuns faţă
de credincioşi, să nu aibă faţă de ei niciun fel de rezervă, în nicio privinţă. O altfel de atitudine n-ar
putea fi justificată, întrucât se ştie că întreaga lucrare a Bisericii, săvârşită prin starea preoţească,
este destinată pentru toţi credincioşii. În plus, nicio lucrare bisericească nu se poate imagina fără
rostul soteriologic, iar acest rost presupune aderarea liberă la credinţă şi colaborarea tot atât de
liberă a credincioşilor cu clerul. Această aderare şi colaborare liberă a credincioşilor cu clerul,
constituie nu numai premisa existenţială a lucrării sacerdotale sau sfinţitoare a Bisericii, ci şi
temelia de neînlocuit a întregului ei edificiu, al organizării şi funcţionării ei ca societate religioasă.
Stând pe aceste temeiuri, conducerea ierarhică a Bisericii nu se poate distanţa de
credincioşi, în spiritul clericalist sau ultraierarhist, care stăpâneşte în unele părţi ale Creştinismului
apusean, pentru că ea este destinată pentru credincioşi şi este menită să slujească acestora, deoarece
Biserica nu are misiune stăpânitoare, ci slujitoare. Iar slujind credincioşilor, ea slujeşte poporului, în
mijlocul căruia îşi desfăşoară lucrarea sa.
Biserica este a credincioşilor, deci a poporului, şi conducătorii ei nu trebuie să aibă un
interes şi o lucrare străină de popor, străină de aspiraţiile lui, iar aceste aspiraţii nu i le poate
cunoaşte, decât trăind şi lucrând împreună cu poporul.
Principiul nomocanonic sau pravilnic. Organizându-se şi conducându-se în mod autonom,
Biserica ţine seama de cadrul legal creat de Stat pentru activitatea religioasă de pe teritoriul său,
respectând şi chiar aplicând în treburile sale proprii, normele cuprinse în legile de Stat, în măsura în
care acestea sunt conforme cu natura şi lucrarea sa. Din această atitudine ea şi-a făurit un principiu
tradiţional-canonic, prin care îşi pune de acord autonomia sa cu suveranitatea Statului, şi care se
numeşte principiul nomocanonic sau pravilnic.
Acestui principiu i se dă expresie prin toate legiuirile în vigoare ale Bisericii noastre,
menţinându-se un echilibru între autonomia sa şi suveranitatea Statului.
Principiul teritorial. Acest principiu derivă din principiul nomocanonic. El este exprimat
prin organizarea şi ierarhizarea unităţilor administrative şi a unor demnităţi bisericeşti, în
conformitate cu unităţile administrative ale Statului, astfel încât acest fapt să asigure o cât mai bună
funcţionare a unităţilor bisericeşti, evitându-se orice interferenţă între acestea şi cele de Stat. El se
întemeiază pe rânduieli din epoca lui Constantin cel Mare, pe vechi norme canonice (can. 17, IV
ec), şi pe întreaga tradiţie bisericească exprimată prin formula: „alcătuirilor de Stat trebuie să le
urmeze şi cele bisericeşti” (can. 17, IV ec.).
105
Aplicarea acestui principiu contribuie într-o largă măsură la păstrarea bunelor relaţii dintre
Biserică şi Stat, el aducând la expresie respectul pe care Biserica îl dă în concret organizării de Stat,
şi prin aceasta, suveranităţii însăşi a Statului.
Cele şapte principii canonice relevate constituie temeliile organizaţiei Bisericii noastre; în
jurul lor se polarizează toate celelalte principii şi norme cuprinse în legiuirile bisericeşti. Din aceste
principii radiază şi pe ele se întemeiază în mod principial canonicitatea organizaţiei şi conducerii
Bisericii Ortodoxe Române. În lumina lor se înţeleg şi se lămuresc toate celelalte norme.
*
În perioada următoare, având ca bază noul Statut, trebuie elaborate unele regulamente de
aplicare a acestuia în diferite domenii ale vieţii bisericeşti. Regulamentele vor aprofunda şi
explicita, aplicativ, principiile de bază cuprinse în Statut. În prezent, în Biserica Ortodoxă Română
se aplică Regulamentele alcătuite după elaborarea Statutului din 1949.
3. Regulamentele
Regulamentele formează a treia categorie de legiuiri a Bisericii noastre. Prin natura lor, ele
conţin doar norme pentru aplicarea principiilor şi prevederilor înscrise în Statut. Biserica Ortodoxă
Română are următoarele regulamente:
- Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe
Romîne.
- Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiilor de învăţământ pentru pregătirea
personalului bisericesc şi recrutarea corpului didactic din Patriarhia Română.
- Regulamentul pentru determinarea atribuţiunilor Patriarhului şi pentru funcţionarea
organelor centrale deliberative, administrative şi executive din Patriarhia Română: Sfântul Sinod,
Sinodul Permanent, Adunarea Naţională Bisericească, Consiliul Naţional Bisericesc, Administraţia
Patriarhală şi instituţiile anexe.
- Regulamentul interior pentru Adunarea Naţională Bisericească a Bisericii Ortodoxe
Române.
- Regulamentul pentru alegerea, funcţionarea şi dizolvarea organelor deliberative şi
executive în parohiile, protopopiatele şi eparhiile din Patriarhia Română.
- Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului din parohii, examenele de capacitate,
definitivare, promovare şi selecţionare pentru Capitală, ale diaconilor şi preoţilor din Biserica
Ortodoxă Română.
- Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti.106
- Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea caselor de ajutor reciproc ale clerului, de
pe lângă eparhii.
- Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea fondului de asigurare a bunurilor
bisericeşti.
- Regulamentul interior al Internatelor Institutelor Teologice.
- Regulamentul Fondului de Pensii al Bisericii Ortodoxe Române.
- Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi
disciplinară a mănăstirilor.
- Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din
cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române.
- Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica
Ortodoxă Română.
*
Dintre regulamentele enumerate, unele cuprind şi norme cu caracter statutar, adică astfel de
norme care sunt numai de nivelul sau de competenţa statutului.
Faptul se explică prin necesităţi ale vieţii bisericeşti, iar în cazul special al Regulamentului
de disciplină, prin caracterul său de cod, pentru că el îndeplineşte în Biserica Ortodoxă Română
rostul a două coduri din viaţa de Stat, şi anume al Codului Penal şi al Codului de Procedură Penală.
Nu vom prezenta aceste regulamente pe larg ci vom releva numai câteva aspecte ale lor, sau
câteva elemente de natură să contribuie la înţelegerea mai justă a problemelor.
- Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului din parohii, examenele de
capacitate, definitivare, promovare şi selecţionare pentru Capitală, ale diaconilor şi preoţilor din
Biserica Ortodoxă Română176 (52 art.), are rolul de a fixa norme bine stabilite pentru recrutarea
personalului bisericesc şi mai ales pentru o justă apreciere a meritelor în vederea promovării
slujitorilor bine pregătiţi, atunci când este vorba de numiri şi transferări în parohii.
Problema care preocupă în mod special este aceea a modalităţii sau felurilor de transferare a
clerului. În câte feluri se poate face acest lucru nu se arată în mod precis numai în regulamentul
respectiv, ci şi în alte legiuiri. Din analizarea modalităţilor de transferare a clerului, se poate
constata că se respectă în chip special principiul stabilităţii în funcţie, care este asigurat şi garantat
clerului în cazul când acesta îşi desfăşoară activitatea în mod normal, fără să se abată de la
rânduielile legale bisericeşti sau de Stat.
Capitolul I din Regulament expune normele de urmat pentru examenul de capacitate
preoţească pe care trebuie să-1 treacă toţi absolvenţii Academiilor Teologice, licenţiaţii, magistrii şi
176 Cf. art. 127 din Statut (1949), Regulamentul pentru numiri şi transferări, votat de Sf. Sinod în şedinţa din 28 februarie 1950.
107
doctorii în Teologie, care doresc să intre în preoţie. Acest examen are ca scop cercetarea chemării
pentru preoţie şi devotării pentru misiune, precum şi verificarea capacităţii candidaţilor de a utiliza
practic, în viaţa pastorală, potrivit cerinţelor vremii, cunoştinţele dobândite în Institutele Teologice
superioare (art. 3-7).
Capitolul II cuprinde dispoziţiile privitoare la examenul de definitivare pe care trebuie să-l
treacă fiecare preot sau diacon, după o activitate pastorală efectivă de 5 ani împliniţi (art. 8-13).
Capitolul III stabileşte criteriile ce se urmăresc pentru obţinerea examenului de promovare,
pe care sunt obligaţi să-l treacă toţi preoţii şi diaconii, după 10 ani de preoţie efectivă sau după 5 ani
de activitate pastorală cu titlu definitiv (art. 14-16).
Pentru transferările în Capitală, regulamentul stabileşte, în capitolul IV, normele după care
urmează a fi admişi candidaţii şi trecerea unui examen de selecţionare, după audierea unor cursuri
speciale la Centrul de îndrumare misionară de pe lângă Institutul Teologic Universitar din Bucureşti
(art. 17-19).
Capitolul V reglementează dispoziţiile privitoare la cursurile pregătitoare în vederea
examenelor de definitivare sau promovare (art. 20-21).
Articolele 22-26 din capitolul VI, cuprind dispoziţii asupra instituirii comisiilor de
examinare şi asupra modului de lucru, în aprecierea şi notarea candidaţilor; iar articolele 27-29
cuprind normele după care se vor face notările administrative, de către Consilierii administrativi ai
Centrului Eparhial şi Protoiereul respectiv, în baza proceselor-verbale de inspecţie anuală.
Celelalte articole din capitolul VI cuprind dispoziţii scriptice, referitoare la registrele de
evidenţă şi lucrările de secretariat.
Capitolul VII indică excepţiile, în legătură cu diferitele categorii de parohii (art. 34-35).
În Capitolul VIII sunt cuprinse dispoziţiile cu privire la numirea, transferarea şi obligaţiile
cântăreţilor bisericeşti (art. 36-38), iar capitolul IX cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii (art. 39-
52).
- Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti177, cuprinde 68 articole,
sistematizate în 7 capitole. În cap. I se stabileşte clasificarea averii bisericeşti, potrivit normelor
canonice şi juridice, în bunuri sacre - cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului
divin, cum sunt: locaşurile de cult, catedrale, biserici, paraclise, capele, etc, odoarele şi veşmintele
bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc; sau asimilate cu bunurile sacre, cum sunt: picturile,
sculpturile, ţesăturile artistice, miniaturile, cărţile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe,
ale Bisericii; şi bunuri comune - cele afectate întreţinerii bisericilor, slujitorilor, operelor culturale şi
de caritate, cum sunt: casele parohiale, reşedinţele chiriarhilor, chiliile mănăstirilor, edificiile
177 Cf. art. 171 din Statut (1949), Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, votat în Adunarea Naţională Bisericească în şedinţa din 26 februarie 1950 şi aprobat de Ministerul Cultelor prin Decizia nr. 32.234/1950.
108
şcolilor bisericeşti, aşezămintele şi instituţiile culturale, filantropice şi economice, terenurile
agricole, păşunile, viile, livezile, grădinile, etc.
În cap. II se enumeră organele de administrare a averilor bisericeşti şi atribuţiile lor, la
parohie (art. 4-7), la Protoierie (art. 8), la mănăstiri (art. 9), la Eparhie (art. 10-17) şi la Patriarhie
(art. 18-22), precum şi supravegherea generală a averilor bisericeşti, care revine: Patriarhului, pe
temeiul dreptului de devoluţiune prevăzut în canonul 11 al sinodului VII ecumenic; Mitropoliţilor
pentru Eparhiile sufragane; Sf. Sinod şi Adunării Naţionale Bisericeşti pentru averea bisericească a
Patriarhiei Ortodoxe Române; şi Ministerului Cultelor, ca organ de control asupra administrării
averilor bisericeşti, potrivit dispoziţiilor legilor sale de organizare (art. 23-24).
Capitolul III indică modalităţile legale pentru dobândirea averii bisericeşti - prin donaţii sau
cumpărări - şi organele îndreptăţite la acceptarea donaţiilor, la constatarea necesităţii cumpărării şi
la aprobarea acestor formalităţi (art. 25-28).
Dispoziţiile privitoare la: schimbarea, grevarea şi întrăinarea averii bisericeşti, la parohii,
Protoierii, mănăstiri, Eparhii şi Patriarhie sunt expuse amănunţit în capitolul IV (art. 29-55).
Un capitol special, al V-lea, arată cum se face administrarea averilor fundaţiilor, asociaţiilor
cu caracter religios şi şcolilor pentru pregătirea personalului bisericesc (art. 56-60).
Capitolul VI stabileşte responsabilităţile pentru pagubele pricinuite în averea bisericească
prin rea credinţă, neglijenţă sau nepricepere, în conformitate cu dispoziţiile Legii patrimoniului
public (art. 61-65)
Ultimul capitol, al VII-lea, în cele 3 articole (66-68), stabileşte unele dispoziţii finale.
Ttrebuie să relevăm că toate bunurile materiale de care se serveşte Biserica, au caracterul
de bunuri obşteşti sau de bunuri publice, a căror administrare trebuie să se facă conform normelelor
din regulamentul bisericesc dar şi a legilor de Stat. Aceasta pentru motivul că Biserica a respectat
mereu, şi este ţinută să respecte din principiu, legile de Stat, iar în al doilea rând, pentru că
reglementările economice sunt determinate de schimbările care se produc în evoluţia societăţii, iar
Biserica nu are o organizare socială proprie, ci pe aceea pe care o creează transformările ce survin
în viaţa şi în structura societăţii civile.
În aceeaşi ordine de idei şi în aceeaşi perspectivă, relevăm şi Regulamentul pentru fondul
de asigurare al bunurilor bisericeşti, Regulamentul caselor de ajutor reciproc ale clerului şi
Regulamentul pentru pensii.178 Şi normele cuprinse în aceste regulamente sunt adoptate ţinându-se
seama de normele legale existente în viaţa de Stat, privitoare la asigurările bunurilor, la ajutorul
reciproc şi la asigurările sociale.
178 Prin hotărârea 607 din 1992, Casa de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române a fost integrată în sistemul asigurărilor sociale de stat, personalul clerical şi neclerical fiind dator la aceleaşi prestaţii şi având aceleaşi beneficii ca şi ceilalţi contribuabili (Excepţie face clerul superior care este salarizat integral de stat).
109
Aceeaşi simetrie dintre normele cuprinse în legiuirile bisericeşti şi cele din legile de Stat, o
observăm şi la baza Regulamentului pentru învăţământul teologic şi a celui pentru disciplina
bisericească.
În legătură cu Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiilor de învăţământ
pentru pregătirea personalului bisericesc şi recrutarea corpului didactic din Patriarhia
Română179, relevăm următoarele:
- Întregul învăţământ teologic a fost pus sub jurisdicţia canonică a Bisericii, în cea mai
strictă conformitate cu rânduielile sale tradiţionale în această privinţă.
- Formele de învăţământ teologic, precum şi numărul lor, sunt cele determinate de nevoile
Bisericii pentru pregătirea slujitorilor săi. Pentru prima dată, în formele de învăţământ teologic sunt
cuprinşi nu numai cei ce se pregătesc pentru a deveni slujitori ai Bisericii, ci şi toţi slujitorii
Bisericii aflaţi în funcţiune.
- Programa analitică, îndrumarea şi orientarea studiilor în toate formele de învăţământ
teologic cuprind, pe lângă cunoştinţele necesare pentru formarea profesională a slujitorilor Bisericii,
şi probleme de orientare socială şi de formare cetăţenească.
- Desfăşurarea întregului proces de învăţământ în formele stabilite, are loc sub
supravegherea şi controlul didactic şi administrativ al organului de Stat pentru Culte -
Departamentul Cultelor (în prezent Secretariatul de Stat pentru Culte).
Organizat în felul acesta, învăţământul teologic este menit să asigure formarea în cele mai
bune condiţii a slujitorilor Bisericii, oferindu-le, pe lângă pregătirea profesională şi o pregătire
generală, întemeiată pe elementele de cultură absolut indispensabile pentru orice intelectual al
vremii noastre.
Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi
disciplinară a mănăstirilor180 cuprinde 10 capitole.
Capitolul I expune dispoziţiile cu privire la definiţia mănăstirii şi felul lor (art. 1-3),
personalitatea juridică a mănăstirilor (art. 4), normele canonice pentru înfiinţarea şi desfiinţarea
mănăstirilor (art. 5) şi obligaţiile acestor comunităţi de viaţă duhovnicească şi de promovare a
virtuţilor creştineşti.
Capitolul II prezintă normele pentru primirea în viaţa monahală (art. 10-11), ispitirea
canonică (art. 12-15), gradele monahale (art. 16) şi dispoziţiile privitoare la ascultarea monahilor şi
mutarea lor dintr-o mănăstire în alta (art. 17).
În capitolul III sunt cuprinse amănunţit dispoziţiile privitoare la conducerea mănăstirii,
alegerea stareţilor şi stareţelor (art. 18-22), îndatoririle lor (art. 27-30), rolul soborului în
179 Cf. art. 115-118 din Statut (1949).180 Cf. art. 74-86 din Statut (1949), şi votat de Sf. Sinod în şedinţa din 5 Octombrie 1950.
110
conducerea mănăstirii (art. 30-31), consiliul duhovnicesc şi atribuţiile lui (art. 32-34), consiliul
economic şi atribuţiile ce revin fiecărui membru din consiliu: econom, casier, eclesiarh, arhondar şi
secretar (art. 35-41).
Un capitol însemnat al regulamentului (cap. IV), îl formează dispoziţiile cu privire la viaţa
călugărilor, întemeiată pe normele canonice stabilite de marii întemeietori ai vieţii monastice (art.
45-59).
Capitolul V înfăţişează dispoziţiile cu privire la ospitalitate şi primirea străinilor (art. 60-
66); capitolul VI pe cele referitoare la infirmerie sau bolniţă (art. 67-72); iar capitolul VII este
rezervat normelor de funcţionare a bibliotecii (art. 73-77).
Disciplina mănăstirească este expusă amănunţit în capitolul VIII, pe temeiul canoanelor
rânduite de Sfintele Sinoade şi Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (art. 78-102).
În capitolul IX sunt înfăţişate normele privitoare la organele de control şi instanţele
disciplinare pentru monahi (art. 103-112); iar capitolul X cuprinde dispoziţii finale (art. 113-115).
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române181, reprezintă, după Statut, a doua legiuire importantă a Bisericii Ortodoxe
Române. Importanţa lui constă în faptul că el constituie instrumentul prin care se asigură, în mod
principial, respectarea şi ducerea la îndeplinire a prevederilor cuprinse în întreaga legislaţie
bisericească. De aceea el trebuie să fie considerat ca o legiuire coordonată cu Statutul, în înţelesul
că prin Statut se creează elementele întregii ordini juridice a Bisericii noastre, iar prin Regulamentul
de disciplină, se reglementează buna funcţionare a întregului aparat bisericesc.
Având în vedere importanţa Regulamentului de disciplină, el a fost aprobat, ca şi Statutul,
printr-un Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (Decretul nr. 7 din 12 ianuarie 1950), spre
deosebire de toate celelalte regulamente, care au fost aprobate numai prin Decizii ale Ministerului
Cultelor şi apoi ale Departamentului Cultelor.
Regulamentul de disciplină are în viaţa Bisericii Ortodoxe Române poziţia unui cod de legi
de tipul codurilor din viaţa de Stat, însumând în cuprinsul său dispoziţii cu caracter represiv şi
procedural, care-l fac să fie un adevărat Cod Penal şi de Procedură Penală al Bisericii. De aceea, pe
Regulamentul de disciplină s-a pus şi trebuie să se pună un accent deosebit, pentru că păstrarea şi
întărirea disciplinei nu este numai un imperativ care decurge din normele canonice ale Bisericii, ci
este şi un imperativ social de cea mai mare importanţă. Astfel, întreaga lucrare a Bisericii şi
atitudinea deservenţilor ei trebuie să se încadreze în spiritul disciplinei şi legalităţii, evitând
alternativa contrarie şi dând în permanenţă exemple pentru credincioşi în această privinţă.
181 Cf. art. 145-158 din Statut (1949), Regulamentul pentru disciplina bisericească a fost votat de Sf.Sinod în sedinţa din 8 iunie 1949 şi aprobat de prezidiul Marii Adunări Naţionale la 12 ianuarie 1950.
111
Regulamentul de disciplină ţine seama atât de normele legale existente în viaţa de Stat, cu
privire la reprimarea încălcărilor disciplinei prin abateri mai uşoare sau contravenţii, cât şi de cele
cu privire la reprimarea infracţiunilor, ca acte ce prezintă un pericol social mai mare. De aceea, şi în
ce priveşte organizarea instanţelor şi numărul acestora, s-au adoptat reguli asemănătoare cu cele din
viaţa de Stat referitoare la alcătuirea instanţelor şi la gruparea lor după principiul numit «al celor
trei jurisdicţiuni», adică al celor trei trepte.
Aceeaşi simetrie dintre normele bisericeşti şi cele de Stat s-a observat şi la clasificarea
fărădelegilor, adică a abaterilor şi infracţiunilor, precum şi în ce priveşte aplicarea unor pedepse şi
urmarea unor norme procedurale. (Art. 2, lit. a, al. 2; idem, lit. f si lit. g; art. 3, lit. t, al. 2; lit. t, u, v,
w, x şi y; art. 29, 34, 45, 46, 62, 86, 91, 106, 122, 124, 130, 134, 147, 169, 194, 241 şi 244 din
Regulamentul de disciplină).
Regulamentul de disciplină se ocupă numai de acele instanţe bisericeşti, disciplinare şi de
judecată, care sunt constituite formal-juridic, încadrându-se în ordinea juridică a Bisericii. El nu se
ocupă şi de instanţa duhovnicească, reprezentată de preoţi şi de episcopi, aceasta având un caracter
deosebit de instanţele judiciare constituite după normele comune ale dreptului. Cu toate acestea, în
aprecierea şi calificarea gravităţii încălcării legilor prin abateri sau infracţiuni, se ţine seama în
primul rând de aspectul lor de păcat, şi apoi de aspectul lor de încălcare formală a legii. De acelaşi
lucru se ţine seamă şi în aplicarea şi încetarea pedepselor, ele neavând în justiţia bisericească un
caracter vindicativ, ci doar caracter educativ, după principiul că nu se urmăreşte moartea
păcătoşilor, ci îndreptarea lor (Iezechil 33, 11 ; I Tim. 2, 4; II Petru 3, 9).
În lumina acestor principii şi caracteristici juridice, canonice şi religioase, trebuie înţelese
dispoziţiile Regulamentului de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române.
Pentru a avea o privire de ansamblu asupra materiei acestui Regulament, vom face o schiţă
sumară a lui. El are trei părţi:
A. Partea întâi (art. 1-66) se ocupă de abateri şi de infracţiuni, de pedepse şi de instanţele
disciplinare şi de judecată bisericească pentru cler, precizându-se că dispoziţiile lui se aplică numai
clericilor şi cântăreţilor bisericeşti angajaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, atât din ţară cât şi din
străinătate (art. 1).
B. Partea a doua (art. 67-244) se ocupă de procedura disciplinară şi de judecată la
instanţele bisericeşti.
C. Partea a treia (art. 245-248) se ocupă de instanţele judecătoreşti pentru monahi.
Regulamentul mai are şi cinci articole (249-253) de dispoziţii finale şi tranzitorii.
Din această împărţire se observă că prima parte a Regulamentului îndeplineşte pentru
slujitorii Bisericii rostul unui Cod Penal bisericesc, iar partea a doua rostul unui Cod de Procedură
Penală bisericească.
112
Conform acestui Regulament, infracţiunile bisericeşti se împart în abateri şi delicte. Prin
abateri se înţeleg cele de natura contravenţiilor, iar prin delicte, cele de natura delictelor propriu zise
şi a crimelor. Cu alte cuvinte, Regulamentul are o împărţire proprie a infracţiunilor, împărţire ce
ţine parţial de specificul penalităţii bisericeşti.
În general, Regulamentul califică drept infracţiuni bisericeşti, nu numai abaterile de la
normele juridice şi canonice după care se organizează şi se conduce Biserica, ci şi abaterile de la
normele ei morale şi religioase.
Cât priveşte pedepsele pe care le aplică instanţele bisericeşti, ele se împart în două
categorii, şi anume: pedepse vremelnice şi pedepse definitive.
În categoria pedepselor vremelnice intră cele care se aplică pentru abateri mai puţin grave -
de natura contravenţiilor -, iar în categoria celor definitive intră pedepsele prin care se sancţionează
abateri de gravitatea delictelor şi a crimelor. Se înţelege însă că, avându-se în vedere caracterul
specific al penalităţii bisericeşti, pedepsele definitive nu trebuie înţelese în sensul că asupra lor nu s-
ar mai putea reveni, acest lucru depinzând de starea de îndreptare a păcătosului sau infractorului.
Excepţie face de obicei, deşi nu în toate cazurile, numai pedeapsa anatemei sau a afurisaniei, care
este echivalentă cu pedeapsa cu moartea şi se aplică în cazuri extrem de rare.
Aşa cum rezultă şi din titlul Regulamentului, instanţele bisericeşti se împart în instanţe
disciplinare şi în instanţe de judecată. Deosebirea între ele constă, formal, în faptul că hotărârile
celor dintâi devin executorii numai prin aprobarea chiriarhilor, în timp ce hotărârile celor din a doua
categorie sunt executorii prin ele însele.
Enumerativ, instanţele disciplinare sunt următoarele:
- Consistoriul disciplinar protopopesc, format din trei preoţi şi un cântăreţ bisericesc,
numiţi de către chiriarhul locului, care numeşte şi pe preşedintele instanţei dintre cei trei membri
preoţi. Cântăreţul nu participă la judecarea cauzelor privitoare la preoţi şi diaconi.
- Consistoriul eparhial, format din trei preoţi şi un grefier, şi din doi membri supleanţi.
Preşedintele instanţei este numit de către chiriarhul locului, dintre cei trei preoţi membri titulari ai
ei.
- Consistoriul central bisericesc, format din 5 preoţi şi un grefier, tot preot, fiecare din cei
cinci membri titulari putând avea şi un supleant. Preşedintele este numit de către Patriarh, dintre cei
cinci membri titulari.
Funcţia de acuzator (procuror) la aceste instanţe se îndeplineşte după cum urmează: de
către protopop la Consistoriul protopopesc; de către inspectorul eparhial, la Consistoriul eparhial, şi
de către inspectorul general bisericesc, la Consistoriul Central Bisericesc.
113
Paralel cu instanţele pentru clerul de mir, funcţionează şi instanţele speciale pentru monahi,
având următoarele denumiri: Consiliul mănăstiresc de judecată, Consistoriul monahal eparhial şi
Consistoriul monahal central.
Instanţele de judecată ale Bisericii, sunt :
- Chiriarhii, adică episcopii eparhioţi.
- Sfântul Sinod.
Avem deci, enumerativ, 6 instanţe disciplinare şi două instanţe de judecată în cuprinsul
Bisericii Ortodoxe Romîne.
Schiţând cuprinsul Regulamentului de disciplină, trebuie să amintim şi procedura de care se
ocupă partea a doua a sa, stabilindu-se: condiţiile în care se poate introduce acţiunea la instanţe, fie
prin reclamaţii, fie din oficiu; formele în care se fac cercetările judiciare, anchetele, folosirea
martorilor şi a probelor judiciare în general, formele pentru judecarea proceselor, acuzarea, apărarea
şi recuzarea, pronunţarea hotărârilor instanţelor şi definitivarea lor, căile de atac împotriva acestora,
şi, în fine, procedura de revizuire a hotărârilor rămase definitive.
Cunoaşterea Regulamentului de disciplină bisericească îşi păstrează, alături de cunoaşterea
Statutului, prioritatea faţă de cunoaşterea celorlalte regulamente, întrucât respectarea dispoziţiilor
înscrise în el condiţionează şi asigură buna funcţionare a întregului organism bisericesc, deci şi
aplicarea întocmai a prevederilor celorlalte Regulamente, precum şi ale Statutului însuşi, cu alte
cuvinte a întregii legislaţii bisericeşti în general.
Conform prevederilor noului Statut al Bisericii Ortodoxe Române, instanţele de judecată
sunt pentru judecarea în fond: Consistoriul disciplinar protopopesc şi consistoriul eparhial, iar
pentru judecarea în recurs sunt consistoriile mitropolitane (art. 148 s.urm. din Statutul BOR).
4. Hotărârile sau deciziile sinodale
Reprezintă a patra categorie de măsuri cu caracter normativ, deci cu putere de lege în
Biserica noastră. Alături de ele mai trebuie amintite şi hotărârile sau deciziile altor autorităţi
centrale, sau ale chiriarhilor, precum şi circularele şi ordinele.
Hotărârile acestea sunt numeroase şi se referă, după competenţa autorităţii care le emite, fie
la probleme dogmatice, de ritual sau de disciplină, fie la interpretarea şi aplicarea canoanelor, a
textelor din Statut şi din regulamente, acestea din urmă (cele din Statut şi din regulamente) putând fi
nu numai interpretate, ci şi completate, modificate sau abrogate.
114
Din categoria hotărârilor sinodale cu caracter dogmatic, în ordinea importanţei lor, amintim
în primul rând pe acelea al căror obiect l-a constituit canonizarea sfinţilor români, de asemenea, pe
aceea mai veche privind hirotoniile anglicane şi pe cea privitoare la “binarea” liturghiei.182
Din celelalte categorii de hotărâri, circulare, instrucţiuni şi ordine, amintim pe cele
referitoare la căsătoria clericilor văduvi prin deces, pe cele referitoare la modificările aduse
Statutului şi regulamentelor, pe cea privitoare la pensionarea clericilor, pe cele privitoare la pictura
bisericească, pe cea referitoare la catehizare, pe cele mai vechi referitoare la divorţul bisericesc183 şi
pe cele cu caracter economic, adică privitoare la bunurile bisericeşti.
Dintre Deciziile patriarhale apărute până în prezent, multe cuprind dispoziţii cu privire la:
organizarea administraţiei patriarhale şi episcopale, numiri şi încadrări de personal în administraţie
şi învăţământ, fixare de atribuţii pentru organele aflate în subordine, distincţii şi ranguri acordate,
programul conferinţelor protopopeşti, etc.
Întrucât numărul acestor hotărâri sau decizii sinodale este foarte mare, vom enumera în
continuare doar câteva dintre cele mai importante, emise în ultimii ani.184
- Hotărârea nr. 943 din 17 februarie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
privind necesitatea aprobării unor modificări şi completări la Regulamentul pentru organizarea şi
funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe
Române.
- Hotărârea nr. 4529 din 5 iulie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în
legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor.
- Hotărârea nr. 5944 din 5 iulie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
privind modul de aprobare a accesului la documentele aflate în Arhiva Sfântului Sinod şi în arhivele
centrelor eparhiale, pentru cercetarea ştiinţifică, publicistică sau de altă natură.
- Ghid (Îndreptar) privind numirea şi transferarea clerului la parohii (redactat pe baza
prevederilor Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, a
Regulamentului pentru numirea şi transferarea clerului, precum şi a hotărârilor Sfântului Sinod)
- Hotărârea nr. 8348 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române privind competenţa Gărzii Financiare în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr.
103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult
- Hotărârea nr. 8561 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române privind amendarea unor prevederi din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române referitoare la instituirea Consistoriului Superior Bisericesc Monahal, la
182 Legiuirile Bisericii Ortodoxe sub I.P.S. Patriarh Justinian, 1948-1953, Bucureşti, 1953 (Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române), p. 428-429.183 Regulamentul pentru desfacerea căsătoriilor religioase, aprobat de Sf. Sinod în şedinţa sa din 15 Martie 1938, şi pus în aplicare prin hotărârea Sf. Sinod din 12 iunie 1940, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, An. 1940, nr. 7-8, p. 25.184 Hotărâri preluate de pe site-ul oficial al Patriarhiei Române, www.patriarhia.ro
115
componența și desemnarea reprezentanților mitropoliei în Consistoriul Superior Bisericesc și în
Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, precum și pentru aprobarea componenței Consistoriului
Superior Bisericesc și a Consistoriului Superior Bisericesc Monahal, ca urmare a propunerilor
Sinoadelor mitropolitane.
- Hotărârea nr. 8578 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, privind necesitatea completării prevederilor art. 14 alin. (2) și 88 alin. (2) din Statutul
pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în sensul exercitării dreptului şi
îndatoririi morale a Patriarhiei Române şi a eparhiilor de a verifica, prin Corpul de control financiar
şi audit intern, asociaţiile şi fundaţiile care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului Sinod, a
Patriarhiei şi a chiriarhilor.
- Hotarârea nr. 8783 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române referitoare la coresponsabilitatea slujitorilor și a organismelor parohiale și mănăstirești în
privința respectării disciplinei financiar-contabile.
- Hotărârea nr. 9027 din 25 octombrie 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române în legătură cu prevederile noului Cod Civil şi implicaţiile acestora în activitatea unităţilor
de cult şi în viaţa religioasă a credincioşilor.
- Hotărârea nr. 2213 din 19 mai 2011 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu
privire la acordarea binecuvântării pentru teologii ortodocşi români care obţin burse de studiu din
partea unor instituţii de învăţământ superior din străinătate.
- Hotărârea nr. 630 din 17 februarie 2011 a Sfântului Sinod privind rânduiala liturgică
unitară în Biserica Ortodoxă Română pentru slujba ce se oficiază în noaptea trecerii dintre ani,
precum şi pentru respectarea rânduielii citirii molitfelor Sfântului Vasile cel Mare.
Din toate aceste legiuiri cu caracter bisericesc se desprinde grija constantă a conducerii
Bisericii de a păstra simetria cuvenită între legile de Stat şi între normele legiuirilor bisericeşti.
Putem constata că întreaga legislaţie a Bisericii noastre exprimă această atitudine, ridicată la rangul
de principiu canonic tradiţional.
Într-adevăr, toate legiuirile bisericeşti ţin seama în primul rând de normele canonice
obişnuite ale Bisericii, ale Ortodoxiei în genere, precum şi de acelea cuprinse în legile de Stat, în
măsura în care ele pot avea aplicare în viaţa bisericească. Făcând acest lucru, Biserica Ortodoxă
Română se mişcă în acţiunea ei legiuitoare, ca şi în aceea de conducere a treburilor sale, în spaţiul
canonicităţii şi al tradiţiei sale pravilnice care se încadrează în canonicitate.
*
Putem concluziona că prin legiuirile bisericeşti în vigoare, începând cu Statutul şi sfârşind
cu diferitele hotărâri ale autorităţii bisericeşti, Biserica Ortodoxă Română este organizată şi condusă
116
în mod unitar, ţinându-se seama, în mod corespunzător, de importanţa şi de raportul în care se
găsesc diversele unităţi, instituţii şi activităţi bisericeşti. Toate acestea formează corpul legiuirilor în
vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române, ce exprimă atât fondul comun canonic al organizării şi
funcţionării Bisericii noastre, cât şi specificul sau particularităţile ei, ca Biserică Autocefală
Ortodoxă Română.
Din analizarea cuprinsului lor general, precum şi din analizarea principiilor de bază şi a
normelor concrete ale lor, rezultă că legiuirile în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române aşează
întreaga lucrare şi organizare a Bisericii pe temeliile principiilor canonice relevate, precum şi pe
altele ce se găsesc în legătură cu acestea. Întreaga legislaţie actuală a Bisericii Ortodoxe Române
exprimă o orientare deplin canonică şi în concordanţă cu cea mai autentică tradiţie ortodoxă.
Prin observarea şi aplicarea cât mai fidelă a rânduielilor canonice ale Bisericii Ecumenice
în cuprinsul său, Biserica noastră păstrează unitatea sa canonică cu întreaga Ortodoxie şi contribuie
astfel la întărirea acestei unităţi, iar păstrarea şi întărirea unităţii canonice în Ortodoxie constituie un
important mijloc de întărire a unităţii bisericeşti. Din unitatea Bisericii şi din unitatea ei canonică
decurge pentru toate Bisericile autocefale, obligaţia ca toate legiuirile emise să se menţină în cadrul
canonicităţii, ca într-un cadru constituţional cu caracter interbisericesc sau interortodox. Acest lucru
înseamnă că într-o Biserică sau alta, nu pot fi adoptate alte norme legale decât acelea care se pot
întemeia fie pe vreun principiu canonic fie pe textul canoanelor.
De aici se observă că faţă de canonicitate şi, mai precis, faţă de canoane, orice altă lege
bisericească, deci şi orice statut, reprezintă un normativ secund (de tipul legilor obişnuite, faţă de
Constituţie). Obligativitatea cu caracter constituţional a canoanelor şi a principiilor canonice pentru
organizarea şi conducerea oricărei unităţi bisericeşti, fie ea autocefală, fie o unitate mai mică în
cadrul unei Biserici autocefale, este prevăzută în mod expres de textul canoanelor (Can. 1, IV ec.; 2,
VI ec.; 1, VI ec).
Numai pe fondul comun al canoanelor, în spaţiul canonicităţii sau al constituţionalităţii
bisericeşti, este posibilă apariţia sau adoptarea unor norme de drept particular, în cadrul Bisericilor
autocefale. De fapt există foarte multe rânduieli sau norme legale bisericeşti, emise în funcţie de
nevoile fiecărei Biserici, în împrejurări şi timpuri deosebite. Tocmai datorită împrejurărilor în care
şi-a desfăşurat activitatea fiecare Biserică, rânduielile cuprinse în legiurile proprii ale fiecăreia
diferă în multe privinţe, şi ele dau principiilor fundamentale de organizare şi conducere a Bisericii o
expresie mai largă sau mai restrânsă.
CAPITOLUL IV
LEGILE DE STAT ŞI IMPACTUL LOR ÎN VIAŢA BISERICII.117
ANALIZĂ ISTORICĂ ŞI JURIDICĂ (1859 - 2013)
Totalitatea actelor normative alcătuiesc legislaţia unei ţări şi sistemul legislativ al acesteia,
sistem ce permite schimbări şi readaptări la condiţiile sociale în permanentă schimbare.
Concepţia modernă asupra sistemului legislativ acordă o întâietate deosebită legii, care
include şi alte norme ale legislaţiei de stat: legi adoptate de parlament, decrete emise de preşedinte,
hotărâri şi ordonanţe emise de guvern, ordine emise de ministere, hotărâri emise de consiliile locale,
ordine emise de prefect, dispoziţii emise de primari.
Între aceste tipuri de acte normative există o întâietate ierarhică. Supremaţia o deţine legea
adoptată de Parlament după o anumită procedură, fie în camere separate, fie în camere reunite, fie în
plen. În actualul sistem legislativ românesc, legea nu poate emana decât de la parlament,
reglementând cele mai importante relaţii sociale, sub forma a trei tipuri de legi: legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare.185 Toate celelalte acte normative sunt emise de autorităţile respective
în conformitate cu legea.
Cea mai importantă lege dintr-un stat este Constituţia. Fiind legea fundamentală a statului,
Constituţia va consacra în anumite forme şi modalităţi juridice, ideile politice şi modalităţile de
organizare pe care le reflectă sistemul politic respectiv.
Prin esenţa sa, ca şi prin funcţia socială, Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de
orice altă normă de drept. În consecinţă, toate actele normative adoptate de Parlament şi Guvern,
precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice, trebuie să se conformeze normelor şi
principiilor constituţionale. Justificarea teoretică a supremaţiei Constituţiei rezidă chiar în caracterul
politic şi juridic al acesteia. În Constituţie îşi găseşte expresie voinţa supremă a poporului în ceea ce
priveşte obiectivele şi instrumentele de exercitare a puterii politice. Normele constituţionale fixează
principalele instrumente de guvernare, stabilesc autorităţile care vor înfăptui guvernarea şi
raporturile între acestea. În plus, Constituţia este factorul structurant al ordinii juridice, căreia îi
furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor
etc. Asigurarea supremaţiei Constituţiei înseamnă asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice
în stat.186
În orice societate democratică, Constituţia stabileşte principiile de bază ale relaţiilor Stat-
Biserică.
În capitolul de faţă dorim să prezentăm modalitatea în care Statul legiferează şi
reglementează activitatea Bisericii. Subiectul este de o mare amploare, implicând şi abordări ale
legislaţiei de stat cu privire la Biserică anterioare anului 1900 (mai exact începând cu primele legi
185 Adam Popescu, Teoria dreptului, Edit. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1998, p.25.186 Cristian, Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei Constituţiei, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 9.
118
emise după unirea Principatelor Române - 1859), necesare pentru înţelegerea evoluţiei legislative
până în prezent.
I. Legile Principatelor Unite
Unirea Principatelor, realizată prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a fost urmată
de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru înfăptuirea acestora, Alexandru Ioan
Cuza şi colaboratorii săi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, au procedat mai întâi la organizarea
statului într-o formă care să asigure o autentică unitate politică a naţiunii şi cadrul iniţierii
reformelor democratice.
Legile Principatelor Unite:
- Proiectul de Constituţie al lui Cuza Vodă (1863)
- Constituţia din 1866
- Codurile: Civil (1864), Penal (1864); Comercial (1864)
- Codurile de procedură: civilă (1865); penală (1864); comercială (1864)
- Legi ordinare: Legea rurală (1864); Legea privind centralizarea tezaurului cu casa centrală
de la Ministerul Cultelor (1861)
- Legea privind obligaţia de a folosi limba română în cult (1863)
-Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863)
- Legea pentru înmormântări (1864)
- Legea sinodală (1864)
- Regulamentul interior al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice
- Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale (1864)
- Decretul pentru regularea schimei monahale (1864)
- Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi din România (1865)
- Legea sinodală (1872); Regulamentele de aplicare a ei (1873)
- Legea privind autocefalia Bisericii Române Ortodoxe (1885)
- Legea clerului mirean şi a Seminariilor (1895)
- Legea organizării Ministerului Cultelor şi a Instrucţiunilor Publice (1906)
- Regulamentul privind învăţământul teologic (internat 1906; Seminarii 1911; Facultatea de
Teologie 1915).
1. Codurile
119
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul
Penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Prin adoptarea acestor coduri s-a
constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru
dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre
cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a
ştiinţei dreptului şi a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie.
A. Codul civil (1864)
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o
importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de producţie capitaliste.
Codul civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În
momentul publicării el s-a numit «Codul civil Alexandru Ioan», dar după abdicarea lui Cuza a fost
republicat sub titlul de «Codul civil român».
În trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat
că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost preluate, dar nu în mod mecanic, ci
prin adaptare şi numai în măsura în care corespundeau realităţilor de la noi. În acelaşi timp, s-au
păstrat o serie de dispoziţii din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din
proiectul Pisanelli (codul Italian), ca şi din legislaţia civilă a Belgiei.
Prin introducerea Codului civil, s-au luat din competenţa tribunalelor bisericeşti atribuţiile
în materie de căsătorie şi s-au dat tribunalelor civile (art. 216). În urma acestei dispoziţii, dicasteriile
şi-au pierdut rostul şi s-au desfiinţat. Acelaşi cod arăta (art. 151) că numai căsătoria civilă rămânea
obligatorie, iar gradele de rudenie de la gradul IV în sus, în linie colaterală, nu mai constituia
impediment la căsătorie. Se menţinea, totuşi, rudenia de la botez între naşi şi fini (art. 145).187
B. Codul penal (1864)
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937.
Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură,
Codul penal francez din 1810. Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului
nostru penal, iar cele două condici criminaliceşti au fost abrogate.
2. Legile bisericeşti ale lui Cuza
187 Codul civil, promulgat la 4 decembrie prin decretul nr. 1655 din 26 noiembrie 1864, Cf. I. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi, Bucureşti, 1873, p. 63-174.
120
Separaţia între Biserică şi stat în România a apărut doar după reformele lui Alexandru Ioan
Cuza, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Odată cu aceste reforme a încetat «simfonia»
bizantină dintre Biserică şi stat şi totodată se produce separaţia între dreptul civil religios188 şi
dreptul canonic ortodox. Ca urmare a separării, multe legi civile adoptate de regimul Cuza cu
privire la Biserica Ortodoxă Română s-au aflat în contradicţie cu dreptul canonic ortodox, lucru
care a dus la situaţii destul de tensionate. De atunci, problema armonizării dreptului civil religios cu
dreptul canonic ortodox a rămas mereu actuală, până astăzi.
Actul Unirii de la 1859 a făcut posibilă consolidarea Principatelor în interior dar şi în plan
extern, datorită, în mare parte, guvernului de atunci şi mai ales domnitorului Cuza, care a proiectat
şi impus o mulţime de reforme în acest sens. Îndrăzneţul plan al reformelor lui Cuza Vodă era o
adevărată binefacere pentru ţară. Bucuria şi mulţumirea cu care au fost întâmpinate multe din
măsurile şi legile lui, sunt o mărturie în această privinţă. Dar nu toate legile lui Cuza s-au bucurat de
aceeaşi simpatie şi aceasta pentru că unele dintre ele erau - formal - alcătuite defectuos. Faptul
acesta rezultă şi din elaborarea unor legi bisericeşti ale domnitorului Cuza, care au stârnit la apariţia
lor o opoziţie ce poartă în istoria Bisericii române, numele de «luptă pentru canonicitate».
Vom începe cercetarea ce urmează să o facem asupra legilor de stat privind biserica, cu
această perioadă de mari transformări în viaţa statului şi a Bisericii noastre, nu din dorinţa de a
prezenta nişte norme legale ce au ieşit de mult din uz, ci din dorinţa de a cunoaşte mai bine starea
Bisericii şi preocupările ei în această epocă. Se ştie că atât legile civile cât şi cele bisericeşti nu
formează o literă moartă pentru posteritate şi nu prezintă nişte norme abstracte, rupte de realitatea
vieţii, ci în ele se reflectă viaţa unei întregi societăţi sub toate aspectele ei. Legile de care ne ocupăm
prezintă interes prin normele lor privitoare la interese bisericeşti, la formele de organizare a
Bisericii şi a raporturilor ei cu statul, şi ne ajută la cunoaşterea stării societăţii din perioada
respectivă.
Legile bisericeşti ale domnitorului Cuza sunt, ca oricare alte legi, produsul firesc al
procesului istoric de dezvoltare a vieţii. Întrucât din punct de vedere politic, înainte de unire, cele
două Principate formau două ţări separate, la fel şi Biserica era alcătuită din două unităţi canonice.
Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, exista câte o mitropolie, care-şi desfăşurau activitatea
independent una de alta, fiecare având şi episcopii sufragane.189 Între ierarhii celor două Principate
188 Prin «drept civil religios» se înţelege acea ramură a dreptului de stat care cuprinde toate normele cu privire la culte şi la relaţia dintre stat şi culte. El se mai numeşte şi «drept civil ecleziastic» sau «drept civil bisericesc» (în germ. Staatskirchenrecht), dar întrucât nu toate cultele se definesc ca «Biserică», în literatura modernă de specialitate s-a înlocuit termenul restrictiv de «ecleziastic», cu termenul mai larg de «religios» (în germ. Religionsrecht sau religioses Recht), cf. Stephan Haering, Heribert Schmitz (ed.), Lexikon des Kirchenrechts, Editura Herder, Freiburg-Basel-Wien 2004, col.904. 189 Mitropolia Moldovei avea ca sufragane Episcopiile de Roman şi Huşi, iar Mitropolia Ţării Româneşti avea Episcopiile de Buzău, Argeş şi Râmnic, Cf. N. Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii române contemporane, în „Istoria Bisericii din România, 1850-1895”, Bucureşti 1905, p. 8.
121
nu exista acea apropiere care-i putea face să urmărească o direcţie unitară în „trebile bisericeşti”.190
Până la Regulamentele organice exista un regionalism nemărturisit, care se manifesta chiar şi în
Biserică. Se observă astfel că cele două Biserici naţionale erau mai apropiate de Patriarhia de
Constantinopol, decât între ele.
Conducătorii celor două Biserici şi înalţii ierarhi, erau socotiţi sfetnici de frunte ai
Domnitorului şi ocupau principalele locuri în divanurile sau adunările obşteşti ale ţării. De
asemenea, ierarhia în special şi Biserica în general se bucurau şi de o frumoasă poziţie materială.
Mănăstirile, episcopiile, precum şi episcopii personal, aveau însemnate proprietăţi şi drepturi
materiale. Ţinând seama de importanţa ierarhiei, domnitorii, boierii şi în general clasa conducătoare
din cele două Principate, acordau o deosebită atenţie recrutării persoanelor în rândul ierarhiei.
Până la Regulamentele organice, episcopii şi mitropoliţii erau aleşi de către divanul
domnesc, din rândul clerului monahal şi apoi se investeau de către domnitor. Prin Regulamentele
organice această prerogativă s-a dat Adunării Legiuitoare. După revoluţia din 1848, prin convenţia
de la Balta Liman între ruşi şi turci (1 mai 1849), s-au înlocuit Adunările legiuitoare cu Divanurile
alcătuite din boierii de frunte ai ţării, orânduiţi de Domn. În urma acestor schimbări, guvernele
Principatelor, neştiind cum să facă alegerile de mitropoliţi şi episcopi la scaunele vacante „cer
dezlegare de la Poartă şi povăţuire cum să-şi aleagă arhipăstorii şi episcopii”.191 Interesant de
reţinut este că guvernele cer „dezlegare” şi chiar „povăţuire” de la o autoritate laică şi necreştină, şi
nu de la o autoritate bisericească, cum era firesc, deoarece alegerea ierarhilor este mai întâi o
problemă bisericească.192
Aşa se prezenta la jumătatea secolului trecut conducerea Bisericii noastre. Dacă mai
adăugăm la cele spuse şi problema mănăstirilor şi poziţia clerului inferior, avem o imagine de
ansamblu a poziţiei Bisericii din Principate.
Dar dacă în Principate Biserica se bucura de o poziţie superioară, chiar dominantă, în afară
ea avea cu totul altă poziţie. În faţa celorlalte Biserici ortodoxe, cele două unităţi canonice din
Principate erau considerate ca simple dieceze. Teoretic, ele erau socotite exarhate ale Patriarhiei de
Constantinopol (titlu pe care îl purtau cei doi mitropoliţi); în realitate, însă, ele nu aveau nicio
personalitate. Atât în Muntenia, cât şi în Moldova nu exista nicio autoritate sinodală. Mitropoliţii
conduşi din afară, erau autorităţi supreme în Bisericile celor două Principate.
În principiu, Bisericile naţionale din Principate se bucurau «ab antique» de independenţă
administrativă internă şi autonomie bisericească, recunoscând numai jurisdicţia canonică a
190 N. Dobrescu, op. cit., p. 14.191 N. Dobrescu, op. cit., p. 19. 192 Poarta, în înţelegere cu Rusia, protectoarea noastră., a dat «dezlegare» şi alegerile s-au făcut în 1850 în Ţara Românească şi în 1851 în Moldova, de către o Adunare compusă din divanul domnesc, la care se mai adăugau şi alţi boieri, precum şi 12 feţe bisericeşti cu drept de alegători, Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 20.
122
Patriarhiei de Constantinopol şi aceasta numai în „materie de dogmă şi disciplină”.193 Dacă teoretic
se putea vorbi despre o independenţă, situaţia de fapt era cu totul alta. În realitate, această
independenţă era infirmată de amestecul nelimitat al Patriarhiei de Constantinopol în conducerea
celor două unităţi canonice de sub jurisdicţia sa. Patriarhul folosea puterea jurisdicţională nu atât
pentru călăuzirea dogmatică a Mitropoliilor, cât pentru menţinerea şi întărirea clerului grecesc din
ţară: a egumenilor şi călugărilor din mănăstirile închinate, prin care întregul Orient creştin-ortodox
strângea venituri materiale considerabile.194 Având în vedere interesul pentru consolidarea grecilor
din Principate, Patriarhul se amesteca în orice treabă de orice natură ar fi fost ea, folosindu-se (în
primul rând) de dreptul de jurisdicţie canonică, pe care îl avea asupra mitropoliţilor.195
Până la unirea Principatelor, problema jurisdicţiei Patriarhiei de Constantinopol nu a fost
luată în seamă prea mult. Bisericile, ca şi ţările, erau prea mici ca să poată spera la o situaţie mai
bună. După unire însă se cerea o schimbare esenţială, pentru că această jurisdicţie, precum şi
urmările ei oglindite în poziţia Bisericii în ţară, constituiau un obstacol în avântul naţional spre
independenţă.
Schimbarea poziţiei Bisericii noastre din interior şi din afara graniţelor ţării, evident trebuia
să fie gândită şi realizată de către conducătorii Bisericii. Lor le este încredinţată Biserica şi ei au
răspundere pentru ea, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, nu numai pentru timpul cât o
conduc, ci şi pentru timpurile viitoare.
În epoca de care ne ocupăm, ierarhii par să nu se fi gândit la răspunderea pe care o aveau
faţă de soarta Bisericii, căci - în mod real - ei nu au întreprins nicio acţiune de schimbare a poziţiei
şi relaţiilor Bisericii. Nu este mai puţin adevărat că poziţia minoră a Bisericii din Principate, în faţa
celorlalte Biserici ortodoxe şi mai ales «oblăduirea» prea vigilentă a Patriarhiei de Constantinopol,
îi puneau în imposibilitate de a acţiona în vreun fel. Acest fapt, precum şi imperioasa necesitate a
unei reforme în Biserica noastră, ne arată şi motivul pentru care domnitorul Cuza şi guvernul său s-
au „amestecat în treburile bisericeşti”, luând diferite măsuri şi dând unele legi.
A. Măsuri quasi-legale şi primele legi biserceşti ale lui Cuza
193 Mitropoliţii erau obligaţi oficial: a) să facă cunoscut patriarhului de Constantinopol alegerea lor pentru ca să primească recunoaşterea; b) să-l pomenească la liturghie şi să-l treacă în diptice; c) să ia mirul de la Constantinopol, Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 177.194 Un exemplu în acest sens este conflictul dintre Antim Ivireanu şi Patriarhul Hrisant Notara, Cf. Hurmuzachi-Iorga, Documente XIV, 3, nr. 49, p. 79-82.195 Deseori mitropoliţii, la «porunca» Patriarhului, se opuneau unor schimbări de lucruri din Ţară.
123
În primii ani după unire, domnitorul Cuza şi guvernul său nu au întreprins nicio acţiune
definitivă în domeniul bisericesc. Domnitorul a luat numai unele măsuri quasi-legale, menite să
atragă atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să pregătească
«terenul» legilor care aveau să urmeze. Dintre măsurile acestea amintim:
a) numirea de locotenent episcopal la Buzău, făcută împotriva voinţei mitropolitului (1859);
b) luarea averilor bisericeşti ale mănăstirilor chinovii, ca: Neamţu, Secu, Agapia, Adam şi
Vorona (1859);
c) detronarea mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu (1860);
d) desfiinţarea mănăstirilor Doljeşti şi Zagavia şi a 31 de schituri (1860)196
e) centralizarea tezaurului statului cu casa centrală de la Ministerul Cultelor, care aduna
veniturile averilor bisericeşti, administrate de culte; şi altele.197
Din 1863 domnitorul Cuza şi guvernul său reglementează unele stări de lucruri din Biserică
în mod deplin legal. Toate măsurile pe care le iau, au o acoperire legală deplină, căci, pentru fiecare
măsură se promulgă o lege specială. Unele dintre ele sunt rezolvări fericite ale unor dorinţe
naţionale. Altele - puţine de fapt - nu sunt tocmai indicate din unele puncte de vedere, în forma în
care au apărut. Le vom prezenta mai întâi de cele acceptate unanim în ţară, după care ne vom opri
asupra celorlalte, metoda aceasta fiindu-ne indicată de altfel şi de cronologia lor.
a. Legea privind obligaţia de a folosi limba română în cult (1863)
În 1863 printr-un decret domnesc se impunea obligaţia ca limba întrebuinţată la serviciul
divin să fie cea română. De la această lege făceau excepţie doar două biserici din ţară: Catedrala Sf.
Arhangheli din Brăila şi Biserica Sf. Ioan cel Mare din Bucureşti.
b. Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863)
La sfârşitul aceluiaşi an a apărut cea mai importantă lege bisericească a lui Cuza, prin care
se secularizau toate averile mănăstireşti. Având în vedere importanţa şi mai ales urmările pe care le-
a avut secularizarea în plan bisericesc, vom dezbate pe larg această lege. „Legea secularizării nu
este o lege ca celelalte, introdusă prin mesaj în dezbaterile Adunării. Ea curma într-un chip
îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate, o chestiune seculară”.198 Prin secularizare se
legaliza astfel luarea averilor mănăstireşti pământene şi se reglementa în acelaşi timp şi cu privire la
mănăstirile închinate, ale căror averi treceau, de asemenea, în posesia Statului român.
196 Bisericile mănăstirilor rămân biserici de mir, iar celelalte încăperi devin şcoli sau alte aşezăminte de folos obştesc, Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 100.197 N. Dobrescu, op. cit., p. 98-100.198 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I, Iaşi 1903, p. 290-291.
124
Pentru a înţelege importanţa acestei legi, trebuie să avem o idee clară a ceea ce erau aceste
mănăstiri închinate. Acestea erau vechi mănăstiri pământene pe care fondatorii, sau urmaşii, le
închinaseră Locurilor Sfinte din Orient. În afară de clădirile şi toate obiectele de cult cu care erau
înzestrate aceste locaşuri, fiecare mănăstire mai avea însemnate moşii, dăruite tot de fondatorii sau
de urmaşii lor. Închinarea mănăstirilor a început încă din sec. XIV-XV, imediat după ce turcii
cotropitori au început să jefuiască Principatele române. Scopul închinării era: „a) ca să se păstreze
puritatea credinţei în Biserica română, Orientul fiind socotit sorginta adevărată a religiei creştine
şi b) ca o măsură de prevedere şi prudenţă ce tindea la conservarea moşiilor dăruite mănăstirilor
ţării şi prin aceasta la conservarea teritoriului naţional”.199 Înţelegem astfel de ce erau o mulţime
de mănăstiri închinate, iar a cincea parte a teritoriului Ţărilor Române aparţinea acestor mănăstiri.
După căderea Constantinopolului (1453), grecii s-au răspândit peste tot, venind şi în
Principatele Române în număr destul de mare. La început au venit în Principate după ajutoare, dar
cu timpul s-au stabilit aici, atraşi şi de bogăţia mănăstirilor închinate. De aceea au încercat să devină
ei egumenii acestor mănăstiri, ceea ce mulţi au reuşit. Cu timpul aceşti greci reuşesc, prin diferite
mijloace, să mai închine şi alte mănăstiri pământene. Procedeul acesta nu a întârziat, însă, să
provoace aversiune împotriva lor, chiar din partea conducătorilor Ţărilor Române.200
În perioada analizată, problema mănăstirilor închinate era la ordinea zilei. Toată ţara era
nemulţumită de comportarea egumenilor acestor mănăstiri. Ei luau toate veniturile averilor
mănăstireşti şi le cheltuiau ei, sau le trimiteau în Orient, fără să dea socoteală cuiva de ceea ce
făceau ei. Ca străini, ei nu vroiau să aibă nicio obligaţie faţă de conducerea laică a Principatelor şi
cu timpul s-au sustras cu totul şi de la jurisdicţia bisericească a ţării, prin instituirea epitropiei
Locaşurilor sfinte, pe timpul lui Alexandru Ghica.201
Prin administrarea de către aceşti egumeni, mănăstirile se ruinaseră cu totul, iar călugări
mai erau doar foarte puţini. Mănăstirile deveniseră, aşa cum spunea Gheorghe Bibescu: „nişte
obiecte de precupeţie scandaloasă (…) nişte triste singurătăţi unde abia se mai găsea câte un
servitor care să celebreze serviciul divin”.202
Conferinţa de la Paris (1858) a luat în discuţie problema mănăstirilor închinate şi a hotărât
prin «Protocolul 13» ca guvernul român şi clerul grecesc să se înţeleagă între ei printr-un
compromis.203 Hotărârea aceasta nu a adus însă niciun rezultat pozitiv. Nu s-a ajuns la nicio
199 N. Dobrescu, op. cit., p. 157. Majoritatea mănăstirilor erau închinate Muntelui Athos, pentru că acesta avea o situaţie privilegiată în Imperiul otoman200 Cea dintâi mişcare de reacţiune împotriva înstrăinării mănăstirilor pământene se face de către Alexandru Iliaş, în Muntenia, la anul 1628. Modul cum se luau mănăstirile prin uzurpare de către greci, reiese dintr-un hrisov al lui Matei Basarab (1639), Cf. A. D. Xenopol, op. cit., vol. I, p. 291-292.201 A. D. Xenopol, op. cit., vol. I, p. 303.202 Dintr-o scrisoare a principelui Gh. Bibescu către comitele de Nesselrode, ministru rus, din 20 septembrie 1843, Cf. A. D Xenopol, op. cit., vol. I, p. 304.203 A. D. Xenopol, op. cit., vol. I, p. 316.
125
înţelegere, din cauza guvernului român (de data aceasta), deşi grecii - ca niciodată - erau gata să
trateze diferendumul. Guvernul amâna tratativele, luând între timp unele măsuri pregătitoare, pentru
ca la 13 decembrie 1863 să poată promulga legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti.
Legea secularizării stabilea că toate averile mănăstirilor din România, închinate sau
pământene, „sunt şi rămân averi ale Statului” (art. 1). Sub formă de ajutor se acorda Locurilor
sfinte suma de 82 milioane lei (art. 3). Egumenii greci erau obligaţi să dea guvernului ornamentele,
obiectele de cult cu care pietatea strămoşilor noştri înzestrase aceste aşezăminte, precum şi
documentele ce le-au fost încredinţate (art. 6).204
În ţară, legea secularizării a produs o mare mulţumire, căci se rezolva într-un mod fericit, o
problemă aşa de încurcată. Se înlătura prin aceasta stăpânirea unor străini asupra bunurilor ţării
noastre şi se crea posibilitatea îmbunătăţirii situaţiei multor cetăţeni care până atunci fuseseră
slugile acelor străini. În afara ţării însă, această lege nemulţumea - în special - pe mulţi conducători
ai Bisericilor din Orientul ortodox, care se obişnuiseră să primească de aici tot ceea ce aveau
nevoie. Aceşti nemulţumiţi nu au rămas pasivi în faţa secularizării. Ei au încercat să intervină prin
Patriarhul de Constantinopol, dar pe plan bisericesc n-au putut face nimic, pentru că pretinsul lor
drept de proprietate asupra moşiilor din ţara noastră, nu se putea susţine pe baza unor norme sau
canoane bisericeşti. De aceea, dându-şi seama că pe această linie nu mai pot salva situaţia205,
intervin pe lângă Puterile europene, dând astfel o amploare nemaiîntâlnită în istorie, pentru o
problemă ca aceasta.
Grecii pretindeau că aveau drept de proprietate aici, întrucât susţineau că moşiile le-au fost
dăruite lor. Dacă analizăm însă atent hrisoavele de închinare şi ţinem seamă şi de modul în care se
făcea dăruirea proprietăţii în vechime în Principate, ne dăm seama că niciun grec nu avea - real -
drept de proprietate asupra vreunei moşii mănăstireşti.206 Şi chiar dacă vreodată grecii ar fi avut aici
vreun drept de proprietate, acum dreptul acesta nu mai era compatibil cu starea de fapt a
Principatelor unite. Grecii nu înţeleg această situaţie şi, în speranţa că vremurile apuse se vor
întoarce şi ei îşi vor lua averile, refuză ajutorul acordat de Ţara noastră în urma secularizării şi se
declară duşmani ai domnitorului Cuza. Calculele lor greşite i-au făcut să piardă ultimele venituri pe
care le mai puteau câştiga din Principatele române. Astfel s-a soluţionat problema mănăstirilor
închinate.
c. Legea pentru înmormântări (1864)
204 Lege pentru secularizarea averilor mănăstireşti. Decret nr. 1251 din 15 septembrie 1863, Cf. I. M. Bujoreanu, op. cit., p. 1796-1797.205 Mitropolitul Ţarii Româneşti dăduse binecuvântarea sa acestei măsuri, Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 103.206 Formula prin care se făcea dăruirea proprietăţii în vechime: „unic stătător în veci”, nu se întâlneşte nicăieri în hărăzirea mănăstirilor, Cf. A. D. Xenopol, op. cit., vol. 1, p. 340.
126
După legea pentru secularizare au mai fost emise şi alte legi care reglementau treburi ce ţin
de viaţa Bisericii. În 1864 a apărut Legea pentru înmormântări, prin care se punea în vedere tuturor
cultelor din ţară, că sunt datoare să-şi creeze cimitire de înmormântare, la cel puţin 200 m. de
marginea fiecărui oraş sau sat, interzicând, în acelaşi timp, înmormântarea în biserici, temple,
sinagogi, spitale, capele precum şi în jurul acestor edificii (art. 1 şi 2).207
d. Legea pentru comunele urbane şi rurale (1864)
Prin Legea pentru comunele urbane şi rurale, apărută la scurt timp după aceasta, s-au luat
actele stării civile din mâna clerului şi s-au dat primarilor comunelor.208
*
De menţionat este şi faptul că în noiembrie 1864, printr-un decret domnesc s-a înfiinţat
Episcopia Dunării de Jos.209
Acestea au fost principalele măsuri şi primele legi bisericeşti ale domnitorului Cuza,
acceptate şi socotite, în mare parte, ca salutare nu numai Statului ci şi Bisericii.
B. Ultimele legi bisericeşti ale Domnitorului Cuza
La sfârşitul anului 1864 au mai apărut încă două legi care priveau organizarea bisericească.
Ambele legi poartă numele de «Decrete organice». La 30 noiembrie 1864 a fost emis Decretul
organic pentru regularea schimei monahiceşti sau «Legea călugăriei», iar la 3 decembrie Decretul
organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române.
a. Decretul pentru regularea schimei monahale (1864)
Acest decret reglementează problema monahismului într-un mod cu totul nou. Decretul
prevedea în primul rând cine poate intra în monahism, stabilind că în afară de cei cu „ învăţături
seminariale şi cu vocaţie pentru a putea forma clerul înalt” (art. 2), nimeni nu va putea intra în
monahism, sub vârsta minimă de 60 ani pentru bărbaţi şi 50 ani pentru femei (art. 1 şi 3). De la
această regulă făceau excepţie bărbaţii şi femeile invalizi sau suferinzi de boli incurabile (art. 1 şi
3). În general, intrarea în monahism nu se putea face decât pe bază de autorizaţie din partea
Sinodului general şi din partea Ministerului Cultelor (art. 5) şi numai la acele mănăstiri, schituri sau
sihăstrii stabilite prin „regulament special” (cap. II, art. 4). Pentru întreţinerea călugărilor şi a
călugăriţelor, decretul arăta că „Ministerul cultelor prevede în buget sume anuale pe numele lor”
207 Lege pentru înmormântări, decretată la 18 martie 1864, Cf. I. Bujoreanu, op. cit., vol. I, p. 932.208 Decret nr. 394, din 31 martie 1864, Art. 92, Cf. I. Bujoreanu, op. cit., vol. I, p. 884.209 Decret dat la 17 noiembrie 1864, Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 106.
127
(cap. IV, art. 6). Un regulament special pentru administrarea economică a chinoviilor, întocmit de
Ministerul cultelor, urma să reglementeze acest lucru. (cap. IV, art. 7).210
b. Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale (1864)
Acest decret organic, care prevedea înfiinţarea unei „autorităţi centrale sinodale” a apărut
doar la câteva zile după decretul organic amintit şi reglementa problema sinodală într-un mod destul
de încurcat.
Aşa cum am arătat anterior, cele două Biserici din Principate erau lipsite de o autoritate
sinodală. Această problemă trebuia rezolvată acum, deoarece ierarhii celor două ţări alcătuiau un
număr suficient pentru a se putea constitui într-un sinod. Aceştia continuau însă să trăiască sub
imperiul aceleiaşi dependenţe de Constantinopol şi nu îndrăzneau să facă ceva, fără asentimentul
Patriarhiei. În acest sens, domnitorul şi guvernul său, dorind să rezolve problema dependenţei de
Constantinopol, au emis această lege.
Primul act pe care-l săvârşesc este declararea independenţei Bisericii române (art. 1). Era
cel mai important act pe care trebuia să-l obţină şi aceasta pentru interese de stat, în primul rând.
Restul decretului organic, nu este decât o consecinţă a declarării independenţei Bisericii române.
Cei care au participat la emiterea decretului ştiau că-i absolut necesar să existe un sinod într-o
Biserică independentă, însă au săvârşit unele greşeli în alcătuirea acestei legi, greşeli incompatibile
cu dreptul pe care şi l-au luat, de a legifera în această privinţă.
Decretul organic cerea formarea unui sinod general al Bisericii române şi a sinoadelor
eparhiale (art. 2). Sinodul general se alcătuia, conform decretului, din mitropoliţii şi episcopii
eparhioţi, din arhiereii români şi „din câte 3 deputaţi aleşi de fiecare eparhie de către clerul de mir
şi numai dintre preoţii de mir sau şi persoane laice cu cunoştinţe teologice”.211 Din sinod mai
făceau parte şi decanii facultăţilor de teologie din Bucureşti şi Iaşi (art. 4). Sinoadele eparhiale se
alcătuiau după acelaşi procedeu (cap. IV ar. 24). Într-o măsură mică era dată posibilitatea şi laicilor
de a face parte din sinoade. Aceasta înseamnă că sinodul general şi sinoadele eparhiale aveau
posibilitatea să devină sinoade mixte dar, după cum constatăm, „nu era obligatorie constituirea lor
în acest fel”.212 Decretul organic se mai ocupa de modul convocării sinodului general, precum şi de
atribuţiile lui şi ale sinoadelor eparhiale. „Publicţiunile de convocare ale sinodului general în
seziune ordinară se făceau de către Ministerul cultelor, după aprobarea domnitorului” (art. 9). În
competenţa sinodului general intrau atribuţii legislative, administrative şi judiciare.
Dintre atribuţiile legislative amintim: disciplina bisericească şi monahală; ritualul
bisericesc în marginile legilor şi a regulamentelor; legile de hirotonii, etc.
210 Decret organic nr. 1678, din 30 noiembrie 1864, Cf. I. M. Bujoreanu, op. cit, vol. I, p. 1795-1796.211 Decret organic nr. 1703, din 3 decembrie 1864, la I. Bujoreanu, op. cit., p. 1789-1791.212 Pr. Prof. Liviu Stan, Mirenii în Biserică, studiu canonic-istoric, Sibiu 1939 p. 206.
128
Atribuţiile administrative erau: hirotonia episcopilor şi mitropoliţilor; reglementarea
situaţiei parohiilor şi a preoţilor de la parohii; educaţia clerului; cercetarea, amendarea şi tipărirea
cărţilor cultelor; autorizări de călugăriri, etc.
Atribuţiile judiciare ale sinodului general erau: judecarea conflictelor între episcopi;
judecarea, în ultimă instanţă a proceselor disciplinare a persoanelor bisericeşti (art. 19).
Sinoadele eparhiale, conform decretului, aveau în atribuţiile lor executarea legilor votate de
sinodul general şi sancţionate de domn şi judecarea în materie de disciplină bisericească (cap. IV
art. 25).
Decretul organic a fost completat de două regulamente, care arătau cum să se facă alegerea,
membrilor sinodului general213 şi cum funcţionează el.214 Din conţinutul regulamentului interior este
necesar să reţinem că preşedinţia sinodului o avea Mitropolitul primat (cap. II, art. 9), în numele
domnitorului (cf. art. 5 din Decret.) Libertatea discuţiilor în sinod era garantată prin art. 4.
„Singurele discuţii interzise în sinod erau acelea care ar atinge dogmele religiunii” (art. 6). Pentru
problemele puse în dezbatere prin decretul de convocare, sinodul general alegea prin vot câte o
comisie (cap. II, art. 2) care, în cel mult trei şedinţe, trebuia să prezinte sinodului rezultatul (cap. V,
art. 49).
Acesta este pe scurt conţinutul decretului organic care, împreună cu cele două regulamente,
poartă denumirea de «lege sinodală». Sinodul general s-a întrunit doar de trei ori (1865, 1867 şi
1869) fără însă să-şi poată impune autoritatea sa, căci de la început a fost condamnat chiar de unii
dintre membrii săi.215 Hotărârile luate de acest sinod nu s-au aplicat, deoarece nici guvernul şi nici
mitropolitul primat nu le-au dat însemnătatea cuvenită. Sinodul a căzut în desuetudine din 1869, din
cauză că nu s-au mai prezentat la această sesiune decât 4 membri.
Legea sinodală, conform unor mărturii istorice, a fost întocmită în Consiliul de Stat de către
bătrânul învăţat Aug. Tr. Laurian. Acesta „a luat de normă organizarea bisericească de curând
introdusă de Şaguna în Transilvania”216 şi a transpus-o în legea sinodală, cu unele modificări. În
ceea ce priveşte reforma şaguniană cu privire la problema sinodală, „Biserica ardeleană a fost în
necontenite legături cu Biserica din Principate şi nu putea să adopte o practică cu totul străină de
aşezămintele Bisericii din Ţările române, care, la rândul ei, menţinea contact viu cu celelalte
Biserici orientale: slave şi greceşti”.217 Pe lângă aceasta, mitropolitul Şaguna era un bun cunoscător
213 Regulamentul pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii române, Cf. I. Bujoreanu, op. cit., vol. I p. 1791-1792.214 Regulamentul interior al sinodului general al Bisericii române, Cf. I. Bujoreanu, op. cit., vol. I, p. 1792-1795.215 Episcopii Neofit Scriban, Filaret Scriban şi Ioanichie Evantias au protestat scris împotriva acestui sinod.216 N. Dobrescu, op. cit., p. 117.217 Pr. Prof. L. Stan, op. cit., p 165.
129
nu numai al istoriei, ci şi al canoanelor Bisericii, astfel încât o greşeală din partea lui nu era
posibilă.218
Revenind la legea sinodală, alcătuită de Laurian, constatăm că aceasta este o copie
defectuoasă a legii şaguniene, pe care a luat-o ca normă. Greşeala conceperii acestei legi sinodale se
evidenţiază printr-o contrazicere capitală, pe care o vom analiza din punct de vedere canonic.
c. Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi din România (1865)
Ultima lege bisericească a lui Cuza este Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi
eparhioţi din România sancţionată de domnitorul Cuza la 11 mai 1865. Această lege nu are decât
trei articole şi se prezintă astfel:
„Art. 1: „Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn, după o
prezentare a ministrului de culte în urma deliberaţiunii Consiliului de miniştri;
Art. 2: Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român, având cel puţin: -
Mitropoliţii vârsta de 40 ani, iar episcopii 35 ani cunoscuţi prin pietate, învăţătură şi capacitate;
Art. 3: Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului
ţării, iar pentru orice alte delicte, înaintea Curţii de Casaţiune”.219
Această lege aducea două lucruri noi în Biserica noastră:
a) numirea episcopilor şi a mitropoliţilor şi
b) judecarea lor de către un tribunal civil pentru delicte de altă natură decât bisericească.
218 Proiectul de statut pentru organizarea Bisericii ortodoxe din statele austriace, întocmit de mitropolitul Andrei Şaguna prevedea înfiinţarea a cinci categorii de sinoade la care participau ca membri 2/3 mireni şi l/3 clerici. Acestea erau: sinodul parohial, sinodul protopopesc, sinodul eparhial, sinodul arhidiecezan şi sinodul mitropolitan. Aceste sinoade nu erau în fond decât nişte adunări bisericeşti. Şaguna urmărea însă şi interese naţionale, pe lângă realizarea principiului sinodalităţii în întregul sistem de organizare al Bisericii sale. Motivul acesta justifică participarea mirenilor în număr dublu la aceste adunări bisericeşti şi ne ajută să înţelegem de ce aceste adunări se numeau sinoade. Pentru a fi pe linia practicii şi a normelor Bisericii, Şaguna prevedea încă un sinod alcătuit numai din episcopi, singurul de fapt care-şi merită titlul. Proiectul lui Şaguna arăta că, deşi sinoadele eparhiale şi cel mitropolitan au atribuţii de a conduce şi controla viaţa bisericească, ele nu au în faţa sinodului episcopesc, care este „autoritatea supremă în Biserică”, decât calitatea de foruri consultative. Aşa se prezenta în linii mari proiectul de lege pentru organizarea Bisericii ardelene, conceput de Şaguna. El nu aducea principial nimic nou, căci participarea mirenilor la sinoade nu era străină practicii Bisericii. Istoria ne vorbeşte de nenumărate sinoade bisericeşti, la care participau şi mirenii iar practica aceasta era destul de veche, căci instituţia sinoadelor mixte, constituite din clerici şi laici sub forma unor adunări generale mixte, se impusese prin «Approbatele» din veacul XVI şi XVII. Aceste sinoade mixte s-au menţinut până în timpul episcopului Nichitici Ghedeon (sec. XVIII), când cad în desuetudine. Şaguna, prin proiectul său, nu făcea altceva decât să reafirme aceste sinoade mixte, reînviind în acelaşi timp o tradiţie nu numai a Bisericii ardelene, ci şi a Bisericii ortodoxe în genere. Instituţia sinoadelor mixte este „în tradiţia Bisericii ortodoxe, care tradiţie este o garanţie pentru utilitatea lor şi le imprumută o suficientă autoritate legală”. (Cf. Pr. Prof. L. Stan, op. cit., p 238). Istoria Bisericii ne poate oferi suficiente mărturii în această privinţă. 219 I. M. Bujoreanu, op. cit., vol. I, p. 1789.
130
C. Lupta pentru canonicitate
Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi şi legea sinodală au produs tulburări atât în
rândul ierarhiei bisericeşti din ţara noastră, cât şi în Bisericile ortodoxe din Orient. În ţara noastră,
prin numirea de către domnitor a unor episcopi, ierarhii s-au împărţit în două partide: de o parte
erau episcopii numiţi prin decret domnesc, care au acceptat această situaţia cu intenţia de a da
„concursul” noului guvern în „treburile bisericeşti”220, iar de cealaltă parte se situau unii dintre
episcopii care nu erau în funcţiune, fie dintre cei ce refuzaseră numirea (demisionând), fie dintre cei
care nu fuseseră numiţi, ci erau numai arhierei titulari. Şi de o parte şi de alta erau arhierei de
valoare. De partea celor care condamnau legile lui Cuza erau arhiereii Neofit Scriban, Filaret
Scriban, Iosib Bobulescu şi Ioanichie de Evantia. De cealaltă parte erau: renumitul episcop
Melchisedec, Dionisie Romano, Calinic Miclescu, Iosif Gheorghian şi alţii.221 Disputa aceasta s-a
dus la început numai din partea episcopilor care condamnau ultimele legi bisericeşti ale lui Cuza,
însă şi cei din partida celor numiţi, deşi continuau să rămână în funcţiune, apreciau în acelaşi sens
acele legi.222 Aceştia din urmă însă au înţeles că măsurile luate prin legile lui Cuza sunt doar o
excepţie cerută de necesităţile timpului, la care - după promisiunea domnitorului - se va reveni.
Într-adevăr, trebuie să recunoaştem că era o „nevoe a momentului” ca Ţara să aibă o
Biserică neatârnată în mod real şi o ierarhie credincioasă ei. Această necesitate se impunea ca
singura posibilitate de stingere a nenumăratelor intrigi de tot felul, pe care le făceau călugării greci
şi Patriarhia din Constantinopol, în urma secularizării averilor mănăstireşti.
Episcopii care condamnau legile lui Cuza îşi sprijineau acuzaţiile lor pe canoanele Bisericii,
calificând legea sinodală şi legea pentru numire ca anticanonice. Ei afirmau că sunt apărători ai
canoanelor, pe care le confundau în mod conştient cu dogmele223 şi se considerau singurii în drept
să fie episcopi, căci cei care primiseră numirea erau socotiţi „trădători ai drepturilor Bisericii”.224
Combătând legea sinodală, episcopii apărători ai canoanelor afirmau despre constituirea
sinodului că este „o chestiune a Bisericii şi a episcopilor” şi în niciun caz „nu este de competenţa
unor oameni sau a unor autorităţi civile”.225 Legea sinodală, ziceau ei, „este contra canoanelor şi a
uzanţelor ţării”. Sinodul general, astfel constituit „nu are dreptul şi chemarea unui sinod
220 Episcopul Melchisedec, Scrisoarea către arhim. Climent Nicolau, din 17 iunie 1865, Cf. C. C. Diculescu, Din corespondenţa episcopului Melchisedec, Bucureşti 1909, p. 15.221 Aceştia erau în număr de şase, adică aproape toţi ierarhii in funcţiune. Numai mitropolitul Ungro-Vlahiei şi episcopul Râmnicului nu intrau în această categorie.222 Melchisedec considera că s-au călcat „sfintele aşezăminte” (în 1865). Scrisoarea cit., Cf. CC. Diculescu, op. cit., p. 15.223 N. Scriban, Apologia P.S. N. Scriban faţă cu clevetitorii săi din Iaşi şi Bucureşti, Bucureşti 1867, p. 16.224 Idem, Răsturnare ultimilor rătăciri..., Bucureşti, 1867.225 Idem, Apologia..., p. 28.
131
canonic”.226 Necanonicitatea acestui sinod o probau prin canoanele pe care le însumează titlul VIII,
al Nomocanonului lui Fotie.227
Analizând canoanele invocate cu privire la legea sinodală, suntem puşi în faţa unei
probleme destul de dificil de lămurit. În general, canoanele reglementează numai problema
sinoadelor episcopeşti, fără să excludă sau să legitimeze şi celelalte instituţii sinodale mixte, care au
apărut şi au funcţionat în decursul istoriei Bisericii. Ele reglementează cu privire la două categorii
de sinoade (complet - propriu zis - numai cu privire la sinodului general), presupunând, fireşte, şi
sinodul ecumenic, cel mai înalt for al Bisericii, pe care, deşi canoanele nu îl amintesc, nimeni nu i-a
contestat până acum canonicitatea. Conform indicaţiilor canonice, cele două categorii de sinoade
trebuie să se prezinte astfel:
a) sinodul general, alcătuit din câte doi episcopi din fiecare provincie (can. 8 Cartagina).
Acesta avea dreptul să delibereze în orice problemă, hotărârile lui fiind obligatorii pentru toate
provinciile care aveau membri în sinod;
b) sinodul eparhial (mitropolitan), alcătuit din episcopii unei mitropolii, subordonat direct
sinodului general, cu drepturi limitate la probleme administrative şi disciplinare.228 Atât la sinoadele
generale, cât şi la cele eparhiale (mitropolitane) puteau lua parte şi credincioşi laici, după cum au
luat parte şi la sinoadele ecumenice. Alcătuirea sinoadelor mitropolitane, oricum ar fi făcută, nu
poate fi condamnată, deoarece ele nu dezbăteau probleme de doctrină. Acesta este şi motivul pentru
care canoanele nu s-au ocupat de ele.
Dacă privim sinodul general preconizat prin legea sinodală, în lumina acestor consideraţii
canonice, observăm că alcătuirea lui nu este conformă cu canoanele. Calitatea sinodului general de
for suprem al Bisericii române, reclamată prin articolele 2 şi 3 ale decretului organic, nu este
conformă, după canoane, cu alcătuirea lui şi din alţi membri în afară de episcopi. Dacă ne oprim
puţin însă la atribuţiile acestui sinod general, vom vedea că e o greşeală a iniţiatorului. Atribuţiile
sale limitate ce ţin de conducere şi disciplină, ne arată că nu-i vorba de un sinod general. Acest fapt
ni-l confirmă afirmaţia că sunt oprite discuţiile care ar atinge vreo dogmă (art. 6 Reg.). În faţa
acestor contradicţii, constatăm că acesta era un sinod general numai cu titlul. După atribuţii şi
componenţă, este mai degrabă un sinod mitropolitan. Cu toate acestea, sinodul general prin calitatea
lui de for suprem pe care şi-o reclama, calitate incompatibilă cu alcătuirea lui, este şi rămâne cu
calificarea dată de canonici, şi aceasta numai din cauza alcătuirii lui defectuoase.
Deşi neconformă cu canoanele, legea sinodală are totuşi partea ei pozitivă. Ea înlocuieşte o
lege necesară Bisericii în vremea aceea. Fără sinod, în situaţia creată prin declararea independenţei
226 Ibidem, p. 43.227 Ioanichie, episcop de Evantia, Răspuns dat Sf. Mitropolii a Ungro-Vlahiei, Bucureşti 1867, p. 5.228 Acest sinod nu avea voie, după canoane, să ia în discuţie probleme dogmatice (Can. 95 Cartagina), Cf. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. de Uroş Kovincici şi N. Popovici, vol. II, partea I, Arad, 1934, p. 259.
132
Bisericii noastre, nu mai puteau exista - legitim bisericeşte - nici episcopate, nici unitate în Biserică
şi nici legături cu Biserica ecumenică.229 Legea sinodală dezvăluia în acelaşi timp caracterul
necanonic al unei practici tolerată de Patriarhia de Constantinopol şi resesizată de canonici. Este
vorba de lipsa unui sinod în ţară, practică neconformă cu litera canoanelor, care cereau întrunirea
anuală a sinoadelor mitropolitane (ex. can. 95 Cartagina).
O acuzaţie gravă i s-ar mai putea aduce legii sinodale din cauza dreptului de a hirotoni pe
mitropoliţi şi episcopi, acordat tuturor membrilor sinodului. Aceasta nu înseamnă însă că iniţiatorul
ei a intenţionat prin aceasta să acorde dreptul de a hirotoni şi celor care nu-l aveau. De aceea
considerăm acest fapt ca o scăpare din vedere.
Tot în legătură cu legea sinodală, susţinătorii canoanelor mai aduceau o acuzaţie. Ei probau
necanonicitatea sinodului cu necanonicitatea unor episcopi care fac parte din el. Această acuzaţie
este neîntemeiată, deoarece niciunul dintre episcopii care făceau parte din sinod nu câştigase
demnitatea episcopatului în mod necanonic. Canonicii fac aici o gravă confuzie: ei confundă actul
hirotoniei cu alegerea şi numirea episcopilor.
Legea pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi - ultima lege bisericească a lui
Cuza - este controversată mai mult decât prima deşi ea este mai puţin culpabilă de necanonicitate.
Legea aceasta - considerau canonicii - „introduce în ţară un episcopat civil”, „neatârnat de Biserică
şi de canoanele Bisericii”, nişte „episcopi cu totul de o altă calitate sau însuşire decât acelea ce cer
sfintele canoane”.230 Prin aceasta ei aduc două acuzaţii destul de grave. Una, că episcopii s-au ales
în mod necanonic şi alta, că aceşti episcopi nu au însuşirile cerute de canoane.231 Dacă prima
acuzaţie poate fi luată în discuţie, a doua însă trebuie înlăturată de la început, ca fiind cu totul
inexactă. În ceea ce priveşte prima acuzaţie pe care o aduc canonicii, ei dovedesc cu canoanele
Bisericii, că alegerea episcopilor este necanonică, fiind făcută de „stăpânitorii lumeşti”232,
nesocotindu-se obiceiul istoric al ţării, care era în acord cu canoanele.233 Ei citează ca argument
canoanele: 30 apostolic; 4 al sin. I ecumenic; 3 sin. VII ec; Cartagina; 13 Laodiceea şi altele.
Canonul 30 apostolic se referă la cei ce se folosesc de autorităţile civile pentru a câştiga
demnitatea episcopală. Acesta nu se ocupă de fapt de problema alegerii şi numirii episcopilor.
Celelalte canoane care explică, completează şi întăresc dispoziţiile acestui canon se ocupă de
asemenea - în mod special - de actul hirotoniei, toate arătând modul legal de primire a demnităţii
episcopale. Astfel, can. 4 al sin. I ec. reia tema can. 30 apostolic, completând-o şi întărind-o, lucru
229 Calinic, Mitropolitul Primat al României, Iosif, Mitropolitul Moldovei şi Melchisedec, episcop de Roman, Studiu despre ierarhia şi instituţiunea sinodală în Biserica Ortodoxă a Răsăritului în genere şi despre Ierarhia şi instituţiunea sinodală a Bisericii Ortodoxe Române în special, citit şi aprobat de Sf. Sinod în octombrie 1883, Bucureşti 1883, p. 9.230 Ioanichie, episcop de Evantia, op. cit., p. 5.231 N. Scriban spunea că s-au impus Bisericii episcopii „stricaţi”, fără însă să dovedească această acuzaţie, Cf. Apologia..., p. 41.232 Idem, Răsturnare..., p. 12.233 Idem, Apologia.., p. 62.
133
pe care îl face şi mai mult canonul 3 al sinodului VII ecumenic. Sinoadele locale (12 şi nu 13
Laodiceea, 59 Cartagina, precum şi 19 şi 23 Antiohia, 6 Sardica etc), tratează în acelaşi sens
problema episcopatului. Toate aceste canoane, ca şi canonul 30 apostolic se ocupă în mod deosebit
şi direct de actul hirotoniei. Puţine dintre ele se referă şi la actul numirii. Acelea care vorbesc şi de
alegere, pomenesc şi de participarea poporului cu drept de propunere (can. 4 al sin. I ecumenic, 6
Sardica etc), sau de reprobare a candidatului (can. 19 Antiohia).
După cum se cunoaşte, problema episcopatului include trei acte bine distincte şi anume:
alegerea, hirotonia şi numirea. După canoane, prin alegere se desemna cel care urma să conducă o
eparhie. La acest act participa şi poporul, cu vot consultativ, însă numai episcopii aveau vot
deliberativ. Actul hirotoniei, cel mai important, care acordă celui ales demnitatea episcopală, era un
drept exclusiv al episcopilor. Numirea sau instituirea conform canoanelor nu este un act aparte, ci
este legat de hirotonie. Mitropoliţii şi episcopii veneau şi aşezau pe cei aleşi şi examinaţi (can. 12
Laodiceea), ceea ce înseamnă că îi hirotoneau şi instituiau în acelaşi timp, prin actul hirotoniei. Cu
timpul, actul numirii începe să se distingă ca un act de sine stătător, devenind, într-o vreme, un
drept al conducătorilor statului. Actul alegerii, de asemenea cade sub influenţa puterii politice.
Conducătorii statului, socotiţi protectori ai Bisericii, iau locul credincioşilor, adică dreptul de
odinioară al poporului.234 Această practică înregistrată de istoria Bisericii nu a fost condamnată de
Biserică şi nici măcar calificată ca necanonică, ci dimpotrivă, a fost reglementată într-o vreme chiar
de un sinod patriarhal.235 Faptul acesta ne arată că Biserica şi-a reclamat dreptul de a avea un
caracter dinamic şi de a lua uneori hotărâri chiar contrare unor afirmaţii canonice, care nu au un
conţinut dogmatic. Biserica îşi duce viaţa sa în lume şi de aceea e necesar ca ea să se încadreze
permanent în ansamblul condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea sau misiunea.236 Fireşte, această
încadrare trebuie făcută în acord cu norma de credinţă.
Legea pentru numirea episcopilor şi mitropoliţilor, privită în lumina celor arătate, nu poate
fi câtuşi de puţin condamnabilă. Ea nu este împotriva canoanelor, căci prin ea nu se atinge actul
hirotoniei. Cuza n-a luat nicio măsură cu privire la actul hirotoniei, ci numai a schimbat modul de
alegere şi numire. Acest mod nu este o noutate în practica Bisericii, dimpotrivă, este o reînviere a
dreptului conducătorilor statului de a-şi spune cuvântul la alegerea şi numirea episcopilor, drept
recunoscut şi de Biserică.
Formal i se poate atribui o greşeală legii pentru numire, şi aceasta, din cauză că ea nu
prevedea aprecierea şi recunoaşterea de către Biserică a celor numiţi de Domn. Dar aceasta numai
234 Pr. Prof. L. Stan, op. cit., p. 474-475.235 C. Dron, Canoanele, text şi interpretare. Sinoadele ecumenice, vol. II, Bucureşti, 1935, comentar la canonul 4 al sin. I ecumenic, p. 31.236 Pentru aceasta Biserica are puterea de a emite noi canoane, de a le aproba, modifica, interpreta şi aplica pe cele vechi, în funcţie de nevoile vieţii bisericeşti, Cf. Pr. Prof. Liviu Stan, Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică, în „Mitropilia Olteniei”, An. VI (1954), nr. 11-12, p. 601.
134
formal, deoarece episcopii numiţi erau apreciaţi şi recunoscuţi mai înainte, fiind deja hirotoniţi.237
Cea de-a doua acuzaţie pe care o aduceau canonicii, cu privire la nevrednicia episcopilor numiţi, se
dovedeşte a fi neîntemeiată.
Cele prezentate până acum constituie doar o parte a luptei pentru canonicitate, şi anume
acuzaţiile venite din ţară238, cu privire la legile lui Cuza. Aceste legi însă au fost criticate şi din
afară. Legea sinodală şi mai ales legea pentru numire, prin faptul că au apărut în urma secularizării,
au dat ocazia Patriarhiei de Constantinopol şi în general Bisericilor ortodoxe din Orient „să-şi ia
revanşa la lovitura ce li se dase prin legea pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate”.239
Biserica din Constantinopol nu putea aproba legea pentru numire şi, mai ales, legea sinodală, prin
care Biserica, noastră scăpa de sub „ocrotirea sa”. Întregul Orient ortodox avea în fond şi motive să
nu accepte legile şi măsurile aceluia care le dăduse o puternică lovitură prin secularizare.
Patriarhia de Constantinopol, nu atât pentru a proteja dogmatic Biserica noastră, cât pentru
a răzbuna căderea locurilor sfinte în problema mănăstirilor închinate, a convocat, la 15 aprilie 1865,
un sinod la Constantinopol. Acest sinod a condamnat ca inovaţiii arbitrare, contrare canoanelor şi
vechii tradiţii a Bisericii, următoarele: „a) Proclamarea de la sine a Bisericii ca independentă; b)
participarea membrilor mireni la sinod; c) prezidarea sinodului de mitropolit în numele
domnitorului; d) orânduirea de mai înainte a celor ce va dezbate sinodul; e) numirea episcopilor de
către guvern; f) restricţiunile la intrarea în monahism”.240 Hotărârea sinodului a fost comunicată
domnitorului şi mitropolitului Munteniei şi celui al Moldovei. De asemenea, s-a făcut cunoscută
„situaţia Bisericii române tuturor Patriarhalelor ortodoxe şi Bisericilor autocefale”.241 În ţara
noastră a fost trimis de către Patriarhie, un arhimandrit, să aducă la cunoştinţă hotărârea sinodului şi
să ducă tratative cu domnitorul ţării.242 Domnitorul însă nu a cedat, căci şi-ar fi compromis actele
sale şi s-ar fi atins suveranitatea Ţării. „Apoi, din partea Patriarhiei s-a făcut o imprudenţă, căci s-a
ridicat chestiunea secularizării, reclamându-se despăgubiri, ba chiar şi veniturile mănăstirilor
închinate”.243
În urma acestor manifestări, domnitorul Cuza, pentru a nu se da actelor sale alte interpretări
străine scopului pe care-l urmăreau, a trimis Patriarhului de Constantinopol o scrisoare prin care
respingea „orice amestec al oricărui sinod şi al oricărei Biserici străine şi al oricărui cap al unei
Biserici străine în afacerile dinlăuntru şi în disciplina Bisericii române”.244 Arătându-şi legitima
237 Toţi episcopii numiţi de Domn erau arhierei titulari, având deci recunoaşterea Patriarhiei de Constantinopol.238 Această dispută a început pe terenul principiilor, însă ea a degenerat foarte curând (canonicii şi necanonicii se gratificau între ei cu fel de fel de epitete), Cf. N. Dobrescu, op. cit., p, 123239 N. Dobrescu, op. cit., p. 129-130.240 Ibidem, p. 131.241 C. Erbiceanu, Viaţa P. S. Filaret Scriban, Bucureşti 1892, p. 72.242 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 22-23.243 C. Erbieeanu, op. cit., p. 72.244 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 23.
135
indignare pe care i-a produs-o acest amestec, Cuza spunea în acea scrisoare: „O asemenea crudă
ispită nu putem accepta să ne lovească chiar din acea parte care în zilele ei de asuprire şi necazuri,
a primit de la noi din timp vechi şi primeşte chiar astăzi cu mână largă atâtea şi atât de mari dovezi
de iubire şi generozitate, precum n-a primit din nicio parte a lumii creştine”.245 Referitor la acuzele
pe care le aducea Patriarhul legilor lui, Cuza răspundea, demonstrând „antica autocefalie a Bisericii
dace”; dreptul de a se rezerva elementului laic un loc şi „mai larg” în sinod; dreptul „Prinţului
Domnitor al României de a convoca sinoadele în virtutea uzului consacrat de secole şi afirmat de
istorie”. De asemenea, el arăta că numirea episcopilor nu este străină „instituţiunilor primitive ale
Bisericii creştine”, „spiritului bineînţeles al canoanelor” şi nici „legilor şi datinelor Ţării şi
Bisericii noastre naţionale”. Domnitorul spunea că a procedat la numirea episcopilor pentru
scaunele vacante în virtutea dreptului său de mandatar al întregii naţiuni: cler şi popor, care avea
acest drept după uz, adăugând totuşi că „a primit numai ca o excepţiune la regula statornicită în
trecut, această nouă îndatorire” pe care i-a impus-o Ţara. Încheind justificarea acestei legi, Cuza
spunea: „Arhiereii pe care i-am înălţat la scaunele episcopale vacante au fost şi aleşi după
glăsuirea canoanelor din bărbaţii «doririlor comune» distinşi prin pietatea, experienţa şi luminile
lor; din bărbaţi pe care însuşi Sfântul Scaun ecumenic, mai înainte de mine, i-a găsit vrednici de a
fi episcopi şi care de ani îndelungaţi păstoreau turmele binecuvântătoare, administrând, în calitate
de vicari diecezele române vacante”.246 Referitor la legea călugăriei, Cuza spune că este „conformă
cu spiritul canoanelor şi ale aşezămintelor Bisericii primitive”. Ea ţintea mai cu seamă la
„dezrădăcinarea ignoranţei, imoralităţii şi a nenumăratelor abuzuri care s-au încuibat în mănăstiri
spre scandalul Bisericii”. Domnitorul avea convingerea că această lege va fi „o adevărată
binefacere pentru cler şi pentru sfânta noastră Biserică (…) ţinând seama că din clerul monahal se
aleg conducătorii Bisericii”.247
Patriarhul Constantinopolului nu a luat în seamă justificarea lui Cuza ci s-a menţinut la
aprecierile sinodului. El a invitat sinodul grec şi sinodul rus să-şi dea avizul asupra legilor lui Cuza.
În anul următor, după ce a primit răspunsul solicitat celor două sinoade, Patriarhul era hotărât să
arunce anatema asupra Bisericii noastre, pentru a declara schisma în mod oficial. Dar, pentru că
guvernul provizoriu (căci între timp căzuse domnitorul Cuza) promisese în manifestul său către
Ţară că se vor îndrepta aceste lucruri, Patriarhul „se mulţumi numai cu ruperea legăturilor canonice
cu episcopii anticanonici”.248
Lupta pentru canonicitate nu ia însă sfârşit acum. Patriarhul trimite episcopilor «canonici» -
la cererea acestora - „instrucţiunile necesare după care trebuiau să se conducă în lupta pentru
245 Ibidem, p. 23.246 I. C. Apostol, Cuza Vodă şi reforma sa în Biserica română, după documente, Iaşi, 1912, p. 24.247 Din scrisoarea Domnitorului Cuza către Patriarhul Constantinopolei, din 26 iunie (8 iulie) 1865, Cf. I. C. Apostol, op. cit., p. 27-31.248 N. Dobrescu, op. cit., p. 132.
136
canonicitate”.249 În ţară disputa s-a continuat practic prin izolarea canonică a episcopilor numiţi, iar
teoretic, prin articole sau studii publicate în presa timpului.
Însă şi episcopii susţinători ai canoanelor primesc acuzaţii, căci mulţi dintre cărturarii
vremii - laici sau clerici – contestă acuzele şi pe acuzatorii care defăimau legile lui Cuza şi pe
epscopii numiţi.250 Situaţia aceasta s-a continuat până în anul 1872 când, prin tratative diplomatice
între guvernul ţării şi Patriarhia de Constantinopol şi celelalte Biserici ortodoxe, s-a ajuns la
soluţionarea problemei de canonicitate şi necanonicitate. „Guvernul Ţării, pentru împăciuirea cu
desăvârşire a chestiunii Bisericii naţionale a conceput un proiect de lege pentru alegerea
mitropoliţilor şi episcopilor, cum şi a constituirii unui sinod al Bisericii ortodoxe autocefale
române”.251 Acest proiect, devenit „lege organică prin votarea lui de Adunare (4 decembrie) şi
Senat (11 decembrie 1872) reglementa şi poziţia episcopilor numiţi de Cuza, menţinindu-i «cu toate
prerogativele» în demnităţile lor. Odată cu votarea acestei legi lupta pentru canonicitate se termină
căci articolul ultim al ei prevedea că, însăşi votarea legii să se considere ca un vot de alegere
pentru episcopii decretaţi. Era şi greu ca Corpurile legiuitoare să dea un vot negativ faţă de acei
ierarhi care ani întregi săvârşiseră misterele credinţei noastre ortodoxe”.252 Soluţionarea aceasta
este acceptată ulterior pe cale diplomatică, atât de Patriarhia de Constantinopol, cât şi de celelalte
Biserici ortodoxe şi a liniştit spiritele din ţară, punând capăt unei stări nedorite şi neindicate în
Biserica noastră.
Aşa s-a soluţionat conflictul care în istoria Bisericii române poartă numele de «lupta pentru
canonicitatea episcopatului», tulburare care este o mărturie grăitoare a modului în care au fost
primite legile bisericeşti ale lui Cuza de către unii episcopi.
*
Legile bisericeşti ale lui Cuza sunt în general, un câştig pentru Biserica din ţara noastră. De
aceea se cere şi o apreciere de altă natură decât cea legată de consideraţii canonice formale asupra
acestei încercări de înnoire a unor forme şi stări ce continuau să existe în Biserica noastră, în
defavoarea dezvoltării vieţii ţării în general. Aceste legi bisericeşti trebuie analizate, în primul rând,
în legătură cu situaţia generală a ţării. Nu trebuie să uităm că Alexandru Ioan Cuza vine pe tronul
Ţării ca ales al întregii naţiuni, în mijlocul unei situaţii interne deplorabile. De la început el îşi dă
seama că trebuia înlocuit vechiul sistem de conducere şi organizare. Reforma sa administrativă, ca
dimensiuni, era unică în ţara noastră, căci niciun domnitor nu a reuşit în zeci de ani de domnie să
249 «Instrucţiunile» trimise de Patriarhie în această privinţă arătau episcopilor canonici că nu le „este permis a coliturghisi cu aceia pe care nici Marea lui Hristos Biserică nu-i cunoaşte de adevăraţi şi legitimi păstori, ca unii ce nu prin uşă, ci pe aiurea au sărit în turma lui Hristos”, Cf. C. Erbiceanu, op. cit., p. 79. 250 Apare de ex. un articol în revista „Trompeta”, nr. 522, intitulat: „Bratianida”, la care N. Scriban răspunde, scriind lucrarea: Răsturnarea ultimelor rătăciri...251 C. Erbiceanu, op. cit., p. 88.252 N. Dobrescu, op. cit., p. 125-126.
137
dea legile pe care Cuza le-a alcătuit şi impus în numai şapte ani. A dat rezolvări fericite la probleme
mari şi principial nu a greşit.
Din cauză că înalta ierarhie căuta să-şi menţină vechea ei mentalitate şi atitudine tipic
feudală, impiedicând bunul mers al Ţării, Cuza a fost nevoit să legifereze şi în domeniul bisericesc.
Prin aceasta el face servicii şi Bisericii, căci îi indică şi îi oferă posibilitatea de a-şi dobândi
independenţa reală şi îi arată poziţia ei în Stat, lucru pe care îl uitaseră chiar unii conducători
bisericeşti.
Primele legi vizau probleme care aveau legătură directă cu interesele de Stat. Secularizarea,
codul civil, legea comunală, chiar dacă par să lovească în interesele Bisericii, ele nu sunt în fond
decât rezolvări ale unor probleme din domeniul Statului. Legea pentru obligativitatea limbii române
în Biserică şi legea pentru înmormântări dovedesc că Vodă-Cuza era animat de un patriotism
luminat. Legea monahală fiind o problemă care interesează deopotrivă Biserica şi Statul, a primit o
rezolvare potrivită nevoilor de atunci ale Bisericii şi ale Statului. Interesul pe care-l avea Statul în
această problemă este legat de faptul că oricare membru al Bisericii, indiferent că-i monah, preot de
mir, sau laic, este în primul rând cetăţean al Statului, calitate care creează obligaţii şi drepturi de o
parte şi de alta.
Două dintre legile lui Cuza par să favorizeze ideea că legiuitorul ar fi avut intenţia să
subordoneze Biserica nu numai Statului, ci şi ambiţiilor lui personale. Cercetându-le însă în mod
obiectiv, observăm că ele sunt cerute de împrejurări, iar greşelile de formă nu sunt făcute cu rele
intenţii, ci sunt rezultatul necunoaşterii temeinice a canoanelor Bisericii sau, pur şi simplu, sunt
scăpări din vedere.
Nemulţumirile produse de aceste legi «noi» în rândul unor oameni «vechi» sunt fireşti.
Sfârşitul luptei pentru canonicitate şi organizarea Bisericii noastre de atunci şi până astăzi
dovedesc că ceea ce a vrut să introducă Cuza prin legile sale, corespundea şi năzuinţelor Bisericii.
Aceasta constituie o dovadă în plus, şi cea mai grăitoare, despre valoarea şi trăinicia reformelor lui
bisericeşti.
Fondul pozitiv al acestor reforme şi verificarea lor prin timp, arată că procesul istoric
deschis de apărătorii «canonicităţii» a fost câştigat de Vodă-Cuza, de credincioşi şi de clericii
simpli, în numele cărora a acţionat în problemele bisericeşti.
3. Constituţia din 1866
138
După abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și
conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină pe tronul
României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și sociale.
Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen253 care a
acceptat propunerea la 25 aprilie 1866. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în București, fiind
proclamat domn de către Adunarea Legislativă, în clădirea Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii
lui Carol I, fusese aleasă Adunarea Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în
Adunare Constituantă. Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta şi a vota proiectul unei
Constituții. Constituția din 1866254 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după
modelul Constituției Belgiei din 1831 (care era considerată la acea vreme un model al constituţiei
burgheze) şi a fost cea mai longevivă constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a
regimului lui Carol I. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.
Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară și prevedea principii
democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de
bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori).
A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un
act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția
colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze
moderne și democratice.
Această Constituţie avea 128 de articole. Art. 5 garantează libertatea conştiinţei, a
învăţământului, a presei şi a întrunirilor.
În Art. 21 se spune: „Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este
garantată întrucât însă celebrarea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri.
Religiunea Ortodoxă a Răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica
Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea
cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi
disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală,
conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române sunt
aleşi după modul ce se determină printr-o lege specială”.
253 Carol era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei.254 Monitorul Oficial nr. 142, din 1 iulie 1866.
139
Art. 22: „Actele statului civil sunt atribuţiunea autorităţii civile. Întocmirea acestor acte va
trebui să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă care pentru căsătorii va fi obligatorie,
afară de cazurile ce se vor prevedea printr-o anume lege”.
În Art. 23 se prevede că libertatea învăţământului este garantată, iar învăţătura „în şcolile
Statului se dă fără plată”.
Constituţia din 1866, care a suferit trei revizuiri, în 1879, 1884 şi 1917, garantează
libertatea religioasă a cetăţenilor şi aduce clarificări cu privire la drepturile Bisericii Ortodoxe
Române în societate, în relaţiile cu statul şi cu autorităţile ecleziale. Ea și-a încetat aplicabilitatea la
data intrării în vigoare a Constituției din 1923.
4. Legea privind autocefalia Bisericii Române Ortodoxe (1885)
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre o
organizare bisericească pe un plan superior.
Încă din legea sinodală era inserată următoarea prevedere fundamentală: „Biserica
Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce
priveşte organizarea şi disciplina” (Art. 1). Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al
Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de
Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele două idei
principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea consfinţită în 1885,
dar pe care o vedem deja pusă în proiect şi adoptată în lege încă din anul 1864.
Din toamna anului 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol a
patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a problemei
autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea Biserica
Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi confirmarea
Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere
a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit trei documente
fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul primat
Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un
cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele
bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1 mai, în plenul Sinodului, a fost anunţată oficial
recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6
140
mai, a fost citit Tomosul255, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare
de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost
anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este
Sinod frate cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor. Astfel s-a consfinţit definitiv
statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti.
După dobândirea autocefaliei ierarhii bisericii noastre au depus eforturi şi pentru realizarea
Patriarhiei, ca semn de supremă recunoaştere de către Biserica Constantinopolului.
II. Legile din perioada 1918 - 1945
Legile României (1918-1945):
- Constituţia din 1923
- Constituţia din 1938
Legi privind viaţa religioasă:
- Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopesc şi mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul
de scaun patriarhal (1925)
- Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (1925)
- Concordatul României cu Vaticanul (1927)
- Legea regimului cultelor (1925 şi 1928)
*
Actul memorabil de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România,
a deschis o nouă etapă în viaţa statului naţional, în dezvoltarea sa social-economică, în creaţia
culturală şi schimbul internaţional de valori materiale şi spirituale.
După realizarea Marii Uniri, în România au urmat o serie de acţiuni fundamentale pentru
consolidarea unităţii în toate planurile, cu prioritate în cel administrativ şi legislativ. Numai astfel se
putea guverna eficient şi în folosul ţării. Actul reîntregirii a adus, însă, în plan social, o problematică
deosebit de complexă şi anume cea religioasă. Reunirea celor patru provincii româneşti a determinat
înfăptuirea, în primul rând, a omogenizării instituţionale statale. În acest context, una dintre
255 Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române „… Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă Noi, al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul Său Sinod, având ca Preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României,cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nicio altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericei Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-Omul, carele este singura temelie şi piatra cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor”. (IOACHIM cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolei, Romei nouă şi Patriarh icumenic.)
141
problemele de importanţă majoră pentru evoluţia societăţii româneşti şi a statului naţional reîntregit
o constituia reglementarea regimului cultelor religioase din România.256
Statul român trebuia să-şi clarifice raporturile sale cu acele culte minoritare din provinciile
româneşti realipite - Bucovina, Basarabia, Banat şi Transilvania - inexistente în Vechiul Regat şi
care funcţionau în România în virtutea legislaţiilor din statele în care fuseseră încorporate înainte de
anul 1918.257 Se impunea cu necesitate adoptarea unei legi speciale care să reglementeze regimul
general al cultelor religioase din ţară, cerinţă stipulată de altfel, şi în Constituţia din anul 1923,
articolul 22.258
Au existat, însă, şi factori de presiune care au determinat aprobarea Legii cultelor din 1928,
amintind aici încheierea Concordatului cu Vaticanul259, în 10 mai 1927, pe de o parte, iar pe de altă
parte insistenţa reprezentanţilor cultului baptist pe lângă guvernul român pentru recunoaşterea
legală a acestuia, cerând sprijin în acest sens, prin Nicolae Titulescu, la Societatea Naţiunilor.
Reglementarea relaţiilor Statului cu Biserica a fost realizată succesiv, într-o anumită ordine
de priorităţi. Mai întâi au fost promulgate, la 6 mai 1925, Legea şi Statutul de organizare a Bisericii
Ortodoxe Române260, prin care se recunoştea că Biserica Ortodoxă Română este dominantă în statul
român. În continuare rămânea de stabilit regimul unitar al celorlalte culte minoritare, care, prin
diversitatea lor, a doctrinelor şi ritualurilor lor religioase şi prin interesele lor, prezentau aspecte
inedite pentru politica guvernamentală interbelică. După cum menţiona Al. Lapedatu261, în anul
256 ***Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul Legii cultelor . Îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000, p.V.257 Vezi, în acest sens: Ion Dumitriu-Snagov, Relaţiile Stat-Biserică, Ed. Garamond, Bucureşti, 1996, p. 89-170; Ion Georgescu, Momente din viaţa Bisericii unite din ultimii zece ani (1918-1928), Bucureşti, 1929.258 Monitorul Oficial nr. 282, din 29 martie 1923. Vezi şi Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; Romulus Cândea, Organizarea bisericească în Constituţie, în vol. „Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990.259 A se vedea lucrările: Dr. Ioan Lupaş, Chestiunea Concordatului în raport cu suveranitatea Statului român şi cu programul istoric al Partidului Naţional din Transilvania, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1928; Tudor Popescu, Cea mai mare primejdie naţională a României: Concordatul cu Papa, Ed. Institutului de Arte Grafice „Răsăritul”, Bucureşti, 1927; Dr. Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului. Discurs rostit de Dr. Nicolae Bălan la Senat, Sibiu, 1929; Idem, Biserica Ortodoxă şi Concordatul, în „Revista teologică”, An. XIX (1929), Sibiu, p. 209-229; Al. Lapedatu, Concordatul, în „Generaţia Unirii”, Bucureşti, An I (1929), nr. 6, p. 1-24; Nechita Runcan, Concordatul Vaticanului cu România. Consideraţii istorico-juridice, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000; Idem, Tratativele pentru semnarea şi ratificarea Concordatului României cu Vaticanul, în „Revista de Teologie Sfântul Apostol Andrei”, Constanţa, An. IV (2000), nr 7, p. 76-108; Idem, Implicaţii politico-religioaseale Concordatului României cu Vaticanul, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2003, Idem, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Teză de doctorat, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004, Idem, România interbelică în diplomaţia religioasă a Vaticanului. Consideraţii teologice şi juridice, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2008.260 Monitorul Oficial nr. 97 din 6 mai 1925. Vezi şi: Miron Cristea, Principiile fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Romane.,Bucureşti, 1920, p. 1-44; Al. Lăpădatu, Două cuvântări cu privire la noua lege pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Romane., Bucureşti, 1925, 40 p.; I. G. Savin, Biserica română şi noua ei organizare, Bucureşti, 1925, 104 p.; N. Popovici (Arad), Opinii asupra proiectului de modificare a Legii şi statutului pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, Sibiu, 1936; Milan Şesan, Unificarea bisericească din 1918 ca act de întârire a unităţii politice a statului român, în „Mitropolia Ardealului”, An. XIII (1968), nr. 11-12, p. 830-843; ***Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul Legii cultelor-1928, Îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Ed. Albatros, Bucureşti, 2000.261 Al. Lepădatu (1876-1950) a fost istoric, scriitor, profesor universitar la Cluj, om politic liberal, membru al Academiei Române (1918); ministru al Cultelor şi Artelor (1923-1926; 1927-1928 şi 1933-1936); preşedinte (1935-1936) şi secretar (1938-1948) al Academiei Române; preşedinte al Comisiei Cultelor; arestat de regimul comunist; mort în
142
1928, în România interbelică existau următoarele culte minoritare cu caracter istoric: cultul român
greco-catolic (unit), cultul catolic (de rit latin, grec şi armean) cultul reformat (calvin), cultul
evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul mozaic şi cultul mahomedan; aşadar, o varietate mare de
culte religioase, al căror regim de funcţionare trebuia reglementat fără întârziere.
În virtutea acestei realităţi existente după realizarea României Întregite, între anii 1926-
1928, guvernul român a căutat să reglementeze legislativ regimul cultelor minoritare din România,
în spiritul principiilor de suveranitate şi de edificare a societăţii democratice, bine precizate în
Constituţia României din anul 1923.
În deceniile trei-patru ale secolului trecut, au fost adoptate noi reglementări: regulamentul
pentru alegerea vicarilor (25 ianuarie 1935); modificarea art. 19 din legea de organizare (4 mai
1936); trecerea unor imobile la stat (în decembrie 1936); regulamentul pentru executarea
construcţiilor de biserici, capele, clopotniţe, case parohiale etc. (5 aprilie 1937)262; înfiinţarea
Bisericii militare Mihai Vodă din Bucureşti (28 iunie 1939)263 şi regulamentul ei de funcţionare (25
octombrie 1940).
În întreaga perioadă interbelică au mai fost luate şi alte măsuri legislative cu caracter
general sau special, vizând problema cultelor: au fost aplicate unele prevederi din legea sindicatelor
profesionale (mai 1921), a asociaţiilor profesionale (aprilie 1921), a asociaţiilor religioase (august
1933), a inventarierii averilor bisericeşti (iunie 1934), a încadrării funcţionarilor ecleziastici (martie
1937), decizia pentru programul activităţilor religioase (iulie 1940), etc.
Astfel, spiritualitatea românească clericală a pregătit şi a primit, după Marea Unire, un
ansamblu de măsuri legislative care vizau organizarea şi funcţionarea instituţiilor de cult prin
racordarea tuturor la principiile de drept şi de viaţă ale statului român modern, unitar şi creştin, cu
respectarea drepturilor omului, indiferent de etnie şi credinţa sa.
1. Constituţia din 1923
închisoarea de la Sighet, Cf. Ioan Opriş, Al. Lapedatu în cultura română, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.262 În timpul guvernării liberale - premier Gh. Tătărăscu (1934-1937), miniştrii la Culte fiind Alexandru Lapedatu (3 ianuarie 1934-28 august 1936) şi Victor Iamandi (29 august 1936-27 decembrie 1937).263 În timpul regimului carlist - premier Armand Călinescu (martie - septembrie 1939) şi ministru la Culte şi Arte N. Zigre.
143
Realizarea unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) a impus adoptarea
unei noi constituții care să reflecte noile realități economico-sociale, politice, etnice și
instituționale.
Constituția din 1923264 este Constituția României adoptată după Marea Unire. A fost în
vigoare până la adoptarea Constituției din 1938. A fost repusă în vigoare în 1944 până la 30
decembrie 1947, când a fost proclamată republica.
Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României Mari și are la
bază Constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, 78 au
fost preluate din vechea Constituție (circa 60% din texte) fără nicio modificare.
Potrivit acestei Constituţii, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar,
indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezenta elementul cheie al
vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga
legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de
amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după
ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului
democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le
abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.
Articolul 5 proclamă libertatea conştiinţei, a învăţământului şi a presei: „Românii, fără
deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de
libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie
şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”.
Articolul 7 stipulează: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi
de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le
exercita”.
Cele două articole garantează drepturile şi libertăţile omului şi interzic discriminarea în
orice fel sau după anumite criterii, în exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
Articolul 22: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o
deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor
moravuri şi legilor de organizare a Statului.
Biserica creştină ortodoxă şi cea greco- catolică sunt biserici româneşti.
Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a românilor este biserica
dominantă în Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte.
264 Este adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I.144
Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină,
păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor.
În tot regatul României, Biserica creştin ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu
participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni.
O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare,
precum şi modalitatea după care Biserica îşi va reglementa, conduce şi administra prin organele
sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi
epitropeşti.
Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericii ortodoxe române se vor regla de o singură
autoritate sinodală centrală.
Mitropoliţii şi episcopii Bisericii ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi
speciale.
Raporturile dintre culte şi Stat se vor stabili prin lege”
În Constituţia din 1923 se observă o schimbare a limbajului şi intenţia clară de a reglementa
expres libertatea religioasă şi a conştiinţei. Se acordă o atenţie specială Bisericilor ortodoxă şi
greco-catolică. Biserica Ortodoxă este declarată religie dominantă a românilor265 şi este
independentă faţă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Organizarea Bisericii Ortodoxe
Române menţionată în Constituţie va fi reglementată prin lege. Importanţa specială care se acordă
Bisericii greco-catolice se datorează faptului că în acel moment această Biserică beneficia de o mare
influenţă şi popularitate, fiind parte activă la marea Unire din 1918.
2. Legi privind viaţa religioasă
265 Trebuie subliniat că ne aflăm în faţa unei formule fără niciun conţinut juridic, B.O.R. neavând o situaţie privilegiată în detrimentul celorlalte culte. Era vorba doar de o distincţie pur onorifică, aceea de a celebra serviciile divine cu ocazia anumitor sărbători naţionale, dat fiind faptul că ortodoxia era credinţa marii majorităţi româneşti. Regimul cultelor din România nu a recunoscut nicio biserică drept oficială, în concepţia sa statul fiind, mai degrabă, interconfesional, poziţionându-se la distanţă de toate confesiunile pe care trebuia să le trateze în egală măsură.
145
A. Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopesc şi mitropolitan
al Ungrovlahiei la rangul de scaun patriarhal (23 febr. 1925)
Începând din primăvara anului 1919, s-a început unificarea structurilor bisericeşti, prin
intrarea în Sinodul de la Bucureşti a ierarhilor din provinciile încorporate, cu deplină şi veche
îndreptăţire, în cuprinsul României Mari. Bisericii îi revenea datoria de a se organiza unitar sub
conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti.
În condiţiile istorice consecutive desăvârşirii unităţii naţionale a României, cea dintâi
afirmare a necesităţii de înfiinţare a Patriarhiei Române s-a făcut auzită încă din anul 1919, când, în
cadrul Congresului preoţimii transilvănene, desfăşurat la Sibiu între 6-8 / 19-21 martie, protopopul
Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, în acest sens, un amplu şi documentat referat în care,
argumentându-şi propunerea, afirma că: „După canonul 34 apostolic, se cuvine ca toţi ierarhii
noştri să recunoască pe unul dintre ei drept protos. Odată ajunşi la unitatea politică şi ierarhică
bisericească, avem dreptul să ne gândim şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român”. În
august acelaşi an, mitropolitul primat Miron Cristea266 sugera Adunării Constituante, perspectiva
evoluţiei către Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, idee susţinută, cu căldură, de personalităţile
marcante ale vieţii publice româneşti, precum regele Ferdinand, prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu,
istoricii Nicolae Iorga şi Ioan Lupaş, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, ministrul instrucţiunii
Publice C. Angelescu şi mulţi alţii.
În acest context, spre sfârşitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a
redactat propunerea ca „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din
Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei şi Primat al
României, care de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Naţionale Române (cu reşedinţa la Bucureşti)”. Documentul a mai fost semnat,
apoi, de mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chişinău şi de episcopii
Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei. Acest act
fundamental se încheia afirmând că „se cuvine şi e drept ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i
se dea o nouă situaţie legală şi canonică, în rândul celorlalte Patriarhate ortodoxe, de Răsărit”.
Astfel prezentată, propunerea a fost adusă în discuţia Sfântului Sinod în şedinţa din ziua de 4
februarie 1925, condusă de arhiepiscopul Gurie al Chişinăului, lectura documentului fiind
266 Spre a se da expresie deplină unificării statale, prin introducerea în sânul Bisericii Româneşti a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, teritoriile româneşti reintegrate având cea mai însemnată întindere şi cel mai ridicat aport de populaţie ortodoxă, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a fost ales, la 18/31 decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh provenit din acele părţi de dincolo de Carpaţi, episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care fusese prezent atât la Marea Adunare Naţională a reunificării de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, cât şi în delegaţia transilvăneană sosită, în aceeaşi lună, la Bucureşti pentru a aduce actul de unire cu România a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpaţi. Învestirea şi înscăunarea noului mitropolit primat au avut loc în chiar ziua următoare, la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920.
146
încredinţată mitropolitului Nectarie al Bucovinei, din pricina absenţei autorului principal,
mitropolitul Pimen, care n-a putut participa, fiind, din păcate, bolnav.
În cadrul discuţiilor, ministrul cultelor, prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, a afirmat că
ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh „e o necesitate a noii
organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul Statului român şi de
situaţia acestuia între celelalte State ortodoxe… Faptul e aşa de firesc şi în logica evoluţiei istorice
a vieţii noastre bisericeşti, că s-a impus simultan conducătorilor Bisericii şi ai Statului şi e privit de
toţi ca o necesitate de ordin naţional…”
«Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc» a fost prezentat, de către episcopul
Vartolomeu Stănescu, al Râmnicului - Noul Severin. În contextul unei elocvente însumări de
argumente, între care, la loc de frunte, figurau rolul Ortodoxiei româneşti de-a lungul istoriei,
precum şi realităţile noii etape de după desăvârşirea unităţii noastre statale, documentul afirma că
„poporul român îşi înfiinţează deastăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi
bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română…”
Drept urmare, în memorabila şedinţă din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, cel dintâi
îndreptăţit să se pronunţe în istorica problemă a înfiinţării Patriarhatului, a adoptat următoarea
hotărâre: „1. Se înfiinţează în Ţara Românească pentru Biserica Ortodoxă autocefală Română
demnitatea de PATRIARH; 2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa
de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Române; 3. Înalt
Prea Sfinţitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea
sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Române; 4. Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf(intele) canoane şi legile
ţării”.
Hotărârea prevedea, în alte cinci articole, faptul de a fi înaintată guvernului pentru
adoptarea sa printr-o lege specială, sancţionată de rege, că în viitor alegerea patriarhilor se va face
tot prin lege specială, dintre mitropoliţii şi episcopii în funcţie, şi că hotărârea în cauză se va
comunica Bisericilor Ortodoxe surori printr-o notificare ce se va înscrie şi în Condica Sfântă.
Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost primită, curând după data hotărârii sinodale, de Senat,
cu 89 de voturi (din 91 exprimate) şi de Camera Deputaţilor cu unanimitatea celor 156 de voturi, la
12 şi, respectiv, 17 februarie 1925, fiind promulgată de regele Ferdinand I la 23 februarie acelaşi an.
La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică,
de cele împlinite.
147
O delegaţie specială a Patriarhiei constantinopolitane a adus şi a prezentat în catedrala din
Bucureşti, duminică 27 septembrie 1925, confirmarea Patriarhiei Ecumenice prin TOMOS-ul Nr.
1579 de recunoaştere a Patriarhiei Române.267
În concluzie, se poate afirma că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie
acum 88 de ani constituie unul dintre momentele fundamentale ale istoriei ei, un adevărat pilon de
forţă pe care s-a construit apoi prestigiul Bisericii noastre în ţară şi în afara graniţelor. De atunci,
Biserica Ortodoxă Română a fost păstorită de cinci vrednici de pomenire patriarhi: Miron Cristea
(1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu
(1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2007). Cel de-al şaselea patriarh al României, Preafericitul
Părinte Daniel, a fost întronizat în ziua de 30 septembrie 2007, ca urmare a alegerilor organismelor
statutare ale Bisericii OrtodoxeRomâne din 12 septembrie 2007.
B. Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (1925)
Perioada interbelică a stat, indiscutabil, sub semnul «autonomiei». Aşa cum am arătat,
odată realizată Marea Unire, s-a pus şi problema organizării într-un cadru unitar a diverselor părţi
ale ortodoxiei româneşti. A fost nevoie de şase ani ca să se elaboreze o lege şi un statut ale Bisericii
Ortodoxe Române unificate.
În ceea ce priveşte Legea şi Statutul de organizare şi funcţionare ale Bisericii Ortodoxe
Române, deşi Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea promovarea lor în parlament
încă din faza de proiect, din toamna anului 1920, la solicitarea insistentă a mitropolitului Nicolae
Bălan al Ardealului, discutarea lor a fost amânată până după adoptarea, în martie 1923, a noii
Constituţii a României, astfel încât legislaţia bisericească să preia şi să adâncească principiile
înscrise deja în actul fundamental al statului, între care cel al autonomiei Bisericii era cel mai
însemnat, împreună cu stipularea caracterului său de Biserică «dominantă» şi cu menţionarea
participării, în administraţia bisericească, în spiritul statutului şagunian, a mirenilor alături de
clerici. Pe această cale s-a ajuns la semnificativa întrepătrundere, până aproape de suprapunere, în
anul 1925, a adoptării noii legislaţii bisericeşti, votată în Senat la 24 martie şi în Camera Deputaţilor
la 3 aprilie, şi promulgată de regele Ferdinand I la 6 mai, cu procesul de hotărâre şi de consfinţire a
noului rang de Patriarhat al Bisericii noastre, desfăşurat, efectiv, în intervalul februarie-noiembrie
1925. 267 În ajunul celui de al doilea război mondial, Patriarhia Română avea următoarea organizare administrativ-teritorială: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu următoarele eparhii sufragane: Bucureşti, Râmnicul-Noul Severin, Buzău, Argeş, Tomis (Constanţa); II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile Iaşi, Roman, Huşi, Dunărea de Jos (Galaţi); III. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile Sibiu, Arad, Caransebeş, Oradea, Cluj; IV. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile Cernăuţi, Hotin (Balţi), iar din 1938 şi Maramureş (Sighet); V. Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile Chişinău şi Cetatea Albă (Ismail). Exista apoi o Episcopie a Armatei, din 1921 (cu sediul în Alba-Iulia) şi Episcopia Misionară pentru românii din America (cu sediul în Detroit) din 1934.
148
A existat o intensă preocupare din partea multor personalităţi ca Biserica Ortodoxă să-şi
poată îndeplini aşa cum se cuvine misiunea. Modul de organizare a bisericii nu este un scop în sine,
ci numai un instrument, esenţial însă, care poate influenţa decisiv modul în care Biserica îşi
îndeplineşte misiunea.
Reglementarea relaţiilor statului cu biserica s-a realizat într-o anumită ordine de priorităţi.
În prima etapă, statul român a trebuit să găsească o formulă prin care să realizeze o construcţie
unică la nivelul Bisericii Ortodoxe, căreia îi aparţinea marea majoritate a românilor, întreprindere
deloc facilă având în vedere faptul că, până la Unire, organizaţia acesteia cunoscuse trei regimuri
politice şi administrative diferite.
Până în 1918, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat fusese biserică de stat, problemele sale
administrative şi patrimoniale fiind rezolvate de Ministerul Cultelor, iar înalţii prelaţi fiind aleşi de
către Corpurile legislative. Ortodocşii români din Basarabia fuseseră înglobaţi în marea biserică
rusă. Doar bisericile ortodoxe din Bucovina şi Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei şi Banatului
cunoscuseră o organizare având la bază principiul autonomiei înscris în Statutul organic şagunian al
bisericilor ortodoxe din Transilvania şi Banat, de la 1868, pe care legiuitorul român l-a preluat,
considerându-l o fericită conciliere între prescripţiile canonice privind drepturile şi privilegiile
înaltei ierarhii clericale şi noile cerinţe ale unui constituţionalism modern, bazat pe un sistem
democratic de organizare şi eligibilitate, adaptat la toate segmentele structurii organizatorice.268
După Unire, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a consimţit să rupă legăturile sale tradiţionale cu
statul, devenind biserică autonomă, fapt care trebuia consfinţit prin Legea pentru organizarea
Bisericii Ortodoxe Române din 24 martie 1925.
Proiectul legii şi statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române au fost
discutate în Parlament, în anul 1925. Numeroase luări de poziţie din Camera Deputaţilor şi Senat au
vizat o problemă concretă: lipsa menţionării exprese a cuvântului «autonomie» în textul legii.
Includerea în lege a acestui concept şi respectarea strictă a acestuia erau considerate esenţiale pentru
ca Biserica Ortodoxă să devină o voce autentică, distinctă în cadrul societăţii româneşti.
Ideea autonomiei avea cei mai fervenţi susţinători printre ardeleni, mândri de moştenirea
şaguniană a Bisericii Ortodoxe transilvane şi conştienţi de statutul privilegiat al cultelor religioase
din Ardeal, în comparaţie cu celelalte provincii româneşti.
Ierarhii ţării erau de acord că în noua organizare a Bisericii, aceasta trebuie să fie
independentă de autoritatea politică, fapt care în Vechiul Regat şi alte provincii româneşti nu era
valabil.
268 Valer Moldovan, Le nouveau régime des cultes en Roumanie, în „Revue de Transylvanie”, tom I, An. 1934-1935, nr.1, p. 290.
149
Proiectul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române a fost prezentat de Partidul Liberal,
aflat atunci la putere, sprijinit de membrii majorităţii parlamentare, care dădeau asigurări că
autonomia Bisericii era garantată, deşi cuvântul «autonomie» nu era pomenit măcar o dată în textul
legii sau al statutului. Criticii proiectului s-au focalizat tocmai pe această idee, acuzându-i pe
liberali că nu au încredere în Biserică şi încearcă să o menţină sub controlul puterii politice, aşa cum
se întâmplase cu Biserica din Vechiul Regat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Noul ministru al cultelor, Alexandru Lapedatu, a pus accentul pe colaborarea
„dintotdeauna” dintre Biserica Ortodoxă şi stat, pe „simfonia” care s-a manifestat de-a lungul
timpului, subliniind că noile prevederi aveau tocmai menirea de a marca această legătură dintre cele
două părţi. El cerea din partea Bisericii şi a societăţii să aibă încredere că statul român va respecta
autonomia Bisericii „de facto”.
Până la urmă, aceasta a fost ideea care i-a făcut pe mulţi să accepte votarea legii şi a
statutului din 1925, fapt subliniat şi de patriarhul Miron Cristea, care arăta că este vorba de un
compromis, dar care permite ca lucrurile să poată merge mai departe, iar părţile implicate vor
interpreta cu bună-credinţă prevederile legii, astfel încât lucrurile să poată funcţiona bine.
Evoluţia faptelor a făcut însă ca, în cele din urmă, legea din 1925 să fie un eşec. Dincolo de
deficienţele structurale ale legii, cauza a fost, în primul rând, marea criză economică. Prin lege,
Biserica Ortodoxă urma să funcţioneze, ca şi în Ardeal, în principal prin fonduri proprii, însă
acestea erau total insuficiente. Lipsa acută a banilor a făcut ca în anii ’30, Biserica să recurgă la
sprijinul statului, care s-a folosit de acest lucru pentru a se amesteca în treburile ei. De asemenea, au
fost de vină şi oamenii, care au înţeles fiecare, în mod diferit, prevederile legii. De aceea, la scurt
timp după adoptarea legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, aceasta a fost
propusă spre revizuire, însă reforma majoră se va face abia în vremea patriarhului Justinian.
C. Concordatul României cu Vaticanul (1927)
Anterior semnării Concordatului, în ţara noastră, regimul cultelor fusese fixat atât prin
Constituţia din 1923, una din cele mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipula
principiul că „raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”, cât şi prin Legea
cultelor din 1925. Ţara noastră a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită
faţă de diferitele culte religioase care au activat pe teritoriul românesc.
Evident, Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-
administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de
organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin Codex juris canonici.
Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români, în vederea încheierii unui
150
concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se
vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, pentru că, în virtutea canoanelor şi învăţăturilor
catolice, centralismul papal este mai presus de centralismul statelor laice. De aceea, Biserica
Romano-Catolică nu se poate supune aceluiaşi tratament căruia i se supun celelalte culte din ţară, ci
ea reclamă un statut deosebit, privilegiat.
Tratativele încep îndată după terminarea războiului, în anul 1920, în timpul guvernării
Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican pe
D. Pennescu. Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care, printre altele,
pretinde dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra
averilor269 şi titlul de «Biserică apostolică romană».
Guvernul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat - şi poate că
aceasta a fost greşeala iniţială a guvernanţilor români - dar respinge anteproiectul şi trimite Romei
un alt proiect, redactat în aşa fel încât „interesele ţării” să fie apărate.270 În comentariul pe care-l
alătură proiectului, Octavian Goga cere ca „organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui
integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece uneori
biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul
profan”.271
Proiectul cere ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se
recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de
«Biserică apostolică romană». De fapt, regele nu dorea decât prezervarea caracterului statal al
României şi a prerogativelor sale de suveran asupra teritoriului românesc, aşa cum odinioară vechii
împăraţi germani, ca şi regii englezi sau francezi, se revoltaseră împotriva pretenţiilor de
suzeranitate ale papei. Din actele vremii rezultă că, în primul rând, Octavian Goga sesizează
caracterul cel puţin dubios al anteproiectului Romei şi împuterniceşte pe ministrul Pennescu să
comunice Vaticanului observaţiile făcute pe marginea documentului.
Cu toate acestea, Sfântul Scaun sfidează statul român. Papa nu numai că nu ţine seama de
aceste observaţii, dar trimite la Bucureşti un al doilea proiect de concordat, al cărui conţinut e mult
mai restrictiv la adresa Statului român decât primul.
Guvernul însă îl respinge, pentru motivul că acest proiect „cuprinde abateri esenţiale de la
punctul nostru de vedere, iar de altă parte nu ni se oferă garanţiile de cari, credem că, în interesul
Statului, avem neapărată nevoie”.272
269 În vechile legislaţii austro-ungare, patronatul conferea Statului, reprezentat prin rege, dreptul de proprietate şi control asupra averilor publice. După Primul Război Mondial, patronatul asupra bunurilor din Transilvania, deţinute de fostul stat maghiar, trec de drept pe seama regelui României.270 Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004, p. 162.271 Onisifor Ghibu, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sf. Scaun, Cluj, 1935, p. 11.272 Ibidem, p. 12.
151
După căderea de la putere a guvernului Averescu, în decembrie 1921, problema este lăsată
pe seama guvernului liberal al lui I.I.C. Brătianu, care conduce destinele ţării până în 1926. În ciuda
numeroaselor merite politice de netăgăduit, lui îi revine răspunderea pentru continuarea şi
încheierea tratativelor asupra Concordatului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru
prestigiul şi interesele Statului român.273 După trei ani de tăcere, în spatele căreia, în lipsă de
informaţii mai amănunţite, se pot prezuma tatonări şi speculaţii subterane, Vaticanul trimite la
Bucureşti un nou proiect de concordat, sensibil diferit de cele din 1920 şi 1921, în spiritul unei
autonomii aproape totale a Bisericii Catolice din România şi, mai mult, al unor tendinţe
universaliste catolice.
Acest proiect de concordat pretinde ca Biserica greco-catolicilor, considerată până atunci,
prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi
organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul
de studii şi Fondul religios, administrate până atunci de Stat, să fie predate Bisericii Romano-
Catolice. La acest punct trebuie reţinut că, prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al
tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia.
Un articol cu totul special al noului proiect de concordat este acela prin care se prevede că episcopii,
clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român, pot comunica direct cu
Vaticanul, fără niciun fel de control din partea autorităţii civile, şi aceasta nu numai în probleme de
credinţă şi organizare, ci în orice „afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică şi care deschide
drum liber şi oricărei acţiuni extra-bisericeşti.
Niciun concordat încheiat până atunci cu vreun alt stat274 nu impunea statului respectiv
această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcându-se numai prin mijlocirea
Ministerului de Externe. Începând cu anul 1924, guvernul liberal acceptă negocierile asupra acestui
ultim proiect de concordat şi, în faţa rigidităţii Vaticanului, face concesii treptate pentru ca, în cele
din urmă, să cadă de acord. Nu ajunge însă să şi semneze Concordatul, deoarece cade de la putere.
Opera va fi desăvârşită de guvernul Averescu, revenit în fruntea ţării îndată după cel liberal, adică
în 1926.
În cadrul noii guvernări, Portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor e deţinut de V. Goldiş.
Acesta îşi schimbă atitudinea faţă de Concordat: dacă la început el se prezintă ca un adversar
înflăcărat al Concordatului, atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai
273 Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul…, p. 165.274 În Statele semnatare ale Concordatelor cu Vaticanul, situaţia Bisericii romano-catolice este într-adevăr reglementată de dreptul internaţional prin acele „...Convenţii (Conventiones) încheiate de Scaunul apostolic (Apostolica Sede) cu State (cum nationibus) sau cu alte societăţi politice (societatibus politicis) ...”, pe care Codul de Drept canonic latin, în vigoare (din 1983), nu le-a modificat nimic „din conţinutul lor”. Ele continuând de altfel „să fie în vigoare ...” (Art. 3 Cod de Drept canonic).
152
1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care
Vaticanul repurta o victorie netăgăduită asupra demnităţii şi intereselor româneşti.275
Autorităţile s-au ferit să anunţe opiniei publice semnarea Concordatului pentru că doreau să
ascundă pe cât posibil prevederile sale ostile şi anti-suverane la adresa Statului român, care ar fi dus
la declanşarea unui val de proteste în întreaga ţară, împotriva semnării Concordatului.
Trebuie menţionat faptul că până la această dată, şi încă opt luni după ea, întreaga problemă
a Concordatului se consumă în mod secret. Opinia publică românească ia cunoştinţă de semnarea
lui doar în februarie 1928, când existenţa Concordatului e denunţată în coloanele ziarului Telegraful
Român din Sibiu. Se produc discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii penibile, semne de
întrebare.276 Nicolae Titulescu îşi dă seama că, aşa cum s-a făcut, Concordatul reprezintă o mare
greşeală politică a României277 şi, în 1928, cere Vaticanului un număr de „declaraţii interpretative”,
menite să atenueze gravitatea documentului, declaraţii fără de care, spune omul nostru politic,
ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici,
demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial „că este vorba de rezistenţa personală a
papei”.278
În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, care desăvârşeşte opera
începută de Averescu şi continuată de Brătianu. Ignorând protestele ierarhilor ortodocşi, ale
intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, şi fără niciun studiu prealabil, în mai 1929,
guvernul supune Corpurilor legiuitoare, proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi
episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună,
exprimată într-un discurs foarte documentat al mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan.279
Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cuvânt de ordine al
lui Iuliu Maniu280, transmis prin raportorul parlamentar al Concordatului. Textul documentului e
publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, adică mai înainte de ratificarea lui, care a avut loc la
Roma în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an. Această ciudată operă a Statului român, în flagrantă
275 Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul…, p. 196-197..276 Sunt cunoscute articolele publicate în paginile revistei Biserica Ortodoxă Română din perioada interbelică. 277 Act diplomatic, prin excelenţă, Concordatul, de cele mai multe ori în redactare romano-catolică, uzează de un limbaj aparent suplu, capitolele necontroversate fiind exprimate în formule directe şi precise, iar cele controversate sau asupra cărora partea laică ar fi mai sensibilă, fiind construite pe ambiguităţi şi echivoc. Unele formulări contractuale, în aparenţă limpezi, juste şi convenabile, sunt condiţionate de trimiteri la doctrine canonico-juridice catolice şi interpretate, ulterior, în funcţie de aceste trimiteri, care exprimă tocmai contrariul. În unele cazuri, guvernele contractante, cum este şi cazul celui român, fie n-au avut răgazul, fie n-au avut specialişti pregătiţi pentru a studia complet trimiterile condiţionate sau termenii echivoci, sau pentru a analiza textul unui concordat în lumina doctrinei catolice, ca întreg. Doar aşa se explică faptul că, ulterior, aceste guverne au conştientizat că au fost „păcălite” de abilitatea verbală a Vaticanului, ceea ce a condus la negocieri suplimentare sau la denunţarea actului.278 Din telegrama cifrată a lui N. Titulescu către Guvernul României, din 11 octombrie 1928, citată în O. Ghibu, op. cit., p. 27.279 Dr. Nicolae Bălan, Biserica împotriva Concordatului, Sibiu, 1929.280 Cuvântul de ordine al şefului Guvernului P.N.Ţ., Iuliu Maniu, era acela ca „Sub orice formă Concordatul să fie ratificat”, Dinu Pajura, Ratificarea nedreptăţii - Biserica luptătoare, art. în „T.R.”, An. LXXVII (1929), nr. 40, p. 1, Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul…, p. 165.
153
contradicţie cu propriile sale interese, dă naştere unor reacţii multiple şi susţinute. Trei ani mai
târziu, la 16 aprilie 1932, 27 deputaţi ai Camerei întocmesc şi semnează un proiect de lege din
iniţiativă parlamentară, prin care, în urma unor minuţioase şi documentate expuneri de motive, cer
denunţarea Concordatului.
Proiectul de lege e supus Consiliului Legislativ al Camerei, dar acesta, deşi recunoaşte că
„faptele cuprinse în expunerea de motive sunt de o gravitate excepţională”, şi că la baza existenţei
Concordatului stă o lege, găseşte că pentru denunţarea lui nu e necesară o lege, că aceasta se poate
face printr-un simplu act administrativ al guvernului şi, ca atare, cere restituirea proiectului. După
doi ani, asupra aceluiaşi document se pronunţă şi Consiliul de avocaţi al Ministerului Cultelor care-
şi însuşeşte concluzia Consiliului Legislativ al Camerei, adăugând însă că pentru denunţare este
necesară prealabila autorizare a Corpurilor legiuitoare. Consiliul de inspectori generali ai Cultelor
se pronunţă, în acelaşi an, asupra dreptului legal al puterii executive de a denunţa Concordatul
printr-un simplu act de guvernământ şi, în urma unei analize amănunţite a textului votat în 1929,
cere ca guvernul să întreprindă denunţarea lui, deoarece „interesele Statului român nu sunt servite
prin aplicarea Concordatului”.281 Nu se ia însă nicio măsură, nici acum şi nici mai târziu, iar
Concordatul va continua să rămână în vigoare până în 1948, când va fi denunţat de guvernul condus
de Petru Groza.
Aşa s-au desfăşurat, cronologic, etapele tratativelor şi încheierii Concordatului dintre Statul
român şi Vatican.
Efectele semnării acestui act diplomatic nu au întârziat să apară. Astfel, din punctul de
vedere al situaţiei religioase, Concordatul sustrage cultul catolic din sfera prevederilor
constituţionale şi-i asigură o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte, raportul dintre el şi Stat
reglementându-se pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratează pe
picior de egalitate. De asemenea, Concordatul stipulează, în mai multe articole, că eventualele
relaţii viitoare, cu caracter excepţional, dintre Vatican şi Statul român se vor stabili pe calea unor
acorduri bilaterale. Această situaţie de cult privilegiat, cu puternice implicaţii economice, va
permite catolicismului să-şi continue şi în cadrul noului stat roman, unificat la 1918, activitatea
prozelitistă şi va încălca principiul egalităţii de drepturi, pe care orice stat are obligaţia de a-l aplica
faţă de toţi cetăţenii săi.
Constituţia din 1923 acorda, într-adevăr, Bisericii Ortodoxe Române calitatea de «Biserică
dominantă», dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea ierarhilor ortodocşi îi cereau Statului nu
privilegii în raport cu celelalte culte, ci doar egalitate de drepturi. Sintagma de «Biserică
dominantă» avea un înţeles nu atât juridic-administrativ, cât istoric-moral, în sensul că Ortodoxia e
281 O. Ghibu, op. cit ., p. 34.154
majoritară în România şi, printr-o lungă tradiţie, mult mai apropiată de viaţa şi interesele poporului
român.
În dezbaterile din Senat asupra Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan cerea, de pildă,
în numele episcopatului ortodox, numai aplicarea principiului proporţionalităţii în fixarea scaunelor
episcopale, ca expresie a principiului „egalei protecţiuni a cultelor religioase”, enunţat în
Constituţie.
Într-adevăr, în 1927, Biserica Ortodoxă Română avea 18 eparhii la 12 milioane de
credincioşi. Pentru cei 2 milioane şi jumătate de credincioşi ai ei, Biserica Catolică trebuia să aibă,
proporţional, 4 eparhii; Concordatul însă îi oferă nu mai puţin de 11 eparhii. Aceeaşi disproporţie se
observă şi în fixarea numărului de canonici (consilieri) şi protopopi.282
Cultul greco-catolic alcătuia, după aceeaşi Constituţie, o Biserică «naţională», pe temeiul
faptului că, spre deosebire de cel romano-catolic, componenţa sa era, cu foarte rare excepţii,
românească. Prin articolul II din Concordat, Vaticanul sustrage şi cultul greco-catolic din sfera
prevederilor constituţionale şi-l însumează în «Religia Catolică Apostolică Română» (art. I),
transformându-l într-un «rit» al acesteia, alături de cel latin şi de cel armean.
Situaţia de Biserică privilegiată, pe care Concordatul o consfinţeşte pe seama cultului
catolic, dă naştere şi unei alte consecinţe religioase: crearea şi menţinerea unei stări de permanentă
tensiune între toate cultele din cuprinsul Statului român. Pe de o parte, catolicii capătă conştiinţa că
sunt protejaţi de o putere din afară, care le asigură existenţa şi prosperitatea de la nivelul unor
tratative internaţionale. Mai mult, în doctrina catolică se cultivă principiul medieval după care
Concordatul nu este altceva decât un act prin care Vaticanul acordă privilegii unui stat oarecare, el
considerându-se un fel de supra-stat.
Răsfrântă în conştiinţa clerului şi credincioşilor, această concepţie va genera orgoliul unei
confesiuni care-şi poate permite să privească de sus autoritatea Statului, stat care, la rândul său, îşi
exercită suveranitatea asupra tuturor cultelor, cu excepţia celui catolic. Ca urmare a acestui fapt,
spiritul catolic, satisfăcut în orgoliul său, va fi în permanenţă dispus să manifeste un soi de dispreţ
pentru celelalte culte religioase, reglementate prin lege de un factor pe care Vaticanul şi-l consideră,
cel puţin moralmente, subordonat.283
Dezbaterile parlamentare şi presa vremii, consumate pe marginea problemei Concordatului,
abundă de polemici interconfesionale, în care replicile tăioase sunt împinse până la invectivă. Acest
climat de concurenţă şi vrăjmăşie religioasă va domina, în continuare, viaţa publică a României.
Din punct de vedere juridic, această convenţie îi rezerva cultului catolic dreptul de a-şi
reglementa raporturile cu Statul nu pe calea legii, cum prevedea Constituţia, ci pe calea unui act
282 Valeriu Anania, Valeriu Anania, Pro Memoria - acţiunea catolicismului în România interbelică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 23.283 Ibidem, p. 25.
155
diplomatic. Vaticanul, care nu putea să ignore conţinutul Constituţiei româneşti, cu toate acestea
întocmeşte şi înaintează la Bucureşti, succesiv, trei proiecte de concordat, unul mai
anticonstituţional decât celălalt.
Concordatul sfidează Constituţia, mai întâi, prin însuşi faptul că există şi, în al doilea rând,
prin aceea că permite cetăţenia străină anumitor conducători, canonici şi profesori ai cultului
catolic. De asemenea, el recunoaşte calitatea de persoană juridică Bisericii Catolice ca întreg, iar nu
instituţiilor bisericeşti, aşa cum prevedea Constituţia. Formula introdusă în articolul IX din
Concordat: „Statul recunoaşte Bisericii Catolice, reprezentată prin legitimele ei autorităţi
ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun al ţării”284, nu putea fi interpretată
decât în spiritul lui Codex juris canonici, promulgat în 1917, care consemnează că „Biserica
Catolică este o adevărată societate perfectă şi de drept divin, are personalitatea sa juridică, pe
când celelalte persoane morale inferioare în Biserică o au de la însăşi Biserica”.285
Însă, în timp ce legea pentru regimul general al cultelor, ca expresie a principiilor
constituţionale, recunoştea calitatea de persoană juridică numai pentru „organizaţiile cultelor
istorice”, nu vreunei Biserici ca întreg, în cazul Concordatului, Statul acorda această calitate unui
organism al cărui centru era în afara hotarelor lui.
Oamenii politici ai vremii, printre care şi Aurel Vlad, ministrul cultelor în 1929, pretindeau
că aplicarea Concordatului se va face conform interpretării Statului român, nu în interpretarea
Vaticanului. Totuşi, atunci când s-a ridicat spinoasa problemă a Statusului romano-catolic ardelean,
Vaticanul a interpretat Concordatul exact în spiritul Codex-ului de drept canonic şi aşa l-a şi impus
guvernului român.
Nu trebuie să uităm că încheierea Concordatului cu Vaticanul s-a făcut la 10 mai 1927,
adică înainte de alcătuirea Legii pentru regimul general al cultelor, care a avut loc cu un an mai
târziu, la 22 aprilie 1928. Constatarea imediată este aceea că nu Concordatul a fost redactat în
conformitate cu Legea cultelor, ci aceasta a fost întocmită în funcţie de textul Concordatului. În
1928, însuşi Vasile Goldiş, semnatarul român al Concordatului, era nevoit să recunoască: „rămâne
ca textul proiectului de lege pentru regimul cultelor să sufere modificările necesare în conformitate
cu textul Concordatului”.286
Cu toate modificările suferite, Legea cultelor din 1928 nu s-a putut pune în întregime de
acord nici cu Constituţia, nici cu Concordatul - acest fapt fiind, practic, imposibil - ea conturându-se
şi rămânând în stare hibridă.
284 Reproducem formula după textul Concordatului, publicat de Dr. I. Mateiu, ca anexă la Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Sibiu, 1929, p. 98.285 Dr. Nicolae Bălan, op. cit., p. 23-24.286 V. Goldiş, Concordatul, Arad, 1928, cf. Onisifor Ghibu, op. cit., p. 62.
156
Nu fără importanţă au fost şi consecinţele politice generate de acest act; guvernele române
dintre 1920-1927, precum şi instituţia monarhică din România, prin însuşi faptul de a fi negociat şi
încheiat Concordatul cu Roma, au făcut dovada unei lipse de patriotism elementar, concedând
Vaticanului drepturi de natură să ameninţe, deopotrivă, şi suveranitatea naţională şi siguranţa
Statului român. Un Concordat, prin însăşi natura lui, cuprinde numeroase implicaţii politice de care
statul semnatar trebuie să ţină seamă. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât dubla natură a Bisericii
Catolice - religioasă şi politică - reprezintă, de multe secole, un loc comun al istoriei mondiale.
În afară de aceasta, nu era un secret pentru nimeni - şi deci nici pentru guvernele României
- că elementul catolic a jucat întotdeauna, cu sau fără o legătură directă cu Scaunul papal, un
important rol politic în viaţa popoarelor, de cele mai multe ori în detrimentul acestora.
Istoria concordatelor, lungă de opt veacuri, oferă imaginea perpetuă a unei ofensive catolice
asupra statelor europene şi a unei permanente sforţări din partea acestora de a-şi menţine sau a mai
păstra ceva din drepturile lor suverane.
Toate cele de mai sus, expuse succint şi înfăţişând doar aspectele esenţiale şi semnificative
ale problemei, demonstrează în modul cel mai evident, inoportunitatea Concordatului încheiat cu
Vaticanul în 1927 şi caracterul lui nociv pentru interesele majore ale Statului român.
D. Legea pentru regimul general al cultelor (1928)
Legea pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928 era o lege nouă, dar care
trebuia să ţină seama de evoluţia, în timp, şi de particularităţile tuturor cultelor din Vechiul Regat şi
din provinciile unite în 1918.287
După votarea Legii pentru organizarea Bisericii ortodoxe288, stabilirea unui regim unitar pe
seama celorlalte culte din ţară a devenit, pentru desăvârşirea operei de organizare a Statului, o
problemă de deosebită importanţă, a cărei soluţionare pe cale legislativă nu mai putea fi amânată.289
În România, pe lângă Biserica ortodoxă, organizată prin lege specială, existau următoarele
culte: cultul român greco-catolic (unit), cultul catolic (de rit latin, grec şi armean), cultul reformat
(calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul mozaic şi cultul mohamedan şi baptist.
Venind din State deosebite, regimul acestor culte este şi el deosebit, precum deosebit era şi regimul
cultului ortodox:287 Vezi studiul Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Libertatea religioasă în România interbelică. Consideraţii istorice şi teologice, (II: Proiectul de lege privind Regimul general al cultelor din România întregită în dezbatere publică; III: Dezbateri parlamentare pe marginea proiectului de lege pentru Regimul general al cultelor din 1928), în „Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, An. 2006, nr. 1, p. 237.288 C.Hamangiu, Codul General al României, vol. 11-12, 1922-1926, p. 496-502.289 Gheorghe Iancu, Unificarea legislativă. Sistemul administrativ al României, în „Dezvoltare şi modernizare în România interbelică. 1919-1939”, 1988, p. 39-67.
157
a) În Bucovina, situaţia de drept a cultelor a fost fixată, în principiile ei fundamentale, prin
art. 14-16 ale Constituţiei austriece (Staatsgrundgesetz) de la 21 decembrie 1887 şi precizată mai
amănunţit prin legea interconfesională din 25 martie 1868, iar condiţiile pentru recunoaşterea
cultelor noi au fost stabilite prin legea de la 28 mai 1874;
b) În Transilvania, în afară de unele dispoziţi de pe timpul când această provincie era
principat autonom, regimul cultelor este fixat prin legile maghiare XX - 1848, LIII - 1868, XLIII -
1895 şi XXXII - 1894;
c) În Basarabia, regimul diferitelor culte este stabilit şi el prin o mulţime de decrete şi
ordonanţe speciale;
d) În Vechiul Regat, numărul credincioşilor neortodocşi fiind foarte mic şi mare parte din ei
nefiind nici cetăţeni români, nu a fost necesară alcătuirea unei legi speciale, care să determine mai
de aproape un regim al cultelor existente aici pe lângă cel ortodox. Astfel, legiuitorul s-a mulţumit
cu fixarea în articolul 21 al vechii Constituţii, a principiului libertăţii cultelor între marginile ordinei
publice şi bunelor moravuri şi să decreteze în articolul 7 că „diferenţa de credinţe religioase şi
confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile politice şi civile şi a le
exercita”.
Este evident că această caleidoscopică variaţie de regimuri nu mai poate fi menţinută,
pentru că este incompatibilă cu caracterul unitar al Statului, care trebuia să fie condus şi administrat
după legi unitare, aceleaşi pretutindeni şi pentru toţi.
Aşa cum am văzut, Constituţia din 1923 stabileşte în Art. 22 principiile fundamentale ale
regimului cultelor.290 Aceste principii trebuiau însă explicate, analizate şi concretizate, arătându-se
condiţiile pe care cultele urmează să le întrunească pentru „a nu aduce atingere ordinei publice,
bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului şi determinându-se mai de aproape
raporturile dintre Stat şi diferitele culte, precum şi relaţiunile dintre aceste culte însăşi”.291
Legea pentru regimul general al cultelor din 22 aprilie 1928 are 59 de articole, grupate în
trei capitole: I. Dispoziţiuni generale (Art. 1-20); II. Raporturile dintre stat şi culte (Art. 21-40); III.
Relaţiile dintre culte (Art. 41-50) şi Dispoziţiuni finale (Art. 51-59).
Erau garantate libertatea şi protecţia tuturor cultelor (Art. 1). Nimeni nu putea fi împiedicat
în exerciţiul liber al oricărui cult şi nimeni nu putea aduce vreo jignire celorlalte culte sau provoca
demonstraţii împotriva lor (Art. 2).
Credinţele religioase nu puteau împiedica pe nimeni să dobândească şi să exercite
drepturile civile şi politice, dar nici nu puteau scuti de la îndeplinirea obligaţiilor cerute de legi (Art.
3). Nimeni nu putea fi urmărit de autorităţile bisericeşti pentru motivul că şi-a îndeplinit vreo
290 Potrivit art. 22 din Constituţie (1923), libertatea conştiinţei era absolută. Statul garanta tuturor cultelor „o deopotrivă libertate şi protecţiune“.291 Din Expunerea de motive. Dezbaterile parlamentare, Monitorul Oficial nr. 94 din 2 iunie 1928, p. 30-49.
158
obligaţie cerută de legi sau că a săvârşit vreo faptă oprită de acestea (Art. 4). Nimeni nu putea fi
constrâns să participe la serviciile religioase ale unui alt cult (Art. 5).
Legea a interzis constituirea de organizaţii politice pe baze confesionale, precum şi tratarea
problemelor de „politică militantă” în cadrul corporaţiilor şi instituţiilor bisericeşti (Art. 6). Niciun
cult nu putea avea relaţii de dependenţă cu vreo autoritate sau organizaţie bisericească din
străinătate, cu excepţia celor impuse de principiile lui dogmatice şi juridico-canonice. O excepţie
constituia cultul catolic, cu toate riturile sale, pentru care legea a prevăzut încheierea unui acord
special supus Corpurilor legiuitoare (Art. 7). La data promulgării legii cultelor exista Concordatul
semnat de statul român cu Vaticanul la 10 mai 1927.
Jurisdicţia autorităţilor religioase din ţară nu se putea extinde în afara teritoriului statului
român şi nici autorităţile religioase ale cultelor din străinătate nu puteau exercita nicio jurisdicţie în
cuprinsul statului român (Art. 8). Se puteau primi ajutoare din exterior, dar cu obligaţia de a fi
anunţate ministerului Cultelor şi cu condiţia de a nu fi folosite împotriva intereselor statului sau
armoniei interconfesionale (Art. 9).
Membrii clerului, ai organelor de conducere şi funcţionarii de orice categorie ai cultelor şi
instituţiilor lor trebuiau să fie cetăţeni români ce se bucurau de toate drepturile civile şi politice, fără
condamnări prin sentinţe definitive pentru crime împotriva bunelor moravuri şi contra siguranţei
statului şi, în general, pentru orice faptă care ar fi putut atrage interdicţie corecţională. Puteau fi
admişi, în mod excepţional, de către ministerul cultelor, ca membri ai clerului, şi cetăţeni străini, pe
un timp limitat şi în condiţii speciale. Şefii Cultelor (mitropoliţii, episcopii, superintendenţii etc.)
puteau fi judecaţi pentru delicte ordinare şi politice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Art.
10).
Erau considerate persoane juridice organizaţiile cultelor istorice, create şi reprezentate în
conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute: comunităţile, parohiile,
protopopiatele, mănăstirile, capitlurile, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc. (Art. 11).
Cultele au fost împuternicite să-şi conducă problemele interne potrivit statutului lor de
organizare, aprobat în condiţiile legii analizate. Patrimoniile şi fundaţiile urmau a fi administrate de
către organele competente ale cultelor respective, sub supravegherea autorităţilor bisericeşti
superioare, potrivit actelor fundaţionale ori a dispoziţiilor testamentare şi puteau fi folosite numai în
scopurile speciale pentru care au fost destinate. Achiziţiile cu titlu gratuit de averi mobile şi
imobile, de către culte, erau supuse prevederilor art. 811 şi 817 din Codul civil român (Art. 12).
Hotărârile instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale cultelor erau executate prin organele
lor proprii. Puteau primi, dar numai la cerere, concursul organelor executive ale statului pentru
îndeplinirea acestor hotărâri (Art. 13).
159
Cultele puteau înfiinţa, administra şi controla instituţii culturale şi de binefacere, în limitele
şi potrivit dispoziţiilor legale privitoare la acest fel de instituţii (Art. 14). Puteau înfiinţa şi controla
instituţii speciale pentru pregătirea clerului lor. Programele pentru studiile teoretice erau stabilite de
organele competente. Studiul istoriei, al limbii şi literaturii române şi al constituţiei urmau a fi
predate conform unui program stabilit de autoritatea bisericească competent, în acord cu ministerul
Cultelor, în aşa fel încât să nu împiedice pregătirea teologică specială şi să fie compatibil cu
caracterul religios-moral al acestor institute. Diplomele de pregătire teologică obţinute în
străinătate, trebuiau echivalate pe baza unui examen special, potrivit programei studiilor de istorie,
de limbă şi literatură română şi de constituţia ţării, desfăşurat la institutele teologice abilitate ale
cultelor respective, de către o comisie la lucrările căreia asista şi un reprezentant al ministerului
Cultelor (Art. 15).
Cultele aveau dreptul de a face instrucţia religioasă a elevilor de credinţa lor, din şcolile
publice şi particulare, conform legilor privitoare la instrucţia publică. Acelaşi lucru puteau să-l facă
în armată, în spitalele civile şi militare, orfelinate, şcoli corecţionale şi penitenciare, pentru
credincioşii lor. Li s-a îngăduit să facă servicii religioase cu respectarea legilor şi regulamentelor şi
să angajeze preoţi pentru acestea (Art. 16). Toate cultele erau datoare să facă servicii religioase la
solemnităţile naţionale şi la cele ale familiei regale (Art. 18).
O prevedere de o importanţă covârşitoare, cuprinsă în Art. 19, interzicea sub orice formă
urmărirea sau sechestrarea bisericilor (caselor de rugăciuni), a terenurilor, cimitirelor şi odoarelor
sacre.
Actele de stare civilă cădeau în atribuţiile legii civile, dar întocmirea lor trebuia să
preceadă, întotdeauna, binecuvântarea religioasă (Art. 20).
În continuarea prevederilor generale şi în strânsă legătură cu ele, sunt fixate, în alte zece
articole, raporturile dintre stat şi culte. Au fost îndelung discutate şi n-au lipsit nici confruntările şi
deosebirile de opinii. Formulările finale, chiar dacă nu au mulţumit pe deplin toate cultele, au
îngăduit desfăşurarea unor raporturi normale între puterea politică şi culte, ce şi-au găsit, în cadrul
statului român, şi locul, şi condiţiile de desfăşurare a activităţii lor.
Puterea legiuitoare a stabilit cultele recunoscute şi a fixat condiţiile pentru recunoaşterea
altora în viitor (Art. 21), drepturile şi îndatoririle asociaţiilor religioase (Art. 24), dreptul statului de
supraveghere şi control asupra activităţii lor (Art. 25-26), formulele de jurământ ale conducătorilor
de cult (Art. 27), condiţiile în care puteau fi create eparhii noi (Art. 28), precum şi problemele
financiare: acoperirea cheltuielilor în primul rând din mijloacele proprii ale cultelor (Art. 29),
contribuţia credincioşilor (Art. 30), ajutoarele date şi plăţile făcute din partea statului (Art. 31-35).
A fost reglementată problema ordinelor şi a congregaţiilor religioase (Art. 36), a averilor cultelor
160
dispărute (Art. 37), a instituţiei patronatului (Art. 39) şi s-a înscris şi cerut ca, între organele
bisericeşti şi autorităţile statului, corespondenţa să fie purtată în limbă română (Art. 40).
Tot zece articole ale legii au fixat principiile şi cadrele relaţiilor dintre culte. Membrii unui
cult nu puteau fi constrânşi la întreţinerea altui cult (Art. 41), iar preoţii aveau dreptul să
săvârşească slujbe şi ceremonii religioase numai credincioşilor cultului respectiv, cu câteva
excepţii, determinate de o extremă necesitate şi urgenţă (Art. 42). Problema obţinerii actului de
botez sau a trecerii de la un cult la altul, prin căsătorie sau orice altă împrejurare, a făcut obiectul
mai multor articole (Art. 43-50). Ideea fundamentală pornea de la o prevedere constituţională
înscrisă şi în lege. „Constituţiunea garantând tuturor cetăţenilor libertatea de conştiinţă - se spunea
în Art. 43 al legii regimului cultelor - oricine are dreptul de a aparţine oricărui cult”.
Opţiunea trecerii de la un cult la altul se putea face individual, de la vârsta de 18 ani
împliniţi, cu respectarea normelor cuprinse în lege. Prin căsătorie, femeile puteau să-şi schimbe
religia chiar înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (Art. 44). Oricine, întrunind condiţiile de la
articolul 44, dorea „să intre sau să treacă la alt cult” era obligat să anunţe „această intenţie, în
persoană şi însoţit de doi martori, ofiţerului stării civile al comunei unde domiciliază” (Art. 45).
Era o prevedere de o excepţională valoare de drept, constituind un obstacol fundamental în
calea abuzurilor pregătite de puterea politică procomunistă, din martie 1945 până în decembrie
1948. A fost şi motivul abrogării legii regimului cultelor şi a Constituţiei, în acelaşi an (1948).
Dispoziţiile finale, cuprinse în nouă articole, au avut în vedere diverse probleme de interes
general: punerea de acord a statutelor de organizare şi funcţionare ale tuturor cultelor într-un termen
de un an de la intrarea în vigoarea a legii (Art. 51), menţinerea drepturilor recunoscute comunităţii
baptiste printr-un «jurnal» al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1927) (Art. 53), obligaţia
Ministerului Cultelor de a stabili, în termen de şase luni, normele pentru întocmirea statutelor de
organizare ale Cultului mozaic şi musulman (Art. 54-56); reglementarea juridică a bunurilor
bisericeşti aflate dincolo de frontierele statului român, care aparţineau cultelor din ţară, precum şi a
bunurilor din ţară aparţinând cultelor din afară, urma să fie determinată prin convenţii speciale (Art.
52).
Proiectul legii regimului general al cultelor, chiar dacă a făcut obiectul multor discuţii în
timpul pregătirii sale (1922-1928), în cel al dezbaterilor parlamentare292 (1928), a primit votul
masiv, aproape unanim, al senatorilor şi deputaţilor din majoritate şi din opoziţie.
292 „D-lor deputaţi, - sublinia în dezbaterile Adunării acesteia, Ionescu Nicu Mehedinţi - nicio lege n-a fost atât de mult discutată ca legea aceasta. S-a discutat, în Senat, aproape 3 săptămâni de către Înalţii Prelaţi, s-a discutat de către presă şi s-a crezut că discuţia aceasta atât de amplă este din cauză că legea este intolerantă. Discuţiunea aceasta atât de largă, eu o socotesc justificată, fiindcă este una din cele mai importante legi, pe care un Parlament este chemat s-o voteze. Ea este chemată să reglementeze raporturile spirituale dintre cetăţenii acestei ţări, ea este chemată să respecte spiritul de armonie, este o lege de pace sufletească”. Dezbaterile parlamentare, Monitorul Oficial partea III-a, nr. 97 din 14 iulie 1928, p. 3131.
161
Alexandru Lapedatu şi-a încheiat Expunerea de motive cu „convingerea nestrămutată că
prin ridicarea lui la valoare de lege se va face încă un nou şi mare pas înainte în opera de
consolidare a României întregite”.293
Aşa a şi fost: noua lege s-a alăturat unui şir întreg de norme ce aveau să desăvârşească
procesul instituţional-administrativ de unificare a ţării, spre desăvârşirea Hotărârilor de Unire de la
Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.
Lăsând la o parte unele nemulţumiri venite dinspre un cult sau altul, legea regimului
cultelor din 1928, legată de numele distinsului om de cultură şi ştiinţă Al. Lapedatu, a însemnat
cadrul juridic în care s-au desfăşurat, vreme de două decenii, raporturile dintre Biserică şi stat, într-o
deplină normalitate până la instaurarea regimului procomunist, de la 6 martie 1945, când a fost
înlocuită prin Legea cultelor din august 1948.
3. Constituţia din 1938
Constituţia din 1938294 a pus capăt democraţiei, deoarece reflecta voinţa de guvernare
personală a lui Carol al II-lea.
A fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Noua constituţie
era un abuz, deoarece nu mai emana de la naţiune ci de la puterea executivă. Prin concentrarea
puterii în mâinile regelui (capul statului) era desfiinţată separaţia puterilor în stat.
Puterea legislativă era exercitată de către rege prin reprezentanţă naţională, puterea
executivă era încredinţată tot regelui care o exercita prin guvernul său. Regele deţinea şi iniţiativa
legislativă. Parlamentul devine o simplă anexă a puterii executive: Parlamentul este cel care alege
legile de interes obştesc (termen vag) dar tot regele avea ultimul cuvânt. Parlamentul era controlat şi
prin aceea că un număr mare de senatori erau aleşi de către rege. Regele nu doar domnea dar şi
guverna, România fiind astfel guvernată de un regim de monarhie autoritară.
Constituţia cuprindea 100 de articole, împărţite în 8 titluri.
Art. 5 prevede că „Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă
religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere”.
Prin Art. 8. se interzice propaganda politică în lăcaşurile de cult: „Este oprit preoţilor, de
orice rit şi credinţă religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât
în locaşurile destinate cultului şi funcţiunilor oficiale, cât şi în afară de ele.
293 Monitorul Oficial nr. 94 din iulie 1928. Dezbaterile parlamentare, p. 3058.294 Prin Înaltul Decret Regal nr. 900 din 20 februarie 1938, publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 42 din 20 februarie 1938, Regele Carol al II-lea decretează noua Constituţie a României, hotărând supunerea ei „Naţiunii Române” spre „buna ştiinţă şi învoire”.
162
Propaganda politică, în locaşurile destinate cultului, ori cu prilejul manifestaţiunilor
religioase, nu este îngăduită nimănui.
Orice asociaţiune politică pe temeiuri ori pretexte religioase este oprită.
În afară de persoanele, de condiţiunile şi de formele prevăzute în legi, nimeni nu poate lua
ori presta jurăminte de credinţă”.
Art. 10 stipulează că „Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de
libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie
şi de toate libertăţile din care decurg drepturi în condiţiunile statornicite prin legi”.
Art. 19: „Libertatea conştiinţei este absolută.
Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul
lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi siguranţei statului.
Biserica Ortodoxă creştină şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Religia creştină
ortodoxă fiind religia marei majorităţi a Românilor, biserica ortodoxă este biserica dominantă în
Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte.
Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină,
păstrându-şi însă unitatea, în privinţa dogmelor, cu biserica ecumenică a Răsăritului.
Chestiunile spirituale şi canonice ale bisericii ortodoxe române ţin de o singură autoritate
sinodală centrală.
Raporturile dintre diferitele culte şi Stat sunt de domeniul legilor speciale.”
Art. 20 prevede: „Actele stării civile sunt de atribuţia legii civile.
Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă totdeauna binecuvântarea religioasă, care
este obligatorie pentru toţi membrii cultelor”.
În ceea ce priveşte prevederile religioase, Constituţia din 1938 ia ca model constituţiile
anterioare, din 1866 şi 1932, şi încearcă să actualizeze prevederile acestora.
Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940 prin Decretul-Regal nr. 3052 din
5 septembrie 1940.295
III. Legile din perioada regimului comunist 1945 - 1989
Cadrul legislativ:
- Constituţia Republicii Populare Române (1948)
- Constituţia Republicii Populare Române (1952)
295 Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940.163
- Legea învăţământului (1948)
- Codul Muncii (1950)
- Codul Familiei (1954)
- Constituţia Republicii Socialiste România (1965)
- Constituţia din 1986.
Legi privind viaţa religioasă:
- Legea nr. 87/1948 pentru raţionalizarea învăţământului teologic universitar.
- Decretul nr. 151/1948 pentru denunţarea concordatului încheiat între România şi Sf.
Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929.
- Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.
- Decretul nr. 178/1948 pentru organizarea Ministerului Cultelor.
- Decretul nr. 243/1948 pentru fixarea numărului eparhiilor (diocezelor, superintendenţilor)
cultelor religioase.
- Decretul nr. 244/1948 pentru desfiinţarea Mitropoliei ortodoxe a Sucevei.
- Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic.
- Decretul lege nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor.
- HCM nr. 810/1949 pentru interzicerea funcţionării pe teritoriul RPR a mai multor
formaţiuni şi organizaţiuni ce formează diferite ordine şi congregaţiuni romano-catolice.
- Hotărârea Consiliului de Miniștri pentru Organizarea și funcționarea Departamentului
Cultelor (1958)
- Decretul nr. 410/1959 pentru desfiinţarea unor mănăstiri şi scoaterea din monahism a mai
multor călugări.
1. Cadrul general
Extinderea sferei de influenţă a Uniunii Sovietice spre sud-estul Europei nu putea ocoli
segmentul deosebit de important al Bisericii
După anul 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viaţa statului. Pentru aceasta a fost
alcătuit un întreg eşafodaj legislativ care să servească interesele conducerii PCR în domeniul
relaţiilor dintre stat şi culte. Încă din toamna anului 1944, în contextul declanşării artificiale a unei
crize politice, sub pretextul epurării instituţiilor de fascişti, s-a ajuns la adoptarea unor acte
normative de epurare, prin care se înfiinţau comisii de verificare a instituţiilor ecleziastice (clericii
diferitelor culte erau asimilaţi funcţionarilor, fiind salarizaţi de la bugetul de stat). La 8 octombrie
1944 a intrat în vigoare Legea nr. 486 privitoare la purificarea administraţiilor publice, prin care
funcţionarii statului puteau fi concediaţi din serviciu în cazul în care au avut o atitudine abuzivă ori 164
o ţinută nedemnă, s-au pus sub orice formă în slujba unor interese străine şi au militat în vreo
organizaţie politică sau paramilitară: legionară, fascistă sau hitleristă, sau au servit scopurile unor
organizaţii dictatoriale.
Curând după 1944, peste o mie de preoţi ortodocşi (la care se adaugă şi cei romano-catolici,
greco-catolici şi protestanţi) au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimişi să lucreze la canalul
Dunăre-Marea Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost
eliberaţi abia în 1964.
Studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat în perioada postbelică şi a dimensiunilor
represiunii îndreptate împotriva clerului, este o întreprindere dificilă, având în vedere numeroasele
obstacole cu care se confruntă cercetătorul în tentativa de a ajunge la documentele relevante. Pentru
a surprinde cadrul în care au evoluat Bisericile din România după 1945, este aproape obligatorie
analiza izvoarelor edite, mai ales a principalelor acte normative care au reglementat organizarea şi
funcţionarea cultelor religioase. Multe din abuzurile îndreptate împotriva Bisericii au avut o bază
legală, înlesnită în urma schimbării legilor adoptate în perioada interbelică.
Anul 1948 a fost anul marilor reforme comuniste, cu consecinţe grave pentru Biserică: în
aprilie a fost adoptată noua Constituţie, copiată după cea sovietică din 1936; în 3 august a fost
adoptată noua lege a învăţământului, prin care erau naţionalizate toate şcolile confesionale şi cele
particulare; a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi
cazărmi; au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor; au fost desfiinţate: Facultatea de
Teologie din Suceava (fostă la Cernăuţi), patru Academii teologice din Ardeal şi Banat, precum şi
seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia şi Moldova; s-a oprit catehizarea tineretului, iar la
4 august a intrat în vigoare noua lege a cultelor, care impunea un regim restrictiv tuturor
confesiunilor din ţară. Legii cultelor i se adăuga în aceeaşi lună Decretul lege nr. 176, prin care
statul confisca bunurile bisericeşti, ale mănăstirilor şi ordinelor monahale, care fuseseră destinate
întreţinerii şi funcţionării instituţiilor de învăţământ confesional.
În Legea pentru regimul general al Cultelor din 1948 erau recunoscute 14 culte: ortodox,
romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-
luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea,
penticostal şi creştin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult.
Legea Cultelor a fost completată de Decretul nr. 178 pentru organizarea Ministerului
Cultelor, emis tot la 4 august 1948.
165
La 19-20 octombrie 1949, Sfântul Sinod a votat Statutul pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Române296, aprobat apoi şi de Ministerul Cultelor (are la baza principiile Statutului
Organic al lui Andrei Şaguna).
Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în Adunările şi Consiliile
parohiale, Adunările şi Consiliile eparhiale şi Adunarea Naţională Bisericească (pentru întreaga
Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3 clerici şi 2/3 mireni.
Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotare s-au organizat: Arhiepiscopia
Misionară Ortodoxă Română din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia
Misionară Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea
Episcopie din America, înfiinţată în 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat
legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.
Pentru pregătirea personalului de cult au funcţionat şase seminarii teologice, cu durata de
cinci ani (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) şi două
Institute Teologice de grad universitar, cu durata de patru ani, la Bucureşti şi Sibiu.
Patriarhia Română edita câteva publicaţii periodice: Biserica Ortodoxă Română (apare din
1874), buletinul oficial al Patriarhiei Române; Studii Teologice, revista Institutelor Teologice;
Ortodoxia, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 apariţii pe an). Toate cele
cinci Mitropolii editau câte o revistă, tot cu câte 4-6 apariţii pe an: Glasul Bisericii (Mitropolia
Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Banatului. La
Sibiu apare foaia bisericească bilunară Telegraful Român, cel mai vechi periodic românesc, cu
apariţia neîntreruptă din 1853.
În 1959 au fost desfiinţate un număr de schituri şi mănăstiri, sute de călugări şi călugăriţe
au fost scoşi din ele în mod brutal şi trimişi în familiile lor, sau în fabrici, de către organele de stat.
În ultimii ani ai dictaturii comuniste, au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din
Bucureşti.297 Autorizaţiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obţineau cu multă
greutate.298 Preoţimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată şi controlată în permanenţă, prin
296 Potrivit acestuia, Biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos (cu sediul la Galaţi), Episcopia Buzăului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia Romanului şi Huşilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înfiinţată în 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului şi Episcopia Aradului.297 Mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfântul Spiridon Vechi, Alba-Postavari, Enei, Spirea Nouă Izvor, Sfânta Treime Dudeşti etc.298 De menţionat totuşi că după 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioşilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul ţării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile şi mănăstirile monumente istorice. În acelaşi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, din care multe sunt adevărate monumente de artă.
166
aşa-numiţii «inspectori de culte» şi ofiţeri de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile
bisericeşti.
De menţionat faptul că situaţia libertăţii religioase în Statele socialiste ale Europei, în
perioada anilor 1945-1989, a constituit obiect de studiu şi cercetare şi pentru juriştii din Europa de
vest. Dar, din nefericire, ei nu au cunoscut întotdeauna adevărata realitate politică din ţările
respective, şi nici modul de aplicare a legislaţiei şi faptul că «ateismul marxist» a dobândit în aceste
ţări o adevărată «dimensiune religioasă», iar marxismul a devenit pentru mulţi o «antireligie», de
unde şi transferul unei imagini deformate şi incorecte, creată şi difuzată de altfel chiar de oamenii
regimului, care s-au servit până şi de jurişti, pentru propaganda ei în lumea apuseană.
2. Constituţia Republicii Populare Române din 1948
Procesul restrângerii şi lichidării treptate a regimului parlamentar - constituţional în
România, început prin desfiinţarea partidelor istorice, abolirea monarhiei299 şi proclamarea
republicii populare (devenită, ulterior, «socialistă») se intensifică odată cu adoptarea Constituţiei
din 13 aprilie 1948. Această Constituţie reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică
românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic, prin preluarea documentelor
constituţionale ale statului sovietic, începând cu decretele din octombrie, până la Constituţia URSS
din 1936.
Constituţia din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau
asupra celor politice, şi a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii
economii sub controlul statului. Este o Constituţie de tip socialist, în care se stipulează foarte vag
libertatea religioasă şi se fac reglementări clare cu privire la dreptul de manifestare a religiei în
statul comunist.
Cuprinde 105 articole, împărţite în 10 titluri.
Art. 16 prevede că: „Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex,
naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în faţa legii”.
Art. 27 stipulează: „Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat.
Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă ritualul şi
practica lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.
Nicio confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine
instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub
controlul Statului.
299 Abdicarea forţată a regelui Mihai a avut loc la 30 decembrie 1947.167
Biserica Ortodoxă Română este autocefală în organizarea sa.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege”.
Această Constituţie încearcă să reglementeze libertatea religioasă şi dreptul de a se organiza
al cultelor religioase, garantează independenţa Bisericii Ortodoxe Române şi interzice învăţământul
general sub tutela cultelor religioase. Cultele religioase nu mai au dreptul şi posibilitate legală de a
întreţine alte unităţi de învăţământ decât cele pentru „pregătirea personalului de cult, sub controlul
statului”.
În articolul 27, Constituţia din 1948 lasă o portiţă de intervenţie arbitrară şi rapidă în
interesele şi organizarea oricăreia dintre Bisericile din România, deoarece stipulează că garanţia
libertăţii de manifestare a credinţei religioase, precum şi a libertăţii organizării şi funcţionarii
oricărui cult religios se face doar „dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrare Constituţiei,
securităţii publice sau bunelor moravuri”. Intervenţia asupra Bisericii este lăsată, astfel, total liberă,
deoarece oricând se putea găsi ceva care să fie interpretat ca împotrivitor a ceea ce mai târziu se va
numi „etica şi echitatea socialistă”.
Deşi prin prevederile sale cu privire la religie această Constituţie pare tolerantă, realitatea
practică a demonstrat contrariul, mulţi dintre clerici au sfârşit în închisori sau au avut de suferit
odată cu instaurarea comunismului.
Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948 era, de fapt, o Constituţie care „a copiat-o pe cea
sovietică”300 şi a fost în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1952.
3. Constituţia Republicii Populare Române din 1952
A doua Constituţie comunistă din România a fost adoptată la 27 septembrie 1952. Prin
capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de Uniunea
Sovietică (art. 3) şi „datoria de înregimentare în construirea socialismului” (art. 90) care „a rămas
sub redactări diferite, o datorie constantă a cetăţeanului român până la 22 decembrie 1989”.301
Prietenia cu U.R.S.S. constituie „baza politicii noastre externe”.
300 Lucian, Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 194.301 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Edit. Humanitas, ed. a II-a , Bucureşti, 1998, p. 136.
168
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al
României este regimul democraţiei populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc. Statul
democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului, exercitată de Partidul Comunist.
Această constituţie are un capitol introductiv şi 105 articole, sistematizate în 10 capitole şi
preia aceleaşi concepte ca şi Constituţia din 1948, pe care le dezvoltă în spirit comunist şi îşi
nuanţează interpretările.
Art. 84 prevede: „Libertatea de conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii
Populare Române”.
Şcoala este despărţită de biserică. Nicio confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă
nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru
pregătirea personalului cultului.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase se reglementează prin lege.
Preluând în mare parte principiile Constituţiei din 1848, această Constituţie încearcă să
susţină respectarea libertăţii religioase şi a religiei. Comparativ cu Constituţia din 1948, în cea de
faţă nu se mai face nicio referire la Biserica Ortodoxă, ci prin articolul 84 se încearcă o stipulare
mai concretă a respectării libertăţii exercitării cultelor religioase.
4. Decretul nr. 175 din 3 august 1948 - Legea învăţământului
Anul 1948 marchează o fractură în învățământul românesc. Toată construcţia ridicată de
înaintaşi a fost distrusă peste noapte. De inspiraţie profund sovietică, Legea educaţiei şi
învățământului din 3 august 1948 schimbă radical sistemul de educaţie din România.
Noua lege a învăţământului desfiinţa toate şcolile confesionale şi pe cele particulare302,
punând bazele unui sistem de învăţământ după model sovietic.
Din acest moment, Bisericilor li se ia total dreptul de a activa în şcoli, se produce o
separaţie totală între şcoală şi Biserică, indiferent de confesiune. Statul preia astfel, total şi definitiv,
controlul asupra oricărei forme de învăţământ. Acesta este privat de latura sa duhovnicească,
devenind laic. Articolul 1 al aceluiaşi decret-lege confiscă practic toate proprietăţile fostelor şcoli
confesionale. Paradoxal, o zi mai târziu, este adoptat Decretul-lege nr. 178/4 august 1948, care
garantează dreptul Bisericii de a avea şi întreţine şcoli pentru pregătirea personalului cultului.
Trebuie subliniat că devenea astfel obligatoriu ca cei ce candidau pe locurile şcolilor de pregătire a
302 Măsura de naţionalizare a tuturor şcolilor particulare, inclusiv a celor confesionale, era stipulată şi de noua Constituţie comunistă.
169
clerului, să parcurgă mai întâi etapele pregătirii obligatorii în şcolile laice. Acest mod de selecţie s-a
perpetuat pe toată perioada regimului comunist, până la ultimele examene susţinute la admiterea la
Seminariile Teologice şi la Institutele Teologice de grad universitar, în vara şi toamna anului 1989.
Au existat voci care s-au opus, fără succes însă, atât din partea Bisericii Ortodoxe, cât şi din partea
celei romano-catolice.
Între obiectivele principale ale legii învăţământului s-au aflat: formarea tinerilor în spirit
comunist, controlul strict al şcolilor elementare, medii şi superioare, prin suprimarea autonomiei
universitare, precum şi asigurarea cadrelor pentru planul de industrializare, prin extinderea
învăţământului tehnic mediu şi superior.
Predarea obiectivă a materiilor este înlocuită cu propagandă stalinistă, elitele sunt decimate,
se înfiinţează facultăţile muncitoreşti în care erau admişi absolvenţii a patru clase primare, iau fiinţă
şcoli juridice de un an, cu cursanţi scoşi din «câmpul muncii», cărora li se asigură intrarea direct în
magistratură, se întroduce studiul istoriei Partidului Bolşevic, economia politică şi filosofia marxist-
leninistă.
Scopul reformei învăţământului din 1948 era politizarea integrală a învăţământului şi o
«curăţare» a învăţământului românesc, prin introducerea discriminărilor sociale la admiterea în
învăţământul mediu şi superior. Conducerea comunistă viza şi constituirea unei pături de «cadre»
care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Şcoala reprezenta, în
viziunea noilor conducători, prima verigă din sistemul de pregătire a cadrelor necesare construirii
socialismului.
5. Alte legi cu privire la viaţa religioasă
A. Decretul - lege nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor
Prevederile Decretului-lege nr. 177/1948303 consfinţeau definitiv instaurarea unui control
riguros şi sistematic asupra tuturor activităţilor şi acţiunilor Bisericii.
Până în anul 2006 a constituit principala lege care reglementa raporturile dintre Stat şi
Cultele religioase admise şi raporturile dintre culte.
Legea are şapte capitole împărţite în secţiuni şi articole.
303 Legea pentru Regimul general al Cultelor religioase, în „Legea şi Statutele Cultelor religioase din Republica Populară Română”, Edit. Ministerului Cultelor, Bucureşti, 1951, p. 7-16.
170
Capitolul I „Dispoziţii generale” are două secţiuni: secţiunea I „Despre libertatea
religioasă” (art. 1-5) în care se expun principiile generale constituţionale şi se indică garanţiile
legale; secţiunea a II-a „Despre libertatea organizării cultelor” (art. 6-9) în care se arată condiţiile
de organizare şi funcţionare a cultelor religioase.
Capitolul II „Raporturile dintre Stat şi Cultele religioase” (art. 10-12), indică obligaţiile
credincioşilor de a respecta Constituţia şi legile ţării, obligaţiile cultelor de a avea o organizaţie
centrală, condiţiile recunoaşterii unui cult religios, necesitatea aprobării de către autorităţile de Stat
a conducătorilor religioşi, obligaţia de a depune jurământ de credinţă faţă de Stat şi condiţiile de
înfiinţare a eparhiilor.
În capitolul al III-lea „Despre activitatea cultelor” (art. 23-27), se precizează că „activitatea
cultelor religioase recunoscute se va desfăşura potrivit cu învăţătura lor religioasă, cu statutul de
organizare aprobat în conformitate cu legile ţării şi cu bunele moravuri” (art. 23). Cultele pot ţine
congrese cu aprobarea Departamentului Cultelor, Departamentul putând suspenda orice hotărâre a
cultelor, care ar contraveni statutului de organizare a acestora; cultele pot folosi limba maternă în
cult, iar la pomenirea autorităţilor se vor folosi formulele aprobate.
Capitolul IV „Despre patrimoniul cultelor religioase” (art. 28-37), precizează că toate
cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice, ca şi părţile lor componente; bunurile cultelor
trebuie inventariate; cultele vor avea bugete proprii, care se verifică de Departamentul Cultelor;
cheltuielile pentru întreţinerea cultelor religioase şi a nevoilor lor pot fi acoperite şi din contribuţii
consimţite de credincioşi (art. 31); subvenţiile acordate de Stat vor fi contabilizate şi controlate,
conform legii contabilităţii, ca şi condiţiile patrimoniale de trecere de la un cult la altul.
În capitolul V „Raporturile dintre culte” (art. 38-43), se stabilesc formalităţile legale de
trecere de la un cult la altul şi condiţiile în care se pot întreţine relaţii între cultele din ţară şi alte
culte din străinătate, precum şi regimul juridic al bunurilor cultelor în străinătate, care poate
constitui obiectul unor înţelegeri internaţionale pe bază de reciprocitate (art. 43).
În capitolul VI „Despre învăţământul religios” (art. 44-52), se reglementează libertatea
cultelor religioase de a-şi organiza învăţământul pentru pregătirea personalului deservent sub
controlul statului (art. 44). Crearea şcolilor, programele şi numărul elevilor şi studenţilor se fixează
de organele competente ale cultelor şi se supun aprobării Departamentului Cultelor, numirea
membrilor corpului didactic se face de organele competente ale cultelor, cu aprobarea prealabilă a
Departamentului Cultelor (art. 45). Diplomele eliberate de şcolile cultului au valabilitate numai în
cuprinsul cultului respectiv, cultele sunt obligate să comunice Departamentului Cultelor toate datele
cu privire la organizarea şi funcţionarea învăţământului; în continuare se arată felul şcolilor ce pot
lua fiinţă pentru formarea deservenţilor cultului ca şi a internatelor şi se precizează că jurisdicţia
canonică şi învăţătura dogmatică în şcolile de cântăreţi, seminarii şi institute, sunt pe seama cultului
171
respectiv, iar controlul didactic şi administrativ se face de către Departamentului cultelor, indiferent
de felul şi gradul lor (art. 51).
Capitolul VII cuprinde „Dispoziţii finale şi tranzitorii”.
B. Decretul nr. 178 din 4 august 1948 pentru organizarea Ministerului Cultelor
Legea Cultelor a fost completată de Decretul nr. 178 pentru organizarea Ministerului
Cultelor, edictat tot la 4 august 1948. Actul normativ proclama Ministerul Cultelor drept „serviciu
public prin care statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru a garanta folosinţa şi
exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase”. Legea de organizare a Ministerului Cultelor
enumera şi atribuţiile Departamentului, între acestea: supravegherea şi controlul asupra tuturor
cultelor religioase şi asupra aşezămintelor lor, dreptul de a avea delegaţi speciali pe lângă organele
centrale sau pe lângă instituţiile şi aşezămintele cultelor religioase, precum şi dreptul de a suspenda
sau anula orice hotărâri sau măsuri de ordin administrativ-bisericesc, cultural, educativ, filantropic
sau fundaţional, care ar contraveni statutelor de organizare ale cultelor sau actelor de fundaţie,
ordinii publice, legilor de administraţie şi siguranţă generală a statului, cu privire la asociaţiile sau
fundaţiile de drept privat.
Acest act normativ a fost înlocuit în februarie 1949 cu o altă lege de organizare, care nu a
adus însă modificări esenţiale.
Ministerul Cultelor era subordonat CC al PMR, mai precis Secţiei Administrativ-Politice.
În legea de organizare a Ministerului Cultelor apar împuterniciţii pentru culte din teritoriu,
cu denumirea de «delegaţi speciali». Începând cu a doua jumătate a anului 1948, aceşti funcţionari,
la fel ca şi ceilalţi angajaţi, nu mai depind atât de ministrul titular al departamentului sau de primul
ministru, cât de conducerea PMR, de Comitetul Central al Partidului. Într-un discurs, Gh.
Gheorghiu-Dej propunea formarea pe linie de partid, la Ministerul Cultelor, a unui organ care să se
ocupe zi de zi de manifestările din sânul clerului şi să aibă permanent legătura cu Secretariatul. „ În
fiecare judeţ să fie cineva care să ştie ce se întâmplă în biserici şi să poată informa partidul” -
conchidea Dej.
Împuternicitul nu e un simplu funcţionar comunist, ci un individ cu o autoritate extinsă
asupra domeniului pe care-l administrează, cel al cultelor. Concept transferat din experienţa
sovietică, în cadrul politicii de supraveghere şi control asupra cultelor religioase, împuternicitul este
în ambele cazuri ultima verigă a legăturii dintre statul comunist şi cultele religioase, personajul
responsabil cu implementarea politicii guvernului, primul, şi în majoritatea cazurilor singurul
reprezentant al statului, cu care deserventul îşi «negociază» poziţia.
172
Intervenţia acestuia, deseori brutală în viaţa cultului, se bazează pe un set de regulamente şi
de libertăţi pe care acest funcţionar le primeşte direct de la centru, de la ministerul specializat şi, în
multe cazuri, de la Securitate, al cărei subordonat chiar este în dese rânduri. Şocul pe care, putem
presupune, l-a avut această intervenţie agresivă a statului în viaţa Bisericii, se manifestă în cele mai
variate forme şi se păstrează până la finalul perioadei comuniste.
Ministerul angrena în 1956, când a fost restructurat şi transformat în Departament al
Cultelor, în cadrul Ministerului de Interne, 342 de posturi, avea 4 direcţii şi 10 servicii. Dintre cei
342 de angajaţi, 198 erau inspectori teritoriali (împuterniciţi). După restructurări repetate, în 1968,
Departamentul rămăsese cu 185 posturi, din care 73 de inspectori teritoriali, iar după 1970 cu 136
posturi, dintre care 42 de inspectori teritoriali. Reducerea înseamnă în cazul Ministerului/
Departamentului Cultelor nu doar eficientizarea muncii acestora şi rutinizarea activităţii lor, ci şi
împărţirea de atribuţii cu Securitatea.
Imediat după înfiinţarea Securităţii, la 30 august 1948, organele represive şi-au intensificat
acţiunile de supraveghere a tuturor cultelor, prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcţiei I.
C. Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948 pentru denunţarea concordatului încheiat
între România şi Sf. Scaun la 10 mai 1927 şi ratificat prin Legea din 12 iunie 1929304
În primăvara anului 1946, guvernul Groza a refuzat, în relaţia cu Biserica Unită,
recunoaşterea alegerii episcopului Alexandru Rusu ca Mitropolit de Ardeal al Bisericii Române
Unite cu Roma, deşi acesta fusese validat de către Sinodul întrunit la Blaj. Biserica Catolică de
ambele orientări era, de altfel, privită ca un duşman real al «democraţiei populare».
Urmare a acestei atitudini, în 17 iulie 1948, a fost denunţat unilateral Concordatul cu Roma,
dimpreună cu toate actele normative şi regulamentele sale de aplicare ulterioară, prin Decretul nr.
151.
La 1 decembrie 1948, guvernul de la Bucureşti a decretat „reunificarea cu Biserica
Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act faţă de care Vaticanul a protestat. Nunţiatura a interzis
Bisericii Catolice din România să-şi alcătuiască statutul cerut de Legea Cultelor şi a determinat-o să
protesteze împotriva exercitării de către Ministerul Cultelor a unor atribuţii prevăzute de această
lege. La 7 iulie 1950, relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte.
D. Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948
privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic305
304 Monitorul Oficial nr. 164 din 19 iulie 1948.305 Monitorul Oficial nr. 281 din 2 decembrie 1948.
173
În cursul anului 1948, s-au desfăşurat numeroase acţiuni orchestrate de regim, prin care s-a
urmărit desfiinţarea de fapt a Bisericii Unite, după modelul experimentat deja în Ucraina comunistă,
în 1946. Procesul de «revenire» la ortodoxie a fost consfinţit oficial prin Decretul nr. 358 din 1
decembrie 1948.
După slăbirea Bisericii Ortodoxe Române, guvernul comunist a început atacul asupra
tuturor componentelor Bisericii Romano-catolice din România, prin denunţarea unilaterală în iulie
1948 a Concordatului cu Vaticanul. Prin Decretul nr. 243 din septembrie 1948, Biserica Unită cu
Roma, care la acea dată era a doua biserică unită ca mărime din estul Europei, rămânea cu două
eparhii. Urmând indicaţiile Moscovei, care hotărâse desfiinţarea tuturor Bisericilor unite din estul
Europei, conducătorii comunişti de la Bucureşti au luat mai întâi măsuri de limitare a puterii şi
influenţei acestei Biserici în spaţiul public românesc, pentru ca în toamna anului 1948 să treacă la
lichidarea ei.306 În acest sens, s-au folosit de diverse metode - şantajul fiind una dintre ele - pentru a
implica şi Biserica Ortodoxă Română în această acţiune.
Un moment important al eforturilor coordonate ale guvernului Petru Groza împotriva
Bisericii unite, din toamna anului 1948, avea să fie congresul sau adunarea de «reunificare» cu
Biserica Ortodoxă de la Cluj, din 1 octombrie 1948. Congresul s-a desfăşurat în prezenţa
mitropolitului ortodox Nicolae Bălan şi sub preşedinţia protopopului unit Traian Belaşcu. Cei 37 de
delegaţi (din care 5 protopopi), reprezentând 431 de preoţi uniţi, vor semna «Proclamaţia» de unire
a credincioşilor uniţi cu Biserica Ortodoxă Română şi un «Apel» către credincioşii uniţi, prin care
erau îndemnaţi a se alătura confraţilor ortodocşi. În 18 octombrie Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a ratificat actul sinodal de primire în cadrul Bisericii ortodoxe a credincioşilor
uniţi, iar în 21 octombrie a avut loc la Alba Iulia festivitatea oficială de primire.307
Se pot face câteva observaţii la cele prezentate mai sus. În primul rând, autorităţile statului
comunist, precum şi conducerea Bisericii Ortodoxe Române, au prezentat hotărârea de la Cluj, din 1
octombrie 1948, drept un act de reunificare a întregii Biserici unite cu Biserica ortodoxă. În
contrast, uniţii consideră actul de la Cluj drept o declaraţie a unor particulari, care nu implica deloc
pe ceilalţi credincioşi uniţi. Considerăm că adevărul este undeva la mijloc. Cei 37 de delegaţi
reprezentau totuşi 431 de preoţi uniţi, iar evenimentele care s-au succedat au arătat că la actul de la
Cluj au aderat o bună parte din clerul unit şi marea majoritate a credincioşilor uniţi.
O altă observaţie se referă la rolul Bisericii Ortodoxe în acest proces. Înainte de această
persecuţie împotriva catolicilor, comuniştii au persecutat Biserica Ortodoxă, făcând-o aproape
306 Între timp, fusese promulgat Decretul-Lege nr. 177 referitor la Regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 august 1948 (cu unele mici modificări şi rectificări ulterioare). 307 Desfăşurarea evenimentelor din perioada 1-21 octombrie 1948 este redată în revista „Glasul Bisericii”, An. VII (1948), nr. 10, sub titlul Întregirea Ortodoxiei româneşti, întoarcerea fraţilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă. Lista celor 37 de delegaţi se află la p. 27.
174
incapabilă de a lupta cu ei făţiş. Bolşevicii de la Bucureşti «afişau» conducerii Bisericii Ortodoxe
spectrul completei desfiinţări, astfel încât posibilităţile de manifestare ale acesteia în faţa acţiunilor
autorităţilor erau drastic limitate. Prin primirea uniţilor în Biserica Ortodoxă, li se oferea acestora un
adăpost, fapt confirmat de faptul că în perioada anilor 1948-1989, în cadrul administraţiilor
eparhiale ortodoxe, au lucrat ca funcţionari numeroşi clerici uniţi care nu au acceptat reunificarea, şi
acest lucru era ştiut atât de către ierarhia ortodoxă, cât şi de autorităţile statului, care au dezaprobat
atitudinea tolerantă a ierarhiei ortodoxe. Alţii aveau să-şi câştige existenţa practicând diverse
meserii, concomitent cu slujirea în clandestinitate pentru credincioşii uniţi care au refuzat să se
integreze în Biserica ortodoxă.308 Totodată, între 1964-1989 episcopii greco-catolici consacraţi în
clandestinitate au hirotonit 210 preoţi noi.309
Mai trebuie spus că reacţia ierarhilor uniţi faţă de participanţii la adunarea de la Cluj din 1
octombrie 1948 a fost foarte dură. Ei i-au excomunicat pe toţi participanţii precum şi pe toţi preoţii
care au semnat pentru reunificare. Din acest moment «apostaţii»310, cum au fost socotiţi de către
ierarhia unită, au devenit „duşmani ai adevăratei credinţe creştine şi aliaţi ai satanei” căci „au
apostat hotărând lepădarea de Biserica noastră”.311 Toţi credincioşii care au trecut la Ortodoxie au
fost excomunicaţi, părăsirea unirii cu Roma şi adeziunea la Biserica Ortodoxă fiind socotită „păcat
împotriva Spiritului Sfânt”312, după cum afirmă chiar un ierarh unit.313
În 28 şi 29 octombrie 1948, cei şase ierarhi uniţi au fost arestaţi. Odată cu arestarea
ierarhilor a început şi un val de arestări ale protopopilor, canonicilor şi clericilor uniţi care se
opuneau trecerii la Ortodoxie. La două luni de la adunarea de la Cluj, în 1 decembrie 1948, a fost
emis Decretul nr. 358/1948 prin care Biserica unită era desfiinţată.
308 Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist , Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 240-241.309 Vasile Fernea, Câteva aspecte ale persecuţiei şi activităţii Bisericii Române Unite, Greco-Catolice, între anii 1964-1989, Studia Universitatis Babes-Bolyai, Theologia Catholica, An. XLVII (2002), nr. 2, p. 45.310 Termen revenit în actualitate în spaţiul românesc după ce a fost folosit pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de către autorităţile habsburgice şi de către Biserica Romano-catolică, cu privire la preoţii şi credincioşii români care între 1744-1761 au părăsit unirea cu Roma, afirmându-şi ortodoxia.311 Din decretul de excomunicare a preoţilor uniţi care participaseră la adunarea de la Cluj, semnat de episcopul Iuliu Hossu. Scrisoarea are nr. 4620 - 1948, este datată 1 octombrie 1948, dar este redactată pe 2 octombrie şi este comunicată prin vicarul său, sub nr. 396, în 7 octombrie 1948. Documentul se găseşte în copie şi în Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosarul nr. 17/1948-1955, filele 55-56, Apud Adrian Apan în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, An. XLVII (2002), nr. 4, p. 4.312 Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Editura Signata, Timişoara, 1993, p. 43.313 Pare incredibilă o asemenea viziune medievală la mijlocul secolului XX, însă nu trebuie uitat faptul că toţi conducătorii Bisericii unite erau la acea vreme şcoliţi în spiritul unei credinţe catolice tridentine, mulţi fiind absolvenţi ai Colegiului roman patronat de Congregaţia De propaganda fide. Această congregaţie a emis un decret în anul 1729 prin care interzicea strict pentru viitor comuniunea sacramentală, slujbele comune şi participarea la Sfintele Taine cu ortodocşii, deoarece se îndoia de validitatea tainelor săvârşite în cadrul Bisericii Ortodoxe, care, considera Congregaţia, îşi pierduse sacramentalitatea prin nerecunoaşterea pontifului roman ca şi cap al Bisericii creştine, devenind astfel o Biserică schismatică, însă nu de puţine ori fiind socotită chiar eretică. Informaţia despre decretul din 1729 se găseşte la Mihai Săsăujan, Politica Bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 78.
175
Decretul nr. 358/1948 stabilea următoarele: Art. 1: „În urma revenirii comunităţilor locale
(parohii) la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul-Lege nr. 177/1948314,
organele centrale şi statuare ale acestui cult, ca Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele,
congregaţiile, mănăstirile, fundaţiile, asociaţiile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţii sub orice
denumire, încetează de a mai exista”.
Art. 2. „Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art.1
din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine statului român (s.n.),
care le va lua în primire imediat. O comisie interdepartamentală, compusă din delegaţi ai
Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului
Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române
sau diferitelor ei părţi componente”.
La 27 decembrie 1948 a fost emisă H.C.M. nr. 1719, care, în art. 3, lit. c, prevedea:
„Catedralele, bisericile, capelele şi clădirile afectate cultului divin, ca şi mănăstirile şi schiturile cu
curţile şi terenurile înconjurătoare trec în proprietatea B.O.R. sau a diferitelor ei părţi
componente, pe teritoriul cărora se află aceste bunuri”.
Aşadar, încetarea activităţii cultului greco-catolic a fost determinată, în primul rând, de
trecerea marii majorităţi a enoriaşilor şi a deservenţilor greco-catolici la ortodoxismul din care s-au
desprins şi, în al doilea rând, de refuzul celor care au mai rămas în B.R.U.R. de a se conforma
Decretului-Lege nr. 177/1948, nedepunând documentele solicitate (Cf. noii legi a cultelor), şi nu
doar în urma prevederilor Decretului nr. 358/1948 - cum în mod denaturat se pretinde cu obstinaţie.
De asemenea, bisericile şi casele parohiale au fost trecute în proprietatea parohiilor
ortodoxe şi nu a statului român - cum la fel de tendenţios şi consecvent se pretinde că s-ar fi
întâmplat.
La acea dată nu exista niciun act normativ care să permită statului să devină proprietar de
bunuri ecleziastice. Statutul Bisericii Ortodoxe Române în vigoare în acea etapă prevedea că
bunurile ecleziastice parohiale - biserici, capele, cimitire, case parohiale etc. - sunt în proprietatea
comunităţilor religioase, a bisericii şi nu a statului.
Istoricul Andre Kom de la Universitatea din Amsterdam, după studierea modului
desfăşurării evenimentelor din toamna anului 1948, considera că „nu Biserica Ortodoxă a patronat
unificarea Bisericii [unite], ci mai degrabă statul român. În sprijinul acestei teze vine informaţia
314 Decretul-Lege nr. 177/1948, în art. 13, prevede ca toate cultele, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, vor trebui să fie recunoscute prin Decret al Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării Ministerului Cultelor; în art. 14 stipulează: „În vederea recunoaşterii, fiecare cult religios va înainta, prin Ministerul Cultelor, spre examinare şi aprobare, statutul său de organizare şi funcţionare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectivă”; în art. 56 se prevede că toate cultele sunt datoare să îşi înainteze statutul de organizare, însoţit de mărturisirea de credinţă, în termen de 3 luni de la data publicării respectivului Decret. Acest decret mai prevede că bunurile ecleziastice parohiale trec de la o biserică la alta dacă majoritatea credincioşilor a făcut această opţiune confesională.
176
din numeroasele rapoarte întocmite de organele Ministerului de Interne”, şi, cu toate că „Biserica
Ortodoxă Română figurează în toate momentele procesului de reunificare, totuşi consider rolul
ortodocşilor a fi relativ modest, mai mult ritual-ceremonial şi instrumental. Doar în ultima fază, a
consolidării unirii, rolul ortodocşilor va fi substanţial”.315
Actualmente, colportarea continuă a ideii «desfiinţării abuzive» prin Decretul nr. 358/1948
şi a aproprierii de către Statul român a patrimoniului fostei B.R.U.R., pe care, apoi, l-a dat B.O.R.,
are rolul de a susţine falsa teză a „colaboraţionismului dintre B.O.R. şi statul comunist” în scopul
culpabilizării întregului popor român, ca fiind de obedienţă comunistă, ceea ce constituie o mare
eroare.
Acestea ar fi pe scurt evenimentele din septembrie-decembrie 1948, când în urma unei
hotărâri a guvernului condus de Petru Groza, Biserica Unită cu Roma a fost desfiinţată oficial. Cu
toate acestea, Biserica Unită şi-a continuat existenţa în ilegalitate şi putem estima că numărul celor
ce i-au rămas fideli în intervalul de timp octombrie 1948 - decembrie 1989 reprezintă în medie 10-
11% din numărul iniţial al uniţilor.
În contextul în care Biserica unită fusese desfiinţată printr-un decret de stat şi prin acelaşi
decret Bisericii Ortodoxe îi fuseseră atribuite lăcaşurile de cult unite, conducerea Bisericii Ortodoxe
Române a fost pusă în situaţia să rezolve o problemă pentru care nu se pregătise anterior.
Reunificarea celor două Biserici româneşti din Transilvania fusese un ideal vechi al ortodocşilor,
însă niciodată nu se preconizase reunificarea în modul în care s-a realizat ea în toamna anului 1948.
Gândită şi dorită de către ortodocşi până în acel moment ca o mişcare generală a uniţilor, ierarhie,
cler şi credincioşi, de reîntoarcere la Biserica ortodoxă, intervenţia brutală a statului, la sfârşitul
anului 1948, va obliga Biserica Ortodoxă Română să creeze în foarte scurt timp o nouă structură
administrativă, rezultată din dublarea numărului de credincioşi din Ardeal.
Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/29 decembrie 1989.
E. Decretul nr. 410 din 28 octombrie 1959 pentru desfiinţarea unor mănăstiri şi
scoaterea din monahism a mai multor călugări
La 28 octombrie 1959, Prezidiul Marii Adunări Naţionale adopta Decretul 410, care aducea
o serie de amendamente Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.
Aplicate retroactiv, măsurile cuprinse în Decretul 410 au avut efecte devastatoare asupra vieţii
monahale din România, care cu greu au putut fi contracarate. Prin acest decret, un număr mare de
315 Andre Kom, Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă Română în 1948, în „Studii de Istoria Bisericii” (sub redacţia lector univ. Ovidiu Bozgan), Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Centrul de Istoria Bisericii, Bucureşti, 2000, p. 97-98.
177
mănăstiri şi schituri au fost închise, iar vieţuitorii scoşi din mănăstiri şi «îndrumaţi» să se integreze
în «câmpul muncii».
Mănăstirile au intrat în atenţia Securităţii încă din 1948, motivele fiind în principal două:
pericolul care îl puteau reprezenta din punct de vedere politic (sprijinirea mişcării de rezistenţă
anticomunistă, adăpostirea de persoane ostile regimului) şi cel spiritual, mănăstirile constiuind
adevărate centre de menţinere a credinţei autentice, fapt care nu putea fi acceptat de către un regim
politic ateu. Din acest motiv, documentele Securităţii vorbesc cu dispreţ de „armata neagră a
călugărilor şi călugăriţelor” care trebuia combătută prin toate mijloacele.
Acţiunile împotriva mănăstirilor s-au intensificat începând cu anul 1955 şi au cunoscut un
vârf după revoluţia maghiară din 1956, când s-a considerat că un număr foarte mare de «elemente
ostile» s-au refugiat în monahism. De asemenea, noua campanie ateistă declanşată de liderul
sovietic Nichita Hruşciov, odată cu Congresul al XXI-lea al PCUS, a avut o influenţă certă şi asupra
deciziilor luate în domeniul religios de liderii comunişti de la Bucureşti.
Până la Decretul 410 au fost o serie de alte măsuri administrative aplicate «la sugestia»
autorităţilor comuniste. La sfârşitul anului 1958, Departamentul Cultelor a elaborat un nou
regulament al mănăstirilor în care, printre altele, se prevedea că se exclud de la intrarea în
monahism următoarele categorii de persoane: persoane minore, persoane care nu au minimum şapte
clase elementare, persoanele care au săvârşit abateri de la regulile monahale, cele care au suferit
condamnări de drept comun, «elemente contrarevoluţionare», precum şi cei cunoscuţi cu
«manifestări duşmănoase» la adresa regimului comunist. Cu ocazia şedinţei Sf. Sinod al BOR din
15 decembrie 1958, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului cultelor, a comunicat
prevederile noului regulament, cerând ca acestea să fie asumate şi puse în aplicare.
În faţa presiunilor autorităţilor, ierarhii s-au declarat „în principiu de acord” cu aceste
măsuri. Însă, această atitudine a fost de fapt o amânare pentru a se căuta soluţii de rezolvare a
problemei. Documentele Securităţii consemnează opoziţia a numeroşi ierarhi faţă de prevederile
acestui plan. Din acest motiv, regulamentul a intrat în vigoare abia din 4 aprilie 1959, «tacit».
Prevederile regulamentului aveau caracter retroactiv. Prin urmare, toţi monahii şi monahiile
care nu îndeplineau noile criterii ale Departamentului urmau să fie scoşi din mănăstiri. În perioada
decembrie 1958 - martie 1959, Securitatea a organizat, împreună cu reprezentanţii Departamentului
Cultelor, o amplă campanie de verificare a întregului personal monahal, stabilind pe cei care
îndeplineau criteriile de excludere. Urmau să plece din mănăstiri peste 3.000 de vieţuitori.
În urma întocmirii tabelelor, s-a ajuns la concluzia că un număr mare de mănăstiri urmau a
fi desfiinţate din „lipsă de vieţuitori”. De aceea s-au prevăzut măsuri precise ca localurile
aşezămintelor desfiinţate să primească noi destinaţii. Acţiunea de scoatere de vieţuitori din
178
mănăstiri era încredinţată oficial Departamentului Cultelor, care putea să recurgă la sprijinul
Securităţii, camuflată sub acoperirea organelor de Miliţie.
Reticenţa monahilor şi opoziţia unora dintre ierarhi a făcut ca până la 1 noiembrie 1959
„doar” 1.200 de călugări să părăsească mănăstirile. Apreciindu-se că numărul mănăstirilor şi al
călugărilor continuau să fie mare, la 28 octombrie 1959 a fost emis Decretul 410 al Prezidiului
Marii Adunări Naţionale, care completa Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor
religioase, astfel: era introdus articolul 71 în care se preciza că pot fi admişi în monahism bărbaţii la
vârsta de 55 ani şi femeile la 50 de ani „dacă renunţă la salariu sau la pensia de la stat, dacă nu
sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii pe baza Codului familiei”. Acest decret a fost o metodă ca
statul comunist să nu se mai împiedice de o decizie a Sinodului, asumându-şi deschis paternitatea
acţiunii de reprimare a monahismului românesc.
După aplicarea Decretului 410316 au fost arestaţi şi condamnaţi sau trimişi cu domiciliu
obligatoriu acele persoane care au refuzat să renunţe la stilul de viaţă monahal, deşi fuseseră excluse
din mănăstire.
Un document al Securităţii, din aprilie 1960, arată că principala opoziţie faţă de «reforma
monahală» propusă de Guvern a manifestat-o patriarhul BOR, Justinian Marina.317 Patriarhul
Justinian a îndemnat pe mulţi dintre călugări şi monahii să rămână în mănăstirile lor, ca angajaţi ai
unor ateliere bisericeşti, ori proprietari ai unor case, iar mai târziu, folosindu-se de statutul de
«monument istoric» al unor mănăstiri, a permis vieţuirea călugărilor în acestea, ca şi îngrijitori.
Drept urmare, se consemna în document, un număr însemnat de călugări care părăsiseră viaţa
monahală au revenit în mănăstiri, necesitând în multe cazuri intervenţia organelor MAI.
În principiu toţi monahii şi monahiile, după scoaterea din mănăstiri, trebuiau să-şi asume
cât mai vizibil condiţia laică, deoarece erau urmăriţi de Securitate în cazul în care încercau să
continue viaţa monahală în afara mănăstirii (purtarea veşmintelor monahale, întâlniri ale fostelor
soboare sau frecventarea clădirii fostei mănăstiri). Minorii au fost încredinţaţi părinţilor, iar adulţii
erau încurajaţi să se căsătorească, ca o garanţie că au terminat cu jurământul fecioriei şi erau
încadraţi în câmpul muncii ca o dovadă că au devenit «elemente productive», care să contribuie la
edificarea socialismului.
316 Prin aplicarea noilor hotărâri: 92 de mănăstiri au fost desfiinţate, închise ori folosite în scopuri sociale (în luna ianuarie 1959 funcţionau 224 de mănăstiri ortodoxe, în luna octombrie mai funcţionau doar 194, iar în luna martie 1960 mai funcţionau doar 132); la rândul lor, au fost «desfiinţaţi» în jur de 4.700 de călugări şi monahii (în luna ianuarie, mănăstirile numărau peste şase mii de vieţuitori, iar în urma aplicării noului regulament, numărul acestora a scăzut la aproape o mie şi jumătate). 317 Patriarhul Daniel, amintind despre vednicul de pomenire patriarh Justinian Marina, afirma: „Pentru toate aceste strădanii, eforturi şi lupte duhovniceşti împotriva unui regim totalitar comunist, trebuie să intensificăm recunoştinţa noastră faţă de memoria acestui patriarh luptător, păstor de suflete”.
179
Cum prin grija patriarhului Justinian mulţi dintre monahi aveau calificări în diverse meserii,
ei şi-au continuat în întreprinderile şi cooperativele comuniste meseria deprinsă în atelierele
mănăstireşti (pictura, sculptura, ţesutul, croitoria, activităţile agricole, educaţia etc).
O categorie aparte de monahi este reprezentată de cei care aveau proprietate în cadrul
mănăstirii. Aceştia fie au refuzat să plece, continuând să vieţuiască în cadrul mănăstirii, fie au
preferat să-şi demoleze casele.
Situaţia cea mai grea au avut-o monahii în vârstă, care au fost scoşi din mănăstire sub
pretextul neştiinţei de carte. Mulţi nu aveau unde să se îndrepte, iar pentru ei s-au făcut eforturi
serioase pentru a rămâne în mănăstiri.
În fapt, majoritatea călugărilor care au fost scoşi din mănăstiri au continuat să ducă şi în
lume, în mod discret, o viaţă monahală exemplară, aşteptând momentul să poată reveni la vechile
vetre de sihăstrie.
După căderea regimului comunist, Biserica Ortodoxă a făcut repetate demersuri pentru
abrogarea Decretului 410 din anul 1959, prima intervenţie pentru reînfiinţarea mănăstirilor închise
abuziv având loc în data de 24 ianuarie 1990. Constituţia României, emisă în anul 1991, afirma
autonomia internă a cultelor religioase (Art. 29, al. 5).
Intervenţia patriarhului Teoctict către Ministerul Culturii şi Cultelor, din data de 16 august
2001, a stat la baza anulării Decretului 410 din anul 1959, anulare oficializată prin Legea 178 din
anul 2002.
Legea 489 din anul 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, nu
cuprinde nicio prevedere specială privitoare la monahism, afară de articolul 25, care precizează că
„monahii sunt scutiţi de serviciul militar”. Monahismul este lăsat astfel în grija Bisericii Ortodoxe,
precum şi trebuie, aceasta fiind singura în măsură să-l înţeleagă şi să-l organizeze.
6. Constituţia Republicii Socialiste România din 1965
Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constiţutia din 21 august 1965 consacră
şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice, reprezentată
de Partidul Comunist Român. Prin acestă Constituţie, România era proclamată «Republica
Socialistă», considerânduse că dispune de o economie socialistă generalizată şi de relaţii de
producţie socialiste, dominante, în toate domeniile vieţii sociale, orânduirea socialistă reuşind să se
impună în mod deplin şi definitiv. Acest lucru asigura, în viziunea constituantului de la 1965,
180
„suveranitatea, independenţa şi unitatea” statului român, al cărui teritoriu devenea „inalienabil şi
indivizibil”. (Art.1).
Cea de-a treia Constituţie comunistă avea să creeze „o categorie de cetăţeni privilegiaţi,
membrii partidului comunist”, „consideraţi la nivel constituţional cetăţenii cei mai avansaţi şi mai
conştienţi ai societăţii” (Art. 26).
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist
Român, în întreaga viaţă a societăţii. Principalul instrument de transpunere şi realizare în practică a
politicii partidului comunist este statul socialist, care, conform dispoziţiilor constituţionale,
„organizează, planifică şi conduce economia naţională, apără şi dezvoltă proprietatea socialistă,
asigură condiţiile şi dezvoltarea învăţământului, ştiintei şi culturii, apără legalitatea societăţii şi
ordinea de drept, organizarea apărării ţării şi dezvoltarea forţelor armate” (Art. 13).
Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, „organ suprem al
puterii de stat, cu activitate permanentă”. Art. 42 defineşte Marea Adunare Naţională ca fiind
„unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România”.318
Art. 17 stipulează că „Cetăţenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de
naţionalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice,
politice, juridice, sociale şi culturale.
Statul garantează egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Nicio îngrădire a acestor drepturi şi
nicio deosebire în exercitarea lor pe temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau religiei nu sunt
îngăduite…”.
Art. 30 prevede că „Libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor Republicii
Socialiste România.
Oricine este liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă. Libertatea exercitării
cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează şi funcţionează liber. Modul de
organizare şi funcţionare a cultelor religioase este reglementat prin lege.
Şcoala este despărţită de biserică. Nicio confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă
nu poate deschide sau întreţine alte instituţii de învăţământ decât şcoli speciale pentru pregătirea
personalului de cult”.
Această Constituţie este foarte explicită în atingerea idealurilor marxiste, prin enunţarea
dreptului de a avea sau a nu avea o credinţă religioasă. Enunţarea principiilor ce interzic
discriminările pe anumite criterii sunt doar teoretice deoarece regimul comunist a făcut discriminări
pe motive etnice, religioase, politice şi sociale.
318 În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.
181
Constituţia din 1965 a fost abrogată total şi expres la data de 8 decembrie 1991, de către
Constituţia României din 21 noiembrie 1991, aprobată prin referendumul naţional din 8 decembrie
1991, dată la care a intrat în vigoare.
7. Constituţia din 1986
Această Constituţie preia în linii mari principiile Constituţiei din 1965.
La articolul 30 se proclamă faptul că libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor
Republicii Socialiste România, menţionând că „oricine este liber să împărtăşească sau nu o
credinţă religioasă.
Cultele religioase se organizează şi funcţionează liber. Modul de organizare şi funcţionare
este reglementat prin lege”.319
Aşadar, în timpul regimului comunist, libertatea religioasă şi religia au fost recunoscute sau
mai puţin recunoscute. Constituţiile comuniste din 1948, 1952, 1965 şi 1986 au recunoscut
libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă a cetăţenilor ţării, dar nu au respectat-o.
Constituţia, ca lege fundamentală a unei naţiuni, trebuie să cuprindă şi specificaţiile
referitoare la egalitate, libertate religioasă şi religie, precum şi la cultele religioase, dar în primul
rând aceste drepturi prevăzute în Constituţie trebuie respectate şi protejate. Constituţia trebuie să
aibă rolul de a fi puntea de legătură în dialogul dintre Stat şi Biserică.
IV. Reglementări prin legi de Stat cu privire la Biserică 1989 - 2013
În România, după căderea comunismului, are loc un proces de elaborare a unui sistem
politic, juridic şi administrativ de asigurare a libertăţii religioase şi de amendare a celui existent, de
elaborare a unor concepţii laice şi eclesiastice privind domeniul religios.
319 I. Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile Române. Texte, note, prezentare comparativă, Bucureşti, 2002.182
După revoluţia din decembrie 1989, din iniţiativa cultelor, a credincioşilor, a instituţiilor de
stat şi a unor partide politice s-au elaborat moduri de gândire, s-au instituit, în mod spontan, dar şi
deliberat, practici care au asigurat un demaraj promiţător al libertăţii religioase.
Astfel, guvernele, parlamentele, toate instituţiile democratice ale sistemului politic
românesc în curs de constituire au acţionat pentru instituirea cadrului juridic necesar garantării
libertăţii religioase, pentru crearea premiselor instituţionale necesare fiecărui cetăţean, pentru a-şi
putea practica, în public sau în privat, credinţele sau practicile religioase pe care le împărtăşeşte.
Cele trei puteri ale statului român au dat dovadă de interese şi preocupări comune, de dorinţa de a
colabora pentru asigurarea libertăţii religioase.
O serie de acte normative detaliază condiţiile în care pot fi exercitate drepturile religioase.
Dintre acestea, cea mai importantă este Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor. De asemenea, s-au adoptat mai multe hotărâri de Guvern care înlătură o serie de
obstacole din calea exercitării libertăţii religioase.
Clericii, oamenii politici şi oamenii de cultură din România au desfăşurat dezbateri largi
despre setul de drepturi religioase pe care trebuie să-l garanteze statul român cultelor şi asociaţiilor
religioase. Este de subliniat că prevederile Constituţiei, ale altor acte normative şi practica politică
şi administrativă în domeniul asigurării libertăţii religioase, sunt conforme standardelor
internaţionale. După cum este cunoscut, documentul O.N.U. care realizează definirea cea mai
detaliată a libertăţii religioase este Declaraţia din 1981 (Art. 6).
Analiza actelor normative adoptate până acum de Parlament şi de guverne, cât şi a
măsurilor administrative luate de Secretariatul de Stat pentru Culte şi alte organisme ale
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul vieţii religioase, ne permit să relevăm că, din punct
de vedere juridic şi administrativ, autorităţile publice româneşti şi-au propus, şi de cele mai multe
ori au reuşit, să acorde drepturi şi libertăţi religioase la nivelul standardelor O.N.U. şi ale ţărilor
democratice.320
Astfel, în practică, credincioşilor, clericilor, cultelor şi asociaţiilor religioase le sunt
acordate următoarele libertăţi:
1. Libertatea de a înfiinţa culte sau asociaţii religioase321 cărora li se recunoaşte statutul
de personalităţi juridice. Singurele restricţii care se pun în crearea unor culte şi asociaţii religioase
sunt cele prevăzute în art. 49 din Constituţia României, care, de fapt, preia numai o parte din
restricţiile asemănătoare cu cele ale art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art.
12, 19 şi 22 ale Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice.
320 Ilie, Fonta, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Edit. Stephanos, Bucureşti, 1998, p. 293.321 În conformitate cu prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasa şi regimul general al cultelor, art. 40-48, a apărut o nouă structură religioasă cu personalitate juridică, „asociaţia religioasă”.
183
2. Libertatea de a practica un cult, de a ţine întruniri ce ţin de religie şi de a construi şi
întreţine lăcaşuri destinate acestor scopuri. Cultele şi asociaţiile religioase sunt libere să
organizeze toate întrunirile pe care le consideră necesare, inclusiv cele de misiune, evanghelizare
sau de propagandă religioasă. Cultele şi asociaţiile religioase sunt libere să construiască lăcaşuri de
cult sau case de rugăciune, să cumpere clădiri şi să le dea o destinaţie cultică, să întreţină lăcaşurile
de cult pe care le au. Secretariatul de Stat pentru Culte şi alte organisme de stat dau numai avize
pentru realizarea acestor lucrări, referitoare la cadrul arhitectural, la rezistenţa clădirilor, la aspectul
estetic, etc. Mai mult, începând din 1990, Guvernul a acordat fonduri destul de însemnate pentru a
sprijini repararea sau construirea unor lăcaşuri de cult. De asemenea, Secretariatul de Stat pentru
Culte a acordat asistenţă de specialitate pentru elaborarea proiectelor şi devizelor lucrărilor de
reparaţii sau construcţii efectuate.
3. Libertatea de a întemeia şi întreţine instituţii de caritate şi umanitare. Asistenţa socială
şi ajutorarea bolnavilor sau a săracilor nu mai este un monopol al statului. Cultele şi asociaţiile
religioase, la fel ca alte organizaţii ale societăţii civile, sunt libere să desfăşoare în mod direct, sau
să-şi creeze asociaţii specializate în desfăşurarea acestei activităţi.
4. Libertatea de a confecţiona, de a achiziţiona şi de a utiliza obiectele şi materialele
cerute de riturile sau practicile unei religii. În această privinţă cultele şi asociaţiile religioase
acţionează conform propriei lor voinţe, neexistând niciun impediment din partea statului.
Dimpotrivă, pentru a crea condiţiile necesare desfăşurării optime a acestei activităţi, la propunerea
Guvernului, Parlamentul a adoptat Legea nr. 103/1992, cu privire la dreptul exclusiv al cultelor
religioase de a produce şi comercializa obiecte de cult. De asemenea, Secretariatul de Stat pentru
Culte ajută cultele religioase să-şi procure din întreprinderile cu capital de stat, o serie de materii
prime şi materiale necesare producerii obiectelor de cult.
5. Libertatea de a scrie, de a tipări şi de a răspândi publicaţii cu subiecte religioase.
Secretariatul de Stat pentru Culte322 acordă aprobare pentru toate cultele şi asociaţiile religioase care
doresc să aibă tipografii, edituri, ziare şi reviste proprii, în care publică materiale care nu sunt
supuse la niciun fel de cenzură. Mai mult, la solicitare, Secretariatul de Stat pentru Culte sprijină
unele culte să-şi procure materialele tipografice necesare. De asemenea, posturile naţionale de
televiziune şi radio acordă timpi de antenă reprezentanţilor cultelor, pentru a prezenta probleme de
istorie, doctrină sau referitoare la activitatea acestora. Totodată, Consiliul Naţional al Audio
Vizualului a acordat licenţe de emisie radio unor asociaţii religioase care s-au prezentat la concurs.
322 Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 96/ 2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, nr. 884, partea I, din 22 decembrie 2012, Secretariatul de Stat pentru Culte (instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat) este reorganizat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi trece din subordinea Ministerului Finanţelor Publice, respectiv Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, în subordinea Guvernului, sub coordonarea primului-ministru, prin Cancelaria Primului-Ministru.
184
6. Libertatea de a învăţa o religie în locurile corespunzătoare acestui scop. În această
privinţă Constituţia României are următoarele prevederi: „Statul asigură libertatea învăţământului
religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege” (Art. 32, alin. 7); „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura,
potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine” (Art. 29, alin.
6). Secretariatul de Stat pentru Culte şi Ministerul Educaţiei Naţionale au adoptat mai multe
protocoale prin care se stabilesc condiţiile în care se realizează educaţia moral-religioasă în
învăţământul public: participarea elevilor este facultativă şi opţională, respectiv părinţii hotărăsc
dacă copiii participă sau nu la orele de religie şi optează pentru clericul care urmează să facă aceste
ore; predarea orelor de religie se face de către clerici sau de către persoane abilitate de către cultele
religioase; plata celor care predau orele de religie este suportată de către stat. Dacă părinţii şi clericii
doresc să ţină ore de religie în şcolile publice, autorităţile şcolare sunt obligate să asigure pentru
aceste ore aceleaşi condiţii ca pentru celelalte discipline şcolare.
7. Libertatea de a solicita şi de a primi contribuţii voluntare, financiare şi altele, de la
particulari şi instituţii. Cultele şi asociaţiile religioase sunt libere să solicite sprijin financiar de la
credincioşi sau de la persoane juridice. Printr-o ordonanţă a Guvernului, din august 1993, s-au
stabilit criteriile formale pe baza cărora Statul contribuie la salarizarea clericilor şi a altor angajaţi ai
cultelor religioase. Organele de stat nu au drept de control asupra modului cum sunt folosite
fondurile provenite din veniturile proprii ale cultelor religioase.
La solicitarea Bisericii Ortodoxe Române, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale323 a
preluat sarcina acordării de pensii pentru pensionarii acestei biserici, care, până de curând, primeau
pensii de la casa de Pensii a Bisericii Ortodoxe. De asemenea, au fost invitate şi celelalte 17 culte
legal recunoscute să beneficieze de această reglementare. Unele culte religioase au cerut ca statul să
acorde pensii pentru pensionarii lor, iar altele preferă să păstreze vechiul sistem.
Mai multe culte au solicitat ca statul să asigure salarizarea integrală a tuturor angajaţilor lor.
În prezent statul asigură aproximativ 60% la salariile personalului clerical şi neclerical, iar restul
acestora sunt plătite din fondurile proprii ale bisericilor.
8. Libertatea de a forma, de a numi, de a alege şi de a desemna, prin succesiune,
conducătorii corespunzători, în conformitate cu trebuinţele şi normele fiecărui cult sau asociaţie
religioasă. Cultele şi asociaţiile religioase sunt libere să aleagă sau să numească preoţii, pastorii,
protopopii, conducătorii organelor administrativ-bisericeşti intermediare, episcopii şi şefii de culte,
fără niciun amestec din partea Statului. Preşedintele României emite decrete de recunoaştere a
episcopilor şi mitropoliţilor, numai la solicitarea cultelor respective.
323 În prezent Ministerul Muncii, Familiei Protecţiei Sociale şi Persoanelor vârstnice185
Cultele religioase sunt libere să creeze noi parohii, noi protopopiate noi districte teritoriale
bisericeşti, noi unităţi administrative bisericeşti intermediare, noi eparhii, fără aprobarea Statului.
Cultele religioase sunt libere să creeze şcoli pentru formarea preoţilor, pastorilor,
profesorilor de religie şi altor categorii de angajaţi. Până în 1989, reţeaua instituţiilor de învăţământ
teologic cuprindea 11 seminarii teologice (echivalente cu şcolile profesionale) şi cinci institute
teologice, care eliberau diplome de licenţă recunoscute de către stat, numai dacă cei în cauză erau
angajaţi ai bisericilor. Până la sfârşitul anului 1992, reţeaua acestor instituţii cuprindea 46 de
seminarii teologice liceale, opt şcoli postliceale sanitare, trei şcoli postliceale teologice şi 30 de
institute teologice de nivel universitar. Multe dintre aceste institute şi facultăţi au câte 2-4 secţii cu
profil didactic complex, ai căror absolvenţi obţin diploma de licenţă cu dublă specializare.
Urmărindu-se eliminarea discriminării învăţământului teologic faţă de cel de stat, s-au creat
condiţiile necesare în vederea integrării instituţiilor teologice în învăţământul de stat, la solicitarea
cultelor religioase. Începând cu anul şcolar 1991-1992, statul a sprijinit financiar, parţial liceele
seminariale integrate în învăţământul de stat şi total facultăţile de teologie integrate în învăţământul
de stat.
9. Libertatea de a respecta zilele de repaus şi de a celebra sărbătorile şi ceremoniile
religioase ale celor mai însemnate culte şi denominaţiuni religioase. Până acum, prin hotărâri de
Guvern, principalele sărbători creştine au fost declarate zile de repaus.
10. Libertatea de a stabili şi de a întreţine contacte cu persoane şi comunităţi în domeniul
religiei, la nivel naţional sau internaţional. Clericii, ierarhii şi factorii de reprezentare ai cultelor şi
ai asociaţiilor religioase sunt liberi să corespondeze şi să menţină orice fel de contacte cu superiorii
şi subordonaţii lor, cu credincioşii sau clericii altor culte şi asociaţii religioase din străinătate, fără a
fi nevoie de aprobarea sau controlul organelor de stat. Organele de stat nici măcar nu au dreptul de a
cere cultelor şi asociaţiilor religioase informaţii despre aceste activităţi, dacă pe această cale ele nu
contravin art. 49 al Constituţiei României. Mai mult, Secretariatul de Stat pentru Culte sprijină
reprezentanţii celor 18 culte legal recunoscute şi ai asociaţiilor religioase avizate de Secretariatul de
Stat pentru Culte, să obţină paşapoarte de serviciu şi vize, pentru a participa la reuniuni teologice
internaţionale, sau pentru a vizita culte şi asociaţii religioase din străinătate.
Organele de stat au fost preocupate şi de restituirea unora din bunurile care au aparţinut
cultelor religioase până în anul 1948.
Conform Constituţiei şi altor acte normative, cultele şi asociaţiile religioase se pot
manifesta liber nu numai pe plan religios şi bisericesc, ci şi în planul vieţii sociale, publice, cultural-
ştiinţifice, morale etc. a credincioşilor, a grupurilor sociale şi a societăţii.
186
Primul Guvern după decembrie 1989 a înfiinţat Ministerul Cultelor, devenit ulterior
Secretariatul de Stat pentru Culte, care avea rolul de a asigura legătura între culte şi organismele de
stat, judeţene şi centrale, de a urmări modul în care se respectă în practică drepturile şi libertăţile
religioase acordate cetăţenilor, cultelor şi asociaţiilor religioase, de a propune măsurile necesare
pentru prevenirea şi combaterea tuturor actelor de intoleranţă şi discriminare din motive religioase
şi confesionale, de a urmări ca organismele administraţiei publice locale, judeţene sau centrale să
aplice unitar şi nepărtinitor prevederile legale privind asigurarea libertăţilor religioase.
*
Constatările şi concluziile detaşate din studierea cadrului legislativ în domeniul religios din
România, după 1989, permit să se afirme ca autorităţile guvernamentale româneşti au creat
condiţiile politice, juridice, administrative şi judiciare democratice necesare continuării procesului
de asigurare a drepturilor şi libertăţilor religioase la un nivel comparativ cu standardele
internaţionale în domeniul vieţii religioase.
Au existat voci în mijloacele de informare româneşti şi străine care au afirmat că, după
1989, nu s-au făcut progrese pe linia asigurării libertăţii religioase în România, că unele biserici ar fi
dezavantajate faţă de altele, că nu s-ar acorda minorităţilor religioase drepturile necesare pentru a-şi
profesa propria religie. Se impune necesitatea să facem o distincţie clară între această imagine
deformată privind libertatea religioasă în România şi realităţile existente în viaţă. De fapt, acest mod
de mediatizare a libertăţii religioase în România se explică prin existenţa unor interese politice sau
religioase interne sau internaţionale, care şi-au propus fie să creeze pe această cale dificultăţi
autorităţilor politice guvernamentale, fie să implementeze un tip de libertate religioasă care să
avantajeze anumite biserici şi confesiuni şi să le discrimineze pe altele.
Crearea în România a cadrului juridic, politic şi administrativ necesar acordării unor largi
drepturi şi libertăţi religioase este un proces care nu se poate încheia în câţiva ani şi mai ales în
condiţiile nefavorabile ale tranziţiei economice, sociale şi politice. Dar important este că forţele
politice guvernamentale au o atitudine favorabilă faţă de religie şi creştinism, că sunt neutre din
punct de vedere confesional şi că sunt dispuse să întreprindă toate demersurile pentru acordarea
unor drepturi şi libertăţi religioase. În aceste condiţii, este clar că în anii care au trecut s-au făcut
paşi importanţi pe linia garantării libertăţii religioase şi, mai ales, este sigur că s-au creat premisele
pentru a face în viitor toţi paşii necesari pentru consolidarea acestui proces.
Vom analiza în continuare legislaţia specifică care reglementează domeniul religios,
elaborată după anul 1989, folosind ca metode de studiu analiza acţiunilor şi documentelor politice,
juridice, administrative, mediatice etc. referitoare la regimul juridic al cultelor din România, precum
şi analiza de conţinut a tuturor categoriilor de documente şi acte normative (metodă de analiză care
permite decelarea conţinutului real, a obiectivelor urmărite şi nu a celor aparente sau declarate).
187
Ca expresie juridică a raportului real de forţe apărute pe scena politică românească, în anul
1991 a fost adoptată o nouă Constituţie, care reprezenta cadrul legal fundamental pentru organizarea
şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice.
1. Constituţiile din 1991 şi 2003
A. Prezentare generală
Fiecărui moment istoric de mare importanţă din istoria statului român modern îi corespund
reforme constituţionale. Constituţiile au fost martorii şi expresiile transformărilor istorice pe care le-
a cunoscut societatea românească.
Am decis să prezint aceste două Constituţii împreună, întrucât prin revizuirea Constituţiei,
în anul 2003, nu s-au adus modificări articolelor care vizau asigurarea libertăţii religioase sau
regimul juridic al cultelor.
Constituţia din 1991 a fost adoptată de Adunarea Constituantă în şedinţa Parlamentului din
21 noiembrie 1991, iar la 8 decembrie a aceluiaşi an a fost votată prin referendum.
În Art. 4, alin. (2) se spune: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de
sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.
Art. 6, alin (1): „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase”.
Art. 7 prevede că „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor
ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase, cu respectarea statului ai cărui cetăţeni sunt”.
Art. 29 reglementează libertatea conştiinţei:
„1. Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
2. Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi
de respect reciproc.
3. Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile
legii.
188
4. În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrăjbire religioasă.
5. Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
6. Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a căror răspundere le revine”.
Art. 30, alin. (7) stipulează că: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene,
contrare bunelor moravuri”.
Art. 32, alin. (7) prevede: „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit
cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat
prin lege”.
Art. 39, alin. (2), lit. a precizează că nu constituie muncă forţată „serviciul cu caracter
militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul
militar obligatoriu din motive religioase” („Munca forţată este interzisă” cf. art. 39, alin 1).
Art. 44, alin. (2): „Condiţiile de încheiere, de desfăşurare şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”.
Art. 50, alin. (2) prevede că „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi
militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune
jurământul cerut de lege”.
Aşadar Constituţia României conţine prevederi clare cu privire la libertatea religioasă şi
religie, la personalul şi organizarea cultelor, precum şi la apărarea şi garantarea proprietăţilor
cultelor religioase.
Constituţia prevede că cetăţenii României se bucură de aceleaşi drepturi şi libertăţi,
indiferent de credinţa religioasă pe care o împărtăşesc. În acest sens sunt semnificative următoarele
prevederi: „România este patria comună… a tuturor cetăţenilor săi… fără deosebire de… religie”
(Art. 4); „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări” (Art. 16).
Constituţia acordă aceleaşi drepturi şi libertăţi religioase pentru toţi cetăţenii, indiferent de
religia pe care o practică, şi pentru toate cultele şi asociaţiile religioase, fără privilegii şi fără
discriminări. În acest scop se prevede că „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea
credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Cultele religioase sunt libere să se
organizeze potrivit statutelor proprii” (Art. 29).
189
Articolul 49 al Constituţiei precizează: „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate
fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţii cetăţenilor… 2.
Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge
existenţa drepturilor sau a libertăţii”.
În anul 2003 s-a iniţiat procedura de revizuire a Constituţiei din anul 1991 în scopul
adaptării acesteia la noile realităţi politice, economice, sociale şi culturale din societatea
românească. Astfel, pe data de 19 octombrie 2003 s-a desfăşurat referendumul naţional pentru
revizuirea Constituţiei, care s-a soldat cu un rezultat favorabil. Constituţia din 2003324, actuala
Constituţie a României, nu aduce nicio modificare textului Constituţiei din 1991, în ceea ce priveşte
reglementările aspectelor ce ţin de viaţa religioasă.
B. Insuficienţe ale Constituţiei României din perspectivă creştină ortodoxă
Revizuirea Constituţiei din 1991 a fost impusă, cert, cu stringenţă, chiar de însăşi actuala
configuraţie politică europeană, dar şi cea naţională, fapt firesc dacă luăm în considerare că atât
adoptarea cât şi revizuirea unei Constituţii au la origine noile realităţi politice interne şi
internaţionale ale ţării ce se dotează cu prima sa Lege. Încă de la votarea ei, Constituţia din 1991 a
constituit obiect de dezbatere privind revizuirea multor prevederi constituţionale ale acesteia.
Cel care a indicat, printre primii, cu exactitatea specialistului în materie, imperfecţiunile
majore ale Constituţiei din 1991 a fost domnul Eleodor Focşeneanu. Acesta afirma că „ceea ce
caracterizează Constituţia din 1991 este ruptura totală cu tradiţia constituţională democratică
românească şi lipsa unei concepţii unitare, ca fiind rezultatul unei alăturări de texte luate în mod
separat din mai multe constituţii europene şi chiar din Convenţia europeană a drepturilor omului
din 3 septembrie 1953 şi, în consecinţă, deşi unele dintre ele au un conţinut acceptabil în sine,
absenţa unor legături concrete a dus la un rezultat mediocru”.325
Mulţi români din ţară şi de peste hotare au atras atenţia că pentru România şi cetăţenii ei,
Constituţia din 1991 era deficitară în multe privinţe, iar o mare parte din nerealizările democraţiei
româneşti au decurs tocmai din imperfecţiunile acestei Constituţii.
Aşadar, revizuirea Constituţiei din 1991 devenise o necesitate stringentă, dar abia în anul
2003 s-a produs acest fapt. S-a considerat că ceea ce trebuie «modificat» din vechea constituţie sunt:
garantarea dreptului proprietăţii private, schimbarea atribuţiilor celor două Camere ale
Parlamentului, astfel încât prerogativele legislative să rămână doar la Camera Deputaţilor, iar
324 Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.325 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Edit. Humanitas, ed. a II-a , Bucureşti, 1998, p. 156.
190
Senatul să fie o cameră reprezentativă care să se ocupe de numirile în funcţiile politice şi să voteze
doar legile organice foarte importante, reglementarea condiţiilor în care Guvernul este abilitat să
emită ordonanţe de urgenţă şi anularea prevederii constituţionale conform căreia unele articole ale
Legii fundamentale nu pot fi revizuite.
Noua Constituţie a României, votată în 2003, este mai aproape de realitatea românească şi
fără îndoială că este o Constituţie îmbunătăţită în mare parte. Cu toate acestea, ea nu aduce nimic
nou în ceea ce priveşte articolele şi aliniatele referitoare la cultele religioase şi activitatea lor, deşi,
încă din iulie 1991, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi-a exprimat punctul de vedere oficial faţă
de proiectul Constituţiei din 1991, privind insuficienţele în domeniul vieţii religioase.
Prin urmare, în continuare nu intenţionez să evoc toate insuficienţele Constituţiei
României, ci doar pe cele strict referitoare la reglementările cu privire la viaţa religioasă.
În timpul dezbaterilor Proiectului Constituţiei326 din 1991, B.O.R. a înaintat o cerere, făcută
prin membrii Sinodului Permanent al acesteia, la 10 iulie 1990, cu prilejul primirii acestora de către
Preşedintele României de atunci, prin care solicitau „reprezentarea Bisericii în organele de
elaborare a noii Constituţii a ţării şi a legilor care privesc viaţa bisericească în raporturile ei cu
societatea şi în Parlamentul ţării”, solicitare care nu s-a soluţionat cu rezultatul dorit.327
Înainte de votarea şi adoptarea Constituţiei, Sinodul B.O.R. a făcut propuneri pe marginea
textului Proiectului acesteia, la 26 iulie 1991, în vederea îmbunătăţirii sale. Respectivele propuneri,
care exprimau „punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române” au fost înaintate de preşedintele
Sinodului, P.F. Părinte Patriarh Teoctist, Adunării Constituante.328
Propunerile Sinodului priveau toate articolele din proiectul Constituţiei care se refereau la
cultele religioase şi la activitatea lor şi anume: Art. 29, alin. (1); Art. 32, alin. (7); Art. 37, alin. (2);
Art. 45, alin. (2); Art. 58, alin. (1); Art. 49, alin. (2); Art. 81, alin. (2); Art. 102, alin. (1). De
asemenea, se cuvine menţionat că, alături de respectivele propuneri, Sinodul B.O.R. a întocmit şi
patru note explicative, dintre care una ar fi trebuit să reprezinte un nou aliniat în textul Constituţiei.
Dar propunerile Sinodului B.O.R. nu se regăsesc în textul Constituţiei din 1991 şi nici în textul
actualei Constituţii, cu excepţia unor cuvinte, cum se poate constata, de altfel, din cele ce urmează.
În acelaşi timp, autorii textului Constituţiei nu au ţinut seama nici de notele respective ale
Sinodului. Cu toate acestea, nu cunoaştem niciun protest public al Sinodului B.O.R. faţă de neluarea
în seamă a propunerilor sale de îmbunătăţire a proiectului Constituţiei.329
326 Proiectul Constituţiei din 1991 a fost dat publicităţii la 10 iulie 1991, în timp ce dezbaterile asupra textului acestuia au început la 10 septembrie a aceluiaşi an. Aşa încât discuţiile pe articolele s-au încheiat la 14 noiembrie 1991, când se şi fixează votarea, prin vot nominal, la 21 noiembrie 1991, dată la care Constituţia a fost adoptată. 327 Biroul de Presa şi Comunicaţii, Patriarhia Română, Primirea Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române la Preşedintele României, Dl. Ion Iliescu, în “Vestitorul Ortodoxiei ”, An. 1990, nr 13-14, p. 9.328 Redacţia BOR, Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la Proiectul Constituţiei, în rev.„BOR”, An. 1991, nr, 10-12, p. 243.329 Ioan, Dură, Mărturii in favoarea revizuirii Constituţiei, Bruxelles, 1999, p. 21.
191
Partea finală a Art. 29, alin. (1) din proiectul Constituţiei prevedea: „Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte ori să adere la o credinţă religioasă contrară convingerilor sale”. Textul
propus de Sinodul B.O.R. era: „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă contrară convingerilor sale”. Textul propus de Sinod a fost inserat în
Constituţie şi, pe bună dreptate, pentru că „se adoptă o opinie” şi „se aderă la o credinţă
religioasă”.
De menţionat totodată că la acelaşi alineat al articolului amintit, Sinodul a făcut şi
adăugarea: „Prozelitismul religios este interzis”. Adăugarea respectivă a fost urmată de o notă a
Sinodului, şi anume: „Se solicită această adăugare, întrucât, în prezent, prozelitismul religios este
un mijloc de învrăjbire confesională şi dezagregare a unităţii şi spiritualităţii poporului român”,
însă textul notei nu a fost inclus în textul Constituţiei.
La acelaşi articol 29 al Proiectului Constituţiei, Sinodul propunea un alineat nou, care urma
să fie introdus între alin. (4) şi alin. (5) al textului acestuia, cu precizarea din «Notă»: „Actualul
alineat 5 din textul publicat (al proiectului) va primi numărul 6 şi îşi va păstra conţinutul integral”.
Textul propus de Sinod este următorul: „Biserica Ortodoxă Română este Biserica naţională, având
continuitate identică cu a poporului român şi fiind Biserica marii majorităţi a românilor”.330
Articolul propus de Sinod nu a fost însă inclus în textul Constituţiei. Aşadar, Biserica ortodoxă
Română, cea mai veche instituţie a românilor, ai cărei membri au fost şi sunt majoritatea
covârşitoare a cetăţenilor României, n-a fost înscrisă, ca fiind majoritară, în Constituţia din 1991 şi
nici în Constituţia din 2003, deşi, în fond, o atare înscriere în Constituţie n-ar fi reprezentat un
privilegiu acordat Bisericii Ortodoxe Române, ci o recunoaştere a unei stări de fapt. Pe de altă parte,
nu s-a prevăzut în Constituţie nici că B.O.R. este Biserică naţională. Şi aceasta, chiar dacă în
Constituţiile mai multor ţări din Europa Occidentală sunt prevăzute biserici naţionale.331
Să nu uităm, totuşi că, în cazul în care B.O.R. revendică şi obţine separarea ei de stat,
atunci, fireşte, nu mai poate cere să se prevadă în Constituţie că este «Biserică de stat».332
330 Redacţia BOR, op. cit., p. 234.331 În Constituţia regatului Danemarca, în art. 4 se stipulează că „Biserica Evanghelică Luterană este Biserica naţională daneză şi se bucură de sprijinul statului”; în Constituţia din Irlanda, art. 62 prevede regimul „Bisericii de stat”, iar în Constituţia Norvegiei, la art. 2, Biserica Luterană este desemnată ca fiind „religie oficială de stat”.332 De regulă, în ţările în care există Biserici oficiale, de stat sau naţionale, acest statut juridic este recunoscut prin Constituţie. Nu se cunosc cazuri în care Constituţia să declare sau să fie construită pe baza principiului separării şi autonomiei Bisericii faţă de Stat şi în acelaşi timp, în Constituţie sau în Legea libertăţii Religioase una sau mai multe biserici să fie declarate biserici oficiale, de stat sau naţionale. Prevederile Constituţiilor şi ale Legii Libertăţii Religioase au anumite particularităţi când o Biserică este declarată Biserică de Stat sau naţională şi alte trăsături dacă se adoptă principiul separării şi autonomiei Bisericilor faţă de Stat. De asemenea, dacă în Constituţie şi în Legea Libertăţii Religioase se prevede egalitatea tuturor Cultelor religioase recunoscute în faţa legii şi a organelor de stat şi interzicerea oricăror privilegii sau discriminări pentru un cult sau altul, atunci, de regulă, nu se mai declară existenţa unei Biserici Naţionale. În cea mai mare parte a cazurilor, Bisericile naţionale sau de stat sunt împotriva principiului separării Bisericilor de stat şi nu li se recunoaşte o autonomie maximă, asemănătoare cu cea a Bisericilor care nu sunt naţionale sau de stat, cf. Ilie, Fonta, Libertatea rel. …în România, p.108.
192
Constituţia şi Legea Cultelor sunt concepute pe baza principiului separării şi al autonomiei
Bisericii faţă de Stat şi prevăd drepturi şi libertăţi egale pentru toate Cultele legale, precum şi
interzicerea oricăror privilegii şi discriminări. Conform Legii Cultelor, drepturile şi autonomia
Cultelor faţă de Stat sunt concepute după modelul sistemelor politice construite pe principiul
separării Bisericilor faţă de stat şi al inexistenţei unor Biserici de stat sau naţionale, iar drepturile şi
obligaţiile statului faţă de biserici sunt modelate după exemplul sistemelor politice în care Bisericile
nu sunt separate de Stat, iar unele sunt declarate Biserici de stat sau naţionale. Actualele prevederi
legale privind relaţiile Stat - Biserica Ortodoxă Română creează o situaţie juridică extrem de
complexă, în care nu se întrevede în mod limpede posibilitate unor soluţii clare şi concrete pentru
satisfacerea acestei cereri. Oare, în această situaţie juridică, destul de confuză şi contradictorie, după
care principii politice, juridice şi ale libertăţii religioase ar trebuie să se conducă legiuitorul, pentru
a împăca cererea Bisericii Ortodoxe Române cu prevederile Constituţiei şi ale Legii Cultelor?333
B.O.R. nu a cedat însă la pretenţia ei de a fi «Biserică naţională», încât prin hotărârea
adoptată de Adunarea Naţională Bisericească, la 11 ianuarie 1994, Art. 2 din Statutul de organizare
şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române a fost modificat în formularea următoare: „Biserica
Ortodoxă Română este Naţională, autocefală şi unitară în organizarea sa”. Cu această ocazie,
redacţia periodicului oficial al Patriarhiei Române «Vestitorul Ortodoxiei», comenta astfel
evenimentul: „Se consfinţeşte astfel realitatea de ordin istoric a imensului rol pe care l-a avut
Biserica Ortodoxă în viaţa neamului românesc, fără ca această formulare să ştirbească întrucâtva
regimul juridic de egalitate a cultelor în faţa legii”334. Au fost voci care nu împărtăşeau cele scrise
de redacţia periodicului oficial al Patriarhiei Române, întrucât, prin declararea B.O.R. ca «Biserică
Naţională», nu mai poate fi vorba de un „regim juridic de egalitate a cultelor în faţa legii” ca şi în
cadrul raporturilor Stat-culte. Ceea ce putem afirma este că nu a existat vreo luare de poziţie a
Statului Român faţă de modificarea Art. 2 a Statutului B.O.R. de către Adunarea Naţională
Bisericească, la 11 ianuarie 1994.
În această privinţă, aşadar, părerile sunt împărţite. Canonişti de seamă ai B.O.R. au susţinut
că zgomotul produs în legătură cu acest apelativ a fost nu numai fără sens ci şi prejudiciabil
canonicităţii formei de organizare şi funcţionare pe care ierarhia (Sinodul episcopilor) a dat-o
Bisericii prin Statutul său. În momentul în care ne definim ca «Biserică Ortodoxă Română -
naţională» nu se mai exprimă caracterul ei etnic, ci cel naţional.335
333 Toţi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au solicitat comisiei care s-a ocupat de elaborarea Constituţiei şi forurilor de conducere ale Adunării Constituante, să i se recunoască autonomia maximă, dar numai unii dintre aceştia au cerut să fie declarată Biserică naţională; parlamentarii au soluţionat corespunzător numai primul deziderat.334 Redacţia Periodicului oficial al Patriarhiei Române, „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 108, 15 ian. 1993, p. 1.335 Nicolae, Dură, Principiile canonice fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române şi reflectarea lor în legiuirile BOR, în rev. „Sf. Ap. Andrei”, An. 2001, p 138-139.
193
Totuşi, după părerea clericilor ortodocşi, a unor cercuri politice şi culturale reprezentative,
a unor segmente numeroase ale opiniei publice, cererea este firească şi legitimă. Reprezentanţii
Cultelor catolice, Protestante şi Evanghelice şi unele cercuri ale societăţii civile s-au opus
satisfacerii acestui deziderat. Biserica Ortodoxă invocă în sprijinul său următoarele: rolul jucat de ea
în istoria, cultura şi civilizaţia poporului român; până la 1948 a fost recunoscută Biserică naţională;
voinţa sa de a fi coautoare a demersului actual de creare a premiselor culturale, morale şi spirituale
necesare punerii în valoare a vitalităţii şi capacităţilor creatoare ale naţiunii române; 87% din
cetăţenii ţării s-au declarat credincioşi ortodocşi.
De facto, în istorie, în conştiinţa tuturor credincioşilor ortodocşi şi nu numai, Biserica
Ortodoxă Română este Biserica naţională. Nimeni nu poate nega, nici anula această stare de fapt.
Mai mult, până în 1948, această realitate a fost consfinţită prin lege, respectiv prin Constituţia din
1923.
De aceea, este legitim să punem întrebarea: parlamentarii ar fi trebuit să ţină seama, la
elaborarea Constituţiei din 2003, de rolul îndeplinit de Biserica Ortodoxă Română în istoria, cultura,
spiritualitatea şi civilizaţia poporului român, în apărarea fiinţei sale naţionale, precum şi de faptul că
87% din cetăţenii ţării s-au declarat credincioşi ortodocşi?
De menţionat că în noua Lege a Cultelor (2006), Art. 7, par. (2) prevede că „Statul român
recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte biserici şi culte
recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti”, prevedere importantă
pentru Biserica noastră strămoşească, cu o valoare istorico-spirituală, fără consecinţe juridice,
întrucât „în România nu există religie de stat” (LC., Art. 9, par. 1) iar „Statul este neutru faţă de
orice credinţă religioasă sau ideologie atee” (LC., Art. 9, 1).
*
Textul alin. (7) al Art. 32 din Proiectul Constituţiei era următorul: „Statul asigură libertatea
învăţământului religios potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul
religios este facultativ”. Faţă de acest text, Sinodul propunea: „Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul
religios este garantat prin lege şi se bucură de drepturi egale cu celelalte obiecte de studiu”. În
Constituţie, textul aceluiaşi alin. 7 avea să apară astfel: „Statul asigură libertatea învăţământului
religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat de lege”. Deci se poate constata că privitor la învăţământul religios, autorii
Constituţiei au preluat din textul Sinodului doar cuvintele: „garantat prin lege”. În schimb, aceiaşi
autori au eliminat cuvântul „facultativ” cu privire la învăţământ, precizând că acesta este şi
„organizat” prin lege.
*
194
Deşi s-a considerat că în noua Constituţie era imperios necesar să fie incluse prevederi clare
privind relaţiile stat - B.O.R., acest lucru nu s-a întâmplat. Nici în Constituţia din 1991 şi nici în cea
din 2003 nu sunt măcar pomenite cuvintele «Biserica Ortodoxă Română».
După revoluţia din 1989, tot mai mulţi au fost cei care - din ţară şi de peste hotare - s-au
exprimat în favoarea separării reale şi complete a Bisericii de stat. Aşa, de exemplu, în aprilie 1991,
domnul Ion Buzdugan - pe atunci redactor şef al publicaţiei «Căminul românesc» din Elveţia,
declara: „Cred, de asemenea, că biserica nu va fi liberă şi nu-şi va putea îndeplini misiunea în cele
mai bune condiţii, decât atunci când va fi separată de stat”.336
Într-adevăr, poate ar fi timpul ca Statul român să acorde Bisericii un statut de partener al
statului şi nu de subordonat al puterii laice, ceea ce i-ar da posibilitatea Bisericii Ortodoxe Române
să redevină autoritatea morală neprihănită şi necontestată a românilor.
*
O altă modificare propusă de Sinod avea în vedere alin. (2) al Art. 37 din Proiectul
Constituţiei, care se ocupă cu protecţia socială a salariaţilor. De fapt, Sinodul propunea ca, în
continuarea textului Proiectului, să fie adăugate următoarele: „La repausul săptămânal se adaugă
zilele de 25 şi 26 decembrie (Crăciunul), ziua a doua de Paşti, Ziua Înălţării Domnului (Ziua
Eroilor) şi Ziua a doua de Rusalii, ca sărbători religioase, tradiţionale, ale românilor”.337
Adăugarea propusă de Sinod nu avea să apară în textul Constituţiei - adică la Art. 38, alin. 2, unde
se află inserat alin. (2) al Art. 37 din Proiectul acesteia.
*
Conform textului Proiectului de Constituţie, nu numai învăţământul religios trebuia să fie
«facultativ» ci şi căsătoria religioasă tot... «facultativă». Art. 45 alin. (2) al Proiectului era
categoric: „Căsătoria religioasă este facultativă şi ea poate fi celebrată numai după căsătoria
civilă”. Sinodul a propus, însă, următorul text: „Căsătoria religioasă poate fi celebrată după
căsătoria civilă”. De data aceasta, autorii Proiectului şi-au însuşit cele propuse de Sinod şi le-au
introdus în textul Constituţiei, şi anume, la Art. 44, alin. (2). De remarcat, însă, că Sinodul n-a
propus recunoaşterea căsătoriei religioase de către stat, aşa cum este cazul în Grecia.338
*
O altă adăugare a propus Sinodul şi la textul alin. 1 al Art. 58 din Proiectul Constituţiei şi
anume: „Patriarhul, Mitropoliţii, Arhiepiscopii Bisericii Ortodoxe Române sau reprezentanţii
acestora, indicaţi nominal, precum şi conducătorii celorlalte culte legal recunoscute în România
sunt senatori de drept”. Totodată, Sinodul preciza în «Nota» imediat următoare adăugirii propuse:
336 Silvia, Constantinescu, Exil: oameni şi idei, Edit. Curierul Român, Suedia, p. 140.337 Redacţia BOR, op. cit., p. 235.338 În Grecia, statul recunoaşte atât căsătoria religioasă cât şi căsătoria civilă. În realitate, 97% din populaţie celebrează doar căsătoria religioasă.
195
„Constituţia României din anul 1923, în articolul 72 din Secţiunea II, Capitolul I, Titlul III, prevede
senatorii de drept, între care şi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, care se adăugau senatorilor
aleşi. De asemenea, în Tezele pentru elaborarea Proiectului de Constituţie a României din 1991, la
Titlul III, Capitolul I, aliniatul 4, care reglementează componenţa Senatului, în varianta 2 se
prevăd şi reprezentanţii cultelor”.339 Poziţia B.O.R. nu surprinde, desigur, dacă ţinem seama că, la
10 iulie 1990, la întâlnirea membrilor Sinodului Permanent - patriarhul şi cei patru mitropoliţi - cu
Preşedintele Iliescu, înalţii ierarhi îi aduseseră la cunoştinţă şi dezideratul acesteia privind
reprezentanţa Bisericii în Parlamentul ţării.
În textul Constituţiei nu a fost introdusă adăugarea făcută de Sinod, ci s-a rămas la
formularea iniţială din Proiect, apărută, însă, la Art. 59, alin. (1), al acesteia. Constatăm faptul că,
dacă pentru neincluderea celorlalte propuneri ale Sinodului în textul Constituţiei, membrii acestuia
(ierarhii) nu şi-au manifestat nemulţumirea şi dezaprobarea lor, au făcut-o, în schimb, pentru
respectiva propunere, care le-ar fi dat posibilitatea de a fi senatori de drept. Această cerere a
ierarhilor B.O.R. a fost contestată de unele autorităţi politice şi chiar membri ai ierarhiei B.O.R. Nu
trebuie ignorat faptul că ierarhii niciunei Biserici Ortodoxe din lume - inclusiv ai celei din Grecia -
nu sunt membri ai vreunui Parlament (senatori de drept sau senatori aleşi). De asemenea, trebuie
subliniat şi faptul că, eventualii senatori de drept ai B.O.R. în persoana patriarhului, mitropoliţilor şi
arhiepiscopilor ar fi devenit senatori pe viaţă, aceasta pentru că ierarhii B.O.R. nu sunt pensionaţi,
aşa cum se întâmplă deja în Patriarhia Antiohiei sau, cum este cazul ierarhilor Bisericii Catolice, cu
excepţia Papei. Sinodul B.O.R. nu a făcut menţiunea că un ierarh al acesteia, senator de drept în
Parlament, ar putea fi ales doar pentru un număr limitat de ani.
Nu în ultimul rând trebuie subliniat şi faptul că, nici B.O.R. şi nicio altă Biserică din
România nu este declarată Biserică de stat prin Constituţie, aşa încât să revendice ca ierarhii ei să
fie senatori de drept, adică, pe lângă calitatea de demnitar bisericesc, ierarhii să o aibă şi pe aceea de
demnitar politic, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Biserica Angliei care, fiind Biserică de stat,
are un număr de episcopi membri de drept în Camera Lorzilor.340 Trebuie făcută precizarea însă că
episcopii anglicani au un loc în Camera Lorzilor doar până la vârsta pensionării lor - 70 ani. În
sfârşit, mai constatăm că B.O.R., prin autoritatea ei supremă - Sinodul, a făcut în mai multe rânduri
339 Redacţia BOR, op. cit, p. 235.340 După cum mărturisea însuşi Graţia Sa Dr. George Leonard Karey, Arhiepiscop de Canterbury, Primatul întregii Anglii şi al Comunităţii Anglicane din întreaga lume, chiar la Bucureşti, la 10 septembrie 1990: „Există multe asemănări între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Angliei privind relaţia cu Statul. Diferenţa constă în faptul că Biserica Angliei este o Biserică de stat prin Constituţie şi de aceea eu şi un anumit număr de episcopi avem câte un loc în Camera Lorzilor. Aceasta înseamnă că avem posibilitatea să luăm parte activ la dezbaterile politice şi sociale. În Marea Britanie Biserica Anglicană este majoritatră (aproximativ 22 milioane persoane botezate)”, Cf. Redacţia BOR, Interviu cu Graţia Sa Doctor George Leonard Karez, Arhiepiscop de Canterbury, în rev. „BOR”, An. 1993, nr 7-9, p. 180.
196
recomandări exprese clericilor (diaconi, preoţi, ierarhi), de a se abţine să candideze în organele
legislative ale României sau de a face politică.341
*
Amendamente a mai propus Sinodul şi la prevederile a trei articole din Proiectul
Constituţiei - Art. 49, alin. (2), art. 81, alin. (2), art. 102, alin. (1) - toate privitoare la depunerea
jurământului de către persoanele ce deţin înalte funcţii în stat, cu remarca că, înainte de prezentarea
propunerii sale concrete la fiecare articol în cauză, Sinodul preciza: „Pentru determinarea
caracterului sacru al jurământului cerut personelor cărora le sunt încredinţate funcţii politice,
militarilor, membrilor Camerei Deputaţilor, membrilor Senatului, membrilor Guvernului,
preşedintelui ţării precum şi în justiţie, se propune ca acesta să fie depus pe Sfânta Cruce şi pe
Sfânta Evanghelie, după caz, în care scop se propun amendamente la următoarele prevederi ale
textului publicat al Proiectului Constituţiei”.
În Proiectul de Constituţie, la Art. 49 alin. (2) se prevedea că: „Cetăţenii cărora le sunt
încredinţate funcţii politice precum şi militarii răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce
le revin şi în acest scop vor depune jurământul cerut de lege”. Sinodul propunea însă depunerea
jurământului pe Sfânta Cruce şi pe Sfânta Evanghelie, iar în justiţie martorii să depună jurământul
pe Sfânta Cruce.342 Textul Constituţiei nu avea să conţină amendamentul propus de Sinod, ci redă
cu exactitate, în cadrul art. 50 alin. (2), cele publicate în Proiectul acesteia. Atât textul Constituţiei
cât şi propunerea Sinodului nu sunt satisfăcătoare. Mai întâi, textul Constituţiei, deoarece într-o ţară
ca România, unde marea majoritate a cetăţenilor români sunt creştini, depunerea jurământului are,
în opinia acestora, un caracter sacru doar pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce şi nu pe o lege
supusă, cu timpul, modificărilor inerente. De asemenea, propunerea Sinodului nu ţinea seama de
faptul că în România sunt cetăţeni şi de religie mozaică şi musulmană, precum şi liberi cugetători,
care, respectând propriile convingeri religioase, (primii) sau agnostice (ultimii), nu depun
jurământul pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce. Deci, realist şi corect ar fi fost ca textul
Constituţiei să prevadă posibilitatea depunerii jurământului pe Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce
doar pentru creştini (cu excepţia unora dintre neoprotestanţi343, doar pe Sfânta Evanghelie), pe Tora
pentru mozaici şi pe Coran pentru musulmani. Trebuie menţionat totuşi faptul că, în câteva ţări ale
Uniunii Europene, toţi cetăţenii acestora depun jurământul numai pe Sfânta Evanghelie. Pe de altă
parte, pentru cei fără credinţă religioasă se putea prevede posibilitatea depunerii jurământului pe
Constituţie.
Art. 81 alin. (2) din Proiectul Constituţiei prevedea: „Candidatul a cărei alegere a fost
validată, depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună următorul
341 Vezi cap. „Biserica şi politica din perspectivă canonică”.342 Redacţia BOR, Punctul de vedere....., p. 236.343 O parte dintre creştinii neoprotestanţi nu acceptă să depună jurământul pe Sfânta Cruce.
197
jurământ: Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea materială şi spirituală
a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!”. Amendamentul propus de Sinod la respectivul aliniat consta în depunerea
jurământului „în prezenţa Patriarhului” şi „pe Sfânta Cruce şi pe Sfânta Evanghelie”. De
asemenea, Sinodul însoţea textul propus de o «Notă» în care justifica amendamentul făcut.
Conţinutul notei respective era: „S-a propus depunerea jurământului în prezenţa Patriarhului
deoarece s-a solicitat ca Biserica Ortodoxă Română să fie recunoscută ca Biserică naţională ,
precum şi pentru motivul că textul Constituţiei încheie jurământul cu formula „Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!”, ceea ce reprezintă recunoaşterea şi mărturisirea de jure şi de facto a credinţei
religioase”344. În Constituţie însă, - Art. 82, alin. (2) - nu a fost inserat textul propus de Sinod, ci cel
publicat în Proiectul acesteia, cu precizarea că în conţinutul jurământului găsim o inversare de
termeni, precum şi adăugirea a două cuvinte, aşa cum se poate constata mai jos: „Jur să-mi dăruiesc
toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială şi poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!”
Referitor la textul «Notei» Sinodului - inserată după amendamentele acestuia, de la alin. (2)
al Art. 81 din Proiect - se cuvine precizat că autorii Constituţiei nu au ţinut seama de acesta. Cu alte
cuvinte, solicitarea Sinodului ca jurământul să fie depus în prezenţa Patriarhului şi pe Sfânta Cruce
şi Sfânta Evanghelia nu a fost inclusă în textul Constituţiei.345
Cât priveşte formula: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, aceasta implică o credinţă impersonală
ce poate fi acceptată şi de adepţii Religiei mozaice şi de cei ai Religiei mahomedane.346
Formula cu care se încheie textul jurământului, aşa cum este inserată în Constituţia
României, pare mai degrabă o palidă copie a celui „So, help me God!”.
Ultimul articol din Proiectul Constituţiei referitor la depunerea jurământului, la care
Sinodul a propus amendament, a fost Art. 102 alin. (1). Textul art. 102, alin. (1) publicat în
Proiectul Constituţiei prevedea: „Primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor
depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul prevăzut la articolul 81”. Din partea
sa, Sinodul propunea ca respectivul jurământ să fie depus şi în faţa reprezentanţilor Bisericii. Numai
că autorii textului Constituţiei nu au luat act de propunerea Sinodului, aşa cum se poate constata din
344 Redacţia BOR, op. cit., p. 236345 Totuşi, după preluarea puterii de către fostul Preşedinte şi fosta Coaliţie guvernamentală, jurământul a fost depus şi în felul acesta, adică pe Sfânta Cruce şi pe Sfânta Evanghelie şi în prezenţa reprezentanţilor Bisericii majoritare.346 În Grecia, de exemplu, potrivit Constituţiei, înalţii demnitari ai Statului depun jurământul „ în numele Sfintei şi celei de o Fiinţă Nedespărţitei Treimi” (art. 33 alin. 2; art. 59 alin. 1).
198
Art. 103, alin. (1): „Primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune
individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82”. Nici nu era de aşteptat,
de altfel, din moment ce nici de propunerile Sinodului la articolele precedente ale Proiectului
Constituţiei nu s-a ţinut seama.
*
Aceste sunt principalele amendamente pe care autorităţile B.O.R. le-au adus la Proiectul
Constituţiei din 1991. Nu putem încheia această prezentare fără a scoate în evidenţă şi alte
insuficienţe constatate de ierarhii B.O.R. cu privire la Constituţia României.
Constituţia nu aminteşte nimic despre pluralismul religios ci doar de pluralismul politic
(Art. 8 şi Art. 148). De asemenea, prezenta Constituţie nu face nicio aluzie la principiul participării
mirenilor alături de clerici în viaţa şi activitatea Bisericii, aşa cum prevedea Constituţia din 1923.
Art. 29 alin. (5) al Constituţiei, prevede: „Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat”.
Aici este cazul să amintim că problema autonomiei B.O.R. a fost cerută de membri Sinodului
Permanent chiar Preşedintelui Iliescu, la 10 iulie 1990. Atunci, potrivit celor consemnate de Biroul
de Presă şi comunicaţii al Patriarhiei, înalţii ierarhi ai B.O.R. au solicitat „autonomia deplină a
Bisericii şi asigurarea cadrului legal pentru desfăşurarea activităţii sale”347.
Constituţia României prevede autonomia cultelor religioase. Înainte de adoptarea acesteia
nu au avut loc dezbateri ştiinţifice, politice, eclesiastice referitoare la conţinutul şi implicaţiile
acestui principiu pentru Biserici şi pentru Stat. Aceste discuţii ar fi fost foarte utile deoarece ar fi
permis atât legiuitorului, cât şi cultelor să aprecieze consecinţele acesteia pentru cele două părţi şi
pentru societate. De asemenea, ar fi umplut golul existent în literatura de specialitate, în conştiinţa şi
în experienţa publică laică şi bisericească, deoarece nici până în 1948 bisericile din ţara noastră nu
s-au bucurat de o reală autonomie. Până în 1989 nu numai că s-a încălcat autonomia cultelor, dar
nici măcar nu s-a permis teologilor şi preoţilor să dezbată din punct de vedere teoretic şi teologic
semnificaţia şi conţinutul acestui concept.
Autonomia permite cultelor să-şi desfăşoare misiunea spirituală în condiţii optime şi să
devină cadru adecvat de acţiune pentru credincioşi şi instituţii de bază ale societăţii. Autonomia nu
permite partidelor politice, îndeosebi celor care deţin puterea politică, să folosească instituţiile
statului pentru a-şi însuşi sau deturna prestigiul şi autoritatea Bisericilor, la fel cum dezvoltarea şi
consolidarea Bisericilor depinde în primul rând de activitatea acestora, de credibilitatea mesajului,
de moralitatea şi puterea de abnegaţie de care dau dovadă clericii în activitatea lor, de capacitatea
acestora de a crea legături organice între credincioşi şi Biserici348. Cultele au solicitat autonomia,
având în vedere mai ales facilităţile şi avantajele pe care le prezintă acest statut. Adunarea
347 Biroul de Presă şi Comunicaţii, Patriarhia Română, op. cit, p. 9.348 Ilie, Fonta, op. cit., p. 52.
199
Constituantă a acceptat autonomia cultelor deoarece toate sistemele politice democratice se
construiesc pe baza principiilor separării şi al autonomiei Bisericilor faţă de Stat. Numai statele
totalitare, ateiste, ideologice sau care absolutizează laicitatea doresc să-şi subordoneze instituţiile
religioase.
O „autonomie deplină” a B.O.R. prevăzută în Constituţie implică şi o adevărată separare a
Bisericii de Stat, ceea ce nu este cazul în prezent. Alegerea ierarhilor tuturor Bisericilor este
confirmată prin Decret prezidenţial şi în prezent, ca şi până în 1989, cu atât mai mult cu cât însăşi
Constituţia nu prevede confirmarea ierarhilor aleşi prin Decret prezidenţial.349
Cultele au solicitat autonomia având în vedere mai ales concepţiile şi experienţele
premoderne, facilităţile şi avantajele pe care le prezintă acest statut, neglijând necesitatea corelării
acestuia cu trăsăturile societăţii de astăzi. Adunarea Constituantă a legiferat autonomia cultelor
deoarece sistemele politice democratice se constituie pe baza principiilor separării şi al autonomiei
Bisericilor faţă de Stat.350
Cert, orice constituţie are deficienţe, dar depinde de fiecare popor în parte, şi de guvernul
respectiv, în ce măsură există receptivitate la existenţa acestora şi cât de repede se trece la
eliminarea lor concretă.
2. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
(Noua Lege a Cultelor din România)
349 În acest sens luăm ca normativ pe marele canonist Nicodim Milaş, care, comentând canonul 4 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, menţionează şi Enciclica ecumenică adresată tuturor Bisericilor din lume. În fapt, ea completează dispoziţiile acestui canon când spune că „şi poporul trebuie să participe la alegerea episcopului” (textual: „... dacă este vrednic pentru aceasta şi dacă poporul îl alege”. Această regulă era moştenită din epoca imediat apostolică şi poate fi găsită în epistola pe care Clement Romanul le-o adresa Corintenilor, în sensul că alegerea episcopului se făcea „în zi de Duminică, adunându-se poporul împreună cu soborul presbiterilor şi fiind prezenţi episcopii”. Sfântul Vasile cel Mare, în una din epistolele sale pastorale (citată tot de Milaş) aminteşte că „alegerea păstorului pe seama unei cetăţi anume cade în sfera de competenţă a episcopilor, dar votul poporului are însemnătate decisivă în această chestiune”. Iar Milaş comentează concluziv: În primele cinci secole ale Bisericii, la alegerea episcopului „votul poporului era tot atât de decisiv ca şi votul episcopilor şi fără consimţământul poporului nimeni nu putea ajunge episcop”, Cf. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, trad. rom. de U. Kovincici si N. Popovici, Arad, 1936.350 Legea Cultelor din România nu defineşte conceptul de autonomie a cultelor, dar însumarea unor articole ar permite realizarea acestei definiţii. Acest document propune o autonomie după modelul sistemelor politice în care Statul este separat de Biserici, ceea ce este conform cu spiritul sistemului politic românesc.
200
După o perioadă relativ lungă de timp de la evenimentele din decembrie 1989, Parlamentul
României a adoptat o nouă Lege a Cultelor, având în vedere că cea veche era din anul 1948. Astfel,
după mai bine de 16 ani de dezbateri351, în 26 dec. 2006, cu doar 5 zile înainte de aderarea ţării
noastre la Uniunea Europeană, preşedintele României promulga noua Lege privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor. Deşi promovată ca text legislativ cu deschidere
europeană352, ce îşi propunea „să pună capăt regimului comunist din România aplicat relaţiilor
dintre Stat şi cultele religioase, perpetuat după 1989 prin prevederile rămase în vigoare ale
Decretului nr. 177/1948”353, noua lege a stârnit o serie întreagă de proteste354 şi contestaţii ce veneau
atât din ţară355, cât şi din străinătate.356 În general, contestatarii - sprijiniţi şi de o parte a mass-
media357 româneşti - critică atât cadrul libertăţii religioase garantat prin această lege (în special Art.
13), cât şi diferite aspecte referitoare la structura relaţiilor dintre Stat şi culte (numărul de
credincioşi şi vechimea impuse pentru recunoaşterea unei asociaţii religioase drept cult etc).
Astfel, cei 16 ani necesari adoptării acestei legi au arătat importanţa ei pentru o societate
democratică şi cu un profund sentiment religios, cum este România. Procesul a fost costisitor şi pe
351 Încă de la început trebuie precizat că, după 1989, în România au existat mai multe tentative de a reglementa atât regimul diferitelor structuri religioase existente în ţara noastră, cât şi raportul acestora cu autorităţile civile. În toată această perioadă (1989-2006), proiectul unei astfel de legi a fost reluat în fiecare nouă legislatură sub diferite variante, ce au fost dezbătute în întâlniri organizate de către Stat în colaborare cu diferite structuri religioase interesate. Din păcate, toate aceste proiecte nu au găsit niciun consens până în mart. 2005, când au fost iniţiate discuţiile referitoare la proiectul actualei legi. Nici această propunere nu s-a bucurat de sprijinul tuturor structurilor religioase din România, proiectul nefiind semnat de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică şi de unele culte neoprotestante.352 În acest sens, Secretarul de Stat pentru Culte, Adrian Lemeni, declara că: „Legea răspunde specificului şi realităţii româneşti, fiind totodată de esenţă şi de factură europeană”, Cf. V. Roncea, Patriarhia Română: cine contestă democraţia?, în „Ziua”, din 5 ian. 2007. În acelaşi sens, Bogdan Tătaru-Cazaban, consilier prezidenţial pe probleme de culte şi cultură, într-un comunicat dat agenţiei Mediafax, afirma că: „Preşedintele României a promulgat Legea privind libertatea şi regimul cultelor, având în vedere necesitatea ca raportul dintre Statul român şi confesiunile religioase să fie reglementat într-un alt cadru decât cel oferit prin Decretul 177 adoptat de regimul comunist în 1948. Ar fi anormal ca România, stat membru al Uniunii Europene, să nu adopte o legislaţie în acord cu principiile şi statutul internaţional în domeniu”, R.I.P., Libertatea religioasă, europeană, în „Ziua”, din 6 ian. 2007.353 P. Brusanowski, G. Buta, R. Carp, P. Ocoleanu, R. Preda, „în materie religioasă, România a intrat cu dreptul în UE”, în „Adevărul literar şi artistic”, din 10 ian. 2007.354 În data de 21 ian., la Timişoara, reprezentanţi ai Bisericii Evanghelice au participat la un marş de protest împotriva acestei legi, Cf. D. Crăciun, Legea Cultelor, contestată, în „Evenimentul Zilei”, din 22 ian. 2007.355 O parte a societăţii civile a privit favorabil votarea legii (Asociaţia Civic Media, coordonată de Victor Roncea împreună cu un grup de 26 de ONG-uri au susţinut varianta finală a proiectului acestei legi), în vreme ce mai multe organizaţii non-guvernamentale s-au coalizat pentru a o combate (în special organizaţiile din reţeaua Soros împreună cu Societatea Academică, condusă de Alina Mungiu Pippidi, şi alte organizaţii apropiate acestora). Printre contestatarii acestei legi s-au numărat chiar şi reprezentanţi ai unor structuri religioase recunoscute de către Statul român. În acest sens este exemplificativă poziţia preşedintelui Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România, Paul Negruţ: „Cultul Creştin Baptist îşi exprimă îngrijorarea faţă de adoptarea legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, de către Camera Deputaţilor, în data de 13 dec. 2006. Prin adoptarea acestei legi, România instaurează etatizarea organizaţiilor religioase, precum şi discriminarea religioasă. Considerăm că prin această decizie, România se îndepărtează de familia statelor civilizate şi democratice şi creează premisele unor îngrădiri ale libertăţilor fundamentale ale omului”.356 Anumite organizaţii internaţionale au declanşat un adevărat război împotriva acestei legi, utilizând cuvinte dure atât împotriva legii, cât şi a parlamentului şi a preşedintelui ţării, care a promulgat-o. Atacul cel mai vehement a venit din partea Institutului pentru Religie şi Politici Publice din Washington.357 O parte a presei româneşti a sprijinit activ această campanie împotriva noii Legi privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, respectivii ziarişti erijându-se în adevăraţi avocaţi ai diferitelor grupări ce s-au opus promulgării acestei legi.
201
lângă elaborarea legii şi punerea de acord a reprezentanţilor cultelor recunoscute la nivel naţional,
noua lege trebuia să răspundă şi cerinţelor legislaţiei internaţionale şi pactelor la care România este
parte.
A. Scurt istoric al adoptării legii
Noua Lege a Cultelor acoperă o mare lipsă în legislaţia românească şi pune capăt
instabilităţii cu care s-a acţionat în domeniul libertăţii şi cultelor religioase.
Elaborarea ei a durat relativ mult, dar comparativ cu alte state europene, România nu face
niciun fel de excepţie (în Italia, de exemplu, elaborarea unei legi a cultelor a durat peste 15 ani). Pe
de altă parte, elaborarea unor astfel de legi este, după Constituţie, procesul cel mai delicat, întrucât
atinge partea cea mai sensibilă a cetăţeanului: sentimentul religios.
După mai multe încercări nereuşite, elaborarea Legii Cultelor a fost reluată la începutul
anului 2005, când au avut loc mai multe runde de dezbateri cu reprezentanţii cultelor. La 31 mai
2005, reprezentanţii a 16 culte au semnat un text-proiect, care, în perioada 1 iunie - 1 iulie 2005, a
fost supus opiniei publice (conform Legii privind transparenţa decizională în administraţia
publică), opinie care a adus cateva modificări proiectului în cauză.
Pentru ca Legea Cultelor să fie în conformitate cu legislaţia internaţională în domeniu,
proiectul a fost supus popularizării şi analizei internaţionale şi au fost solicitate puncte de vedere de
la instituţii prestigioase precum ODIHR/OSCE şi Comisia Europeană pentru Democraţia prin
Drept (Comisia de la Veneţia). Ultima a adus o serie de îmbunătăţiri textului şi şi-a exprimat opinia
sa favorabilă.
Cei mai vehemenţi adversari ai noii legi au fost însă câteva organizaţii americane, în special
Comisia Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa358 şi Institutul pentru Religie şi Politici
Publice359 din Washington. De fapt, cu puţin înainte de promulgarea legii, în 20 dec. 2006, doi
358 Comisia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Commission on Security and Cooperation in Europe - CSCE), cunoscută şi sub numele de Comisia Helsinki (United States Helsinki Commision) este o agenţie guvernamentală a Statelor Unite ale Americii, ce monitorizează progresele înregistrate în realizarea prevederilor Acordurilor din 1975, de la Helsinki, semnate şi de către România. Comisia este formată din 21 de membri (9 din Senatul SUA, 9 din Camera Reprezentanţilor şi câte un reprezentant al Departamentului de Stat, al Departamentului Apărării şi al Departamentului Comerţului).359 Institutul pentru Religie şi Politici Publice (Institut on Religion and Public Policy) din Washington este o organizaţie non-profit, internaţională şi inter-religioasă, fondată în 1999 de către Joseph K. Grieboski. Călduros recomandată de către Departamentul de Stat american, acest institut se declară ca fiind «catolic integralist» şi militează deschis pentru respectarea drepturilor scientologilor, ale moon-iştilor şi ale altor grupări religioase, de obicei minoritare în Europa. Cf. B. Fouchereau, Au nom de la liberte religieuse. Les sectes, cheval de Troie des Etats-Unis en Europe, în „Le Monde Diplomatique”, 48/2001, nr. 566, p. 27.
202
membri ai Comisiei Helsinki, senatorul Sam Brownback360 şi congresmenul Cristopher Smith, au
cerut preşedintelui României să nu promulge legea în varianta adoptată de Parlament.361
Un moment important în redactarea legii a fost simpozionul internaţional, cu tema
«Libertatea religioasă în context românesc şi european», organizat de Ministerul Culturii şi
Cultelor, la care au participat reprezentanţi ai cultelor, ai unor organisme interne şi internaţionale,
specialişti de marcă din ţară, din Europa şi Statele Unite362, în urma căruia proiectul a câştigat o
opinie favorabilă.
Ultima etapă a elaborării Legii Cultelor a fost adoptarea textului-proiect, de Parlamentul
României. Proiectul a fost adoptat de Senat la 21 decembrie 2005 prin aprobare tacită.363 Camera
decizională a fost Camera Deputaţilor, care a supus proiectul Comisiei juridice şi Comisiei pentru
drepturile omului, culte şi minorităţi. Acestea au elaborat un raport comun favorabil, cu
amendamente, după dezbateri care au durat din februarie până în decembrie 2006.
În final, Camera Deputaţilor a votat proiectul de lege, la 13 decembrie 2006, cu 220 voturi
pentru, un vot împotrivă şi o abţinere. Preşedintele României a promulgat legea prin Decretul nr.
1437/27.12.2006, legea dobândind nr. 489/2006.364
După promulgarea legii, Institutul pentru Religie şi Politici Publice din Washington a
atacat vehement noua lege, emiţând în data de 3 ian. un comunicat foarte agresiv, prin care
preşedintele institutului, Joseph K. Grieboski, afirma că România are „cea mai proastă lege din
Europa referitoare la religie”365; în acelaşi comunicat se mai afirma că noua lege „contrazice
Constituţia Statului român şi alte legi aflate în vigoare, precum şi instrumente recunoscute pe plan
internaţional în domeniul drepturilor omului”366. Rezumând, putem afirma că, abia promulgată,
noua lege privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a reuşit trista performanţă de a fi
una dintre cele mai criticate şi contestate legi de după 1989.
Prin urmare, este evident că motivul principal, ce impune un studiu aprofundat al acestei
legi, atât de contestată şi de controversată, este reprezentat de faptul că aceasta priveşte în mod
direct şi Biserica Ortodoxă Română. În plus, trebuie amintit şi faptul că au existat şi voci ale
societăţii civile româneşti, care, indicând Biserica Ortodoxă Română drept autor moral al acestei
360 De semnalat faptul că senatorul american Sam Brownback, membru al Partidului Republican şi agricultor de formaţie, este şi unul dintre consultanţii de bază ai Institutului pentru Religie şi Politici Publice din Washington.361 La 20 dec. 2006, cei doi exponenţi ai Partidului Republican din SUA, au adresat preşedintelui României o scrisoare, prin care îi cereau «insistent» să retrimită legea în parlament, argumentând că „dacă legea va fi promulgată în forma actuală, România va fi ţara cu cel mai greoi sistem de înregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de ţări membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. Mai mult, aceştia afirmau că legea „este incompatibilă cu angajamentele României faţă de OSCE în privinţa libertăţilor religioase”, Cf. D. Moldovan, Comisia Helsinki îi cere şefului statului să nu promulge legea cultelor, în „Curentul”, din 23 dec. 2006.362 Cf. „RT”, An. 2005, nr. 3, p. 182-184. 363 Aprobarea tacită nu reprezintă o procedură specială, ci, în baza Art. 75 alin. 2 din Constituţia României, aceasta intervine în cazul în care camera sesizată nu se pronunţă asupra proiectului de lege în termen de 60 de zile.364 Publicată în Monitorul Oficial nr. 11 din 8 ian. 2007.365 A. Hriban, Asalt asupra legii cultelor, în „Ziua”, din 5 ian. 2007.366 Ibidem.
203
legi, afirmau că legea creează un sistem juridic în care singurii privilegiaţi sunt ortodocşii. Studiul
acestei legi îşi propune să identifice atât locul ei în cadrul legislativ românesc, cât şi importanţa
acesteia pentru actuala societate românească, focalizându-se asupra dispoziţiilor ce privesc relaţia
dintre Biserica Ortodoxă Română şi Statul român.
B. Prezentare generală
Prin noua lege privind libertatea religioasă, Statul român a creat un nou sistem de relaţie cu
diferitele structuri religioase prezente pe teritoriul României
Textul Legii Cultelor cuprinde 51 de articole, structurate în 4 capitole: I. Dispoziţii
generale; II. Cultele; III. Asociaţiile religioase şi IV. Dispoziţii tranzitorii şi finale.
Primul capitol cuprinde primele 6 articole şi creionează cadrul legislativ general în ceea ce
priveşte libertatea religioasă şi raportul Statului cu diferitele structuri religioase prezente pe
teritoriul României. Se defineşte, se reglementează şi se garantează dreptul fundamental la libertate
religioasă şi se interzice, în mod expres, orice constrângere sau discriminare pe motive religioase.
Statul român se obligă nu doar să respecte, ci şi să garanteze „dreptul fundamental la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României,
potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte” (Art. 1, par. 1). Aşadar,
este evident că, prin acest prim articol de lege, Statul român se obligă să repecte şi să garanteze
libertatea religioasă nu doar pentru cetăţenii săi, ci şi pentru oricare altă persoană prezentă pe
teritoriul său. În consecinţă, principiul aplicării acestei legi nu este personal, ci teritorial. În plus,
prin cel de-al doilea paragraf, se precizează că în România „nimeni nu poate fi împiedicat sau
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi
nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru
credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau un cult ori pentru
exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase” (Art. 1, par. 2). Este de remarcat
identitatea de conţinut a acestui prim articol al noii legi cu întâiul articol al legii comuniste, ce
afirma că „Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul
Republicii Populare Române. Oricine poate să aparţină oricărei religii sau să îmbrăţişeze orice
credinţă religioasă, dacă exerciţiul ei nu contravine Constituţiei, securităţii şi ordinei publice sau
bunelor moravuri”.
În cel de-al doilea articol al noii legi, legislatorul tentează definiţia libertăţii religioase,
afirmând că aceasta „cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a
şi-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi
ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra
204
sau schimba credinţa religioasă” (Art. 2, par. 1). În acelaşi timp se precizează că eventualele
costrângeri ale libertăţii religioase nu pot fi făcute decât atunci când acestea „constituie măsuri
necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau
a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Art. 2,
par. 2).
Referitor la copii, legea precizează că până la vârsta de 14 ani, aceştia se află sub tutela
părinţilor în ceea ce priveşte educaţia religioasă (Art. 3, par. 1). După vârsta de 14 ani, religia unui
copil poate fi schimbată doar cu acordul acestuia, iar după vârsta de 16 ani, copilul îşi poate alege
singur religia (Art. 3, par. 2).
Prin Art. 4, noua lege garantează că „orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare
religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte
persoane, culte sau grupări religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel
naţional şi internaţional”. Din acest articol, se observă că legislatorul a creat patru nivele de
exercitare a libertăţii religioase: persoană, grupare religioasă, asociaţie religioasă, cult. Dacă la
nivel personal lucrurile sunt deja clarificate încă din primele 3 articole de lege, este clar că în
continuare legea îşi propune să sistematizeze exerciţiul libertăţii religioase la celelalte trei nivele. În
consecinţă, prin primul paragraf al Art. 5 se stabileşte că „orice persoană are dreptul să îşi
manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor
prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără
personalitate juridică”. Structurile religioase cu personalitate juridică sunt cultele şi asociaţiile
religioase, iar cele fără personalitate juridică sunt grupările religioase (Art. 5, par. 2), urmând ca
fiecare comunitate religioasă să-şi aleagă în mod liber propria structură asociaţională (Art. 5, par.
3). Totodată se precizează că oricare dintre structurile religioase din România are obligaţia să
respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi
moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (Art. 5, 4).
Conform Art. 5, par. (5), datele cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de
apartenenţa la culte nu pot fi prelucrate decât în cadrul „desfăşurării lucrărilor de recensământ
naţional aprobat prin lege, sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres,
consimţământul pentru aceasta”. De asemenea, „este interzisă obligarea persoanelor să-şi
menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept
privat” (Art. 5, 6). De remarcat că prevederile Art. 2 şi 3 nu se regăsesc sub nicio formă în textul
legii din 1948, iar Art. 4 este total opus Art. 40 al legii comuniste, ce stabilea că „niciun cult şi
niciun reprezentant al vreunui cult nu va putea întreţine legături cu cultele religioase, instituţiuni
sau persoane oficiale în afara ţării, decât cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul
205
Ministerului Afacerilor externe”. În ceea ce priveşte Art. 5, trebuie evidenţiat că acesta constituie
una dintre noutăţile introduse de această nouă lege.
Ultimul articol al Dispoziţiilor generale prezintă o importanţă deosebită, deoarece defineşte
cele 3 forme juridice sub care persoanele aflate pe teritoriul României se pot asocia în vederea
exercitării propriilor credinţe religioase. Astfel, gruparea religioasă se defineşte ca fiind „forma de
asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nicio procedură prealabilă şi
în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă” (Art. 6, par. 1), iar asociaţia
religioasă ca fiind „persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei legi,
formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă” (Art.
6, par. 2). Aceste două definiţii sunt completate de precizarea că asociaţiile religioase pot deveni
culte în condiţiile prevăzute de prezenta lege (Art. 6, par. 3). Trebuie subliniat că singura noutate
terminologică introdusă de acest text legislativ este cea de grupare religioasă; celelalte două
expresii - asociaţie religioasă şi cult - au fost deja folosite atât de legea din 1928, cât şi de cea
comunistă din 1948.367
Referitor la structura sa interna, se poate constata că legea nr. 489/2006 nu este
proporţională în distribuirea articolelor sale. Astfel, legislatorul consacră grupărilor religioase doar
un singur paragraf (Art. 6, 1), în timp ce asociaţiilor religioase (cap. 3) şi cultelor (cap. 2) le
rezervă câte un întreg capitol.
*
Capitolul al II-lea, cu privire la culte, cuprinde 33 de articole, grupate în 5 secţiuni
diferite. Prima secţiune (art. 7-16) reglementează relaţiile dintre stat şi culte.
Potrivit acestei legi, toate cultele recunoscute în România beneficiază de acelaşi regim
juridic, fiind egale în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar Statul român se obligă să nu promoveze
sau să favorizeze acordarea de privilegii, şi nici să creeze discriminări faţă de vreun cult recunoscut
(Art. 9, 2). Mai mult chiar, legea precizează că „în România nu există religie de stat” şi că „Statul
este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee” (Art. 9, par. 1). Aşadar, noua lege
afirmă în mod evident neutralitatea Statului român în raport cu toate cultele recunoscute, respectând
astfel prevederile Art. 29 din Constituţia României. Cu toate acestea, aceeaşi lege prevede ca
autorităţile publice române să colaboreze cu cultele recunoscute în domeniile de interes comun, şi
chiar să sprijine activităţile acestora (Art. 9, par. 3). În plus, autorităţile publice centrale, pentru
domeniile de interes comun, au dreptul de a încheia cu cultele recunoscute, parteneriate şi acorduri,
care vor fi supuse aprobării prin lege (Art. 9, par. 5). Pentru a se accentua şi mai mult importanţa
cultelor recunoscute în societatea românească, Statul român recunoaşte acestora „rolul spiritual,
educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai
367 Legea din 1928 foloseşte ambele expresii, în timp ce legislaţia comunistă utilizează doar termenul de cult.206
păcii sociale” (Art. 7, par. 1). De evidenţiat această noutate legislativă, prin care cultele recunoscute
din România devin „parteneri sociali”, beneficiind în acelaşi timp şi de statutul de „factori ai păcii
sociale”. Art. 7, par. (2) prevede că „Statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe
Române şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în viaţa
societăţii româneşti”, prevedere importantă pentru Biserica noastră strămoşească, dar care are doar
o valoare istorico-spirituală, fără consecinţe juridice, întrucât „în România nu există religie de stat”
(Art. 9, par. 1).
Cultele se organizează în conformitate cu propriile statute, iar cheltuielile de întreţinere se
vor acoperi „în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor” (Art. 10, par. 1), dar „la cerere”,
statul sprijină, salarizarea personalului clerical şi neclerical, „în raport cu numărul credincioşilor”
(Art. 10, par. 4).
De asemenea, statul încurajează sponsorizările către culte prin deduceri, acordă sprijin
material după necesităţi şi finalităţi fiscale, toate acestea fiind supuse controlului statului (Art.10).
Pentru păstrarea bunelor relaţii între culte şi credincioşi, în România sunt interzise
învrăjbirile religioase şi „ofensa publică adusă simbolurilor religioase” (Art. 14, par. 2).
Secţiunea a 2-a (art. 17-22) se referă la recunoaşterea calităţii de cult, pentru aceasta se
cere, în principal, funcţionarea neîntreruptă de cel puţin 12 ani şi un număr minim de adepţi, egal cu
0,1% din populaţia Romaniei.
Secţiunea a 3-a (art. 23-26) cuprinde reglementări cu privire la personalul cultelor. Statul
recunoaşte personalul cultelor legale şi condamnă penal pe cei care exercită fraudulos funcţia de
preot sau orice altă funcţie de cult. Pentru probleme de disciplină internă cultele pot avea organe
proprii de judecată, dar aceasta „nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi
infracţiuni în sistemul jurisdicţional” (Art. 26, par. 2 şi 3).
Secţiunea a 4-a (art. 27-31) se referă la patrimoniul cultelor, adică la faptul că cultele pot
deţine şi administra bunuri mobile şi imobile. Legea face referire şi la „bunuri sacre”, adică cele
destinate exclusiv cultului, care sunt „insesizabile şi imprescriptibile” (Art. 27, par. 2). Nu se
împiedică cu nimic „redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de către Stat în
perioada 1940-1989, precum şi a celor preluate fără titlu” (Art. 27, par. 3).
În plus, prezenta lege prevede şi reglementarea statutului cimitirelor (Art. 28). Potrivit noii
legi, în România, „autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa cimitire
comunale şi orăşeneşti în fiecare localitate” (Art. 28, par. 4), iar respectivele cimitire „se
organizează astfel încât să aibă sectoare corespunzătoare pentru fiecare cult recunoscut, la cererea
cultelor ce funcţionează în localitatea respectivă” (Art. 28, par. 5). Pentru localităţile unde „nu
există cimitire comunale şi unele culte nu au cimitire proprii”, legea prevede ca persoanele
decedate care aparţineau cultelor respective să fie înhumate „potrivit ritului propriu, în cimitirele
207
existente în funcţiune” (Art. 28, par. 2). Există totuşi şi două excepţii de la această regulă, şi anume
cimitirele aparţinând cultelor mozaic şi musulman (Art. 28, par. 3); textul de lege nu conţine, însă,
şi motivele acestei excepţii.
Persoanele care părăsesc un cult, pierd orice drept asupra patrimoniului cultului respectiv.
Disputele patrimoniale dintre culte se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit
dreptului comun.
Secţiunea a 5-a (art. 32-39) este dedicată învăţământului organizat de culte. În România,
predarea religiei este asigurată atât în învăţământul de stat, cât şi în cel particular. Personalul
didactic se află sub dublă jurisdicţie, a statului, dar şi a cultului respectiv. Cultele au dreptul de a
organiza învăţământ confesional cu finanţare din partea statului.
Capitolul al III-lea, de dimensiuni mult mai reduse (art. 40-48), cuprinde prevederi asupra
asociaţiilor religioase din ţara noastră, care au personalitate juridică, dar sunt diferite de cultele
religioase, întrucât nu li se cere vechime, ci doar un număr minim de 300 de adepţi (cetăţeni români
sau rezidenţi în România), ce se asociază în vederea manifestării unei credinţe religioase (Art. 40,
par. 1). Personalitatea juridică a asociaţiei religioase este dobândită în momentul înscrierii sale la
Registrul asociaţiilor religioase, ce este constituit la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul (Art. 40, par. 2). Pentru a înscrie o asociaţie religioasă în Registrul
asociaţiilor religioase, este necesar ca unul dintre asociaţi, având împuternicire de la ceilalţi, să
depună o cerere în acest sens (Art. 41, par. 1) şi să ataşeze la aceasta următoarele documente: actul
constitutiv (în formă autentică), mărturisirea de credinţă proprie, statutul, actele doveditoare ale
sediului şi ale patrimoniului iniţial, avizul consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor, dovada
privind disponibilitatea denumirii, eliberată de către Ministerul Justiţiei (Art. 41, par. 2). După 3
zile de la depunerea acestei documentaţii, judecătorul desemnat de către preşedintele instanţei,
verifică legalitatea acesteia şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei religioase în Registrul
asociaţiilor religioase (Art. 42, par. 1). Asociaţiile religioase au dreptul de a înfiinţa filiale cu
personalitate juridică, în conformitate cu statutele lor (Art. 43), şi pot beneficia de facilităţi fiscale
legate de activitatea lor religioasă (Art. 44, par. 1). O asociaţie religioasă este dizolvată de către
autoritatea competentă, atunci când, prin activitatea sa, aceasta „aduce atingeri grave securităţii
publice, ordinii, sănătăţii sau moralei publice, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
sau când asociaţia religioasă urmăreşte alt scop decât cel pentru care s-a constituit” (Art. 45).
Asociaţiile religioase ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege, pot solicita
recunoaşterea calităţii de cult, prin formularea unei cereri, în acest sens, către Ministerul Culturii şi
Cultelor. Respectiva cerere trebuie sa fie însoţită de următoarele documente: dovada constituirii
legale şi a funcţionării neîntrerupte pe teritoriul României ca asociaţie religioasă de minim 12 ani
208
(Art. 18, a), listele, în original, cu semnăturile unui număr de membri, cetăţeni români cu
domiciliul în România, cel puţin egal cu 0,1% din populaţia României, conform ultimului
recesămănt (Art. 18, b), mărturisirea de credinţă proprie (Art 18, c), statutul de organizare şi
funcţionare (Art. 18, c). După un termen de 60 de zile de la depunerea cererii de către asociaţia
religioasă, Ministerul Culturii şi Cultelor are obligaţia de a înainta Guvernului documentaţia de
recunoaştere a calităţii de cult împreună cu avizul său consultativ (Art. 19, a). În cazul unei
documentaţii incomplete sau al unor statute cu prevederi contrare legii, Ministerul Culturii şi
Cultelor restituie motivat respectivele documente spre modificare sau completare, iar termenul de
soluţionare se prelungeşte corespunzător (Art. 19, b). În termen de 60 de zile de la primirea
documentaţiei, Guvernul trebuie să se pronunţe asupra cererii, prin hotărâre de recunoaştere sau de
respingere motivată (Art. 20, par. 1); respectiva hotărâre va fi publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, şi poate fi atacată în justiţie, conform legii (Art. 20, par. 2). În situaţia în care
cererea este respinsă, asociaţia religioasă are dreptul de a relua procedura de recunoaştere a calităţii
de cult doar atunci când temeiurile ce au dus la soluţia de respingere nu mai există (Art. 20, par. 3).
Ultimul capitol, al IV-lea are doar 3 articole (art. 49-51) şi cuprinde dispoziţii tranzitorii şi
finale, prin care se abrogă vechea legislaţie comunistă, menţionând că în România există, în
prezent, 18 culte recunoscute (Art. 49, par. 1).
La acestea, legislatorul a adăugat şi o Anexă, ce cuprinde lista celor 18 structuri religioase,
care, în momentul de faţă, posedă deja un statut de organizare recunoscut de către autorităţile
Statului român. Conform Anexei, ce se constituie ca parte integrantă a noii legi, cele 18 culte
recunoscute sunt:
1. Biserica Ortodoxă Română
2. Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara
3. Biserica Romano-Catolică
4. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
5. Arhiepiscopia Bisericii Armene
6. Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România
7. Biserica Reformată din România
8. Biserica Evanghelică CA. din România
9. Biserica Evanghelică Luterană din România
10. Biserica Unitariană din Transilvania
11. Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România
12. Biserica Creştină după Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine după
Evanghelie din România
209
13. Biserica Evanghelică Română
14. Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România
15. Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România
16. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România
17. Cultul Musulman
18. Organizaţia Religioasă Martorii lui Iehova.
Fiecare dintre aceste culte recunoscute, avea obligaţia ca, în termen de 12 luni de la data
intrării în vigoare a prezentei legi, să prezinte „statutele şi codurile canonice Ministerului Culturii şi
Cultelor, pentru recunoaşterea lor” (Art. 49, par. 2). Respectiva recunoaştere „se realizează prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I” (Art. 49, par. 3). În ceea ce priveşte modificarea sau completarea
prezentei legi, Art. 50, par. (1) precizează că aceasta se poate face doar „cu consultarea prealabilă a
cultelor recunoscute şi cu respectarea normelor legale privind transparenţa decizională”.
O ultimă prevedere a legii lasă posibilitatea ca reprezentanţii cultelor religioase să
participe, ca invitaţi, la dezbaterile Parlamentului asupra actelor normative privind viaţa religioasă:
„reprezentanţii cultelor religioase au dreptul de a participa ca invitaţi la dezbaterea în Parlament
şi în comisiile acestuia a proiectelor de acte normative privitoare la viaţa religioasă, la activitatea
cultelor, de educaţie şi de învăţământ confesional, de asistenţă socială şi de patrimoniu naţional
privind cultele” (Art. 50, par. 2). Prin aceasta s-a recuperat parţial un drept istoric, pierdut după anul
1989.
În ultimul articol se notifică faptul că, „la data intrării în vigoare a prezentei legi, Decretul
nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, publicat în Monitorul Oficial al
României, nr. 178 din 4 aug. 1948, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte
dispoziţii contrare, se abrogă” (Art. 51).
Aşadar, noua lege a abrogat vechea lege comunistă, în vederea instaurării unui nou cadru
juridic referitor la libertatea religioasă şi la regimul structurilor religioase din România. Sistemul,
astfel creat, este unul în trei trepte: pe prima treaptă sunt aşezate grupările religioase (fără
personalitate juridică), pe cea de-a doua asociaţiile religioase (persoane juridice de drept privat), iar
pe cea de-a treia cultele (persoane juridice de utilitate publică). Fiecărei trepte îi corespunde un
anumit statut juridic, ce implică în mod direct accesul la anumite drepturi şi obligaţii, stipulate prin
prezenta lege.
Constatăm că Legea cultelor este o parte esenţială a modelului de relaţie între instituţiile
statului şi cele religioase, o proiecţie la nivel macro a binomului administraţie publică - cetăţean, pe
care lumea ortodoxă contemporană o avansează ca răspuns la provocările lansate de conceptul de
210
libertate religioasă.368 Având în vedere importanţa Legii nr. 489/2006, societatea civilă românească
s-a implicat activ în promovarea acesteia.
C. Câteva consideraţii asupra legii nr. 489/ 2006
Prima problemă care trebuia menţionată în «legea cultelor» din România este faptul că
poporul român s-a născut creştin. Nu este o ruşine sau suprimare a libertăţii religioase afirmarea că
poporul român este creştin, aşa cum toate religiile îşi proclamă foarte firesc credinţa, chiar dacă sunt
mai puţin tolerante decât ortodoxia românească.
Atât timp cât statul care a emis această lege nu recunoaşte că poporul român e creştin de la
naşterea sa, rezultă că el, care este exponentul acestui popor, nu are legitimitate în a reglementa
problema religioasă. El are numai dreptul de a lua act de existenţa anumitor culte şi de modul în
care acestea înţeleg să existe şi să funcţioneze.
Colaborarea cu instituţiile statului trebuie să se facă de pe poziţii egale, având la bază
respectarea strictă a legilor civile şi religioase. Statul, prin instituţiile sale, trebuie să se oblige să
accepte accederea slujitorilor cultelor în toate unităţile sale (şcoli, penitenciare, spitale, armată,
azile, ş.a.) şi chiar reprezentanţi în forurile legislative (Parlament, consilii judeţene şi locale).
a. Contestaţii împotriva noii legi. Am precizat încă de la începutul prezentării legii
cultelor, că această lege se numără printre puţinele care au necesitat aproape două decenii de
dezbateri, polemici, critici şi medieri.
În fază de proiect, legea a fost acuzată de neconstituţionalitate de către Centrul de Resurse
Juridice369, care a elaborat şi un memoriu public în acest sens. În memoriu, legea era suspectată de a
nu recunoaşte anumite drepturi constituţionale, şi anume drepturile copilului, dreptul la liberă
asociere şi dreptul liberului acces la Justiţie. Prima acuzaţie, anume cea referitoare la drepturile
copiilor, poate fi foarte uşor demonstrată ca neîntemeiată, deoarece prevederile articolului 3370 al
Legii 489/2006 sunt identice cu cele ale articolului 25371 al Legii drepturilor copilului.372 În ceea ce
368 Irina Moroianu Zlătescu, Religia şi statul secular în România – Raport naţional, IRDO, Bucureşti, 2010, p. 12.369 Centrul de Resurse Juridice (CJR) a fost creat în dec. 1998, prin preluarea unei părţi a unui program de reformă juridică coordonat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă (Soros). De asemenea, CJR este membru SON (Soros Open Network - România), o reţea informală compusă din 13 organizaţii neguvernamentale independente, care a fost creată la începutul anului 2000.370 Art 3, Legea 489/2006: „Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”.371 Art. 25, Legea 272/2004: „Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fară consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia”.372 Legea nr. 272 din 21 iun. 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost promulgată prin decretul prezidenţial nr. 481 din 21 iun. 2004 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23 iun. 2004. Această lege va fi modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 1762 din 22 dec. 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 1182 din 28 dec. 2005, şi ulterior de către Hotărârea de Guvern nr. 3 din 10 ian. 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 21 din 12 ian. 2007.
211
priveşte dreptul la liberă asociere, contestatarii indicau drept neconstituţonal Art. 40 al noii legi,
prin care se afirma că asociaţiile religioase sunt „persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de
persoane, cetăţeni români sau rezidenţi în România” (Art. 40, par. 1). Neconstituţionalitatea acestui
articol ar fi constat în faptul că nu s-ar fi respectat prevederile Legii 246/2005373 care prevedea ca
necesar pentru înfiinţarea unei asociaţii, doar un număr de 3 persoane. Ceea ce au uitat să
menţioneze juriştii de la Centrul de Resurse Juridice este par. (3) al Art. 1 din Legea 246/2005, ce
specifică următoarele: „partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa
prezentei legi”. Deci, prevederile Art. 40 al Legii 489/2006 constituie într-adevăr o excepţie, însă o
excepţie în conformitate cu legislaţia în vigoare în România. Referitor la dreptul liberului acces la
Justiţie, este suficient de menţionat că, potrivit noii legi, existenţa organelor de judecată proprii
cultelor recunoscute (Art. 26, par. 1) „nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi
infracţiuni în sistemul jurisdicţional” (Art. 26, par. 3).
După promulgarea legii, contestaţiile au vizat atât noul cadru al libertăţii religioase, cât şi
diferitele condiţii impuse pentru recunoaşterea unei asociaţii religioase drept cult. (număr de
credincioşi, vechime etc). Cea mai contestată parte a legii a fost Art. 13, prin care se hotărăşte că „în
România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă,
precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase” (Art. 13, par. 2). Introducerea acestei
prevederi a fost percepută de către contestatari ca fiind abuzivă şi a fost interpretată ca o
restricţionare a libertăţii de opinie şi a libertăţii religioase. Că nu poate fi vorba de un abuz
legislativ, reiese evident din simpla lectură a Art. 29, alin. (4)374, şi 30, alin. (7)375, din Constituţia
României.376 Referitor la libertatea de exprimare, trebuie amintit contestatarilor că aceasta nu
constituie un drept absolut, ci, în anumite cazuri şi pentru anumite motive, aceasta poate fi
restricţionată. Exemplificativ în acest sens este Art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului377, care precizează că libertatea de opinie „poate fi supusă unor restrângeri, condiţii,
restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
373 Legea nr. 246 din 18 iul. 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de Guvern nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 656 din 25 iul. 2005.374 Art. 29, alin. (4), Constituţia României: „În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă”.375 Art. 30, alin. (7), Constituţia României: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.376 Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.377 Pentru detalii a se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Bucureşti, 2005.
212
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Deci, Art. 13 din prezenta lege respectă atât
legislaţia românească actuală, cât şi prevederile europene cu privire la drepturile omului.
Adăugând la acestea şi faptul că legea nu prevede o pedeapsă pentru acţiunile interzise de
Art. 13, reiese limpede că temerile formulate de contestatari sunt neîntemeiate. Cu alte cuvinte,
lipsa unor măsuri punitive în caz de nerespectare a prevederilor Art. 13 indică intenţia legislatorului
de a atenţiona că, în România, acţiunile ce ar putea leza sentimentele religioase nu sunt de dorit.
Singurul aspect ce ar putea fi contestat la acest articol este folosirea de către legislator a expresiei
„este interzis”. Dacă prevederile Art. 13 au doar caracter de recomandare, atunci ar fi fost de
preferat utilizarea unei alte expresii.
Un alt motiv de contestare a noii legi îl constituie condiţiile necesare pentru înregistrarea
asociaţiilor religioase sau pentru recunoaşterea acestora drept culte. Este adevărat că noua lege
creează un regim juridic în care anumite forme juridice de asociere (gruparea religioasă, asociaţia
religioasă şi cultul) sunt protejate şi privilegiate, însă aceasta constituie chiar specificul sistemului
cultelor recunoscute, sistem pe care legislatorul român 1-a ales pentru a legifera relaţiile dintre Stat
şi structurile religioase. Prin urmare, criticile privind doar aceste privilegii nu pot fi considerate
serioase; o eventuală critică a acestor privilegii ar trebui susţinută de o contestaţie a întregului
sistem propus de noua lege.
Oricum, în ceea ce priveşte numărul de 300 de persoane, necesar pentru constituirea unei
asociaţii religioase (Art. 40, par. 1), putem afirma că este un număr rezonabil în raport cu populaţia
României şi că nu împiedică cu nimic exercitarea libertăţii religioase în mod colectiv. Referitor la
faptul că pentru recunoaşterea calităţii de cult o asociaţie religioasă are nevoie de un număr de
membri cel puţin egal cu 0,1 % din populaţia României (Art. 18, b) şi de o vechime de 12 ani (Art.
18), putem semnala că aceste condiţii nu constituie o invenţie autohtonă, ci sunt similare celor
prevăzute de alte state europene ce au adoptat sistemul cultelor recunoscute378. Pentru numărul de
credincioşi, sunt exemplificative ţări ca Austria (0,2 %), Cehia (0,1 %), Belgia (10.000 de
membri)379 sau Slovacia (20.000 de membri); în ceea ce priveşte vechimea necesară, putem aminti
cazul Austriei (20 de ani pentru recunoaştere), al Portugaliei (30 de ani pentru recunoaştere), al
Ungariei (30 de ani pentru recunoaştere)380 sau al Lituaniei (25 de ani pentru recunoaştere).
Putem concluziona că, în cea mai mare parte, contestaţiile referitoare la prevederile noii
legi sunt lipsite de sens şi de logică juridică. Problemele semnalate de către contestatarii acestei legi
nu constituie decât particularităţi ale sistemului de culte recunoscute şi, prin urmare, pot fi
378 Pentru detalii a se vedea I. Iban, La pertinence des cultes reconnus dans les systemes de relations Etat/religions dans l'Union europeenne, în „Revue de Droit Canonique”, An. 2004, nr. 54, p. 67-75.379 Cf. R. Torfs, Le regime constitutionnel des cultes en Belgique, în „Le statut constitutionnel des cultes dans les pays de l'Union europeenne. Actes du colloque”, Universite de Paris XI, 18-19 novembre 1994, p. 63-90.380 Cf. P. Erdo, B. Schanda, Church and State in Hungary. An Overview of Legal Questions, în „European Journal for Church and State Research”, An. 1999, nr. 6, p. 219-231.
213
demontate cu uşurinţă. O eventuală critică a acestor particularităţi nu poate fi luată în consideraţie
decât în contextul unei contestaţii a întregului sistem propus de noua lege.
b. Imprecizii terminologice şi dificultăţi ale textului de lege. Încă de la prima lectură,
Legea 489/2006 surprinde cititorul prin imprecizia terminologiei folosite. Astfel, deşi în titlu şi în
subtitluri se foloseşte doar termenul de «cult»381, în textul de lege, alături de termenul «cult»382, apar
şi următoarele sintagme: «cult religios»383 şi «cult recunoscut»384. Coroborată cu observaţia că
anumite capitole din lege utilizează doar un anumit termen, această neclaritate terminologică indică
clar faptul că legea a avut mai mulţi autori care nu au lucrat în echipă.
Şi care este, totuşi, titulatura exactă sau oficială a acestei forme juridice prevăzută pentru
structurile religioase din România? Este vorba de «cult», de «cult religios» sau de «cult
recunoscut»? Aceste întrebări rămân pentru moment fără răspuns, deoarece legea nu defineşte
niciunul dintre aceşti termeni şi nici nu stabileşte o terminologie exactă, ci prevede doar condiţiile
pentru recunoaşterea calităţii de «cult»/«cult recunoscut». Mai mult chiar, legea utilizează şi
termenii «religie» (Art. 2; 3, 2; 5, 6; 9) şi «confesiune» (Art. 39, 5) pentru a indica apartenenţa la
unul dintre cultele recunoscute. Luând în considerare titlul secţiunii a 2-a a celui de-al II-lea capitol
şi faptul că prin termenul «cult» se înţelege manifestarea exterioară a unei credinţe religioase385, am
putea crede că titulatura corectă ar fi cea de «cult». Din păcate textul legii nu ne oferă această
garanţie, ci preferă să folosească alternativ una dintre cele 3 expresii, ce nu sunt definite nici în
Constituţia României şi nici în alt act legislativ românesc. Tăcerea legislatorului asupra acestei
inovaţii juridice, născută odată cu Revoluţia franceză, nu poate fi interpretată decât ca o lacună de
drept. Amintind aici şi faptul că aceeaşi sintagmă a fost folosită şi în sistemul comunist de oprimare
a libertăţii religioase, putem conchide că ar fi de preferat găsirea unei alte expresii pentru deţinerea
acestei forme juridice. Oricum, din observaţiile făcute reiese clar că legislatorului român îi revine
obligaţia de a face precizări ulterioare, referitoare la această imprecizie terminologică.
O altă neclaritate a textului noii legi este cea referitoare la modul de recunoaştere a cultelor.
Astfel, în timp ce într-un articol se legiferează „calitatea de cult recunoscut” (Art. 17, par. 1), în
altul se tratează despre „recunoaşterea calităţii de cult” (Art. 18, par. 1). Aşadar, nu este clar dacă
noua lege prevede o recunoaştere a cultelor sau oferă acestora calitatea de cult recunoscut. Pentru
381 În titlul legii şi în subtitlurile ei legislatorul foloseşte doar termenul de «cult». Singura excepţie o constituie titlul Anexei, unde este întrebuinţată expresia «culte recunoscute».382 În textul de lege, termenul de «cult» este folosit de 72 ori.383 Expresia «cult religios» este utilizată în lege de 5 ori.384 Expresia «cult recunoscut» se regăseşte în textul de lege de 26 ori.385 „Par le mot culte on entend, au sens large, la reconnaissance exterieure de l'excellence d'un autre etre; au sens strict, il s'y joint la sommission a l'egard de l'etre ainsi honore”, Cf. E. Jombart, Culte, în R. Naz (poublie sous la direction), „Dictionnaire de droit canonique”, Paris, 1949, t. VI, p. 861.
214
primul caz lucrurile sunt destul de complicate, deoarece o astfel de viziune implică un raport de
strictă subordonare a structurilor religioase faţă de Stat, raport specific regimurilor totalitare. În cel
de-al doilea caz, Statul nu îşi mai subordonează structurile religioase, ci intră în dialog cu ele,
oferind celor interesate - în anumite condiţii - calitatea de cult recunoscut. Rămâne, totuşi, dubiul
asupra conţinutului expresiei cult recunoscut.
Tot referitor la recunoaştere trebuie menţionat şi faptul că legea nu explică clar pe cine
recunoaşte. Este recunoscut cultul în sine sau statutul acestuia? Secţiunea a doua a celui de-al doilea
capitol, deşi prevede, în general, condiţiile pentru recunoaşterea calităţii de cult/cult recunoscut,
face şi precizarea că „recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care
acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei
publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Art. 17, par. 2). Deci, legea
prevede şi o recunoaştere a „statutelor şi a codurilor canonice”. Care este atunci procedura prin
care „statutele şi codurile canonice” sunt recunoscute de către Stat? Legea nu ne oferă un răspuns,
ci complică şi mai mult lucrurile, afirmând că printre documentele necesare recunoaşterii calităţii de
«cult» se numără şi „statutul de organizare şi funcţionare” (Art. 18, c). Un astfel de statut, conform
noii legi, trebuie să cuprindă următoarele: „denumirea cultului, structura sa de organizare centrală
şi locală, modul de conducere, administrare şi control, organele de reprezentare, modul de
înfiinţare şi desfiinţare a unităţilor de cult, statutul personalului propriu, precum şi prevederile
specifice cultului respectiv” (Art 18, c). După aceste precizări am putea fi tentaţi să credem că
recunoaşterea „statutelor şi a codurilor canonice” se face în acelaşi moment în care Statul oferă
calitatea de cult. Poate fi adevărat, însă numai pentru „statutele de organizare”, întrucât legislatorul
uită să menţioneze „codurile canonice” printre documentele necesare.
În ultimul capitol se menţionează că „în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a
prezentei legi, cultele din România prevăzute în anexa la prezenta lege îşi vor prezenta «statutele şi
codurile canonice» Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru recunoaşterea lor” (Art. 49, par. 2),
precizându-se că „recunoaşterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Ministerului Culturii şi Cultelor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I” (Art. 49,
par. 3). Reiese evident că, în cazul celor 18 culte recunoscute în România, «statutele de organizare»
şi „codurile canonice” sunt recunoscute după dobândirea calităţii de cult/cult recunoscut. Rămâne
totuşi neclară procedura prin care «statutele şi codurile canonice» sunt recunoscute de către Statul
român, mai ales în ceea ce priveşte «codurile canonice». De fapt, legea nu conţine nicio indicaţie cu
privire la motivul şi scopurile în care aceste «statute şi coduri canonice» trebuie puse la dispoziţie
de către aplicant, nici cât de detaliată trebuie să fie documentaţia acestora şi nici în ce fel ar putea
guvernul să ajungă la o decizie pozitivă sau negativă cu privire la aplicaţia pentru recunoaştere. În
215
plus, legea reglementează cu privire la culte cu «statut de organizare» şi culte cu «coduri
canonice».
Din punct de vedere istoric, expresia «cod canonic» ia naştere abia la începutul sec. al XIX-
lea, când Biserica Catolică promulga primul său Codex Iuris Canonici. Actuala legislaţie canonică a
Bisericii Catolice cuprinde două coduri canonice: Codex Iuris Canonici386 (pentru Biserica Catolică
Latină) şi Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium387 (pentru Bisericile Orientale Catolice). Însă,
cei doi codici nu reprezintă legislaţia unei singure Biserici locale, ci au un caracter universal, fiind
valabile pentru întreaga Biserică Romano-Catolică. De fapt, papa Ioan Paul al II-lea afirma că cei
doi codici împreună cu constituţia apostolică Pastor Bonus388 constituie un nou Corpus Iuris
Canonici389 al Bisericii Catolice. Deci, nu poate fi vorba în niciun caz de codici ai unor Biserici
catolice din România, care ar putea fi recunoscuţi de Statul român. Aceasta deoarece, pentru
recunoaşterea acestor documente canonice, Sfântul Scaun încheie acorduri politice cu Statul
interesat, acorduri numite «concordate». Cum singurul concordat încheiat între România şi Sfântul
Scaun a fost denunţat de către autorităţile române prin Decretul nr. 151 din 18 iul. 1948, ne
întrebăm ce caută expresia «coduri canonice» în Legea 489/2006. Cum nu există un alt concordat
între România şi Sfântul Scaun, considerăm că este doar o lipsă de atenţie a legislatorului român.
Din aceste observaţii reiese limpede că legislatorul român nu are doar obligaţia de a explica motivul
utilizării expresiei «coduri canonice», ci de a elimina efectiv din textul de lege această sintagmă.
O altă formulare ambiguă este şi aceea prin care se stabileşte că „Guvernul, prin hotărâre,
la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, poate retrage calitatea de cult recunoscut atunci
când, prin activitatea sa, cultul aduce atingeri grave securităţii publice, ordinii, sănătăţii sau
moralei publice ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (Art. 21), fără a se
specifica clar care sunt criteriile de determinare a acestor încălcări.
Rezumând cele spuse până aici, putem afirma că textul noii legi conţine mai multe
formulări echivoce, dintre care unele conduc la consecinţe grave. Un exemplu elocvent este
expresia «cult recunoscut», o inovaţie juridică - născută odată cu Revoluţia franceză, folosită şi de 386 Actualul Codex Iuris Canonici a fost promulgat de către papa Ioan Paul al II-lea, la 25 ian. 1983, prin constituţia apostolică «Sacrae Disciplinae Leges» şi a intrat în vigoare la 27 nov. 1983. Textul original al acestuia a fost publicat în «Acta Apostolicae Sedis» 75/1983, p. 1-301. A se vedea şi I. Tamaş, Codul de drept canonic. Textul oficial şi traducerea în limba română, Iaşi, 2004; P.V. Pinto, Commento al Codice di Diritto Canonico, Citta del Vaticano, 2001. 387 Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, primul codice întocmit pentru Bisericile Orientale Catolice, a fost promulgat de către papa Ioan Paul al II-lea, la 18 oct. 1990, prin constituţia apostolică «Sacri Canones». Textul original al acestuia a fost publicat în «Acta Apostolicae Sedis» 82/1990, p. 1061-1363. A se vedea şi I. Muntean, Codul canoanelor Bisericilor Orientale. Text paralel latin-român, Cluj Napoca, 2001; P.V. Pinto, Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, Citta del Vaticano, 2001. 388 Constituţia apostolică Pastor Bonus a fost promulgată de către papa Ioan Paul al II-lea, la 28 iun. 1988. Textul original a fost publicat în «Acta Apostolicis Sedis», 75/1983, p. VII-XXX. 389 Corpus Iuris Canonici reprezintă o colecţie de 6 colecţii canonice, alcătuită de către Giovanni Chapuis în sec. al XV-lea, aprobată apoi de către papa Grigorie al XIII-lea, la 1 iul. 1580, prin costituţia Cum pro munere (această ediţie reprezintă aşa-zisa ediţie romană). Această colecţie canonică a constituit cea mai importantă sursă a dreptului canonic catolic, până la intrarea în vigoare, în 1917, a primului codice de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice, intitulat „Codex Iuris Canonici”, Cf. R. Naz (publie sous la direction de), Traite de Droit Canonique, Paris, 1954, t 1, p. 40.
216
către regimul comunist românesc -, ce a fost preluată mutadis mutandis de către noua lege. Un alt
exemplu este cel al expresiei «coduri canonice», - de altfel, o noutate absolută a noii legi390 -, care
nu doar creează confuzii, ci aduce grave prejudicii atât exerciţiului libertăţii religioase, cât şi
suveranităţii Statutului român.391 O altă observaţie privind terminologia acestei legi este cea
referitoare la termenul de «recunoaştere», ce nu reuşeşte să identifice clar care este subiectul său.
Tot ca o dificultate comprehensivă trebuie menţionat şi faptul că legea conţine prea multe referiri
imprecise la alte legi, în special cele penale (cf. art. 13, 3; 23, 4). Pentru toate aceste neclarităţi, este
evident că legislatorul român are obligaţia imperativă de a da un răspuns.
D. Sistemul cultelor recunoscute în România
În ceea ce priveşte relaţia stat - culte, chiar din titlul legii statul îşi dovedeşte intenţia,
disimulată, de a hotărî asupra regulilor privitoare la credinţă (individuală şi colectivă). De fapt,
statul trebuia să recunoască, să proclame, să garanteze şi să apere libertatea religioasă şi nu să
formuleze aserţiuni cu privire la aceasta.
Definiţia corectă a libertăţii religioase, esenţa ei, a fost dată de Iisus Hristos: „Adevărul vă
va face liberi” (Ioan 8, 32).
Consider că statul greşeşte principial atunci când recunoaşte cultele. Cultele, ca organizaţii
de grup, nu trebuie recunoscute, ci numai inventariate, fiindcă o recunoaştere înseamnă o aservire
tacită a celui recunoscut faţă de cel care îl recunoaşte. Recunoaşterea se face de cel care este
superior celui recunoscut. Recunoaşterea e de fapt autorizare; e folosire intenţionată a unui termen
neadecvat. Cel care autorizează e superior celui ce solicită şi cultul nu trebuie să aibă statut de
inferioritate faţă de stat. Activitatea religioasă e cu totul altceva decât activitatea statului, sunt
planuri total diferite.
390 Expresia «coduri canonice» nu se regăseşte în niciuna dintre cele două legi anterioare. Astfel, potrivit legii nr. 89 din 22 apr. 1928, cultele îşi conduceau „afacerile lor interne în conformitate cu statutul lor de organizare, aprobat în condiţiunile legii de faţă”. Decretul nr. 177/1948 obliga «cultele religioase» să se organizeze „după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor” (Art. 7). 391 în acest sens, ar fi interesant de văzut cum ar putea explica autorii acestei legi o eventuală recunoaştere din partea Statului român a can. 333, §3 din Codex Iuris Canonici sau a can. 45, §3 din Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, unde se afirmă că „împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu se acordă dreptul la apel sau la recurs”.
217
În România, sistemul cultelor recunoscute a fost introdus prin Legea nr. 54 din 22 apr.
1928392, care făcea distincţie între culte istorice393, culte noi şi asociaţii religioase (Art. 21).
Conform acestei legi, cultele noi aveau posibilitatea de a fi „recunoscute în stat dacă confesiunea de
credinţă şi principiile lor religioase morale nu vor fi potrivnice ordinei publice, bunelor moravuri
şi legilor ţării şi dacă sistemul lor de organizare, conducere şi administrare va fi în conformitate cu
dispoziţiunile legii de faţă” (Art. 22). În vederea „recunoaşterii lor în Stat”, cultele noi trebuiau „să
prezinte Ministerului Cultelor un statut, cuprinzând confesiunea de credinţă, principiile religioase
morale şi sistemul de organizare, conducere şi administrare, care statut, după ce va fi examinat de
Ministerul Cultelor, va fi supus aprobării Corpurilor Legiuitoare” (Art. 22). De asemenea, legea
conţinea şi prevederea conform căreia „recunoaşterea dată unui cult poate fi revocată, pe aceeaşi
cale, dacă organele, corporaţiile şi membrii săi contravin în mod făţiş dispoziţiunilor acestei legi şi
ale statutului aprobat” (Art. 22). Referitor la asociaţiile religioase, legea preciza că acestea „stau
sub regimul legilor privitoare la asociaţiuni în genere şi la întruniri publice”, şi interzicea „acele
asociaţiuni religioase care propagă doctrine de natură a aduce atingere legilor de organizare ale
statului şi instituţiunilor sale şi care prin practicile lor rituale contravin bunelor moravuri şi
ordinei publice” (Art. 24). Pentru a funcţiona, asociaţiile religioase aveau nevoie de autorizaţii ce
erau acordate „de autorităţile în drept pe baza avizul conform al Ministerului Cultelor, căruia
aceste asociaţiuni …(erau) obligate a-i trimite sau prezenta orice acte şi informaţiuni privitoare la
organizarea şi activitatea lor” (Art. 24). Respectivele autorizaţii puteau fi anulate „pe aceeaşi cale
în caz de neobservare strictă a condiţiunilor stabilite şi impuse de autorităţile competinte ale
statului” (Art. 24).
Această lege va rămâne în vigoare până în 1948, când autorităţile comuniste din România,
pentru a stabili relaţiile dintre Stat şi structurile religioase, au adoptat Decretul nr. 177/1948394.
Acest text de lege a conservat sistemul cultelor recunoscute, însă a renunţat la clasificarea făcută de
legea anterioară, identificând doar cultele religioase sau cultele religioase recunoscute395 din
România. Cultele religioase erau libere să se organizeze şi să funcţioneze, numai dacă „practicile şi
ritualul lor” nu erau contrare Constituţiei de atunci (Art. 6). De asemenea, acestea aveau
posibilitatea de a se organiza „după norme proprii, conform învăţăturilor, canoanelor, şi tradiţiilor
392 Legea pentru regimul general al cultelor a fost adoptată în 22 apr. 1928 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 apr. 1928. Pentru detalii referitoare la această lege, a se vedea şi A. Lepedatu, Noul regim al cultelor în România. Cuvântări rostite în Senat şi în Adunarea deputaţilor, Bucureşti, 1928; C. Schifirneţ (ediţie îngrijită de), Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul legii cultelor 1928 , Bucureşti, 2000; M. Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii '30, Bucureşti, 2007.393 Cultele istorice, recunoscute prin Art. 21 al acestei legi, erau în număr de 9: ortodox, greco-catolic, catolic, reformat, evanghelic-luteran, unitarian, armeano-gregorian, mozaic şi musulman.394 Decretul nr. 177/1948 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178 din 4 aug. 1948.395 În textul Decretului nr. 177/1948, termenul de cult alternează cu cel de cult religios. Expresia de cult este folosită de 45 de ori, cea de cult religios de 29 de ori, iar cea de cult religios recunoscut de 6 ori.
218
lor” (Art. 7), fiind totodată obligate să aibă o „organizaţie centrală, care să reprezinte cultul,
indiferent de numărul credincioşilor săi” (Art. 12). Însă, „pentru a putea să se organizeze şi să
funcţioneze”, cultele religioase trebuiau „să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor” (Art.
13). Pentru a fi recunoscut, un cult religios trebuia să înainteze „prin Ministerul Cultelor, spre
examinare şi aprobare, statutul său de organizare şi funcţionare, cuprinzând sistemul de
organizare, conducere şi administrare, însoţit de mărturisirea de credinţă respectivă” (Art. 14).
Această recunoaştere putea fi retrasă „în cazuri bine motivate” (Art. 13). Aşadar, acest act normativ
a preluat modelul sistemului cultelor recunoscute - introdus prin legea din 1928 -, l-a „perfecţionat”
cu câteva noutăţi de inspiraţie sovietică, reuşind să creeze un cadru legislativ ce va rămâne în
vigoare până în 26 dec. 2006, când va fi promulgată actuala lege privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor. Noua lege rămâne tributară aceluiaşi sistem al cultelor recunoscute,
aducând ca noutate doar ierarhizarea structurilor religioase în trei forme juridice: grupare
religioasă, asociaţie religioasă şi cult.
Putem concluziona că sistemul cultelor recunoscute nu se inspiră din doctrina creştin-
ortodoxă privitoare la relaţia Statului cu structurile religioase, ci reprezintă o invenţie legislativă
napoleoniană. Creat ca instrument legislativ pentru instaurarea păcii sociale în societatea franceză,
de după revoluţia de la 1789, acest sistem a fost funcţionat în Franţa până în anul 1905, când a fost
înlocuit cu un regim de separaţie totală între Stat şi structurile religioase. Acest model a fost
introdus şi în alte ţări europene, fie democratice, fie cu un regim dictatorial (comunist sau fascist).
În România acest sistem, instaurat prin Legea nr. 54 din 22 apr. 1928, continuă să existe, cu mici
diferenţe, până astăzi.
Noua lege a cultelor se doreşte a fi una care reglementează relaţia stat - culte. În unele ţări,
bisericile, cultele religioase, încheie contracte cu statul. Se putea reglementa şi la noi, astfel încât
cultele să se organizeze după legea obişnuită de asociere civilă, cu personalitate juridică, iar în
raport cu statul, fiecare cult să dobândească un anumit statut social; aici se puteau rezolva toate
problemele dintre stat şi culte.
Prin adoptarea legii cultelor, deşi aparent se afirmă că s-a dorit să se evite arbitrariul unor
organe administrative sau executive, nu se face altceva decât repetarea sistemului comunist de
imixtiune în viaţa cultelor. După legea veche (decretul 177/ 1948), se exercita un control din partea
statului, căci cine aprobă are drept de control şi, deci, poziţie de superioritate, de aservire, care s-a
menţinut şi în noua lege.
Deşi se afirmă că organizarea internă este apanajul cultelor, în realitate statul intervine prin
organele sale ba, mai mult, aprobă. Aceasta este o reglementare neconformă în viaţa cultelor, care
nu trebuie să depindă de aprobările unor funcţionari (exemplu: filiera Secretariatul de Stat pentru
219
Culte – Guvern...). În mod demagogic se afirmă că statul recunoaşte autonomia cultelor, însă legea
impune cultelor nu doar să fie recunoscute, ci şi anumite criterii de organizare a personalului,
învăţământului confesional, patrimoniului.
Aspectul principal al amestecului pe care statul şi-l arogă în viaţa cultelor este acela că prin
hotărâre de Guvern, la propunerea ministrului Culturii şi Cultelor, stabileşte calitatea de cult. De
fapt, credincioşii stabilesc acest lucru, iar statul trebuie doar să ia act de acest lucru, şi ar trebui ca
această dorinţă a lor să fie şi în drept.
E inadmisibil ca statul să hotărască existenţa unui cult. Cultul ia fiinţă şi există prin voia lui
Dumnezeu şi prin manifestarea credincioşilor. Statul poate stabili reguli administrative de
funcţionare care să nu afecteze activitatea firească a cultelor, în cadrul acordului pe care trebuie să-l
încheie cu cultele. Iar membrii credincioşi alcătuiesc un statut administrativ, care se comunică, spre
luare în evidenţă, organelor competente (Instanţa Judecătorească), ca asociere civilă.
Biserica Ortodoxă, ca entitate spirituală nu poate fi autorizată decât de ierarhii săi. Nu
trebuie amestecat Parlamentul (care legiferează), nici executivul, cu ceea ce hotărăşte Biserica.
Statul nu poate avea dreptul să condiţioneze existenţa şi funcţionarea unui cult, el putând
numai controla funcţionarea legală, în sensul respectării de cult a legislaţiei. Cultele nu trebuie
recunoscute (de fapt, autorizate), iar statutele trebuie să intre numai sub incidenţa organului
judecătoresc - în caz de încălcare a legilor, acesta poate acţiona prin organele sale.
Statul poate să contribuie la salarizarea personalului, poate face multe altele. Dar cultul, ca
entitate spirituală, nu poate fi autorizat decât de ierarhii săi. Existenţa unui cult se verifică în timp,
prin credinţa celor care aderă la el.
Consider că e o greşeală ca Biserica Ortodoxă Română să înainteze statutul spre
recunoaştere; conform istoriei şi tradiţiei, mai degrabă statul ar trebui recunoscut de BOR.
În drept există principiul simetriei – cel ce emite un act, acela îl poate anula, desfiinţa.
Biserica există prin voinţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor, materializată în statut. Singura
problemă a organelor statului ar trebui sa fie înscrierea la Tribunal şi, eventual, sesizarea existenţei
unor elemente de ilegalitate, de contradicţie între statut şi legi (iar dacă nu se poate pune de acord
cu legislaţia poate surveni încetarea funcţionării legale, nu existenţa).
De aceea şi Statutele ar trebui să se depună la Instanţa în raza căruia cultul îşi are sediul
central, nu la Secretariatul de Stat pentru Culte, Guvern sau alt centru politic. Nu politicienii pot să
hotărască, ci judecătorii, care se supun exclusiv legii (cum este prevăzut în capitolul III al legii,
pentru asociaţiile religioase).
Statutele ar trebui să intre numai sub incidenţa organului judecătoresc. În caz de încălcare a
legilor, acesta poate acţiona prin organele sale. Ar fi normal şi în spiritul legislaţiei naţionale şi
europene ca organizarea religioasă să fie dată prin hotărâre judecătorească (judecătorul e apolitic şi
220
independent). Iar eventualele obiecţii s-ar putea referi exclusiv la motive de încălcare a ordinii de
drept. Astfel, s-ar simplifica enorm dacă un cult s-ar înscrie la un organ judecătoresc (care e
singurul nepartizan politic). Hotărârea de înfiinţare sau de existenţă, împreună cu Statutul (temeiul
canonic), s-ar depune la Tribunal, urmând a se publica în Monitorul Oficial.
Când se înregistrează, se verifică dacă în statut nu sunt prevederi împotriva ordinii de drept.
Dacă sunt aspecte care încalcă ordinea de drept se acţionează pentru respingere sau modificare a
statutului, dar în niciun caz nu ar trebui o prealabilă autorizare a organelor executive.
Legislaţia în materie de asociere prevede că trebuie obţinute aprobări de la organele
centrale (sau locale), prin care acestea să fie de acord cu noua formă de organizare, controlul lor
fiind pentru a nu încălca anumite reglementări, iar nu pentru existenţa lor. Aceste avize se depun cu
statutul şi alte acte la Judecătorie. Dacă sunt prevederi nelegale nu dă aviz de funcţionare legală.
În concluzie, cultele ar trebui să se înregistreze la Instanţă, precum fundaţiile, partidele, ş.a.,
prin propria lor voinţă. Judecătorul este singurul în stare, nefiind partizan, să judece dacă statutul
respectă legislaţia.
La organizaţii nonguvernamentale şi fundaţii nu trebuie atâta birocraţie. La culte s-a făcut o
derogare nefericită şi nejustificată de la dreptul comun.
E. Biserica Ortodoxă Română şi calitatea ei de „cult recunoscut”
Prin prezenta lege, Biserica Ortodoxă Română (re)dobândeşte calitatea de cult recunoscut,
figurând astfel pe prima poziţie a Anexei. În plus, „Statul român recunoaşte rolul important al
Bisericii Ortodoxe Române [...] în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti”
(Art 7, par. 2). Din simpla menţionare a numelui său, unii specialişti au tras concluzia că această
lege ar privilegia sau, mai mult chiar, că ar fi fost elaborată doar pentru ortodocşi. Nimic mai fals,
căci, aşa cum am arătat, această lege (re)instalează în România regimul cultelor recunoscute, ce nu
are nimic comun cu doctrina ortodoxă. Este adevărat că Biserica Ortodoxă Română, ca
reprezentantă a majorităţii românilor, va beneficia de cea mai mare parte a privilegiilor acordate de
către această lege, însă aceasta nu constituie decât o consecinţă practică a acestui sistem, ce impune
utilizarea principiului proporţionalităţii. Că Biserica Ortodoxă Română nu a urmărit obţinerea de
avantaje prin introducerea acestui sistem, o demonstrează şi faptul că, în procesul de elaborare al
noii legi, ea a dat dovadă de maturitate şi de mare flexibilitate, acceptând să renunţe la sintagma de
„Biserică naţională”396. Deci, acuzaţiile de acest gen aduse Bisericii Ortodoxe Române sunt lipsite
de orice obiectivitate.
396 Pentru detalii, a se vedea I.V. Leb, L'Eglise Orthodoxe Roumaine, une Eglise Naţionale?, în „L'Annee Canonique”, 43/2001, p. 105-114.
221
Pe marginea apelativului de «Biserică naţională», s-au purtat discuţii aprinse. Poate fi
constatat istoric că titulatura interbelică de «dominantă» nu a adus avantaje juridice sau economice
Bisericii Ortodoxe. Titulatura de «Biserică naţională», dominantă sau cu un statut special, o au şi
alte Biserici din ţările democratice (Danemarca, Grecia, Anglia, Spania, Portugalia).397
Recunoaşterea, prin Legea Cultelor, pentru Biserica Ortodoxă Română a titlului de
«Biserică naţională» constituia mai mult decât o chestiune de cuvinte. Fără să aducă cu sine
privilegii, în ciuda protestelor care sugerau acest lucru, sintagma de Biserică naţională înseamnă
pentru Biserica majoritară, recunoaşterea unei nobleţi care obligă. Este un act politic major, dincolo
de interesele de moment. Ar fi fost util ca noţiunea de «Biserică naţională», eliminată din textul
legii, să fie supusă unui referendum, întrucât nu o mână de oameni (unii dintre ei atei sau cu alte
religii) au dreptul să stabilească, prin impunere, existenţa caracterului real naţional al Bisericii
Ortodoxe Române, competenţa fiind exclusiv a poporului român direct (nu prin diverşi
reprezentanţi).
Nu considerăm că ar fi fost ceva care ar încălca dreptul omului sau cine ştie ce aberaţii
moderniste şi stupide dacă în această lege, atunci când se vorbeşte de aportul deosebit al bisericilor
în istoria poporului roman, se spunea limpede că poporul român s-a născut creştin. Poate că nu era
rău să ţinem cont că Biserica Creştină a făcut în acest sens o solicitare Uniunii Europene, atunci
când aceasta a aprobat proiectul de Constituţie europeană.
Rămân însă câteva aspecte de menţionat în legătură cu statutul de cult/cult recunoscut al
Bisericii Ortodoxe Române. În primul rând este necesar să subliniem că simpla menţionare a
numelui Bisericii Ortodoxe Române în textul legii nu oferă acesteia niciun privilegiu. În consecinţă
nu se poate discuta despre o favorizare a ortodocşilor sau de instituirea unui regim de parţial
etablishment, ci doar de o simplă recunoaştere a rolului important pe care Biserica Ortodoxă 1-a
avut în istoria neamului românesc. Această simplă recunoaştere nu produce însă nicio consecinţă în
plan juridic. Parafrazând ecleziologia ortodoxă, am putea chiar afirma că, prin par. (2) al Art. 7,
Bisericii Ortodoxe Române îi este conferit statutul de „prima între egali”.
O altă dificultate comprehensivă legată de statutul de cult al Bisericii Ortodoxe Române, se
referă la consecinţele prevederii noii legi, conform căreia Guvernul are posibilitatea de a retrage
calitatea de cult atunci când el consideră că acel cult încalcă „sănătatea sau morala publică” (Art.
21). Din nefericire, ne regăsim iarăşi în faţa unei lacune legislative, căci legea nu prevede alte
detalii în acest sens. Oricum, trebuie subliniat că, din punct de vedere teoretic, această posibilitate
există.
397 A se vedea studiul Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură, Bisericile Europei şi "Uniunea Europeană". Ecumenism, reconciliere şi unitate creştină, în rev. "Studii Teologice", An. LII (2001), nr. 3-4, p.107-108.
222
Un alt aspect problematic se referă la autonomia Bisericii Ortodoxe Române. Chiar dacă
legea stabileşte că „în România nu există religie de stat” şi că „Statul este neutru faţă de orice
credinţă religioasă sau ideologie atee” (Art. 9, par. 1), putem totuşi constata că există şi câteva
prevederi ce permit anumite ingerinţe ale Statutului în viaţa şi activitatea structurilor religioase. Una
dintre acestea este reprezentată chiar de sistemul ales pentru reglementarea relaţiilor dintre Stat şi
structurile religioase, sistem în care Statul este situat aprioric pe o poziţie de superioritate. Într-un
astfel de sistem, structurile religioase nu pot fi decât subordonate Statului, iar autonomia lor
diminuată. În plus, imprecizia sistemului în ceea ce priveşte recunoaşterea, poate conduce la abuzuri
din partea autorităţii civile. O altă imixtiune în problemele interne ale Bisericii se referă la
solicitarea de către Stat, în scopul recunoaşterii, a unui document de tipul „mărturisire de credinţă”
(Art. 18, c). Această prevedere nu doar încalcă autonomia Bisericii, ci este absolut ridicolă,
deoarece niciun Stat democratic nu poate pretinde că poate recunoaşte o „mărturisire de credinţă”.
Cel mult, un stat se limitează la a lua act de existenţa unei „mărturisiri de credinţă”, nicidecum de a
o recunoaşte.
Observaţiile făcute anterior indică clar că, în actualul cadrul legislativ, Biserica Ortodoxă
Română, alături de celelalte culte recunoscute, se expune riscului de a avea o autonomie limitată. În
faţa unei astfel de situaţii, Biserica Ortodoxă Română nu are doar dreptul, ci chiar obligaţia
imperativă, de a semnala autorităţilor politice acest abuz legislativ şi de a-şi revendica drepturile
specifice.
Putem constata că prin sistemul cultelor recunoscute - total străin modelului ortodox -
Biserica Ortodoxă Română nu este privilegiată, ci dimpotrivă, anumite drepturi fundamentale îi sunt
diminuate. Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română este îndreptăţită nu doar a respinge orice
acuzaţie în această privinţă, ci şi de a semnala legislatorului român impreciziile şi erorile textului de
lege.
Pe de altă parte credem că Biserica Ortodoxă Română a greşit fundamental când a fost de
acord cu o asemenea lege, prin care se recunosc şi culte, religii eretice. E greşit că Biserica
Ortodoxă Română a subscris la această invenţie birocratică şi populistă a statului român.
Sunt aşa-zise culte care nu îndeplinesc condiţiile de apariţie la noi, cu toate acestea
reprezentanţii B.O.R. nu au ridicat obiecţii. Mai mult, este cunoscut faptul că unele culte
recunoscute sunt fracţiuni din religia de bază - creştină. De aceea era necesar ca marii teologi
români, şi nu numai, să fi depus eforturi să lămurească credincioşii asupra pericolului sectar, ca
B.O.R. să nu semneze o asemenea lege. Se cauţionează în numele unui ecumenism înţeles greşit.
Efectele profund nocive ale invaziei sectare se vor vedea cel mai bine abia în următorul secol, când
poate va fi prea târziu pentru corecturi de proporţii.
223
S-ar putea înţelege că susţinerea nesemnării prealabile a legii de către B.O.R. pe motivul că
unele culte sunt de fapt secte, iar unele nu sunt creştine, ar însemna o încălcare a dreptului universal
de exprimare a conştiinţei, de realizare a libertăţii religioase.
O asemenea concluzie este greşită deoarece Biserica Ortodoxă Română este obligată să
apere credinţa împotriva oricui şi oricând. A da dovadă de înţelegere înseamnă a iubi pe toţi, iar
Biserica nu poate să privească decât cu înţelegere, dar nu şi afirmativ, aprobativ. Nu trebuie adusă
înţelegerea (toleranţa) până la ecumenismul înţeles greşit.
Printr-un discurs în care se amestecă stângaci agresivitatea cu atitudinea de victimă, sectele
neoprotestante nu încetează să se plângă de discriminarea la care sunt supuse din partea majorităţii
ortodoxe. Este trecută cu tăcerea politica expansionistă, faptul că după 1990 încoace, România a
fost ţinta predilectă a prozelitismului sectar din Europa de Est. Peste 300 de secte şi grupări au
încercat să se instaleze în România, unele cu mai mult succes decât altele. Activitatea sectelor,
vechi şi noi, nu se limitează la câştigarea prin propagandă de noi membri. Influenţa politico-
financiară este din nefericire, principala armă şi cea mai eficace a invaziei sectare. Fără să fi
cunoscut treceri în masă, sectele se pregătesc pentru o confruntare pe termen lung şi ştiu foarte bine
ce atuuri propagandistice au într-o ţară membră a Uniunii Europenre.
În partea introductivă a legii cultelor se motivează că se urmăreşte libertatea deplină în
domeniul religios. Nu poate fi omis însă faptul că libertatea religioasă nu poate să constituie o
justificare a denigrării. Libertatea unui subiect de drept încetează în dreptul de intersecţie cu dreptul
altuia.
Deşi în articolul 29 din Constituţie se prevede că libertatea de expresie religioasă trebuie să
se exercite în spiritul toleranţei şi respectului reciproc, el obligă ca acest respect, dacă nu este
involuntar, să fie asigurat prin forţă coercitivă. În legea la care ne referim nu există nicio prevedere
care să asigure respectarea unor interdicţii enunţate (cum ar fi un Cod penal în care să se prevadă
doar ce e interzis nu şi pedeapsa). În alte ţări această forţă coercitivă există. Aşa s-ar vedea utilitatea
legii.
Legea e, de fapt, un număr de norme juridice a căror respectare se asigură prin forţa
coercitivă a statului. Dacă această forţă (sancţiuni administrative, penale, contravenţionale, ş.a.)
lipseşte, nu putem vorbi de o lege propriu-zisă ci de norme de recomandare a căror nerespectare nu
poate fi sancţionată decât în măsura în care unele încălcări îmbracă caracter penal (unde e aplicabilă
legea penală).
Deci, o lege, dacă nu are un sistem de asigurare prin coerciţie a conţinutului său nu
constituie decât o pierdere de timp, numai norme de recomandare, exerciţiu de imagine politică.
Legea cultelor din 1948 nu avea nevoie de texte de constrângere, deoarece «respectarea» ei
se realiza de securitate, miliţia «populară», tot statul era în slujba acelor idei atee. De fapt, această
224
lege era adaptată în scop propagandistic. Ori acum, când statul se declară că este neutru, este nevoie
de asigurare a respectării legii, prin diferite mijloace legale (mustrare publică, sesizarea consiliului
de disciplină a cultului, amendă, închisoare, muncă în folosul comunităţii, ş.a.).398
Interdicţiile din lege sunt numai declarative, nu au corespondent în legea penală comună
sau specială, rămânând inoperante şi fără efect.
F. Concluzii deschise
Din cele prezentate putem trage concluzia că, deşi Legea 489/2006 reprezintă într-o
oarecare măsură un progres pentru societatea românească, în textul acesteia pot fi semnalate şi
câteva imprecizii terminologice sau dificultăţi comprehensive, cu consecinţe negative. Astfel, este
de apreciat că, după 16 ani de la căderea regimului comunist, România beneficiază de un cadru
legislativ în ceea ce priveşte exercitarea libertăţii religioase, chiar dacă sistemul propus nu reuşeşte
să se detaşeze total de modelul comunist, în care Statul se vrea atotştiitor şi omniprezent. Deci, noua
lege nu reprezintă decât o etapă în procesul evolutiv al legislaţiei româneşti. Un pas mic, dar un pas
înainte.
Dintre aspectele pozitive ale noii legi trebuie menţionate următoarele: recunoaşterea şi
garantarea dreptului de exercitare a libertăţii religioase, în mod individual sau colectiv;
recunoaşterea cultelor ca parteneri sociali ai Statului şi furnizori de servicii sociale; instituirea unui
sistem transparent de finanţare a structurilor religioase; reglementarea statutului patrimoniului
cultelor, inclusiv a bunurilor sacre; integrarea învăţământului religios în sistemul de educaţie
publică; facilitarea şi susţinerea asistenţei religioase în instituţiile publice; reglementarea statutului
cimitirelor; mărirea numărului de beneficiari ai acestei legi (există deja 18 culte recunoscute);
crearea unui nou principiu, potrivit căruia orice modificare sau completare a acestei legi poate fi
făcută doar cu consultarea prealabilă a cultelor recunoscute.
Aspectele negative ale noii legi se referă în general la anumite imprecizii terminologice, ce
creează la rândul lor anumite incomprehensibilităţi. Pe lângă dificultăţile comprehensive, legea
prezintă şi câteva lacune. Astfel, formulări echivoce, ca spre exemplu expresiile cult/cult
religios/cult recunoscut, coroborate cu lipsa de definiţii pentru acestea, creează un cadru legislativ
opac. Cum nici procesul de recunoaştere a structurilor religioase nu este prevăzut de o manieră
foarte clară, este evident că regimul propus de noua lege devine şi mai complicat, dând posibilitatea
unor eventuale abuzuri din partea autorităţilor civile. O ciudăţenie a noii legi este prezenţa expresiei
«coduri canonice», ce provoacă nu doar discriminări între structurile religioase din România, dar
aduce atingere şi suveranităţii Statului român. Cât priveşte lacunele acestei legi, putem menţiona fie
398 Cum este prevăzută profanarea mormintelor în Codul Penal, aşa putea fi şi pentru alte delicte225
lipsa unei definiţii pentru conceptul de cult/cult religios/cult recunoscut, fie tăcerea legislatorului
referitor la anumite cazuri particulare. Deci, Statului roman îi revine atât obligaţia de a prezenta
clarificări referitoare la aceste imprecizii terminologice, cât şi eliminarea din textul legii a acelor
sintagme ce pot aduce atingere exerciţiului libertăţii religioase.
Tot referitor la aspectele negative, trebuie subliniat şi faptul că, din păcate, legislatorul
român a optat pentru un regim legislativ total străin doctrinei ortodoxe, şi anume sistemul o cultelor
recunoscute. Această observaţie, coroborată cu faptul că UE stabileşte ca fiecare Stat membru să-şi
stabilească un sistem de relaţie specific tradiţiei şi realităţilor sale, ne conduce la concluzia că
actuala legislaţie nu respectă întocmai recomandările europene. Este adevărat că acest sistem al
cultelor recunoscute a fost utilizat în România şi înainte de 1989, dar nu considerăm că aceasta ar
putea fi considerată ca tradiţie autentică românească. Un model impus în 1928, preluat apoi de către
autorităţile comuniste, nu poate constitui în niciun caz o tradiţie autentică românească.
Legea e deficitară în conţinut şi dificilă în aplicare, deşi a durat atât de mult până la
emiterea ei. Nu e unitară, nu are o structură centrală. Trebuia să se apeleze la teologi (canonişti) şi
la jurişti, oameni care cumulează ambele calităţi, oameni de valoare existenţi în România.
Legea trebuie să fie sclipitoare, uşor de aplicat, fără reglementări şi norme de aplicare. La
orice mod de interpretare liberală, hermeneutică, semantică şi logică, de toate felurile, am apela, o
lege trebuie să fie limpede, precisă, ca o formulă matematică. Legea aceasta este stufoasă,
inconsistentă, inutilă în cea mai mare parte, adoptată pentru a bifa o aşa-zisă rezolvare a problemei
în cauză şi pentru a afirma pe plan extern că problema cultelor a fost rezolvată.
Dacă mai adăugăm că sunt noţiuni care nu sunt determinate sau explicate cum ar fi:
defăimarea, morala publică şi multe altele, pentru oricine, care are o cât de mică tangenţă cu
aplicarea legilor, e limpede că legea are lacune.
Pentru toate aceste motive, cred că Biserica Ortodoxă Română, ca reprezentantă a
majorităţii cetăţenilor români, are nu doar obligaţia de a semnala legislatorului dificultăţile acestei
legi, ci şi sarcina morală de a propune acestuia modelul său de relaţie Biserică-Stat, model ce
garantează autonomia structurilor religioase şi stabileşte, între Stat şi structurile religioase, un raport
de colaborare, în spirit de respect reciproc. Este o şansă a României de a aduce o contribuţie
originală la sistemul legislativ european şi de a-şi promova totodată propriile valori în cadrul
Uniunii Europene.
226
3. Codul civil
Codul Civil399 reglementează orice problemă privind proprietatea şi dreptul de proprietate
pe baza normelor sale, care se aplică întocmai şi proprietăţii Cultelor ca şi a credincioşilor, cetăţeni
ai statului.
Într-o strânsă legătură cu activitatea cultică a Bisericii se află Codul Familiei400 care
reglementează din punct de vedere legislativ raporturile de căsătorie, familie şi rudenie, precum şi
desfacerea căsătoriei. Începand cu 1 octombrie 2011, prevederile aferente Codului Familiei au fost
incluse în Noul Cod Civil.
4. Codul penal
Dreptul penal este o ramură de drept şi reprezintă ansamblul normelor juridice edictate de
stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracţiuni (crime şi delicte), pedepsele ce se aplică
şi dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru
apărarea ordinii de drept.
Codul penal al României este principalul izvor al dreptului penal, întrucât cuprinde practic
toate normele penale generale, precum şi cea mai mare parte din normele penale speciale.
În Codul Penal se fac reglementări cu privire la infracţiunile contra avutului personal sau
particular, infracţiuni contra avutului public, infracţiuni contra autorităţii, infracţiuni care aduc
atingere organizaţiilor de stat, organizaţiilor publice, infracţiuni de fals, infracţiuni la regimul
stabilit pentru anumite activităţi economice, infracţiuni care aduc atingere asupra unor relaţii
privind convieţuirea socială etc. Deci, prin prevederile Codului Penal se garantează dreptul la
proprietate şi integritate a cultelor, cât şi a credincioşilor lor.
Codul Penal protejează, prin dispoziţiile sale, atât cultul cât şi pe slujitorii lui. Titlul IX din
CP. este intitulat „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”. În
cadrul acestui titlu, la Art. 318, alin. (1), este sancţionată împiedicarea libertăţii cultelor:
„Împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios,care este organizat şi
funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă”.401
Acest articol este printre cele mai vechi din codul penal şi este inspirat după Codul penal italian. 402
Articolul sancţionează un delict ce poate fi săvârşit sub două forme: împiedicarea sau tulburarea
399 Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011.400 Codul Familiei este abrogat de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil.401 Codul Penal, Edit. Lumina lex, Bucureşti, 1997, p.160.402 Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc, vol. II, Sibiu, 1993, p. 150-151.
227
cultului religios. Legea protejează doar cultele recunoscute de stat, prin exerciţiul acestora
înţelegându-se practicile religioase ale cultului.
Cei care tulbură cultul religios, intenţionat, în general se fac vinovaţi şi de infracţiunea de
calomnie. Codul Penal nu mai sancţionează pe cei care aduc acuzaţii calomnioase la adresa oricăror
persoane.403
Biserica şi-a protejat totdeauna cultul, luând măsuri de siguranţă împotriva celor ce
intenţionau să-l tulbure, folosindu-se de mijloacele de care putea uza în epoca respectivă.404
Astăzi lucrurile stau altfel. În urma introducerii infracţiunii amintite în textul de lege mai
sus enunţat, instituţiile bisericeşti au posibilitatea să introducă plângere prealabilă la organele
abilitate, în termen de două luni, împotriva celor care împiedică sau tulbură libertatea de exercitare
a cultului religios. Plângerea prealabilă este condiţie de pedepsibilitate. Pentru a nu ajunge în
această situaţie neplăcută, poate fi urmată calea pe care o prevăd canoanele. Biserica are
reglementări proprii, dar în ultimă instanţă, poate apela şi la legile statului.
Codul Penal sancţionează cu aceeaşi pedeapsă “fapta de a obliga o persoană, prin
constrângere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să îndeplinească un act
religios legat de exercitarea unui cult”. (Art. 318, alin. 2)
De asemenea, se precizează că: „…îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau
exercitării drepturilor vreunui cetăţean ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe
temei de… religie se pedepsesc cu închisoare de la şase luni la cinci ani” (Art. 247).
Profanarea de morminte. Într-o formă simplificată, s-a păstrat până în actualul Cod Penal,
reglementarea referitoare la profanarea de morminte. Reglementarea se găseşte în Art. 319 şi
sancţionează: „profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne
funerare ori a unui cadavru”. Această infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea socială405, a cărei
dezvoltare este condiţionată de cultivarea şi păstrarea sentimentului de respect şi pietate faţă de
decedaţi şi faţă de obiectele care păstrează memoria lor (cadavre, morminte, monumente). Acest
text penal are corespondenţă canonică.406
403 Articolul 206 din Codul Penal (Abrogat) prevedea următoarele: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la sancţiune penală, administrativă, sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţilor, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.404 În primele secole exista o persoană specializată, care făcea parte din clerul inferior şi purta titulatura de ostiar, portar sau uşier. La auzul expresiei liturgice „Uşile, uşile...” rostite de diaconi, ostiarii luau măsuri pentru închiderea şi paza uşilor, deoarece Mărturisirea de credinţă nu se cuvenea să fie perturbată de păgâni sau eretici. Necesitatea existenţei treptei uşierilor a dispărut odată cu protecţia pe care Biserica a primit-o din partea statului. Legislaţia de stat permitea Bisericii să aplice propriile sancţiuni celor ce săvîrşeau asemenea infracţiuni.405 Boroi Alexandru, Infracţiuni contra unor relaţii de convieţuire socială, Edit. All, Bucureşti, 1998, p.128.406 Jefuitorii şi spărgătorii de morminte sunt canonisiţi aspru de canonul 66 al Sf. Vasile cel Mare; Can. 7 al Sf. Grigorie de Nyssa şi Can. 29 al Sf. Ioan Postitorul.
228
Secretul profesional. În exerciţiul misiunii sale, preotul ia cunoştinţă de diferite realităţi
din viaţa socială cotidiană, care se constituie în ceea ce legislaţia laică denumeşte secret profesional.
Aspectul cel mai important al secretului profesional este secretul spovedaniei.407
Secretul mărturisirii păcatelor implică datoria necondiţionată a duhovnicului de a păstra
toate secretele ce i-au fost mărturisite. Obligaţia duhovnicului de a păstra secretul spovedaniei a
făcut parte integrantă din disciplina Tainei, mai înainte de a fi fost legiferată astfel; în chip expres,
în Biserică, secretul spovedaniei era în vigoare şi în epoca mărturisirii şi a penitenţei publice.
Penitenţii ajungeau la mărturisirea publică a păcatelor, numai dacă ei considerau că este în folosul
înnoirii sufleteşti a lor.
Preotul nu trebuie să lase nicio urmă de îndoială asupra caracterului secret al dialogului pe
care îl poartă cu penitentul. Lui nu-i este permis a-l întreba pe acesta nominal şi cu imprudenţă, în
cursul mărturisirii şi a penitenţei, despre persoanele ce l-au însoţit la comitera păcatului, sau să facă
aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care s-ar putea trage concluzia că dezvăluie
păcatele altora. De asemenea, nu îi este îngăduit duhovnicului să facă vreo însemnare, oricât de
sumară. Într-un astfel de caz, este de înţeles impresia descurajatoare ce s-ar strecura în sufletul
fiului duhovnicesc, precum şi pericolul căderii scrisului în alte mâini.408
Pentru garantarea discreţiei, mărturisirea nu poate fi efectuată în auzul tuturor. De aceea,
este nevoie de impunerea unei discipline în rândul celor ce aşteaptă momentul propriei mărturisiri.
În relaţiile personale, duhovnicul va trebui să aibă o astfel de conduită, încât să nu lase penitentului
nici cea mai slabă bănuială despre o prejudecată a sa cu privire la cel ce şi-a mărturisit păcatele.
Duhovnicul este obligat să dea epitimii, astfel încât să reiasă în mod evident de ce păcate s-a făcut
vinovat penitentul. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34, dă un exemplu în acest sens, arătând că
în anumite cazuri, pot exista excepţii de la regula generală de penitenţă, pentru a proteja secretul
spovedaniei şi a nu aduce prejudicii celui ce s-a destăinuit din evlavie, păcatul nefiindu-i cunoscut
public. Duhovnicul nu poate destăinui păcatele nici pentru scopuri utile penitentului şi nici când
acesta îl autorizează. Nici înaintea autorităţilor, preotul nu poate deconspira păcatele aflate, chiar
dacă ar fi expus să-şi piardă viaţa. El are, însă, datoria de a îndemna pe penitent să prevină pe cei în
cauză.
Preotul nu poate fi chemat ca martor într-un proces al cărui obiect este penitentul şi nu
poate divulga secretul profesional.409 Legile de stat au reglementări precise în acest sens. Astfel, Art.
79, alin. (l) din Codul de procedură penală stipuleză: „Persoana obligată a păstra secretul 407 Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, în rev. ”Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, An. LIX (1993), nr. 4-6, p. 255.408 Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române de Alba -Iulia, Alba -Iulia, 1995, p. 288.409 Clericul vine în contact cu anumite aspecte din viaţa credincioşilor şi în afară de scaunul mărturisirii. Nici pe acestea nu le poate face publice. Secretul spovedaniei este aspectul cel mai important al secretului profesional, Cf. Gheorghe Nistoreanu, Drept penal-partea specială, Edit. „Europa Nova”, Bucureşti, 1999, p. 161-163.
229
profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat
cunoştinţă în exerciţiul profesiei...”410
În doctrina juridică mai veche, acest articol este considerat aplicabil tuturor celorlalte
categorii profesionale, cu excepţia preoţilor.
Indiferent de împrejurare, preotul poate să spună despre cel acuzat pe nedrept că nu este
vinovat, însă pe adevăratul vinovat nu-l poate denunţa în niciun fel. În cazul în care duhovnicul
divulgă păcatele mărturisite la spovedanie, dar penitentul nu le recunoaşte, canonul 132 Cartagina
prevede ca dreptatea să fie de partea penitentului, iar duhovnicului să nu i se dea nicio crezare.
Sancţiunea încălcării secretului spovedaniei nu este numai aceea de a nu i se da crezare
duhovnicului, căci divulgarea celor mărturisite constituie pentru duhovnic un delict grav. Izvoarele
vechi ale dreptului lasă să se vadă opinia unanimă despre gravitatea unei astfel de imprudenţe, însă
nu dau o prescripţie fixă şi uniformă.411
Regulamentul de procedură al Bisericii Ortodoxe Române, în Art. 28, sancţionează cu
depunerea din treaptă pe cel care încalcă secretul spovedaniei.
Încălcarea secretului spovedaniei nu cade numai sub sancţiuni canonice, ci este pedepsită şi
de legislaţia de stat. Art. 196 din Codul Penal stipulează următoarele: „Divulgarea, fără drept, a
unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea
profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau cu amendă”.
Deşi textul de lege nu enumera în mod limitativ profesiile la care se referă, doctrina juridică
a trecut şi preoţia în rândul categoriilor profesionale împotriva cărora se poate depune plângere
prealabilă, în cazul divulgării secretului profesional.
Codul penal actual diferă de vechiul cod penal printr-o modificare, având caracter imoral:
legalizarea avortului, în anumite condiţii precizate de textul de lege.
Prin abrogarea Decretului 770/1966, a fost legalizată întreruperea sarcinii. Art. 185 Codul
Penal sancţionează întreruperea sarcinii în anumite condiţii: în afara instituţiilor medicale sau
cabinete medicale autorizate în acest scop; de către o persoană care nu are calitatea de medic de
specialitate; dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni. Legalizarea avortului intră în
conflict direct cu normele de drept canonic.412
Un alt conflict între canoane şi legislaţia laică a fost produs de modificarea Art. 200 din
Codul Penal, privitor la homosexualitate. Art. 200 „Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex”
410 Codul de procedură penală, Edit. Atlas lex, Bucureşti, 1997, p.38.411 Nicodim Aghioritul menţionează sancţiunea canonică a caterisirii şi face aluzie la legile statului bizantin, care prevedeau închisoarea pe viaţă şi tăierea limbii duhovnicului care ar fi trădat secretul spovedaniei. Pravila de la Govora este mult mai aspră în această privinţă. În glava 319, se spune: „Cetăţeneasca lege zice să i se scoată limba pe ceafa şi să i-o tragă până va muri”.412 Paul Iulius Negoiţă, Legiferarea imoralităţii, în „Glasul Adevărului”, An. XI (2000), nr. 116-118, p.125-127.
230
a fost abrogat.413 Bazându-se pe Sfânta Scriptură (Levitic 20, 13; Romani 1, 26-27), Sfântul Vasile
cel Mare, în canonul 62, canoniseşte aspru pe cei ce săvârşesc acest păcat. A desfiinţa graniţa dintre
păcat şi virtute este exact acelaşi lucru cu a desfiinţa graniţa dintre adevăr şi minciună, dintre adevăr
şi erezie sau a opera o răsturnare fatală, luând minciuna drept adevăr şi invers.
Pe lângă aceste conflicte între drept şi morală, Codul Penal mai conţine o reglementare care
este ignorată ca şi când nu ar exista. Art. 325 are următorul conţinut: „Fapta de a vinde sau
răspândi, precum şi de a confecţiona ori deţine, în vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau
alte materiale cu caracter obscen, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă”.
Reglementările imorale, proiectate sau aprobate, din sistemul juridic românesc, sunt
periculoase pentru sănătatea morală a indivizilor societăţii noastre, deoarece impun ca ceva legal
ceva imoral, dăunător eticii individuale şi civice.
Păstrarea unei corespondenţe între drept şi morală este necesară deoarece în timpurile pe
care le trăim, legea tinde să devină principalul sistem normativ, având un rol covârşitor în reducerea
abaterilor comportamentale ale oamenilor. De aceea este nevoie de o doctrină politică în care
elementul religios cultic să-şi aibă partea cuvenită.
*
Strâns legate de Codul Penal amintim şi prevederile Legii nr. 61/1991 privind sancţionarea
faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, ordinii şi liniştii publice.414
Această lege conţine multiple prevederi contravenţionale împotriva celor care tulbură, fără
drept, activităţile religioase desfăşurate în Biserică şi alte locuri publice.
De asemenea, în Legea nr. 148/2000, privind publicitatea415, în Art. 6 se interzice
publicitatea care: „(c) prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morală public”; „(e)
atentează la convingerile religioase sau politice”; „(f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii
şi vieţii particulare a persoanelor”; „(g) exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica
persoanelor”.
5. Norme şi dispoziţii privitoare la predarea religiei
în şcolile publice de stat
413 Modificat de Ordonanta de urgenţă nr. 89/2001, pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul Penal, referitoare la infracţiuni privind viaţa sexual, din 21 iunie 2001, Monitorul Oficial nr. 338/2001.414 Monitorul Oficial nr. 387 din 18 august 2000.415 Monitorul Oficial nr. 359 din 2 august 2000.
231
Cadrul legislativ:
- Legea nr. 84 din 24.07.1995 - Legea învăţământului.
- Decizia nr. 72 din 18.07.1995 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii
învăţământului (Legea nr. 84/1995).
- Hotărârea nr. 1 din 16.04.1997 cu privire la iniţiativa legislativă cetăţenească de
modificare a art. 9 alin (1), din Legea învăţământului nr. 84/1995.
- Ordonanţa de Urgenţă nr. 36 din 10.07.1997 pentru modificarea şi completarea Legii
învăţământului nr. 84/1995.
- Legea nr. 1 din 05.01.2011 privind Legea educaţiei naţionale.
*
Predarea religiei în şcolile de stat se face în conformitate cu Art. 32, alin. (7) din
Constituţia României: „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”.
În mod similar, Legea educaţiei naţionale prevede în Art. 18, alin. (1): „Elevilor
aparţinând cultelor de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a
participa la ora de religie, conform confesiunii proprii”.
Reamintim că B.O.R., încă din şedinţa de lucru a Sinodului din 3-4 ianuarie 1990, „a luat
hotărârea de a interveni la Ministerul Învăţământului pentru introducerea religiei în şcolile de
stat”.416 Prin adresa nr. 27885, din 2 martie 1990, Ministerul Învăţământului răspundea Sinodului că
nu poate „accepta introducerea religiei ca obiect de studiu”.417 A doua zi, 3 martie 1990, Ministrul
Învăţământului de atunci, domnul Mihail Şora, a fost invitat la şedinţa sinodală de la Palatul
Patriarhal, unde, în urma discuţiilor purtate cu sinodalii s-a căzut de acord: introducerea săptămânal
a unei ore de religie în programul de învăţământ general şi mediu, cu posibilitatea extinderii pentru
învăţământul universitar. Prin urmare, se ajunsese la înţelegere privind introducerea religiei în
învăţământul de stat.418 Respectiva oră de religie în învăţământul de stat avea să fie numită de către
Ministerul Învăţământului, «Educaţie moral-religioasă», şi să fie predată doar în ciclul primar şi
gimnazial, facultativ şi opţional.
Desigur, se cunoaşte şi atitudinea ostilă a unor cadre didactice şi inspectorate şcolare faţă
de predarea orelor de Educaţie moral-religioasă, fapt pe care autorităţile B.O.R., la 22 ianuarie
1992, îl aduceau la cunoştinţă printr-o Moţiune adresată Guvernului, Senatului şi Camerei
Deputaţilor, în termenii următori: „În urma Protocolului încheiat între Ministerul Învăţământului şi
416 Redacţia BOR, op. cit., p. 133.417 Ibidem.418 Pentru introducerea lecţiei de religie în învăţământul de stat, în 1990, au trebuit în prealabil să fie „ înaintate Parlamentului României aproape 480.000 de petiţii”, Cf. Gheorghe Anghelescu, Drepturile religioase în România, în „V.O.”, An. 1991, nr. 55-56, p. 6.
232
Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte s-a introdus, începând cu anul 1990, predarea orei de
Educaţie moral-religioasă în învăţământul de stat primar şi gimnazial, fapt prevăzut şi garantat de
Constituţia actuală a României. Dar, s-a constatat că unele inspectorate şcolare teritoriale nu
respectă actele normative respective şi nu le transmit şcolilor din subordine”.419
În aceeaşi Moţiune adresată Guvernului, Senatului şi Camerei Deputaţilor, autorităţile
B.O.R. cereau ca „Educaţia moral-religioasă în învăţământul de stat primar şi gimnazial să fie
integrată ca disciplină în programa şcolară anuală cu acelaşi statut de funcţionare ca al celorlalte
discipline didactice, având în vedere însemnătatea ei fundamentală în viaţa spiritual-morală a
neamului românesc”.420
Trei ani mai târziu, în 1995, B.O.R. protesta împotriva mai multor articole din Legea
învăţământului421 - între care şi Art. 9 - adresându-se în scris celor două camere ale Parlamentului
„pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de ignoranţa cu care au fost tratate precizările făcute de
Sfântul Sinod în legătură cu o serie de articole din Legea învăţământului”.422
B.O.R. a continuat să insiste ca ora de învăţământ religios să aibă un statut de obiect de
studiu obligatoriu, conform confesiunii, făcând chiar în acest sens, un referendum, în 1996.
*
Decizia nr. 72 din 18.07.1995423 cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii
învăţământului (Legea nr. 84/1995). Această decizie a fost emisă ca răspuns la excepţia de
neconstituţionalitate pusă de un număr de deputaţi şi senatori.
În sesizare, grupul de deputaţi susţine, în esenţă, că prin instituirea obligativităţii studiului
religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale Art. 1 alin. (3) teza privind
„libera dezvoltare a personalităţii umane”, ale Art. 26 alin. (2) care prevăd că persoana fizică are
dreptul să „dispună de ea însăşi”, ale Art. 29 alin. (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale
Art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor
„pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a
ţării”.
Atât excepţia privitoare la predarea Religiei cât şi cea privitoare la limba de predare au fost
respinse de Curtea Constituţională.
Hotărârea nr. 1 din 16.04.1997, cu privire la iniţiativa legislativă cetăţenească de
modificare a Art. 9 alin (1), din Legea învăţământului nr. 84/1995. 419 Redacţia BOR, op. cit., p.196.420 Ibidem.421 Legea nr. 84 din 24.07.1995 privind Legea învăţământului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999.422 Mihaela, Jitea, Biserica Ortodoxă protestează împotriva articolului 3 din Legea Învăţămîntului, în „Ziua”, nr. 310, 24 iunie 1995, p. 6423 Monitorul Oficial nr. 167 din 20 februarie 1999.
233
Această hotărâre are la bază o iniţiativă legislativă cetăţenească424 ce propunea modificarea
Art. 9, alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, text care avea următorul cuprins: „Planurile
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară. În
învăţământul primar, religia este disciplină obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională,
iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui
legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea”.
Potrivit propunerii legislative, acest alineat urma să aibă următoarea redactare: „Planurile
învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară de bază.
Participarea la orele de religie se va face în funcţie de apartenenţa religioasă confesională”.
Propunerea Sfântului Sinod aducea următoarele argumente: „Insistăm asupra acestei
propuneri având în vedere următoarele: faţă de un popor ce s-a declarat ortodox în proporţie de
87% şi în aceeaşi proporţie îşi reafirmă încrederea în Biserică, avem obligaţia sfântă de a-i
respecta alegerea şi identitatea spirituală, a-l îndruma în opţiunea sa şi a-l menţine la sânul
Bisericii neamului; lipsa instruirii şi culturii religioase determină mari carenţe morale şi spirituale
în pregătirea pentru viaţă a tinerilor şi în cunoaşterea specificului culturii naţionale creată de
poporul nostru profund religios; ignoranţa religioasă expune tineretul ţării tot mai mult la
influenţele nefaste ale sectelor sincretiste şi agresive, care nu au ca ideal iubirea lui Dumnezeu
pentru oameni; virtuţile poporului precum: cinstea, hărnicia, ospitalitatea, patriotismul, cultivate
consecvent de Biserica Ortodoxă Română au determinat rezistenţa şi perenitatea noastră pe aceste
meleaguri, de-a lungul veacurilor; cultura naţională plămădită şi susţinută de Biserică, ne-a impus
în contextul cultural şi spiritual european, constituind şi astăzi cartea de identitate spirituală a
poporului nostru; rezistenţa religioasă, timp de 45 de ani, faţă de o ideologie atee şi agresivă a fost
posibilă tot datorită religiozităţii şi tradiţiilor poporului nostrum, întreţinute şi promovate de
Biserică.
Pe baza acestor considerente de interes naţional, rugăm factorii de răspundere din
Parlamentul ţării să aibă în vedere propunerea Bisericii Ortodoxe Române şi să o includă în Legea
învăţământului, aşa cum a fost formulată mai sus”.425
Prin Adresa nr. 9304/1997, Ministerul învăţământului precizează, cu referire nemijlocită la
obiectul iniţiativei legislative, următoarele: „1. În Legea învăţământului nu există noţiunea de
«disciplină de bază». Art. 127 alin. (4), prevede că planurile de învăţămînt cuprind discipline
obligatorii, opţionale şi facultative.
2. Introducerea religiei ca disciplină obligatorie nu va avea consecinţe negative asupra
elevilor care nu aparţin unei credinţe şi confesiuni dintre cele recunoscute, potrivit legii. Există
424 Înaintată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi de Adunarea Naţională Bisericească şi susţinută prin semnăturile a 1.049.853 de credincioşi.425 Biroul de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române, în „V.O.” An. 1995, nr. 138, p. 5.
234
posibilitatea ca aceştia - foarte puţini- să primească spre rezolvare, în şcoală, individual sau în
grup, diverse sarcini didactice.
3. Dacă religia devine disciplină obligatorie, nu există alternativă, iar dacă este disciplină
opţională, cei care nu doresc să studieze religia vor studia o altă disciplină şcolară din pachetul de
discipline opţionale din planul de învăţământ în care este cuprinsă şi religia”.
Curtea Constituţională a hotărât că iniţiativa legislativă este constituţională, dacă se
respectă, conform Art. 29 alin. (1) şi (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau al tutorilor de a
asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori, a căror răspundere le revine.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 36 din 10.07.1997426 pentru modificarea şi completarea Legii
învăţământului nr. 84/1995
Prin revizuirea textului legii învăţământului, odată cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 36/1997,
religia este trecută în trunchiul comun, dobândind, oarecum, statut obligatoriu. În realitate, statutul
materiei este incert, oscilând între obligatoriu şi opţional, datorită menţiunii care nu defineşte cu
claritate modul prin care se stabileşte apartenenţa religioasă şi confesională şi care nu justifică în
mod corect alegerea elevului. În mod normal, singurul criteriu valabil ar trebui să fie actul de botez,
care reprezintă în el însuşi o opţiune clară şi suficientă. În lipsa unui astfel de criteriu, domnia
liberului-arbitru, în condiţiile ignoranţei religioase, creează mediul propice luptelor
interconfesionale şi, implicit, facilitează apariţia mascată a prozelitismului.
În Ordonanţa de Urgenţă nr. 36 din 10 iulie 1997, Art. 9 are următorul cuprins: „(1)
Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină
şcolară. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi
confesiunea. (2) Cultele recunoscute oficial de stat pot solicita Ministerului învăţământului
organizarea unui învăţământ specific, corespunzător necesităţilor de pregătire a personalului de
cult precum şi înfiinţarea şi funcţionarea unor structuri de învăţământ laic, în sistemul naţional de
învăţământ sub coordonarea şi controlul Ministerului învăţământului. Susţinerea materială a
acestor structuri se asigură de către cultul respectiv şi parţial de către stat potrivit unor norme
aprobate de Guvern. Cultele recunoscute oficial de către Stat răspund de elaborarea planurilor de
învăţământ şi a programelor analitice, care se aprobă de Secretariatul de Stat pentru Culte şi de
Ministerul învăţământului“.427
Legea nr. 1 din 05.01.2011 privind Legea educaţiei naţionale428
426 Monitorul Oficial nr. 152 din 14 iulie 1997.427 Monitorul Oficial Partea I, nr. 152, din 14 iulie 1997.428 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
235
Conform actualei legi privind educaţia naţională, planurile-cadru ale învăţământului primar,
gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul
constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii ( Art. 18, alin. 1).
Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat, conform prevederilor
prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat ( Art. 18, alin. 3).
Elevul poate să nu frecventeze orele de religie, la solicitarea scrisă a elevului major,
respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, caz în care situaţia şcolară se
încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive
obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină (Art. 18, al. 2).
*
Împotriva educaţiei religioase în şcoli se pronunţă şi în prezent o serie de asociaţii şi
organizaţii neguvernamentale, printre care cea mai vehementă s-a dovedit a fi ASUR.429
Vom prezenta în continuare principalele obiecţii pe care le aduc membrii acestei asociaţii,
ele reprezentând argumentele esenţiale care s-au adus de-a lungul timpului împotriva predării
religiei în şcolile din România, expunând totodată şi punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe
Române, exprimat prin Biroul de presă al Patriarhiei Române.430
Reprezentanţii ASUR susţin că „Prevederile Legii 1/2011 în privinţa predării religiei în
şcoli vin în contradicţie cu Constituţia României, cu legea privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, cu codul muncii şi chiar şi cu legea cultelor”.
Dacă Legea educaţiei naţionale se află în conflict cu Constituţia României, este misiunea
Curţii Constituţionale să decidă. Interpretarea oferită de ASUR este una tendenţioasă, menită să
legitimeze această acţiune de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române. De altfel, tonul profund anti-
B.O.R. arată că ASUR promovează un umanism antireligios. ASUR se face astfel continuatoarea
procesului de ateizare «prin informare», pe care comunismul l-a propus României, timp de 45 de
ani, cu roadele dureroase pe care le resimţim şi azi.
De asemenea, reprezentanţii acestei asociaţii afirmă că „Lipsa unui mecanism de înscriere
voluntară, pe baza unei decizii informate a părinţilor şi a elevilor, instaurează obligativitatea de
facto a studierii religiei în şcoală, fapt ce violează Art. 29, alin. (1) din Constituţie”.
În conformitate cu Art. 32, alin. (1) şi Art. 3, alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, este obligatorie prezenţa religiei printre celelalte
429 Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) este o organizație neguvernamentală înfiinţată în martie 2010, cu scopul de a promova valorile umanismului secular. Proiectele şi campaniile ASUR sunt menite să popularizeze cunoaşterea ştiinţifică şi să evidenţieze atributele unui stat secular.430 Biroul de presă al Patriarhiei Române, http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_84.html.
236
discipline din schema orară (nu la dispoziţia conducerii şcolii), dar nu este obligatorie participarea
elevilor la ora de religie. La solicitarea scrisă a elevului major, a părintelui sau a tutorelui legal
constituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie; în acest caz, situaţia şcolară se încheie fără
disciplina religie (Art. 18, alin. (2) din Legea educaţiei naţionale). Această prevedere a legii este
adusă la cunoştinţa părinţilor de către diriginţi sau învăţători, la început de an şcolar.
Un alt motiv de contestare îl constituie faptul că „Prevederea conform căreia se poate
solicita ca elevul să nu frecventeze orele de Religie este insuficientă în condiţiile în care, în
practică, şcolile, din motive administrative, sunt extrem de reticente în a informa elevii şi părinţii şi
de a accepta o astfel de opţiune”.
Este datoria tuturor celor angrenaţi în sistemul educativ, profesori, elevi şi părinţi, să
vegheze la respectarea prevederilor Art. 18, alin. (2) din Legea nr. 1/2011. Prin urmare, credem că
intervenţia denigratoare la adresa religiei în şcoală, prin promovarea de sloganuri şi concepţii
insuficient susţinute pe fapte reale, este o agresiune inacceptabilă, care afectează fondul sufletesc al
persoanelor aflate în procesul educativ.
În opinia contestatarilor „Interzicerea dreptului la opţiune pentru elevii care au împlinit 16
ani, este în contradicţie cu Art. 3, alin. (2) din legea cultelor”.
Art. 3, alin. (2) din Legea cultelor menţionează alegerea religiei copilului, iar nu studiul ei.
În plus, Art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege prevede: „Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta
pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri”. Aşadar, acest aspect
intră sub incidenţa voinţei familiei.
Reprezentanţii ASUR susţin că „În unităţile de învăţământ trebuie păstrată o strictă
neutralitate religioasă, iar în cadrul orelor de religie trebuie predată istoria religiilor şi nu doar
viziunea particulară a unui anumit cult, indiferent care ar fi acesta”.
Valorile propuse de disciplina religie sunt diferite de cele propuse în cadrul cursurilor de
istoria religiilor. Întrucât aceste valori spirituale şi morale stau la baza culturii europene şi naţionale,
elevii trebuie să aibă acces în mod liber la ele. Rolul lor formativ este temeinic demonstrat şi de
studiile sociologice în domeniu. Astfel, rezultatele cercetării naţionale «Educaţia moral-religioasă
în sistemul de educaţie din România», realizată în anul 2008, în cadrul Institutului de Ştiinţe ale
Educaţiei, arată că 85,7% dintre elevi, 91,4% dintre părinţi şi 88,6% dintre profesorii diriginţi,
consideră credinţa religioasă ca fiind importantă în viaţa lor.
Fundamentalismul antireligios al ASUR relativizează identitatea de credinţă a elevului sau
a părinţilor acestuia şi o reduce la un fenomen al trecutului (istoria religiilor). De fapt, sub pretextul
promovării umanismului, ASUR militează pentru eliminarea religiei din cultura copilului, nu doar
pentru alternarea informaţiei.
237
De asemenea, se susţine în mod eronat că „maniera actuală de predare a religiei
corespunde perfect definiţiei îndoctrinării”.
Acuzaţia este injustă, deoarece educaţia religioasă are ca scop cultivarea propriei identităţi
spirituale a elevului şi promovarea iubirii de Dumnezeu şi de oameni în comportamentul său din
societate.
Un alt argument răuvoitor afirmă că „predarea se face de o manieră confesională,
oferindu-se o singură viziune asupra fenomenului religios”.
Predarea în şcoli a religiei se face pe o bază teoretică şi la nivel general, ea urmărind
formarea sau educaţia spirituală a elevului. Aşa cum alte materii de studiu oferă cunoştinţe generale
utile pentru a deprinde baza ştiinţifică esenţială a materiei respective, religia oferă perspectiva
comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între persoane şi
între popoare. Drept urmare, a afirma că studiul religiei în şcoală este o îndoctrinare, dovedeşte
faptul că viziunea anti-religioasă pe care o oferă ASUR nu este nicidecum integrativă, ci una
exclusivistă.
Demersul acestei asociaţii a mers până acolo încât consideră că „se urmăreşte izolarea
copiilor de orice concepţie alternativă prin sfaturi de genul: să ne alegem prieteni credincioşi sau
prin catalogarea drept «păcătoşi» a celor care cred altfel decât ne învaţă Biserica Ortodoxă”.
Biserica Ortodoxă Română, prin relaţiile pe care le are cu alte culte, atât din România, cât
şi din afara ţării, nu dă dovadă de exclusivism. Nicăieri în învăţătura creştin-ortodoxă nu se
precizează faptul că cei care sunt de altă religie sau confesiune sunt «păcătoşi». Mai mult,
constatăm că pentru ASUR a fi ortodox înseamnă anti-ştiinţific, bigot, izolat. Deşi liberali în
gândire, membrii ASUR devin extrem de intoleranţi şi exclusivişti când e vorba de religie.
De asemenea aduc o acuză foarte gravă şi neîntemeiată, conform căreia „profesorii de
religie fiind la cheremul cultului respectiv (şi al structurii teritoriale locale, în special), trebuie să
respecte întru-totul dogma bisericească. În caz contrar, li se poate retrage avizul şi îşi pierd
automat locul de muncă”.
Profesorii de religie nu se află „la cheremul” nimănui din structura Bisericii Ortodoxe
Române, când aceştia predau disciplina religie în şcolile publice din ţara noastră. Ei sunt angajaţi ai
unei instituţii de învăţământ şi respectă, ca oricare alt profesor, regulamentele de organizare ale
acesteia, fundamentate pe Legea educaţiei naţionale. Ora de religie poate fi predată numai de
personalul didactic calificat şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei şi
cultele religioase recunoscute oficial de stat (Art. 18, alin. (3) din Legea educaţie naţionale).
Cazurile de indisciplină ale profesorilor sunt sancţionate potrivit reglementărilor în vigoare.
Pentru evitarea potenţialelor abuzuri împotriva acelor copii care studiază totuşi religia,
ASUR recomandă părinţilor următoarele: „să ceară referinţe despre persoana care predă orele de
238
religie; să solicite planurile lecţiilor care urmează a fi predate copiilor; să discute periodic cu
copilul şi să îi explice de ce la orele de religie i se predau lucruri în contradicţie flagrantă cu cele
învăţate la celelalte materii; să fie atenţi la apariţia unor modificări radicale de comportament a
copiilor (dezvoltarea unor obsesii legate de moarte, de păcat, de iad, tulburări de somn sau de
nutriţie, înstrăinare de prieteni etc.) şi, dacă este cazul, să apeleze la consiliere psihologică”.
Biserica Ortodoxă Română, prin predarea religiei în şcoală, propune modele viabile de
bunătate şi sfinţenie, oferind tinerilor repere în viaţa de familie şi în viaţa socială. Educaţia
religioasă reprezintă un factor de stabilitate şi de comuniune în societatea românească şi nicidecum
„dezvoltarea unor obsesii legate de moarte, de păcat, de iad, tulburări de somn sau de nutriţie,
înstrăinare de prieteni”. Ea apără şi promovează identitatea spirituală şi demnitatea persoanei, care
trăieşte astăzi într-o lume din ce în ce mai pluralistă, confuză şi individualistă din punct de vedere
spiritual şi social, unde prinde tot mai mult contur un model degenerativ de viaţă, în care sunt la
modă: minciuna, hoţia, corupţia, înşelăciunea, trădarea, vulgaritatea, pornografia, violenţa de toate
tipurile etc. Toate acestea, însă, reprezintă negarea valorilor creştine tradiţionale.
Textul ASUR este vădit anti-creştin, de factură umanist-ateistă, când insinuează că Biserica
susţine adevărul în contrast cu ştiinţa. Anii grei ai dictaturii comuniste, cu ateismul ei zis «ştiinţific»
şi impus în şcolile de stat, contrar voinţei unui popor religios, ne-au învăţat să nu mai dorim cultură
fără credinţă, ştiinţă fără spiritualitate, materie fără spirit, cunoaştere fără comuniune, filosofie fără
speranţă şi, îndeosebi, şcoală fără suflet, adică educaţie fără religie, mai ales la vârsta întrebărilor
existenţiale şi a formării spirituale a tinerilor.
În cele din urmă se afirmă că „Includerea din oficiu a elevilor la orele de religie, fără a ţine
cont de opinia lor, încalcă Art. 24, alin. (1) şi Art. 25 din legea drepturilor omului”.
Biserica propune, nu impune valori. Întrucât libertatea reprezintă un mare dar oferit de
Dumnezeu omului, educaţia religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi
copiilor. În acest sens, Biserica a respectat deciziile comunităţilor locale, în concordanţă cu
prevederile Art. 26 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „părinţii au dreptul de
prioritate în alegerea modului de educaţie acordată copiilor lor”. Aşadar, Biserica respectă
libertatea copiilor şi a părinţilor acestora.
6. Norme şi dispoziţii privitoare la organizarea clerului militar
Cadrul legislativ:
239
- Legea nr. 195 din 06.11.2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar
*
Una dintre cele mai vechi prezenţe a reprezentanţilor Bisericii în instituţiile de stat, este cea
a preoţilor în armata română care, cu unele întreruperi, a dovedit durabilitate. Această prezenţă este
atestată încă de la începuturile organizării oştirilor Principatelor Române şi până în perioada
actuală, în cadrul armatei române moderne.
Primele încercări de integrare oficială a clerului în armată datează din vremea lui
Alexandru Ioan Cuza. Atunci s-a preconizat crearea funcţiei de «preot de polc» şi înfiinţarea de
Biserici în fiecare unitate a armatei permanente.
Data oficializării asistenţei religioase în Armata României este 6 aprilie 1870 când a fost
promulgat de regele Carol I, Înaltul Decret nr. 603, prin care este aprobat «Regulamentul pentru
clerul din armata permanentă». Acest regulament prevedea că fiecare regiment sau batalion
independent „poate avea câte un preot din religia dominantă a României” adică religia creştin-
ortodoxă. Preotul avea grad militar şi însoţea oştirea tot timpul.431
În cadrul Marelui Cartier General, pe întreaga perioadă a primului război mondial, a
funcţionat Eşalonul III, Serviciul Religios, având 253 de preoţi mobilizaţi. Pentru aceştia a fost
aprobat, la 9 martie 1917, un Ordin circular nr. 19001, prin care preoţii militari erau «asimilaţi» cu
ofiţerii în grad de locotenent, iar pentru merite deosebite puteau fi înaintaţi la gradul de căpitan.432
Prin Înaltul Decret Regal nr. 3378 din 20 iulie 1921 se promulga Legea privitoare la
organizarea clerului militar şi se înfiinţa Episcopia Armatei433 (1924) cu sediul ales simbolic la
Catedrala Încoronării din Alba-Iulia, condusă de un arhiereu asimilat cu gradul de general de
brigadă.434
Această lege a fost detaliată prin Regulamentul pentru punerea în aplicare, din 1924,
ulterior apărând Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de
campanile, în 1931, şi o nouă Lege pentru organizarea clerului militar, în 1937.435
431 În perioada războiului pentru independenţă, din anii 1877-1878, 10 preoţi din garnizoanele Bucureşti, Craiova, Galaţi, Brăila şi Iaşi au însoţit militarii români în teatrul de luptă din sudul Dunării, iar peste 150 de călugări şi măicuţe de la diferite mănăstiri au fost brancardieri sau infirmieri pe front, au îngrijit răniţii în spitalele de campanie din spatele frontului, întărind încă o data legătura dintre Armată şi Biserică. Experienţa războiului a determinat adoptarea unor măsuri pentru modernizarea armatei, printre care şi realizarea unui serviciu religios permanent pentru oştire, în 1905 înfiinţându-se prin decret regal chiar o medalie specială «Răsplata muncii pentru biserică». 432 Preoţii militari aveau ca sarcină principală, acordarea asistenţei religioase (spoveditul şi împărtăşitul militarilor, binecuvântarea acestora la plecarea din garnizoană, serviciile liturgice din zilele de sărbătoare, împărtăşanie, prohodirea şi îngroparea celor căzuţi în lupte, pomenirea lor etc.) dar şi acordarea primului ajutor răniţilor, precum şi urmărirea condiţiilor în care se pregătea hrana trupei şi, mai ales, a bolnavilor. Ei au însoţit ostaşii pe câmpul de luptă şi nu rare au fost cazurile când şi-au jertfit viaţa în timpul luptelor, sau au căzut prizonieri.433 Pr. Augustin Rusu, Contribuţii privind rolul Bisericii şi armatei ca instituţii fundamentale ale statului, în „Almanahul Bisericesc”, An. 1995, nr. 13-14, Edit. Episcopia Buzăului, p. 160.434 Dintre aceştia, amintim pe P.S. Iustinian Teculescu (1923-1924), urmându-i P.S. Dr. Ioan Stoia (1925-1937) iar şirul se încheie cu P.S. General dr. Partenie Ciopron (1937-1948).
240
La începutul celui de al 2-lea război mondial, erau 108 preoţi militari, ulterior fiind
mobilizaţi alţi preoţi, numărul lor depăşind 200 de preoţi.
După război, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a început şi acţiunea
deliberată de distrugere a elitei militare şi a clerului militar. Armata s-a văzut nevoită să renunţe la
această instituţie prin Decretul din august 1948, prin care Episcopia militară se desfiinţează436,
ducând la încetarea unei tradiţii glorioase.
În anul 1995, în conformitate cu prevederile Art. 29, alin. (5) din Constituţie437, se reia
activitatea de asistenţă religioasă cu caracter permanent în armată, prin semnarea unui Protocol cu
privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României438, de către
Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română, care, la Art. 1 prevede că „În Armata României
se reia activitatea de asistenţă religioasă, cu caracter permanent, care are menirea să răspundă
cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi să contribuie la educaţia religioasă,
patriotică, civică şi etică a acestora”.
Acest Protocol va fi valabil până la adoptarea şi apariţia Legii nr. 195 privind constituirea
şi organizarea clerului militar.
Deşi instituţia nu mai are amploarea pe care o avea în perioada interbelică, prin legea
195/2000 a dobândit o legalitate mult aşteptată. Membrii clerului contribuie prin mijloace specifice,
şi în limita misiunii pastorale pe care o au, la cultivarea virtuţilor ostăşeşti, la formarea răspunderii
civice, a sentimentelor patriotice, în rândul militarilor.
Biserica şi Armata sunt instituţii fundamentale ale poporului român prin aceea că amândouă
- şi fiecare în parte - îşi legitimează fiinţa şi fiinţarea prin câteva principii comune: structură
ierarhică, patriotism, tradiţie înnoitoare, credinţă şi credincioşie, sfinţenie a jurământului,
devotement, jertfa de sine (la nevoie viaţa).
În schimb, cele două instituţii au regimuri diferite în ceea ce priveşte relaţia lor cu Statul. În
timp ce Biserica e o instituţie autonomă faţă de Stat (dar nu separată) Armata este, prin excelenţă, o
instituţie de stat.
Statutul conferit clericilor militari de legislaţia actuală este acela de salariaţi civili cu un
statut special. Activitatea preoţilor din penitenciarele şi centrele de reeducare din ţara noastră
(preoţii capelani) este coordonată de Administraţia Patriarhală.
*
435 Prevederile legale permiteau ca reprezentanţi ai tuturor cultelor recunoscute oficial să fie confesori militari, întâlnindu-se în rândul clerului militar: ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, luterani, reformaţi, musulmani, mozaici.436 Desfiinţată prin Ordinul nr.946426 al Regiunii militare Cluj din 22 august 1948.437 „Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” (Art. 29, alin. 5).438 Protocol cu privire la organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României cu nr. A.4868/7242 semnat de către ministrul apărării naţionale, Gheoghe Tinca şi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist.
241
Legea nr. 195 din 06.11.2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar.439
Această lege reînnoadă o veche tradiţie şi instituie clerul militar, stabilind în mod precis
drepturile şi obligaţiile acestuia (Art. 1-27).
Preotul militar este definit ca fiind „slujitorul unei biserici sau al unui cult recunoscut de
lege, încadrat în structurile forţelor armate, investit cu dreptul de a oficia acte de cult şi de a
transmite învăţătura moştenită credincioşilor pe care îi păstoreşte”.
„Clerul militar se constituie din preoţii militari care îşi desfăşoară activitatea în structurile
forţelor armate” (Art. 1, alin. 1). „Clerul militar se instituie în Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de
Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei - Direcţia Generală a
Penitenciarelor, în scopul satisfacerii cerinţelor spiritual-religioase ale militarilor; membrii săi
contribuie, prin mijloace specifice şi în limitele misiunii pastorale pe care o au, la cultivarea
virtuţilor ostăşeşti, la formarea răspunderii civice şi a sentimentelor patriotice în rândul
militarilor” (Art. 1, alin. 2).
Art. 4 prevede: „Preoţii militari desfăşoară în unităţi şi în garnizoane atât activitate
pastorală, potrivit doctrinei şi practicii cultului respectiv, cât şi activitate de educaţie moral-
religioasă, în spirit patriotic, pentru militarii în termen, militarii cu termen redus, militarii angajaţi
pe bază de contract, cadrele militare, salariaţiii civili şi familiile acestora care locuiesc în
perimetrul unităţilor militare respective”.
În Art. 16 din lege se stabilesc expres şi limitativ prevederile din Legea nr. 80/1995 privind
statutul cadrelor militare440, care sunt aplicabile în mod corespunzător şi preoţilor militari, aceştia
beneficiind de anumite drepturi, după cum urmează: uniformă militară clericală adecvată; soldă
lunară, prime, sporuri şi alte drepturi băneşti; echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente,
locuinţă de serviciu gratuite, concedii şi scutiri medicale plătite; documente de transport gratuite
pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta; pensie
militară; decoraţii; dreptul de a urma forme de perfecţionare a pregătirii; concediu de odihnă,
concediu de odihnă suplimentar, concediu de studii; permisii, scutiri şi concedii medicale;
compensaţie lunară pentru chirie, indemnizaţie pentru soţia care îşi urmează soţul în altă
garnizoană; despăgubiri pentru cazuri de invaliditate sau deces; înlesniri pentru folosirea caselor de
odihnă, a sanatoriilor, a căminelor de garnizoană, a altor amenajări sportive şi recreative; dreptul de
a purta uniforma militară după trecerea în rezervă sau retragere; drepturi pentru membrii familiei şi
urmaşi, pentru cadrele trecute în rezervă sau în retragere.
Conform Art. 17, preotul din structurile militare are, în principal, următoarele îndatoriri:
439 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 561 din 13 noiembrie 2000.440 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995.
242
„a) oficiază Sfânta Liturghie, celelalte slujbe şi servicii religioase, administrează Sfintele
Taine, asigurând mărturisirea şi împărtăşirea personalului militar şi civil, desfăşoară activitatea
de pastoraţie individuală şi de grup în unităţi;
b) transmite militarilor de aceeaşi religie sau confesiune cu el învăţătura de credinţă a
cultului religios pe care îl reprezintă;
c) desfăşoară activitate de educaţie moral-religioasă, etică şi civică a personalului
armatei;
d) colaborează nemijlocit cu ceilalţi factori educaţionali din unităţi, comandamente şi
garnizoane pentru organizarea serviciilor religioase, cu ocazia unor evenimente importante din
istoria şi spiritualitatea poporului român;
e) acordă asistenţă religioasă, la cerere, tuturor militarilor, inclusiv celor aflaţi în spitale,
penitenciare sau în arestul unităţilor;
f) participă prin mijloace pastorale specifice la formarea spirituală, la prevenirea şi
combaterea manifestărilor antisociale;
g) se preocupă, alături de comandanţi sau şefi, de starea psiho-morală şi disciplinară a
militarilor;
h) participă, cu aprobarea comandanţilor, la programele de pregătire pastorală organizate
de cultul religios respectiv, fără a afecta activitatea de asistenţă din structurile militare în care îşi
desfăşoară activitatea, sau la cele de pregătire militară organizate de structurile în care sunt
încadraţi”.
Preoţii militari se subordonează militar-administrativ şefilor structurilor militare în care
sunt încadraţi şi spiritual-canonic ierarhiei bisericeşti care i-a recomandat (Art. 14). Recrutarea
preoţilor militari se face din rândul personalului hirotonit sau ordinat, care are numai cetăţenie
română, recomandat de un cult legal constituit, licenţiat în Teologie pastorală şi având cel puţin 2
ani de activitate bisericească (Art. 9).
Unităţile militare asigură, în limita posibilităţilor, mijloacele necesare în vederea construirii
sau amenajării spaţiilor destinate desfăşurării serviciilor şi asistenţei religioase (Art. 26).
Astăzi sunt aproape 100 de preoţi militari, repartizaţi în unităţi şi mari unităţi ale armatei
române şi sunt asimilaţi gradelor militare de la maior la colonel, în funcţie de mărimea Garnizoanei.
În loc de concluzii subliniem faptul că asistenţa religioasă îşi are importanţa sa remarcabilă
în alinarea suferinţelor şi îmbărbătarea ostaşilor care luptă. Astfel, în prezent, participarea preoţilor
militari la misiunile de menţinere a păcii şi de combatere a terorismului internaţional, în Europa,
Africa, Afganistan şi Irak, a fost apreciată atât de beneficiarii direcţi - cadrele militare -, cât şi de
reprezentanţii autorizaţi ai forţelor aliate, asistenţa religioasă contribuind la întărirea tonusului
243
psihic şi moral, credinţa în Dumnezeu unindu-i pe oamenii aparţinând diferitelor comunităţi
creştine.
7. Norme şi dispoziţii privitoare la restituirea proprietăţii funciare
Cadrul legislativ:
- Decret-Lege nr. 126 din 24.04.1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română
Unită cu Roma (Greco-Catolică)
- H.G. nr. 466 din 19.08.1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru
inventarierea bunurilor proprietatea statului, foste proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma
(Greco Catolică) şi predarea acestora către Biserica Română Unită cu Roma (Greco Catolică)
- Legea 18/1991 - Legea fondului funciar
- Legea 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991
- Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997
- Legea 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente
- O.U.G nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase
din România
- Legea nr. 501 din 11.07.2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România
- Legea 176/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 112/1998 privind restituirea
unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor (organizaţii, culte religioase) minorităţilor
naţionale din România
- H.G. nr. 890/2005 - Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi
funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a
modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a
proprietarilor
- H.G. nr. 1095/2005 - Norma metodologică de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii şi
plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
244
- O.U.G nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv
- Legea nr. 239 din 12.07.2007 privind reglementarea regimului juridic al unor bunuri
imobile aflate în folosinţa unităţilor de cult.
*
Existenţa, înainte de 1990, a unei legislaţii extrem de restrictive cu privire la circulaţia
juridică a bunurilor imobile, în sensul de a nu se putea dobândi şi înstrăina terenuri ori construcţii
decât cu totul excepţional, a făcut aproape lipsit de conţinut dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri. Legislaţia adoptată după această dată, începând cu Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar,
a încercat, în mare parte, să repare injustiţiile şi nedreptăţile acestui sistem.
O problemă delicată o constituie restituirea proprietăţilor mobiliare şi funciare ale Bisericii
ortodoxe şi ale celorlalte culte din România, confiscate de regimul comunist. Motiv pentru care,
încă de la 10 iulie 1990, membri Sinodului Permanent, primiţi de Preşedintele României, i-au
solicitat „retrocedarea pe seama Bisericii a imobilelor trecute în mod abuziv în proprietatea
statului de către regimul ateist, cu prioritate a celor destinate nou înfiinţatelor Eparhii şi şcolilor
teologice, etc.”441. A acţionat apoi Adunarea Naţională Bisericească, organul central deliberativ al
B.O.R. care, în şedinţa sa anuală de lucru, din 2 ianuarie 1992, a adresat o Moţiune Guvernului
României, Senatului României şi Camerei Deputaţilor, solicitându-se, printre altele, şi
„Retrocedarea bunurilor bisericeşti pe care le-a avut până la venirea regimului comunist, în 1948,
pentru a putea iniţia şi desfăşura activitatea caritativ-filantropică a Bisericii”442. La 29 mai 1993,
dl. Dan Pavel atrăgea atenţia că „România este singura ţară cu pretenţii europene, în care nu a avut
loc restituirea integrală a proprietăţilor confiscate ilegal de către comunişti”443.
La 25 august 1999, după ani de tergiversări, Camera Deputaţilor a adoptat Legea caselor
naţionalizate. Astfel, Camera Deputaţilor a decis ca regimul juridic al imobilelor care au aparţinut
cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale, preluate de stat sau de alte persoane
juridice, va fi reglementat prin acte normative speciale.
În prezent, punerea în aplicare a prevederilor legilor care reglementează în materia
restituirii proprietăţilor – şi, în special, cele ce vizează terenurile agricole şi forestiere – respectiv
Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, a evidenţiat o serie de neajunsuri, determinând
inechităţi sociale semnificative, datorate lipsei de claritate a unor prevederi legale sau lipsei de
reglementare, care au generat o aplicare neunitară a procedurilor de restituire de către autorităţile
441 Biroul de Presă al Patriarhiei…, p. 9.442 Moţiunea adresata de Adunarea Naţională Bisericească Guvernului României, Senatului României şi Camerei Deputaţilor, în rev. „BOR”, An. 1992, nr. 1-3, p. 196.443 Dan, Pavel, Este nevoie de o noua Constituţie?, în „Lumea liberă”, nr.556, 29 mai 1999, p. 13.
245
competente în materie. De asemenea, deşi atât Legea nr. 18/1991 cât şi Legea nr. 1/2000 au
cunoscut, de-a lungul timpului, multiple modificări, s-a constatat faptul că încă există situaţii neclar
reglementate în respectivele acte normative, care duc la consecinţe sociale semnificative.
Menţionăm că retrocedarea bunurilor bisericeşti este o problemă sensibilă, întrucât în multe
din imobilele confiscate cultelor, funcţionează în prezent şcoli, spitale, grădiniţe de copii, orfelinate,
azile de bătrâni şi evacuarea bruscă a acestora ar crea probleme sociale.
Un lucru este cert, şi anume că fără restituirea integrală a bunurilor confiscate şi garantarea
prin Constituţie a proprietăţii private, nu poate fi vorba de o democraţie cu economie de piaţă în
România.
*
Decret-Lege nr. 126 din 24.04.1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română
Unită cu Roma (Greco-Catolică).444
După Revoluţia din decembrie 1989, una din primele măsuri adoptate de Consiliul
Frontului Salvării Naţionale a fost Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, prin care se abroga
Decretul nr. 358/1948 şi se recunoştea oficial Biserica Română Unită cu Roma Greco -Catolică.
În ceea ce priveşte Decretul-Lege nr. 126/1990, prin cele patru articole pe care le conţine,
s-a urmărit reglementarea situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma.
În decret se stipulează că „Bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr.
358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor
actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică)” (Art. 2).
În acest act normativ se prevede că acolo unde numărul lăcaşurilor de cult este insuficient,
raportat la numărul de credincioşi, Statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, prin punerea
la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti (Art. 4).
În articolul 3 al acestui decret-lege se stabileşte situaţia juridică a lăcaşelor de cult şi a
caselor parohiale foste proprietăţi greco-catolice, care nu pot fi revendicate decât prin comisiile de
dialog ale celor două culte religioase interesate: „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult, a caselor
parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică şi au fost preluate de
Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi
clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile
care deţin aceste bunuri”.
Pe baza Art. 2 al acestui Decret-Lege, în urma activităţii Comisiei mixte, formată din
reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma, 80 de proprietăţi imobiliare au
444 Monitorul Oficial, Partea I nr. 54 din 25 aprilie 1990.
246
fost trecute din proprietatea Statului în cea a Bisericii, prin Hotărârea Guvernului nr. 466/1992, iar
pe cale judecătorească sau prin măsuri administrative locale, au fost retrocedate peste 100 imobile.
Privitor la problema retrocedării lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Greco-
Catolice, iar în anul 1948 au trecut în propietatea Bisericii Ortodoxe, putem face urmǎtoarele
precizǎri: potrivit legii, situaţia juridică a acestor lăcaşuri de cult se stabileşte de Comisia mixtă a
reprezentanţilor celor două Biserici, în funcţie de situaţia actuală, întrucât unde parohii foste greco-
catolice nu s-au mai putut reînfiinţa după anul 1989, din lipsă de credincioşi. Statul Român nu se
poate implica în retrocedarea acestora, întrucât bisericile aparţin comunităţilor locale succesoare,
formate în majoritate sau în totalitate din credincioşi ortodocşi, urmaşi legali ai foştilor proprietari
care aveau confesiunea greco-catolică. Instituţiile Statulului Român trebuie însǎ sǎ ofere tot
sprijinul logistic derulǎrii dialogului între cele douǎ Biserici Surori.
În prezent, Biserica Greco-Catolică cuprinde 195.481 credincioşi, faţă de 1,8 milioane
înainte de anul 1948. Aceşti credincioşi au intrat în posesia a 162 lăcaşuri de cult din cele care le-au
aparţinut înainte de anul 1948 şi au fost construite încă 230 lăcaşuri de cult noi, deci dispun de
aproximativ 400 lăcaşuri de cult (o biserică pentru 500 credincioşi). Biserica Greco-Catolică insistă
pentru retrocedarea unor catedrale diecezane, la Baia Mare şi Oradea şi protopopiale, mai exact, în
total 152 biserici. Rezolvarea acestei probleme este de competenţa Comisiei mixte de dialog,
formată din reprezentanţi ai celor două Biserici, care nu acceptă implicarea statului în aceste
probleme.
H.G. nr. 466 din 19.08.1992445 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru
inventarierea bunurilor proprietatea statului, foste proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma
(Greco Catolică) şi predarea acestora către Biserica Română Unită cu Roma (Greco Catolică).
În baza Art. 2 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a Hotărârii Guvernului României nr.
577/1990, se aprobă lista bunurilor ce se predau din proprietatea Statului, Bisericii Unite cu Roma
(Greco-Catolică).
H.G. are 5 articole. Se stabileşte că predarea-preluarea pentru imobilele libere se va face în
termen de 15 zile de la data adoptării prezentei hotărâri (Art. 2). În cazurile în care, pe terenurile
situate în intravilan, preluate de la Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) ulterior anului
1948, au fost executate construcţii de utilitate publică sau blocuri de locuinţe, consiliile locale vor
identifica şi vor pune la dispoziţia Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) terenuri în
suprafaţă echivalentă, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Art. 4).
Legile fondului funciar:
Legea 18/1991 - Legea fondului funciar
445 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 227 din 17 septembrie 1992.247
Legea 169/1997 - pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991
Legea 1/2000 - pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr.
169/1997
Legea 247/2005 - privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente
*
Legea nr. 18/1991 privind Fondul funciar.446
Opera legiuitorului de a reglementa trecerea bunurilor (luate abuziv în perioada 1945-1989)
din proprietatea statului în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice
îndreptăţite la restituire, a început prin adoptarea Legii nr. 18 din februarie 1991 - legea fondului
funciar din România. Această reformă în domeniul proprietăţii funciare a avut drept scop restituirea
terenurilor foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor lor, prin modalitatea reconstituirii
dreptului de proprietate pentru cei care au avut pământ şi împroprietărirea unor persoane din mediul
rural.
Prin legea 18/1991 se stabileşte dreptul de proprietate prin reconstituirea sau constituirea
acestuia, punerea în posesie a celor îndreptăţiţi şi eliberarea titlurilor de proprietate.
În baza ei s-a reconstituit în parte dreptul de proprietate a unităţilor de cult, iar astăzi
parohiile deţin pământ în baza acestei legi. Legea fondului funciar stipulează atribuirea în
proprietate a unei suprafeţe de teren arabil de până la 10 hectare pentru fiecare parohie şi până la 50
hectare pentru mănăstiri şi 100 hectare pentru centre diocezane, precum şi până la 50 hectare de
pădure.
Art. 22 (1) „Din terenurile agricole, comisiile vor atribui în proprietate, la cererea
comisiilor parohiale ori a altor organe reprezentative ale comunităţilor locale de cult - din mediul
rural - o suprafaţă de teren până la 5 ha. în echivalent arabil pentru fiecare parohie sau schit,
aparţinând cultelor recunoscute de lege, ori de până la 10 ha. teren agricol în echivalent arabil în
cazul mănăstirilor, în măsura în care toate aceste aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole
preluate de cooperativele agricole de producţie, iar în prezent nu au asemenea terenuri ori au
suprafeţe restrânse. În zonele necooperativizate, reconstituirea dreptului de proprietate se va face
din terenurile aflate în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la propunerea
acestora, prin decizia prefectului”.
(3) „Organele reprezentative ale unităţilor de cult, recunoscute de lege, din mediul rural,
pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru suprafaţa de teren agricol care reprezintă
diferenţa dintre suprafaţa de 5 ha., în cazul parohiilor, şi suprafaţa pe care au avut-o în
446 Republicată în Monitorul Oficial Partea I., nr. 1 din 5 ianuarie 1998.248
proprietate, dar nu mai mult de 10 ha., şi pentru suprafaţa ce reprezintă diferenţa dintre suprafaţa
de 10 ha, în cazul mânăstirilor şi schiturilor, şi suprafaţa pe care au avut-o în proprietate, dar nu
mai mult de 50 ha”.
(6) „Pot cere reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole care le-au
aparţinut în proprietate, în limita suprafeţelor pe care le-au avut, şi organele reprezentative ale
altor unităţi de cult, astfel :
a. centrul patriarhal, până la 200 ha.;
b. centrele eparhiale, până la 100 ha.;
c. protoieriile, până la 50 ha.;
d. parohiile din mediul urban, până la 10 ha.;
e. filialele din mediul rural şi urban , până la 10 ha.”
Datorită realităţilor sociale şi economice din acea perioadă, reconstituirea dreptului de
proprietate în baza Legii nr. 18/1990 nu s-a putut realiza în integralitatea sa şi nici nu s-a putut face
întotdeauna pe vechile amplasamente.
Ulterior întrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, s-a manifestat preocuparea constantă a
legiuitorului de a modifica legislaţia menţionată, în scopul urgentării, simplificării şi facilitării
procedurilor de restituire. Cu toate acestea, lipsa reglementării exprese şi clare riscă să transforme
întreaga procedură de restituire într-un demers îndelungat şi cu o finalitate imposibil de anticipat,
contravenind însuşi principiului urgentării şi simplificării mecanismelor legale.
*
Alte reglementări importante în domeniul proprietăţii sunt Legea nr. 169/1997 privind
modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 54/1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale
Legii nr. 169/1997.
Reglementările au adus importante modificări şi completări Legii nr. 18/1991 în privinţa
suprafeţelor de teren ce trebuiau restituite, a termenului de depunere a cererilor şi a modului de
reconstituire a dreptului de proprietate, şi anume, pe vechile amplasamente, dacă acestea erau
libere.
Legea nr. 1 din 11.01.2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole şi cele forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale
Legii nr. 169/1997.447
447 Monitorul Oficial nr. 8 din 12 ianuarie 2000.249
Conform acestei legi, organele reprezentative ale unităţilor de cult, constituite până la
intrarea în vigoare a prezentei legi, dobândesc prin reconstituire suprafeţe de teren agricol din
fondul bisericesc al cultului căruia îi aparţin, astfel:
a) centre eparhiale, până la 100 ha;
b) protoierii, până la 50 ha;
c) mănăstiri şi schituri, până la 50 ha;
d) parohii şi filii, până la 10 ha (art.23).
Această lege are reglementări ce privesc şi terenurile forestiere. Astfel, „centrele
eparhiale, parohiile, schiturile, mănăstirile, constituite până la data intrării în vigoare a prezentei
legi, dobândesc, prin reconstituire, suprafeţe până la limita de 30 ha din fondul bisericesc al
cultului căruia îi aparţin, recunoscut de lege, dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere
în judeţul în care a fost constituită parohia, schitul sau mănăstirea”.
Ulterior, s-a adoptat şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, lege ce a modificat şi completat legile cu caracter
reparatoriu, adoptate după anul 1990.
Unul din principiile fundamentale care se remarcă, odată cu intrarea în vigoare a acestei
legi, este cel al restituirii pe vechiul amplasament. Cu toate acestea, în acest moment, există o serie
largă de impedimente, atât legale (generate de actualele reglementări cuprinse atât în Legea nr.
18/1991 şi în Legea nr. 1/2000), cât şi de ordin practic (generate de lipsa suprafeţelor de teren aflate
la dispoziţia comisiilor de fond funciar), care practic fac imposibilă nu doar respectarea vechiului
amplasament, dar şi atribuirea terenurilor pe amplasamente învecinate.
O.U.G nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase
din România.448
Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod
abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane
juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, compuse din
construcţii împreună cu terenul aferent, existente în natură, se retrocedează foştilor proprietari, în
condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă (Cf. Art. 1, alin. 1).
Legea nr. 501 din 11.07.2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din
România.449
448 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 4 iulie 2000.449 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 561 din 31 iulie 2002.
250
În ceea ce priveşte Legea nr. 501/2002, se pot enunţa unele deficienţe:
- s-a adoptat legea fără să se fi întocmit un studiu pertinent, în prealabil;
- s-a realizat acest demers legislativ fără să fi fost întocmit mai înainte un inventar al
bunurilor patrimoniale solicitate pentru retrocedare de către culte;
- s-a redactat cu foarte mare întârziere un regulament pentru implementarea acestei legi,
acesta fiind emis prin Hotărârea Guvernului nr. 1164/17.10.2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice şi a componenţei Comisiei speciale de retrocedare.
Legea nr. 239 din 12.07.2007 privind reglementarea regimului juridic al unor bunuri
imobile aflate în folosinţa unităţilor de cult.450
Conţine 4 articole. În Art. 1 se precizează că „Imobilele aflate în proprietatea statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale, care au fost atribuite în folosinţă gratuită cultelor religioase
după data de 1 ianuarie 1990, pot fi transmise fără plată în proprietatea unităţilor de cult
deţinătoare, în condiţiile prezentei legi”.
Acestea nu pot fi înstrăinate şi nu li se poate schimba destinaţia timp de 30 de ani de la data
dobândirii dreptului de proprietate (Art. 4).
8. Norme şi dispoziţii privitoare la salarizarea clerului
Cadrul legislativ:
- Hotărârea nr. 122 din 09.03.1992 privind unele măsuri legate de salarizarea clerului şi a
altor categorii de personal al cultelor
- Hotărârea nr. 373 din 03.07.1992 privind salarizarea clerului şi a altor categorii de
personal al cultelor
- Hotărârea nr. 607 din 28.09.1992 privind reorganizarea sistemului de asigurări sociale şi
pensii pentru personalul Bisericii Ortodoxe Române
- Legea nr. 142 din 27.07.1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului
- H.G. nr. 1070 din 29.12.1999 privind aprobarea Normelor metodologice Legii nr.
142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului
- H.G. nr. 1617 din 04.12.2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice
de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.070/1999
450 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 517, din 1 august 2007.251
- OUG nr. 197 din 9.11.2000 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul
statului pentru salarizarea clerului
- OUG nr. 10 din 7.02.2002 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului
pentru salarizarea clerului
- Legea 354/2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2002
pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului
- Legea nr. 132 din 4 iulie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 142/1999
privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului
- OUG nr. 155 din 12.11.2008 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul
statului pentru salarizarea clerului
- Legea nr. 117/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 155/2008
pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul pentru salarizarea clerului
- Legea nr. 330 din 05.11.2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice
- Legea nr. 284 din 28.12.2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice.
*
În prezent, unul dintre aspectele concrete ale relaţiei Stat - Biserică este contribuţia Statului,
prin Secretariatul de Stat pentru Culte, la salarizarea angajaţilor cultelor, potrivit prevederilor Legii
nr. 489/2006, fără ca această susţinere să implice asimilarea lor cu cea a funcţionarilor publici, în
ciuda faptului că specificul muncii acestora serveşte direct societatea.
Prin adoptarea de acte administrative care susţin activitatea cultelor recunoscute oficial,
pentru mai buna desfăşurare a rolului social al acestora, Statul acordă sprijin financiar lunar la
salarizarea personalului de cult. În condiţiile în care „în general un stat nu finanţează decât
furnizarea de servicii publice către cetăţenii săi (sub acest concept pot intra lucruri foarte diferite,
de la învăţământ, sănătate, până la securitate naţională), asistenţa religioasă poate fi privită şi din
acest punct de vedere: un serviciu public pe care statul îl facilitează şi îl co-finanţează”.451
Este regretabil că după aproape un sfert de secol de la căderea dictaturii comuniste, Statul
oferă doar contribuţii la salarizarea clericilor şi nu acoperirea integrală a acesteia.
Numeroase localităţi, în special cele situate în zona montană, au mulţi locuitorii în vârstă şi
cu venituri reduse, iar în altele, rata şomajului este deosebit de ridicată faţă de media pe ţară. În
aceste localităţi, lipsa mijloacelor materiale face dificilă funcţionarea unităţilor de cult, precum şi
asigurarea, pentru comunităţile respective, a personalului de cult care să se afle permanent în
localitatea respectivă, spre a răspunde eficient nevoilor spirituale ale credincioşilor.
451 Sorin Dan Şandor, Relaţia stat-biserică, în „Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative”, An VIII (2002), p. 139.252
Problema salarizării preoţilor, mai ales a celor ortodocşi, din parohii cu posibilităţi
materiale limitate, ce nu le pot asigura salarizarea, este foarte acută. Fiindcă, acel „sprijin” de care
„se bucură cultele religioase” din partea Statului, conform Art. 29, alin. (5) al Constituţiei, se
limitează doar la contribuţia amintită acordată clericilor. În rezolvarea acestei probleme trebuie să
se ţină seama de experienţa românească anterioară anului 1948, dar şi de practicile actuale în acest
domeniu din ţările cu tradiţii democratice, inclusiv din cele cu Biserici majoritare ortodoxe, practici
care după al doilea război mondial au fost continuu transformate.452
În textul Moţiunii adresată de Adunarea Naţională Bisericească, la 22 ianuarie 1992,
Guvernului României, Senatului României şi Camerei Deputaţilor, se preciza că: „Prin actul de
secularizare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Biserica Ortodoxă a fost deposedată de bunurile
ei. În schimb, i s-a acordat salarizarea integrală a personalului bisericesc, drept dobândit şi
respectat până în anul 1948. Începând de atunci, personalul bisericesc n-a mai primit de la Stat
decât o contribuţie modestă care, în prezent, nu mai acoperă nici chiar cuantumul impozitului pe
salariul cuvenit”. În aceeaşi Moţiune se solicită: „Acordarea integrală a salarizării personalului
bisericesc în raport cu studiile şi funcţia ocupată în Biserică, precum şi asigurarea pensiilor
cuvenite personalului bisericesc”.453
La 1 iunie 1999, Camera Deputaţilor a adoptat Proiectul de lege privind salarizarea clerului,
iar la 29 iunie 1999, proiectul a fost votat de Comisia pentru muncă, protecţie socială şi problemele
şomajului din Senatul României, după care a fost dezbătut şi votat în plenul Senatului, la 29 iulie
1999. Însă problema nu a fost definitiv rezolvată.
În prezent, statul asigură aproximativ 60% la salariile personalului clerical şi neclerical, iar
restul acestora, comparabile cu cele ale profesorilor din învăţământul preuniversitar, şi impozitele,
asigurările de sănătate şi cele sociale, sunt plătite din fondurile proprii ale bisericilor.
Sumele plătite de unităţile bisericeşti pentru plata impozitelor şi asigurărilor sociale,
aferente salariilor personalului deservent, sunt aproximativ egale sau depăşesc valoarea
contribuţiilor la salarii primite de la bugetul de stat.
De asemenea, dintre cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Române, peste
1.000 sunt salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităţilor bisericeşti, iar aproape 1.500 dintre
cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Biserică. Precizăm că
personalul bisericesc clerical şi neclerical se numără printre categoriile socio-profesionale din
România cu cele mai mici salarii. În numeroase comunităţi din ţară, în special din mediul rural, din
cauza sărăciei şi a migraţiei în străinătate, preoţii nu mai reuşesc să-şi completeze salariile din
fonduri proprii, pentru majoritatea acestora sprijinul salarial de la bugetul de stat reprezentând
452 Ioan, Dură, op. cit, p. 57.453Moţiunea adresată...., p 196.
253
unicul venit sigur pentru întreţinerea familiei. De reţinut este şi faptul că anual, sumele alocate în
bugetul de stat pentru cultele religioase reprezintă doar 0,4 % din PIB, adică de peste 10 ori mai
puţin decât sumele alocate pentru învăţământ şi sănătate.
Având în vedere rolul şi importanţa Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească,
cât şi situaţia financiară precară a unor preoţi, considerăm că se impune găsirea unei soluţii. Cele
mai competente aprecieri în această problemă le pot face specialiştii din Ministerul Finanţelor, iar
Parlamentul va lua decizia finală. Noi considerăm că schimbul de opinii şi dezbaterea publică ar
putea duce la soluţionarea acestei probleme.
*
Hotărârea nr. 122 din 09.03.1992 privind unele măsuri legate de salarizarea clerului şi a
altor categorii de personal al cultelor.454
Conform acestei Hotărâri, sumele necesare, pentru plata salariilor personalului clerical,
cadrelor didactice din învăţământul teologic, personalului din administraţia unităţilor de cult şi a
unităţilor de învăţământ teologic, precum şi pentru acoperirea altor cheltuieli pentru drepturi
salariale, potrivit legii, se asigură din fondurile proprii ale cultelor şi dintr-o contribuţie de la
bugetul de stat, acordată prin Secretariatul de Stat pentru Culte, în limita fondurilor aprobate cu
această destinaţie.
Pentru salarizarea personalului încadrat în unităţi de cult, cu posibilităţi materiale reduse,
sau fără niciun venit, contribuţia de la bugetul de stat va putea fi majorată cu până la 100%.
Unităţile de cult cu posibilităţi reduse sau fără niciun alt venit se vor nominaliza de către
conducerile cultelor, potrivit criteriilor stabilite de acestea, cu acordul Secretariatului de Stat pentru
Culte, în limita a cel mult 50% din numărul unităţilor fiecărui cult.
Hotărârea nr. 373 din 03.07.1992 privind salarizarea clerului şi a altor categorii de
personal al cultelor.455 Această Hotărâre preia în mare parte reglementările prevăzute de Hotărârea
nr. 122 din 09.03.1992.
Hotărârea nr. 607 din 28.09.1992 privind reorganizarea sistemului de asigurări sociale şi
pensii pentru personalul Bisericii Ortodoxe Române.456
Prin această Hotărâre, asigurările sociale şi pensiile pentru personalul Bisericii Ortodoxe
Române, se integrează în sistemul asigurărilor sociale de stat.
454 Monitorul Oficial nr. 786 din 29 octombrie 2002.455 Monitorul Oficial nr. 167 din 17 iulie 1992.456 Monitorul Oficial nr. 265 din 27 octombrie 1992.
254
Legea nr. 142 din 27.07.1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului.457
Această lege conţine 11 articole.
Art. 1, (1) „Statul român sprijină cultele religioase, recunoscute potrivit legii, pentru
salarizarea clerului de la bugetul de stat, la cererea acestora.
(2) Personalul clerical care beneficiază de prevederile prezentei legi îşi păstrează statutul
de angajat al cultului religios recunoscut.
Art. 2, (1) „Salarizarea de la bugetul de stat a personalului clerical care îşi desfăşoară
activitatea în ţară, în cadrul cultelor religioase din România, recunoscute potrivit legii, se
stabileşte după cum urmează:
a. personalul din conducerea cultelor religioase, asimilat celui încadrat pe funcţii de
demnitate publică, beneficiază de o indemnizaţie lunară, stabilită pe baza coeficientului de
multiplicare şi a valorii de referinţă sectorială. Indemnizaţia lunară este unica formă de
remunerare pentru personalul respectiv şi reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor, care se determină în raport cu venitul salarial”.
(2) „Indemnizaţiile şi salariile de bază lunare, calculate potrivit alin. (1), sunt în sumă
brută şi sunt impozabile potrivit legii”.
Art 3 „Criteriile de stabilire a salariilor de bază între limite şi condiţiile de ocupare a
gradelor profesionale ale personalului clerical se aprobă de către Secretariatul de Stat pentru
Culte, la propunerea conducerii cultelor religioase”.
Art. 4 „De la bugetul de stat se asigură, prin bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte,
numai drepturile stabilite în condiţiile prevederilor Art. 2, inclusiv contribuţia la asigurările
sociale de stat, la asigurările sociale de sănătate şi, respectiv, la Fondul pentru plata ajutorului de
somaj”.
În Art. 5 se stabileşte modul de alocare a unei sume de la bugetul de stat, reprezentând
echivalentul în lei al drepturilor în valută, pentru personalul clerical de cetăţenie română, care
slujeşte în aşezămintele Bisericii Ortodoxe Române din afara graniţelor, în vederea menţinerii
identităţii culturale, lingvistice şi religioase (pentru un numar de 52 de posturi).
Începând cu data intrarii in vigoare a prezentei legi personalul clerical nu mai beneficiază
de alte contribuţii de la bugetul de stat, acordate în baza Ordonanţei Guvernului nr. 4/1993 privind
acordarea de contribuţii de la bugetul de stat pentru completarea salarizării personalului unităţilor
de cult din ţară şi a personalului deservent al cultului ortodox care îşi desfăşoară activitatea în
străinatate, aprobată prin Legea nr. 88/1994, cu modificarile ulterioare, şi a Ordonanţei Guvernului
nr. 38/1994 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici
457 Monitorul Oficial , Partea I, nr. 361 din 29 iulie 1999.255
sau fără venituri şi acordarea de indemnizaţii unor ierarhi şi cadre din conducerea cultelor, aprobată
prin Legea nr. 130/1994, cu modificările ulterioare.
Modificări şi completări la Legea nr. 142 din 27.07.1999:
OUG nr. 197 din 9.11.2000 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul
statului pentru salarizarea clerului458
OUG nr. 10 din 7.02.2002 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul statului
pentru salarizarea clerului459
Legea nr. 132 din 4.07.2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 142/1999 privind
sprijinul statului pentru salarizarea clerului460
Personalul clerical care îşi desfăşoară activitatea în unităţi de cult cu venituri reduse, din
mediul rural, poate beneficia de un sprijin lunar suplimentar cu 25% mai mare faţă de sprijinul lunar
stabilit potrivit Legii nr. 142/1999.
Este fixat şi numărul de posturi care va beneficia de această suplimentare, în sensul că
poate beneficia de aceste prevederi un procent de 30% din totalul de 15.228 de posturi clericale.
Aceste posturi vor fi repartizate pe culte, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului
recensământ, şi cu nevoile reale.
Pentru acordarea acestui sprijin sunt stabilite criterii transparente, în sensul că sunt
considerate unităţi de cult cu venituri reduse acelea care îndeplinesc cel puţin două din următoarele
condiţii:
- se află într-o zonă de sărăcie extremă sau cu un grad ridicat de sărăcie faţă de condiţiile
medii de trai existente la nivel naţional;
- credincioşii sunt, în principal, persoane în vârstă;
- se află într-o zonă a ţării sau judeţului unde rata şomajului este peste media pe ţară;
- sunt situate în zone izolate, greu accesibile, în zone în care se produc periodic calamităţi
naturale sau au fost afectate de curând de o mare calamitate naturală;
- nu există casă parohială iar personalul clerical nu deţine locuinţă personală în localitate;
- nu beneficiază de sprijin pentru salarizarea personalului neclerical.
Propunerea cuprinzând unităţile de cult al căror personal clerical urmează să beneficieze de
acest sprijin se realizează motivat, de către centrele de cult, în baza criteriilor stabilite de
458 Monitorul Oficial nr. 580 din 20 noiembrie 2000.459 Monitorul Oficial nr. 128 din 18 februarie 2002.460 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 522 din 10 iulie 2008.
256
lege, cultele fiind cele în măsură să cunoască situaţia concretă de pe teren. Măsura nu se aplică în
cazul personalului clerical de la unităţile de cult care obţin venituri din închirierea, arendarea şi
concesionarea proprietăţilor.
Actul normativ propune şi modificarea cuantumului finanţării lunare alocate pentru
sprijinirea aşezămintelor religioase româneşti din afara graniţelor.
Astfel, pentru sprijinirea aşezămintelor religioase româneşti din afara graniţelor, care
desfăşoară activităţi deosebite în vederea menţinerii identităţii lingvistice, culturale şi religioase a
românilor din afara graniţelor, se alocă de la bugetul de stat, prin unitatea centrală de cult din
România, o sumă reprezentând echivalentul în lei a 200.000 euro/lunar. Sumele alocate vor fi
folosite pentru completarea salariilor personalului clerical al respectivelor unităţi, inclusiv pentru
plata contribuţiilor prevăzute de lege la asigurările sociale de stat, de sănătate, de şomaj, şi alte
contribuţii obligatorii, prevăzute de lege pentru angajator.
OUG nr. 155 din 12.11.2008 pentru modificarea Legii nr. 142/1999 privind sprijinul
statului pentru salarizarea clerului.461
Această Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului aduce modificări la salarizarea preoţilor. S-a
hotărat astfel corelarea sprijinului Statului pentru salariile clericilor, cu salariile cadrelor didactice
din învăţământul preuniversitar, astfel încât un preot va primi 65% din salariul de bază al unui cadru
didactic cu grad profesional similar, cu studii similare şi cu vechime similară.
Ca şi anterioara modificare a legii privind sprijinul la salarizarea clerului, şi acest act
normativ prevede un sprijin suplimentar pentru 30% dintre preoţii care activează în unităţi de cult
cu venituri reduse. Ca urmare, 30% dintre preoţii care primesc sprijin de la stat, vor primi un sprijin
reprezentând 80% din salariul de bază al unui cadru didactic cu studii, grad profesional şi vechime
similară.
Putem spune că acest act normativ are şi un caracter istoric, deoarece, prima dată după mult
timp, este stabilită o legătură directă între cadrele didactice şi preot, recunoscându-se latura socială
a activităţii pe care o desfăşoară un preot sau un diacon.
9. Norme privitoare la relaţiile economico-financiare ale Statului Român
cu instituţiile bisericeşti
461 Monitorul Oficial, Partea I nr. 778 din 20 noiembrie 2008.257
Cadrul legislativ:
- Hotărârea nr. 592 din 23.05.1990 privind preţurile de cumpărare a materialelor pentru
construcţii achiziţionate de către unităţile de cult
- Legea nr. 103 din 22.09.1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru
producerea obiectelor de cult
- Ordinul nr. 1206 din 12.07.2000 privind aplicarea cotei zero a taxei pe valoare adăugată
pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor, precum şi pentru construcţia
de lăcaşuri de cult religios
- Ordonanţa nr. 82 din 30.08.2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru
unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România
- Legea nr. 125 din 18.03.2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001
privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor
religioase recunoscute din România
- H.G. nr. 1470 din 12.12.2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar
pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România
- H.G. nr. 1265 din 08.12.2010 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice
pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de
sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1470/2002
- Legea nr. 128 din 29.04.2009 privind modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului
nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând
cultelor religioase recunoscute din România
- Legea nr. 215 din 23.04.2001 privind administraţia publică locală
- Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit
- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal
- Legea nr. 44 din 22.01.2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal
- Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală
- H.G. nr. 1273 din 18.10.2005 privind aprobarea Programului naţional «Lăcaşurile de cult
- centre spirituale ale comunităţii»
- Ordonanţa de urgenţă nr. 19 din 17.03.2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural
Catedrala Mântuirii Neamului
- Legea nr. 261 din 05.10.2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului
258
- Legea nr. 376 din 28.12.2007 privind modificarea alin. (2) al art. 1 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii
Neamului
*
Hotărârea nr. 592 din 23.05.1990 privind preţurile de cumpărare a materialelor pentru
construcţii achiziţionate de către unităţile de cult.462
Această hotărâre acordă sprijin lucrărilor de investiţii realizate de cultele religioase. Astfel
„preţurile de cumpărare a materiilor şi materialelor de construcţii achiziţionate de către unităţile
de cult vor fi cele practicate de către fabricile producătoare în relaţiile cu unităţile de stat. Tarifele
pentru lucrări de construcţii vor fi cele practicate între unităţile de stat”. (Art. 1).
Legea nr. 103 din 22.09.1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru
producerea obiectelor de cult.463
Legea conţine 5 articole şi acordă drept de monopol Bisericii Ortodoxe Române şi
celorlalte culte religioase în exclusivitate, dreptul de producere şi valorificare a obiectelor şi
veşmintelor de cult, precum şi de tipărire a cărţilor de cult, a celor teologice sau cu conţinut
bisericesc, necesare practicării cultului.
Art. 1 prevede: „Biserica Ortodoxă Română şi celelalte culte religioase au în exclusivitate
dreptul de producere şi valorificare a obiectelor şi veşmintelor de cult, precum şi de tipărire a
cărţilor de cult, a celor teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului”.464
Încălcarea prevederilor art. 1 constituie contravenţie dacă fapta, potrivit legii, nu este
infracţiune şi se sancţionează cu amendă de la 100.000 la 500.000 lei (Art. 4).465
Producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult prevăzute la
Art. 1 sunt scutite de la impozitare (Art. 5).
Această lege a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 92/2000466 şi
prin Legea nr. 2/2001 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 92 pentru
modificarea şi completarea Legii 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru
producerea obiectelor de cult.
462 Monitorul Oficial nr. 85 din 6 mai 1992.463 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 224 din 1 octombrie 1992.464 Prin obiecte de cult, în sensul prezentei legi, se înţeleg vasele liturgice, icoanele metalice sau litografiate, crucile, crucifixele, mobilierul bisericesc, cruciuliţele şi medalioanele cu imagini religioase specifice cultului, obiectele de colportaj religios, etc. Se asimilează obiectelor de cult şi calendarele religioase, precum şi produsele necesare exercitării activităţii de cult, cum ar fi tămâia şi lumânările, cu exceptia celor decorative şi a celor pentru nunţi şi botezuri.465 Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 92 din 29.06.2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 103/1992, sunt înăsprite sancţiunile pentru nerespectarea monopolului cultelor religioase „de la 1.000.000 lei la 5.000.000 lei. Bunurile destinate sau folosite la săvârşirea contravenţiei, precum şi cele rezultate din săvârşirea acesteia se confiscă”.466 Monitorul Oficial nr. 308 din 4 iulie 2000.
259
Ordinul nr. 1206 din 12.07.2000 privind aplicarea cotei zero a taxei pe valoare adăugată
pentru construcţia, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor, precum şi pentru construcţia
de lăcaşuri de cult religios.467
Acest ordin precizează că beneficiază de cota zero a taxei pe valoarea adăugată persoanele
juridice române, pentru construcţia de locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor,
precum şi pentru extinderea, consolidarea şi reabilitarea acestora; Patriarhia Română, mitropoliile,
episcopiiile, mănăstirile, protopopiatele şi parohiile, precum şi cultele religioase recunoscute,
aşezămintele, asociaţiile, ordinele, congregaţiile, pentru construcţia de lăcaşuri de cult religios.
Ordonanţa nr. 82 din 30.08.2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru
unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România468
În baza acestui act normativ se pot aloca unităţilor de cult, prin Ministerul Culturii şi
Cultelor, sau prin bugetele judeţelor, fonduri pentru restaurarea lăcaşurilor de cult care sunt
monumente istorice, pentru construirea lăcaşurilor de cult de valoare deosebită, pentru
achiziţionarea de imobile necesare în vederea desfăşurării activităţii unităţilor de cult şi pentru
susţinerea unor acţiuni cu caracter internaţional, realizate de cultele religioase din România. (Art. 3,
alin. 1)
De la bugetele locale se pot aloca fonduri pentru completarea fondurilor proprii, necesare
pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult fără venituri sau cu venituri reduse, pentru
construirea şi repararea lăcaşurilor de cult şi pentru conservarea şi întreţinerea bunurilor de
patrimoniu aparţinând cultelor, precum şi pentru activităţile de asistenţă socială susţinute de acestea.
Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă Ordonanţa Guvernului 72/2000
privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult cu venituri mici sau fără
venituri aparţinând cultelor religioase din România469, aprobată şi modificată prin Legea nr.
244/2001.470
Legea nr. 128 din 29.04.2009 privind modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului
nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând
cultelor religioase recunoscute din România.471
Prin Legea nr. 128/2009, sfera de alocare a fondurilor de la bugetul de stat, prin bugetul
Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (în prezent Secretariatul de Stat pentru
Culte), reglementată prin articolul 3 alin. (1) al Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001, a fost lărgită.
467 Monitorul Oficial nr. 339 din 20 iulie 2000.468 Monitorul Oficial, Partea I nr. 543 din 01 septembrie 2001.469 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 407 din 29 august 2000.470 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 289 din 1 iunie 2001.471 Textul actului publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 300 din 7 mai 2009.
260
La Art. 2, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu următorul cuprins:
„(6) Autorităţile administraţiei publice locale pot aproba suplimentarea numărului de posturi
pentru personalul neclerical angajat în unităţile ce aparţin cultelor religioase recunoscute din
România, ţinând seama de numărul de adepţi ai fiecărui cult religios, sprijinul financiar urmând a
se asigura din veniturile proprii ale bugetelor locale”.
Art. 3, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: „Se alocă de la bugetul de
stat, în limita prevederilor bugetare, prin bugetul Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului
Naţional, fonduri pentru restaurarea şi conservarea lăcaşurilor de cult, care sunt monumente
istorice, şi a bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil aparţinând cultelor religioase
recunoscute din România, pentru completarea fondurilor proprii necesare întreţinerii şi
funcţionării unităţilor de cult cu venituri mici sau fără venituri, pentru amenajarea şi întreţinerea
muzeelor deţinute ori pe care le administrează, pentru construirea şi repararea sediilor
administrative ale eparhiilor sau ale centrelor de cult, a sediilor unităţilor de învăţământ teologic
proprietate a cultelor recunoscute, pentru construirea şi repararea lăcaşurilor de cult, pentru
achiziţionarea de imobile necesare desfăşurării activităţii unităţilor de cult şi de asistenţă socială şi
medicală susţinute de acestea, pentru construirea, amenajarea şi repararea clădirilor având
destinaţia de aşezăminte de asistenţă socială şi medicală ale unităţilor de cult, pentru activităţile de
asistenţă socială şi medicală susţinute de acestea, precum şi pentru susţinerea unor acţiuni cu
caracter intern şi internaţional realizate de cultele religioase din România”.
La articolul 3, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul
cuprins: „Lucrările de conservare şi restaurare a lăcaşurilor de cult, care sunt monumente istorice,
se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor
istorice, republicată”.
Art. 3, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: „De la bugetele locale se pot
aloca fonduri pentru completarea fondurilor proprii necesare pentru întreţinerea şi funcţionarea
unităţilor de cult fără venituri sau cu venituri reduse, pentru construirea ori repararea lăcaşurilor
de cult şi pentru conservarea şi întreţinerea bunurilor aparţinând cultelor şi care fac parte din
patrimoniul cultural naţional mobil, pentru amenajarea şi întreţinerea muzeelor cultural-
religioase, pentru construirea şi repararea sediilor administrative ale eparhiilor sau ale centrelor
de cult, a sediilor unităţilor de învăţământ teologic proprietate a cultelor recunoscute, pentru
construirea, amenajarea şi repararea clădirilor având destinaţia de aşezăminte de asistenţă socială
şi medicală ale unităţilor de cult, cât şi pentru activităţile de asistenţă socială şi medicală susţinute
de acestea”.
261
H.G. nr. 1470 din 12.12.2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar
pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România.472
H.G. nr. 1265 din 08.12.2010 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice
pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de
sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1470/2002.
Prin Legea nr. 128/2009, sfera de alocare a fondurilor de la bugetul de stat a fost lărgită,
astfel că normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1470/2002 se impun şi ele a fi modificate
şi completate în mod corespunzător.
Totodată, prin prezentul act normativ sunt prevăzute unele măsuri menite să întărească
eficienţa şi responsabilitatea în procesul de alocare şi justificare a sprijinului financiar acordat
cultelor religioase prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Astfel, încheierea de către Secretariatul de
Stat pentru Culte a protocoalelor de finanţare cu fiecare cult religios în parte, implicarea cultelor
religioase şi a unităţilor centrale de cult în procesul de justificare a sprijinului financiar, prezentarea
detaliată a documentelor care însoţesc cererile de alocare a sprijinului financiar şi de justificare a
sumelor primite, ca şi detalierea tipurilor de activităţi şi imobile pentru care se pot aloca fonduri,
constituie modificări ce au menirea de a clarifica derularea sprijinului financiar pentru unităţile de
cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România.
La elaborarea acestui act normativ au fost consultate toate cultele religioase, beneficiare ale
sprijinului financiar care se alocă potrivit prevederilor legale.
Legea nr. 215 din 23.04.2001 privind administraţia publică locală.473
Între atribuţiile Consiliul local se enumeră: „sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor
religioase” (Art. 38, alin. 2, lit. z); Art. 104 (1) prevede: „Consiliul judeţean, ca autoritate
deliberativă a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele
atribuţii principale: n) asigură sprijin financiar pentru acţiuni culturale sau desfăşurate de cultele
religioase, precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive”.
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.474
Potrivit Codului fiscal, cultele religioase sunt scutite de la plata impozitului pe profit
pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii
472 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 947 din 23 decembrie 2002.473 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001.474 Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie 2003.
262
de cult, potrivit legii; venituri obţinute din chirii; alte venituri obţinute din activităţi economice;
venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de
legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate
în anul curent şi/sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru
lucrări de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice;
pentru învăţământ; pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale,
acreditate în condiţiile legii; pentru acţiuni specifice şi alte activităţi nonprofit ale cultelor
religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
Această prevedere din Codul fiscal se fundamentează pe Art. 29 din Constituţia României, dezvoltat
în Legea cultelor nr. 489/2006, unde se menţionează: „Statul român recunoaşte cultelor rolul
spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de
factori ai păcii sociale. Autorităţile publice cooperează cu cultele în domeniile de interes comun şi
sprijină activitatea acestora”.
În momentul elaborării Codului fiscal, ţinând cont de faptul că cea mai mare parte a
proprietăţilor bisericeşti nu a fost încă retrocedată Bisericii, legiuitorul a avut în vedere identificarea
unor surse de finanţare pentru întreţinerea lăcaşurilor de cult şi a celorlalte clădiri bisericeşti,
precum şi a lucrării social-filantropice şi educaţionale desfăşurată de Culte în beneficiul populaţiei,
care este incomparabil mai amplă şi mai eficientă decât cea a ONG-urilor. De altfel, în toate ţările
europene există facilităţi fiscale pentru Culte, condiţionate de folosirea fondurilor strict pentru
activitatea specifică desfăşurată în societate.
În acelaşi timp, pentru activităţile economice desfăşurate prin societăţi comerciale, Cultele
plătesc taxe şi impozite potrivit legislaţiei în vigoare, asemenea tuturor agenţilor economici din ţară.
În Art. 15 lit. (e) din Codul fiscal se precizează că sunt scutite de la plata impozitului pe
profit „(e) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice care sunt utilizate
pentru susţinerea activităţilor cu scop caritabil” (abrogat); „(f) cultele religioase, pentru veniturile
obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult,
potrivit legii, şi pentru veniturile obţinute din chirii, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate
în anul curent sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru
lucrările de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor
ecleziastice, pentru învăţământ şi pentru acţiuni specifice cultelor religioase, inclusiv veniturile din
despăgubiri sub formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile
privind reconstituirea dreptului de proprietate”.475
475 Cf. Normelor metodologice: „Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit cultele religioase pentru profitul impozabil corespunzător veniturilor obţinute din activităţi economice, altele decât cele menţionate la art. 15 alin. (1) lit. f) din Codul fiscal, în situaţia în care sumele respective sunt utilizate în anul curent pentru susţinerea activităţilor cu scop caritabil, cum ar fi: ajutorarea persoanelor aflate în dificultăţi materiale, a oamenilor fără adăpost, a centrelor de îngrijire a copiilor şi bătrânilor etc. Justificarea utilizării veniturilor pentru susţinerea activităţilor cu scop caritabil se
263
În Art. 250 alin. (1) se precizează că impozitul pe clădiri nu se datorează pentru: „3.
clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase
recunoscute de lege şi părţile lor componente locale, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru
activităţi economice”.476
Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privind impozitul pe profit.477
Conform Art. 1 alin. (2) sunt exceptate de la plata impozitului pe profit: „f) cultele
religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor
necesare activităţii de cult, potrivit Legii nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase
pentru producerea obiectelor de cult, şi pentru veniturile obţinute din chirii, cu condiţia utilizării
sumelor respective pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrările de
construire, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru
învăţământ şi pentru acţiuni specifice cultelor religioase, inclusiv veniturile din despăgubiri sub
forma bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind
reconstituirea dreptului de proprietate”.
H.G. nr. 1273 din 18.10.2005 privind aprobarea Programului naţional «Lăcaşurile de cult -
centre spirituale ale comunităţii».478
H.G. are 3 articole. Programul naţional cuprinde acţiuni privind: realizarea parteneriatului
culte religioase - administraţie publică, pentru derularea în comun a programelor de asistenţă socială
şi de combatere a sărăciei; reabilitarea şi consolidarea clădirilor lăcaşurilor de cult; restaurarea
picturilor din lăcaşurile de cult; construirea unor lăcaşuri de cult; realizarea de instalaţii pentru
prevenirea şi stingerea incendiilor (Art. 1, alin. 2).
realizează în baza documentelor care atestă efectuarea cheltuielilor respective”.476 Cf. Normelor metodologice: „(1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 3, se înţelege bisericile - locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni - şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş. (2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut oficial în România, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activităţi asemănătoare. (3) Cultele religioase recunoscute oficial în România, organizate potrivit statutelor proprii, sunt persoane juridice. Pot fi persoane juridice şi componentele locale ale acestora, precum şi aşezămintele, asociaţiile, ordinele şi congregaţiile prevăzute în statutele lor de organizare şi funcţionare, dacă acestea au elementele constitutive ale persoanelor juridice”.477 Monitorul Oficial nr. 456 din 27 iunie 2002.478 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 968 din 1 noiembrie 2005.
264
Proiectele sunt finanţate de la bugetul de stat şi din bugetele locale, potrivit prevederilor
legale în vigoare (Art. 2, alin. 2). Ministerul Culturii şi Cultelor este organul administraţiei publice
centrale care va coordona realizarea Programului naţional «Lăcaşurile de cult - centre spirituale ale
comunităţii» (Art. 3).
Ordonanţa de urgenţă nr. 19 din 17.03.2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural
Catedrala Mântuirii Neamului.479
Guvernul României adoptă această ordonanţă de urgenţă, care cuprinde 4 articole, în
vederea realizării Catedralei Mântuirii Neamului480, simbol al celor două mii de ani de credinţă
creştină pe pământul românesc, ţinând cont de necesitatea stabilirii unui amplasament corespunzător
pentru construirea ansamblului arhitectural, care să permită realizarea acestuia în cel mai scurt timp.
Fondurile destinate construirii Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului vor
fi asigurate de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române (Art. 1, alin. 2).
Legea nr. 376 din 28.12.2007 privind modificarea alin. (2) al Art. 1 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 19/2005 privind realizarea Ansamblului Arhitectural Catedrala Mântuirii
Neamului481
Alineatul (2) al articolului 1 din OUG nr. 19/2005 privind realizarea Ansamblului
Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 261/2005, se
modifică şi va avea următorul cuprins: „(2) Fondurile destinate construirii Ansamblului
Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului vor fi asigurate de către Patriarhia Bisericii Ortodoxe
Române, de către Guvernul României, în limita sumelor alocate anual cu această destinaţie prin
bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, precum şi de către autorităţile administraţiei publice
locale”.
10. Norme şi dispoziţii privitoare la lăcaşurile de cult şi la monumente
Cadrul legislativ:
- Legea nr. 182 din 25.10.2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil
- Legea nr. 488 din 28.12.2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil
- Legea nr. 422 din 18.07.2001 privind protejarea monumentelor istorice
479 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 234 din 21 martie 2005. 480 În prezent se află în construcţie în municipiul Bucureşti, Calea 13 Septembrie, sectorul 5.481 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.
265
- Legea nr. 259 din 23.06.2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 422/2001
privind protejarea monumentelor istorice
- Regulament din 29.10.2003 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de Avizare a
Lăcaşurilor de Cult
- Legea 379 din 30.09.2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de
război
- Legea 235 din 13.07.2005 privind declararea zonei de amplasare a monumentelor istorice
din nordul Moldovei ca obiectiv de interes naţional
*
După abrogarea, în anul 1990, a Legii 63/1974, cea referitoare la ocrotirea patrimoniului
cultural naţional, problematica acestui domeniu a constituit obiectul a numeroase acte normative
(Hotărâri de Guvern, unele devenite ulterior legi, Ordine ale unor organe centrale abilitate, etc.),
care însă au marele dezavantaj că nu abordează unitar şi în totalitate problematica acestui sector
prioritar şi esenţial în definirea spiritualităţii noastre culturale şi religioase.
În consecinţă, în răstimpul dintre anul 1990 şi până în anul 2000, aproape după fiecare
schimbare a conducerilor de la Ministerul Culturi, s-au elaborat noi proiecte de legi referitoare la
protejarea patrimoniului cultural naţional. Niciunul dintre aceste proiecte nu a fost însă adus în
discuţia forurilor legislative până în anul 2000, când a fost adoptată Legeaa nr. 182, care
reglementează problemele de mare delicateţe ce frământă acest domeniu.
Se cunoaşte că o parte însemnată a patrimoniului cultural naţional, imobil şi mobil, se află
în proprietatea cultelor din ţara noastră. Valoarea acestui patrimoniu, având în vedere vechimea,
faptul că foarte multe din obiectivele respective (biserici, ansambluri mănăstireşti, case domneşti
etc.) sunt ctitorii voievodale sau ale unor mari ierarhi ori mari demnitari, este inestimabilă.
Cele mai multe din bisericile vechi sunt pictate. Frescele respective, reprezentând în afară
de semnificaţia lor religioasă, mărturii ale măiestriei artistice şi documente unice, prin tablourile
votive, în care apar, ca unicate, chipurile ctitorilor, cu ţinuta lor veşmântară şi însemnele
caracteristice poziţiei politice şi sociale ocupate. Pe multe din pisanii apar stemele Ţărilor Române
sau alte însemne heraldice de mare importanţă istorico-documentară.
La monumentele istorice imobile se adaugă un număr impresionant de bunuri culturale
mobile: documente, cărţi, icoane, obiecte liturgice, veşminte arhiereşti, broderii, pietre funerare etc.
Acest impresionant tezaur de cultură şi spiritualitate românească reprezintă o mare
responsabilitate. În acest sens este firească nevoia unei inventarieri a tuturor bunurilor cuprinse în
această categorie, făcută cu mare rigoare ştiinţifică.
Precizăm că asemenea preocupări, mai vechi sau mai recente, au existat şi s-au materializat
în studii de specialitate, în lucrări bibliografice a localităţilor şi monumentelor feudale din România. 266
Au apărut, de asemenea, numeroase monografii privind bisericile din lemn, având drept autori
specialişti recunoscuţi ai domeniului. S-au publicat istorii ale arhitecturii româneşti, dicţionare de
specialitate, monografii consacrate celor mai importante monumente religioase, albume şi ghiduri
etc.
După cum se cunoaşte, problema esenţială care priveşte conservarea şi restaurarea, atât a
monumentelor religioase imobile, cât şi a bunurilor mobile cu valoare patrimonială, este legată de
resursele şi modalităţile de finanţare.
Cultele religioase sunt eligibile pentru sprijin financiar din partea Statului, care susţine din
fondurile publice482 o parte din fondurile necesare conservării şi restaurării bunurilor de patrimoniu
aflate în proprietatea cultelor, precum şi pentru construirea de lăcaşe noi de cult, în conformitate cu
procentul de populaţie pe care îl reprezintă.
Aprecierile privind insuficienţa fondurilor alocate în vederea realizării unui plan minim de
conservare şi restaurare a obiectivelor religioase monumente istorice, sunt unanime. În ultimii ani
au existat o serie de încercări de suplimentare a fondurilor alocate prin Hotărâri speciale de Guvern,
însă, în ultima perioadă, mai ales de la declanşarea crizei economice, susţinerea financiară a cultelor
din România de la bugetul de stat s-a redus substanţial, uneori până la dispariţie pentru unele
obiective, şi asta doar dacă ne gândim la suma globală. Aceste tipuri de intervenţii sunt greoaie şi
nu pot fi abordate decât în situaţii speciale, fiind condiţionate de disponibilităţile bugetare.
Există o tendinţă evidentă de politizare în ceea ce priveşte repartizarea fondurilor de la
buget, care în realitate sunt banii contribuabililor din întreaga ţară. Nu există nicio politică logică,
programatică, cu referire la repartizarea eficientă a fondurilor de la buget, pentru obiectivele
ecleziale în construcţie, sau pentru spaţiile ecleziale în reconstrucţie şi restaurare. Şi sunt atâtea
exemple.
O altă problemă de mare importanţă pentru activitatea de conservare şi restaurare, o
reprezintă formarea specialiştilor şi dotarea cu mijloace tehnice şi de specialitate adecvate. În
întâmpinarea acestei situaţii, Biserica Ortodoxă Română, deţinătoarea celei mai mari părţi a
patrimoniului cultural religios, imobil şi mobil, a iniţiat în ultimii ani o serie de acţiuni. Astfel, cu
sprijinul Secretariatului de Stat pentru Culte şi Ministerului Educaţiei Naţionale, s-au înfiinţat în
cadrul facultăţilor de teologie din Iaşi, Bucureşti, Constanţa şi Cluj-Napoca, secţii de teologie-
patrimoniu cultural în care sunt pregătiţi specialişti şi în probleme de conservare-restaurare.
De modul în care va reuşi finalizarea investiţiei făcute cu formarea acestor contingente de
specialişti, depinde, în mare măsură, pe termen mediu şi lung, destinul patrimoniului cultural religos
în ansamblu. Licenţiaţii acestor secţii vor trebui avuţi în vedere pentru includerea lor în sistemul
482 Emil Bălan, Drept financiar, ediţia 4, Editura All. Beck, Bucureşti, 2007, p. 4.267
general de atestare ca specialişti în domeniul patrimoniului, precum şi a-i avea în vedere pentru a
beneficia şi pe linie de stat, de burse de perfecţionare în străinătate.
*
Legea nr. 182 din 25.10.2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.483
În proprietatea multor culte religioase se află bunuri aparţinând patrimoniului cultural
naţional. Statul asigură, potrivit legii, baza materială şi resursele financiare necesare pentru
protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (Art. 2, alin. 3).
În Art. 3, alin. (2) sunt enumerate bunurile care alcătuiesc patrimonial cultural naţional
mobil. Potrivit acestui articol, din patrimoniul cultural naţional fac parte: bunuri arheologice şi
istorico-documentare: mărturii materiale şi documentare privind istoria religioasă, manuscrise, cărţi
rare sau vechi, cu valoare bibliofilă; bunuri cu semnificaţie artistică deosebită: opere de artă
plastică-picturi;; bunuri cu semnificaţie etnografică: obiecte de cult, icoane, broderii, mobilier, etc.
Art. 8 prevede că proprietarii sau titularii altor drepturi reale, precum şi titularii dreptului de
administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, au obligaţia de a
le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive, care pot duce la degradarea, distrugerea,
pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora.
Conform articolului 23, proprietarii bunurilor clasate precum şi deţinătorii cu orice titlu ai
bunurilor culturale mobile clasate, au următoarele obligaţii: „a) să asigure cele mai bune condiţii de
păstrare, conservare şi, după caz, de depozitare a bunurilor, prevenind orice degradare,
deteriorare sau distrugere a acestora; b) să nu deterioreze şi să nu distrugă aceste bunuri, iar în
cazul celor din metal nici să nu le topească; c) să asigure securitatea acestor bunuri; d) să
înştiinţeze în termen de maxim 5 zile serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi
Cultelor în cazul constatării unui pericol iminent de distrugere sau de degradare gravă a acestor
bunuri; e) să nu utilizeze şi să nu permită utilizarea acestor bunuri la organizarea de spectacole,
parade ale modei, ca recuzită cinematografică sau teatrală, precum şi în orice alte scopuri care le-
ar periclita integritatea sau le-ar expune pierderii, deteriorării ori sustragerii; f) să permită
accesul specialiştilor din cadrul serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi
Cultelor în scopul constatării stării de conservare a acestor bunuri”.
În capitolul IV sunt prevăzute reglementări cu privire la conservarea şi restaurarea
bunurilor culturale mobile clasate.
În capitolul V, privitor la circulaţia bunurilor culturale mobile, se prevede la articolul 33,
alin. (3) că bunurile culturale mobile clasate, aparţinând cultelor religioase, pot fi împrumutate
instituţiilor publice de specialitate, în condiţiile dreptului comun şi ale acestei legi, cu aprobarea
şefilor de cult.
483 Monitorul Oficial, Partea I nr. 828 din 09 decembrie 2008.268
Art. 42 prevede că donaţiile având ca obiect bunuri culturale mobile, efectuate în favoarea
instituţiilor publice specializate ori cultelor religioase, sunt scutite de orice taxe.
În conformitate cu Art. 98 alin. 2, în termen de 6 luni de la data intrarii în vigoare a acestei
legi, cultele religioase sunt obligate să depună la serviciile publice deconcentrate ale Ministerului
Culturii şi Cultelor în a căror rază teritorială îşi au sediul, inventarul de bunuri culturale mobile
deţinute, în vederea efectuării operaţiunilor de clasare.
Legea nr. 422 din 18.07.2001 privind protejarea monumentelor istorice.484
Această lege cuprinde 26 de articole, împărţite în 3 titluri.
Titlul I (Art. 1-7) conţine Dispoziţii generale.
Titlul II „Protejarea monumentelor istorice” are 3 capitole: Capitolul 1 (Art. 8-11) -
Monumentele istorice; Capitolul 2 (Art. 12-22) - Inventarierea şi clasarea monumentelor istorice şi
Capitolul 3 (Art. 23-25) - Intervenţii asupra monumentelor istorice.
Titlul III (Art. 25-26) - Instituţii şi organisme de specialitate cu atribuţii în protejarea
monumentelor istorice.
Regulament din 29.10.2003 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de Avizare a
Lăcaşurilor de Cult.485
Obiectul prezentului regulement îl fac următoarele construcţii cu destinaţie specială:
biserici, case de rugăciune, temple, moschei, sinagogi, case de adunare, care deservesc cultele,
asociaţiile şi fundaţiile religioase pentru desfăşurarea serviciilor religioase specifice (Art. 5)
Regulamentul instituie o comisie specială cu următoarele atribuţii:
1. oferă asistenţă de specialitate la cererea cultelor religioase;
2. avizează soluţiile arhitectural-urbanistice din documentaţiile tehnico-economice pentru
construcţii de lăcaşuri de cult şi ansambluri religioase aparţinând cultelor sau organizaţiilor
religioase religioase;
3. avizeazã documentaţiile tehnico-economice pentru reparaţii capitale la lăcaşuri de cult şi
ansambluri religioase aparţinând cultelor religioase, care nu sunt monumente istorice.
Acest regulament a fost în vigoare de la 10.11.2003 până la 04.01.2007, fiind abrogat prin
Ordinul nr. 2490/2006.486
11. Norme şi dispoziţii privitoare la stabilirea unor sărbători legale484 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 938 din 20 noiembrie 2006.485 Monitorul Oficial nr. 791 din 10 noiembrie 2003.486 Monitorul Oficial, Partea I nr. 4 din 04 ianuarie 2007.
269
Cadrul legislativ:
- Legea nr. 48 din 30.051995 privind proclamarea Zilei Eroilor
- Codul Muncii
Legea nr. 48 din 30 mai 1995 privind proclamarea Zilei Eroilor487
Această lege conţine 4 articole. În Art. 1 „Se proclamă Ziua Eroilor, sărbătoare naţională
a poporului român, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti - ziua Înălţării Domnului Iisus
Hristos -, potrivit tradiţiei româneşti”.
„Autorităţile publice, instituţiile de orice fel şi toţi cetăţenii ţării au îndatorirea de a păstra
şi de a întreţine monumentele eroilor şi locurile lor de veci. Aceleaşi îndatoriri le revin şi faţă de
monumentele şi locurile de veci ale eroilor altor state căzuţi în luptă pe teritoriul României”. (Art.
2)
Art. 3 prevede că „Reprezentanţele statului român şi reprezentanţii Patriarhiei Bisericii
Ortodoxe Române au datoria ca în statele în care se află să acorde onoarea şi grija cuvenite
cinstirii eroilor români care s-au jertfit pe pământ străin pentru patrie şi umanitate”.
Codul Muncii
Codul muncii (Legea 53/2003), în Titlul III („Timpul de muncă şi timpul de odihnă”),
Capitolul 2 („Repausuri periodice”), Secţiunea 3 („Sărbători legale”), stabileşte, la Art. 39,
sărbătorile legale şi religioase în care nu se lucrează: „(1) Zilele de sărbătoare legală în care nu se
lucrează sunt:1 şi 2 ianuarie; prima şi a doua zi de Paşti; 1 mai; prima şi a doua zi de Rusalii;
Adormirea Maicii Domnului; 30 noiembrie - Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul
României;1 decembrie; prima şi a doua zi de Crăciun; două zile pentru fiecare dintre cele 3
sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine,
pentru persoanele aparţinând acestora.
(2) Acordarea zilelor libere se face de către angajator”.
Codul muncii a intrat în vigoare la data de 1 martie 2003. Pe data intrării în vigoare s-a
abrogat Legea nr. 75/1996 privind stabilirea zilelor de sărbătoare legală în care nu se lucrează.488
12. Lege privind parteneriatul dintre Stat şi Biserică
în domeniul serviciilor sociale (2011)
487 Monitorul Oficial nr. 107 din 31 mai 1995.488 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996.
270
Adoptarea la începutul lunii martie 2011 în Camera Deputaţilor - camera decizională - a
proiectului privind parteneriatul stat-biserică, în domeniul asistenţei sociale, este un pas concret
pentru reforma sistemului de asistenţă, prin trecerea unor servicii sociale sub administraţia Bisericii.
Prin implicarea Bisericii, se oferă o soluţie complementară de suport social, în condiţiile în care este
cunoscut deficitul de resurse la bugetul de stat, mai ales pe fondul crizei economice.
Această lege dovedeşte că există soluţii alternative de ajutor pentru cazurile sociale, dacă
există voinţă politică. Prin acest proiect se răspunde direct dezbaterii despre reforma sistemului de
asistenţă social, oferind o soluţie concretă, derivând firesc din doctrina sa creştină, prin implicarea
autorităţilor locale şi a Bisericii. Viziunea postcomunistă - care judeca sistemul de asistenţă socială
concentrându-se pe creşterea resurselor financiare şi amplificarea dependenţei de Stat - nu
soluţionează şi nici nu previne problemele sociale. Implicarea comunităţii locale şi a Bisericii nu
numai că garantează o mai corectă orientare a resurselor, evitând cazurile de asistaţi cu viaţă de lux,
dar susţine şi componenta de tratament pe termen lung şi prevenţie, prin îndrumarea spirituală pe
care o acordă Biserica.
Legea instituie următoarele reglementări:
1. Finanţarea următoarelor activitaţi aflate în sfera asistenţei sociale, iniţiate de culte, de
asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate de acestea, precum şi de asociaţiile cu caracter ecumenic: servicii
sociale; acţiuni caritabile; formarea şi instruirea corpurilor de voluntari; activităţi de educaţie şi
formare, inclusiv în domeniul îngrijirii persoanelor dependente, al medierii etc.
2. Obiectivul principal al legii este de a facilita implicarea Bisericii, alături de autorităţile
locale şi de comunitate, în desfăşurarea unor activităţi din sfera asistenţei sociale. Biserica are un rol
esenţial în antrenarea comunităţii în jurul unor priorităţi sociale, mai ales în această perioadă de
criză economică. Biserica poate stimula voluntariatul, care trebuie sa devină o formă esenţială de
implicare a comunităţii.
3.. Principiile care stau la baza finanţării activităţilor sunt: libera concurenţă, eficacitatea
utilizării fondurilor publice, transparenţa, tratamentul egal, cofinanţarea (de minimum 20% din
partea solicitanţilor), implicarea comunităţii. Se va asigura participarea tuturor cultelor, asociaţiilor
şi fundaţiilor religioase.
4. Sunt vizate următoarele categorii de persoane: copii aflaţi în dificultate; persoane adulte
cu dizabilităţi; persoane vârstnice lipsite de venituri, fără susţinători legali, bolnavi sau greu
deplasabile, ori cu dizabilităţi, care nu se pot întreţine singure; persoanelor care au avut de suferit de
pe urma calamităţilor naturale; familii sarace care, din cauza resurselor financiare şi materiale
reduse, nu pot asigura o îngrijire şi o educaţie corespunzatoare copiilor, nu au acces la servicii de
asistenţă medicală şi nu sunt cuprinse în sistemul de protecţie socială al statului.
271
5. Potrivit calităţii lor de furnizori de servicii sociale, cultele pot organiza şi acorda servicii
sociale, după cum urmează: direct, prin structurile proprii unităţilor de cult, respectiv departamente,
compartimente etc.; prin asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate în acest scop.
6. Autorităţile administraţiilor locale vor deveni parteneri la proiecte prin punerea la
dispoziţie a terenurilor, clădirilor şi a unor sume de bani necesare derulării acţiunilor finanţate.
Deşi are destule componente pozitive această lege a parteneriatului dintre Stat şi Biserică
(Culte) a fost mult comentată şi criticată de unele instituţii implicate sau neimplicate în derularea
acestui viitor act normativ.
Legea privind parteneriatul dintre Stat şi Culte în domeniul serviciilor sociale „pune în
concurenţă directă Biserica Ortodoxă Română cu minorităţile religioase care sunt masiv sprijinite
financiar din străinătate”. Avertismentul a fost lansat de Patriarhia Romănă, la o zi după ce
Preşedenţia României a retrimis legea la Parlament, spre reexaminare. „Există riscul pentru
credincioşii ortodocşi de a fi supuşi prozelitismului altor Culte”, se arată într-un comunicat de presă
intitulat «Un demers pozitiv, dar incomplet», în cadrul căruia Patriarhia Română inventariază două
„aspecte pozitive” şi şapte „aspecte discutabile” din textul proiectului legislativ.
Reacţia Patriarhiei Române la Legea parteneriatului Stat-Biserică vine la aproape o lună
după ce aceasta a fost adoptată în Camera Deputaţilor şi la o zi după ce Preşedenţia României a
retrimis-o Parlamentului la reexaminare. Patriarhia Română anunţa printr-un comunicat de presă că
această lege nu a fost elaborată la solicitarea Patriarhiei Romane, ci este iniţiativa legislativă a unui
grup de parlamentari. Mai précis, prezentăm mai jos punctul de vedere al Patriarhiei Române despre
acest act normativ:
„Aspecte pozitive: Legea recunoaşte cultelor calitatea de parteneri sociali şi cea de
furnizori de servicii sociale, încurajând astfel coresponsabilitatea şi cooperarea dintre Stat şi
Biserică în domeniul asistenţei sociale. Legea trimisă la promulgare face o distincţie clară între
activităţile sociale ale Cultelor fundamentate pe o convingere şi experienţă spirituală puternică
devenită tradiţie şi activităţile sociale ale ONG-urilor, care nu au aceeaşi durabilitate în timp,
aderenţă mare la mase şi nici motivaţie spirituală ca un Cult Religios.
Aspecte discutabile: Asimilarea tuturor cultelor sub denumirea de Biserică este forţată şi
incorectă, mai ales pentru Cultul Mozaic şi Cultul Musulman. Legea limitează drastic domeniile în
care statul sprijină activităţile sociale ale cultelor, fiind vizate doar activităţile cu tinerii, bătrânii şi
victimele calamităţilor naturale. Or, Biserica desfaşoară activităţi de asistenţă socială în şi în
favoarea persoanelor cu dizabilităţi, şomeri, migranţi, dependenţi etc. Legea pune în concurenţă
directă Biserica Ortodoxă Română cu minorităţile religioase care sunt masiv sprijinite financiar
din străinătate, fără referire expresă în text la criteriul proporţionalităţii, enunţat clar în «Legea
Cultelor», criteriu care corespunde contribuţiei la bugetul de stat a credincioşilor diferitelor culte.
272
În actuala formulare a legii, există riscul pentru credincioşii ortodocşi de a fi supuşi prozelitismului
altor Culte doar pentru că acestea obţin importante fonduri din străinătate şi au structuri de
asistenţă socială mai performante, organizate cu sprijin extern.
Legea vorbeşte despre libera concurenţă, adică despre o mentalitate de piaţă transpusă în
relaţiile dintre culte, atitudine care descurajează cooperarea între diferitele Culte în vederea
realizării de proiecte comune şi încurajează confruntarea dintre acestea. În actuala formulare a
legii nu este prevazută clar asigurarea continuităţii sprijinului în cazul unor activităţi sociale de
durată ale Cultelor, nici dreptul cultelor de a participa la evaluarea proiectelor, ci se foloseşte
sintagma «după caz» (Art. 9 alin. 2). Sprijinul de 80% de la buget este mai incert decât sprijinul de
98% din Fondul Social European (fonduri europene), contribuţia proprie a Cultelor fiind doar 2%.
Legea acordă prerogative prea largi autorităţilor locale (care elaborează raport de oportunitate
asupra proiectelor) şi celor centrale (cu drept de apel la proiecte), fără a se preciza care este
iniţiativa Cultelor. Acestea sunt reduse la rolul de simpli executanţi ai demersurilor şi intereselor
autorităţilor de stat, iar nu de parteneri, aşa cum se enunţă în titlul legii”.489
În finalul comunicatului, Patriarhia Română susţine că „se impune ca toate aceste aspecte
negative să fie avute în vedere cu ocazia reexaminarii Legii privind parteneriatul dintre stat şi culte
în domeniul serviciilor sociale în Parlamentul României”.
În cele ce urmează prezentăm motivele pentru care Preşedenţia României a retrimis legea în
Parlament spre reexaminare. „Legea transmisă spre promulgare reglementează finanţarea din
fonduri publice a programelor iniţiate de culte pentru dezvoltarea şi derularea de servicii sociale şi
acţiuni caritabile, precum şi pentru formarea şi instruirea corpurilor de voluntari care activează în
domeniul asistenţei sociale. Considerăm că Statul ar trebui să încurajeze mai mult inserţia socială
a persoanelor care beneficiază de programele de servicii sociale în cadrul familiilor şi nu în cadrul
unor unităţi de asistenţă socială.
În prezent, prestarea de servicii de asistenţă socială de către entităţi neguvernamentale, în
parteneriat cu autorităţile publice, este reglementată prin Legea nr. 34/1998 privind acordarea
unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică, care înfiinţează şi
administrează unitaţi de asistenţă socială. Potrivit Art. 2 al acestei legi, nivelul subvenţiilor
acordate nu poate depaşi costul mediu lunar de întreţinere, pe persoană asistată din unităţile de
asistenţă socială de stat, cu profil similar, organizate ca instituţii publice. Conform prevederilor
legii transmise spre promulgare, cultele care desfaşoară activităţi de asistenţă socială beneficiază
de o subvenţie de până la 80% din valoarea proiectului aprobat. Astfel, legea instituie un tratament
diferenţiat în acordarea de finanţare publică între culte, ca prestatori de servicii sociale, pe de o
489 Biroul de presă al Patriarhiei române, în http://www.catholica.ro/2011/04/06/observatii-la-legea-privind-parteneriatul-in-domeniul-serviciilor-sociale.
273
parte şi celelalte organizaţii neguvernamentale care prestează activităţi caritabile din domeniul
serviciilor sociale, pe de alta parte”.
Şeful statului precizează că „articolul 15 al legii transmise spre promulgare stabileşte ca
procedură de finanţare prevazută de prezentul act normativ să deroge de la prevederile Legii nr.
350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi
nonprofit de interes general, cu modificările şi completările ulterioare.
Considerăm că este oportun ca procedura de finanţare derogatoare de la regimul general
stabilit prin Legea nr. 350/2005 să fie în mod transparent, expres şi clar stabilită prin prezenta lege
şi nu reglementată ulterior printr-o hotărâre a Guvernului, act normativ de forţă juridică
inferioară legii. De altfel, stabilirea unor proceduri clare de finanţare în această lege ar fi benefică
şi pentru a nu crea impresia unei politizări a modului de acordare a finanţărilor pentru culte la
nivelul autorităţilor locale”.490
Acest act normativ a suscitat mult interes „pro şi contra” din partea politicienilor şi
societăţii civile. Noi ne oprim doar la Radu Preda, doctor în teologie, lector la Facultatea de
Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj, cadru didactic universitar care s-a
preocupat mult de teologia socială şi doctrina socială a Bisericii în ţara noastră în ultimii ani. Acesta
a explicat că „cel puţin principiul acestui proiect este bun şi european”. „A recunoaşte subsidiar că
activitatea cultelor religioase este benefică nu este un demers greşit”, a declarat Radu Preda,
precizând că parteneriate de acest gen funcţionează şi în alte state. Numai că, în cele mai multe ţări,
„cultele au fonduri proprii”. „Prin încasarea directă, tot prin ajutorul statului desigur, a unui
procent anume din impozitul pe venit, cultele au propriul lor buget şi colaborează în termenii: cât
ai tu şi cât îmi dai tu, ca rest? Ori, la noi, cultele nu au un buget fix, ceea ce cumva complică
situaţia. Dar principiul este cel clasic al subsidiarităţii, care este şi la baza politicii europene. Faci
ce poţi tu, şi dacă nu mai poţi te ajutăm noi, sigur cu condiţia ca proiectul să fie de interes”491, a
arătat concis Radu Preda.
13. H.G. nr. 44 din 13.02.2013 privind organizarea şi funcţionarea
Secretariatului de Stat pentru Culte
490 http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8477147-traian-basescu-trimite-spre-reexaminare-legea-privind-parteneriatul-dintre-stat-culte.htm.491 Radu Preda, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999.
274
Secretariatul de Stat pentru Culte492 este organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului493, care asigură relaţiile statului cu
cultele religioase din România.
Secretariatul de Stat pentru Culte elaborează şi asigură aplicarea strategiei şi politicilor în
domeniul vieţii religioase. În activitatea sa, Secretariatul de Stat pentru Culte asigură respectarea şi
promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, consacrate de Constituţia României şi de Legea
nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, precum şi de tratatele şi
convenţiile internaţionale la care România este parte, în ceea ce priveşte libertatea conştiinţei şi a
credinţelor religioase, şi se conduce după principiul fundamental conform căruia cultele recunoscute
de lege sunt libere, autonome şi egale în faţa autorităţilor statului.
Întemeierea instituţiei actuale se leagă de însuşi momentul de fundamentare a statului
român modern, prin unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Imediat după alegerea lui Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti, în ianuarie 1859, au fost înfiinţate la Iaşi
şi la Bucureşti câte un minister al Cultelor. Începând din anul 1862, odată cu unificarea
administrativă a Principatelor Române, a luat fiinţă Ministerul Cultelor. Între anii 1867-1921 a
funcţionat sub denumirea de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tocmai pentru a accentua
caracterul principial al activităţii Bisericilor pentru educaţie şi instrucţie, cunoscându-se faptul că în
perioada respectivă şcolile confesionale aveau o mare pondere în sistemul educaţiei naţionale.
După realizarea Marii Uniri din 1918, Ministerul Cultelor şi Artelor a fost organul central
al statului pentru problemele cultelor religioase (1921-1930), pentru a reveni la forma Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1930-1939), după care s-a reorganizat în Ministerul Educaţiei
Naţionale, Cultelor şi Artelor (1940-1945), pentru ca în perioada 1946-1957 să redevină Ministerul
Cultelor; apoi a funcţionat sub denumirea de Departamentul Cultelor (1957-1990). Asocierea
cultelor cu artele în perioada interbelică justifică în special activitatea de depistare, restaurare şi
conservare a monumentelor istorice religioase, motivată şi prin constituirea şcolii româneşti de
restaurare în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice. Propaganda României peste hotare era axată
în acea perioadă pe popularizarea valorilor ecleziastice cu caracter de unicat în Europa.
În urma Revoluţiei din 1989 vechiul organ redevine pentru o scurtă perioadă Ministerul
Cultelor (ianuarie - iulie 1990), după care funcţionează până în prezent sub forma de Secretariat de
Stat pentru Culte. În aceşti ultimi ani, legătura instituţiei cu Guvernul s-a realizat prin intermediul
unui ministru secretar de stat, iar între anii 1996-1998 se află în dependenţă directă de primul
492 Secretariatul de Stat pentru Culte are sediul în municipiul Bucureşti, str. Nicolae Filipescu nr. 40, sectorul 2.493 Din luna mai 2012, Secretariatul de Stat pentru Culte s-a reorganizat ca instituţie publică în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, fiind condusă de un director general. Din decembrie 2012 Secretariatul de Stat pentru Culte s-a reorganizat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în coordonarea Primului Ministru, prin Cancelaria Primului Ministru.
275
ministru. Dată fiind puternica implicare a cultelor religioase în toate domeniile vieţii spirituale şi
culturale din România, firesc este ca dependenţa de primul ministru să se perpetueze până va
redeveni un minister al Cultelor.
În decursul vremii, Ministerul Cultelor s-a implicat permanent în ridicarea prestigiului
vieţii şi activităţii cultelor religioase recunoscute din ţară, fiind, spre exemplu, deosebit de activ în
momentele fundamentale ce au dus la obţinerea Autocefaliei şi la ridicarea Bisericii Ortodoxe
Române la rang de Patriarhie.494
Secretariatul de Stat pentru Culte are ca obiectiv general dezvoltarea parteneriatului dintre
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi cultele religioase recunoscute de lege în
domeniul social, cultural şi educaţional, prin promovarea în beneficiul întregii societăţi a relaţiei de
respect şi cooperare între cultele recunoscute de lege.
În prezent, atribuțiile Secretariatului de Stat pentru Culte sunt:
1. asigură relaţiile statului cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România şi punerea în
aplicare a politicilor specifice domeniului cultelor;
2. sprijină toate cultele şi asociaţiile religioase, potrivit statutelor de organizare şi
funcţionare ale acestora, în vederea participării lor la viaţa socială şi spirituală a ţării, urmăreşte ca
în relaţiile dintre culte şi asociaţii religioase să fie excluse orice forme, mijloace şi acţiuni de
învrăjbire religioasă;
3. mediază în situaţiile litigioase care apar între culte şi între culte şi asociaţiile religioase;
4. monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale referitoare la
respectarea libertăţii religioase;
5. asigură legătura dintre cultele religioase şi ministere, celelalte organe ale administraţiei
publice centrale şi locale, în vederea respectării libertăţii şi autonomiei cultelor, a prevenirii şi
înlăturării oricăror abuzuri, prin aplicarea legii; sprijină autorităţile administraţiei publice locale
pentru rezolvarea problemelor specifice care apar în raporturile lor cu cultele şi asociaţiile religioase
şi, totodată, acordă asistenţă cultelor şi asociaţiilor religioase, la solicitarea acestora, în soluţionarea
problemelor pe care acestea le supun autorităţilor administraţiei publice locale;
6. analizează cererile de înfiinţare de noi culte, întocmeşte documentaţiile cerute de lege şi
le înaintează Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, în vederea recunoaşterii acestora de
către Guvern;
7. acordă aviz consultativ în vederea obţinerii calităţii de asociaţie religioasă;
494 Încă de la înfiinţarea sa în anul 1859, Ministerul Cultelor a avut ca demnitari pe cele mai reprezentative personalităţi ale vieţii politice, ştiinţifice şi artistice ale vremii, dintre care ne mărginim să semnalăm pe: Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Spiru C. Haret, I. G. Duca, Simion Mehedinţi, P. P. Negulescu, Vasile Goldiş, Nicolae îorga, Dimitrie Gusti, episcopul academician Nicolae Colan, Ion Nistor, Mareşalul Ion Antonescu etc.
276
8. înaintează Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional propunerile privind
recunoaşterea de către Guvern a statutului de utilitate publică pentru organizaţiile neguvernamentale
cu activitate în domeniul vieţii religioase, potrivit legii;
9. avizează solicitările şi prelungirile de viză pentru cetăţenii străini care desfăşoară
activităţi religioase în România;
10. ţine evidenţa personalului monahal al cultelor recunoscute fără venituri în vederea
includerii în sistemul naţional al asigurărilor de sănătate;
11. colaborează cu sistemul educaţional şi avizează, alături de autorităţile publice cu
competenţe în domeniul învăţământului, planurile de învăţământ şi programele analitice pentru
predarea religiei, elaborate de cultele recunoscute;
12. sprijină cultele recunoscute în organizarea şi desfăşurarea activităţilor de asistenţă
religioasă şi socială în armată, penitenciare, spitale, în cămine de bătrâni, case de copii şi în alte
instituţii, precum şi în familii care se confruntă cu nevoi speciale;
13. sprijină cultele recunoscute în activitatea de evidenţă, păstrare, conservare, restaurare şi
punere în valoare a bunurilor culturale mobile şi imobile, aflate în proprietatea sau în folosinţa
cultelor, în condiţiile legii;
14. ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere,
precum şi a personalului clerical şi laic din cadrul cultelor religioase, inclusiv din învăţământul
teologic neintegrat în învăţământul public, în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de
stat pentru salarizarea personalului cultelor religioase, potrivit legii;
15. ţine evidenţa unităţilor de cult ale cultelor religioase recunoscute care solicită sprijin
pentru salarizarea personalului clerical;
16. iniţiază acţiuni de relaţii externe cu instituţii de stat similare din alte ţări şi organizaţii
internaţionale neguvernamentale care se ocupă de garantarea şi respectarea libertăţii religioase,
precum şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului şi participă la manifestările organizate de
acestea;
17. elaborează studii şi sinteze documentare referitoare la viaţa religioasă din România,
precum şi despre activitatea cultelor şi organizaţiilor religioase din alte ţări; organizează dezbateri,
cu participarea specialiştilor români şi străini, privind teoria şi practica laică şi ecleziastică în acest
domeniu;
18. gestionează resursele financiare publice alocate pentru completarea fondurilor necesare
salarizării personalului clerical şi neclerical, potrivit legii;
19. acordă sprijin financiar, în condiţiile legii, pentru:
277
a) construirea, în condiţiile aprobării documentaţiilor tehnico-economice potrivit
reglementărilor în vigoare, precum şi repararea lăcaşurilor de cult care aparţin cultelor religioase
recunoscute din România;
b) restaurarea şi conservarea lăcaşurilor de cult care sunt monumente istorice şi care aparţin
cultelor recunoscute din România;
c) restaurarea şi conservarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil ale cultelor
religioase recunoscute în România;
d) completarea fondurilor proprii necesare întreţinerii şi funcţionării unităţilor de cult cu
venituri mici sau fără venituri;
e) amenajarea şi întreţinerea muzeelor cultural-religioase;
f) achiziţionarea de imobile necesare desfăşurării activităţilor unităţilor de cult şi de
asistenţă socială şi medicală susţinute de acestea;
g) sprijinirea activităţilor de asistenţă socială şi medicală organizate de cultele religioase
recunoscute din România în spitale, centre de plasamente, cămine pentru bătrâni şi alte forme de
asistenţă;
h) susţinerea unor acţiuni cu caracter intern şi internaţional realizate de cultele religioase
recunoscute din România;
i) construirea, amenajarea şi repararea clădirilor având destinaţia de aşezăminte de asistenţă
socială şi medicală ale unităţilor de cult;
j) construirea şi repararea sediilor administrative ale eparhiilor sau ale centrelor de cult;
k) construirea şi repararea sediilor unităţilor de învăţământ teologic proprietate a cultelor
recunoscute;
20. controlează modul de utilizare a fondurilor primite de către culte de la bugetul de stat,
potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea prevederilor legale;
21. sprijină cultele religioase, la cerere, în organizarea evidenţei contabile, statistice, în
concordanţă cu legislaţia de specialitate, asigurând colaborarea acestora cu instituţiile de sinteză.
CONCLUZII
Suntem astăzi martorii unei dinamici spectaculoase a relaţiilor sociale interne şi
internaţionale. Trăim într-o lume a marilor prefaceri care ne arată atât aspectele ei pozitive, cât şi pe
cele negative. Individul, ca şi statul, este obligat să participe activ la aceste transformări în scopul
realizării unei adaptări corespunzătoare evoluţiei fireşti a societăţii. Legea şi implicit juriştii,
teologii, sunt printre aceia care îşi pot aduce aportul pozitiv, benefic, la realizarea unei armonii între
finalitatea normelor juridice şi dezvoltarea societăţii, gândirii, culturii şi civilizaţiei. Funcţiile
statului în societăţile democratice au căpătat noi valenţe, acordându-se atenţie sporită celei sociale, 278
care contribuie la dezvoltarea societăţii în ansamblul său, dar în egală măsură contribuie la
satisfacerea nevoilor individului.
În studiul de faţă am încercat să aprofundăm relaţia dintre Stat şi Biserică, precum şi
impactul legislaţiei naţionale asupra bunei desfăşurări a vieţii religioase. Tematica aleasă poate
preocupa deopotrivă atât pe teologi, pe jurişti, cât şi pe orice creştin, pentru a nu deveni vulnerabili
în faţa acelora care în mod voit sau nu le încalcă anumite drepturi, ştiut fiind faptul că, în plan
ideatic, fiinţa umană are anumite drepturi fundamentale, care nu pot fi ignorate. Toate aceste
drepturi trebuie să se regăsească reglementate în legislaţia naţională. În acest scop, am găsit de
cuviinţă să contribuim efectiv la lămurirea unor aspecte sensibile din punct de vedere canonico-
juridic, făcând o analiză amplă a principalelor legi de Stat, care determină azi în mod esenţial
cuprinsul juridic laic al tradiţiei nomocanonice a Bisericii noastre. Sub aspectul ei văzut, de
instituţie umană, Biserica creştină a avut şi are nevoie, pentru îndeplinirea misiunii sale, de norme
juridice. De aceea mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului său, se supun în parte
formelor de drept.
Încă din primul capitol am urmărit să evidenţiem evoluţia raporturilor dintre Stat şi
Biserică, de-a lungul vremii. Pornind de la întinderea istorică şi existenţa pe plan european, am
prezentat relaţia dintre Biserică şi Stat, reliefând legislaţia romano-bizantină privind Biserica, adică
legislaţia care a stat la baza principalelor norme de drept care au reglementat relaţiile Bisericii cu
Statul, multe dintre ele păstrându-şi valoarea şi fiind actuale până în ziua de azi.
S-a putut vedea astfel că Biserica întreţine raporturi de colaborare şi înţelegere cu
autorităţile Statului. Normalizarea relaţiilor Biserică-Stat nu trebuie să apară ca o concesie a puterii
politice ci ca o dorinţă de colaborare spre binele omului care nu suportă diviziunea între cetăţean şi
creştin. Ceea ce poate da profunzime şi coerenţă pe termen lung atitudinii Bisericii în relaţia cu
Statul şi cu societatea civilă este elaborarea unei teologii, pe cât de fidelă criteriilor sale tradiţionale,
pe atât de receptivă la problemele cu care se confruntă societatea din zilele noastre. Eficienţa
deciziilor instituţiei eclesiale şi eficienţa misiunii ierarhilor şi preoţilor, depind de acurareţea
manierei teologice în care sunt abordate principalele elemente socio-politice ale contextului actual.
În cel de-al doilea capitol am făcut o scurtă incursiune în istoria statului şi dreptului
românesc pentru a scoate în evidenţă trecerea de la dreptul bisericesc la cel laic.
Pravilele au fost cele dintâi nomocanoane, care, deşi erau inspirate din legile romano-
bizantine, erau adaptate condiţiilor sociale şi de viaţă ale românilor. În pravilele româneşti dreptul
canonic coabita cu dreptul laic, existând un paralelism între instanţele de judecată ale statului şi cele
religioase, între sancţiunile laice şi pedepsele spirituale. Biserica avea prin reprezentanţii ei un rol
important în împărţirea dreptăţii mai ales în domeniul dreptului civil şi al familiei.
279
În epoca fanariotă au apărut primele coduri de legi, care sistematizau normele juridice de
până atunci şi deşi erau influenţate de principiile juridice ale timpului, acordau o importanţă
deosebită vieţii religioase, recunoscând totodată rolul Bisericii în viaţa statului. Punctul culminant al
legiferării statului în domeniul bisericesc a fost atins în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,
când statul intervine în mod brutal dar eficient în viaţa Bisericii. Sub influenţă occidentală, Cuza a
reformat tot sistemul juridic românesc, laicizându-l. Dacă prin legile anterioare se încerca o
separare între normele canonice şi cele laice, prin apariţia Statului Român şi reformarea totală a
sistemului legislativ, după modelul occidental, apar primele coliziuni între normele de drept canonic
şi cel de drept civil şi dreptul familiei.
Ultimele două capitole conţin o evaluare canonico-juridică a legislaţiei bisericeşti şi a celei
de stat cu privire la Biserică, cuprinzând principalele acte normative adoptate începând cu anul
1859 până în prezent.
Începând cu unirea Principatelor române, s-a asistat la o evoluţie şi metamorfoză continuă a
reflectării vieţii religioase în plan juridic, cu alte cuvinte s-a lucrat neîntrerupt la elaborarea unor noi
principii şi norme juridice care au modelat şi direcţionat organizarea şi activitatea Bisericii.
După anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a cărui regim a
impus timp de decenii o strictă limitare a activităţii bisericii atât pe teren practic, cât şi teoretic,
Biserica a fost exclusă din instituţiile publice de care era legată tradiţional - şcoala, spitalele,
penitenciarele, armata.
După căderea comunismului, Biserica este reintegrată în viaţa publică conform noilor
prevederi constituţionale.495 În perioada care a urmat, în ţara noastră a avut loc o mare desfăşurare
de energii şi iniţiative pe planul revigorării acţiunii bisericeşti şi religioase şi s-au desfăşurat ample
dezbateri referitoare la relaţiile dintre Stat şi Biserică şi la modul în care drepturile şi libertăţile
religioase trebuie garantate şi ocrotite.. Autorităţile publice au acţionat pentru crearea cadrului
juridic şi politic necesar constituirii unor noi relaţii Stat-Biserică, bazate pe respectarea misiunii
specifice şi a demnităţii fiecărei instituţii şi pe creşterea responsabilităţii în vederea colaborării
pentru promovarea binelui comun şi a intereselor generale ale societăţii.
Privind dintr-o perspectivă administrativ-politică, guvernele care s-au succedat la
conducerea ţării au pus fiecare un mare accent pe libertăţile democratice de care se bucură cetăţenii,
însă Biserica este cea care dă o direcţie morală acestei libertăţi. Acolo unde Statul nu rezolvă
problemele cele mai personale, Biserica reuşeşte să ofere cetăţenilor un ideal, un model.
495 Treptat, după 1990, Biserica a început să-şi desfăşoare activitatea în toate aceste instituţii, pe baza unor protocoale încheiate între Patriarhia Română şi organele reprezentative ale instituţiilor respective.
280
Sistemul politic românesc se bazează pe principiul separării bisericilor faţă de stat, chiar
dacă acest principiul nu a fost în mod expres enunţat. În acest sens, Constituţia prevede: „Cultele
religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia…” (art. 29, alin. 5).
Cultele şi asociaţiile religioase au dreptul de a se manifesta fără nici o interdicţie în rândul
credincioşilor lor, Statul Român recunoscând şi respectând libertatea şi autonomia acestora.
S-au întreprins o serie de măsuri legislative şi administrative pentru a asigura o deplină şi
reală egalitate a cultelor în faţa legii, ca şi condiţiile necesare pentru eliminarea manifestărilor de
inegalitate sau intoleranţă religioasă sau confesională.
De asemenea, au fost adoptate şi alte măsuri menite să înlăture abuzurile suferite de
Biserică în timpul regimului comunist. Biserica Greco-Catolică a fost din nou recunoscută legal. A
fost permisă activitatea altor grupări religioase interzise în timpul comunismului, s-a admis
constituirea unor noi organizaţii religioase, înfiinţate în general de misionari străini. În felul acesta
tabloul confesional al României de astăzi s-a îmbogăţit considerabil.
Ansamblul măsurilor întreprinse a constituit fundamentul Legii nr. 489/2006 privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, elaborată cu aportul reprezentanţilor tuturor
cultelor religioase din România. În redactarea acestei legi, s-a ţinut seama de prevederile
Constituţiei României – 1991 (2003), ca şi ale convenţiilor internaţionale ratificate de ţara noastră în
domeniul drepturilor omului, asigurând şi garantând libertatea religioasă tuturor cetăţenilor români,
fără distincţie de naţionalitate, rasă, sex, apartenenţă religioasă sau confesională.
Pe baza prevederilor art. 29 din Constituţia României - 1991 (2003), referitoare la
sprijinirea de către Stat a cultelor religioase, au fost adoptate o serie de acte normative (legi,
ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului României) pentru acordarea de facilităţi materiale din
partea Statului Român, tuturor Cultelor Religioase care solicită acest sprijin, în următoarele
domenii: Construirea a peste 1500 lăcaşuri de cult, conservarea şi restaurarea celor mai importante
construcţii ecleziale care fac parte din patrimoniul naţional, cu contribuţia financiară majoră din
partea statului; repararea vechilor lăcaşe de cult şi asigurarea unei contribuţii de la buget pentru
cheltuielile de întreţinere a unităţilor de cult.
Retrocedarea bunurilor confiscate de stat în perioada 1948-1989 a făcut obiectul mai multor
acte normative: Recent, a fost adoptată o Lege cu privire la retrocedarea tuturor bunurilor
bisericeşti care au fost preluate de stat în perioada 1945-1989. Această lege se află în faza de
aplicare.
În învăţământul public s-a introdus, din anul 1990, orele de educaţie moral-religioasă
pentru elevi (astǎzi, disciplina se numeşte religie), ca obiect facultativ, opţional şi obligatoriu.
S-a luat măsura acordării asistenţei religioase în armata română, în spitale şi aşezămintele
de asistenţă socială. În acest sens, a fost elaborată Legea clerului militar şi a asistenţei religioase în
281
armată, ca şi un Regulament de organizare şi funcţionare a acestui cler, precizându-se că
participarea militarilor la activităţile religioase este facultativă şi că asistenţa religioasă va fi
acordată ţinând cont de apartenenţa confesională a militarilor.
Pentru completarea bazei materiale a Bisericilor, Legea fondului funciar stipulează
atribuirea în proprietate a unei suprafeţe de teren arabil de până la 10 hectare pentru fiecare parohie
şi până la 50 hectare pentru mănăstiri şi 100 hectare pentru centre diocezane, precum şi până la 50
hectare de pădure.
Bisericile au buget propriu, realizat prin contribuţia benevolă a credincioşilor şi vânzarea
diverselor obiecte de cult, ca şi prin subvenţii financiare acordate de stat. Salariile personalului
cultelor sunt asigurate de stat la nivelul încadrării de bază şi sunt completate din venituri proprii.
O altă măsură întreprinsă de Stat pentru a ajuta cultele constă în exceptarea de la plata
impozitului pentru produsele şi serviciile executate în unităţile aparţinând cultelor şi necesare
desfăşurării activităţii de cult.
De asemenea, s-au creat facilităţi pentru atribuirea de terenuri de către Stat pentru
construirea de noi biserici.
Formarea personalului clerical în şcoli teologice de nivel mediu şi universitar, care aparţin
cultelor. Actualmente există 164 şcoli teologice de nivel superior, mediu şi post-liceale. Acestea au
fost integrate în sistemul de învăţământ public, beneficiind de aceleaşi drepturi ca şi unităţile
şcolare publice inclusiv salariul corpului didactic şi bursele elevilor şi studenţilor.
Subliniem că repartizarea pe culte a subvenţiilor se face nediscriminatoriu, pe baza deplinei
egalităţi a cultelor în faţa legii, în funcţie de cerinţele reale şi de urgenţele intervenite în
soluţionarea cazurilor concrete. Subvenţiile financiare sunt repartizate cultelor în mod proporţional
cu numărul credincioşilor acestora.
Tot în sprijinul cultelor religioase s-a emis reglementarea care stabileşte exclusivitatea
acestora în producerea de bunuri şi obiecte necesare cultului. De asemenea statul a acordat cultelor
şi unele facilităţi fiscale şi vamale.
Cadrul legal creat, precum şi sprijinul material acordat cultelor determină desfăşurarea
firească, liberă a vieţii religioase. Se poate astfel afirma că libertatea religioasă şi de credinţă sunt pe
deplin asigurate şi garantate în România.
Elaborarea legislaţiei interne în materie de religie şi convingeri trebuie să aibă în vedere
următoarele valori: libertatea internă (forum internum), libertatea externă (forum externum),
egalitatea şi nediscriminarea, neutralitatea şi imparţialitatea, caracterul non-coercitiv, toleranţă şi
respect, dreptul la asociere, dreptul la reparaţii efective pentru revendicări în domeniul religios.
282
În acest context, dezvoltarea unui drept civil religios competent este o mare necesitate
pentru ţara noastră. Avem mare nevoie de noi legi sau regulamente care să creeze cadrul legal
corespunzător manifestării libere şi autentice a sentimentului religios, în general, şi al vieţuirii
ortodoxe, în special. Dar acest proces extrem de complex, trebuie să aibă în vedere, mai ales,
următoarele aspecte:
1. Valorificarea obiectivă şi eficientă a tradiţiei noastre istorice. Tradiţia noastră istorică
poate furniza legiuitorului soluţii viabile şi-l poate atenţiona asupra eliminării erorilor sau
violenţelor de drept produse în trecut. Tradiţia şi continuitatea constituie valori ale oricărui sistem
de drept din lume, cu atât mai mult, în România nu putem ignora atât tradiţia bizantină
nomocanonică, precum şi orientarea legislaţiei româneşti spre tradiţia vest-europeană.
2. Integrarea dreptului civil religios din România în context european. Noul drept civil
religios din România trebuie integrat contextului european, dar nu în sensul unei uniformizări, ci în
sensul unei unităţi în diversitate. Uniformizarea, de fapt, nici nu poate fi posibilă, pentru că între
ţările Uniunii Europene nu există uniformitate. Europa este un spaţiu al diversităţii coerente, iar nu
un spaţiu uniform sau al unei diversităţi divergente. Integrarea dreptului civil religios românesc în
Europa trebuie să se facă în sensul respectării unor principii comune, a respectării drepturilor
fundamentale ale omului, a respectării democraţiei, dar şi cu păstrarea specificului nostru.
3. Armonizarea dreptului civil religios cu dreptul canonic ortodox. Această armonizare
trebuie înţeleasă în sensul că filosofia dreptului civil religios românesc nu poate să impună sau să se
suprapună principial cu fundamentul teologic al dreptului canonic ortodox. Filosofia dreptului civil
religios trebuie să fie una simplă, aceea de a crea contextul manifestării dreptului canonic ortodox,
iar nu a căuta să impună principii care contravin doctrinei ortodoxe. Altfel, sistemul de drept civil
poate ajunge în conflict cu sistemul de drept canonic, iar libertatea religioasă poate fi afectată.
Dreptul canonic ortodox nu trebuie să fie, în niciun caz vulnerabil în faţa dreptului de stat. Pentru
aceasta statul trebuie să ofere garanţii legale, ca atunci când unele prevederi canonice sunt în
conflict cu cele civile, Biserica să nu poată fi trasă la răspundere, ci să aibă deplină libertate de
manifestare. Sigur că aceste situaţii sunt foarte rare, tocmai de aceea trebuie ca Biserica să aibă
dreptul la situaţii de excepţie.
Această armonizare este foarte importantă şi foarte delicată pentru vremea de astăzi şi cere
o pregătire temeinică, atât juridică, precum şi teologică. Ea înseamnă redescoperirea vechii şcoli
româneşti de drept, din care dreptul canonic era parte integrantă, care a dat valoroşi specialişti.
Eliminarea dreptului canonic din facultăţile de drept din România, în perioada comunistă, a dus la o
sărăcire a pregătirii juridice. Acest lucru se poate constata, cu regret, prin argumentele incomplete şi
eronate cu care anumiţi analişti şi declaraţi experţi în domeniul dreptului canonic îşi susţin ideile pe
diverse posturi media sau în presă.
283
De aceea viziunea legislatorului român trebuie să ia în calcul dreptul intern al fiecărui cult
în general, dar mai ales dreptul canonic ortodox, pentru a nu intra în conflict cu acesta. Statul şi
Biserica, în societatea de azi, nu mai pot avea concepţii identice, dar aşa cum statul îşi apără legile
lui, tot aşa trebuie lăsat Bisericii dreptul de a-şi apăra legile sau canoanele ei.
Statul român, pentru a-şi realiza menirea actuală şi viitoare, are nevoie de sprijinul şi
colaborarea, în primul rând a Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a celorlalte Biserici, iar cultele,
pentru a-şi îndeplini misiunea divină şi umană, au nevoie de înţelegerea şi de ajutorul Statului. În
acest sens, Biserica colaborează activ cu instituţii ale administraţiei publice centrale: Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale; Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei Naţionale,
Ministerul Tineretului şi Sportului.
Un parteneriat viabil şi durabil între Stat şi Biserică este o de o reală necesitate. Trebuiesc
redactate, promovate şi adoptate acte protocolare între cele două instituţii pentru toate domeniile de
interes, toate acoperite prin diferite documente normative adecvate şi, nu în ultimul rând, de lege,
pentru că prin aceasta putem să vorbim de raporturi cu durabilitate instituţională.
Astăzi, Biserica se concentrează asupra activităţii religioase şi de ridicare a parametrilor
vieţii morale dar, în acelaşi timp, împreună cu instituţiile statale şi neguvernamentale, se preocupă
de satisfacerea tuturor trebuinţelor şi aspiraţiilor omului contemporan.496 Prin misiunea teologico-
socială asumată, Biserica are menirea de a oferi răspunsuri problemelor morale, dilemelor,
întrebărilor esenţiale ale cetăţenilor, dar şi de a iniţia modele şi de a propune căi de urmat.497
Ştiinţa, tehnologia, informatica, fac parte din dotările civilizaţiei, ele nu pot însă înlocui şi
nici înlătura cultura, credinţele, valorile spirituale. Cultura şi religia îi permit omului contemporan
să obţină un act de identitate, un paşaport cu ajutorul căruia poate călători în toate ţările, prin toate
punctele nodale ale noii modernităţi.
Religia a fost şi trebuie să rămână fermentul indispensabil culturii şi civilizaţiei omenirii.
Valorile morale şi spirituale esenţiale ale culturii europene au ca fundament religia creştină, iar
poporul român, cu toate vicisitudinile ultimilor patru-cinci decenii, le-a perpetuat şi păstrat în cea
mai mare măsură. Principiile morale izvorâte din religie sunt temeliile pe care se edifică binele
obştesc. Suport al vieţii morale şi sociale, religia este aşadar atât «auctoritas spiritualis», cât si
«auctoritas civilis». De aceea, nu putem vorbi de «homo europpaeus» fără să facem apel la
componenta sa spiritual creştină.
496 Subliniem importanţa implicării BOR în efortul de a găsi soluţii la problemele de muncă şi dezvoltarea programelor de asistenţă socială, prin semnarea unor protocoale: Protocolul de cooperare în domeniul incluziunii sociale, încheiat cu Guvernul României, şi Protocolul de cooperare privind parteneriatul în domeniul asistenţei medicale şi spirituale, încheiat cu Ministerul Sănătăţii Publice.497 La nivelul maselor din societatea actuală observăm un «creştinism» tot mai diluat, difuz, implicit şi improvizat sau chiar mimat, lipsit de consistenţă normativă şi spirituală, expus sincretismelor teoretice şi relaxărilor morale, şi legat de satisfacerea unor nevoi personale de securitate, optimizare şi fericire individuală în această viaţă.
284
Viaţa spirituală nu trebuie redusă la rolul uneia din multiplele manifestări ale
colectivităţilor, căci Biserica nu este doar o instituţie omenească oarecare, alături de şcoală, armată,
justiţie, fisc, sistemul sanitar, etc. Chiar şi atunci când legile statului îşi îndeplinesc corespunzător
menirea în societate, morala religioasă şi demersul educativ al bisericilor contribuie la prevenirea
producerii faptelor imorale, la întărirea moralităţii societăţii. Spaţiul spiritual al vieţii umane, relevat
omului şi cultivat de către acesta din timpuri străvechi, nu poate fi anulat deoarece el este propriu şi
inseparabil calităţii de om.
Biserica este cea care are menirea să păstreze şi să transmită aceste valori generaţiilor
viitoare, dar pentru aceasta are nevoie de un cadru legal în conformitate cu misiunea sa. Cât priveşte
B.O.R., esenţial este ca ea să devină conştientă de faptul că are resurse interne (valorice, canonice,
doctrinare, culturale şi umane) care pot fi fructificate şi la nivel social, politic, administrativ sau
civic.
Pe de altă parte, Statul are datoria să rezolve problemele sociale, culturale, economice şi de
altă natură. In aceste probleme, religia şi Biserica, au fost şi rămân factori determinanţi, care nu pot
fi neglijaţi fără a da naştere mai devreme sau mai târziu unor urmări imprevizibile, ca să nu spunem
devastatoare.
Conştiinţa religioasă crescândă se confruntă cu o schimbare de perspective nu numai în
România ci şi la nivelul Comunităţii Europene. Spectrul larg al relaţiilor juridico-religioase
privitoare la Bisericile de stat şi laicitate, neutralitate şi cooperare îşi are originea în imensa
diversitate din ţările comunitare. Uniunea Europeană trebuie să includă religia în dimensiunea sa
instituţională. Dacă ignoră acest lucru, nu face decât să conteste aspectele esenţiale ale vieţii
cetăţenilor ei.
Uniunea Europeană deţine un rol important în realizarea libertăţii oamenilor. Puţină lume
mai exclude azi, din definiţia Europei, tradiţia creştină. Cu toate acestea, dimensiunea religioasă a
construcţiei europene pare mult rămasă în urmă faţă de dimensiunea economică, politică şi social,
deşi Bisericile şi-au exprimat dorinţa de a fi printre protagoniştii acestui edificiu. Bisericile combat
ideea de laicitate a Uniunii Europene, acceptând-o însă pe cea de neutralitate şi de respectare a
individualităţilor specifice, căci Uniunea Europeană nu poate prelua pur şi simplu unul din
sistemele religioase existente.
Reîncreştinarea lumii nu se va putea face fără o înduhovnicire a normelor de drept, care
reglementează domeniul religios. Dreptul şi religia sunt sfere distincte şi ştiinţe ale vieţii omeneşti
dar ele există în interacţiune dialectică, întrepătrunse în permanenţă şi îmbogăţindu-se reciproc.
Etica creştină este îndreptată spre ceilalţi şi bazată pe dreptate şi deşi pune accent pe relaţia cu
Dumnezeu valorizează şi relaţiile sociale, căci prin aceasta din urmă se desăvârşeşte prima.
285
Dacă privim comparativ implicaţiile religiei şi ale dreptului constatam că religia aduce
spirit în procesele şi normele juridice, autoritatea de care acestea au nevoie pentru a obţine ascultare
şi respect. Religia acordă dreptului onestitatea ei structurală, moralitatea interioară. Ea conferă
dreptului autoritate şi legitimare prin inducerea respectului faţă de lege şi structurile autorităţii, prin
crearea unei credinţe în adevăr, dreptate, într-o dreptate care transcede utilitatea socială, în cetăţeni
şi subiecţii săi. Dreptul şi religia sunt două mari sisteme de valori şi credinţe care se întrepătrund.
Religia este inextricabil integrată în fiecare aspect al vieţii. Niciun sistem de drepturi, care ignoră
sau depreciază acest rol cardinal al religiei, nu poate fi respectat sau adoptat.
Lăsând libertate credinţei, normele juridice trebuie să reglementeze modul în care credinţa
se manifestă în forme sociale, devine publică şi intră în relaţii cu celelalte realităţi ale existenţei
societăţii.
*
Pornind de la legislaţia în vigoare privind viaţa religioasă din România, pe care am
prezentat-o în lucrarea de faţă, vom trage câteva concluzii asupra modului în care Biserica Ortodoxă
Română a dorit şi a reuşit să-şi asume rolul public pe care şi l-a propus prin statutul ei.
Rolul Bisericii ar putea fi acela de a se constitui în alternativă viabilă la serviciile sociale şi
educaţionale oferite de sistemul public de asistenţă socială, medicală şi de învăţământ de stat. De
altfel, scopul declarat al cultului majoritar din România, prin structurile sale specializate, este
„creşterea impactului şi eficienţei acţiunilor sociale ale organizaţiilor membre sau partenere şi ale
structurilor sociale ale Bisericii Ortodoxe Române, prin integrarea lor într-un răspuns unitar,
coordonat, coerent şi eficient la provocările sociale actuale”.498
În primul rând Biserica asigură asistenţă religioasă în unităţi militare, spitale, penitenciare
şi aşezăminte de ocrotire socială, organizează activităţi misionar-culturale cu tineretul, stabileşte
legături cu ONG-uri, asociaţii şi fundaţii de caritate.
O componentă importantă a relaţiei Stat - Biserică este familia. Astăzi, familia creştină se
confruntă cu criza economică (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), cu criza morală (divorţul,
abandonarea copiilor, libertinajul etc.), cu criza spirituală (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul
religios).499 Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul
vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica
alcoolului, drogului, violenţei, în sectarism şi suicid. În plus, criza familiei se manifestă şi în
abandonul copiilor de către părinţi şi în abandonul părinţilor de către copii, în numărul mare de
498 Din Raportul anual 2011 al Federaţiei Filantropia din cadrul Patriarhiei Române, la adresa: http://federatia-filantropia.ro/wp-content/uploads/2012/01/Raport-2011-RO.pdf499 Cauzele sunt multiple şi complexe: declinul demografic al populaţiei tinere, ca o consecinţă a migraţiei tinerilor datorată sărăciei, mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice ce accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă.
286
avorturi şi chiar în creşterea numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea
delincvenţei juvenile.
Având în vedere problemele sociale şi familiale enumerate, sectorul social-filantropic al
Bisericii vine să coordoneze activităţi social-caritative, educaţionale, de asistenţă medicală şi
consiliere psihologică desfăşurate prin mijloace adaptate acestor situaţii concrete: aşezăminte socio-
medicale, centre de informare şi consiliere pentru persoane cu dizabilităţi, birouri de consultanţă şi
orientare profesională, programe de susţinere a elevilor merituoşi pentru continuarea studiilor,
cabinete medicale şi stomatologice, farmacii, programe de combatere a traficului de fiinţe umane,
servicii socio-medicale de îngrijire la domiciliu a bolnavilor. Concret, implicarea Bisericii în
societate se materializează prin ajutorarea celor suferinzi şi marginalizaţi, dar şi a cetăţenilor aflaţi
în instituţii medicale sau de asistenţă socială. Această activitate se extinde din plan personal către
forme instituţionalizate, organizate la diferite niveluri de către unităţile bisericeşti, şi prin structuri
stabile susţinute cu sprijinul Statului sau prin parteneriate cu diferite organizaţii umanitare.
Totodată, observăm că serviciile medicale de îngrijiri paliative, derulate prin centrele de
profil patronate de Biserică500, au rol preventiv şi scop declarat de a ameliora durerea bolnavilor
aflaţi în stadiu terminal. Prin acordarea asistenţei medicale, a consilierii psihologice şi spirituale, se
previne apariţia depresiei sau cronicizarea acesteia, precum şi sinuciderea pacienţilor care au dureri
insuportabile. De asemenea, sunt avute în vedere familiile care au nevoie de psihoterapie, din cauza
schimbărilor emoţionale apărute în urma doliului. Sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe
Române se află: 121 de centre pentru copii, 35 de centre pentru persoane vârstnice, 106 cantine
sociale şi brutării, 52 de centre de diagnostic şi tratament, cabinete medicale şi farmacii sociale, 23
de centre de consiliere şi asistenţă a familiilor în dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de
fiinţe umane.
De altminteri, s-a observat că există o prevedere expresă în Legea cultelor - art. 10 (7):
„Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale” - care
poate contribui decisiv la ameliorarea serviciilor sociale într-o ţară care, oricât de mare ar fi indicele
anual al creşterii economice, va avea multe decenii de acum înainte un deficit major în finanţarea
sistemelor de asigurări sociale şi de asistenţă medicală. Actuala criză financiară la nivel mondial
reprezintă un semnal de alarmă în acest sens şi justifică opţiunea combinării sistemului public cu cel
privat, a resurselor colective cu cele personale, prezenţa în acest proces a Bisericii în calitatea ei de
furnizor de servicii sociale fiind cât se poate de oportună.
500 În Bucureşti, funcţionează Centrul de Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie aflat sub jurisdicţia canonică şi administrativă a Arhiepiscopiei Bucureştilor. Centrul a fost construit pe baza unui proiect de finanţare din partea Ambasadei Elveţiei, cu sprijinul Primăriei Sectorului 2 şi al Fundaţiei „Hilfsverein Nymphenburg” din Germania.
287
Astăzi Biserica ar mai avea multe de făcut mai ales dacă observăm fenomenul sărăciei
materiale, al sărăciei spirituale (secularizarea - din perspectiva îndepărtării de trăirea profundă a
credinţei autentice), al migraţiei forţei de muncă şi al însingurării individualiste crescânde. Având în
vedere aşadar realitatea dură a zilelor noastre, trebuie intensificată misiunea educaţională şi social-
caritabilă a Bisericii, în special prin implicarea tinerilor în proiecte ce vizează categoriile sociale
defavorizate. De aceea, sperăm să se identifice şi să se concretizeze noi posibilităţi de cooperare
între Biserică şi instituţiile statului, care să contribuie mai mult la atenuarea crizei economice şi
morale şi la prevenirea în general a fenomenelor de alienare spirituală şi socială ce diminuează
calitatea vieţii. Rolul implicării Bisericii se evidenţiază a fi esenţial în formarea tinerilor şi a
cetăţenilor în general, în lumina moralei şi a unei vieţi spirituale şi conjugale sănătoase, fireşti. Din
punctul nostru de vedere, educaţia familială, apoi cea şcolară, precum şi cea din biserică au un rol
fundamental în contracararea acestor tendinţe ce pot prolifera în lumea noastră tot mai desacralizată
şi desacralizantă. Căci Biserica, ca instituţie creatoare şi formatoare de opinie, cultură şi atitudine
creştină şi civică, alături de şcoală, sunt principalele instituţii de educaţie a unui popor.
Cunoscută fiind importanţa educaţiei în formarea omului, Biserica e chemată să participe
mai activ la crearea climatului favorabil unei construcţii sociale bazate pe respectul deplin al
drepturilor omului, inclusiv al libertăţii religioase, şi alături de învăţământul de toate gradele,
instituţiile de cercetare, mass-media să promoveze valorile şi tradiţiile româneşti într-un mod
creator şi înnoitor, care să conducă la progresul societăţii.
Propuneri
Finalizând cercetarea, şi urmărind atenuarea efectelor dificultăţilor economice, a
dezorientării morale şi spirituale a societăţii româneşti actuale, considerăm util să formulăm câteva
propuneri de consolidare a relaţiei Biserică - instituţii publice, inclusiv prin creşterea nivelului de
absorbţie a fondurilor europene. De asemenea considerăm utilă şi o propunere legislativă.
1. Implicarea Bisericii în accesarea de fonduri europene şi naţionale pentru proiecte
sociale. În conformitate cu date statistice furnizate de EUROSTAT501, România se numără printre 501 Eurostat este organismul Comisiei Europene care se ocupă cu statistica.
288
ţările cu cea mai mare rată a riscului de sărăcie din UE. În plus, 32,2% dintre români suferă de
sărăcie severă (față de media UE de 8,1%). În contextul înrăutăţirii climatului economic naţional,
european şi global din ultimii trei ani, datorat crizei economico-financiare, creşterea nivelului de
absorbţie a fondurilor europene şi naţionale de către Biserică, pentru proiecte de asistenţă socială ar
avea desigur efecte benefice. Cadrul legislativ actual oferă posibilitatea finanţării proiectelor
amintite prin accesarea acestor fonduri – de la UE prin Programul Operaţional Regional 2007-
2013 (P.O.R.-REGIO), iar la nivel naţional prin Ordonanţa Guvernului nr. 82/2001 privind
stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase
recunoscute din România.
Astfel, Biserica poate să acceseze fonduri prin P.O.R.-REGIO pentru proiecte care au ca
obiect reabilitarea/modernizarea/dezvoltarea şi echiparea infrastructurii serviciilor sociale.502
Beneficiarii Programului sunt: autorităţi ale administraţiei publice locale în parteneriat cu furnizori
de servicii sociale de drept privat, acreditaţi în condiţiile legii, printre care şi unităţile de cult.
Considerăm că punerea în practică a propunerii expuse mai sus ar putea contribui la sporirea
efectelor misiunii umaniste a Bisericii, care îşi va face simţită şi văzută prezenţa mai pregnant în
societate. Prin misiune umanistă ne referim la aprecierea şi apărarea demnităţii şi libertăţii omului,
grija faţă de cetăţean şi de valorile spirituale şi materiale ale existenţei sale.
2. Implicarea Bisericii în conservarea patrimoniului cultural naţional prin accesarea de
fonduri europene şi naţionale. În aceste cazuri unităţile de cult pot să acceseze fonduri prin acelaşi
P.O.R.-REGIO 2007-2013503 pentru proiecte care au ca obiect restaurarea şi valorificarea durabilă a
patrimoniului cultural, precum şi crearea/modernizarea infrastructurilor conexe, ţinând cont de
faptul că cea mai mare parte a patrimoniului cultural naţional românesc o reprezintă patrimoniul
religios. În cadrul acestui domeniu major de intervenţie se finanţează proiecte care au ca obiectiv
conservarea, restaurarea, consolidarea, reabilitarea şi protejarea monumentelor istorice. Beneficiarii
Programului sunt: unităţi de cult care au în proprietate lăcaşuri de cult şi imobile monumente
istorice.
Din punctul nostru de vedere, monumentele istorice reprezentate de biserici, mănăstiri, case
de rugăciune, cimitire, ce constituie bunuri valoroase ale patrimoniului cultural naţional (unele chiar
din patrimoniul universal UNESCO) ar trebui să fructifice mai mult aceste fonduri. Astfel, prin
accesarea fondurilor europene în acest scop, Biserica poate veni în completarea contribuţiei
Statului, care garantează şi asigură prin lege protejarea monumentelor istorice.504
502 Axa prioritară 3 - Îmbunătăţirea infrastructurii sociale, Domeniul major de intervenţie 3.2.503 Axa prioritară 5 - Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului, Domeniul major de intervenţie 5.1.504 Cf. art.7, al.1 din Legea nr. 422/2001 republicată, privind protejarea monumentelor istorice.
289
3. Suplimentarea finanţării Bisericii, în afara fondurilor alocate de la Bugetul de Stat, prin
identificarea şi gestionarea unor surse/programe/activitaţi alternative generatoare de venituri sau
pe bază de parteneriate prin care să se găsească/identifice surse de finanţare:
a. Încheierea de parteneriate cu agenţii economici care sunt dispuşi să contribuie financiar
la activitatea socială a Bisericii sau pot oferi diferite tipuri de produse (de ex. materii prime, produse
agricole);
b. Strângerea de fonduri pentru dezvoltarea acţiunilor sociale prin organizarea de
evenimente culturale (muzicale, artistice, expoziţionale, muzeografice) şi de programe/oferte
turistice;
c. Susţinerea activităţilor sociale a parohiilor prin dezvoltarea activităţilor generatoare de
venit (de ex. exploatarea şi valorificarea produselor de vinificaţie, apicultură, agricultură, ţesături
etc.).
4. Preluarea din sarcinile şi atribuţiile Statului de către Biserică. Ţinând cont de
dificultăţile întâmpinate de Stat prin instituţile sale administrative în rezolvarea problemelor cu
caracter social, propunerea noastră constă în degrevarea bugetului public-naţional cu privire la
cheltuielile ce trebuie efectuate cu categoriile sociale defavorizate, prin susţinerea acestora de către
Biserică, inclusiv prin activităţi de promovare a incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile. Ne
referim mai exact la înfiinţarea şi dezvoltarea la nivel naţional de instituţii şi aşezăminte din reţeaua
unităţilor social - filantropice şi medicale, cum ar fi: spitale, farmacii, cabinete stomatologice,
aziluri de bătrâni, centre pentru persoanele fără adăpost, orfelinate, cantine sociale.505
5. Crearea unui cadru organizat în care instituţiile fundamentale ale societăţii - familia,
biserica şi şcoala - să acţioneze coerent şi concertat în definirea şi desăvârşirea spirituală şi
culturală a tinerilor. Această misiune s-ar putea realiza şi prin revigorarea obiceiurilor creştine şi a
tradiţiilor româneşti în detrimentul nonvalorilor importate şi asimilate din Occident prin mass-
media.
Prin constatările la care am ajuns, dar mai ales prin concluziile şi propunerile formulate am
încercat, din punctul nostru de vedere, să exprimăm idei ce pot contribui la consolidarea
mecanismelor juridice de protecţie a libertăţii religioase, la cât mai buna înţelegere a rolului activ şi
benefic al Bisericii în societate prin misiunea educaţională, filantropică, socială şi chiar medicală pe
care o îndeplineşte (misiune pe care Biserica şi-a asumat-o prin statutul ei) precum şi să exprimăm
opinii referitoare la efectele interacţiunii Bisericii cu Statul (administraţia publică), inclusiv sugestii
de îmbunătăţire a cadrului de cooperare a acestor entităţi laice şi religioase.
505 Acest model funcţionează deja de mai mulţi ani la Iaşi, creat şi coordonat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, dovedindu-se un model viabil.
290
6. Introducerea în Codul Penal a unui articol care să interzică prozelitismul.
Organismele juridice şi politice din ţara noastră506 manifestă de multe ori o prudenţă excesivă în
reglementările referitoare la culte şi biserici. Legile referitoare la culte sunt permisive, nu cuprind
sarcini speciale şi sunt înţelese de multe ori ca recomandări şi referinţe.
Fiecare Biserică, fiecare comunitate religioasă are dreptul, potrivit propriei vocaţii, să-şi
aprofundeze mesajul şi să încerce să-i convingă pe toţi ceilalţi de autenticitatea acestuia. Acest drept
trebuie respectat şi protejat. Nu însă şi acţiunile de prozelitism agresiv şi lipsit de respect faţă de
convingerile celorlalţi. Singura armă a credinţei este şi trebuie să rămână cuvântul.507
Noile denominaţiuni religioase pun un accent deosebit pe activitatea de difuzare a propriilor
învăţături. În acest scop sunt investite însemnate mijloace materiale, financiare şi de logistică şi
importante resurse umane; toţi adepţii, în funcţie de nivelul de pregătire şi de capacitatea de
persuasiune, au atribuţii ample în această activitate.
Printr-un discurs în care se amestecă stângaci agresivitatea cu atitudinea de victimă, sectele
neoprotestante nu încetează să se plângă de discriminarea la care sunt supuse din partea majorităţii
ortodoxe. Este trecută cu tăcerea politica expansionistă, faptul că după 1990 încoace România a fost
ţinta predilectă a prozelitismului sectar din Europa de Est. Peste 300 de secte şi grupări au încercat
să se instaleze în România, unele cu mai mult succes decât altele. Activitatea sectelor, vechi şi noi,
nu se limitează la câştigarea prin propagandă de noi membri. Influenţa politico-financiară este, din
nefericire, principala armă şi cea mai eficace a invaziei sectare. După faza zgomotoasă de la
începutul anilor 1990, suntem de câţiva ani într-o perioadă de acalmie. Fără să fi cunoscut treceri în
masă, sectele se pregătesc pentru o confruntare pe termen lung şi ştiu foarte bine ce atuuri
propagandistice au într-o ţară membră a Uniunii Europene.
Actualele organizaţii religioase folosesc cele mai avansate şi eficiente tehnici laice din
domeniul persuasiunii şi al convertirii. Din păcate, unele merg până la folosirea narcoticelor şi a
altor mijloace de manipulare care lezează integritatea psihică şi fizică a omului. Din aceste motive,
reprezentanţii Bisericii noastre, dar şi specialişti laici şi autorităţi publice, acuză unele organizaţii că
practică prozelitismul agresiv, care încalcă drepturile şi libertăţile altor credincioşi.
De aceea consider că trebuie făcută distincţia necesară între conceptele de evanghelizare, de
propagandă religioasă, de răspândire a propriilor învăţături religioase - ca dimensiune esenţială a
libertăţii religioase -, pe de o parte, şi prozelitism sau prozelitism agresiv, pe de alta, care în unele
medii religioase, culturale şi chiar politice are conotaţii peiorative, negative. Se consideră că
506 Această tendinţă se observa şi la nivel european.507 Să nu uitam ce spunea cândva, în momentul în care creştinismul se desprindea de iudaism, rabinul Gamaliel: „Dacă un lucru este de la Dumnezeu, va rămâne. Dacă nu, va trece”.
291
instituţiile Statului nu au dreptul să se implice în prevenirea sau interzicerea unor acţiuni de
prozelitism până nu se va realiza o definiţie juridică a acestui concept.508
În condiţiile în care în România au fost legiferate culte noi şi au fost recunoscute multe
asociaţii religioase, considerăm necesar ca teologii şi doctrinarii bisericilor şi ai asociaţiilor
religioase, împreună cu juriştii, politologii şi sociologii etc., să iniţieze o dezbatere care să se
finalizeze prin adoptarea unor puncte de vedere comune, care apoi să poată fi operaţionalizate în
acte normative, care să aibă menirea de a înlătura orice posibile fricţiuni şi acuzaţii între diferiţii
subiecţi ai vieţii noastre religioase. Astfel, în noul Cod Penal ar putea fi introdus un articol care să
interzică prozelitismul religios şi să prevadă posibilitatea aplicării unei sancţiuni în cazul în care
faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii respective.
În absenţa unor prevederi legislative care să dezvolte în mod clar un climat de bună
convieţuire, calea spre prozelitism şi învrăjbire religioasă rămâne deschisă. Deşi nu există nici în
Constituţie un articol clar, există totuşi câteva articole de lege care interzic prozelitismul religios.
Legea audio-vizualului interzice în mod expres sponsorizarea emisiunilor care fac prozelitism
religios, iar Legea educaţiei naţionale (Art. 7, alin. (1), interzice prozelitismul religios în şcoli.
Problema atragerii prin mijloace necinstite a membrilor unei confesiuni la altă confesiune
sau sectă509 priveşte nu numai viaţa interconfesională, ci şi pe cea socială, atâta vreme cât
provocările prozelitiste stau la baza tulburărilor şi a tensiunii dintre comunităţi şi persoane. Efectele
profund nocive ale invaziei sectare se vor vedea cel mai bine în viitor, când poate va fi prea târziu
pentru corecturi de proporţii.
În final, doresc să-mi exprim convingerea că organele abilitate ale Statului vor acţiona cu
adevărat în spiritul Legii, declanşând procedurile cuvenite pentru sancţionarea celor care încalcă
Legea. În fond, Democraţia înseamnă un cadru legislativ bine elaborat, în concordanţă cu cerinţele
vieţii şi ale timpului, însoţit de un grad ridicat de aplicare a spiritului şi literii legii.
508 Până acum majoritatea partidelor politice şi oamenii de ştiinţă din ţările democratice, cu excepţia Greciei, au considerat că însăşi încercarea de a defini din punct de vedere juridic prozelitismul duce la crearea unor premise favorabile încălcării libertăţii religioase. (Pe baza Codului penal, Consiliul de Stat din Grecia a definit astfel prozelitismul: încercarea de a penetra, prin mijloace ilegale, în conştiinţa unei persoane, cu scopul de a-i transformă credinţele religioase în favoarea altei religii. Dreptul penal grecesc defineşte astfel prozelitismul: oferirea unor avantaje materiale sau morale sau promiterea unor asemenea oferte; folosirea mijloacelor ilegale; profitarea de lipsa de experienţă sau de încrederea unei persoane; exploatarea nevoilor, a incapacităţii mentale sau a naivităţii persoanei vizate).509 În legătură cu folosirea limbajului juridic al termenului de «sectă» sunt tendinţe controversate. Deşi sunt ţări europene în care există organizaţii plătite de stat pentru a lupta contra sectelor, termenul de «sectă» este înlocuit în mod sistematic cu termenii: asociaţii, societăţi şi organizaţii religioase.
292
ANEXE
Consideraţii religioase privind populaţia României în urma
Recensământului din 1992
293
- după Comisia Naţională de Statistică Anuarul Statistic al României 1993, p. 106-107
- Viaţa Religioasă din România - Studiu documente al Secretariatului de Stat pentru Culte,
Bucureşti, 1999, p. 152
Populaţia după religie la Recensământul din 2002
ROMÂNIA În procente
Total populaţie stabilă 21.698.181 100%
- ortodocsă 18.806.428 86,7 %
- romano-catolică 1.028.401 4,7 %
Total populaţie 22.810.035 100%
- ortodocşi 19.802.398 86,8 %
- romano-catolici 1.161.942 5,0 %
- greco-catolici 223.327 1,0 %
- reformaţi 802.454 3,5 %
- evanghelici de confesiune augustană 39.119 0,2 %
- evanghelici sinodo-presbiterieni 21.221 0,1 %
- unitarieni 76.708 0,3 %
- creştini de rit vechi 28.141 0,1 %
- baptişti 109.462 0,5 %
- adventişti 77.546 0,3 %
- penticostali 220.824 1,0 %
- creştini după evanghelie 49.963 0,2 %
- mozaici 9.670 x
- musulmani 55.928 0,2 %
-alte religii
din care
- ortodocşi de stil vechi
56.011
32.228
0,2 %
0,1 %
- ormeni 2.023 x
- atei 10.331 X
- fără religie 24.314 0,1 %
- religie nedeclarată 8.139 x
294
- greco-catolică 195.481 0,9 %
- reformată 698.550 3,2 %
- evanghelici de confesiune
augustană
11.203 0,1 %
- evanghelică lutherană
sinodo-presbiterieni
26.194 0,1 %
- unitariană 66.846 0,3 %
- ormeni 775 x
- creştini de rit vechi 39.485 0,2 %
- baptistă 129.937 0,6 %
- penticostală 330.486 1,5 %
- adventişti de ziua a şaptea 97.041 0,4 %
- creştină după evanghelie 46.029 0,2 %
- evanghelică 18.758 0,1 %
- musulmană 67.566 0,3 %
- mozaică 6.179 x
-altă religie 87.225 0,4 %
- fără religie 13.834 0,1 %
- atei 9.271 x
- religie nedeclarată 18.492 x
X – sub 0,1 %
Prelucrarea datelor este asigurată de Institutul Naţional de Statistică
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. LEXICOANE – DICŢIONARE – ENCICLOPEDII
Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, şi Prof. Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981.
295
Idem, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
Busuioc, Ioan, Dicţionar de drept constituţional şi administrativ, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Bogaert, Pierre-Maurice, Matthias Delcor, Edmond Jacob, Edouard Lipsiski, Robert-Martin Achard, Joseph Fonthoth, Dictionnaire Encyclopedique de la Bible, Brepols, 1987.
Botterweck, G. Johannes (dir.), Helmer Ringgren, Diccionario Teológico del Antiguo Testamento, Ediciones Cristiandad, Madrid, 1978.
Dicţionarul limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.Dicţionarul Enciclopedic al Bibliei, transpunere românească de Dan Sluşanschi, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1999.Dictionnaire Critique de Théologie, publié sous la direction de Lacoste, Jean-Yves, Presses
Universitaires de France, Paris, 1998.Demetrakopoulous, George H., Dictionary of Orthodox Theology: a summary of the
Beliefs, Practices and History of the Eastern Orthodox Church, Philosophical Library, New York, 1964.
Duţu, Mircea, Dicţionar de drept privat, Editura Mondan, Bucureşti, 2002.Elena Conşulea, Valentina Şerban, Sabina Teiuş, Dicţionar al limbii române explicativ-
practic, Editura Vlad & Vlad, Craiova, 1995.Ion. M.Stoian, Dicţionar religios (termeni religioşi, credinţe populare şi nume proprii),
Editura Garamond, Bucureşti, 1992, ediţia I; ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Garamond, Bucureşti, 1994.
Pitulescu, Ioan; Abraham, Pavel, Dicţionar de termeni juridici uzuali, Edit. Naţional, Bucureşti, 1997.
Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.
B. LUCRĂRI DE SPECIALITATE – DREPT
Alexandru, Ioan, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996.
Idem, Administraţia publică – Teorii, realităţi, perspective, ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
Alexandru, Ioan; Popescu, Ion; Cărăuşan, Mihaela; Dincă, Dragoş, Drept administrativ, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Alexianu, George, Drept constituţional, Editura Hyperion, Bucureşti, 1926.Andronovici, C., Drept internaţional public, Ed. Chantes, Iaşi, 2004.Bălan, Emil, Instituţii de drept public, Editura All Beck, Bucureşti, 2003. Idem, Introducere în studiul domenialităţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004. Idem, Procedura administrativă, Editura Universitară, Bucureşti, 2005. Idem, Drept financiar, ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. Bogasiu, Gabriela, Legea contenciosului administrativ: comentată şi adnotată – cu
legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008. Clocotici, Dorin, Curs de Teoria Generală a Dreptului, Edit. Europolis, Constanţa, 1999.Cloşcă, Ionel; Suceavă, Ion, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura ARDU,
Bucureşti, 2000. Idem, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Lugoj, 1995.Constantinescu Mihai, Deleanu Ioan, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vasilescu Florin,
Vida Ioan, Constituţia României comentată şi adnotată, Regia Autonoma Monotorul Oficial, Bucuresti, 1992.
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Revizuirea Constituţiei române, Editura Rosetti, 2003.
296
Coman, Ramona; Dobre, Ana Maria (coord.), Politici publice româneşti, Institutul European, Iaşi, 2007.
Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
Dănişor, Dan-Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
Dănişor, Gheorghe, Filosofia drepturilor omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Deleanu, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Vol I., Ed. Actami, Bucureşti, 1995.Dragoş, Dacian-Cosmin, Legea contenciosului administrativ: comentarii şi explicaţii, ediţia
a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, Edit. Lumina
Lex, Bucureşti, 1996.Equality Law in Practice – A question of faith: Religion and belief in Europe, An Equinet
Report, Brussels, December 2011.Floca, Ioan, Drept canonic ortodox, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.Ionescu Cristian, Constituţia României din 1991. Legea de revizuire comentată şi adnotată,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003.Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I-II, ediţia a 4-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.Leicu, Corina, Drept comunitar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.Matei, Lucica; Matei, Ani, Acquis comunitar şi administraţie publică, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.Matei, Ani, Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică, Bucureşti, 2008.Matei, Lucica, Servicii publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004.Idem, Managementul public, Editura Economică, Bucureşti, 2006.Mihai, I., Motica, Radu, I., Fundamentele dreptului-optima justiţia, Edit. All beak,
Bucureşti, 1999.Milaş, Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1915.Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. 13,
vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.Idem, Constituţia României. Comentarii pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.Moroianu-Zlǎtescu, Irina etc., Pricipalele Instrumente Internaţionale privind Drepturile
Omului la care România este Parte, Volumul I: Instrumente Universale, Volumul II: Instrumente Regionale, Editura Institutului Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003.
Onofrei, Mihaela, Sisteme administrative europene, Suport de curs, Iaşi, 2009-2010.Oroveanu, Mihai T., Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerma, Bucureşti, 1996.Popa, Nicolae, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994.Popescu, Adam, Teoria dreptului, Edit. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1998.Popescu, Eugen E., Drept internaţional umanitar. Dreptul conflictelor armate. Dreptul
războiului, Editura Univers Juridic, Bucureşti, 2011.Prisăcaru, Valentin I., Contenciosul administrativ român, ed. a 2-a revăzută, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998.Rusu, Ion, Forma de guvernamânt. Drept constituţional, Edit. Lumina Lex, Bucureşti,
1997.Tinca, Ovidiu, Drept comunitar general, Bucureşti, 2002.Santai, Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Universitatea Lucian
Blaga, Sibiu, 2006.
297
Trăilescu, Anton, Drept administrativ – Tratat elementar, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
C. LUCRĂRI, ARTICOLE ŞI STUDII
Achimescu, Nicolae, Noile mişcǎri religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002.Anastastasios Yannoulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura
Bizantinǎ, Bucureşti, 2003.Andreescu, Gabriel, Biserica Ortodoxă şi integrarea europeană, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001. Anghelescu, Gheorghe F., Viaţa religioasǎ din România, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.Idem, Corpus legislativ privind viaţa religioasă din România (1989-2006), 2 vol., Editura
Vasiliana’98, Iaşi, 2008.Idem, Asigurarea transparenţei exercitării drepturilor religioase în activitatea socio-
caritativă din România, în „Candela Moldovei”, an VIII, nr. 7-8/1999.Idem, Libertatea religioasa din România în contextul integrării în Uniunea Europeana, în
„Almanah Bisericesc. 2006. Arhiepiscopia Târgoviştei”, Târgovişte, 2006, p. 66-70.Idem, Statul şi Biserica în actualul context socio-cultural şi politic european. Tendinţele
din societatea românească în „Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria: Teologie, Nr. 1 (2005), p. 66-82.
Baciu, Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Idem, Istoria Constituţională a României - deziderate naţionale şi realităţi sociale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Baconsky, Teodor; I. Ică jr., Ioan; Tătaru-Cazaban, Bogdan; Ştefoi, Elena; Manolescu, Anca; Carp, Radu, Pentru un creştinism al noii Europe, Seria Boltzmann, volumul III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Băbuş, Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sofia, Bucureşti, 2003. Bălan, Nicolae, Biserica Ortodoxă şi Concordatul, în „Revista teologică”, An. XIX
(1929), Sibiu, p. 209-229. Bănică, Mirel, „Locul celuilalt”. Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, Bucureşti,
2007. Beaufils, Dominique; Bobrinskoy, Boris; Breck, John; Clément, Olivier şi colab., Bioetica
şi taina persoanei. Perspective ortodoxe, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006. Berger, Peter L., The Sacred Canopy: Elements of a Sociological Theory of Religion,
Random House, New York, 1967. ***Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.***Biserica noastră şi cultele minoritare. Marea discuţie parlamentară în jurul Legii
cultelor-1928, Îngrijire de ediţie, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 2000.
Bolintineanu, A., Androni, N., Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
Boia, Lucian, Istorie şi mit in conştiinţa românească, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1997.Bucălea, Aurel Gh., Probleme în legătură cu canonicitatea în perioada reorganizării
Bisericii Ortodoxe Romane, între anii 1918-1925, în „Bisericii Ortodoxe Romane”, An. LXXXVII (1969), nr. 11-12, p. 1198-1211.
Buchet, Constantin, Religie şi Putere în relaţiile internaţionale contemporane, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, R.A., Bucureşti, 1998.
Brăilean, Tiberiu, Globalizarea, Editura Institutului European, Iaşi, 2004.
298
Brăilean, Tiberiu, Noua economie. Sfârşitul certitudinilor, Institutul European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2005.
Bria, Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei - Trinitas, Iaşi, 1995.
Carp, Radu, Dumnezeu la Bruxelles: religia în spaţiul public european, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
Idem, Pierre Manent şi tradiţia gândirii europene despre religie şi politică, în „Studia politica” VII, 2, 2007.
Idem, Religia în tranziţie. Ipostaze ale României creştine, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
Carp, Radu; Gal, Dacian Graţian; Mureşan, Sorin; Preda, Radu, În căutarea binelui comun: pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008.
Carp, Radu; Stanomir, Ioan, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România, Editura All. Beck, Bucureşti, 2008.
Casian, Galaţeanul, Ortodoxia şi noua realitate Europeană, în „V.O.” iulie, 1993.Cândea, Romulus, Organizarea bisericească în Constituţie, în vol. „Constituţia din 1923 în
dezbaterea contemporanilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.Chirilă, Pavel, Principii de Bioetică. O abordare ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti,
2008.Ciuceanu, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub Regimul Comunist (1945-1958), vol. I,
Editura INST, Bucureşti, 2001.Clément, Olivier, Despre secularizare, în „Teologie şi Viaţă”, Nr. 5-8, Editura Trinitas,
Iaşi, 2002. Coman, Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, în „V.O.” nr. 94, 1993.Coman, Ramona; Dobre, Ana Maria (coord.), România şi integrarea Europeană, Institutul
European, Iaşi, 2005. Conovici, Iuliana, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi
publice, vol. I şi II, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009-2010. Constantinescu, Mihai; Zlătescu, Victor Dan, Romania – Text of the Constitution, in
International Encyclopaedia of Laws, Kluwer Law International, The Hague – London – Boston, 1996.
Corbin, Alain (coord.), Istoria Creştinismului, Editura Rosetti Educational, Bucureşti, 2010.
Corduneanu, Ionut-Gabriel, Biserica şi Statul: două studii, Editura Evloghia, Bucureşti, 2006.
Cuciuc, Constantin, Dinamica pluralismului religios în România, în „Conscience et liberté”, No. 66/2005.
Cuciuc, Constantin, Sociopsihologia religiei, Editura Conştiinţă şi Libertate, Bucureşti, 2006
Idem, Introducere in sociologia religiilor, Edit. Gnosis, Bucureşti, 1995.Cuculea, Daniel-Gabriel, Libertatea religioasă în România, Editura S.E.R. & CO,
Bucureşti, 1999. Cronţ, Gheorghe, Dreptul bizantin în Ţările române, în „Studii Teologice”, An. XI (1958),
nr. 1.Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), Misiune pentru mântuire, Lucrarea
Bisericii în Societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009. Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), Libertate pentru comuniune. Lucrarea
Bisericii în societate în anul 2009, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010. Daniel (Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei), Dăruire şi dăinuire – Raze şi chipuri de
lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Editura Trinitas, Iaşi, 2005. Daniel (Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei), Libertatea cultelor religioase de a fi factori
ai păcii sociale – consideraţii privind noua Lege a Cultelor, 2006.
299
Dascălu, Silviu, Preot printre militarii români din Afganistan, în „Ziarul Lumina”, 25 mai 2010, Centrul de Presă Basilica al Patrairhiei Române.
David, Petru, Invazia sectelor, Edit. Crist, Bucureşti, 1997.Davie, Grace, Religion in Modern Europe. A Memory Mutates (Religia în Europa modernă.
Transformările memoriei), Oxford University Press, 2000 Dier Kens, Alain; Schreiber, Jean Philippe, Laicite et Secularisation dans l’Union
europeenne, Editions de l’Universite de Bruxelles, Bruxelles, 2006.Document final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Editura Bălcescu, Bucureşti, 1990.Dură, Ioan, Revizuirea Constituţiei României o necesitate imperioasă. Insuficienţe ale
actualei Constituţii din perspectiva creştină, Bruxelles, 1999. Idem, Pătimirea Bisericii Ortodoxe Române !945-1989, Edit. Ramida, Bucureşti, 1994.Dură, Nicolae, Bisericile Europei şi Uniunea Europeană; ecumenism, reconciliere creştină
şi unitate europeană, în „Biserica în Misiune. Patriarhia Românǎ la Ceas Aniversar”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 771-794.
Idem, Principiile canonice fundamentale de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe şi reflectarea lor în legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, în rev. „Sf, Ap. Andrei”, 2001.
Idem, Preocupări canonice ale ierarhilor Bisericii noastre în secolele XVII-XIX, în lumina Prăvilioarelor, în „B.O.R.”, An. CII (1984), Nr. 1-4.
Idem, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică. Dreptul la religie şi libertate religioasă, în „Ortodoxia”, Anul LVI (2005), nr. 3-4.
Idem, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) şi la libertate religioasă. De la “Jus naturale” la “Jus cogens”, în „Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, An. 2006, Nr. 1, p. 86-128.
Idem, „Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E. „Privilegii” şi „discriminări” în politica „religioasă” a unor State membre ale Uniunii Europene”, în „Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, An. 2007, Nr. 1, p. 20-34.
Durham Jr., W. Cole, Aspecte ale libertăţii religioase. Cadru comparativ, în Revista „Altera”, nr. 4, Târgu Mureş, 1996.
Durkheim, Emile, Formele elementare ale vieţii religioase, Polirom, Iaşi, 1995Duţu, Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All
Educational, Bucureşti, 1999.Idem, Lumea dinăuntru şi lumea dinafară (articole, interviuri, note de lectură), Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009.Enache, George, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira,
Bucureşti, 2005.Enache, Smaranda (coord.), Educaţia religioasă în şcolile publice. Promovarea interesului
superior al copilului în educaţia religioasă. Monitorizarea educaţiei religioase în şcolile publice din România, în „Raport final al Ligii Pro Europa”, Editura Pro Europa, Târgu Mureş, 2007.
Eslin, Jean-Claude, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001.
Evdokimov, Paul, The Social Dimension of Orthodox Ecclesiology, Theology Digest, 18, 1970.
Falk, Richard, Religion and Humane Global Governance, Pelgrave, New York, 2001.Felea, Ilarion V., Religia culturii, Editura Episcopiei Arad, 1994.Ferrari, Silvio, The New Wine and the Old Cask: Tolerance, Religion and the Law in
Contemporary Europe, în The Law of Religious Identity: Models for Post-Communism, Kluwer, The Hague, 1999.
Ferrari, Silvio, The Secular and Sacred in Europe’s Constitution, http://www.project-syndicate.org.
Ferrari, Silvio; Ibán, I.C., Diritto e religion in Europa Occidentale, Milano, 2001.Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1992.
300
Idem, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea, catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii, în “Ortodoxia”, An. 1988, nr.3.
Flonta, Mircea; Keul, Hans-Klaus; Rüsen, Jörn (coord.), Religia şi societatea civilă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României, Edit Humanitas, Bucureşti,1998.Fonta, Ilie, Libertatea religioasă în România, Edit. Stephanos,Bucureşti, 1996.Idem, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Edit. Stephanos, Bucureşti, 1998.Idem, Unele aspecte privind relaţiile Stat-Biserică în ţările occidentale, în „B.O.R.”, An.
(1991), Nr. 4-6.Foret, François, Introduction în L’espace publique européen à l’épreuve du religieux,
Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2007.Frunză, Sandu, (coord.), Paşi spre integrare. Religie şi drepturile omului in România,
Limes, Cluj-Napoca, 2004.Sandu Frunzǎ, Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2003.Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, Biserică şi stat, cap. 3, Sinodul
Episcopal Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse, Moscova, 13-16 august 2000, în vol. Gândirea socială a Bisericii, autori Ioan I. Ică Jr., Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Gabor, Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sofia, Bucureşti, 2003.Gabor, Adrian, Muresan, Radu Petre editori, Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană.
Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006.
Gauchet, Marcel, Ieşirea din religie. Parcursul laicităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
Gauchet, Marcel, Le désenchentement du monde. Une historie politique de la religion, Gallimard, Paris, 1985 (versiunea în limba română: Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995).
Gaudin, Philippe, Marile religii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1995.Georgescu, Ion, Momente din viaţa Bisericii unite din ultimii zece ani (1918-1928),
Bucureşti, 1929.Ghibu, Onisifor, După cinci ani de la Unire, Tipografia Naţională, Cluj, 1924. Idem, Necesitatea unei revizuiri radicale a situaţiei confesionale din Transilvania,
Tipografia Naţională, Cluj, 1923.Idem, O imperioasă problemă naţională: unitatea religioasă a românilor, Tiparul
Tipografiei „Ateneul”, Beiuş, 1931. Giurescu, C. Constantin, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970.Goldiş, Vasile, Despre problema naţionalităţilor, Bucureşti, 1976.Grigoriţă, G., Legea nr. 489/2006 şi Biserica Ortodoxă Română, în „Studii Teologice”,
anul III (2007), nr. 2.Gvosdev, Nikolas K., Rendering to Caesar, Greenwood, Westport, 2004 Haarscher, Guy,
Philosophie des droits de l’home, Editure de l’Université de Bruxelles, 1993.Habermas, Jürgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, ediţia a doua, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.Habermas, Jürgen; Ratzinger, Joseph, Dialectica secularizării. Despre raţiune şi religie,
Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2005.Hartz, Louis, The Liberal Tradition in America, New York, Harcourt Brace Jovanovich,
1983.Henkin, Louis, The Age of Rights, Columbia University Press, New York, 1990.Hervieu-Léger, Danièle, The Role of Religion in Establishing Social Cohesion, în „Religion
in the New Europe”, Central European University Press, Budapest, 2006.Himcinschi, Mihai, Biserica în societate – Aspecte misionare ale Bisericii în societatea
actuală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.
301
Hitchins, Keith, Românii, 1774-1866, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.Iacob, O., Biserica dominantă şi egala îndreptăţire a cultelor, Arad, 1992.Ică jr, Ioan I.; Marani, Germano, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente,
analize, perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002.Iliescu, V., Statul- utopie şi realitate, vol. III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.Ionescu, Cristian, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Edit. Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.Idem, Invăţătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat, Sibiu, 1971.Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti, vol. I, Editura Ministeriului de Culte, Bucureşti,
1930.Inglehart, Ronald; Norris, Pippa, Sacred and Secular. Religion and Politics Worldwide,
Cambridge University Press, 2004.Ivan, Ioan, Statutele de organizare a cultelor religioase din România, în „S.T.” An. 1952,
nr. 3-4.Idem, Invăţătura Bisericii Ortodoxe despre autoritatea de stat, Sibiu, 1971.Ivan, Iorgu, Etnosul, neamul-temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei
bisericeşti, în vol. „Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1995.Joantă Sorin, Administraţie bisericească şi legislaţie, Edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române, Sibiu, 2001.Lapedatu, Al., Concordatul, în „Generaţia Unirii”, An. I (1929), nr. 6, Bucureşti, p. 1-24.Idem, Două cuvântări cu privire la noua lege pentru organizarea Bisericii Ortodoxe
Române., Bucureşti, 1925.Leb, Ioan Vasile; Preda, Radu (coord.), Cultele şi statul în România, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2003.Lemeni, Adrian; Frunză, Florin; Dima, Viorel, Libertatea religioasă în context românesc şi
european, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.Lemeni, Adrian; Frunză, Florin; Ioniţă, Ştefan, Viaţa religioasă în România, ediţia a II-a,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.Lizhi, Fang, Les droits de l’homme sont les mêmes partout, Librio, Paris, 1990.Lobato, Abelardo, De Europa Condenda. Amintire şi profeţie, în „Dialog teologic” –
Revista Institutului Teologic Romano-Catolic, Iaşi X, 19, 2007.Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, Bucureşti,
1991.Luckmann, Thomas, The Invisible Religion, Macmillan, London, 1967.MacCulloch, Diarmaid, Istoria creştinismului, Editura Polirom, Iaşi, 2011.Magnette, Paul, Le regime politique de L’Union Europeenne, ediţia a doua, Presses de la
Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2006.Manent, Pierre, O filosofie politică pentru cetăţean, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.Idem, Raţiunea Naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei in Europa, Editura Nemira,
Bucureşti, 2007.Manolescu, Anca, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan,
Editura Polirom, Iaşi, 2005.Mantzaridis, Georgios I., Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.Marga, Andrei, Criza şi după criză, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.Idem, O societate postseculară, în „Ziua de Cluj”, 25 septembrie 2006.Idem, Religia în sfera globalizării, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
2006.Massignon, Bérengère, La contribution des structures européennes religieuses et laïques à
l’émergence d’un espace public européen, în: François Foret (coord.), L’espace public européen à l’épreuve du religieux, Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2007.
Maxim, Ioan V., Libertatea de religie şi de convingeri în reglementările internaţionale cu caracter universal, în „Drepturile Omului”, nr. 4, IRDO, Bucureşti, 2008.
302
Mărgineanu, Nicolae, Psihologia persoanei, Editura Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj, 1940.
Merle, Marcel, Religion, étique et politique en Europe: essai de problematique, en Religions et transformations de l’Europe, Presses Universitaires de Strasbourg, 1993.
Meslin, Michel, Ştiinţa religiilor, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1993.Messner, Francis, Le droit des religions dans une Europe interculturelle, Hermès 23-24,
CNRS, Paris, 1999.Metallinos, Gheorghios D., Parohia - Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu,
2004.Meyendorff, John, Biserica în lume, în vol. Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1996.Idem, Biserica Ortodoxǎ ieri şi astǎzi, ediţie nouǎ, revǎzutǎ şi îndreptatǎ de Jean
Meyendorff şi Nicolas Lossky, traducere de Cǎtǎlin Lazurca, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.Milaş, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, trad. de Uros
Kovincici şi Dr. Nicolae Popovici, vol.I, II, Arad, 1930-1936. Morar, Vasile, Moralităţi elementare, ed. a 2-a, rev., Editura Paideia, Bucureşti, 2009.Motoc, Dorel-Nicolae, Parteneriate pentru misiunea socială, în „Drepturile Omului”, nr. 4,
IRDO, Bucureşti, 2008.Muraru, Ioan, Constituţiile României. Texte, note, prezentare comparată, Bucureşti, 2001.Muraru Mândrea, Mihaela, Libertatea religioasă şi statul de drept, în „Drepturile Omului”,
nr. 1, IRDO, Bucureşti, 2004.Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina, Despre constituţionalizarea dreptului român,
Revista de Drept Public, An. 1996, nr. 1-2.Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României, Editura Machiavelli , Bucureşti, 1995.Negruţ, Paul, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului simfoniei bizantine, Editura
Institutului Biblic „Emanuel”, Oradea, 2000.Netea, Vasile, Conştiinţa originii comune şi a unitaţii naţionale in istoria poporului român,
Bucureşti, 1980.Nicoară, Cosmina, Parohiile din Spania, recunoscute de Ministerul Justiţiei al acestei ţări,
în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. IV, Bucureşti, septembrie-octombrie 2011.Niculcea, Adrian, Ortodoxia si Unitatea europeană, în „V.O.”, An. 1993, nr. 97.Nifon Mihaiţă, Florea Ştefan, editori, Religia în societate la început de secol XXI. Tendinţe
europene, Valahia University Press, Târgovişte, 2006.Novac, Maria Magdalena; Dumitrescu Anca Luminiţa, Istoria românilor din anul 1821
până în prezent, Editura Teora, Bucureşti, 1999.Onorio, Joèl-Benoît d’, La liberté religieuse dans le monde, Editions Universitaires, Paris,
1989.Idem, La liberté religieuse, droit fundamental, în „La liberté religieuse dans le monde”,
Editions Universitaires, Paris, 1990.Paleologu, Alexandru, Moştenirea creştină a Europei, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003Paraipan, Anton, Câteva consideraţii asupra Legii nr. 489/2006 privind libertatea
religioasă şi regimul general al cultelor, în „Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria Teologie, nr. 1/2007.
Paşa, Florin etc., Cadrul Juridic şi Organizatoric al Asistenţei Sociale în România, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992.
Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea și Cultele, 1945-1989, Ed. Nemira, București, 2005.
Petraru, Gheorghe, Ortodoxie şi Prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000.Pierre L’Hulier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, trad. de Pr.Prof.Dr.
Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, Bucuresti, 2000.
303
Pîrvulescu, Cristian, Icoanele în şcoli, o discriminare în spaţiul public, în „Adevărul”, din 23 martie 2012.
Pleşu, Andrei, în Introducere la Pentru un creştinism al noii Europe, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Pompey, Heinrich, Serviciile social-morale şi social-filantropice ale Bisericii, premisă a dezvoltării economice a unei ţări, în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanţa, 2006.
Popa, Cristin-Nicolae, Asociaţii şi fundaţii. Structuri sportive. Jurisprudenţǎ comentatǎ, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
Popescu, Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti, 1998.Idem, Ortodoxie şi contemporaneitate, Bucureşti, 1996.Idem, Misiunea Bisericii într-o lume secularizatǎ, Editura Sfintei Arhiepiscopii a
Bucureştilor, Bucureşti, 2004.Popescu, Teodor M., Biserica Mărturisitoare, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 1995.Popescu, Corneliu Liviu, Raporturile dintre stat şi biserică, în „Dreptul” nr. 11/1992. Idem, Autonomia locală şi integrarea europeană, Bucureşti, 1999.Popescu, Sorin, Legislaţie privind Asociaţiile şi Fundaţiile, Editura Regia Autonomǎ
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998.Popovivi, Constantin, Fontinele şi Codicii Dreptului Bisericesc Ortodox, în „Candela”, An.
1886, nr. 5.Preda, Radu, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice, Editura Eikon, Cluj-Napoca,
2010.Idem, Amnezia unui continent. Raportul Biserică – Stat între laicism şi relativism, în
„Teologie şi politică: De la Sfinţii Părinţi la Europa Unită”, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.Idem, Biserica în stat. O invitaţie la dezbatere, Editura Scripta, Bucureşti, 1999.Idem, Un suflet pentru Europa. Ortodoxie şi integrare, în Nichifor Crainic, Dumitru
Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, „Fiecare în rândul cetei sale. Pentru o teologie a neamului”, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
Puie, Oliviu, Serviciile de utilitate publică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012.Ratzinger, Ioseph (Cardinal); Damaskinos (Metropolite de Suisse), L’heritage chretien de
L’Europe, Tertios, Ceterine, 1989, (versiunea în limba română: Moştenirea creştină a Europei, Editura Trinitas, Iaşi, 2002).
Răducă, Vasile, Perspectiva creştină a drepturilor omului, în „Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Idem, De la drepturile omului la drepturile religioase, în „Studii Teologice”, Anul LII (2000), nr. 1-2.
Richmond, A. H., Immigration and Ethnic Conflict, Macmillan, London, 1988.Robbers, Gerhard, State and Charch in the European Union, ediţia a doua, Nomos, Baden-
Baden, 2005.Romanato, Gianpaolo; Lombardo, Mario G.; Culianu, Ioan Petru, Religie şi putere, Editura
Polirom, Iaşi, 2005.Runcan, Nechita, Concordatul Vaticanului cu România. Consideraţii istorico-juridice,
Editura Ex Ponto, Constanţa, 2000. Idem, Implicaţii politico-religioase ale Concordatului României cu Vaticanul, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2003.Idem, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Teză de doctorat, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2004.Idem, Libertatea religioasă în România interbelică. Consideraţii istorice şi teologice, în
„Analele Universităţii Ovidius Constanţa”, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, An. 2006, nr. 1, p. 237-250.
Idem, România interbelică în diplomaţia religioasă a Vaticanului. Consideraţii teologice şi juridice, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008.
304
Sandu, Dan, Libertatea de credinţă: dar al lui Dumnezeu şi efort uman, în „Drepturile Omului”, nr. 3, IRDO, Bucureşti, 2000.
Idem, Teologia şi practica misiunii în Biserică azi. O tratare comparativă, în „Teologie şi viaţă”, Editura Trinitas, Iaşi, 2002.
Schuman, Robert, Pentru Europa, traducere din limba francezǎ de Pompilius Celan, prefaţǎ de Adrian Nǎstase, Editura Regiei Autonome Monitorul Oficial & Fondation Robert Schuman, Bucureşti, 2003.
Scola, Angelo, La politica e la dimensione etica, în „Diritti dell’uomo: famiglia e politica”, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1999.
Sever, Avram, Noul concept asupra Uniunii Europene din perspectiva românească, Editura Polirom, Bucureşti, 2002.
Severin, Adrian, Construcţia europeană şi valorile creştine, Ziua, 12 feb., 2003.Sima, Lidia; Madison, Roxy Cassandra; Sorescu, Vasile, Integrarea României în UE – o
viziune ortodoxă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.Snagov, Ion Dumitriu, Relaţiile dintre Stat şi Biserică, Editura Garamond, Bucureşti, 1991.Idem, Relaţiile Stat-Biserică, Editura Garamond, Bucureşti, 1996.Soare, Gh., Aspecte din legislaţia bizantină în legătură cu ocrotirea omului, în „S.T.”, An.
X (1958), Nr. 1-2.Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele
noastre, Editura Polirom, 1998.Stan, Alexandru, Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine, Teza de Doctorat, în
„Ortodoxia”, An. XXXVI (1984), Nr. 3, p. 151-281.Stan, Liviu, Relaţiile dintre Biserica şi Stat, în „Ortodoxia”, An. IV (1952), nr. 3-4, p. 353-
461.Idem, Legea cultelor în R.P.R., în „Studii Teologice”, An II (1949), nr. 9-10.Idem, Biserică şi cult în dreptul internaţional, în „Ortodoxia”, An. VIII (1955), nr. 4.Idem, Principii canonice de bază ale ortodoxiei oglindite în legislaţia Bisericii Ortodoxe
Române, în „Ortodoxia”, An. 1968, nr. 2.Idem, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în „Studii Teologice”, An. 1949, nr. 7-8, Idem, Ontologia Juris, Sibiu, 1943.Stat şi religii în România – o relaţie transparentă?, APADOR–CH, Bucureşti, 2008.Stecoza, Gabriel, Funcţiile administraţiei parlamentare în statul de drept, Teză de doctorat,
S.N.S.P.A., Bucureşti, 2007.Stuparu, Cristina, Statul – societatea – libertăţile religioase, IRDO, Bucureşti, 2009.Şandor, Sorin Dan, Relaţia stat-biserică, în „Revista Transilvană de Ştiinţe
Administrative”, An. VIII (2002), nr. 2.Şesan, Milan, Unificarea bisericească din 1918 ca act de întărire a unităţii politice a
statului român, în „Mitropolia Ardealului”, An. XIII (1968), nr. 11-12, p. 830-843.Taylor, Charles, Liberal Politics and the Public Sphere, in Philosophical Arguments,
Cambridge, 1995.Tănase, Laurenţiu, Pluralisation religieuse et société en Roumanie, Peter Lang, Bern-
Berlin-Bruxelles-Frankfurt am Main-New York-Oxford-Wien, 2008.Tătaru-Cazaban, Miruna (coord.), Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită,
Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.Tătaru-Cazaban, Miruna, Declaraţia Cultelor privind integrarea României în Uniunea
Europeană, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4-6, Bucureşti, 2000.Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Scrisoare deschisă senatorilor şi
deputaţilor Parlamentului României, Bucureşti, 2000.Teologia ortodoxă în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea , coordonator
Viorel Ioniţă, Editura Basilica, Bucureşti, 2011.Tia, Teofil, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia
occidentală contemporană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
305
Tudor, Alexandru, Suveranitatea naţională şi integrarea europeană, Polirom, Iaşi, 2002.Ţop Dan, Regimul Juridic al Asistenţei Sociale, Editura Biblioteca Târgovişte, Târgovişte,
2004.Ţuţea, Petre, Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura şi Imprimeria
Arta Grafică, Bucureşti, 1992.Valdman, Traian, Forumul european “Două milenii de cultură creştină“, în „V.O.” An.
1993, nr.100.Valică, Mihai; Chirilă, Pavel; Băndoiu, Andreea; Popescu, Cristian George, Teologie
socială, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.Vedinaş, Verginia, Libertatea credinţelor religioase, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.Velasco, Martin, Introducere in fenomenologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997.Vianu, Tudor, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, Bucureşti, 1998Vlaicu, Patriciu, L’identité canonique de l’Eglise orthodoxe de Roumanie à l’aube de
l’intégration dans l’Union européenne, în „Anée canonique”, 47, Paris, 2006.Idem, Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în Ţǎrile Uniunii Europene, Editura
Arhidiecezana Cluj, Cluj-Napoca, 1998.Vlassios I. Phidas, Drept canonic – o perspectivă ortodoxă, Edit. Trinitas, Iaşi, 2008.Voicu, Marin, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, Edit
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.Vonica, Romul Petru, Libertatea religioasă din perspectiva prevederilor Constituţiei şi
jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în „Drepturile Omului”, nr. 2, IRDO, Bucureşti, 2007.
Von Schönborn, Cristoph, Oamenii, Biserica, ţara. Creştinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.
Vulcănescu, Mircea, Logos şi eros. Creştinul în lumea modernă. Două tipuri de filosofie medievală, Editura Paideia, Bucureşti, 1991.
Ware, Timothy, The Orthodox Church, Penguin, 2 edition, Harmondsworth, UK, 1993.Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993.Willaime, Jean-Paul, Europe et religions. Les enjeux de XXIe siècle, Fayard, Paris, 2004.Wilson, Bryan R., Religion in Secular Society. A Sociological Comment, C.A. Watts & Co.
Ltd., London, 1966.Wood jr., James E., Liberté religieuse et Ètat démocratique, în „Conscience et liberté”,
Berna, nr. 60/2000.Yannoulatos, Arhiepiscop Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, trad.
de Drd. Gabriel Mândrilă şi Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003.Zăgrean, Ioan, Creştinismul şi drepturile fundamentale ale omului, în „Studii Teologice”,
anul IV (1952), nr. 3-4. Idem, Conceptul de dreptate socială în teologia ortodoxă română actuală, în „Ortodoxia”,
nr. 4, 1981.Zlătescu-Moroianu, Irina, Pentru o cultură a păcii, democraţiei şi toleranţei în România,
Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2000.Idem, Drepturile omului la început de mileniu, Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2001.Idem, Libertatea religiei şi a convingerilor – drept fundamental al omului, în „Drepturile
Omului”, nr. 2, IRDO, Bucureşti, 2007.Idem, Drepturile omului – un sistem în evoluţie, IRDO, Bucureşti, 2008.Idem, Religia şi statul secular în România – Raport naţional, IRDO, Bucureşti, 2010.Zlătescu-Moroianu, Irina; Demetrescu C., Radu, Drepturile omului – mecanisme şi
instituţii specializate ale ONU, IRDO-ANUROM, Bucureşti, 2002.Idem, Drept instituţional comunitar şi drepturile omului, IRDO, Bucureşti, 2005.Zlătescu, Victor Dan, Creştinismul şi drepturile omului, în „Drepturile Omului”, nr. 1,
IRDO, Bucureşti, 1996.
306
Idem, Rapport introductif, în „Les droits de l'homme. Dimension spirituelle et action civique”, IRDO, AIF, Bucureşti, Paris, 2001.
Zlătescu, Victor Dan; Zlătescu-Moroianu, Irina, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, ediţia a doua, IRDO, Bucureşti, 2003.
Zuckerman, Phil, Society without God, Editura New York University Press, New York, London, 2008.
A. ACTE NORMATIVE, PROTOCOALE ŞI TRATATE
Codul civil al României.Codul penal al României. Constituţia României (revizuită), 2003, Editura Erc Press, Bucureşti, 2003.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia pentru apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor fundamentale), adoptată de Consiliul Europei la Roma în 1950 (în vigoare din 1953).
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la
10 decembrie 1948. ****, Drepturile omului - culegere de documente internaţionale, LADO, Bucureşti, 1996.****, Instrumente internaţionale privind Drepturile Omului. Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, Instrumente universale, vol. I., Bucureşti, 1997.Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative.Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia public.Legea nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului.Lege-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publiceLegea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea
obiectelor de cult.Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.Legea nr. 48/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare.Legea nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar.Legea nr. 488/2004 privind aprobarea O.G. nr. 86/2004 pentru modificarea şi completarea
O.G. nr. 68/2003 privind serviciile sociale.Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.H.G. nr. 9/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, Cultelor şi
Patrimoniului Naţional.H.G. nr. 1007/2005 privind modificarea H.G. nr. 539/2005 pentru aprobarea
Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale.
H.G. nr. 412/2003 pentru aprobarea Normelor privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea unităţilor de asistenţă medico-socială.
Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.149/2000 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a asistenţei religioase în armată.
307
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ambele adoptate de Adunarea generală a O.N.U. în 1966.
Protocol de cooperare în domeniul incluziunii sociale între Guvernul Românie şi Patriarhia Română, Bucureşti, 2007.
Protocolul de cooperare privind Parteneriatul „Asistenţă medicală şi spirituală” între Ministerul Sănătăţii Publice şi Patriarhia Română, Bucureşti, 2008.
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, Bucureşti, 2004.
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, JO C 306, 17 decembrie 2007.
308