1

DREPTUL AFACERILOR (Sinteza)

OBIECTIVE

Disciplina Dreptul Afacerilor isi propune sa introduca studentii facultatilor cu profil economic in problematica complexa a aspectelor juridice privind schimburile de marfuri, cooperariea economica si tehnico-stiintifica, domeniu deosebit de actual si care necesita o abordare atenta a principiilor, conceptelor si aspectelor legale. Spre deosebire de studentii facultatilor de drept, beneficiarii unui bagaj suficient de cunostinte juridice care le permite sa patrunda mai usor in materie, studentii facultatilor de Marketing si Afaceri Economice Internationale si cei de Finante si Banci au cunostinte mai reduse de ordin juridic, fapt pentru care ne-am straduit sa facem cat mai accesibila, din acest punct de vedere disciplina cautand, de fiecare data sa utilizam numai acele notiuni si concepte care sunt cu adevarat la indemana lor. Prezenta sinteza enunta si evidentiaza conceptele cu care operam, institutiile juridice care evidentiaza particularitatea acestei discipline, tratand intraga problematica, asa cum am mai afirmat, deosebit de complexa, in mod succint, insa in deplina concordanta cu programa analitica.

ASPECTE INTRODUCTIVE

Problematica Dreptului Afacerilor

Actualmente, pe plan international, are loc un amplu proces de regandire a vechilor principii, concepte, categorii politice, economice si financiare.

De asemenea, se incearca repozitionarea relatiilor comerciale pe noile fundamente impuse de revolutiile care au avut loc in Europa centrala si de est in ultimul deceniu al secolului trecut, precum si dupa incetarea razboiului rece.

In acest context, principiile fundamentale, alaturi de normele promovate de catre Conventia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International, cum ar fi: libertatea comertului, concurenta loiala, egalitatea partilor, libertatea conventiilor, buna credinta, au devenit coordonatele dezvoltarii actuale a comertului mondial.

Importanta tranformarilor, mai mult decat substantiale, in comertul mondial este reliefata si de urmatoarele considerente:

- raporturile juridice de comert international sunt reglementate atat de norme juridice comerciale cu caracter intern, cat si de norme de drept cuprinse in acordurile si tratatele internationale;

- exista un permanent „razboi”(sui generis), nascut din multitudinea si diversitatea reglementarilor cu caracter comercial care se suprapun sau se contrazic uneori;

2

- asistam la numeroase eforturi, desfasurate pe plan mondial, pentru elaborarea unor reguli uniforme ori a unor legi cadru, menite sa conduca la promovarea unor reguli unitare aplicabile raporturilor juridice de comert international.

Avand in vedere complexitatea si importanta deosebita a Dreptului Afacerilor in lumea contemporana, prin cursul de fata ne propunem sa dam un raspuns urmatoarelor probleme:

-familiarizarea studentilor cu principiile, notiunile si conceptele cu care opereaza Dreptul Afacerilor

-evidentierea principalelor tendinte si orientari manifestate in codificarea multitudinii si diversitatii de reglementari intalnite in fluxurile comerciale

-reliefarea evolutiilor inregistrate in ultimii ani, in tara noastra, in alinierea legislatiei noastre comerciale la legislatia europeana si indeosebi la Dreptul comunitar si, nu in ultimul rand, al dispozitiilor normative din conventiile internationale la care Romania este parte.

I. NOTIUNEA AFACERILOR. PARTICULARITATI.

1) Notiunea Dreptului Afacerilor Putem defini Dreptul Afacerilor, in sens larg, ca fiind totalitatea activitatilor economice,

bancare, financiare, etc., prin care se realizeaza, la nivel mondial, schimburile economice, cooperarea economica si tehnico-stiintifica.

Stricto sensu, Dreptul Afacerilor este definit prin insasi gama de operatiuni de import/export, derulate de persoane fizice si/sau juridice dintr-un stat cu parteneri cu aceeasi vocatie dintr-un alt stat, avand ca obiect marfurile, capitalurile si serviciile.

Din aceasta definitie reiese, cu claritate, ca Dreptul Afacerilor insumeaza acele norme juridice „care reglementeaza relatiile comerciale ce depasesc cadrul intern sau international al unui stat si au aderente internationale, cu doua sau mai multe sisteme de drept nationale”.

2) Obiectul Afacerilor Este constituit de catre raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter volitional si

patrimonial , precum si de de comercialitate si internationalitate . 3)Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Afacerilor se deslusesc, cu

limpezime, din definirea obiectului acestuia, si anume: a) caracterul volitional, care rezida din faptul ca participantii la activitatea de comert

intern si international isi stabilesc, potrivit vointei lor proprii, drepturi si obligatii corelative in domeniul schimburilor, al cooperarii tehnico-stiintifice si economice.

b) caracterul patrimonial este conferit de acele raporturi patrimoniale, evaluabile in bani, care iau nastere intre cei care iau parte la vehicularea marfurilor, valorilor si cunostintelor pe plan mondial si care urmaresc obtinerea unui profit.

c) caracterul comercial este relevat de recurgerea la anumite criterii, in raport de definirea sa, in dreptul intern. Cel mai important criteriu se desprinde din prevederile art. 3 alin. 2 din Codul Comercial Roman, care arata ca actele civile se disting de actele comerciale prin cauza acestora din urma, ce consta in interpunerea in procesul de circulatie a marfurilor si serviciilor cu intentia de a realiza beneficii;

d) caracterul international implica in aceasta privinta, obligatoriu, existenta unuia sau a mai multor elemente de extraneitate.

3

4) Metoda de reglementare Prin metoda sa de reglementare a raporturilor juridice comerciale, Dreptul Afacerilor

recurge la norme de drept privat. De retinut un aspect foarte important: in raporturile juridice comerciale, subiectele se afla pe pozitie de egalitate juridica, unele fata de altele. Chiar si statul, in cadrul acelorasi raporturi, se manifesta ca subiect de drept privat –de jure gestionis, cu alte cuvinte pozitia sa juridica este egala cu a celeilalte parti, indiferent daca aceasta este o persoana fizica sau juridica, ce apartine unui alt stat.

5) Asemanari si deosebiri intre Dreptul Afacerilor si alte discipline A. DREPTUL AFACERILOR SI DREPTUL COMERCIAL

a) ASEMANARI: a.1.) Ambele reglementeaza raporturi juridice cu caracter patrimonial si comercial, iar subiectii acestor raporturi (fie ei persoane fizice ori persoane juridice) au, in mod obligatoriu, calitatea de comerciant ; a.2.) Raporturile juridice reglementate de ambele ramuri de drept sunt guvernate de Codul comercial, de celelalte legi comerciale si de subsidiarele acestora ; a.3.) Dreptul Afacerilor si-a insusit unele caractere, norme de reglementare si dispozitii normative de la dreptul comercial, devenind un drept special in raport de dreptul comercial, care ramane dreptul comun

b) DEOSEBIRI SI DELIMITARI: b.1.) In mod obligatoriu, raportul juridic de Dreptul Afacerilor contine un element de

extraneitate, care ii imprima un caracter specific de internationalitate, pe cand raportul juridic comercial intern nu prezinta aceasta caracteristica.

b.2.) Din cauza acestui caracter specific, adica al elementului de extraneitate, raportul juridic de Dreptul Afacerilor este susceptibil sa cada sub incidenta a doua sau mai multe sisteme de drept (cel putin doua), aspect asupra caruia vom reveni. B. DREPTUL AFACERILOR SI DREPTUL CIVIL

a) ASEMANARI: a.1.) Corelatia care exista intre Dreptul Afacerilor si dreptul civil rezulta chiar din primul articol al Codului comercial roman, care stipuleaza ca „in contract se aplica legea de fata” si, mai departe, legiuitorul precizeaza ca „unde ea nu dispune se aplica Codul civil”. a.2.) Atat in raporturile de Dreptul Afacerilor, cat si in raporturile de Drept civil, partile sunt, totdeauna, pe pozitie de egalitate, ceea ce atesta existenta unei metode de reglementare comune.; a.3.) In sfarsit, evidentiem ca, atat in Dreptul Afacerilor, cat si in Dreptul civil, raporturile juridice sunt raporturi de drept privat, iar contractul este principalul izvor de obligatii pentru ambele discipline.

b) DEOSEBIRI SI DELIMITARI: b.1.) Subiectele de Dreptul Afacerilor au o capacitate speciala de a efectua operatiuni de comert exterior, in timp ce subiectele Dreptului civil(persoanele fizice si persoanele juridice) nu au o asemenea calitate ;b.2.) Raporturile de Dreptul Afacerilor au, in principiu, caracter patrimonial, in timp ce raporturile de Drept civil se clasifica in patrimoniale si nepatrimoniale.; b.3.) Raporturile de Dreptul Afacerilor au caractere specifice de comercialitate si internationalitate , spre deosebire de cele civile care nu prezinta aceste caractere.

Dreptul Afacerilor mai are stranse legaturi cu dreptul procesual civil, cu dreptul international privat, cu dreptul international public.

4

II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI AFACERI LOR a. Principiul libertatii comertului. Acest principiu este consacrat in Constitutia Romaniei, prin art.134 alin.2, care statueaza

obligatia asigurarii libertatii comertului, protectia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de decizie.

In cadrul acestui principiu distingem urmatoarele subprincipii (ori linii de actiune calauzitoare) si anume: - libertatea de a revinde pentru a obtine un profit - consensul ca politica monopolista aduce atingere principiului libertatii comertului; - controlul exercitat asupra subiectelor de Drept al Afacerilor prin mijloace financiar-bancare de catre stat.

b. Principiul concurentei loiale Dupa cum se cunoaste, concurenta, in orice domeniu al activitatii umane, are un rol

benefic, cu atat mai mult in schimburile de marfuri si servicii, constituind, in aceasta privinta, un factor real de progres economic.

Si in ceea ce priveste acest principiu, deosebim, in cadrul sau, mai multi factori de determinare si anume: b.1. Concurenta presupune, in primul rand, o competitie de piata intre subiecte de drept cu activitati comerciale asemanatoare, care se intrec nestingherite pe piata libera; b.2. Domeniul concurentei comerciale internationale amplifica rolul concurentei de pe piata interna, ridicand-o, pe aceasta din urma, la nivel continental, regional sau mondial, dupa cum se manifesta. Acest principiu se regaseste in actele normative cu aplicare interna si cu vocatie internationala, el fiind, de altfel, o forma de manifestare a principiului libertatii comertului, acesta din urma reprezentand, pe de alta, parte, fundamentul economic al exercitarii concurentei loiale in comertul international.

Dintre actele normative care asigura pe plan national desfasurarea raporturilor juridice comerciale in conditii de concurenta loiala, evidentiem Legea nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, care sanctioneaza persoanele fizice si juridice ce efectueaza acte si fapte de comert cu incalcarea principiilor libertatii comertului si a concurentei loiale.

Functiile concurentei loiale Avand in vedere ca, din totdeauna, concurenta loiala este unul dintre principiile

fundamentale ale Dreptului Afacerilor, expresie a liberalismului economic, ea are functii importante in evolutia relatiilor comerciale internationale, dintre care exemplificam: - garantarea desfasurarii economiei de piata; - facilitarea liberei circulatii a marfurilor, capitalurilor, serviciilor si persoanelor; - stimularea initiativei in cadrul schimburilor comerciale internationale.

Acest principiu fundamental orienteaza reglementarile nationale si internationale in vederea asigurarii:

• accesului liber pe piata; libertatii cererii si a ofertei; libertatii economice, in general; prevenirii si reprimarii actelor anticoncurentiale recuperarii prejudiciilor nascute din abuzul de libertate in schimburile comerciale internationale.

Concurenta neloiala poate fi definita in mod succint ca fiind recurgerea, de catre comercianti, la fapte si acte care contravin uzantelor oneste in activitatea de comert international.

Concurenta neloiala este caracterizata, de regula, prin: - utilizarea unor mijloace si metode reprobabile in activitatea comerciala; - comiterea unor acte blamabile, prejudiciabile, in atragerea clientelei.

5

Conventia anticoncurentiala poate fi definita ca o manifestare a principiului libertatii comertului, precum si a caracterului volitional al raportului juridic de Dreptul Afacerilor, prin care partile pot prevede in contractul de comert international o clauza cu caracter anticoncurential, in scopul apararii intereselor reciproce. Aceasta conventie obliga partile sa nu efectueze acte si fapte de comert international care pot aduce atingere premiselor raportului juridic stabilit intre ele.

c. Egalitatea juridica a partilor - Este un alt principiu fundamental al Dreptului Afacerilor, care priveste direct raportul de comert international, potrivit caruia fiecare parte contractanta are dreptul sa actioneze conform vointei sale, in ceea ce priveste desfasurarea tuturor operatiunilor de comert international, pe care le doreste realizate, in scopul obtinerii unui profit, pentru sine. d. Principiul libertatii conventiilor

Potrivit acestui principiu, partile raporturilor juridice de comert international isi pot alege, in mod liber partenerii si sa trateze cu acestia clauzele contractuale, astfel incat sa se concretizeze interesul lor.

De asemenea, subiectele raportului juridic pot sa stabileasca, prin acelasi act de vointa, natura juridica, obiectul si continutul contractului de comert international, sa hotarasca asupra modului de rezolutiune sau de reziliere a acestuia, dar fara a incalca dispozitiile imperative in materie.

e. Contractele de comert international au putere de lege intre partile contractante Potrivit acestui principiu, libertatea contractuala le permite partilor sa stabileasca, de

comun acord, cu respectarea dispozitiilor legale, natura si conditiile contractului, pe care apoi sunt obligate sa le respecte intocmai, cu consecintele de rigoare ce decurg din respectarea ori nesocotirea clauzelor stipulate.

f. Principiul bunei-credinte actioneaza, in primul rand, in domeniul incheierii si derularii contractelor de comert international si are o importanta covarsitoare. Acest principiu pretinde ca orice conventie trebuie sa fie efectuata de catre parti cu „ bona fides” , iar partile contractante sa nu recurga la uzante necinstite, dand dovada de concurenta neloiala. In raporturile comerciale interne si internationale, buna-credinta se prezuma. In cazul in care se constata, din partea unui contractant, reaua-credinta, el va suporta rigorile legii, foarte aspre in acest sens.

III. IZVOARELE SI CODIFICAREA DREPTULUI AFACERILOR

a. Izvoarele interne In aceastã categorie sunt incluse, in primul rand, dispozitiile constitutionale. Astfel, in

art. 10 din Constitutie se stipuleaza ca Romania intretine si dezvolta relatii pasnice cu celelalte state ale lumii, relatii bazate pe principiile si normele generale admise in dreptul international.

Un act juridic important este Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat. In cuprinsul ei se intalnesc norme referitoare la determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat, precum si norme de procedura incidente in litigii privind aceleasi raporturi (civile, comerciale, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate).

De stricta actualitate sunt Legea nr.637/2002 privind normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept international privat in materia insolventei si Legea nr.187/2003 privind competenta de solutionare a litigiilor nascute dintr-un raport de drept international privat

6

in materie civila si comerciala, precum si normele privind recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti pronuntate in statele Uniunii Europene.

De asemenea, trebuie mentionata Legea nr.161 din 19.04.2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, care reglementeaza, intre altele, si o noua institutie juridica pentru Romania, si anume Grupul de Interes Economic, precum si conditiile in care Grupurile Europene de Interes Economic sunt recunoscute si pot functiona pe plan national.

Cele mai importante izvoare interne, cu adevarat predominante, sunt legile comerciale, din randul carora se reliefeaza Codul comercial roman din 1887, cu modificarile ulterioare, dar si alte acte normative comerciale, toate fiind importante izvoare interne de Drept al Afacerilor.

Normele de drept financiar cuprinse in legi speciale sunt si izvor intern al Dreptului Afacerilor. Acestea trebuie sa indeplineasca trei conditii pentru a fi aplicabile in materie: - legea in care este cuprinsa norma aplicabila sa nu fi fost aleasa de subiecti o lex contractus; - un subiect sa fie cetatean al tarii careia apartine legea respectiva; - aplicarea legii nationale se fie acceptata de subiectii raportului juridic.

Sa mai adaugam printre izvoarele la care facem referire legea civila, obiceiul juridic si practica judecatoreasca, cu sublinierea expresa ca cea din urma are o importanta sporita in sistemele de common-law, in raport cu sitemele de civil-law.

b. Izvoare internationale Apreciate in doctrina ca fiind elementul substantial al Dreptului Afacerilor, izvoarele

internationale au o importanta covarsitoare, in calitatea lor de creatoare de norme cu caracter normativ.

Conventiile internationale, al caror continut este format din drepturile si obligatiile participantilor la raporturile juridice de comert international, pot fi bilaterale sau multilaterale.

Dintre conventiile bilaterale evidentiem: Tratatul comercial, indiferent de denumirea sa (conventie, protocol, acord, compromis,

nota diplomatica etc), document de drept international public, este o manifestare de vointa a doua sau mai multe state prin care ele inteleg sa reglementeze, intr-un anumit mod, o sfera de relatii internationale bine delimitata, constituind, in acest sens, noi norme de drept international sau modificand ori abrogand pe cele existente, la un anumit moment dat.

Cutuma, in masura in care reglementeaza in domeniul afacerilor, ea constituind o cristalizare a unei practici indelungate si cu caracter de repetabilitate, devine izvor de Drept al Afacerilor, daca este recunoscuta legal.

2. Codificarea Dreptului Este o activitate salutara si continua, desfasurata pe plan mondial, menita sa concentreze

si sa monitorizeze actele normative din toate statele si cutumele operationale in materia comertului international in vederea uniformizarii si modernizarii mijloacelor utilizate la incheierea si desfasurarea tranzactiilor comerciale.

Aceastã importantã activitate practica s-a realizat, la nivel mondial, prin: - Reglementarile uniforme elaborate de Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul

Comertului International (UNCITRAL); - Reglementari uniforme emise de catre Comisia Economica pentru Europa a ONU

(CEE – ONU);

7

- Reglementari uniforme ale UEE privind incheierea de conventii pentru realizarea de norme in domeniul dreptului comertului international;

- Reglementarile uniforme ale Camerei de Comert International de la Paris (CCIP). Sub aceastã egida, in 1953 au aparut Regulile INCOTERMS , de unificare si standardizare a uzantelor comerciale internationale, in materie de vanzare comerciala internationala (ultima sa republicare a avut loc in anul 2000).

Practica judecatoreasca si arbitrala nu constituie izvor de drept, intrucat legiuitorul roman nu admite acest lucru. Totusi, jurisprudenta are o importanta deosebita in interpretarea si adaptarea normelor juridice, indeosebi in ipoteza in care acestea nu au fost constituite pentru a reglementa, in mod direct raporturile juridice de dreptul comertului international.

IV. RAPORTUL JURIDIC DE COMERT INTERNATIONAL

Raportul juridic de dreptul comertului international este definit, de regula, de intreaga

doctrina, ca fiind o relatie cu caracter patrimonial, care ia nastere in schimburile comerciale internationale, reglementata de norme juridice si in cadrul carora, partile, aflate pe pozitie de egalitate juridica, au drepturi si obligatii corelative, a caror aducere la indeplinire poate fi obtinuta, prin forta coercitiva a statului.

A. Premisele raportului juridic de comert international Premisele se desprind, cu usurinta, din chiar definitia pe care am dat-o raportului juridic

de comert international. Aceste premise sunt cele pe care le vom evidentia in cele ce urmeaza, in mod distinct:

A) SUBIECTELE DE DREPT Subiectele raportului juridic de comert international pot fi individuale, ca persoane fizice

sau colective, ca grupari organizate (persoane juridice). In cazul Dreptului comertului international, subiectele participante la raporturile comerciale internationale sunt acele persoane care au comertul ca profesiune obisnuita, societatile comerciale, precum si alte forme organizatorice cu personalitate juridica pe care le vom prezenta pe larg intr-o sectiune viitoare.

b) NORMA JURIDICA DE COMERT INTERNATIONAL Cunoscand ca norma juridica este o regula de conduita, instituita ori sanctionata de catre

stat si a carei respectare este asigurata, la nevoie, prin forta coercitiva a puterii publice, prin extrapolare, se poate conchide ca normele juridice de comert international reglementeaza conduita posibila ori datorata a subiectelor de drept participante la raporturile comerciale internationale

Caracteristicile raportului juridic de comert international Avand in vedere specificitatea raportului juridic de comert international, se impune sa

reliefam si caracteristicile acestuia. Unele dintre acestea prezinta un caracter comun celorlalte ramuri ale dreptului, iar altele

sunt specifice si apartin, pe deplin, Dreptului comertului international. a) CARACTERUL VOLITIONAL Aducerea la indeplinire a raporturilor juridice de comert international se realizeaza, de

regula, prin contractele comerciale care au un caracter de internationalitate si titlurile de valoare. Si intr-un caz si in celalalt, ambele subiecte de drept isi manifesta, in mod nemijlocit,

vointa juridica, astfel incat este evident ca raportul juridic de comert international are un caracter volitional.

De asemenea, prin aceeasi vointa juridica concordanta, subiectii de drept determina ei insisi actiunile pe care le intreprind ori le pretind de la cealalta parte pe durata existentei raportului juridic. Continutul raportului aflat in discutie, in situatia de fata, la fel ca orice alt

8

raport juridic poate fi modificat, completat, reziliat sau rezolutionat numai prin acelasi acord de vointa al participantilor care au calitatea de comercianti.

Avand in vedere principiul libertatii comertului, in primul rand este mai mult decat evident ca subiectii unui raport juridic de comert international au chiar posibilitatea de a alege, dupa vointa, asupra jus loci, adica a legii care va guverna fondul si efectele unui anumit control de comert international.

Aceeasi lexitate volitionala se afla la latitudinea participantilor la un asemenea raport juridic si, in ceea ce priveste jurisdictia care va fi competenta sa solutioneze un eventual conflict survenit intre parti, evidentiind, daca mai este nevoie, acelasi caracter volitional al raportului juridic de comert international.

b) CARACTERUL PATRIMONIAL La fel ca si in raportul juridic comercial, subiectii raportului juridic de comert

international au intentia normala, declarata si legala de a obtine un anumit profit. Este, de la sine inteles, ca obtinerea acestui profit, nu este la indemana oricarui

comerciant, indeosebi in conditiile unei economii de piata reale, care impune o competitie acerba intre concureti, ceea ce nu stirbeste cu nimic evidentierea faptului ca raportul juridic de comert international are o dimensiune, in mod categoric, valorica, care urmareste, in mod indubitabil, dobandirea unor avantaje economice.

c) ELEMENTUL DE EXTRANEITATE Cea mai importanta caracteristica a raportului juridic de comert international, care ii

confera specificitatea sa aparte, este prezenta elementului de extraneitate, alaturi de celelate trasaturi ale sale. In acest context, un contract comercial dobandeste, de indata, caracter de internationalitate, ceea ce ii confera un loc si un rol aparte, printre alte contracte comerciale, tocmai pentru ca sediul, domiciliul sau fondul de comert reprezinta acel element sine qua non al raportului juridic de comert international.

In lumea contemporana, atat de complexa si de grabita, stabilirea regimului juridic sub care se naste, se modifica si se stinge un astfel de raport sau stabilirea cu certitudine a jurisdictiei careia i se va supune un eventual conflict ivit intre comercianti, capata o importanta covarsitoare datorita consecintelor juridice care pot surveni la un moment dat.

c) RAPORTURILE COMERCIALE INTERNATIONALE Raporturile comerciale internationale sunt constituite din actele si faptele de comert international, carora norma juridica le atribuie o anumita semnificatie, cu consecintele juridice de rigoare. Cu alte cuvinte, putem vorbi de acele imprejurari in raport cu care norma juridica determina nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de comert international concret.

B. Partile raportului juridic de comert international Sunt parti sau subiecte al raportului juridic de comert international toti comerciantii,

persoane fizice si juridice care participa, in mod activ la schimburi comerciale, pentru a obtine un anumit profit.

Acestia pot fi clasificati, in functie de ordinea juridica careia ii apartin, in doua categorii: ♦ Categoria subiectelor de drept care apartin ordinii juridice nationale,

participante la raporturile juridice de comert inte rnational ♦ Categoria subiectelor de drept care apartin ordinii juridice internationale,

participante la raporturile juridice de comert inte rnational ♦ Din prima categorie, cea a subiectelor de drept national, fac parte: comerciantul-persoana

fizica, societatile comerciale si grupurile de interes economic. 1. Comerciantul – persoana fizica Potrivit dispozitiilor art. 7 din Codul comercial roman, este comerciant acela care

savarseste fapte de comert, avand comertul ca profesiune obisnuita si societatile comerciale.

9

Dupa cum se poate observa legiuitorul roman a inteles sa faca, in mod expres, distinctie intre comerciantul individual-comerciantul persoana fizica si societatea comerciala.

Din cuprinsul normei juridice amintite, rezulta ca, pentru a dobandi statutul de comerciant, persoana fizica trebuie sa faca acte de comert, iar aceste fapte de comert sa fi savarsite cu titlu profesional. De asemenea, cumulativ acestor conditii impuse de chiar textul legii comerciale, persoana fizica trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu, sa desfasoare actele de comert in nume propriu, independent si pe riscul sau si, nu in ultimul rand, sa nu existe o stare de incompatibilitate, de decadere sau de interdictie cu privire la persoana comerciantului.

Statutul juridic al comerciantului este alcatuit din drepturile si obligatiile acestuia, dupa cum urmeaza:

Dintre drepturile cele mai importante, recunoscute si consacrate in legislatiile nationale enuntam pe urmatoarele:

• dreptul persoanei de a-si alege singura si de a exercita profesiunea de comerciant; • dreptul comerciantului de a-si alege denumirea firmei sub care isi va desfasura activitatea

comerciala; aceasta firma trebuie inscrisa in Registrul Comertului; dreptul la firma este un drept patrimonial, conferit comerciantului ca un drept de folosinta exclusiva care precizeaza cum este comerciantul si ce fel de comert desfasoara el.

• dreptul comerciantului la libera circulatie; • libera circulatie a marfurilor, serviciilor si capitalurilor; • dreptul comerciantului de a fi informat cu privire la orice schimbare legislativa, in

domeniul comertului. Dintre principalele obligatii enuntam:

• inscrierea comerciantului in Registrul Comertului; • tinerea de evidente privind afacerile; • transparenta comerciantului in ceea ce priveste bilantul, falimentul si lichidarea afacerii

comerciale. Statutul juridic al comerciantului strain Comerciantii, persoane fizice straine, au dreptul de a indeplini acte si fapte de comert

international, cu respectarea dispozitiilor legale cuprinse in legea nationala a statului respectiv. Caracteristic statutului juridic al comerciantului strain este elementul de extraneitate, care in acest caz este domiciliul comerciantului, fiind irelevanta cetatenia in determinarea capacitatii comerciantului.

In cazul Romaniei, comerciantii care sunt persoane fizice straine, se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii romani.

2. Societatile comerciale Regimul juridic al constituirii, modificarii, dizolvarii ori lichidarii societatilor comerciale

este supus dreptului comun, guvernat de actele normative interne. In conformitate cu dispozitiile legale, toate societatile comerciale care isi au sediul in Romania sunt persoane juridice romane.

Societatile comerciale romane, cu sau fara participare straina la capitalul social, pot face acte de comert international, cu conditia ca aceste acte sa fie prevazute in actul constitutiv al acestora ca obiect de activitate si sa fie permise de legea romana. Potrivit legii-cadru nr.31/1990 si a Codului comercial roman, societatile comerciale cu participare straina pot dobandi oricare din formele legale de existenta prevazute de legea romana, inclusiv asociatiile in participatiune, societati in nume colectiv, in comandita simpla, pe actiuni, in comandita pe actiuni sau cu raspundere limitata.

10

In conformitate cu prevederile Legii nr.35/1991 privind regimul investitiilor straine, republicata, persoanele fizice si persoanele juridice cu domiciliul ori, dupa caz cu sediul in strainatate pot efectuat investitii in Romania, in una din modalitatile prevazute in cuprinsul acestei legi. Astfel, potrivit art.1 din Legea nr.35/1991 republicata, sunt considerate ca investitii straine, printre altele si:

a) constituirea de societati comerciale, filiale sau sucursale, cu capital integral strain sau in asociere cu persoane fizice sau persoane juridice romane, potrivit prevederilor Legii nr.31/1990 privind societatile comerciale;

b) participarea la majorarea capitalului social al unei societati existente sau dobandirea de parti sociale ori actiuni la asemenea societati, precum si de obligatiuni sau alte efecte de comert;

3. Grupurile de Interes Economic Prin Grup de Interes Economic se desemneaza forma de asociere intre doua sau mai

multe persoane fizice sau juridice, constituita pe o perioada determinata, in scopul inlesnirii sau dezvoltarii activitatii economice a membrilor sai, precum si al imbunatatirii rezultatelor activitatii respective.

Legea nr.161/2003 reglementeaza in Cartea I - Titlul V din cuprinsul sau modurile de constituire, functionare, administrare, modificare si incetare a grupurilor de interes economic asemanator celor prevazute de Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale.

Caracterele juridice ale grupurilor de interes economice sunt similare cu cele ale societatilor comerciale, in special a celor de prsoane. Astfel, grupurile de interes economic sunt persoane juridice romane cu scop patrimonial, iar membrii sai raspund solidar si nelimitat pentru obligatiile sociale ale grupului, cu exceptia cazului in care in contractele incheiate cu tertii co-contractanti s-a prevazut contrariul.

Grupurile de interes economic prezinta si unele carctere specifice si anume: a) pot avea calitatea de comerciant sau necomerciant b) se pot constitui cu sau fara capital social c) numarul membrilor nu poate fi mai mare de 20 si nu poate avea mai mult de 500 de

angajati d) activitatea grupului trebuie sa se raporteze la activitatea membrilor sai (are caracter

accesoriu) 4. Grupurile Europene de Interes Economic. In afara de reglementarea Grupurilor de Interes Economic, Legea nr.161/2003 stabileste

si conditiile in care Grupurile Europene de Interes Economic (GEIE) sunt recunoscute si isi pot desfasura activitatea in Romania.

4. Reglementari specifice in dreptul european comunitar.

Perspectivele aderarii la Uniunea Europeana presupune adoptarea si a altor norme de drept comunitar in legislatia nationala. Referitor la subiectele de drept, participante la raporturile de drept comercial intern si international, Romania va trebui sa transpuna integral in legislatia nationala cele 11 directive, aplicate in spatiul economic european din 1994.

Aceste directive privesc domenii importante, cum ar fi constituirea, obligatiile sociale, aporturile, modificarile de capital, fuziunile si divizarile, structura organelor de conducere, etc.

♦ Din categoria subiectelor de drept care apartin ordinii juridice internationale, participante la raporturile juridice de comert international fac parte statele si organizatiile internationale de state cu caracter interguvernamental.

11

1. Statele sunt subiecte originare de drept, care participa la raporturile juridice international in doua ipostaze:

a) Ca titulare ale suveranitatii (de jure imperii), imprejurare in care legifereaza statutul juridic al celorlalte subiecte de drept; raporturile juridice la care statele participa ca titulare de suveranitate sunt raporturi de drept international public.

b) Ca persoane juridice (de jure gestionis), titulare de drepturi si obligatii; raporturile juridice la care statele participa ca persoane juridice sunt raporturi de dreptul comertului international.

2. Organizatiile interguvernamentale sunt create prin acordul de vointa al statelor interesate, acord concretizat intr-o conventie internationala multilaterala la care participa mai multe state ca titulare de suveranitate.

Aceste organizatii sunt subiecte derivate de drept, care participa atat la raporturi juridice de drept international public, cat si la raporturi juridice de drept international privat, potrivit scopului si finalitatii lor, prevazute expres in conventia internationala de constituire.

Alaturi de aceste doua categorii de subiecte ale raportului juridic de comert international, amintim societatile transnationale care, prin modul lor de constituire, exced regimului juridic national al statelor, tendinta la nivel european fiind reglementarea acestora prin norme juridice uniforme.

C. Continutul raportului juridic de comert international Continutul raportului juridic de comert international este format din totalitatea drepturilor

si obligatiilor corelative pe care le au, respectiv le incumba subiectelor raportului juridic de comert international.

Asa cum am aratat raportul juridic de comert international se caracterizeaza, printre altele, prin pozitia de egalitate pe care se situeaza participantii in cadrul operatiunilor de comert international, astfel incat fiecare dintre subiectele raportului juridic va avea, in acelasi timp, atat calitatea de creditor(subiect activ), cat si calitatea de debitor(subiect pasiv) al obligatiei sau prestatiei care formeaza obiectul raportului juridic.

D. Obiectul raportului juridic de comert international Obiectul raportului juridic de comert international este prestatia la care este obligat debitorul(subiectul pasiv) fata de creditor(subiectul activ), in vederea satisfacerii intereselor sale legitime. Prin prestatie intelegem conduita sau comportamentul la care debitorul obligatiei de comert international trebuie sa o manifeste in cadrul unui raport juridic de comert international concret. Aceasta conduita se concretizeaza intr-o actiune, de a da sau de a face, are intotdeauna natura juridica patrimoniala si se considera executata numai in momentul in care creditorul va obtine rezultatul urmarit prin operatiunile de comert international.

V. ACTELE SI FAPTELE DE COMERT INTERNATIONAL 1. Notiune si caracterizare Sunt considerate acte si fapte de comert international actele si faptele care contin

elemente de extraneitate si prin care se realizeaza o interpunere in vehicularea bunurilor, cunostintelor tehnico-stiintiifice si serviciilor, in scopul realizarii unui beneficiu, in mod direct ori indirect.

In vederea formularii unei definitii a faptelor de comert s-au formulat, de-a lungul timpului, cateva teorii in vederea caracterizarii acestei notiuni.

12

a) Teoria speculatiei, potrivit careia actul de comert este unul eminamente speculativ, realizat in scopul obtinerii de beneficii, pe baza ideei de cumparare a marfurilor la un anumit pret si revanzare la unul mai mare, accentuandu-se caracterul esential al actului in sine si anume realizarea de profit;

b) Teoria circulatiei, conform careia actul de comert este considerat ca fiind unul de circulatie, mai precis de interpunere in circulatia marfurilor intre producator si consumatorul final.

c) Teoria intreprinderii , care considera ca actul de comert este cel indeplinit printr-o intreprindere, privind o activitate metodic organizata, care presupune o repetitie profesionala a actelor, conform unei organizari sistematice si bazate pe anumite mijloace materiale.

d) Teoria mixta, care considera ca adoptarea unui unic criteriu in vederea determinarii comercialitatii actelor juridice este greu de luat in seama si prefera imbinarea mai multor criterii dintre cele deja evidentiate.

Prin prisma celor 4 teorii prezente putem defini faptele sau actele de comert ca fiind acte juridice, fapte juridice si operatiuni economice prin care se realizeaza producerea de marfuri, executarea de lucrari sau prestarea de servicii sau o interpunere in circulatia marfurilor, cu scopul de a obtine profit.

2. Clasificarea actelor si faptelor de comert international Ca si actele si faptele de comert intern, actele si faptele de comert international se impart

in: obiective, subiective si mixte. Aceasta categorisire se face in functie de scopul urmarit, obiectul si forma actului incheiat, precum si calitatea persoanei care il aduce la indeplinire.

a) Acte si fapte de comert international obiective. Sunt considerate a fi acte si fapte de comert international obiective acelea al caror caracter comercial se desprinde din chiar forma, natura sau obiectul lor, ele fiind, cu alte cuvinte, astfel considerate de lege, asa cum, de exemplu, sunt faptele de comert enumerate de Codul comercial roman.

b) Acte si fapte de comert international subiective. In aceasta categorie sunt incluse acte si fapte de comert international al caror caracter comercial le este conferit de calitatea de comerciant a celui care le savarseste, daca nu sunt de natura civila ori daca nu rezulta contrariul din insusi actul respectiv. Chiar daca, in anumite cazuri, actele si faptele savarsite de un comerciant (persoana fizica sau juridica) sunt de natura civila, ele dobandesc caracterul comercial tocmai pentru ca sunt efectuate de un comerciant (exemplu, inchirierea unui spatiu, unde se vor desface marfuri – inchirierea este un act civil, dar care dobandeste caracter de comercialitate, prin savarsirea sa de catre un comerciant).

c) Actele si fapte de comert international mixte. Sunt incluse in aceasta categorie actele si faptele mixte de comert intern si international, care prezinta caracter comercial numai pentru una dintre parti, pentru cealalta parte pastrand caracterul civil.

3. Actele si faptele de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala Asa cum s-a aratat anterior, alaturi de actele si faptele de comert international propriu-

zise, intalnim si pe cele de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationale, care pot fi intalnite sub forma contractuala ori sub forma constituirii de societati comerciale cu capital comun.

a) Acte si fapte de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationale sub forma contractuala. Sunt astfel categorisite, deoarece se concretizeaza prin contracte de comert international incheiate intre parteneri din state diferite.

Multiplicarea si diversificarea schimburilor economice si tehnico-stiintifice in actuala conjunctura economica mondiala au condus la crearea unor contracte-cadru, care apoi dau nastere, la randul lor, unor contracte-sectoriale, toate avand drept specific promovarea cooperarii economice si tehnico-stiintifice.

13

b) Acte si fapte de cooperare economic si tehnico-stiintifica internationale sub forma constituirii de societatii comerciale cu capital comun.

Actele si faptele de cooperare de aceasta factura le intalnim la crearea de societati comerciale cu capital autohton si strain. In acest fel, in baza unui contract de societate si, mai recent, numai in temeiul actului constitutiv al unei asemenea societati comerciale, ia nastere o persoana juridica ce devine subiect de drept al comertului international, cu implicatiile si rolul ce i-au fost conferite de vointa partilor. Aceste acte si fapte de cooperare se materializeaza in acorduri bilaterale de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationale, in toate domeniile si sectoarele de activitate.

VI. SOCIETATILE COMERCIALE

Aspecte terminologice Societatea este un mecanism social, economic si juridic prin care partile (actionarii,

asociatii) acced la un anumit profit pentru obtinerea caruia au pus in comun patrimoniul si au efectuat diligente.

Societatile comerciale sunt o veche achizitie sociala, nascute din nevoia conlucrarii dintre persoane fizice cu aceleasi preocupari ori din necesitatea reunirii de capitaluri in scopul constituirii capitalului. Societatea comerciala (trade company) mai este definita ca o forma esentiala a economiei de piata, bazata pe proprietatea privata premisa care are drept socop protejarea interesului personal uman, mobilul fundamental al cooperarii economice si a progresului social.

Trasaturile juridice ale contractului de societate Indiferent daca societatile sunt infiintate prin contract de societate, statut ori act constitutiv,

contractul de societate are urmatoarele trasaturi juridice: - are un caracter solemn fiind necesara incheierea sa in forma autentica in sens contrar,

contractul este lovit de nulitate - are un caracter multilateral intrucat in conceptia legala are caracter sinalagmatic ceea ce

impune participarea acel putin doi asociati iar pentru societatile pe actiuni un numar de cel putin 5 actionari exceptie facand societatea cu raspundere limitata care se poate constitui prin manifestarea vointei unei singure persoane

- caracterul oneros este dat de faptul ca fiecare asociat sau actionar doreste sa obtina un profit

- caracterul comutativ rezulta din faptul ca partile contractante cunosc de la inceput intinderea prestatiile la care se obliga

- caracterul comercial este cel care distinge un contract de societate comerciala de un contract care sta la baza unei societati civile intrucat acesta presupune o interpunere in vehicularea unor marfuri, capitaluri, servicii, etc. pentru obtinerea unui profit.

14

Formele societatilor comerciale In conformitate cu dispozitiile art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale,

republicata cu modificarile si completarile ulterioare, societatile comerciale sunt de 5 feluri si anume:

1. Societatea in nume colectiv – este o societate comerciala de persoane care ia nastere

prin vointa reciproca a partenerilor care aduc un raport patrimonial si participa in mod personal la functionarea societatii. Ei raspund solidar si nelimitat pentru obligatiile societatii, ei obligandu-se in nume colectiv, dar au si o raspundere subsidiara, bucurandu-se de beneficiul de discutie. Din principiul raspunderii solidare si nelimitate a sociatilor, decurg urmatoarele aspecte:

- firma sociala este formata din numele tuturor asociatilor sau din firmele lor comerciale ori numai a unora dintre ei, situatie in care se mentioneaza ca exista si alti actionari decat cei trecuti pe firma sociala

- asociatii raspund numai pentru obligatiile asumate si sub firma sociala si sub semnatura administratorilor autorizati ai societatii

2. Societatea in comandita simpla Este o societate comerciala de persoane in care obligatiile sociale sunt garantate atat prin

capitalul social cat si prin responsabilitatea solidara si nelimitata a unuia sau mai multor asociati numiti comanditati ceelalti asociati numiti comanditari avand o raspundere limitata la aportul adus ori sa-l predea societatii. Aceasta societate isi desfasoara activitatea sub o firma in care pot figura doar numele comanditatilor. Acordul unui comanditar ca numele sau sa fie trecut pe aceasta firma duce la pierderea beneficiului sau de a raspunde limitat.

3. Societatea pe actiuni Este acea societate in care obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social iar

actionariatul raspunde numai in limitele aportului sau. 4. Societatea in comandita pe actiuni Este o societate comerciala de capitaluri formata din asociati comanditati care

administreaza societatea si care contribuie la activitatea acesteia numai prin munca lor si din asociati comanditari care participa in principal cu capital, primind actiuni in schimbul aportului adus la patrimoniul societatii.

Creditorii societatii sunt garantati cu patrimoniul si in subsidiar cu responsabilitatea solidara si nelimitata a comanditatilor in timp ce actionarii au numai responsabilitatea limitata la valoarea actiunilor lor.

5. Societatea cu raspundere limitata Este societatea in care obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social iar asociatii

raspund pana la limita aportului lor. b)Criterii de clasificare a societatilor comerciale

15

In raport de intinderea raspunderii asociatilor vom intalni: - societati cu raspundere nelimitata - societati cu raspundere limitata In raport de existenta sau inexistenta caracterului intuitu personae al societatii vom intalni - societati de persoane (societati in nume colectiv, societati in comandita simpla) - societati de capitaluri (societati pe actiuni) - societate cu raspundere limitata (societate cu unic asociat) In raport de nationalitatea, cetatenia participantilor la formarea patrimoniului, vom intalni: - societati cu capital integral romanesc - societati cu capital integral strain - societati cu capital mixt In raport de participarea sau nu a statului la formarea capitalului social vom intalni: - societati cu capital integral de stat - societati cu capital privat In raport de titlurile de valoare vom intalni: - societati comerciale care emit titluri de valoare - societati comerciale care nu pot emite titluri de valoare In raport de modul de reglementare vom intalni: - societati comerciale al caror regim juridic este stabilit de Legea nr. 31/1990 privind

societatile comerciale, modificata si republicata - societati comerciale reglementate de legi speciale - societati bancare al carui statut juridic este reglementat de Legea nr. 58/1998 privind

activitatea bancara - societatile de microfinantare reglementate de Legea nr. 240 din 2005 privind societatile

de microfinantare - societatile agrisole al caror statut este stabilit prin Legea nr. 36/1991 privind societatile

agricole si alte forme de asociere in agricultura - societatile de asigurari reglementate de Legea nr. 32/2000 privind societatile de asigurare

si supraveghere a asigurarilor - societati de intermediere si investitii al caror statut juridic este reglementat de Legea nr.

297/2004 privind piata de capital Functionarea societatilor comerciale Din momentul dobandirii personalitatii juridice, vointa membrilor societatii devine insasi

vointa acestei entitati juridice in cadrul careia vom distinge patru categorii de organe si anume: - Un organ deliberativ care coordoneaza intreaga politica economica (Adunarea Generala a

Asociatilor si Adunarea Generala Extraordinara a Asociatilor) - Organ administrativ si de conducere care transpune in practica hotararile organului

deliberativ - Organul executiv cel care aduce la indeplinire activitatile necesare indeplinirii scopului

societatii si obtine profiturile - Organul de control al activitatii in randul carora intalnim cenzorii si auditorii financiari

care au rolul de a inform Adunarea Generala, statul si creditorii asupra activitatii desfasurate de societate

16

Incetarea calitatii de comerciant

In conformitate cu dispozitiile legale dovada calitatii de comerciant se face in mod

diferentiat dupa cum acesta este persoana fizica sau persoana juridica. In situatia persoanei fizice dovada calitatii de comerciant se face prin mijloace de proba

din care sa reiasa efectuarea de acte de comert cu caracter profesional asa cum pretinde art. 7 din Codul comercial.

De asemenea dovada calitatii de comerciant se mai face prin urmatoarele prezumtii care trebuie coroborate cu alte mijloace de proba:

- autorizatia administrativa de exercitare a comertului; - dovada inmatricularii la Registrul comertului; - prezentarea titulaturii de comerciant intalnita in corespondenta acestuia. In cazul unei persoane juridice, lucrurile sunt mai simple, dovada calitatii de comerciant

efectuandu-se dupa cum urmeaza: - o copie certificata de pe inregistrarea societatii in Registrul comertului - o copie certificata de pe inregeistrarea in registrul comertului in cazul regiilor autonome si

organizatiilor cooperatiste Incetarea calitatii de comerciant se realizeaza in mod diferit pentru persoanele fizice si

persoanele juridice. In mod obligatoriu, in ceea ce priveste incetarea calitatii de comerciant a persoanei fizice

impune renuntarea acesteia la efectuarea de fapte de comert insa aceasta renuntare trebuie sa fie efectiva si nu temporara sens in care cel in cauuza trebuie sa procedeze si la radierea inmatricularii sale din Registrul comertului ori depunerea autorizatiei administrative.

Nu ne aflam inaintea unei pierderi a calitatii de comerciant a persoanei juridice daca aceasta isi inceteaza activitatea. Pierderea calitatii de comerciant poate avea loc numai pe calea dizolvarii societatii si prin lichidare.

a) Dizolvarea societatii comerciale Potrivit dispozitiilor din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale incetarea

calitatii de comerciant are loc prin dizolvare atunci cand: - a expirat termenul stabilit prin actul constitutiv pentru durata societatii; - imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii ori indeplinirea acestuia; - a fost declarata nulitatea societatii; - adunarea generala a hotarat incetarea; - exista o hotararea judecatoreasca, obtinuta la cererea oricarui asociat, prin care se constata

impiedicarea desfasurarii activitatii societatii din cauza neintelegerilor grave dintre asociati; - declararea falimentului societatii; - prin alte cauze prevazute in mod legal sau care se regasesc in cuprinsul actului constitutiv

al societatii. Ne vedem obligati sa precizam, dat fiind multitudinea de forme juridice a societatilor

comerciale ca fiecare dintre acestea se dizolva in mod specific asa cum prevad art. 227-237 din Legea 31/1990.

b) Fuziunea si divizarea societatilor comerciale Putem defini fuziunea ca fiind un proces de absorbire a unei societati comerciale de catre

o alta societate, de aceeasi factura.

17

Fuziunea se mai poate realiza si prin contopirea a doua sau mai multe societati comerciale pentru a da nastere unei noi societati. Procesul de fuziune (Merger) a doua soicetati comerciale priveste crearea, in acest fel, a unei noi societati comerciale, de obicei, pe actiuni. (Fuziunea dintre doua societati care au domenii de activitate diferite este denumita prin sintagma „fuziune de tip conglomerat”-conglomerate merger).

In situatia in care se produce o fuziune prin absorbtie societatea care a absorbit societatea dizolvata capata toate drepturile acesteia si isi asuma obligatiile acesteia.

Cand fuziunea are loc prin contopire drepturile si obligatiile avute de societatea care isi inceteaza activitatea prin aceasta modalitate trec, firesc, asupra societatii nou infiintate.

Numim divizare impartirea patrimoniului unei societati comerciale, care isi incheie existenta, intre doua ori mai multe societati care se nasc de aceasta maniera sau care sunt deja existente.

Atat operatiunea de fuziune cat si cea de divizare trebuie sa fie hotarate de adunarea generala a fiecarei societati in conditiile prevazute pentru aducerea de modificari actelor constitutive ale societatilor respective.

Din momentul efectuarii fuziunii ori a divizarii se produce si dizolvarea (fara lichidare) a societatii care isi inceteaza activitatea. In mod concomitent se procedeaza la transmiterea universala a patrimoniului sau catre noua societate ori cea existenta deja, in starea in care se gaseste la momentul fuziunii ori a divizarii.

Transmiterea universala a patrimoniului se face in schimbul atribuirii de parti sociale sau actiuni ale societatilor comerciale nou infiintate ori deja existente sau a unei sume de bani care nu poate depasi 10% din valoarea nominala a partilor sociale ori a actiunilor care au fost atribuite.

Mentionam ca potrivit dispozitiilor legale, fuziunea ori divizarea au loc la urmatoarele date:

- in situatia in care a fost constituita una sau mai multe societati la data la care noua ori noile societati au fost inmatriculate in Registrul comertului;

- in celelalte cazuri la data inscrierii in Registrul Comertului a mentiunilor privind majorarea capitalului de catre societatea absorbanta.

c) Lichidarea societatilor comerciale ca mod de incetare a calitatii de comerciant O societate comerciala poate inceta calitatea de comerciant si prin operatiunea de

lichidare urmata de repartizarea patrimoniului sau. Chiar daca in actul constitutiv al societatii respective este prevazuta modalitatea

efectuarii lichidarii dispozitiile legale in materie impun anumite reguli de urmat si anume: - pana la preluarea functiei de catre cei numiti in calitate de lichidatori administratorii

societatii comerciale in cauza isi continua modelul cu care au fost investiti insa ei nu mai pot intreprunde noi operatiuni, in caz contrar ei raspund in mod personal si solidar pentru efectuarea acestora (aceasta interdictie se plaica din ziua expirarii termenului fixat pentru durata societatii ori de la data la care dizolvarea a fost hotarata de adunarea generala ori a fost declarata prin hotarare judecatoreasca.

Daca societatea comerciala a fost dizolvata inainte de expirarea termenului stabilit pentru durata sa dizolvarea ei are efect fata de terti numai dupa un interval de 30 de zile de la publicarea acestui fapt in Monitorul Oficial.

Lichidarea unei societati comerciale trebuie incheiate in 3 ani de la data dizolvarii insa tribunalul comercial poate prelungi acest termen pentru motive temeinice, cu inca 2 ani.

18

De asemenea, la trecerea a 15 zile de la terminarea lichidarii, lichidatorii insarcinati cu aceasta activitate va cere radierea societatii din registrul comertului sub mentiunea unei amenzi judiciare in cuantum de 200 lei pentru fiecare zi de intarziere.

Si o ultima precizare: lichidarea unei societati comerciale nu libereaza in mod automat, pe asociati sau actionari de deschiderea falimentului in conformitate cu procedura instituita de Legea nr. 85/2006.

VI I. FALIMENTUL INTERNATIONAL

• Competenta internationala

• Legea aplicabila in materie de faliment

• Regula aplicarii legii statului de deschidere

1. Competenta internationala

Conventia de la Bruxelles, din 23 noiembrie 1995 privind procedurile de insolventa,

inspirata din Conventia Consiliului Europei, a consacrat existenta unei :

- proceduri principale pentru care este competent tribunalul locului unde debitorul are centrul

intereselor principale si a unei

- proceduri locale pentru care este competent tribunalul locului unde debitorul detine un

stabiliment.

Regulamentul realizeaza un compromis intre universalitatea procedurii (o singura procedura

pentru un singur patrimoniu) si teritorialitatea procedurii (atate reguli procedurale distincte cate

sedii sunt), care pare mult mai realist decat sistemul unitar propus de Proiectul de Conventie

Europeana din 1992.

Regulamentul are in vedere „legatura naturala” intre competenta jurisdictionala si cea

legislativa, adoptand doua norme conflictuale determinante :

- competenta pentru deschiderea procedurii de faliment apartine

instantei statului pe al carui teritoriu este situat centrul principalelor

interese ale debitorului, iar

19

- legea aplicabila este legea statului membru in care s-a deschis

procedura.

Regulile de competenta stabilite prin acest Regulament se limiteaza la competenta

internationala, desemnand statele membre ale caror jurisdictii pot deschide o procedura de

faliment. Competenta teritoriala in cadrul acelui stat membru trebuie sa fie determinata de legea

nationala a statului respectiv. Cu toate ca Conventia de la Bruxelles nu a intrat in vigoare,

solutiile sale in materie de insolventa au fost retinute si preluate de Regulamentul 1346/2000

al Uniunii Europene, intrat in vigoare la 31 mai 2000,in aparenta, dreptul comunitar pare

sa se fi indreptat catre teza teritorialitatii.

Regulamentul nu contine nici o regula cu privire la solutionarea conflictelor pozitive de

competenta. Rezolvarea conflictelor pozitive de competenta privind deschiderea procedurii

principale trebuie sa se bazeze pe principiul increderii reciproce, principiu care conduce la o

regula a primei instante invesite („first in time rule”) .

Decizia jurisdictiei care deschide prima procedura in temeiul criteriului centrului principalelor

interese ale debitorului va trebui sa fie recunoscuta in toate celelalte state membre, fara ca aceste

state sa o poata supune unui control. Aceasta intrucat Regulamentul prevede recunoasterea

imediata a deciziilor privind deschiderea, desfasurarea si inchiderea unei proceduri de faliment si

a celor in directa legatura cu aceasta procedura, fara vreo alta procedura sau formalitate (art.16).

Este o aplicare unitara asupra falimentului.

Aceste reguli nu elimina insa orice conflict virtual de jurisdictie: doua jurisdictii deferite

se pot totusi considera deopotriva competente sa deschida o procedura principala cu efecte

universale. Este suficient ca una dintre ele sa retina criteriul sediului social statuar, iar cealalta pe

cel al sediului real. In aceasta privinta, Regulamntul comunitar nu prevede nici un raspuns.

Singura dispozitie existenta este cea prevazuta de art. 3 pct.3 : „atunci cand o procedura este

deschisa conform art.3 pct.1 (procedura principala), orice alta procedura deschisa conform

art.3 pct.2 este o procedura secundara.” Dar aceasta regula nu este aplicabila decat daca

jurisdictia ulterior sesizata accepta sa nu deschida decat o procedura de lichidare si cu caracter

teritorial.

20

2. Legea aplicabila falimentului

In Dreptul comertului international, competenta legislativa este adeseori influentata de cea

judiciara. Si in materie de faliment, competenta jurisdictionala determina competenta legislativa.

Determinarea legii falimentului depinde de solutia pe care o adopta in conflictul de competenta

jurisdictionala, deoarece instanta competenta, sesizata, va aplica propria lege de drept

international privat care ii va arata legea aplivabila fondului „lex causae”.

Legea falimentului este legea forului (lex fori), ea avand vocatie generala pentru

solutionarea problemelor juridice ale unui faliment. Este solutia pe care o consacra in

unanimitate normele uniforme in materie de faliment :

- art. 19 al Conventiei Europene privind anumite aspecte

internationale ale falimentului incheiate la Istanbul in 1990 intre

statele membre ale Consiliului Europei,

- art. 4 din Conventia de la Bruxelles din 23 noiembrie 1995 privind

procedurile de insolventa incheiate in cadrul Uniunii Europene,

- art. 4 din Regulamentul nr. 1346 din 29 mai 2000 al Consiliului

European privind procedurile de faliment.

Potrivit art. 4 din acest Regulament, principiul este acela ca, in absenta unei dispozitii

contrare, se va aplica legea statului membru in care s-a deschis procedura (lex fori concursus),

atat procedurii principale cat si procedurilor locale, atat in privinta deschiderii procedurii cat si in

privinta desfasurarii si inchiderii procedurii falimentului. Este o norma conflictuala uniforma

destinata sa inlocuiasca, in aceasta materie, normele nationale de drept international privat.

Astfel spus, interdependenta dintre competenta judiciara si cea legislativa este deplina,

solutia conflictului de legi fiind data de cea a conflictului de jurisdictie.

1. Regula aplicarii legii statului de deschidere

21

Art. 4 din Regulament prevede domeniul legii falimentului, printr-o enumerere cu

caracter exemplificativ a aspectelor ce vor fi supuse legii statului de deschidere. Potrivit acestui

text, legea falimentului va prevedea conditiile in care procedura trebuie deschisa, desfasurata si

inchisa, in special :

a) debitorii care fac obiectul procedurii, in raport cu calitatea acestora ;

b) bunurile care alcatuiesc averea debitorului si regimul juridic al bunurilor dobandite de

debitor ulterior deschiderii procedurii ;

c) atributiile debitorului si ale sindicului ;

d) conditiile in care se poate face compensarea obligatiilor ;

e) efectele producerii in ceea ce priveste contractele la care debitorul este parte, aflate in

curs de desfasurare ;

f) efecetele producerii asupra actiunilor individuale, cu exceptia proceselor aflate in curs de

solutionare ;

g) creantele ce urmeaza sa fie inregistrate la pasivul debitorului si regimul juridic al

creantelor nascute dupa deschiderea procedurii ;

h) regulile vizand inregistrarea, verificarea si admiterea creantelor ;

i) regulile care stabilesc distributia sumelor rezultate din valorificarea bunurilor, rangul

creantelor si drepturile creditorilor care au fost partial dezinteresati dupa deschiderea procedurii

prin compensatiune sau ca urmare a valorificarii unui drept real ;

j) conditiile si efectele inchiderii procedurii, in special in cazul unui concordat sau plan

de reorganizare ;

k) drepturile creditorilor ulterior inchiderii procedurii ;

l) sarcina achitarii taxelor si a cheltuielilor de judecata ;

m) regulile referitoare la constatarea nulitatii, anularea sau constatarea inopozabilitatii

actelor juridice care prejudiciaza drepturile creditorilor din adunarea creditorilor.

22

VIII. TEORIA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNATIONALE

1. Notiune. In Dreptul Afacerilor, contractul este definit ca fiind un acord de vointa prin care doua sau mai multe subiecte de drept, convin sa dea, sa faca ori sa nu faca un anumit lucru. Prin contractul de comert international se intelege acordul de vointa care a avut loc intre doua sau mai multe subiecte de drept participante la comertul international, avand domiciliul ori sediul in state diferite, avand ca finalitate nasterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice de comert international. Intrucat actualmente ponderea contractelor de comert international este mai insemnata ne referim in continuare la acestea. 2. Trasaturile caracteristice ale contractelor de comert international

• comercialitatea: un contract poate fi comercial ori civil, dupa cum constituie sau nu un act de comert, dar poate fi comercial, doar pentru o parte si civil pentru cealalta parte;

• internationalitatea: este o alta caracteristica a contractului de comert international, care decurge din faptul ca un asemenea contract contine elemente de extraneitate (nationalitatea, sediul sau

2.1. Categorii de contracte de comert international in raport de criteriile dreptului comun (dreptului civil)

a. In raport cu modul lor de formare contractele de comert international sunt, de regula, consensuale, ele exprimand vointa manifestata de catre subiectii raportului juridic de comert international. In principiu, aceste contracte se incheie in forma scrisa.

b. De regula, ne aflam inaintea unor contracte cu titlu oneros, deoarece au ca finalitate declarata obtinerea pentru parti a unui profit.

c. Contractele de comert international sunt sinalagmatice dupa scopul lor, avand in vedere faptul ca dau nastere la drepturi si obligatii corelative pentru parti.

d. Contractul de comert international are caracter comutativ pentru ca atat existenta, cat si intinderea prestatiilor la care se obliga partile sunt certe si determinate (ori determinabile), din chiar momentul incheierii actului juridic respectiv.

e. Contractele de comert international sunt acte si fapte de comert deoarece ele tind la obtinerea unui profit, pentru ambele parti.

2.2. Criterii nespecifice de categorisire a contractelor de comert international

a. In functie de efectele pe care le vor genera contractele de comert international (ca de altfel toate tipurile de contracte), se impart in: constitutive, translative si declarative de drepturi.

a.1. Contractele de comert international cu caracter constitutiv sunt cele ce privesc, de obicei, crearea unor drepturi subiective, pe seama celor doua parti, ori a unui tert. De regula, acestea sunt drepturi de creanta si vor fi intalnite in contractele de mandat, de depozit, comision, transport, consultanta.

a.2. Sunt contracte de comert international translative de drepturi cele care transmit unele drepturi reale, de la un titular de drepturi la altul.

a.3. Contractele declarative de drepturi sunt mult mai rar intalnite in comertul international, iar prin ele se constata si se confirma pentru parti unele drepturi.

23

b. Dupa modul lor de executare contractele de comert international se impart in contracte cu executare imediata, succesiva sau continua.

b.1. Contractele de comert international cu executare imediata sunt cele care au ca obiect indeplinirea, de indata, a uneia sau mai multor prestatii.

b.2. Contractele de comert international cu executare succesiva sunt cel mai adesea intalnite in practica de comert international.

b.3. Contractele comerciale internationale cu executare continua cuprind obligatii care pot fi indeplinite de catre debitor in mod neintrerupt.

c. In raport de corelatia in care se afla, contractele de comert international se impart in contracte principale si contracte accesorii.

c.1. Sunt denumite contracte principale acele acorduri de vointa ale partilor care sunt de sine statatoare, iar existenta lor nu depinde de clauzele altui contract.

c.2. Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenta de sine statatoare, valoarea lor juridica este conditionata de existenta unui contract principal.

d. Dupa natura obligatiilor care intra in continutul l or contractele internationale se divid in contracte care genereaza obligatia de a da, de a face sau de a nu face.

d.1. Contractele care genereaza obligatia de a da (dare) sunt cele translative de drepturi reale, carora lise adauga contractele care implica o contraprestatie pecuniara, indiferent de natura acesteia: pret, comision, chirie, navlu, prima de asigurare, etc.

d.2. Contractele care genereaza obligatia de a face (facere) sunt intalnite in sfera executarii de lucrari si in aceasta privinta este clasic contractul de antrepriza, precum si cele de prestari-servicii, cum sunt cele de consulting, comision, mandat, etc.

d.3. Contractele care genereaza obligatia de a nu face (non facere) sunt mai rar intalnite in comertul international, iar exemplul cel mai elocvent este obligatia concreta de a se abtine de la anumite actiuni, pe care si-o asuma una dintre partile contractante ori chiar ambele.

e. Dupa natura obligatiilor carora le da nastere contractele de comert international, acestea se pot clasifica in contracte care genereaza obligatii de rezultat si contracte care genereaza obligatii de mijloace.

e.1. Participantii la raporturile de comert international isi asuma obligatii de rezulta, intrucat prin finalitatea urmarita acestea sunt de esenta comertului, in general vorbind.

e.2. Contractele de comert international pot da nastere si la obligatii de mijloace (de diligenta).

2.3. Criterii specifice de categorisire a contractelor de comert international

a. In functie de participantii la raporturile juridice de comert international vom intalni:

a.1. Contracte obisnuite, atunci cand contractele se incheie intre participanti care apartin ordinii juridice nationale din state diferite, iar partenerii contractuali se recunosc dupa calitatea si natura juridica asemanatoare: comercianti-persoane fizice, societati comerciale, persoane juridice cu vocatie comerciala.

24

a.2. Contracte mixte (semiinternationale), incheiate intre subiecte de drept care apartin ordinii juridice internationale din state diferite. Specificitatea acestor contracte (numite in dreptul comercial englez state contracts) este conferita de faptul ca una dintre parti este un stat, care in raporturile comerciale actioneaza potrivit principiului de jure gestionis, iar cealalta parte este o persoana fizica ori o persoana juridica ce apartine de ordinea juridica nationala a altui stat.

b. In raport de obiectul lor , contractele de comert international se clasifica in cinci categorii:

b.1. Contracte translative de drepturi, care au ca obiect transmiterea drepturilor reale ori a celor de creanta intre parti.

b.2. Contracte de prestari de servicii, care au ca obiect o prestare de servicii la care una dintre parti se obliga in favoarea celelilalte parti.

b.3. Contracte de executare de lucrari, al caror obiect este realizarea de lucrari de constructii sau a unor lucrari de montaj.

b.4. Contracte de cooperare economica internationala si tehnico-stiintifica, prin intermediul carora au loc derularea raporturilor juridice privind productia si comercializarea de bunuri, executarea de lucrari, transferul de tehnologie avansata, etc.

b.5. Contracte de aport valutar, care au ca obiect sporirea rezervelor valutare ale participantilor la operatiunile de comert international. Aceste contracte se concretizeaza prin cumpararea si reexportarea de produse, efectuarea de operatiuni speculative cu devize si altele asemenea.

c. In raport cu complexitatea lor, contractele de comert international se clasifica in:

c.1. Contracte comerciale internationale unitare, care au la baza un singur acord de vointa intre parti. Din aceasta categorie enumeram contractul de vanzare comerciala, comisionul comercial international, mandatul comercial international, depozitul international.

c.2. Contracte comerciale internationale mixte, in cadrul carora acordul de vointa al partilor contractante genereaza drepturi si obligatii caracteristice pentru cel putin doua contracte unitare (de tip monolit).

c.3. Contracte comerciale internationale complexe care desemneaza o pluralitate de contracte comerciale internationale distincte, interdependente, care impreuna constituie un ansamblu contractual creat prin vointa juridica a partilor, care are drept scop o anumita finalitate, de asemenea agreata de parti.

d. In functie de durata pentru care se incheie, contractele comerciale internationale se vor clasifica dupa cum urmeaza:

d.1. Contracte de scurta durata, incheiate pentru operatiuni ocazionale si a caror durata nu depaseste 1 an.

d.2. Contracte cu durata medie, incheiate pe o perioada de timp de pana la 5 ani, acestea fiind regula in sfera comertului international.

d.3. Contracte de lunga durata, incheiate de parti pe o perioada de timp care excede duratei de 5 ani.

25

IX. FORMAREA CONTRACTULUI DE COMERT INTERNATIONAL

Incheierea contractului de comert international se face, de regula, in doua etape: I. Etapa precontractuala II. Etapa incheierii propriu-zise a contractului de comert international

I. ETAPA PRECONTRACTUALA este reprezentata de anumite demersuri pe care

partile interesate le efectueaza in scopul informarii pietei internationale cu privire la intentiile lor sau in scopul de a se informa asupra tendintelor si oportunitatilor de pe piata internationala.

Rolul acestor demersuri este acela de a prospecta si investiga piata, iar in urma obtinerii de date concrete cei interesati sa isi exercite optiunea referitor la operatiunea de comert international pe care doreste sa o efectueze. Prin exploatarea informatiilor culese, subiectii de dreptul comertului international pot renunta la efectuarea unei operatii comerciale fara potential profitabil sau se pot transforma in initiatorii dialogului contractual.

Dialogul contractual este supus regulilor si strategiilor de negociere. Negocierea unui contract de comert international are ca scop stabilirea unui sistem de reguli, de drepturi si de obligatii corelative care vor guverna viitorul contract.

Pe durata negocierilor contractului, partile pot opta pentru schimbul de scrisori de intentie sau pentru incheierea unor acorduri de negociere.

Documentele internationale nu dau o reglementare juridica acestor instrumente si tehnici de negociere. In practica comerciala internationala sunt insa intalnite si produc efecte juridice, corespunzator sistemului de drept in care opereaza.

Astfel, scrisoarea de intentie a fost admisa ca tehnica de negociere si natura sa juridica poate fi determinata din clasificarea pe care a dat-o doctrina.

Domeniul caracteristic al scrisorii de intentie este acela de a trasa etapele negocierii. In afara acestei clasificari, care este predominanta, mai sunt intalnite inca trei categorii de scrisori de intentie, si anume: scrisori de intentie care nu produs efecte juridice si care nu contin nici un angajament al partilor scrisori de intentie care contin angajamente ferme cu privire la anumite aspecte ale demersurilor precontractuale; scrisori de intentie care exprima categorii juridice traditionale, cum sunt oferta de a contracta sau acceptarea ofertei.

In ceea ce priveste acordul de negociere, acesta este admis in sistemele de inspiratie romano-germanica, iar in sistemele de common-law este considerat nul, din cauza incertitudinii care exista cu privire la termenii contractului care urmeaza a fi negociat.

In dreptul roman, partile au posibilitatea sa incheie un acord de negociere, definit in practica arbitrala ca fiind chiar un contract, prin care partile se obliga sa faca o oferta care sa permita continuarea negocierilor, in scopul incheierii unui contract al carui obiect nu a fost decat partial determinat si intr-un mod insuficient pentru ca acel contract sa fie considerat ca fiind format.

Negocierea, indiferent de forma pe care o imbraca, implica respectarea unor reguli, cum sunt:

a. informarea corecta si completa a eventualului partener asupra elementelor de evaluare al viitorului contract

26

b. colaborarea partilor pentru ca negocierea sa nu depaseasca, in timp, o durata strict necesara informarii si clarificarii cadrului contractual

c. pastrarea confidentialitatii asupra informatiilor primite, daca aceste informatii nu au un caracter public evident

d. evitarea repunerii in discutie a clauzelor contractuale asupra carora s-a cazut deja de acord

e. anuntarea imediata a celeilalte parti a hotararii de a intrerupe negocierile, temporar sau definitiv

f. evitarea negocierilor paralele, afara numai daca partea interesata si-a declarat expres intentia ori si-a rezervat dreptul de a intra in contact si de a negocia si cu alti potentiali parteneri .

respectarea termenelor prevazute de parti pentru incheierea diferitelor faze ale negocierii II. ETAPA INCHEIERII PROPRIU-ZISE A CONTRACTULUI Contractul se considera a fi incheiat in momentul in care s-a realizat acordul de vointa

dintre partile contractante, in conditiile legii aplicabile contractului. In dreptul roman se considera ca momentul incheierii contractului este cel in care

acceptarea ofertei a ajuns la ofertant si acesta a luat cunostinta de continutul acesteia. In dreptul uniform, care are la baza Conventia de la Haga, din 1964, se apreciaza ca un

contract este format atunci cand acceptarea este receptionata la adresa persoanei ofertantului. Legea aplicabila contractului de comert international Determinarea legii aplicabile contractului de comert international se face, de regula prin

acordul partilor. In dreptul comertului international se admite ca partile sa desemneze legea care va guverna formarea, efectele, executarea si stingerea obligatiilor contractuale reciproce. Vointa partilor preintampina un eventual conflict de legi, datorat caracterului de internationalitate al contractului. Partile au posibilitatea de a schimba legea aplicabila contractului oricand, pe toata durata executarii contractului, cu conditia de a nu aduce atingere validitatii formei contractului sau drepturilor dobandite de terti.

Actul normativ care reglementeaza posibilitatea alegerii legii aplicabile contractului – care este Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept international privat – da posibilitatea partilor sa aleaga potrivit vointei lor comune legea aplicabila contractului, in integralitatea sa ori numai unei anumite parti a contractului. Exista astfel posibilitatea legala de a supune un singur contract mai multor sisteme de drept.

In situatia in care partile nu convin asupra leii aplicabile contractului, aceasta va fi stabilita de catre organul de jurisdictie, potrivit normelor generale. Astfel, in prezent legea aplicabila contractului este data de legea statului in care debitorul obligatiei contractuale sau al prestatiei caracteristice isi are, la dat incheierii contractului, domiciliul, resedinta, sediul social ori fondul de comert. Norma aplicabila, stabilita tot de Legea nr.105/1992, reprezinta o concretizare a principiului potrivit caruia daca partile nu au ales legea aplicabila contractului, va fi luata in considerare legea statului cu care contractul are cele mai stranse legaturi. In afara de aceasta posibilitate de determinare a legii aplicabile contractului de comert international, in subsidiar, Legea nr.105/1992 retine pentru anumite categorii de contracte – cum sunt contractul de schimb sau contractul international de vanzare-cumparare - si alte solutii de supunere a contractului unui anumit sistem de drept. Asupra acestui aspect vom reveni atunci cand vom trata pe larg aceste contracte.

Clauzele contractului comercial international

27

Pe langa identificarea partilor – nume sau denumire, domiciliu sau sediu - , a obiectului si cauzei contractului, precum si prevederea duratei lui, partile vor conveni asupra termenelor si locului de executare a obligatiilor, asupra modului de garantare a obligatiilor, a platii, etc.

Un contract comercial international va cuprinde obligatoriu si in functie de obiectul sau clauze legate de calitatea si cantitatea marfurilor, precum si clauze referitoare la rãspunderea contractualã.

De asemenea, se vor prevedea si clauze asiguratorii, ca mijloc de aparare contra fluctuatiilor preturilor.

Clauze contractuale tipice: de continuitate si mentinere a raporturilor comerciale traditionale intre parteneri; de forta majora; de exclusivitate; de confidentialitate; privind modalitatile de plata; privind raspunderea partilor; de solutionare a litigiilor.

Aceste clauze poarta denumiri specifice, pe care le vom aminti, succint, in cele ce urmeaza : A. CLAUZA COMPROMISORIE – aceasta clauza reprezinta acordul partilor, exprimat in

cuprinsul contractului sau intr-un inscris separat, de a supune litigiile ce s-ar putea naste in legatura cu contractul pe care l-au incheiat arbitrajului institutional sau ocazional (ad-hoc), renuntand la dreptul de a se adresa pentru aceasta organelor jurisdictionale ale statelor.

B. CLAUZA DE MENTINERE A VALORII , CLAUZA DE CONSOLIDARE VALUTARA si CLAUZA MULTIVALUTARA – aceste clauze reprezinta prevederi contractuale menite sa repartizeze riscul monetar intre partile contractante si sa previna cresterea pretului marfurilor sau serviciilor prin deprecierea unitatii monetare de plata.

C. CLAUZA OFERTEI CONCURENTE – aceasta clauza permite uneia dintre partile contractante sa se prevaleze fata de cocontractantul sau de oferta mai favorabila avansata de catre un tert concurent, pentru o operatiune similara.

D. CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT – prin aceasta clauza, promitentul se obliga fata de cocontractantul sau sa ii acorde conditiile cele mai avantajoase pe care le-ar consimti, pe parcursul executarii contractului, in favoarea unui tert cu care ar incheia o operatiune comerciala similara.

E. CLAUZA DE HARDSHIP – in temeiul acestei clauze, oricare dintre parti este indreptatita sa solicite adaptarea contractului incheiat, daca s-au modificat circumstantele in considerarea carora partile s-au angajat initial, iar aceasta modificare a determinat agravarea considerabila a prestatiei uneia din ele.

F. CLAUZA PENALA – prin aceasta clauza, partile pot sa prevada in cuprinsul contractului ca debitorul sa plateasca, cu titlu de despagubire, o suma de bani ori sa indeplineasca o alta prestatie, daca nu executa sau executa necorespunzator ori cu intarziere obligatia asumata.

G. CLAUZE LIMITATIVE DE RASPUNDERE – aceste clauze pot fi incluse in contract, dar cu conditia mentinerii pozitiei de egalitate a partilor. Prin aceste clauze debitorul poate fi degrevat, dar numai partial de raspunderea pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor asumate.

H. CLAUZA DE FORTA MAJORA – prin aceasta clauza cocontractantii pot conveni ca partea care a fost impiedicata de o imprejurare de forta majora, externa, imprevizibila si invincibila sa isi execute partea sa de obligatie sa fie exonerata de raspunderea contractuala.

I. CLAUZE DE INTERPRETARE – aceste clauze sunt incluse, de regula, in preambulul contractelor si sunt contin referiri la obiectivele contractelor, competentele partilor, interesul economic si social al contractului, natura juridica a demersurilor precontractuale, definirea unor termeni cheie si la stabilirea criteriilor de determinare a vointei reale a partilor.

28

J. PACTUL DE PREFERINTA – prin pactul de preferinta, una dintre parti (promitent) se angajeaza fata de cealalta parte (beneficiar) sa-i propuna in viitor sa incheie o anumita operatiune comerciala al carei continut nu a fost inca determinat, inainte de a contracta cu un tert. In domeniul industrial, pactul de preferinta este intalnit sub denumirea de clauza primului refuz prin care una dintre parti se obliga sa transmita cu prioritate ofertele sale viitoare cocontractantului sau si numai in cazul in care acesta refuza ofertele sa contracteze cu tertii.

K. CLAUZA DE CONFIDENTIALITATE - aceasta clauza este prevazuta de parti pentru asigurarea protectiei unor informatii transmise in special in contractele de engineering, asistenta tehnica, vanzare, publicitate.

L. CLAUZA DE EXCLUSIVITATE – este inclusa in special in contractele de agent, de concesiune exclusiva si de franchising. Prin aceasta clauza una dintre partile contractante are beneficiul exclusivitatii reprezentarii celeilalte parti sau desfacerii produselor acestuia pentru o anumita perioada, intr-un anumit sector de activitate si pe un anumit teritoriu.

M. CLAUZA DE NECONCURENTA – aceasta clauza defineste obligatia contractuala pe care una dintre parti si-o asuma de a nu indeplini o activitate profesionala determinata, in detrimentul celeilalte parti.

Interpretarea si executarea contractelor de comert international

1. Interpretarea contractelor de comert international In procesul derulãrii obligatiilor asumate prin contracte, in general vorbind, si a celor cu

caracter international, in particular vorbind, pot surveni interpretãri contradictorii ale acelorasi clauze, date de cãtre pãrtile contractante.

Literatura juridicã se preocupã indeaproape, in mod conceptional, cu privire la scopurile si finalitãtile interpretãrii contractelor comerciale internationale, cu specificarea faptului cã nu toate activitãtile de comert exterior au loc prin intermediul unui contract.

Activitatea complexã a contractelor, la care facem referintã, are la bazã necesitatea stabilirii sensului exact si complet al acestui instrument juridic.

Prin aceastã operatiune se va ajunge la eliminarea oricãrei confuzii ori ambiguitãti, pentru ca oricare cauzã stipulatã in contract sã fie remarcatã in mod clar, indubitabil.

Cu toate cã interpretarea contractelor este preferabil sã aibã loc in baza bunei-credinte a partenerilor, incã din faza precontencioasã, totusi ea se poate manifesta si in faza contencioasã, prin deciziile pronuntate de instantele judecãtoresti sau arbitrare.

2. Definitia activitãtii de interpretare a contractelor de comert international Interpretarea contractelor de comert international este operatiunea juridicã de clarificare

logico-rationalã si sistematicã de determinare a intelesului exact si complet al clauzelor contractuale.

3. Principiile care trebuie sa guverneze interpretarea contractelor de comert international a) Buna-credinta, principiul fundamental al dreptului comertului international, trebuie sã se regãseascã si sã se aplice cu deplinãtate in aceastã importantã si laborioasã activitate, astfel incat executarea contractului sã se efectueze dupã reala vointã a pãrtilor. b) Loialitatea solicitã, in mod principial, ca interpretarea sã denote respectul cuvenit celeilalte pãrti contractante, prin strãduinta decelãrii sensurilor reale ale clauzelor stipulate si pe care partenerii le-au conceput. Asa cum de s-a si statuat in doctrina juridicã de specialitate cu referire la acest principiu, nu este vorba despre loialitatea care trebuie sã guverneze, conform regulilor, uzantelor si cutumelor raporturilor comerciale internationale, ci indeosebi aceea care trebuie sã existe.

29

c) Colaborarea intre parti este principiul care presupune ca fiecare parte contractantã sã depunã diligentele necesare la determinarea continutului contractului, punand la dispozitie, dacã acest lucru este necesar, toate datele pe care le are pentru a se ajunge la clarificãrile dorite de pãrti. Acest principiu trebuie sã actioneze in mod prioritar in sfera rãspunderii contractuale, astfel incat sã ducã la limitarea pierderilor si a castigului nerealizat de cãtre partea care a ridicat problema nerespectãrii clauzelor contractuale. Dacã colaborarea intre pãrti nu vizeazã finalizarea multumitoare a prevederilor contractuale, partea care se considerã nedreptãtitã poate solicita o reducere a daunelor-interese, in raport cu mãrimea daunelor care nu s-ar fi produs in situatia in care partenerul sãu ar fi luat, in spiritul colaborãrii contractuale, mãsurile necesare.

4. Regulile de interpretare contractuala in comertul international a) Clauzele contractuale se interpreteazã dupã intentia comunã a pãrtilor care au incheiat contractul, ci nu dupã sensul literal al termenilor utilizati, asa cum pretinde art. 977 din Codul civil roman. b) In situatia in care o clauzã este interpretabilã din cauzã redactãrii sale ori dintr-un alt considerent, se aplicã regula de drept potrivit cãreia aceasta va produce efecte, ci nu in sensul neproducerii de efecte, pentru cã sterilitatea din punct de vedere contractual (adicã nederularea contractului si neobtinerea de beneficii) nu a fost intentia pãrtilor la incheierea contractului. c) In situatia in care o clauzã este susceptibilã de douã interpretãri, se aplicã regula conform cãreia se interpreteazã in sensul care este cel mai potrivit pentru natura contractului respectiv. Aceastã regulã nu este contradictorie, ci complementarã cu regula generalã a interpretãrii contractelor dupã intentia comunã a contractantilor. d) In situatia in care existã o indoialã, conform art. 983 din Codul civil roman, contractul se interpreteazã in favoarea celui care se obligã (in dubio pro reo). Ca exceptie de la aceastã regulã, potrivit dispozitiilor art. 1312 alin. 2 din Codul civil roman, orice clauzã obscurã sau insidioasã se interpreteazã in contra vanzãtorului. e) Clauzele contractuale se interpreteazã unele prin altele, dandu-se fiecãreia intelesul ce rezultã din actul intreg, este o altã regulã interpretativã statuatã de art. 982 din Codul civil roman. Cu alte cuvinte, operatiunea de confruntare si comparare trebuie sã aibã caracter sistematic, clarificand sensul dorit de pãrti avand insã nestirbit in vedere scopul general al contractului, locul si rolul fiecãrei clauze in configuratia contractului. 5. Reguli de interpretare a contractelor de comert international cu clauze prestabilite

Impetuoasa dezvoltare a comertului international modern, cu o multiplicare deosebitã a raporturilor comerciale, a impus, la incheierea contractelor, utilizarea unor clauze prestabilite. Ele se regãsesc in contracte-tip, clauze repetabile. Aceste contracte-cadru cu clauze cu caracter general si adaptabile raporturilor juridice de un anumit tip dintr-un sector ori ramurã comercialã, devin obligatorii pentru pãrti, doar dacã acestea le acceptã in mod expres ori tacit (implicit).

Pãrtile contractante, conform principiului libertãtii conventiilor, pot insã, dacã au acest interes, sã elimine aceste clauze, sã le modifice sau sã le completeze. In ipoteza in care va exista o neconcordantã intre o clauzã prestabilitã si o clauzã specialã prevãzutã de pãrti in contract, va prevala aceasta din urmã. a) Prima regulã interpretativã a clauzelor prestabilite statueazã cã acestea se considerã incorporate in contract, doar in situatia in care o parte le-a propus, iar cealaltã parte le-a acceptat in mod expres. b) Chiar dacã nu au fost propuse si respectiv acceptate in mod expres de cãtre pãrtile contractante, clauzele prestabilite se considerã a fi introduse in contract, dacã partenerii, ambii comercianti, le-au acceptat expres in afacerile proprii anterioare.

30

c) In cazul ambiguitãtii clauzelor prestabilite, propuse de una dintre pãrtile contractante, sunt interpretate in favoarea celeilalte pãrti. Astfel, oricine invocã o stipulatie in favoarea sa, trebuie sã o dovedeascã atunci cand cealaltã parte o contestã (art. 1169 Codul civil roman). d) In ipoteza in care ambele pãrti contractante propun drept conditii generale clauze prestabilite, intre care existã neconcordantã, interpretarea va tine seama cu precãdere de cele care au fost propuse de cumpãrãtor, a cãrui propunere este ulterioarã celei fãcute de vanzãtor si care este consideratã a fi acceptatã si, in consecintã, opozabilã ambelor pãrti. 6. Alte reguli de interpretare a continutului contractelor de comert international

Tinand cont de complexitatea interpretãrii unor asemenea contracte, pe langã criteriile mentionate se recurge si la alte reguli de interpretare. a) Astfel, in ceea ce priveste uzantele comerciale, dacã se iveste un conflict intre acestea si o clauzã contractualã care a fost stipulatã expres, va prevala aceasta din urmã. In situatia in care se recurge la uzante care au fost codificate pe plan international, ele au precãdere asupra uzantelor locale, interpretarea efectuandu-se dupã aceastã regulã. b) In functie de limba in care a fost redactat contractul de comert international, trebuie relevatã obligativitatea interpretãrii dupã sensul conferit termenilor, expresiilor si formulãrilor din contract in limba de redactare a acestora, chiar dacã sensul acordat este, uneori, diferit de sensul dat de legea aplicabilã contractului. c) Interpretarea contractelor de comert international prin prisma textelor legale uniforme impune si ea cateva reguli de bazã. Astfel, interpretarea va lua in atentie, cu precãdere, intelesul literal al prevederilor, iar dacã apar unele ambiguitãti ori texte excesiv de vagi, cu multiple intelesuri, se va recurge la lucrãrile pregãtitoare ale Congresului Natiunilor Unite pentru Dreptul Comercial International. d) Interpretarea contractelor de comert international poate fi efectuatã si prin recurgerea la jurisprudentã si la doctrina care sistematizeazã solutiile pronuntate si pertinente. 7. Efectele contractelor de comert international

Dupã cum s-a retinut, contractul de comert international este manifestarea acordului de vointã intre partenerii participanti la comertul international in scopul obtinerii, in egalã mãsurã, a unui beneficiu. Prin esenta lor, aceste contracte sunt comutative, intrucat pãrtile isi asumã obligatii certe, determinate sau determinabile. Acest segment al executãrii obligatiilor asumate este momentul esential si ca atare el trebuie garantat. a) Odatã incheiate contractele de comert international, ca de altfel orice contract legal dobandesc pentru pãrti putere de lege, cu drepturi si obligatii corelative pentru pãrtile contractante. In acest context actioneazã principiul obligativitãtii, care interzice uneia dintre pãrti sã revoce unilateral contractul si ca atare cealaltã parte va depune orice strãduintã admisã de lege pentru a obliga partea care si-a manifestat vointa sa unilateralã in detrimentul scopului contractului sã-si indeplineascã obligatia. b) De asemenea, acelasi principiu al obligativitãtii tine orice parte si de la modificarea unilateralã a conventiei. O astfel de adoptare a clauzelor contractuale se poate face numai cu acordul de vointã a pãrtilor. c) In situatia manifestãrii fortei majore ori a decesului persoanei fizice ori a incetãrii activitãtii persoanei juridice, in cadrul contractelor incheiate intuitu personae, putem vorbi de exceptii de la principiul obligativitãtii contractului in raporturile dintre pãrti. d) Potrivit dispozitiilor art. 973 din Codul civil roman, conventiile nu isi produc efectele decat intre pãrti, insã in domeniul comertului international este admisã stipulatia pentru altul. 8. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice de comert international

31

a) Creditorul poate sã nu aducã la indeplinire prestatia sa, in situatia in care debitorul nu si-o indeplineste pe a sa, avand in vedere cã drepturile si obligatiile din contractele de comert international sunt corelative. 36 b) Creditorul care nu si-a indeplinit integral prestatia sa, are dreptul sã cearã si sã obtinã rezilierea sau rezolutiunea contractului de comert international. c) In cazul neexecutãrii fortuite a obligatiilor care au fost asumate in mod reciproc de cãtre pãrti, sarcina riscului se distribuie intre creditor si debitor.

Contractul de comert international poate fi reziliat sau rezolutionat in conditiile legii si cu efecte specifice fiecãreia dintre aceste institutii de drept (desfiintarea contractului, repunerea pãrtilor in situatia anterioarã, solicitarea de despãgubiri).

9. Executarea contractelor de comert international

Aducerea la indeplinire a obligatiilor care au fost asumate de pãrti prin incheierea contractului de comert international, se executã in mod unitar, prin platã sau pe cale silitã, in naturã ori prin echivalent. a) Executarea voluntara

Modalitãtile de platã Plata este fãcutã, de regulã, de cãtre debitor ori de cãtre o altã persoanã, in numele

debitorului. Plata este primitã de cãtre creditor sau de cãtre mandatarul acesteia ori de o persoanã

autorizatã de lege ori de o instantã de judecatã. Locul executãrii obligatiei Pãrtile isi aleg locul executãrii obligatiei de platã, prin stipularea acesteia in contract sau

in locul care ar rezulta din natura operatiunii ori din intentia pãrtilor, asa cum aratã art. 59 alin.1 din Codul comercial roman.

Executarea obligatiei contractuale are loc, in absenta unei stipulatii exprese a locului in contract, in locul unde cel ce s-a obligat isi avea stabilimentul sau, cel putin, domiciliul ori resedinta, la formarea contractului.

Data executãrii obligatiei Plata trebuie fãcutã:

-imediat, la data facturãrii mãrfii; -la expirarea termenului suspensiv, in situatia in care obligatia este astfel afectatã (termenul uzual este regula, iar exceptia termenul esential); -in cazul decontãrilor bancare prin incasso documentar, termenul de platã curge de la data cand factura si documentele insotitoare ale mãrfii au ajuns la cumpãrãtor; -in situatia in care plata se face prin acreditiv documentar, termenul este data inscrisã pe el de data emitentã. b) Executarea silita, in naturã a contractelor de comert international

Se recurge de cãtre creditor la executarea silitã a obligatiilor asumate, dacã acestea nu sunt executate in mod voluntar.

Executarea silitã, specificã obiectului fiecãrui contract, este dispusã de cãtre o instantã de judecatã, creditorul primind astfel prestatia datoratã ori, dacã preferã, despãgubiri.

In situatia in care obiectul obligatiei este o sumã de bani, ea va fi executatã in naturã. Creditorul este indreptãtit sã cearã executarea silitã in naturã a obligatiei, dacã obiectul

acesteia constã in a da bunuri de gen, pe care debitorul de detine, dar refuzã sã le individualizeze si sã le predea.

32

c) Executarea prin echivalent a obligatiilor din contractele de comert international Intrucat in cazul in care ne gãsim in fata neexecutãrii voluntare a obligatiilor stipulate, in

contractele de comert international se recurge la executarea prin echivalent. In aceastã situatie sunt aplicabile regulile rãspunderii contractuale, dacã sunt intrunite conditiile acesteia, anume: existenta faptului ilicit, producerea prejudiciului, raport de cauzalitate intre faptul ilicit si prejudiciul cauzat si existenta vinovãtiei debitorului.

Fapta ilicita, in cazul contractelor de comert international, constã in:neexecutarea de cãtre debitor a obligatiilor contractuale asumate; executarea obligatilor asumate nu s-a fãcut in mod corespunzãtor; obligatiile contractuale au fost executate cu intarziere.

Prejudiciul poate fi material sau moral, iar daunele-interese sunt consecinta directã si necesarã a neexecutãrii obligatiei.

Raspunderea debitorului este conditionatã de existenta unui raport de cauzalitate intre fapta pãgubitoare si prejudiciul suferit de creditor. d) Conventiile privind raspunderea in contractele de comert international

Partile pot incheia, inaintea producerii prejudiciului, conventii al caror obiect este modificarea clauzelor privind raspunderea contractuala, micsorand ori marind raspunderea debitorului.

Astfel, partile pot prevedea in contractele incheiate, clauze privind: • decadereacreditoruluidin dreptul sau deaformulareclamatiidupa expirarea timpului;

limitarea daunelor pentru care se raspunde; stabilirea unuiplafon maxim privind despagubirile ce urmeaza sa fie suportatede debitor; reducerea nivelului raspunderii; suprimarea clauzei solidaritatii pasive.

e) Repararea prejudiciului Creditorul are dreptul de a solicita repararea prejudiciului care i s-a produs prin

neexecutarea obligatilor asumate de catre debitor sau a executari acestora cu intarziere. Evaluarea daunelor pentru care i se acorda debitorului repararea prejudiciului poate fi

legala, judiciara sau conventionala. f) Interventia fortei majore in contractele de comert international

Potrivit acceptiuni doctrinare,dar si reglementarilor existente pe plan international si national,forta majora este manifestarea unor evenimente imprevizibile si de nedepasit,independente de culpa celor care le invoca.Aceste evenimente trebuie sa fie ulterioare momentului incheieri contractului si sa faca,cu adevarat,imposibila executarea obligatilor asumate.

Prin includerea in contract a clauzei de forta majora,partile fac precizari indeosebi cu privire la regimul juridic al acesteia,adaptand-o conditilor specifice contractului respectiv.

Proba fortei majore trebuie facuta de partea care o invoca,iar probatiunea se va face prin: certificate de forta majora eliberate de Camera de Comert si Industrie a Romaniei,pe cale de expertiza,ca si prin oricare alt mijloc de proba,in concordanta cu mijloacele de proba admise de legea locului unde s-a produs evenimentul imprevizibil si de neocolit.

X. SOLUTIONAREA LITIGIILOR CARE DECURG DIN ACTIVITA TEA DE COMERT EXTERIOR SI COOPERARE ECONOMICA SI TEHNICO-STIINTIF ICA INTERNATIONALA

Instantele judecãtoresti din Romania au competentã generalã, conform legii, in vederea

solutionãrii litigiilor care survin in comertul international.

33

Sediul materiei se aflã in Capitolul XIV, Cartea a VI a din C. proc. civilã, la care se recurge in cazul in care nu existã o conventie arbitralã.

Problema care se pune, in primul rand, este de a afla instanta judecãtoreascã competentã in solutionare, precum si determinarea raportului de comert international cu element de extraneitete. In general, toate legislatiile nationale cuprind norme care contribuie lastabilirea competentei instantelor din statele respective.

In conformitate cu dispozitiile procesual civile din tara noastrã, competenta in solutionarea unui litigiu cu element de extraneitate este instanta de la domiciliul paratului (sediul societãtii comerciale parate).

In cazul litigiilor privind imobilele, competenta revine instantei locului unde sunt situate acestea. In cazul anulãrii, rezolutiunii sau a rezilierii unui contract, este competentã si instanta locului executãrii obligatiei.

Procedura de solutionare a litigiilor de comert exterior in fata instantei de judecatã este stabilitã de legea forului (Lex fori); in procedura executãrii silite a hotãrarilor judecãtoresti este stabilitã de legea tãrii de executare a acestor hotãrari.

1. ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNATIONAL Arbitrajul comercial international este considerat a fi o formã de jurisdictie derogatorie

de la dreptul comun. Institutia poate fi definitã ca acea metodã (procedurã) de solutionare a litigiilor de comert international, consacratã de practica raporturilor contractuale din domeniu. Aceastã procedurã este mai simplã si se adapteazã.ca atare la cerintele practicii comertului international.

Pãrtile inteleg sã se supunã regulilor de arbitraj, fiindcã acestea le sunt cunoscute si accesibile, conformandu-se relatiilor comerciale internationale. Se evitã, totodatã, riscurile unor decãderi sau nulitãti de ordin formal, care opereazã in dreptul comun.

2.CARACTERELE ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNATIONAL Doctrina juridicã opineazã cã arbitrajul este un concept complex, in care se intalnesc

aspectul formal (instanta competentã si procedura aplicabilã in fata acesteia) si fondul litigiului, adicã diferendul pe care pãrtile doresc sã il solutioneze. - caracterul arbitral : acesta depinde de caracterele litigiului care constituie obiectul arbitrajului, cu care insã nu se confundã.

Arbitrii au capacitatea de a statua, adicã de a „judeca”, a solutiona litigiul, cu alte cuvinte, a verifica ori a constata o situatie juridicã preexistentã, asupra cãreia pãrtile sunt in dezacord; - caracterul comercial: rezultã cã litigiile supuse arbitrajului sunt nãscute ori se vor naste din derularea operatiunilor de comert international; - caracterul international rezultã din existenta unor elemente de extraneitate in litigiile supuse arbitrajului

3. ARBITRAJUL INSTITUTIONAL SI AD-HOC Arbitrajul institutional este efectuat de institutii permanente de arbitraj, care

functioneazã pe langã Camerele de Comert si Industrie judetene ori pe langã asociatii corporative sau profesionale, ca institutii de sine-stãtãtoare si specializate. Activitatea lor este reglementatã de un act normativ special si este desfãsuratã de un numãr prestabilit de arbitrii.

Arbitrajul ad-hoc (ocazional) functioneazã numai in vederea solutionãrii unui litigiu determinat.

34

In unele state, in scopul constituirii unei asemenea instante arbitrale, ca si pentru derularea corespunzãtoare a procedurii contencioase, existã o autoritate competentã, care desemneazã, la momentul solicitãrii, arbitrii si solutioneazã cererile de recuzare a acestora.

Pe baza autonomiei de vointã a pãrtilor este stabilitã insãsi procedura de arbitraj, prin conventia pãrtilor (conventie arbitralã).

Arbitrajul for tat existã atunci cand legea prevede, in mod expres, cã orice contencios trebuie solutionat numai pe cale de arbitraj si numai dupã o anumitã procedurã.

4.REGIMUL ARBITRAJULUI COMERCIAL INTERNATIONALIN RO MANIA In baza Decretului-lege nr.139/1990, in Romania functioneazã ca arbitraj institutional

Curtea de Arbitraj Comercial International, care fiinteazã pe langã Camera de Comert si Industrie a Romaniei.

Ea functioneazã ca organism permanent de arbitraj, neguvernamental, lipsit de personalitate juridicã, independent in exercitarea atributiilor jurisdictionale ce ii revin conform competentelor atribuite.

Competentele si modalitatea desfãsurãrii activitãtii Curtii de Arbitraj sunt statuate de cãtre Colegiul acesteia.

Curtea de Arbitraj este alcãtuitã din 35 – 40 arbitrii, numiti de Comitetul executiv al Camerei de Comert si Industrie a Romaniei, la propunerea Presedintelui in functiune al Curtii de Arbitraj, pe o duratã de 3 ani, dintre specialistii cu experientã in domeniul dreptului comercial si a relatiilor economice internationale.

Curtea de Arbitraj isi indeplineste atributiile prin complete de arbitraj, alcãtuite din 3 arbitrii sau printr-un arbitru unic sau desemnati conform regulamentelor de procedurã arbitralã.

5. ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA ARBITRAJULUI AD-HOC IN ROMANIA

Acelasi act normativ, Decret-lege nr.139/1990, organizeazã si aceastã formã de arbitraj, pentru solutionarea litigiilor comerciale internationale.

Camera de Comert si Industrie poate organiza arbitrajul ad-hoc, doar dacã intre pãrti existã o conventie arbitralã scrisã ori la cererea comunã a ambelor pãrti sau numai a uneia dintre ele, in cazul in care cealaltã parte acceptã cererea respectivã.

XI. REGIMUL JURIDIC AL INTERMEDIERII IN DREPTUL AFA CERILOR

Un capitol insemnat, de o deosebitã actualitate in domeniul comertului international, il reprezintã activitãtile de intermediere. In dreptul roman, ele sunt reglementate de Legea nr. 102/1994 privind contractele de intermediere, de art. 374-412 din C. com. roman si de art.1535-1539 din C. civ., dar numai dacã acele texte legale sunt compatibile cu specificul operatiunilor de comert international.

In relatiile internationale, intermedierea are la bazã Conventia asupra reprezentãrii in domeniul vanzãrii internationale, adoptatã la Geneva in 1983 si Conventia asupra legii contractelor de intermediere si reprezentare, adoptatã la Haga in 1977. 1. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE MANDATCOMERCIAL

Este acel contract prin care o persoanã numitã mandatar se obligã, in baza indicatiilor primite de la o altã persoanã, numitã mandant, sã trateze in numele acesteia, acte comerciale. a) Obiectul specific al acestui contract constã, cu alte cuvinte, in tratarea de afaceri pe seama mandantului. Actele incheiate trebuie sã fie de naturã comercialã atat pentru terti, cat si pentru mandant.

35

b) Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt: - mandatul comercial poate decurge din acordul de vointã al pãrtilor; - reprezentarea este de natura contractului, si nu de esenta lui, intrucat mandatarul poate actiona in numele sãu propriu, dar pe seama mandantului; - mandatul comercial este intotdeauna un contract cu titlu oneros- mandatarul este imputernicit sã intocmeascã toate actele necesare operatiunii cu care a fost investit, chiar dacã unele dintre ele nu au fost prevãzute in mod expres; - independenta de actiune a mandatarului permite angajarea mandantului si in cazul unei aparente de reprezentare; - mandatul comercial se revocã numai pentru motive temeinice.

Spre deosebire de dreptul civil, in materia comertului se aplicã teoria mandatului de interes comun. Partea lezatã ca urmare a revocãrii mandatului, poate cere despãgubiri. Revocarea fiind unilateralã, partea care este lezatã nu este obligatã sã dovedeascã abuzul sau reaua-credintã a pãrtii care revocã mandatul. c) Mandatarul poate fi agent, reprezentant sau curtier: -agentul este un intermediar imputernicit sã mijloceascã in tarã in strãinãtate tranzactii comerciale. Activitatea agentului are caracter profesional si este independentã si de duratã; -reprezentantul este un agent comercial cãruia o firmã producãtoare sau comercialã din tarã sau strãinãtate ii incredinteazã desfacerea mãrfii; -curtierul este un intermediar care se ocupã cu mijlocirea incheierii contractelor comerciale, prin punerea in contact a celor doi parteneri interesati. El nu are activitate de curtaj permanentã, aceasta desfãsuranduse pe baza unor ordine izolate. Curtierul nu incheie el insusi contractul, ci numai constatã incheierea lui pe baza consimtãmantului pãrtilor, iar dovada incheierii contractului se face prin inregistrarea lui la intermediar. 2. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE COMISION

Este un contract prin care o persoanã numitã comisionar se obligã sã trateze acte de comert in nume propriu, dar pe seama altei persoane, numitã comitent, in schimbul unei remuneratii. Contractul de comision are douã forme: −comisionarul lucreazã in nume propriu, dar in contul comitentului; −comisionarul actioneazã in numele comitentului.

Caracterele contractului de comision sunt:

• in raporturile dintre comisionar si comitent existã relatii de mandat; comisionarul are calitatea de parte in raportul perfectat cu tertul, garantand executarea contractului; privilegiul comisionarului asupra bunurilor incredintate, ca o garantie a creantelor impotriva comitentului.

3. INTERMEDIEREA IN DREPTUL ANGLO-SAXON Deoarece acest sistem de drept nu cunoaste contractele de mandat si comision,

intermedierea se desfãsoarã prin institutia juridicã numitã agency. Prin „agency” se intelege asadar raportul ce se stabileste, in temeiul imputernicirii date

de o persoanã, numitã principal (patron) unei alte persoane, agent, care acceptã sã actioneze in numele sãu.

Raporturile juridice de agency se pot stabili printr-o intelegere simplã, „agreement”. Prin contractul de agency o persoanã numitã agent se obligã sã actioneze in numele altei

36

persoane, numitã principal sau patron. Acest contract se incheie prin acordul pãrtilor, iar agentul trebuie sã aibã o imputernicire realã sau acest acord poate rezulta dintr-o prezumtie legalã, care se deduce din insãsi conduita pãrtilor. Imputernicirea agentului este aparentã, fiind creatã de conduita principalului fatã de un tert. Institutia juridicã agency este utilizatã indeosebi in domeniul comertului international, agentul indeplinind acte juridice sau prestatii materiale sub controlul principalului, actionand pe seama sau in interesul patronului, pe baza unei imputerniciri numitã authority , care poate fi realã sau aparentã, cea realã poate fi expresã sau tacitã. a) In raport de gradul de control executat de principal (patron), agentul poate fi agent-servant (sau independent) si agent-contractor. b) Dupã felul prestatiei poate fi: agent-general si agent-special.

De retinut cã un contract de agency indeplineste atat functiile contractului de mandat, cat si functiile contractului de comision.

Pãrtile contractante ale unui asemenea contract au urmãtoarele obligatii: • agentul are obligatia sã actioneze conform promisiunii fãcute; el trebuie sã lucreze doar

in folosul principalului (patronului) si sã respecte instructiunile primite; dacã este retribuit, el are obligatia sã depunã o anumitã diligentã; principalul (patronul) este obligat sã transmitã agentului toate informatiile necesare si sã plãteascã suma stabilitã pentru serviciile prestate; pentru pierderile si spezele suportate de agent, principalul este obligat sã acorde o indemnizatie; pentru serviciile efectuate de agent, principalul (patronul) are, in limitele imputernicirii pe care a dat-o, atat o rãspundere contractualã, cat si o rãspundere delictualã; in ceea ce priveste delictele civile, principalul rãspunde numai pentru actele ilicite sãvarsite de cãtre agentul-servant.

c) Brokerul este un agent comercial care este reprezentantul principalului, avand dreptul sã incheie tranzactii comerciale, fãrã a avea insã posesia si controlul bunurilor negociate. Firmele de brokeri asigurã desfacerea mãrfurilor, garanteazã executarea dispozitiilor primite, rãspunde de calitatea mãrfurilor si de finantarea tranzactiilor realizate. d) Factorul este acel intermediar care lucreazã in nume propriu, vanzand mãrfurile pe care i le incredinteazã principalul, avand drept de posesie si de control asupra lor, vanzarea lor producand efecte asupra tertilor de bunãcredintã. 4. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII DE COMERT INTERN ATIONAL In acest domeniu se aplicã principiul Lex voluntatis (art. 73 si 74 din Legea 105/1992). Pãrtile pot alege legea care sã le carmuiascã raportul juridic, iar dacã nu au stabilit legea aplicabilã, se vor aplica normele conflictuale subsidiare. Dacã pãrtile nu au convenit altfel, raporturile dintre reprezentant si mandatar, conform art. 93 al. 1 din Legea 105/1992, vor fi carmuite de legea statului in care intermediarul exercitã imputernicirea. Acelasi text legal aratã cã, in cazul in care activitatea de intermediere este exercitatã cu titlu profesional, raporturile dintre reprezentat si intermediar sunt carmuite de legea sediului sãu profesional. Dacã intermediarul are mai multe sedii profesionale in state diferite, se va tine seama de sediul care are legãtura cea mai stransã cu actele indeplinite de mandatar sau comisionar. Dacã reprezentarea are ca obiect un act de administrare sau de dispozitie referitoare la un imobil, ea este carmuitã de legea situãrii bunului (Lex rei sitae). Legea identificatã conform art. 93 din Legea 105/1992, trebuie sã cuprindã existenta, intinderea, modificarea si incetarea puterilor intermediarilor, consecintele depãsirii acestor puteri sau folosirii lor abuzive, facultãtile intermediarului de a delega puterile si de a desemna un intermediar aditional sau substituit, clauza de neconcurentã, cazurile de prejudicii care urmeazã sã fie reparate. Prin exceptie de la dispozitiile art. 94 din Legea 105/1992, modul de executare a imputernicirii se va face conform conditiilor impuse de legea statului unde are loc executarea (Lex loci executionis). Aceastã lege va coincide cu Lex contractus, numai dacã imputernicirea se va pune in aplicare in tara de sediu a intermediarilor.

37

XII. CONTRACTUL INTERNATIONAL DE VANZARE DE MARFURI a) Notiuni si caracteristiciContractul de vanzare-cumpãrare in comertul international este actul juridic prin care pãrtile contractante (vanzator si cumparator), din state diferite, se obligã, in mod reciproc, sã transfere un bun in schimbul plãtii unui pret asupra cãruia s-a convenit. b) Caracteristici: -este un contract bilateral, sinalagmatic (dã nastere la obligatii simultane); -este un contract cu titlu oneros (fiecare parte primeste un echivalent patrimonial pentru prestatia la care se obligã); -este un contract comutativ (pãrtile cunosc incã de la inceput existenta si intinderea obligatiilor reciproce); -este un contract consensual (se naste prin simplul acord de vointã a pãrtilor); -este un contract translativ de proprietate (transmite dreptul de proprietate asupra bunului vandut); c) Intrucat prezintã elemente de extraneitate are si unele caractere juridice specifice: - caracter exclusiv comercial; - caracter international. 6.FORMAREA SI OBIECTUL CONTRACTULUI INTERNATIONAL D E VANZARE

Formarea lui ridicã, in primul rand, problema formei acestuia. Legea romanã cere ca el sã fie incheiat in formã scrisã (sub forma unui inscris unic, fie pentru ambele pãrti, fie sub forma unei oferte scrise, confirmate in scris). Pãrtile sunt vanzãtorul si cumpãrãtorul. a) Obiectul contractului de vanzare-cumpãrare il formeazã marfa vandutã, in schimbul cãreia vanzãtorul primeste pretul plãtit de cumpãrãtor. Dupã natura mãrfurilor, se poate vorbi de bunuri fungibile (al cãror obiect se stabileste prin parametri calitativi si cantitativi indicati de cãtre cumpãrãtor prin comenzile fãcute) si bunuri nefungibile (al cãror obiect se determinã prin elemente precise si amãnuntite). b) Obligatiile partilor si raspunderea pentru neexecutarea ori executarea necorespunzãtoare a obligatiilor

Cum am mai arãtat, acest tip de contract are ca principal efect crearea unor obligatii corelative pentru pãrti. Astfel, vanzãtorul trebuie sã predea marfa vandutã si sã garanteze impotriva viciilor acesteia si contra evictiunii . Cumpãrãtorul are obligatia de a plãti pretul mãrfii si a prelua marfa vandutã. Prin contract, pãrtile pot prevedea si alte obligatii, cum sunt: -predarea unor documente contra cãrora sã se facã plata pretului ;-folosirea unui anumit tip de ambalaj; -executarea unor anumite marcãri; -comunicarea momentului plecãrii mãrfii; asigurarea mijloacelor de transport; -punerea la dispozitie a documentatiei tehnice; -modul de constatare si comunicare a reclamatiilor de cantitate sicalitate; -modul de remediere a diferitelor aspecte; -asigurarea pieselor de schimb, a serviciilor etc. c) Operatiunea de predare a marfii

Este operatiunea cea mai importantã, cãreia ii dã nastere contractul de vanzare-cumpãrare, cu referire directã asupra transmiterii dreptului de proprietate si a riscurilor. Ea constã in remiterea mãrfii si a documentelor acesteia cumpãrãtorului. De regulã, in comertul international predarea mãrfii nu se face direct cãtre cumpãrãtor, ci unei societãti de transport, dupã cum se convine (loc si destinatie). Marfa circulã pe riscurile vanzãtorului sau ale cumpãrãtorului, dupã intelegere. Dacã expedierea nu se poate face, predarea rezultã si dintr-un act care atestã, in mod indubitabil, intentia vanzãtorului de a pune marfa la dispozitia cumpãrãtorului. Un rol foarte important in aceastã materie il joacã uzantele comerciale. d) Garantarea contra evictiunii

38

Evictiunea este pierderea dreptului de proprietate asupra mãrfii, in totalitate sau in parte ori tulburarea cumpãrãtorului in exercitarea dreptului de proprietate, prin valorificarea de cãtre tert a unui drept, intemeiat inclusiv pe dreptul de proprietate industrialã, care exclude, in totalitate sau in parte, dreptul cumpãrãtorului asupra mãrfii ce i s-a predat.

Vanzãtorul garanteazã numai contra tulburãrilor de drept provocate de exercitarea de cãtre tert a unui drept asupra mãrfii predate, nu si impotriva tulburãrilor de fapt, de care cumpãrãtorul se poate apãra singur, prin mijloace legale. e) Garantarea contra viciilor bunului

In momentul predãrii, marfa trebuie sã fie concordantã cu cea contractatã, respectiv sã fie de tipul si cu calitãtile convenite. Conformitatea mãrfii se determinã in momentul transmiterii riscurilor contractuale, in care scop se face verificarea calitãtii si a cantitãtii ei. Vanzãtorul rãspunde pentru viciile ascunse, impotriva cãrora il garanteazã pe cumpãrãtor.

In practicã, de regulã, calitatea mãrfii este stabilitã de pãrti prin contract, standarde, caiete de sarcini etc. Dacã marfa are vicii, cumpãrãtorul are posibilitatea sã cearã rezolutiunea contractului sau reducerea pretului. f) Plata pretului - Se face in ziua (perioada) si in locul convenite prin contract. In lipsa unei alte intelegeri a pãrtilor, plata trebuie fãcutã in locul si la data predãrii mãrfii. In comertul international, care practic nu cunoaste plata in numerar, problema plãtii se rezolvã prin contract, pãrtile convenind asupra modalitãtilor de platã: acreditiv documentar, incasso, documentele in schimbul cãrora se face plata (facturã, scrisoare de transport, certificat de calitate etc), cat si asupra locului plãtii (banca respectivã). g) Dreptul aplicabil ca Lex venditionis -In aceastã privintã trebuie sã procedãm la identificarea normelor conflictuale, care determinã sistemul de drept potrivit cãruia problema respectivã isi va gãsi solutionarea (legea aplicabilã contractului de vanzare-cumpãrare), deoarece orice contract va produce efecte numai in mãsura in care va fi recunoscut de lege.

Conform dreptului international privat roman, cea mai importantã normã conflictualã este principiul autonomiei de vointã a pãrtilor (Lex voluntatis), in baza cãruia conditiile de valabilitate si efectele contractului de vanzarecumpãrare vor fi carmuite de legea aleasã de cãtre pãrti (art. 73 si 74 din Legea 105/1992).

Legea care carmuieste contractul poate fi aleasã atat direct, expres, cat si tacit, dar neindoielnic, fie in momentul incheierii contractului, fie ulterior, panã la inceperea dezbaterilor asupra unui litigiu nãscut din contract.

Dacã pãrtile nu au ales legea carmuitoare a contractului, se va aplica legea care are cea mai stransã legãturã cu contractul (art. 77 din Legea 105/1992), respectiv legea debitorului prestatiei caracteristice (in cazul contractului de vanzare-cumpãrare prestatia caracteristicã apartine vanzãtorului).

Art. 88 din Legea 105/1992 dispune cã la vanzarea de bunuri mobile corporale, contractul este supus legii statului in care vanzãtorul, la data incheierii contractului, dupã caz, avea domiciliul sau, in lipsã, resedinta ori fondul de comert sau sediul social.

Ca exceptie de la art. 88 din Legea 105/1992, contractul de vanzare-cumpãrare comercialã este supus legii statului in care cumpãrãtorul are fondul de comert sau sediul social, dacã negocierile au fost purtate si contractul a fost incheiat de pãrti prezente in acel stat sau dacã contractul prevede in mod expres cã vanzãtorul trebuie sã execute obligatia de predare a mãrfii in acel stat (art. 89 din Legea 105/1992). Legea 105/1992, prin art. 91, acoperã in principal: interpretarea contractului; drepturile si obligatiile pãrtilor; executarea obligatiilor izvorate din contract; momentul de la care cumpãrãtorul are dreptul la productele si fructele bunului sau mãrfii predate; momentul de cand cumpãrãtorul suportã riscurile privind marfa transmisã; validitatea si efectele intre pãrti a

39

clauzei de rezervã a proprietãtii; consecintele neexecutãrii contractului, inclusiv obtinerea de reparatii pentru prejudicii, cu exceptia chersiunilor ce sunt supuse legii procedurale a forului; modul de stingere a obligatiilor izvorate din contract; decãderea intemeiatã pe expirarea unui termen; consecintele nulitãtii contractului.

De retinut cã unele situatii juridice nu intrã in sfera acestei Lex contractus (Legea 105/1992): −efectele reale ale contractului (transferul dreptului de proprietate) sunt supuse lui Lex rei sitae (art. 49 si 52 din Legea 105/1992) intrã deci sub incidenta lui Lex rei sitae clasificarea bunurilor si drepturilor reale, regimul de proprietate, garantiile reale, modul de dobandire a drepturilor si a cauzelor de stingere a dreptului; −termenele si procedura de verificare a mãrfii predate, precum si mãsurile ce pot fi luate dacã marfa este refuzatã sau sunt supuse legii statului in care este efectuatã receptia, in afarã de cazurile in care pãrtile nu au convenit altfel (art. 92 din Legea 105/1992). 7. FORME SPECIALE DE VANZARE a. Vanzarea prin burse

Bursa este o institutie a economiei de piatã, care indicã situatia economicã si influenteazã preturile pe plan mondial.

Dupã obiectul lor de activitate, bursele se divid in: burse de mãrfuri, burse de valori si burse pentru operatiuni ajutãtoare. Bursele de marfuri au ca obiect tranzactionarea produselor fungibile vandute calitativ, substituibile si conservabile. Bursele de valori au ca obiect hartiile de valoare (actiuni si titluri de credit, de toate categoriile). Ele atrag disponibilitãtile economice existente pe piatã de pa persoane si le utilizeazã in sectoarele economice. Bursele pentru operatiuni ajutatoare comertului international pot fi: de asigurãri (Loyd’s, Londra) si de navlosire (Piure, New York etc).

Dupã forma de organizare vom intalni: burse private (infiin tate si organizate de particulari) si burse infiintate si organizate de stat.

Toate operatiunile de vanzare-cumpãrare la bursã se perfecteazã de cãtre membrii bursei, care au rol de intermediari profesionisti. Acestia se impart indouã categorii:

• brokerii sunt intermediari care primesc ordine de le persoane din afara bursei si sunt plãtiti din comisioanele pe care le incaseazã ca urmare a tranzactiilor incheiate;

• dealerii sau jobberii incheie acelasi fel de operatiuni, insã pe cont propriu. La bursã preturile se numesc cotatii sau cursuri , iar nivelul lor este stabilit zilnic. Cotatiile

se afiseazã zilnic in holul bursei si se publicã in presã. La bursele de mãrfuri, pentru a facilita incheierea operatiunilor, se utilizeazã conditii

uniforme izvorate din uzantele comerciale (sunt uniformizate calitatea mãrfii, mãrimea tranzactiei, termenul de livrare si de platã etc).

In cadrul bursei existã douã feluri de operatiuni: - pe bani (cash), cand livrarea mãrfii este imediatã sau la disponibil; -operatiuni la termen, cand livrarea mãrfii are loc la o datã ulterioarã. b. Licitatiile Licitatiile internationale reprezintã o piatã specialã, care concerteazã oferta sau cererea unor mãrfuri si servicii.

Atat licitatiile interne, cat si cele internationale valorifica marfuri care nu sunt tranzactionate prin intermediul bursei.

In functie de pozitia sau calitatea organizatorilor, licitatiile sunt de import sau de export.

40

Licitatiile de export sunt instituite de producãtori, vanzãtori sau de cãtre persoane specializate. De regulã, ele sunt organizate de agenti specializati (auction brokers), societãti comerciale si bãnci. In unele tãri, licitatiile sunt supravegheate de oficiali, numiti commissaires priseurs in Franta, deurwearder in Olanda si huissier in Belgia.

Procedura licitatiei are douã tehnici de stabilire a pretului: - tehnica pretului crescãtor; - tehnica pretului descrescãtor.

Licitatia se finalizeazã cu o notã de vanzare-cumpãrare, care tine loc de contract scris. In baza acestei note se elibereazã, dupã achitarea pretului de cãtre cumpãrãtor, ordinul de livrare a mãrfii. Licitatiile de import se organizeazã pentru cumpãrarea de produse, instalatii si atribuirea lucrãrilor de constructii. Acest tip de licitatii prezintã urmãtoarele avantaje: numãr mare de oferte, decizii obiective si rentabile, cunoasterea pietei exterioare etc. Aceste licitatii se deruleazã prin douã metode: -licitatii obisnuite, la care comanda se atribuie in ziua organizãrii; -supralicitatiile, cand atribuirea comenzii este conditionatã de imprejurarea cã intr-un anumit interval de timp de la tinerea licitatiei sã nu intervinã o altã licitatie mai avantajoasã.

Adjudecarea licitatiei se face printr-un proces verbal prin care comisia anuntã participantilor hotãrarea luatã. Totodatã, comisia comunicã in scris firmei care a obtinut comanda, data panã la care va putea incheia contractul de import.

XIII. CONTRACTELE MODERNE DE COMERT INTERNATIONAL

In aceasta sectiune finala, prezentam in mod sintetic cele mai actuale contracte de comert

international, mai des intalnite. a) Contractul de concesiune exclusiva

Prin definitie, ne aflãm inaintea unei operatiuni comerciale, prin care o persoanã (concedent) vinde mãrfuri unei alte persoane (concesionar), care, la randul sãu, le revinde clientilor sãi.

Concedentul se obligã, prin semnarea acestui contract, sã asigure concesionarului aprovizionarea, le termenele si in conditiile prestabilite, cu mãrfurile de care cel din urmã are nevoie. La randul sãu, concesionarul se obligã sã revandã mãrfurile cumpãrate de la concedent, fãrã a-l concura, intr-un ritm potrivit.

b) Contractul de franchising Prin acest contract, franchisorul (concedentul) acordã unei alte persoane, numitã

franchisee (concesionar), concesionarea unei mãrci, impreunã cu mijloacele necesare comercializãrii mãrfurilor si serviciilor respective.

Franchisorul se obligã sã asigure pentru franchisee rentabilitatea investitiilor si sã supravegheze activitatea comercialã a concesionarului, in corelatie cu concesionarea mãrcii sale de fabricã ori a celei de serviciu.

41

In cazul acestui contract, dacã o parte nu aduce la indeplinire obligatiile stipulate, opereazã rezilierea de plin drept.

c) Contractul de licenta Constã in acordul intervenit intre titularul unui brevet (licentiator) si un beneficiar

(licentiat), in temeiul cãruia se transmite cãtre cel de al doilea dreptul de folosintã a unei inventii sau inovatii.

In functie de drepturile pe care licentiatorul le acordã, in mod contractual, licentiatului, putem vorbi despre: contract de licentã exclusivã, atunci cand licentiatorul isi cedeazã dreptul de a mai acorda alte licente-nelimitate sau depline ori limitate(perioadã, mod de aplicare a licentei, obiectul contractului); licentã neexclusivã (licentã simplã), cand dreptul licentiatului rezidã in utilizarea inventiei conform termenelor si conditiilor convenite de pãrti.

La randul lor, licentele depline pot fi si ele depline sau limitate, cu precizarea necesarã cã licentele neexclusive limitate au stipulãri referitoare la: intinderea in spatiu, preturi de vanzare, cantitatea obiectelor produse, precum si orice alte termene si conditii convenite de cãtre pãrti.

d) Contractul de know-how Este operatiunea comercialã de transmitere de la furnizor la beneficiar a unor

cunostinte tehnice, informatii, documentatii, procedee si tehnologii complexe, in termenele si conditiile asupra cãrora pãrtile au convenit.

Contractele de acest tip se clasificã dupã complexitatea operatiunii care face obiectul contractului si dupã interferarea cu alte operatiuni.

Dupã complexitatea operatiunii de efectuat: −contracte de transferare a tehnologiei ori a unui procedeu tehnic determinat prin acte simple; −contracte de transferare a tehnologiei ori a unui procedeu tehnic determinat prin acte complexe si stabilite in mai multe faze.

Dupã gradul de interferare cu alte operatiuni, vom intalni: contracte de know-how pur, cand nu ne aflãm in prezenta unui transfer conditionat de o altã operatiune; contracte de know-how combinat, cand transferul este ori o consecintã a altor operatiuni sau un accesoriu; contracte de know-how complementar, cand conditiile de transfer necesare unor conventii distincte se stabilesc in mod separat.

Furnizorul este obligat sã transmitã beneficiarului, pe langã cunostintele tehnice, si asistenta tehnicã, dreptul de a utiliza marca sa de fabricã, dreptul de folosire exclusivã a procedeului tehnic respectiv, precum si garantia cã vor rezulta beneficiile scontate din aplicarea procedeului ori a cunostintelor transferate. La randul sãu, beneficiarul are obligatia sã plãteascã pretul convenit, sã asigure confidentialitatea si calitatea produselor ori a rezultatelor obtinute.

Dupã expirarea termenului care a fost stipulat in contract, obiectul acestuia intrã in domeniul public, fiecare parte avand dreptul sã utilizeze liber si gratuit toate cunostintele, informatiile si documentatiile transmise prin contractul de know-how.

e) Contractul de consulting-engineering Este acordul prin care o parte, numitã furnizor , de obicei o societate comercialã

specializatã, presteazã o gamã largã de operatiuni de consultingengineering celeilalte pãrti, numitã beneficiar, la comanda si in folosul acesteia. Consultingul constã in studierea si cercetarea in favoarea beneficiarului a posibilitãtilor tehnice si comerciale, in baza rezultatelor stiintifice si a experientei. La randul sãu, engineeringul

42

cuprinde totalitatea studiilor in baza cãrora se realizeazã un proiect, precum si preparativele aducerii la indeplinire a unui anumit obiectiv ingineresc.

Dacã consulting-engineering-ul il constituie prestatii ingineresti pregãtitoare, care fac obiectul unor contracte speciale (distincte sau accesorii), in practicã sunt deseori intalnite si contractele de commercial engineering. Ele includ prestãri de servicii, operatiuni realizate prin mijloace juridice (achizitionãri), studii ingineresti pentru finalizarea unor masini si utilaje performante.

Desi contractul de consulting-engineering cuprinde obligatii de mijloace, iar contractul commercial-engineering obligatii de rezultat, o diferentiere netã intre aceste obligatii este dificil de operat.

Formele contractului de consulting-engineering

a. in regie: numim astfel acel contract in care cheltuielile societãtii de consulting-engineering se gãsesc se gãsesc sub controlul beneficiarului, retributia efectuandu-se dupã sistemul cost plus onorariu; b. la cheie: este contractul prin care furnizorul livreazã beneficiarului intreaga instalatie contractatã in stare de functionare, retributia fiind efectuatã de beneficiar printr-o sumã forfetarã. Desi este unitar, prin obiectul si scopul sãu, contractul de consulting-engineering la cheie cuprinde mai multe contracte care concureazã , impreunã, la aducerea la indeplinire a obiectivului general. Astfel, sunt incheiate contracte de: vanzare-cumpãrare, licentã, de locatie de servicii, de imprumut pentru creditul acordat de vanzãtor, de asigurare, de muncã etc; c. pentru servicii: acesta se incheie pentru fiecare operatiune in parte(antreprizã, executie, furnizare etc), retribuirea efectuandu-se printr-o sumã fixã, raportatã la costul obiectivului; d. mixte sau combinate: sunt acele contracte prin care un furnizor general isi asumã rãspunderea realizãrii instalatiei, mai putin constructiile civile, acestea cãzand in sarcina beneficiarului.

Responsabilitati si sanctiuni In cuprinsul unui contract de consulting-engineering sunt incluse, in scopul garantãrii

executãrii la timp si in conditii de calitate a lucrãrilor, anumite sanctiuni, care pot consta in daune-interese ori chiar desfiintarea in intregime a contractului.

Rãspunderea societãtii de consulting-engineering priveste: • reparatia prejudiciului cauzat(numai consecintele directe); in cazul in care din culpã s-a

produs o pagubã, societatea este rãspunzãtoare doar dacã a sãvarsit o gresealã profesionalã; despãgubirile sunt proportionale cu onorariul, fãrã a depãsi, prin sanctiuni exagerate, cuantumul acestuia. Rãspunderea societãtii comerciale beneficiare priveste:

• nerespectarea dreptului de proprietate intelectualã si industrialã; incorectitudinea si inexactitatea datelor si informatiilor puse ladispozitia societãtii de consulting-engineering; in situatia in care lucrarea este intreruptã sau anulatã, fãrã ca furnizorul sã fie in culpã, beneficiarul va plãti lucrãrile executate si va restitui societãtii cheltuielile efectuate. Clientul (beneficiarul) are obligatia de a plãti si o indemnizatie de despãgubire, calculatã la 20% din sumele care ar fi fost incasate de cãtre societatea de consulting-engineering.

43

XIV.CONTRACTELE DE TRANSPORT INTALNITE IN COMER TUL INTERNA TIONAL

1. Elementele specifice ale contractelor de transport international

Acest tip de contract se incheie intre expeditor, persoanã fizicã ori juridicã, care insãrcineazã pentru transportul unui bun si un intreprinzator , care se obligã a efectua transportul in numele sãu propriu si pe socoteala lui ori intre unul dintre acestia si carausul, care se insãrcineazã a-l face.

Drepturile si obligatiile expeditorului sunt corelate cu cele ale cãrãusului, ambii gãsindu-se intr-un raport comercial de cooperare. a) Drepturile, obligatiile si raspunderea expeditorului.

Acesta are obligatia sã inmaneze cãrãusului, concomitent cu bunurile ce vor fi transportate, si scrisoarea de trasura (care poate fi la ordin sau la purtãtor). Odatã cu scrisoarea de trãsurã, expeditorul va incredinta cãrãusului actele vamale ori celelalte acte necesare, de ale cãror cuprins si legalitate este rãspunzãtor.

Expeditorul are dreptul sã cearã suspendarea transportului si restituirea bunurilor transportate sau sã pretindã predarea lor altor persoane decat celei indicate in scrisoarea de trãsurã, insã plãtind cãrãusului cheltuielile efectuate de acesta si pagubele directe si imediate suferite.

b) Scrisoarea de trasura (scrisoarea de carat) ori conosamentul.

Scrisoarea de trãsurã pentru bunurile transportate pe calea feratã ori conosamentul, in cazul transportului pe mare, trebuie sã cuprindã, in mod obligatoriu, referiri la natura, greutatea, mãsura ori numãrul bunurilor ce vor fi transportate, calitatea, sigiliile si mãrcile aplicate alãturi de numele si adresa expeditorului, precum si numele si adresa cãrãusului.

Pe de altã parte, aceste documente vor cuprinde locul de destinatie a mãrfurilor, persoana destinatarului, pretul transportului si sumele datorate cãrãusului pentru prestatia sa. c) Drepturile, obligatiile si raspunderea carausului.

Acesta are obligatia de a expedia lucrurile in bunã si cuvenitã formã, dupã ordinea in care le-a primit. In cazul in care forta majorã ori cazul fortuit il impiedicã pe cãrãus ori il fac sã intarzie, el are obligatia de a-l incunostinta de indatã pe expeditor. Acesta din urmã poate rezilia contractul de transport, plãtind numai cheltuielile fãcute de cãtre cãrãus, iar dacã impiedicarea are loc in timpul transportului, cãrãusul are dreptul si la platã in raport cu drumul fãcut.

Cãrãusul rãspunde de pierderea sau deteriorarea bunurilor transportate si tot el va rãspunde pentru intarziere, putand chiar pierde intregul pres al transportului, dacã intarzierea sa a dublat timpul stabilit pentru transport. d) Drepturile, obligatiile si responsabilitatea destinatarului.

In momentul in care cãrãusul predã bunurile, el are dreptul sã verifice starea lor, si obligatia sã plãteascã contravaloarea transportului, conform scrisorii de trãsurã, alãturi de toate celelalte cheltuieli.

Drepturile si obligatiile expeditorului, cãrãusului si ale destinatarului

44

bunurilor transportate nu fac numai obiectul clauzelor stipulate de pãrti in contractele incheiate, ci si a normelor elaborate la nivel national si international privind elementele esentiale ale contractelor de transport din fiecare ramurã in parte (rutier, feroviar, maritim, aerian sau combinat), care reglementeazã termenele, conditiile si modalitãtile in care se efectueazã transportul respectiv. 2. Solutionarea litigiilor privind derularea contracte lor de transport international a) Contractul de transport rutier international de mãrfuri pe sosele, efectuat cu titlu oneros, cu vehicule, cu precizarea cã locul primirii bunurilor de la expeditor si locul predãrii acestora destinatarului se aflã in tãri diferite, dintre care cel putin una este tarã contractantã.

Se prezumã cã mãrfurile au fost predate in conformitate cu cele consemnate in scrisoarea de trãsurã, dacã destinatarul nu a constatat starea lor in momentul predãrii ori in cel mult 7 zile, cand pierderile sau avariile nu sunt aparente. Solutionarea litigiilor este de competenta organului de jurisdictie:-dintr-o tarã contractantã asupra cãreia pãrtile contractante au cãzut de comun acord; -organului de jurisdictie de la resedinta sau sediul paratului (sucursalei, agentiei); -organului de jurisdictie de la locul preluãrii mãrfurilor sau de la locul prevãzut pentru predarea mãrfurilor.

Actiunile care decurg din raporturile contractuale se prescriu in termen de un an, iar in cazul dolului sau a unei culpe grave, in trei ani. b) Contractele de transport feroviar de marfuri.

Regimul reclamatiilor administrative care pot fi adresate cãii ferate, ca si modalitãtile prin care se pot intenta actiuni judecãtoresti impotriva acesteia, sunt stipulate in mod amãnuntit in „Regulile Uniforme privind contractul de transport feroviar international al mãrfurilor” (CIM). Primirea mãrfurilor de cãtre destinatar stinge orice actiune care poate fin indreptatã impotriva cãii ferate in baza CIM care reglementeazã cã termenul de prescriptie este de un an. Termenele, conditiile si modalitãtile menite sã garanteze transportul feroviar sunt stipulate in reglementãri regionale, care trebuie obligatoriu consultate. c) Contractele de transport fluvial international.

Destinatarul are dreptul, la data predãrii mãrfii, sã reclame transportatorului pierderile si avarierea aparentã a mãrfurilor. In situatia pierderilor si avarierilor neaparente, destinatarul trebuie sã le reclame transportatorului in 48 ore de la primirea mãrfii, sub sanctiunea decãderii.

Transportul este obligat sã examineze reclamatiile si pretentiile reclamantului in termen de 3 luni de la data primirii lor.

In cazul actiunii arbitrare, termenul de prescriptie este de un an, iar competenta revine organului de arbitraj de la sediul paratului, dacã pãrtile nu au convenit altfel.

In situatia avariei comune, pagubele se supun repartizãrii intre navã, navlu si marfã, proportional cu valoarea pagubelor, in baza legii din tara transportatorului. d) Contractele de transport international pe mare. Dacã cel mai tarziu in ziua urmãtoare zilei in care mãrfurile i-au fost predate, destinatarul nu transmite cãrãusului o notificare privind pierderile sau avarierile, se prezumã cã mãrfurile au fost predate asa cum se specificã in documentul de transport. Aceastã prezumtie opereazã panã la proba contrarã. In cazul in care pierderea sau avarierea nu sunt aparente, notificarea de cãtre destinatar trebuie fãcutã cãrãusului in 15 zile consecutive, incepand cu ziua urmãtoare celei in care mãrfurile au fost predate destinatarului. Dacã in 60 zile din ziua lucrãtoare urmãtoare celei in care au fost predate mãrfurile destinatarului nu a fost notificat in scris cãrãusul, nu va fi

45

datoratã nici o despãgubire pentru prejudiciul rezultat din intarzierea in livrare. Dacã in termen de 90 zile consecutive de la imprejurarea care a provocat o pierdere sau avariere cãrãusul sau cãrãusul efectiv nu a notificat incãrcãtorului acest lucru, se considerã cã nu s-a suportat de cãtre cãrãus ori de cãrãusul efectiv nici o pierdere sau avariere din culpa sau neglijenta incãrcãtorului, a prepusilor sau a mandatarilor sãi.

Orice actiune care priveste transportul mãrfurilor pe cale maritimã se prescrie in cazul in care in termen de 2 ani nu a fost introdusã nici o procedurã judiciarã sau arbitrarã. O actiune in despãgubire poate fi exercitatã chiar si dupã expirarea termenului de prescriptie, dacã este exercitatã in termenul fixat de legea statului unde a fost inceputã procedura. e) Contractul de transport international aerian.

In conformitate cu prevederile conventiilor international in materie, orice actiune intentatã privind transportul efectuat de cãtre transportatorul de fapt poate fi exercitatã impotriva acestuia sau impotriva transportatorului contractual ori impotriva ambilor. In cazul in care actiunea a fost indreptatã numai impotriva unuia din cei doi transportatori, acesta are dreptul sã introducã in cauzã pe celãlalt transportator.

46

DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL Bibliografie facultativa Jenica Dragan, Dreptul Comertului International, curs universitar, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005 Dumitru Mazilu, Dreptul comertului international, tratat, vol. I si II, Editura Lumina Lex, 2001 Brandusa Stefanescu, Dreptul comertului international, Cluj, 1986 Octavian Capatana, Brandusa Stefanescu, Tratat de Drept al comertului international, Editura Academiei, vol. I, partea generala, 1985, vol. II, partea speciala, 1987 Brandusa Stefanescu, Ion Rucareanu, Dreptul comertului international, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1993 Brandusa Stefanescu, Octavian Capatana, Dictionar juridic de comert exterior, Bucuresti, 1986 Dragos Alexandru Sitaru, Victor Babiuc, Dreptul Comertului International - tratat, vol. I, 1995, vol. II, 1996, Editura Actami, Bucuresti Victor Babiuc, Dreptul comertului international, Editura Atlas Lex, Bucuresti, 1994 Victor Babiuc, Riscurile contractuale in vanzarea comerciala internationala, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1982 Ion Bindiu, Dreptul comertului international, Editura Paralela 45, Bucuresti, 2001 Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comertului international(tratat), Editura Lumina Lex, 1995 Y. Laoussouarn, J.D.Bredin, Droit du commerce international, Sirey Paris, 1973 D.David, F.Grivart de Kerstrat, Les contracts en droit anglais, LGJD, Paris, 19 Diana Ungureanu, Faliment international, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004, pag. 52-116. Gheorghe Piperea, Institutia falimentului in dreptul international privat , in R.D.C. nr. 5/1996, pag. 68 si urm.