Dreptul.familiei-Gavrila

Universitatea “Dunărea de Jos”

Dreptul Familiei

Lect. Dr. Simona Petrina Gavrilă

Galaţi - 2010

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Facultatea De Stiinte Juridice, Sociale si Politice Specializarea Drept Anul de studii III / Forma de învăţământ I.F.R.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FAMILIE

4

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE FAMILIE

1. CARACTERIZAREA RELAŢIILOR DE FAMILIE Definirea exactă a noţiunii de familie comportă dificultăţi determinate, pe

de o parte, de faptul că acest fenomen social, familia, constituie obiect de cercetare pentru multe ştiinţe ca sociologia, dreptul, psihologia, ştiinţele istorice, etc., fiecare surprinzând aspecte caracteristice din propriul punct de vedere, iar, pe de altă parte, fiindcă însuşi legiuitorul nu este consecvent, dând accepţiuni diferite acestei noţiuni1.

Relaţiile de familie pot fi caracterizate cu prioritate prin caracterul complex, în cadrul lor apar aspecte morale, psihologice şi economice între persoanele care formează comunitatea de viaţă şi interese.

Familia poate fi privită şi ca o realitate biologică sub aspectul uniunii dintre bărbat şi femeie şi al procreaţiei2. Astfel, familia ia naştere prin căsătorie, fiind iniţial formată din cei doi soţi, însă familia tipică este aceea alcătuită din părinţi şi copii.

Familia este principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie3.

Familia dă naştere următoarelor raporturi: a) de căsătorie, care constituie baza familiei; b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei; c) cele dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soţi; d) cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Având în vedere componenţa ei, familia poate fi simplă / nucleară, formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi sau extinsă / largă, formată şi din alte persoane decât în primul caz4.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familiei. În acest înţeles, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege5.

Din cercetarea diferitelor categorii de reglementări se constată că noţiunii de familie i se atribuie atât un înţeles restrâns, în sensul că familia cuprinde pe

1 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul Familiei, Ediţia 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,

p.1. 2 A.Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, Familia şi rolul ei în societate româneacă, Ed. Dacia, Cluj,

1975, p. 5. 3 T.R. Popescu, Dreptul familiei, tratat, Vol.I, E.D.P., Bucureşti, 1965, p.17.

4 În dreptul comparat s-au diversificat modelele familiale. Au apărut familia monoparentală compusă din

mama necăsătorită şi copiii săi, precum şi căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din tată, mamă şi copiii lor, care nu are la bază căsătoria. 5 A. Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, op.cit., p. 5.

CAPITOLUL I


5

soţi şi pe copiii lor minori1, cât şi un înţeles larg, atunci când părinţilor şi copiilor lor minori li se alătură şi alte categorii de persoane2.

Relaţiile de familie prezintă aspecte personale nepatrimoniale şi aspecte patrimoniale. Potrivit dispoziţiilor Codului familiei, familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copiii lor, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile asimilate, din unele puncte de vedere, cu cele de familie.

2. CARACTERELE ŞI FUNCŢIILE FAMILIEI Familia, ca celulă de bază a societăţii, este o instituţie care se bucură de

protecţia legii fundamentale în unele dintre statele europene. În acest sens, iată câteva dintre referirile pe care le face Constituţia României:

• Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. (art. 48, pct. 1) • Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. (art. 48, pct. 3) • Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. (art. 49, pct. 1) • Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. (art. 49, pct. 2) • Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. (art. 50) • Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a cărora răspundere le revine. (art. 29, pct. 6) În doctrina juridică sunt menţionate trei funcţii ale familiei: funcţia de

perpetuare a speciei, funcţia educativă şi funcţia economică.

2.1. Funcţia de perpetuare a speciei umane Această funcţie trebuie menţionată cu întâietate în raport cu celelalte,

ţinând cont de faptul că asigură însăşi existenţa omenirii. Fără perpetuarea speciei umane societatea este de neconceput.

Familia are la bază, în primul rând, deşi nu exclusiv, atracţia biologică către sexul opus şi, totodată nevoia de a avea şi a creşte copii. Dar, condiţiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie privite în strânsă legătură cu relaţiile sociale, atât din cadrul familiei, cât şi din societate. Copiii constituie, în

1 Art. 1 – 44, 100 – 112 C.fam şi art. 149

1 C.pen.

2 art. 117 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 393 din 31

decembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, art. 8, alin.4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din Legea privind venitul minim garantat, nr. 416/2001, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 401 din 20 iulie 2001.

CAPITOLUL I


6

cadrul familiei, un important factor de coeziune, de echilibru moral şi juridic, de potenţare a sentimentelor, de bucurie şi de încredere în viitor, şi în acelaşi timp viitorul naţiunii1. Hotărârea unui cuplu de a avea copii este, desigur, una personală, dar determinată şi de realităţile social – economice, acestea din urmă generând în prezent o scădere a ratei natalităţii2

2.2. Funcţia educativă Familia a avut în toate timpurile un rol important în educaţia copiilor. Ea

dă copilului primele noţiuni despre conduită, morală, bine şi rău, imprimă personalităţii sale în formare reguli şi deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur, având drept unică finalitate formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală şi armonioasă.

Părinţii sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, spre a-l face folositor colectivităţii (art. 101, alin. 2 C.fam.). Aceasta reprezintă o aplicaţiune, în planul relaţiilor de familie, a unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale edictate în Constituţia României (art. 29 pct. 6).

Autoritatea tutelară, la rândul ei, este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului (art. 108, alin. 1 C.fam.).

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancţiuni precum: decăderea din drepturile părinteşti, potrivit dispoziţiilor art. 109 C.fam., darea copilului în plasament familial sau supravegherea specializată conform Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului3 sau se angajează chiar răspunderea civilă, administrativă sau penală a părinţilor4.

2.3. Funcţia economică Funcţia economică a familiei este influenţată de gradul de dezvoltare

social-economică a societăţii şi, pe de altă parte, importanţa acesteia diferă de la o societate la alta5. Din punctul de vedere al dreptului familiei ea se concretizează în regimul comunităţii de bunuri al soţilor, suportarea în comun a cheltuielilor gospodăriei casnice, precum şi în obligaţia legală de întreţinere în anumite cazuri.

În doctrină, s-a discutat despre existenţa unei a patra funcţii de

solidaritate familială6. Indiscutabil că solidaritatea morală şi materială există între membrii familiei, însă, alături de alţi autori7, considerăm că nu se poate vorbi de

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a., Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 5.

2 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., p. 4.

3 M.Of. al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.

4 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op.cit., p. 4.

5 M.Banciu, Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 10.

6 I.Albu, Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti, 1975, p. 16

7 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., p. 5.

CAPITOLUL I


7

o funcţie a familiei în acest sens, ca entitate de sine stătătoare, ea privind raporturile dintre membrii familiei şi nu pe cele dintre familie şi societate.

TEME DE CONTROL

1. Enumeraţi caracterele familiei:

__________________________________________________________ ___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Funcţia educativă a familiei: ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

____________________________________________________________________

CAPITOLUL II

NOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

8

CAPITOLUL II NOŢIUNEA ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI FAMILIEI Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care

cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile personale şi patrimoniale de familie, pe care societatea are interes să le îndrume juridiceşte1.

Următoarele categorii de relaţii sociale sunt reglementate de dreptul familiei, alcătuind obiectul acestuia:

a) Relaţiile de căsătorie. Normele dreptului familiei reglementează aspectele legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi (art. 3-44 C.fam.);

b) Raporturile rezultate din rudenie. Prin rudenie se înţelege. Rudenia este de două feluri de sânge, bazată pe legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele (rudenie în linie directă) sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală), sau rezultată din adopţie.

c) Relaţiile privitoare la ocrotirea părintească. Acestea rezidă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care părinţii le au pentru realizarea intereselor personale şi patrimoniale ale copiilor, precum şi cele relative la creşterea şi educarea lor.

d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie. În această categorie se includ: unele relaţii între foştii soţi (art. 41 C.fam.); obligaţia de întreţinere între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi acel copil (art. 87 C.fam.); unele raporturi dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală şi minorul îndreptăţit la întreţinere.

Raporturile care se stabilesc între membrii familiei nu aparţin în totalitate dreptului familiei, ci numai acelea care se nasc din căsătorie, rudenie, adopţie şi cele asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu acestea. Tot astfel, nu aparţin dreptului familiei raporturile succesorale dintre membrii familiei2.

2. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI Dintr-o analiză atentă a prevederilor legale care reglementează relaţiile

de familie, rezultă că au drept fundament următoarele idei diriguitoare: 2.1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, mamei şi copilului.

1 1 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., p. 6.

2 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 7.

CAPITOLUL II


9

Principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 1 alin. 1 C.fam., arătându-se că „în România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei”.

În actele internaţionale în materie3 s-a stabilit că „familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi statului”.

Ocrotirea căsătoriei şi familiei se realizează nu doar prin intermediul normelor dreptului familiei ci şi cu ajutorul altor norme juridice, cum sunt legile speciale referitoare la adopţie.

2.2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi. Raţiunea care a justificat instituirea acestui principiu a fost aceea ca

încheierea căsătoriei să aibă ca temei unic sentimentele de dragoste şi preţuire între soţi.

Importanţa acestui principiu rezultă şi din faptul că el este înscris, ca un drept fundamental, în Constituţia României, art. 48 pct. 1 stabilind că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi…”. Aceeaşi formulare este reluată şi în C.fam., în dispoziţiile art. 1 alin. 3. În sensul legii, încheierea căsătoriei trebuie să aibă ca unic temei sentimentele de dragoste şi de preţuire dintre soţi.

Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi cea religioasă, stabilind că cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea celei civile (art. 48 pct. 2).

Necesitatea respectării acestui principiu a făcut ca el să fie stipulat expres şi în documentele internaţionale referitoare la drepturile omului, dintre care amintim: Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 25 şi 26), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (art.23, alin.3) sau Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (art.10, alin.1).

2.4. Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie. Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate

domeniile vieţii sociale, egalitate ce este consacrată de Constituţia României în art. 16 alin. 3 unde „statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi” pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, civile sau militare, iar în ceea ce-i priveşte pe soţi legea fundamentală arată că familia se întemeiază şi pe egalitatea soţilor (art. 48 alin. 1). Egalitatea femeii cu bărbatul este prevăzută şi în numeroase acte internaţionale4.

În acest sens Codul familiei precizează în art. 1 alin. 4 : „În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale”. Apoi, în art. 25, se arată că „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”, iar în art. 26 că „soţii hotărăsc de comun acord în tot

3 Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea generală a ONU la 10 decembrie 1948,

art.16, alin.3. 4 Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 16 alin. 1; Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice, art. 23 alin.4; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, art. 3, în diferitele declaraţii ale Adunării Generale a O.N.U. şi convenţii internaţionale privind lupta împotriva discriminării.

CAPITOLUL II


10

ceea ce priveşte căsătoria”. În privinţa numelui, legea (art. 27 C.fam.) permite soţilor fie să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-şi aleagă numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Şi în raporturile patrimoniale ale soţilor îşi face aplicaţiunea acelaşi principiu al egalităţii. Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 1 C.fam. „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”.

Părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri raportat la copiii lor minori (art. 97 C.fam.) şi, de asemenea, toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în comun, potrivit art. 98 C.fam.

2.5. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor

părinteşti în interesul copiilor. Acest principiu este prevăzut în mod expres în art. 1 alin. 5 C.fam.:

„Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor” şi în art. 97 alin. ultim C.fam.: „Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor”. Principiul se aplică indiferent dacă aceşti copii sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Constituţia întăreşte această idee în art. 48 alin. 3: „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Această exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti se face sub controlul şi îndrumarea efectivă şi continuă a autorităţii tutelare.

2.6. Principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.

Codul familiei consacră acest principiu în art. 2 : „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material”. Astfel, în tot ceea ce priveşte căsătoria şi asupra tuturor măsurilor privitoare la persoana şi bunurile copiilor, soţii hotărăsc de comun acord. Ei contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, cu excepţia celor expres menţionate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale soţilor, pe care le administrează şi folosesc împreună şi de care dispun tot astfel5.

2.7. Principiul monogamiei (art. 5 C.fam.). Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de

către persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Nerespectarea principiului este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii, încheiată de aceeaşi persoană.

Bigamia este considerată infracţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 303 C.pen.


CAPITOLUL II


11

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

12

CAPITOLUL III CĂSĂTORIA

1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE CĂSĂTORIEI Codul familiei stabileşte pentru noţiunea de căsătorie două accepţiuni.

Astfel legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soţilor în timpul căsătoriei. În primul rând, căsătoria este un act juridic pentru încheierea căruia este nevoie ca viitorii soţi să-şi exprime consimţământul valabil în condiţiile stabilite de lege (art. 3-18 C.fam.). Prin încheierea căsătoriei, viitorii soţi consimt să li se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica, întrucât căsătoria este un act juridic condiţie.

În al doilea rând, căsătoria reprezintă situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această situaţie juridică devine aplicabilă după încheierea actului juridic al căsătoriei şi există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie. Codul familiei foloseşte noţiunea de căsătorie în acest al doilea sens în art. 25-36 prin care se reglementează raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.

Pe lângă aceste două accepţiuni căsătoria este şi o „instituţie juridică” a dreptului familiei, reprezentând totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic, cât şi situaţia juridică a căsătoriei, şi totodată căsătoria are şi înţelesul de ceremonie care are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.

În concepţia iniţială a legiuitorului român, căsătoria avea un caracter esenţialmente contractualist1. Caracterul de contract civil al căsătoriei a fost contestat şi la acea vreme, unii doctrinari susţinând caracterul de instituţie care nu poate fi catalogată în domeniul juridic al contractelor2

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract3. Între acestea există deosebiri esenţiale:

• la căsătorie, soţii au un scop comun, viaţă în comun, pe când la contract, fiecare parte îşi urmăreşte scopul său; • contractul poate fi afectat de modalităţi, pe când căsătoria nu poate fi; • efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi, în anumite limite stabilite de lege, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege. Statutul de persoană căsătorită este imperativ reglementat de lege. • în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile cealaltă parte poate cere rezoluţiunea; la căsătorie se poate dispune doar desfacerea căsătoriei în condiţiile legii; • nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului. În dreptul nostru, căsătoria are următoarele caractere:

1 Art. 61 C.civ. stipula : Căsătoria este acel acord de voinţă al viitorilor soţi, ce se exprimă într-o formă

solemnă, în faţa dfiţerului de stare civilă. 2 Lefebre, profesor de istoria dreptului, din Paris, citat de C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,

Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996, p.194. 3 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 12; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 16; Marcel Ioan Rusu, Procedura

divorţului în dreptul românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 7

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

13

a) Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Această uniune se întemeiază prin consimţământul celor ce se căsătoresc şi, odată încheiată, este reglementată de normele legale.

b) Căsătoria este liber consimţită. Exprimarea liberă a consimţământului celor ce se căsătoresc este garantată prin dispoziţiile legale.

c) Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, şi anume afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia, asigurată de dispoziţiile legale.

d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Este deci un act juridic solemn, legea stipulând pentru validitatea căsătoriei solemnităţi deosebite: căsătoria se încheie numai într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şi concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista.

e) Căsătoria are un caracter civil (laic)1. Încheierea şi înregistrarea ei sunt exclusiv de competenţa autorităţii de stat. Acest aspect rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 3 C.fam. în care se stipulează că „numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi …”, precum şi ale art. 17 C.fam., care reglementează modul de înregistrare, în registrul actelor de stare civilă, a actului de căsătorie.

Constituţia României prevede şi posibilitatea celebrării religioase a căsătoriei, dar numai după încheierea celei civile (art. 48 alin. 2) şi fără a avea vreun efect juridic.

f) Căsătoria se încheie pe viaţă2. În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor. Căsătoria nu se poate desface prin consimţământul mutual al soţilor şi cu atât mai puţin prin consimţământul unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorţ.

g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie. Această egalitate se manifestă în toate domeniile vieţii sociale şi implicit în cadrul căsătoriei în ceea ce priveşte condiţiile în care se încheie căsătoria, relaţiile dintre soţi sau dintre soţi şi copiii lor.

h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. 3 C.fam. Căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancţionată cu nulitatea absolută, încălcându-se astfel o normă cu caracter imperativ.

2. CONDIŢIILE DE FOND ŞI LIPSA IMPEDIMENTELOR LA CĂSĂTORIE

2.1. Terminologie. Clasificare.

Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă, după cum în prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea căsătoriei. Aşadar, este vorba pe de o parte

1 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., p.15


CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

14

de condiţii de fond şi de formă la încheierea căsătoriei, iar pe de altă parte de impedimente.

Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care este necesar să existe la încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Condiţiile de fond sunt: vârsta legală pentru căsătorie; consimţământul viitorilor soţi; diferenţa de sex; comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi.

Impedimentele la căsătorie desemnează acele împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Acestea sunt: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi; rudenia în grad prohibit de lege; adopţia; tutela; alienaţia sau debilitatea mintală.

Se consideră1 utilă delimitarea condiţiilor de fond de impedimente, întrucât condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de cei care vor să se căsătorească, pe când impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu există (art. 13 C.fam.). Existenţa impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C.fam.) sau din oficiu de către ofiţerul de stare civilă (art. 14 C.fam.). Legiuitorul consacră, în art. 13-14 C.fam., conceptul de impedimente prin sintagma „piedică legală la căsătorie”.

2.2. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei. Codul familiei prevede în mod expres trei condiţii de fond la încheierea

căsătoriei: vârsta matrimonială (art. 4 C.fam.); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C.fam.) şi consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C.fam.). La acestea mai trebuie adăugată condiţia diferenţei de sex care, deşi nu este menţionată în mod expres, rezultă implicit din reglementările consacrate relaţiilor de familie şi este admisă ca atare de literatura de specialitate2. .

2.2.1. Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie). Legea3 stabileşte o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei. Varsta

minima de casatorie este de optsprezece ani. Această vârstă minimă legală este determinată de raţiuni de ordin

biologic şi social-moral, urmărind ca viitorii soţi să aibă aptitudinea fizică de a se căsători şi aptitudinea morală de a încheierea căsătoria. Mai exact, legea permite căsătoria numai persoanelor pubere, pentru ca aceasta să nu fie vătămătoare sănătăţii viitorilor soţi şi să le permită procrearea de copii sănătoşi şi normali.

În al doilea rând, din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţi trebuie să fi dobândit maturitatea necesară înţelegerii importanţei actului juridic al căsătoriei şi asumării în deplină cunoştinţă de cauză a îndatoririlor pe care le implică decizia lor4. În cele din urmă, din punct de vedere juridic, căsătoria este

1 Al. Bacaci , C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 17

2 C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Seria

„Restitutio”, Bucureşti, 1998, p. 186; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 22. 3 Art.4 C.fam., aşa cum a fost modificat prin legea nr. 288/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr.

4/1953 privind Codul Familiei, publicată în M.Of. nr. 749 din 5 noiembrie 2007 4 Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 34.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

15

un act juridic, ca atare presupune existenţa discernământului pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber.

Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.

Dacă unul dintre părinti este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.

Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

Legea nu stabileşte o vârstă maximă până la care o persoană se poate căsători. În consecinţă, este valabilă inclusiv căsătoria in extremis vitae (în pragul morţii), cu toate că scopul căsătoriei – întemeierea unei familii – nu mai poate fi realizat. De regulă, asemenea căsătorii se încheie pentru a legaliza situaţii de fapt preexistente. Diferenţa de vârstă dintre viitorii soţi nu este relevantă sub aspectul valabilităţii căsătoriei. Unii autori1 apreciază însă că o diferenţă nefiresc de mare poate constitui indiciul, nu şi dovada incontestabilă, a fictivităţii, a caracterului „simulat” al căsătoriei.

2.2.2. Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi. Existenţa consimţământului la căsătorie al viitorilor soţi este o cerinţă

fundamentală, indispensabilă a actului juridic al căsătoriei. Căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi (art. 1 alin. 3, art. 16 şi 17 C.fam. şi art. 48, pct. 1 din Constituţia României).

Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Manifestarea de voinţă a viitorilor soţi de a se căsători împreună se concretizează în răspunsul afirmativ la întrebarea ofiţerului de stare civilă adresată fiecăruia dintre ei, în sensul că vor să se căsătorească între ei (art. 31 alin. 1 din Legea actelor de stare civilă nr. 119/1996). În cazul căsătoriei dintre un cetăţean român şi un străin sau între cetăţeni străini, dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română, precum şi atunci când unul sau ambii soţi sunt surdomuţi, se va lua act de consimţământul lor prin intermediul unui interpret autorizat încheindu-se în acest sens un proces-verbal (art. 32 din Legea nr. 119/1996).

Lipsa consimţământului la căsătorie poate fi materială sau psihică. Având în vedere faptul că încheierea căsătoriei se realizează în prezenţa

ofiţerului de stare civilă, deci consimţămintele viitorilor soţi se exprimă în faţa acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie să se întâlnească rar. Teoretic, ne-am afla într-o asemenea situaţie când ofiţerul de stare civilă ar declara încheiată căsătoria în lipsa unuia sau a ambilor soţi sau în ciuda răspunsului negativ ori a refuzului de a răspunde a unuia sau a ambilor soţi2.

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 17; Emese Florian, op.cit., p. 34.

2 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 473/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 12.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

16

Lipsa psihică a consimţământului apare în cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi al celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale. În acest sens dispoziţiile art. 9 C.fam. prevăd că sunt opriţi să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, atâta vreme cât nu are discernământul faptelor sale. În concluzie, căsătoria persoanei vremelnic lipsită de facultăţi mintale este oprită, dar numai pe timpul cât nu are discernământul faptelor sale, în timp ce, căsătoria alienatului sau a debilului mintal este interzisă, inclusiv în perioadele de luciditate pasageră, din considerente care privesc cerinţa consimţământului, dar şi interesul de ordin medical şi social al prevenirii riscului unor descendenţe nesănătoase1.

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie neviciat, să fie actual, să fie dat personal, simultan şi public şi constatat de către ofiţerul de stare civilă.

• Consimţământul neviciat. Similar dreptului comun, în materie de căsătorie viciile de consimţământ

sunt eroarea, dolul şi violenţa (art. 21 C.fam.) cu unele particularităţi. Eroarea – definită în general ca falsă reprezentare a realităţii în momentul

încheierii actului juridic2 , constituie viciu de consimţământ numai dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ (art. 21 C.fam.). Orice altă eroare asupra unor calităţi fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privinţa pregătirii profesionale, condiţiei sociale sau materiale, sau chiar asupra statutului civil al viitorului soţ, nu afectează valabilitatea căsătoriei3.

În general, în practică s-au constatat cazuri de viciere a consimţământului prin dol (viclenie) în situaţii de ascundere de către femeie a stării de graviditate, rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soţul ei4, ascunderea unei boli grave, incompatibilă cu desfăşurarea normală a vieţii de familie5, etc. Aşadar, dolul (viclenia) viciază consimţământul viitorului soţ prin eroarea provocată ca urmare a mijloacelor viclene folosite împotriva sa. Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât al erorii, putând purta şi asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, şi anume asupra unor calităţi ale viitorului său soţ, pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calităţi trebuie să fie necesare pentru încheierea unei căsătorii (de exemplu, eroarea provocată prin mijloace viclene asupra stării sănătăţii unuia din viitorii soţi).

Violenţa – constând în constrângerea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soţ, constituie viciu de consimţământ dacă temerea insuflată prin actele de violenţă a fost decisivă la încheierea căsătoriei.

Datorită condiţiilor în care se încheie căsătoria este aproape imposibil să se întâlnească violenţa prin constrângere fizică. Însă violenţa poate fi provocată şi prin constrângere morală. Astfel, în cazul în care la încheierea căsătoriei

1 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 152/1990, în R.D. nr. 9-11/1990, p. 232; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 816/1985

în Legislaţia familiei…, p. 256. 2 Gh.Beleiu, Tratat de drept civil, Ed. Academiei române, Bucureşti, 1989, p. 176.

3 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 150/1979 şi dec.civ. nr. 615/1970, ambele în Legislaţia familiei…, p. 265,

267. 4 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1049/1976, în C.D. nr. 5/1977, p. 160.

5 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.2049/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

17

consimţământului unuia dintre viitorii soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă dacă acţiunea a fost introdusă în termenul legal1.

• Consimţământul actual. Caracterul actual al consimţământului este asigurat prin cerinţa prezenţei

personale şi simultane a viitorilor soţi la încheierea căsătoriei (art. 16 C.fam.); în această materie, reprezentarea uneia sau ambelor părţi este exclusă.

Prin simultaneitatea exprimării consimţământului trebuie înţeles că el urmează a fi exprimat de către ambii soţi la data celebrări căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.

• Consimţământul trebuie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă. Ofiţerul de stare civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după

ce va constata direct că viitorii soţi şi-au exprimat liber, în faţa sa, consimţământul, fie la serviciul de stare civilă, fie în locul prevăzut de legea specială, astfel cum rezultă din prevederile art. 16 C.fam.

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate. Art. 10 C.fam. prevede: „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu

declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor”. Această comunicare a stării sănătăţii se realizează prin certificate medicale privind pe viitorii soţi, care se anexează la declaraţia de căsătorie.

În practica judiciară2, s-a considerat că omisiunea voită a viitorului soţ de a aduce la cunoştinţa celuilalt boala de care suferă, constituie, în principiu, un motiv de anulare a căsătoriei. Acelaşi text de lege (art. 10 C.fam.) face menţiunea că, în cazul în care printr-o lege specială, este oprită căsătoria unor persoane care suferă de anumite boli, se vor aplica prevederile acelei legi. O asemenea lege specială este Decretul privind prevenirea bolilor venerice nr. 41/1953 care, prin art. 8, opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală venerică în formă transmisibilă.

2.2.4. Diferenţa de sex. Această condiţie, deşi neprevăzută în mod expres de lege, rezultă implicit

din numeroase texte ale Codului familiei (art. 1,4,5,20,25,47,52,53, şi 60 C.fam.) şi este considerată unanim în literatura de specialitate ca cerinţă legală de fond la căsătorie3.

Încheierea căsătoriei, fără îndeplinirea acestei condiţii, duce la nulitatea absolută a ei, fiind o condiţie de esenţă a căsătoriei4.

1 Trib.jud.Cluj, col.I, dec. nr. 1246 din 23 noiembrie 1961, în L.P. nr. 12/1961, p. 103-104.

2 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 324/22 februarie 1990, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de

Justiţie (1990- 1992), de V.Bogdănescu, L.Pastor, A.C.Ivanov, A.Pandrea, E.Popa, G.Uglean, E.Cean, I.Ionescu, V.Radu, R.Lazăr, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 161. 3 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 16; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 25, Emese

Florian, op.cit., p. 35. 4 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 974/1972, în I.G.Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii

1969-1970 1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 16; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1196/1972, în C.D. 1972, p. 199.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

18

Diferenţierea sexuală se dovedeşte prin certificatele de naştere care atestă şi sexul persoanei.

2.3. Impedimente la încheierea căsătoriei. Impedimentele sau „piedicile” la încheierea căsătoriei sunt prevăzute în

mod expres de lege în art. 5-9 C.fam., iar în prezenţa unei asemenea împrejurări căsătoria nu se poate încheia.

Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau din oficiu de către ofiţerul stării civile.

2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi. Legislaţia noastră promovează principiul monogamiei, principiu care nu

admite contemporaneitatea a două sau mai multe căsătorii, deopotrivă valabile. Art. 5 C.fam. îl consacră în mod expres: „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Aceasta înseamnă că cei ce doresc să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divorţaţi sau văduvi. Nerespectarea interdicţiei este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii1 (art. 19 C.fam.) şi, de asemenea, atrage incidenţa legii penale pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie (prevăzută şi pedepsită de art. 303 Cod penal).

Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată, iar acţiunea este imprescriptibilă. Starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de a doua căsătorii.

O situaţie deosebită există în cazul declarării judecătoreşti a morţii unei persoane căsătorite. Astfel, în cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, iar celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se întoarce, ceea ce duce la anularea hotărârii declarative de moarte în temeiul dispoziţiilor art. 22 C.fam., prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de-a doua. Prin urmare, pentru soţul recăsătorit nu există bigamie.

Principiul monogamiei este de ordine publică. De aceea, impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se aplică inclusiv cetăţeanului străin care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă legea sa naţională permite poligamia sau poliandria, însă căsătoriile sale, încheiate în afara graniţelor României nu vor putea fi desfiinţate pentru bigamie.

2.3.2. Rudenia. Legătura de rudenie reprezintă un impediment la încheierea căsătoriei

din raţiuni de ordin biologic, medical, căci uniunile dintre rude apropiate nu asigură descendenţi sănătoşi şi de ordin moral, deoarece uniunile dintre rude apropiate ar avea o influenţă negativă asupra vieţii de familie.

Potrivit art. 6 alin. 1 C.fam. : „este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”. Astfel, nu se vor putea căsători: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicii cu nepoţii,

1 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 1572/30 mai 1995, în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei.

Culegere de decizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

19

etc.; fraţii şi surorile, unchii cu mătuşile, pe de-o parte şi nepoţii pe de alta, şi, de asemenea, verii primari. Rudenia este impediment la căsătorie indiferent dacă este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Şi în cazul adopţiei, chiar dacă încetează legăturile de rudenie între adoptat şi rudele sale fireşti, căsătoria este oprită în aceleaşi condiţii cu cele expuse deja1.

La cerere, pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, primarul general al municipiului Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (art. 6 alin. 2 C.fam.). Condiţia „motivelor temeinice” sugerează aceeaşi gamă de împrejurări care poate justifica dispensa de vârstă în cazul minorului2.

2.3.3. Adopţia. Pentru a preveni suprapunerile între relaţii de familie incompatibile de

astă dată din considerente preponderent morale, art. 7 C.fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie, între următoarele categorii de persoane:

• între adoptator sau descendenţii lui, pe de-o parte, şi cel adoptat ori descendenţii lui, şi pe de altă parte;

• între copiii celui care adoptă, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii lui, pe de altă parte;

• între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană. Potrivit alineatului 2 din acelaşi text, pentru motive temeinice,

preşedintele consiliului judeţean (sau, după caz, în funcţie de domiciliul solicitanţilor, primarul general al capitalei), poate încuviinţa căsătoria între copiii adoptatorului, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte; la fel, poate fi încuviinţată căsătoria între cei adoptaţi de acelaşi părinte adoptiv. În acest sens, noua reglementare juridică în materia adopţiei (Legea nr. 273/2004), prin dispoziţiile art. 1, stabileşte că, în cazul adopţiei, adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului ca un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi îndatoririle izvorâte din filiaţie între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia încetează, astfel încât căsătoria este oprită între adoptat şi rudele sale din adopţie la fel ca şi între rudele sale fireşti.

Acest impediment, în lipsa unei distincţii a legiuitorului, se referă atât la adopţia cu efecte restrânse, cât şi la cea cu efecte depline, deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie.

2.3.4. Tutela. Impedimentul rezultă din prevederile art. 8 C.fam., potrivit cărora: „în

timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”.

Impedimentul rezultând din tutelă se întemeiază pe raţiuni de ordin moral, având în vedere faptul că tutorele are datoria de a ocroti pe minor, de a se îngriji de creşterea lui întocmai ca un părinte, dar şi pe raţiuni de ordin material


2 Emese Florian, op.cit., p. 39.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

20

(tutorele nu se poate sustrage pe calea căsătoriei obligaţiei de a da socoteală despre modul în care au fost administrate bunurile minorului1).

2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală. Articolul 9 C.fam. dispune că este oprit să se căsătorească alienatul

mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. Textul de lege distinge între două situaţii:

- privind pe alienatul şi debilul mintal; - privind pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale. Alienaţii şi debilii mintal sunt opriţi să se căsătorească atât pentru raţiuni

legate de consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din considerente de ordin biologic şi social, pentru a asigura şi conserva sănătatea populaţiei prin preîntâmpinarea unor descendenţe nesănătoase. Astfel se explică şi faptul că ei nu pot încheia căsătorii nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost puşi sau nu sub interdicţie2.

Lipsa vremelnică a facultăţilor mintale constituie piedică legală temporară la încheierea căsătoriei, fiind activă numai în intervalul de timp în care persoana nu are discernământul faptelor sale datorită unor cauze diverse precum: boala, beţia, hipnoza, etc .

Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a discernământului, şi poate fi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice persoană interesată, acţiunea fiind imprescriptibilă. În ceea ce-l priveşte pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată de cel indus în eroare, prin acţiunea în anulare, care trebuie introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 C.fam.3.

2.4. Clasificare impedimentelor la căsătorie. În literatura de specialitate clasificarea impedimentelor la căsătorie se

face după două criterii. Astfel, după criteriul sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea lor, impedimentele se împart în dirimante şi prohibitive, iar după criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria, în absolute şi relative.

Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei încheiate, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute, rudenia în gradul prevăzut de lege, rudenia în linie dreaptă izvorâtă din adopţie, alienaţia şi debilitatea mintală.

Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai sancţiuni de natură administrativă aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive:


2 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 1517/1967, în C.D. 1967, p. 157-159; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.

816/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 60. 3 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 152/20 ianuarie 1990, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie (decizii

rezumate).

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

21

adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din tutelă.

Impedimentele absolute sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană, în timp ce impedimentele relative sunt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită altă persoană. Dintre toate impedimentele numai alienaţia şi debilitatea mintală au caracter absolut, în sensul că opresc căsătoria subiectului cu orice altă persoană, interdicţia având caracter permanent şi definitiv.

3. CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI Condiţiile de formă impuse de lege la încheierea căsătoriei au drept

finalitate, pe de o parte, asigurarea respectării condiţiilor de fond, iar pe de altă parte, garantarea recunoaşterii publice a căsătoriei şi întocmirea înscrisului doveditor al acesteia.

3.1. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei În această primă etapă sunt îndeplinite o serie de formalităţi prealabile şi

necesare încheierii căsătoriei: depunerea declaraţiei de căsătorie de către viitorii soţi (art. 12 C.fam.), îndeplinirea de către ofiţerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire la verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a căsătoriei (art. 15 C.fam.) şi de asigurare a elementelor de publicitate a încheierii căsătoriei (art. 13 C.fam.).

Declaraţia de căsătorie Conform art. 12 C.fam., cei ce vor să se căsătorească trebuie să facă la

serviciul de stare civilă o declaraţie de căsătorie, prin care îşi manifestă voinţa în vederea încheierii căsătoriei. Declaraţia se face personal de către viitorii soţi, în scris, la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.

Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă: • manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească; • identificarea fiecăruia prin datele personale; • declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există nici o piedică la căsătorie

dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 4 – 10 C.fam.; • declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în timpul

căsătoriei (art. 27 C.fam.). Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior până la încheierea căsătoriei, în scris, urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie;

• declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor în mod reciproc;

• indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia în care declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite.

Declaraţia de căsătorie făcută în scris se semnează de către declarant şi de către ofiţerul de stare civilă. Dacă declarantul nu poate semna, declaraţia se semnează de către ofiţerul stării civile care va menţiona că datele înscrie în

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

22

declaraţie corespund cu cele declarate verbal şi că s-au citit din cuvânt în cuvânt declarantului1.

De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi, la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).

Dacă unul dintre soţi nu se află în această localitate, el poate face declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă din localitatea de domiciliu sau de reşedinţă, care o va transmite, în termen de 48 de ore, serviciului de stare civilă al localităţii în care urmează a fi celebrată căsătoria (art. 12 alin. 2 C.fam., art. 28 alin. 3 din Legea nr. 119/1996). Potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii administraţiei locale dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se putea prezenta. În această situaţie, însă, e nevoie de aprobarea primarului.

Odată cu declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor prezenta înscrisurile doveditoare corespunzătoare. Acestea sunt enumerate de art. 28 din Legea nr. 119/1996 şi art. 39 alin. 1 din Metodologia de aplicare a Legii nr. 119/1996: actul de identitate; certificatul de naştere, în original şi în copie; certificatul medical privind starea sănătăţii; acte în original şi în copie tradusă şi legalizată ori certificată de ofiţerul de stare civilă din care să rezulte desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei anterioare, dacă este cazul. De asemenea, dosarul de căsătorie mai poate cuprinde, în funcţie de circumstanţe, decizia de acordare a dispensei de vârstă, de rudenie, de adopţie, decizia primarului localităţii de încuviinţare a încheierii căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declaraţiei de căsătorie.

Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice îndată după primirea declaraţiei dacă viitorii soţi au vârsta legală pentru căsătorie.

La primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va citi viitorilor soţi prevederile art. 4-10 C.fam., care stabilesc condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie, şi cele ale art. 27 din acelaşi cod, privitor la numele care urmează a-l purta în timpul căsătoriei. Totodată, ofiţerul de stare civilă va atrage atenţia viitorilor soţi că legea penală pedepseşte pe cei ce fac declaraţii false (art. 292 C.pen.).

În aceeaşi zi în care ofiţerul de stare civilă primeşte declaraţia de căsătorie, acesta va dispune publicarea ei în extras prin afişarea într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria. Extrasul va cuprinde: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării2.

În principiu, căsătoria se poate încheia numai după expirarea termenului de 10 zile socotit de la data declaraţiei de căsătorie (art. 29 alin. 1 din Legea nr. 119/1996). Însă, pentru motive temeinice (de exemplu, viitorul soţ este militar în 1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 27.

2 Aceste dispoziţii sunt cuprinse în art. 131 introdus în Codul familiei prin Legea nr. 23/1999 pentru

modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul familiei şi din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

23

termen aflat în permisie, viitoarea soţie urmează să nască, etc.) primarul localităţii în care va fi încheiată căsătoria poate încuviinţa reducerea termenului. Căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului menţionat, fără aprobarea despre care am făcut vorbire, este valabilă, însă atrage sancţiuni administrative pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat-o.

Termenul de 10 zile îi îndeamnă pe viitorii soţi să reflecteze cu seriozitate la implicaţiile actului pe care urmează să-l încheie şi totodată e menit a reduce cât mai mult posibil riscul încheierii unor căsătorii nevalabile, sau care nu au respectat toate cerinţele legii, inclusiv cele prohibitive. În acest interval de timp, ofiţerul de stare civilă este obligat să facă verificări referitoare la îndeplinirea cerinţelor legale şi lipsa impedimentelor la căsătorie (art. 15 C.fam.); eventualele nereguli pot fi semnalate ofiţerului de stare civilă pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C.fam.).

Opoziţia la căsătorie Opoziţia la căsătorie reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane

prin care aduce la cunoştinţă ofiţerului de stare civilă existenţa unor împrejurări de fapt sau de drept care nu permit încheierea valabilă a căsătoriei. Poate face opoziţie orice persoană (art. 14 alin. 1 C.fam.), chiar dacă nu justifică vreun interes. Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii (art. 14 C.fam.) :

1) să îmbrace forma scrisă; 2) să arate împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate

încheia căsătoria; 3) să prezinte dovezile pe care se întemeiază. În lipsa condiţiilor expres menţionate, „sesizarea terţului este doar un act

oficios de informare care nu poate fi totuşi ignorat de ofiţerul de stare civilă. Astfel, în temeiul art. 15 C.fam., el este obligat să verifice aceste acte oficioase sau informaţiile pe care le are cu privire la viitorii soţi.

Primind opoziţia, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor1: 1) dacă aceasta este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei (art. 15

C.fam.), întocmind un proces-verbal constatator;

2) dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, mai mult decât a rămas până la data când urmează a se încheia căsătoria, va amâna data acestei încheieri, când, în raport de rezultatul verificărilor, va hotărî în mod corespunzător;

3) dacă opoziţia este considerată neîntemeiată, nu va ţine seama de ea şi va instrumenta încheierea căsătoriei.

În cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei, se aplică prevederile art. 10 din Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă: la cererea părţii se înaintează de îndată lucrările judecătoriei, care va hotărî de urgenţă asupra refuzului de a se încheia căsătoria.

3.2. Procedura încheierii căsătoriei.


CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

24

Condiţiile de formă prevăzute de lege pentru momentul încheierii

căsătoriei se referă la solemnitatea şi publicitatea celebrării (art. 16 C.fam.). 3.2.1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria. Potrivit dispoziţiilor art. 11 C.fam., localitatea în care se va încheia

căsătoria este determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Alegerea aparţine viitorilor soţi. În mod obişnuit domiciliul se dovedeşte cu buletinul sau cartea de identitate, iar reşedinţa cu viza de flotant pe buletinul sau cartea de identitate.

În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, dispoziţiile art. 16 C.fam. prevăd că soţii sunt obligaţi a se prezenta, împreună, la sediul serviciului de stare civilă. Căsătoria poate fi celebrată în alt loc numai în mod excepţional (de exemplu, unul dintre viitorii soţi este infirm, grav bolnav sau moartea sa iminentă, ori când viitoarea soţie are o sarcină înaintată) şi cu respectarea celorlalte condiţii de formă specifice actului juridic (art. 16 alin. 2 C.fam.). De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 119/1996 privitoare la actele de stare civilă, dacă viitorii soţi au cetăţenie română, căsătoria poate fi încheiată şi la bordul navei sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării, comandantul navei fiind învestit cu atribuţii de ofiţer de stare civilă. Pentru motive temeinice, comandantul navei poate acorda dispensă de termen şi de vârstă. La sosirea în ţară, comandantul este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul local al administraţiei de stat competent, respectiv cel al sectorului 1 Bucureşti.

Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii în afara graniţelor ţării.

3.2.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă. Potrivit dispoziţiilor art. 3 C.fam., numai căsătoria încheiată în faţa

ofiţerului de stare civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al consiliului local al comunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului dintr-un municipiu în raza căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi1. Totuşi, deducem din cele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 119/1996, dacă atribuţiile de ofiţer de stare civilă au fost exercitate în mod public, necompetenţa materială a celui care a celebrat căsătoria nu atrage nulitatea căsătoriei. Aceasta este, de fapt, o aplicaţiune a principiului „ error comunis facit ius” (eroarea comună este creatoare de drept).

Dacă persoanele care se căsătoresc nu-şi au domiciliul sau reşedinţa, cel puţin unul, în raza localităţii unde se încheie căsătoria, se încalcă normele de competenţă rationae personae (competenţa personală) a ofiţerului de stare civilă, însă o atare împrejurare nu atrage nulitatea căsătoriei.

În cazul în care ofiţerul de stare civilă ar încheia căsătoria în afara razei teritoriale a comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului din municipiul corespunzător primăriei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, s-ar încălca normele de competenţă teritorială (rationae loci).

1 Al. Bacaci ş.a., op.,cit., p. 35.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

25

Depăşirea competenţei teritoriale este posibilă numai în cazul în care căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare civilă. Însă, nici această încălcare a normelor de competenţă nu atrage nulitatea căsătoriei1.

În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă competent procedează astfel2:

- identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soţi; - constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente

la încheierea căsătoriei; - constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie; - ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei; - declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi; - citeşte viitorilor soţi dispoziţiile C.fam. privind drepturile şi obligaţiile

soţilor; - întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, care se

semnează de ofiţerul de stare civilă, de către soţi şi de doi martori (art. 17 C.fam.);

- eliberează soţilor certificatul de căsătorie. 3.2.3. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei. Solemnitatea încheierii căsătoriei este suma următoarelor elemente: • căsătoria se încheie în faţa unei anumite autorităţi (ofiţerului de stare

civilă) şi a doi martori: • căsătoria se încheie într-un anumit loc; • căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi,

care trebuie să îşi exprime personal consimţământul şi a doi martori care semnează actul de căsătorie.

Publicitatea încheierii actului juridic al căsătoriei reclamă, în esenţă, asigurarea accesului oricărei persoane care doreşte să asiste la ceremonie, fără a fi necesară prezenţa efectivă a publicului3. Practic, întreaga procedură de încheiere a căsătoriei este menită să confere solemnitate şi publicitate actului, elementele de solemnitate şi de publicitate completându-se reciproc4.

3.2.4. Momentul încheierii căsătoriei. Din dispoziţiile art. 16 alin. 1 C.fam., se desprinde concluzia că momentul

încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor legale stabilite pentru valabilitatea căsătoriei, declară pe viitorii soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei este ulterioară încheierii actului juridic şi constituie numai un element de probă5, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă (art. 18 C.fam.). Aşadar, neînregistrarea căsătoriei sau neregularităţile înregistrării nu atrag nulitatea căsătoriei6.

1 Tr. Ionaşcu ş.a., Căsătoria în dreptul …, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 85.

2 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 31; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 36.

3 Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 443/15 martie 1978.


5 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 1721 din 29 septembrie 1979, în C.D. 1979, p. 138-141; Trib.Suprem, dec.civ.

nr. 595 din 21 aprilie 1982, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 98-99. 6 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1253/1974, în C.D., 1974, p. 233.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

26

3.2.5. Proba căsătoriei Conform dispoziţiilor art. 18 C.fam, dovada căsătoriei nu se poate face

decât prin certificatul de căsătorie eliberat în baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă. Tot astfel, prevederile art. 22 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice menţionează că „starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise potrivit legii în registrele de stare civilă, iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.

Reconstituirea actului de căsătorie nu se poate face, potrivit prevederilor art. 52 şi 53 din Legea nr. 119/1996, decât dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat, iar întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate cere numai în situaţiile în care nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului a fost omisă, din vina ofiţerului de stare civilă.

În aceste cazuri, cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actului de stare civilă se depune la autoritatea administraţiei publice locale care este competentă a întocmi actul sau a locului de domiciliu a persoanei interesate, iar împotriva dispoziţiei primarului se poate face contestaţie la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea emitentă.

Starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă ( art. 16 din Legea nr. 119/1996). În concluzie, proba căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face în exclusivitate prin certificatul de căsătorie, însă atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri, căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice mijloace de probă1.

În cazul pierderii, distrugerii sau sustragerii certificatului de stare civilă (a certificatului de căsătorie), ofiţerul de stare civilă va elibera persoanei interesate, la cerere, un nou certificat (art. 125 din Metodologia de aplicare a Legii nr. 119/1996).

4. UNIUNEA LIBERĂ SAU CONCUBINAJUL

Concubinajul este o convieţuire de fapt, între un bărbat şi o femeie, o perioadă relativ lungă de timp2. Ea nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de lege3, astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statut legal, determinat prin norme juridice.

Concubinajul nu este interzis de lege, dar nu i se pot aplica, prin analogie, dispoziţiile referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face convenţii, dacă acestea respectă condiţiile de validitate din dreptul comun.

1 Al. Bacaci ş.a., op.,cit., p. 38.

2 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., p.15

3 Unele state, ca de exemplu, Franţa (art.515 – 518 C.civ) au ales să reglementeze concubinajul, datorită

amplorii sale.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

27

O distincţie importantă s-a conturat în doctrină1 cu privire la cauza imorală sau ilicită a contractelor încheiate în scopul începerii sau menţinerii unei relaţii de concubinaj.

Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe cote - părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se face conform dreptului comun, atât între concubini cât şi între aceştia şi terţi2.


1. Noţiunea şi caracterele căsătoriei: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Consimţământul la căsătorie:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Enumeraţi impedimentele la căsătorie: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

1 I.F.Popa, Discuţii privind cauza morală şi licită în raporturile juridice contractuale dintre soţi, Dreptul nr.

10/2001, p.48. 2 F.Popescu, I.Vidu, Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile dobândite împreună prin

acte cu titlu oneros. Proba acesteia, Dreptul nr. 11/2001, p.62 – 68.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA

28

5. Proba căsătoriei: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL IV

EFECTELE CĂSĂTORIEI

29

CAPITOLUL IV EFECTELE CĂSĂTORIEI

1. CONSIDERAŢII GENERALE Încheierea căsătoriei generează un complex de drepturi şi îndatoriri atât

de natură personală, cât şi de natură patrimonială, în beneficiul, respectiv în sarcina fiecăruia dintre soţi, drepturi şi îndatoriri care vor însoţi căsătoria pe toată durata sa.

Existenţa şi conţinutul acestor drepturi şi îndatoriri, în mare măsură, este prestabilit de lege, fără posibilitatea soţilor de a le accepta selectiv, sub condiţie sau termen. În contextul legislaţiei actuale, relaţiile ce se stabilesc între soţi în timpul căsătoriei sunt dominate de principiul deplinei egalităţi între soţi (art. 1 alin. 4 şi art. 25 C.fam.).

Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III „Efectele căsătoriei”, Secţiunea I (art. 25-28) referindu-se la „drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor”, iar cea de-a II-a (art. 29-36) la „drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Însă, acest capitol nu epuizează drepturile şi obligaţiile soţilor, ele fiind tratate şi în alte capitole ale Codului familiei dar şi în legislaţie extrinsecă (de exemplu, revocabilitatea donaţiilor între soţi – art. 937 Cod civil).

Deşi în literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia raporturile patrimoniale dintre soţi sunt subordonate juridiceşte celor personale1, sau chiar un accesoriu al acestora2, apreciem că ambele categorii de raporturi decurg din actul juridic al căsătoriei, sunt reglementate distinct şi sunt interdependente, justificându-se una pe alta.

Normele dreptului comun se aplică dreptului familiei în lipsa unor norme speciale în materie, mai ales în materia regimului comunităţii de bunuri a soţilor, în măsura în care acestea din urmă nu au semnificaţia unor reguli derogatorii şi incompatibile cu cele ale dreptului comun3.

2. RELAŢIILE PERSONALE DINTRE SOŢI Relaţiile personale dintre soţi cuprind un domeniu foarte larg, însă, doar o

parte dintre aceste relaţii sunt reglementate de normele dreptului familiei, dobândind astfel caracter juridic.

Pentru mare parte din relaţiile personal nepatrimoniale ce se stabilesc între soţi legiuitorul a creat doar cadrul unei minime organizări juridice, lăsând soţilor libertatea reglării lor.

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat… op.cit., p.39.

2 I. Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi pe data dintre desfacerea căsătoriei şi data

împărţirii lor, J.N. nr. 8/1865, p.66. 3 Emese Florian, op.cit., p. 73; Al. Bacaci ş.a., op.cit., p. 40.

CAPITOLUL IV


30

2.1. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor Numele soţilor (art. 27 şi art. 28 C.fam.) Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare numele pe

care s-au învoit să-l poarte în timpul acesteia (art. 27 alin. 1 C.fam.). Odată cu depunerea declaraţiei de căsătorie se va face o menţiune cu privire la numele din timpul căsătoriei, sau, dacă viitorii soţi nu au ajuns încă la o înţelegere, îşi vor preciza opţiunea în tot timpul cuprins între depunerea declaraţiei de căsătorie şi oficierea căsătoriei, până în momentul celebrării căsătoriei. Dacă, până la încheierea căsătoriei, viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel cu privire la numele din timpul căsătoriei, se prezumă că fiecare va rămâne cu numele avut înaintea căsătoriei4.

Art. 27 C.fam. acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi: a) să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie; b) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun

numele unuia dintre ei; c) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun,

numele lor reunite. Nu sunt permise alte posibilităţi, în ceea ce priveşte numele soţilor, decât

cele prevăzute de art. 27 C.fam. Odată numele comun declarat (potrivit art. 25 C.fam.) soţii sunt obligaţi

să-l poarte tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ (art. 28 C.fam.), dar schimbarea numelui comun al unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ (art. 8 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume). În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui, pe cale administrativă, se poate face fără consimţământul celuilalt soţ, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect.

Soţul supravieţuitor sau divorţat, care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, recăsătorindu-se, va putea purta acest nume în continuare, inclusiv ca nume comun cu soţul din căsătoria subsecventă, întrucât art. 27 nu distinge între modurile în care viitorul soţ şi-a dobândit numele5.

Adopţia unuia dintre soţi în timpul căsătoriei nu are nici o consecinţă asupra numelui comun al soţilor, cu precizarea că, la desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, soţul adoptat nu va redobândi numele dinaintea căsătoriei, ci va lua numele părintelui (părinţilor) adoptiv; dacă fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele purtat anterior căsătoriei, soţul adoptat este obligat a lua numele de familie al adoptatorului, fără a fi necesar consimţământul în acest sens al soţului său6.

4 M.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român . Persoana fizică şi persoana juridică, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1984, p. 277; Al Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 41. 5 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 755/1968, în C.D., p. 61; pentru părerea contrară, Tr. Ionaşcu, Numele şi

domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii a R.P.R., A.U.B., nr. 6/1956, p.66. 6 Emese Florian, op.cit., p. 75; I.P.Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck,

Bucureşti, 1997, p. 74-75; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 215.

CAPITOLUL IV


31

Obligaţia de sprijin moral Pornind de la aceea că la baza relaţiilor de familie stau prietenia şi

afecţiunea reciprocă, prin dispoziţiile art. 2 C.fam. se stabileşte că soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moral unul altuia.

În literatura de specialitate s-a stabilit că această obligaţie constă în îndatorirea pe care o are fiecare soţ de susţinere şi încurajare a celuilalt soţ în depăşirea situaţiilor mai dificile, în îngrijirea atentă şi devotată a soţului bolnav, într-un cuvânt, în solidaritatea cu partenerul conjugal în toate împrejurările vieţii7.

Obligaţia de fidelitate În virtutea obligaţiei de fidelitate soţii sunt datori, în timpul căsătoriei, să

întreţină împreună relaţii sexuale şi, în acelaşi timp, să nu întreţină relaţii sexuale în afara familiei, altfel spus să fie fideli unul altuia.

Deşi Codul familiei nu o prevede în mod expres, această obligaţie este o consecinţă firească a căsătoriei şi se desprinde din întregul ansamblu de norme juridice referitoare la familie.

Caracterul juridic al obligaţiei rezultă, indirect, din unele prevederi ale Codului familiei. Astfel, prezumţiile legale de paternitate instituie în favoarea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei (art. 53 C.fam.) sunt fundamentate pe ideea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate. În aceste condiţii, dacă, pornind de la acest text, admitem existenţa obligaţiei de fidelitate în sarcina soţiei, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe, vom conchide că obligaţia de „credinţă” există şi în sarcina soţului.

Încălcarea obligaţiei de fidelitate de către oricare dintre soţi constituie motiv temeinic de divorţ în sensul art. 38 alin. 1 C.fam.

Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare) Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate este necesar

ca soţii să locuiască împreună. Conform disp. art. 26 C.fam., în tot ceea ce priveşte căsătoria, dreptul de

a decide le aparţine soţiilor, deci aceştia trebuie să îşi stabilească de comun acord locuinţa,

Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie.

Astfel, ideea unui domiciliu comun al soţilor ar rezulta din dispoziţiile art. 100 alin. 1 C.fam. prin care se stabileşte că minorul „locuieşte la părinţii săi”.

Este posibil ca, pentru motive bine întemeiate – cum ar fi continuarea studiilor de către unul dintre soţi la o instituţie de învăţământ cu sediul într-o altă localitate – soţii să se învoiască ca, temporar, să aibă locuinţe separate. Fosta instanţă supremă8 a statuat cu valoare de îndrumare, că împrejurări ca cele impuse de: exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care nici una dintre locuinţele soţilor nu

7 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat… op.cit., p.40, I.Deleanu, Notă la sent.civ. nr. 515/1966 a fostului

Trib.raional Gherla, în R.R.D. nr. 4/1967, p. 144. 8 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 26/1962, în C.D., 1962, p. 37.

CAPITOLUL IV


32

asigură norma locativă9, motivează separaţia de domicilii a soţilor. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.

Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l reprimi în locuinţa ce constituie domiciliul lor comun, prin alungarea acestuia sau prin orice alt mod, este sancţionată, după caz, penal – fapta poate constitui infracţiunea de abandon de familie în condiţiile de încriminare prevăzute de art. 305 lit. a Cod penal -, sau contravenţional – potrivit art. 2 pct. 30 din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică10.

În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine, prin intermediul instanţelor de judecată, evacuarea celuilalt soţ, din locuinţa comună, opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt contradictorii. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare11 susţine teza inadmisibilităţii, de principiu, a evacuării soţului, motivat, în general, pe aceea că ar echivala cu o separaţie faptică ordonată de instanţă, ceea ce ar fi contrar legii şi incompatibil cu instituţia căsătoriei.

S-a susţinut şi opinia contrară, în sensul că soţul turbulent, care prin atitudinea sa face imposibilă convieţuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt12. Însă, măsura evacuării unuia dintre soţi trebuie înţeleasă ca una extremă, care poate fi dispusă numai când au fost săvârşite fapte deosebit de grave, care au pus în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa celuilalt soţ ori a copiilor, fiindcă tocmai în asemenea circumstanţe sancţiunile de natură penală sau contravenţională se pot dovedi insuficiente.

Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei Relativ la raporturile personale dintre soţi, legea nu prevede vreo soluţie

pentru situaţia în care, între soţi, ar interveni neînţelegeri, cum, de exemplu, este indicat în cazul neînţelegerilor ce apar în privinţa ocrotirii părinteşti (art. 99 şi 100 C.fam.). În consecinţă, soţii sunt aceia care, singuri, se vor găsi în situaţia rezolvării unor asemenea probleme în scopul menţinerii căsătoriei.

Nu mai puţin adevărat este faptul că sursa celor mai numeroase contradicţii o constituie tocmai asigurarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor personale între soţi, neînţelegerile lor, în asemenea chestiuni, fiind, deseori, cauza acţiunilor de divorţ. Pe cât de complexe sunt aceste raporturi, pe atât de imposibil este a se consacra reguli, astfel încât soluţionarea acestora rămâne la înţelepciunea şi buna- credinţă a soţilor

9 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 546/6.03.1973, în C.D., 1974, p. 169; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.

1334/1970, în C.D., 1970, p. 114-117; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 643/7.04.1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 65. 10

Republicată în M.Of. nr. 387 din 18 august 2000 11

I.Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, secţ.civ., în R.R.D. nr. 8/1971, p. 143; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 272/1970, în C.D., 1970, p. 134, Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1071/1973, în C.D., 1973, p. 149. 12

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1861/1975, în R.R.D. nr.12/1975, p. 35-36; Trib.jud.Maramureş, dec.civ. nr. 1018/1976, cu notă de P.Anca, în R.R.D. nr. 9/1978, p. 44-48; C.Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului, în caz de violenţă exercitată asupra soţiei, în R.D. nr. 12/1992, p. 82.

CAPITOLUL IV


33

2.2. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu

Conform prevederilor legale, pentru motive temeinice, minorul, bărbat sau femeie, care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.

Minorul care se căsătoreşte, în condiţiile arătate, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin. 3 Decretul nr. 31 din 1954).

3. RELAŢIILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI

3.1. Consideraţii generale. Categorii de relaţii patrimoniale În timpul căsătoriei iau naştere între soţi numeroasele relaţii patrimoniale

care pot fi clasificate în trei categorii13: a) relaţii care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile

căsniciei; b) relaţii cu privire la bunurile lor; c) relaţii privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere. Aceste relaţii patrimoniale sunt reglementate, în general prin normele

Codului familiei dar există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil.

Relaţiile patrimoniale cu cea mai mare pondere sunt cele privitoare la bunurile soţilor. Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor constituie regimul juridic al bunurilor soţilor, regimul matrimonial14.

Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soţi

Codul civil de la 1864 consacra, în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, regimul separaţiei de bunuri, care se aplica numai atunci când soţii nu au înţeles, prin convenţie patrimonială, să se supună unui alt regim. Astfel, regimul de drept comun era considerat cel al separaţiei de bunuri (art. 1283 C.civ.), fiecare dintre soţi păstrând un drept exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia însă de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-şi întreţină soţia (art. 196 C.civ.), acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei cu „a treia parte din veniturile sale" (art. 1284 C.civ.).

Codul civil reglementa, ca unic regim convenţional, regimul dotal (art. 1233-1293 C.civ.), dota fiind, potrivit dispoziţiilor art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-1 ajuta să susţină sarcinile căsătoriei". Soţii î) puteau adopta, cu sau fără. modificări, prin convenţie matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea şi în folosinţa bărbatului care avea, singur, exerciţiul acţiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota

13

Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 39. 14

C.Turianu, loc. cit., p. 42.

CAPITOLUL IV


34

mobiliară, dar numai cu autorizaţia bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă. Femeia măritată îşi păstra dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor parafernale.

Prin art. 1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziţii a soţilor, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soţi15.

Constituţia din 1948, deşi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui Cod, practic, prin consacrarea unor noi principii (al egalităţii între sexe, de exemplu), a adus importante modificări relaţiilor de familie. Astfel, regimul dotal a fost considerat abrogat tacit16. Deşi regimul legal al separaţiei de bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, după Constituţia din 1948, practica judiciară i-a adus unele corective, în sensul principiilor enunţate de legea fundamentală. Soţia nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsniciei, iar noţiuni nou utilizate erau acelea de „patrimoniu conjugal" şi „comunitate de fapt", prin ele urmărindu-se a se desemna comunitatea de bunuri a soţilor, precum şi să se recunoască contribuţia, prin munca în gospodărie, a femeii casnice17.

Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relaţiile de familie (şi, deci, şi raporturile patrimoniale) de sub incidenţa Codului civil. După acest moment, raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispoziţiile acestui Cod, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor patrimonial legal sau convenţional, de mai înainte. Bunurile pe care soţii le aveau la data intrării în vigoare a Codului familiei au devenit comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor Codului18.

Potrivit acestui regim matrimonial, soţii au două categorii de bunuri: a) comune ambilor soţi (art. 30 C.fam.); b) proprii fiecăruia dintre ei (art. 31 C.fam.). Regula este că bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul

căsătoriei sunt comune (art. 30 C.fam.), iar excepţia este că anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii (art. 31 C.fam.)

Conform dispoziţiilor Codului familiei, regimul matrimonial al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este legal – în sensul că s-a fixat prin norme legale, preponderent imperative, este unic – fiind exclusă concurenţa oricărui alt regim, legal sau convenţional, este imperativ – soţii neavând dreptul sau posibilitatea de a se sustrage de sub incidenţa sa şi, de asemenea, este imuabil – neputând fi modificat pe durata căsătoriei.

În acest context vor fi nule: convenţiile încheiate între soţi prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, precum, acelea prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soţi; convenţiile încheiate în acest sens, chiar înainte de

15

A se vedea: D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 21; Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 8-12; I. Bunescu, I. Ulia, A. Bunescu, notă la decizia civilă nr. 496/A/2002 a C.A. Bucureşti, Dreptul nr. 2/2004, p. 180-188. 16

A se vedea: T.R. lonaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, J.N. nr. 2/1950, p. 208 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., p. 167. 17

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 167-168. 18

A se vedea C. Linynayer, notă la decizia civilă nr. 3469/1957 a Trib. reg. Cluj, L.P. nr. 1/1958, p. 88.

CAPITOLUL IV


35

încheierea căsătoriei, declaraţiile unilaterale ale unuia dintre soţi prin care s-ar recunoaşte că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar aparţine în exclusivitate celuilalt soţ19; convenţiile încheiate de viitorii soţi sau de soţi cu terţii, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunităţii de bunuri.

Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunităţii de bunuri a soţilor20, el este preocupat şi în protecţia patrimoniului propriu al fiecărui soţ, căci numai în acest mod se poate realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei şi cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independenţe patrimoniale21.

Soţii pot încheia orice convenţii care nu modifică regimul juridic legal şi obligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia convenţii privind modul de administrare şi de folosinţă a bunurilor comune22. O convenţie prin care unul dintre soţi ar da mandat general celuilalt soţ de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o renunţare la unul din drepturile pe care legea le conferă soţilor în mod egal23.

Conform proiectului noului Cod civil, soţii vor putea alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri24 sau comunitatea convenţională25.

Potrivit art. 29 C.fam., soţii au obligaţia să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei. Această obligaţie de a suporta cheltuielile căsătoriei constituie o sarcină permanentă şi necondiţionată a ambilor soţi şi se concretizează în contribuţia fiecăruia la asigurarea condiţiilor materiale ale traiului comun.

În sens larg, noţiunea de „cheltuieli ale căsniciei” cuprinde, alături de costurile propriu-zise ale menajului comun, şi cele referitoare la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor, precum şi la întreţinerea soţului aflat în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, cu precizarea că, spre deosebire de cheltuielile propriu-zise ale căsniciei, obligaţiile de întreţinere nu au caracter permanent, acestea fiind determinate şi condiţionate de starea de nevoie a celui care pretinde întreţinere26.

În cazul în care unul dintre soţi nu şi-ar îndeplini obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, fie că soţii duc o viaţă în comun, fie – dacă există motive

19

Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264. 20

De ex., prin art. 1307 C.civ. sunt prohibite vânzările între soţi pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donaţie, iar conf. art. 937 C.civ., donaţiile dintre soţi sunt oricând revocabile. 21


M.Mayo, Raporturile patrimoniale în familie, în lumina Codului familiei, în J.N. nr. 3/1954, p. 355. 23


Conf. art.286 din proiect, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor ce le dobândeşte în nume propriu după acea dată. 25

Conf. art. 293 din Proiect, în cazul în care se adoptă comunitatea conventională, conventia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe din următoarele aspecte: includerea în comunitate a bunurilor dobândite înainte de căsătorie ori restrângerea comunitătii numai la acestea din urmă; restrângerea comunitătii la bunurile anume determinate în conventia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei; obligativitatea acordului ambilor soti pentru încheierea anumitor acte de administrare (în acest din urmă caz, dacă unul din soti se află în imposibilitate de a-si exprima vointa sau se opune în mod abuziv, celălalt sot poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviintarea prealabilă a instantei) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se va face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunitătii. 26

I.Albu, op.cit., p. 115.

CAPITOLUL IV


36

temeinice – nu duc o asemenea viaţă, atunci celălalt soţ se poate adresa instanţei de judecată. Astfel, este admisibilă acţiunea introdusă de către unul dintre soţi pentru a obţine obligarea celuilalt să contribuie, în măsura mijloacelor pe care le are, la suportarea cheltuielilor comune ale gospodăriei27.

Obligaţia de întreţinere între soţi Soţii au obligaţia de a-şi acorda, unul altuia, sprijin material (art. 2

C.fam.). Această obligaţie este, în mod obişnuit, doar un aspect al obligaţiei fiecăruia dintre soţi de a contribui la susţinerea nevoilor căsniciei.

Obligaţia de întreţinere între soţi este prioritară faţă de toate celelalte obligaţii de întreţinere. În dispoziţiile art. 89 C.fam. legiuitorul, stabilind ordinea imperativă în care este datorată întreţinerea, aminteşte în primul rând soţii (lit. a).

3.2. Bunurile soţilor 3.2.1. Bunurile comune Art. 30 C.fam. dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de

oricare din soţi, sunt – de la data dobândirii lor – bunuri comune ale soţilor, iar art. 31 determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ. Analizând aceste dispoziţii legale, un bun este comun dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei; b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră

bunuri proprii; Noţiunea de „bunuri” din cuprinsul Codului familiei este utilizată în

accepţiunea sa de drept comun, desemnând bunurile corporale – lucruri mobile şi imobile – bunurile incorporale – drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale, adică tot ceea ce se găseşte în circuitul civil.

Pentru ca un bun să poată fi considerat comun se referă la neapartenenţa sa la categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi. Art. 31 C.fam., într-o enumerare cu caracter limitativ, indică următoarele bunuri calificate proprii ale fiecăruia dintre soţi:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau

donaţie, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia

dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele

ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

27

Trib.Suprem, dec.civ. nr. 34 din 14 ianuarie 1975, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 70.

CAPITOLUL IV


37

Noţiunea de dobândire În ceea ce priveşte noţiunea de „dobândire”, întrebuinţată de legiuitor în

cuprinsul art. 30 alin. 1 C.fam, fără nici o altă precizare, ar urma să înţelegem că vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent dacă au fost achiziţionate de unul sau ambii soţi şi indiferent de natura bunului.

Totuşi, bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase, pentru că, aşa cum stabileşte art. 31 lit. b C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului dobânditor, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că vor fi comune.

Calitatea dobânditorului Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din prevederile art.

30 alin. 1 C.fam., acelea ce sunt dobândite fie de către soţi împreună, fie de către oricare dintre soţi, singur. Deci, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune.

Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru căsătorie, şi acela al desfacerii căsătoriei prin divorţ, a încetării ei prin moarte sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre judecătorească.

Dacă intervine divorţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care divorţul s-a pronunţat. Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul dintre pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei irevocabilă, prezumţia de comunitate există şi în privinţa acestora28.

Potrivit art. 39 alin. 2 C.fam., faţă de terţi prezumţia de comunitate încetează numai la data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut despre divorţ, pe o altă cale.

Când căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat, bunurile dobândite de soţului supravieţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei.

Căsătoria poate lua sfârşit însă, şi prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Data morţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deşi au beneficiat, provizoriu, de prezumţia de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat.

Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, odată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială desfiinţată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv. Însă, potrivit prevederilor art. 22 C.fam., dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, odată cu reîntoarcerea acestuia prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.

28

Trib.Suprem, dec.civ.nr. 123 din 1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94.

CAPITOLUL IV


38

În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este desfiinţată cu efect retroactiv, astfel că soţii se consideră că nu au fost căsătoriţi între ei. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanţă sau va fi considerat coproprietar, dacă cota sa din bunul în discuţie a fost determinată, prezumţia de comunitate funcţionând numai în cazul căsătoriei.

Există totuşi o împrejurare în care comunitatea devălmaşă profită unei persoane care nu are calitatea de soţ. Astfel, art. 23 C.fam., ocrotind buna-credinţă, creează o importantă excepţie atunci când prevede că „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ, dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă potrivit unor autori, că beneficiul comunităţii, în cazul căsătoriei putative, poate fi invocat numai de către soţul care a fost de bună-credinţă29.

Separaţia faptică a soţilor nu ridică, prin ea însăşi, caracterul comun al bunurilor dobândite în această perioadă de fiecare dintre soţi, pentru că ei continuă să fie căsătoriţi, condiţie suficientă pentru a asigura incidenţa prezumţiei de comunitate care nu presupune, neapărat, convieţuirea soţilor30. Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea părţii din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soţ31.

Deoarece numai căsătoria generează prezumţia de comunitate, în cazul concubinajului aceasta nu funcţionează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia, în proporţia în care au contribuit la achiziţionarea lor32. Dovada proprietăţii indivize, în ceea ce-i priveşte pe concubini, se face raportat la fiecare bun în parte, şi nu la totalitatea bunurilor, cum se procedează în cazul comunităţii de bunuri generate de căsătorie33, iar contribuţia fiecărui concubin la achiziţionarea bunurilor, fiind o problemă de fapt, urmează a fi lămurită prin probele ce se administrează în proces34.

Momentul dobândirii Pentru a deveni comune ambilor soţi, bunurile trebuie să fi fost dobândite

în timpul căsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea şi, după caz, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei, chiar dacă momentul dobândirii nu coincide cu intrarea efectivă a soţilor în posesia acelui bun.

Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul dreptului respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra – în cazul drepturilor reale – în

29

Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 59; Emese Florian, op.cit., p. 92. 30

Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1960, L.P. nr. 9/1960, p. 56. 31

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.800/1972, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 172; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 630/1974, în C.D., 1974, p. 167; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94. 32

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 183/1980, R.R.D. nr. 9/1980, p. 57-58; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1241/1980, R.R.D. nr. 1/1981, p. 64; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1047/1981, R.R.D. nr. 2/1982, p. 60. 33

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2581/1974, Repertoriu II, p. 31. 34

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2160/1971, decizia nr. 1360/1970, decizia nr. 1801/1972, Repertoriu II, p. 97-99; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 22/1990, în I.G. Mihuţa, C.P.J. 1990, Casa de editura şi presă ,,Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1991.

CAPITOLUL IV


39

posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor de creanţă – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu. Aşadar, momentul dobândirii este acela în care dreptul intră în patrimoniul unuia dintre soţi sau al ambilor.

În cazul drepturilor de creanţă, în virtutea cărora se poate pretinde transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, din perspectiva caracterului de bun comun sau propriu, problemele se complică, atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară exprimându-se păreri diferite, uneori iremediabil divergente.

Într-o primă opinie, s-a susţinut că simpla dobândire a unui drept de creanţă marchează momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dacă dreptul de proprietate asupra bunului ce alcătuieşte obiectul acelei creanţe este dobândit ulterior35.

Într-o altă opinie, s-a susţinut, fără nicio distincţie, că, de vreme ce în dreptul nostru orice bun, inclusiv dreptul de creanţă, poate deveni comun, din momentul în care dreptul de creanţă, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, a intrat în patrimoniul unuia dintre soţi, bunul respectiv devine comun36.

În fine, s-a mai susţinut că dreptul de creanţă şi, respectiv, dreptul de proprietate intră în comunitate succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind, prin efectul legii, bunuri comune37.

De subliniat, însă, că există numeroase situaţii când dreptul de creanţă, având ca obiect transmiterea unui drept de proprietate, este dobândit de unul din soţi înainte de încheierea căsătoriei, iar dreptul de proprietate asupra acelui lucru se dobândeşte în timpul acesteia sau invers, situaţii pe care aceste teorii nu le acoperă.

O serie de clarificări se impun şi pentru situaţia locuinţelor proprietate personală, construite cu sprijinul statului, mai ales că, nici în această chestiune, literatura de specialitate şi practica judiciară nu au oferit soluţii unanime.

S-a considerat38 că, dacă dreptul de creanţă în virtutea căruia se poate pretinde dreptul de proprietate asupra apartamentului, ca urmare a încheierii contractului de câte unul dintre soţi înainte de a fi căsătorit, se naşte anterior căsătoriei, apartamentul urmează a fi considerat bun propriu, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare a acestuia, care marchează momentul dobândirii dreptului de proprietate, se semnează în timpul căsătoriei. Tot astfel, dacă dreptul de creanţă s-a născut în patrimoniul comun al soţilor în timpul căsătoriei, ca urmare a încheierii contractului de construire, apartamentul va fi bun comun, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare va fi semnat după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Dreptul de proprietate rămâne legat – se argumentează în această opinie - de patrimoniul în care s-a născut dreptul de creanţă şi dreptul de proprietate eventual, aşa încât, determinant pentru calificarea bunului ca aparţinând comunităţii sau nu, este nu momentul dobândirii efective a dreptului de proprietate, ci acela al încheierii contractului de construire, adică, adăugăm noi, acela al naşterii dreptului de creanţă.

35

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 199. 36

A se vedea T.R. Popescu, op. cit., p. 168. 37

A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat..., op. cit., p. 66. 38

A se vedea D. Chirică, Locuinţele construite cu credit de stat şi comunitatea de bunuri a soţilor, R.R.D. nr. 6/1984, p. 11-16.

CAPITOLUL IV


40

Dobândirea proprietăţii este efectul unei cauze, care este dreptul de creanţă; or, acest efect nu poate.fi mai important decât cauza care 1-a determinat39.

Practica judiciară şi, în special, cea a fostului Tribunal Suprem s-a situat pe o poziţie contrară. Se consideră că hotărâtor pentru determinarea caracterului de bun comun sau propriu, asupra locuinţei construite cu credit de la stat, este nu momentul încheierii contractului de construire, ci acela al semnării procesului-verbal de predare-preluare, care este privit ca moment al dobândirii dreptului de proprietate, chiar în cazul în care contractul de construire a fost încheiat numai de către unul dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei. Se argumentează, în această opinie, că, dacă apartamentul a fost predat prin procesul-verbal de predare-preluare în timpul căsătoriei, căsătoriei, el constituie bun comun al soţilor, întrucât dreptul de proprietate nu se dobândeşte prin contract, ci la predarea efectivă a locuinţei40.

Soluţionarea acestei chestiuni a fost realizată de alţi autori mult mai tranşant41, arătându-se că, atât dreptul de creanţă, cât şi dreptul de proprietate sunt bunuri pentru care interesează data dobândirii lor şi, prin urmare, dacă oricare dintre aceste drepturi este dobândit în timpul căsătoriei, bunul este comun, dacă nu se încadrează în categoriile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor cu titlu de excepţie în art. 31 C.fam.

Într-o opinie mult mai nuanţată, se consideră că regulile îndeobşte acceptate de doctrina şi practica judiciară pentru determinarea caracterului bunurilor soţilor nu trebuie privite decât ca un ghid general, absolutizarea lor nefiind admisibilă, fiindcă diferite categorii de bunuri comportă particularităţi în privinţa dobândirii lor, a căror ignorare ar putea duce la soluţii inacceptabile. Se apreciază, de asemenea, că soluţia problemei ar putea fi influenţată şi de răspunsul la întrebarea: ce are un rol hotărâtor: captarea creanţei în patrimoniul soţilor sau a dreptului de proprietate?

Se mai impune precizarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenţii afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenţii nu mai fac parte din comunitate.

Dacă acele convenţii sunt efectuate sub condiţie, soluţia diferă după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie. Bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei sub condiţie suspensivă nu vor fi considerate bunuri comune decât în situaţia în care condiţia s-a realizat. Odată condiţia realizată, chiar după desfacerea căsătoriei, bunurile vor fi considerate comune, fiindcă realizarea condiţiei are efect retroactiv. Dacă bunul a fost achiziţionat în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat, bunul devenind comun. Realizarea condiţiei face ca actul juridic să se desfiinţeze cu efect

39

Ibidem, p. 14. 40

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 215/1982, R.R.D. nr. 12/1982, p. 60; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1799/1982, C.D. 1982, p. 8-10. în acelaşi sens, a se vedea: P. Anca, Natura juridică a contractului de construire de locuinţe proprietate personală, R.R.D. nr. 5/1977, p. 39; E. Bolbose, Cu privire la dreptul de proprietate asupra locuinţei construite de soţi cu credit de stat, R.R.D. nr. 3/1980, p. 39-40; Fr. Deak, Examen teoretic al practicii judiciare privind contractele de construire de locuinţe proprietate personală şi de vânzare-cumpărare a locuinţelor din fondul locativ de stat, R.R.D. nr. 7/1982, p. 25; C. Toader, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun al soţilor, nota II, Dreptul nr.2/1996,p.31. 41

A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat..., op. cit., p. 66.

CAPITOLUL IV


41

retroactiv, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. Aceleaşi soluţii se impun şi în cazul înstrăinării unui bun prin convenţie afectată de condiţie42.

3.2.2. Sfera bunurilor comune Având în vedere cele două repere legale – art. 30 alin. 1 C.fam., potrivit

căruia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt bunuri comune, art. 31 C.fam., indicând, printr-o enumerare cu caracter limitativ, categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, bunuri care sunt proprii fiecăruia dintre soţi – teoretic, stabilirea calităţii de bun comun sau de bun propriu nu ar trebui să întâmpine dificultăţi.

Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri se impun o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune sau proprii este controversată în literatura juridică.

Venitul din muncă Opinia dominantă în literatura şi practica judiciară este aceea potrivit

căreia venitul din muncă realizat de oricare dintre soţi este bunul comun al ambilor43, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 şi 31 C.fam., care sunt de strictă interpretare.

Aşa fiind, venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art. 31 C.fam. ca exceptate de la regimul comunităţii, trebuie considerat bun comun al soţilor. Altminteri însăşi ideea de comunitate matrimonială ar fi golită de conţinut, fiindcă orice s-ar procura prin întrebuinţarea acestor sume ar trebui considerat bun propriu, potrivit regulii subrogaţiei reale. În concluzie, salariul, precum şi orice alte venituri obţinute din munca fiecăruia dintre soţi pe durata căsătoriei urmează a fi considerate comune, fără a deosebi după cum se înfăţişează sub formă de creanţe neîncasate sau de sume de bani încasate44.

Într-o altă opinie45, se susţine că este necesară distincţia între salariul neîncasat, pe de o parte, care face parte din patrimoniul propriu al soţului şi este guvernat de normele dreptului muncii, şi salariul încasat, pe de altă parte, acesta din urmă servind deopotrivă achiziţionării de bunuri comune şi proprii, constituind, aşadar, bun de afectaţiune.

Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai considerat a fi bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la Casa de Ajutor Reciproc46, pensiile din cadrul asigurărilor sociale47, precum şi bursele primite de către unul dintre soţi în străinătate, urmare a unei convenţii de colaborare ştiinţifică48 şi veniturile din muncă ale cooperatorilor.

42

Ibidem, p. 68. 43

C.Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este bun comun sau bun propriu?, în L.P. nr. 10/1957, p. 1189 şi urm. 44

Emese Florian, op.cit., p. 104. 45

D.Ciobanu, Poate fi oare încadrat salariul în masa bunurilor comune sau în masa bunurilor proprii? În J.N. nr.2/1959, p. 284. 46

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 90; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 912/30.11.1976, în R.R.D. nr. 6/1977, p. 58. 47

Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 2016/2.12.1976, în C.D., 1976, p. 163. 48

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 90; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 816/10976, în C.D., 1976, p. 165.

CAPITOLUL IV


42

În legătură cu remuneraţia autorilor, opinia dominantă în literatura de specialitate, împărtăşită şi de o parte a practicii (inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem) este aceea că remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de creaţie intelectuală constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei, chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, după cum remuneraţia încasată după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei49.

Imobilele Regula instituită prin art. 30 C.fam, potrivit căreia bunurile dobândite în

timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt bunuri comune, se aplică şi în privinţa imobilelor.

În ceea ce priveşte actele juridice de dobândire a imobilelor nu este necesară manifestarea expresă de voinţă a ambilor soţi, întrucât funcţionează prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi prevăzut de art. 35 alin. 1 C.fam, considerându-se că soţul participă la încheierea actului juridic în dublă calitate, în nume propriu, precum şi ca reprezentant al soţului său; pentru înstrăinarea şi grevarea imobilelor comune, legea pretinde consimţământul expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza finală C.fam.).

Chiar dacă în cartea funciară înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut pe numele unuia dintre soţi, prezumţia de comunitate a imobilului subzistă – soţii vor putea solicita înscrierea şi a dreptului celuilalt soţ, sau dacă soţul „tabular” se opune, celălalt va putea solicita pe calea acţiunii în constatare (art. 111 C.proc.civ.), stabilirea dreptului său la proprietate în devălmăşie asupra bunului50.

• Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei În această situaţie intră în conflict două prezumţii iuris tantum: şi anume

cea consacrată de art. 492 C.civ., potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei ridicate asupra fondului, iar pe de altă parte prezumţia de comunitate stabilită prin art. 30 alin. 1 C.fam. Regula aplicabilă este aceea că, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Asupra terenului, soţul neproprietar al fondului dobândeşte un drept de superficie, în baza art. 30 C.fam. Această regulă urmează să fie aplicată cu anumite nuanţări, în funcţie de particularităţile situaţiei de fapt:

- construcţia edificată de ambii soţi, împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea unuia dintre ei, va fi bun comun, soţul neproprietar asupra terenului dobândind un drept de superficie;

- dacă unul dintre soţi construieşte, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea celuilalt soţ, având acordul acestuia, construcţia devine bun comun în devălmăşie; proprietarul terenului îşi păstrează dreptul exclusiv asupra

49

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1309/1979, în C.D., 1976, p. 170. 50

C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1220/1994, în R.D. nr. 5/1995, p. 76-77; S.C.J., secţ.civ., dec.nr. 671/1993, în R.D. nr. 7/1994, p. 82-82.

CAPITOLUL IV


43

terenului, dar dreptul său de proprietate va fi grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloace comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar al terenului, soţul constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, în sensul art. 494 C.civ., iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie, cu mijloace proprii, pe terenul proprietatea celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, care devine titular al unui drept de superficie ce va greva dreptul de proprietate asupra terenului, drept aflat în patrimoniul celuilalt soţ;

- în ipoteza în care soţul constructor prin întrebuinţarea de mijloace proprii, pe terenul celuilalt soţ nu are consimţământul acestuia, sau construieşte împotriva voinţei proprietarului fondului, el va fi considerat constructor de rea-credinţă, nu devine superficiar, şi va beneficia numai de drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.;

- când o construcţie a fost ridicată de către unul dintre soţi cu mijloace proprii, pe terenul proprietatea ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, construcţia rămâne bun propriu al soţului constructor; dacă nu a avut şi consimţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 C.civ.

• Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane Soluţiile oferite în doctrina şi practica judiciară se fundamentează pe

principiile Codului civil privitoare la accesiunea imobiliară, potrivit cărora întotdeauna când un terţ edifică o construcţie pe terenul proprietatea altei persoane, cu excepţia situaţiilor prezentate mai sus, când se consideră că acesta dobândeşte un drept de superficie, proprietarul terenului dobândeşte, potrivit art. 488 şi 492 C.civ., pe măsura încorporării construcţiei în teren, un drept de proprietate asupra acesteia, raporturile dintre proprietarul terenului şi constructor urmând a fi rezolvate după distincţiile stabilite de art. 494 C.civ.

Dacă unul dintre soţii constructori iniţiază o acţiune având ca obiect împărţirea bunurilor comune înainte ca proprietarul terenului să manifeste vreo pretenţie în privinţa construcţiilor, acesta va putea fi introdus forţat în proces, urmând să-şi exprime opţiunea pentru una din următoarele soluţii51:

a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de judecată îi va obliga pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul terenului să plătească constructorilor cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea construcţiei, după distincţiile prevăzute de art. 494 din Codul civil. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, soţii, titulari ai dreptului de creanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei lor. Dacă soţii sunt constructori de bună-credinţă, ei au un drept de retenţie asupra imobilului, până la acoperirea integrală a creanţei lor.

51

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 99; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 75; Emese Florian, op.cit., p. 113.

CAPITOLUL IV


44

b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia în cazul soţilor constructori de rea-credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora la ridicarea construcţiei potrivit art. 1075 şi 484 C.civ., cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de demolare. Riscul demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii sunt constructori de bună-credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat, la alegerea sa, să plătească constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea materialului şi a manoperei) fie sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei.

• Construcţii edificate pe terenuri atribuite în folosinţă sau concesionate În măsura în care titularul dreptului de folosinţă nu a cerut şi obţinut

împroprietărirea potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, se apreciază că dreptul său real de folosinţă asupra terenului împreună cu dreptul de proprietate asupra construcţiei se înfăţişează ca un drept de superficie, dezmembrământ al dreptului de proprietate privată a statului sau a unităţii administrativ teritoriale.

Acest drept de superficie va fi comun al ambilor soţi sau bunul propriu al unuia dintre ei, după cum momentul dobândirii este situat în timpul căsătoriei sau în afara acesteia. Totuşi, dacă în timpul căsătoriei unul dintre soţi a construit pe terenul atribuit în folosinţă prin întrebuinţarea de mijloace proprii, dreptul de superficie dobândit va fi bunul său propriu52.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 50/1991, concesionarea terenurilor pentru construirea de locuinţe se face pe durata existenţei construcţiei, dreptul de concesiune fiind transmisibil împreună şi concomitent cu dreptul de proprietate asupra construcţiei. Acest drept de concesiune asupra terenului urmează să fie considerat comun sau propriu după cum locuinţa la rândul ei are calitatea de bun comun sau propriu53.

• Locuinţele construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de credite În prezent, atât literatura de specialitate cât şi practica judiciară

împărtăşesc teza potrivit căreia locuinţa construită în timpul căsătoriei devine obiect al dreptului de proprietate comună al soţilor din momentul predării-preluării indiferent de ratele de preţ achitate. Dacă predarea-preluarea are loc înainte de încheierea căsătoriei, locuinţa va fi bun propriu al soţului dobânditor (art. 31 lit. a C.fam.) chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei54.

În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va determina şi caracterul de bun comun sau propriu al locuinţei55.

• Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unor construcţii în timpul căsătoriei În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire

la o construcţie proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie rămâne pe mai departe bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de

52

Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1963, în C.D., 1963, p. 13. 53

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 106. 54


I.Mihuţă, Probleme de drept în practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materia dreptului muncii şi a dreptului familiei, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 41.

CAPITOLUL IV


45

valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun56, cu condiţia să fi adus un spor de valoare, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului57. Dreptul de creanţă al soţului neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota de contribuţie a fiecărui soţ.

Când însă în urma lucrărilor de îmbunătăţiri de mare amploare bunul propriu al unuia dintre soţi s-a transformat în asemenea măsură încât, practic a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel iniţial, bunul în întregul său va trebui considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei, aşadar comun al ambilor soţi58.

Edificarea unei construcţii noi cu materiale rezultate din demolarea imobilului proprietatea unuia dintre soţi nu schimbă statutul juridic al bunului propriu, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 31 lit. f C.fam., potrivit cărora valoarea care reprezintă sau înlocuieşte un bun propriu, ori bunul în care a trecut această valoare rămâne bun propriu, ca efect al subrogaţiei reale59.

• Dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi dobândit potrivit Legii

locuinţei nr. 114/1996 sau potrivit dreptului comun, art. 1410-1453 C.civ. Noua lege a locuinţei (Legea nr. 114/1996) stabileşte că dobândesc un

drept locativ atât titularul contractului de închiriere, cât şi persoanele care locuiesc sau vor locui împreună cu acesta (art. 21 lit. k din Legea nr. 114/1996). Astfel, locuinţa se atribuie în considerarea tuturor membrilor care compun familia, titularul contractului de închiriere – locatarul principal – încheind contractul în numele întregii familii. Fiecare membru al familiei are un drept locativ propriu privind folosinţa locuinţei, drept care nu derivă din drepturile locatarului principal, ci din contractul de închiriere.

În condiţiile părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea se continuă în beneficiul altor persoane, strict determinate de lege, în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27 din lege. Astfel, închirierea poate continua în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă au locuit împreună cu titularul; în beneficiul acelor descendenţi sau ascendenţi care, de asemenea, au locuit împreună cu titularul sau în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul un an şi care au fost înscrise în contractul de închiriere.

În ceea ce priveşte contractul de închiriere supus dispoziţiilor Codului civil (art. 1410 şi urm.) dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi calificat ca bun propriu sau comun după cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei.

Sumele economisite, depuse la C.E.C. sau la bănci S-a impus opinia potrivit căreia aceste sume sunt bunuri comune60, dacă

sunt depuse în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt numai pe numele unuia

56

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 19/1982, în C.D., 1982, p. 119-120. 57

Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1960, p. 29; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1751/1974, în R.R.D. nr. 6/1975, p. 65. 58

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 724/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p.70; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 479/1984, în C.D., 1984, p. 148; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1277/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 67. 59


Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2016/1976, în C.D., 1976, p. 163; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1309/1976, în C.D., 1976, p. 170.

CAPITOLUL IV


46

dintre soţi sau al amândurora, cu excepţia cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 C.fam. ca bunuri proprii.

Probleme în practică s-au ivit relativ la sumele de bani depuse de către soţi la CEC pe numele copiilor şi la caracterul câştigurilor obţinute din aceste sume. Instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că, dacă soţii au depus aceste sume pe numele copiilor, doar în speranţa că astfel şansele de câştig vor fi mai mari, atunci sumele de bani nu au ieşit din patrimoniul comun; dacă, însă, prin depunerea acestor sume, soţii au avut intenţia de a gratifica pe copii, actul lor echivalează cu un dar manual, iar sumele de bani sunt, de la data depunerii, proprietatea minorilor.

Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C. Aceste câştiguri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau

proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia din aceste categorii de bunuri61. De observat, însă, că practic este foarte greu de determinat provenienţa sumelor, mai ales că, de obicei, ele sunt modice.

Într-o altă viziune, în realizarea câştigurilor determinantă este hotărârea de a juca, precum şi şansa, iar nu provenienţa sumelor jucate, astfel că bunurile ori sumele obţinute în acest fel sunt considerate proprii ale soţului care le-a câştigat, cu excepţia câştigurilor pe librete C.E.C. de o valoare mai mare, a căror provenienţă se poate determina fără dificultate62.

Fructele şi productele Se admite unanim că fructele şi veniturile bunurilor comune ale soţilor

aparţin comunităţii; în schimb, calificarea juridică a fructelor şi veniturilor bunurilor proprii ale unuia dintre soţi a suscitat unele discuţii în literatura de specialitate.

Opinia dominantă e aceea că fructele sunt accesorii bunului frugifer şi se cuvin proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 C.civ.). Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate care, pentru a fi complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al dobândirii fructelor63, cu amendamentul că fructele vor fi totuşi comune, dacă sunt rezultatul muncii comune a soţilor64. În ceea ce priveşte productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după categoria de bunuri care le-a produs întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective65, consumând însăşi substanţa acestora.

3.2.3. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise disp. art. 35

C.fam., potrivit căreia „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele (alin. 1); oricare dintre soţi exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau 0

61

Trib.Suprem, dec.civ. nr.1910 din 20 decembrie 1960, în C.D., 1960, p. 267. 62


I.Albu, op.cit., p. 144-145; Al.Bacaci, C.Hageanu,, V.Dumitrache, op.cit., p. 84. 64

I.Albu, op.cit., p. 145. 65

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 72/1972, p. 21-22; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2135/1970, în R.R.D. nr. 4/1980, p. 61.

CAPITOLUL IV


47

construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ” (alin. 2)

Aşadar, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune, şi dispun tot astfel de ele, iar prin alin. 2 art. 35 C.fam. se prezumă existenţa mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi, în temeiul căruia, atunci când un soţ exercită oricare dintre drepturile ce-i sunt conferite de lege asupra bunurilor comune, se presupune că el acţionează nu numai în numele său, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ.

Această prezumţie de mandat tacit reciproc are un caracter relativ, prin urmare soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Dreptul de opunere nu este prevăzut în mod expres, însă rezultă neîndoielnic din textul art. 35 alin. 2, care stabileşte că soţul care încheie actul juridic „este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”. Opunerea, chiar dovedită, nu va produce efecte faţă de terţul contractant de bună-credinţă.

Deci, pentru a se obţine anularea actului juridic încheiat de unul dintre soţi în baza mandatului tacit reciproc de reprezentare, este necesar să se dovedească atât lipsa consimţământului soţului necontractant cât şi reaua-credinţă a terţului contractant66.

Tot pentru că prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească unele limitări, de comun acord sau prin manifestări unilaterale de voinţă, în sensul că anumite acte juridice posibil de încheiat de către un singur soţ în baza mandatului tacit de reprezentare să poată fi săvârşite numai cu consimţământul expres al ambilor (limite convenţionale ale mandatului tacit reciproc de reprezentare).

Mare importanţă prezintă limitele legale ale mandatului tacit. Prima dintre ele, pe care art. 35 alin. 2 C.fam o prevede expres, este în privinţa terenurilor sau a construcţiilor care, dacă fac parte din categoria bunurilor comune, nu vor putea fi înstrăinate sau grevate de nici unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt. Raţiunea instituirii unei asemenea limitări se găseşte în importanţa acestor acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimonială.

O a doua limitare legală a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. S-a hotărât că, dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă, întrucât prin astfel de acte se ajunge la micşorarea comunităţii de bunuri67.

O a treia limitare a mandatului tacit reciproc se poate face, aşa cum am indicat anterior, prin voinţa soţilor. Întrucât mandatul tacit reciproc dintre soţi este numai prezumat de lege, iar prezumţia are un caracter relativ, soţii pot, fie de comun acord, sau prin manifestări unilaterale de voinţă, să-i aducă limitări, însă nu în general şi definitiv, ci numai determinând cu exactitate care sunt acele acte juridice, în caz contrar aducându-se modificări însuşi regimului legal al comunităţii de bunuri, ceea ce nu este admisibil.

66

În acest sens şi C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1645/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, p. 167. 67

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2267/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 67; L.Mihai, Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi?, în R.R.D. nr. 8/1984, p. 44-47.

CAPITOLUL IV


48

Soţii pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi încheiate numai de câtre unul dintre soţi, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu consimţământul expres al ambilor.

Acţiunea în revendicare68. Luarea în discuţie a problematicii legate de acţiunea revendicare, mult dezbătută în literatura juridică şi în practica judiciară, plasează chestiunea în domeniul dreptului procesual civil, vizând calitatea procesuală a unui soţ de a intenta singur o atare acţiune sau, dimpotrivă, necesitatea de a figura ca părţi în proces, ambii soţi.

Se consideră că, atunci când procesul se poartă cu privire la bunuri imobile, ambii soţi trebuie să participe ca părţi atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi atunci când sunt pârâţi. Acţiunea civilă, chiar dacă este o instituţie a dreptului procesual civil, priveşte un drept substanţial69, în cazul nostru dreptul de proprietate asupra unui imobil, referitor la care urmează a se pronunţa instanţa de judecată, care poate constata, prin hotărâre, nu numai încălcarea sau contestarea acestui drept, ci şi inexistenţa lui în patrimoniul soţilor, împrejurare cu consecinţe notabile pentru comunitatea matrimonială. Mai mult, în cursul procesului se poate încheia o tranzacţie cu privire la dreptul dedus judecăţii, a cărei valabilitate depinde de prezenta ambilor soţi. De altfel, şi fostul Tribunal Suprem se pare că a achiesat la această opinie atunci când, într-o acţiune în grăniţuire, a decis70 că este necesară prezenţa ambilor soţi, întrucât ea se referă la imobile, iar mandatul tacit reciproc nu funcţionează dacă se pune şi o problemă de proprietate71.

Oricare dintre soţi, însă, poate efectua fără consimţământul celuilalt daruri manuale care prin valoarea lor redusă nu afectează comunitatea matrimonială.

Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi constituie principala particularitate a exercitării drepturilor soţilor privitoare la comunitatea de bunuri şi, fiind indisolubil legată de calitatea de soţ, funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar în perioadele de separaţie faptică72.

Dacă, însă, s-a instituit curatela, în cazul soţului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă.

Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimţământul expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 şi art. 147 C.fam.).

În ceea ce priveşte sancţionarea actelor de dispoziţie săvârşite cu nesocotirea cerinţei consimţământului expres al ambilor soţi (art. 35 alin. 2 teza

68

Pentru o analiză amănunţită a problematicii acţiunii în revendicare, cu privire specială asupra posibilităţii intentării ei de către un singur coindivizar sau doar cu respectarea regulii limitării, a se vedea: D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, Dreptul nr. 1/1998, p.23-30 69

A se vedea Al. Bacaci, Unele consideraţii cu privire la raportul dintre dreptul substanţial şi acţiunea civilă, S.C.J. nr. 3/1984, p. 217-222. 70

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 105/1981, R.R.D. nr. 9/1981, p. 63. 71

A se vedea C Bîrsan, Acţiunea în grăniţuire, R.R.D. nr. 8/1984, p. 77. 72

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 847/1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p. 69; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 984/1985, în R.R.D. nr. 4/1986, p. 61.

CAPITOLUL IV


49

a II-a C.fam.), în opinia cu cea mai largă audienţă73, împărtăşită şi de practica judiciară74, e incidentă nulitatea relativă şi integrală.

Această teză a primit susţinerea fostei instanţe supreme, care a statuat cu valoare de îndrumare că actul de înstrăinare sau de grevare având ca obiect terenuri sau construcţii comune, săvârşit numai de către unul dintre soţi, fără consimţământul expres al celuilalt, este lovit de nulitate relativă, dreptul la acţiune fiind supus termenului general de prescripţie de 3 ani, socotit de la data când soţul a aflat de faptul încheierii; actul poate fi confirmat expres sau tacit de soţul necontractant, iar dacă ratificarea nu are loc, actul este lovit de nulitate relativă în întregul său75.

3.2.4. Datoriile comune al soţilor La polul opus activului, format din drepturile patrimoniale ale soţilor, în

patrimoniul lor există şi un pasiv, format din datoriile comune. Spre deosebire de prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în

timpul căsătoriei, art. 31 C.fam. prevede că datoriile soţilor vor fi considerate, proprii ale soţului care le-a contractat, şi numai în mod excepţional vor fi comune, numai dacă se integrează în una din cele patru categorii expres şi limitativ stabilite prin art. 32 C.fam.

Sunt datorii comune, urmând ca soţii să răspundă cu bunurile lor comune, următoarele:

a) Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia din bunurile comune (art. 32 lit. a C.fam.) Aceste cheltuieli sunt considerate datorii comune în considerarea interesului familiei în asigurarea administrării eficiente a patrimoniului comun.

Conform textului, pentru ca o datorie să fie comună, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

- să fie vorba de o „cheltuială de administrare” (inclusiv cheltuielile pentru conservarea, întreţinerea repararea bunurilor);

- cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun, iar nu cu unul propriu; - cheltuiala să fie „făcută” cu administrarea bunurilor comune, adică nu

este suficient ca scopul sau cauza impulsivă să fie o cheltuială de administrare a bunurilor comune, ci este necesar ca acest scop să fi fost îndeplinit76.

- obligaţia să fie asumată prin act juridic de către un singur soţ, şi nu de către amândoi soţii, căci, în acest din urmă caz, nu s-ar mai aplica art. 32 lit. a, ci art. 32 lit. b C.fam.

b) Obligaţiile contractate de către soţi împreună (art. 32 lit. b C.fam.) Relativ la această categorie de obligaţii, s-a susţinut că nu interesează

cauza, obligaţiile urmând a fi comune chiar dacă nu au nicio legătură cu nevoile căsătoriei77.

Această opinie a fost criticată, arătându-se78 că atunci când legiuitorul vorbeşte, în art. 32 lit. b) C.fam., de obligaţii „contractate de soţi împreună", se

73

Emese Florian, op.cit., p. 140; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 135. 74

C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1100/1992, în R.D. nr. 10-11/1993. 75

Plenul Trib.Suprem, decizia de îndrumare nr. 18/1963, în C.D., 1963, p. 27. 76


A se vedea: T.R. Popescu, op. cit., p. 222; M. Bănci, op, cit., p. 93. 78

Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 83.

CAPITOLUL IV


50

consideră că sintagma are înţelesul juridic, concordant cu prevederile art. 35 alin. (2) C.fam. Aşadar, trebuie considerate comune, potrivit art. 32 lit. b) C.fam., acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35 alin. (2) C.fam. cere participarea efectivă a soţilor la încheierea actului juridic pentru a-şi exprima un consimţământ expres. Participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea şi a altor acte juridice decât cele vizate de art. 35 alin. (2) partea finală din Codul familiei este oricum superfluă, întrucât se prezumă că unul dintre soţi exprimă consimţământul amândurora, iar efectele actului se vor răsfrânge asupra comunităţii matrimoniale câtă vreme terţul cu care s-a contractat nu a cunoscut, în mod obiectiv, dezacordul celuilalt soţ.

Dacă s-ar accepta ideea că dispoziţiile art. 35 lit. b) C.fam. vizează orice fel de obligaţii, indiferent de cauza lor, cu singura condiţie de a fi asumate de soţi împreună, înseamnă că soţii pot, prin convenţii încheiate cu terţe persoane, să prejudicieze interesele comunităţii de bunuri, ceea ce nu este admisibil79.

Legiuitorul menţionând că este vorba despre obligaţii contractate, înseamnă că vor intra în această categorie nu numai obligaţiile asumate prin acte juridice bilaterale, ci şi cele constatate prin acte juridice unilaterale, întrucât legea prezumă că s-au făcut în interesul comun al căsniciei80.

De asemenea, nu este nevoie ca soţii să se oblige prin acelaşi act juridic, obligaţia putând fi asumată succesiv şi prin acte juridice diferite, precum este posibil şi ca unul dintre soţi să-şi asume obligaţia pur şi simplu, iar celălalt sub condiţie sau termen.

Textul permite, astfel cum s-a precizat în literatura juridică81, ca obligaţia unuia dintre soţi să fie principală, iar a celuilalt accesorie, cu condiţia de a fi contractată de ambii soţi.

În sensul textului, datoria este comună dacă sunt îndeplinite condiţiile: - obligaţia să fie „asumată” de către soţi; - obligaţia să fie asumată „împreună” de soţi; - soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheierea

actului juridic, fie participând prin reprezentare; - cauza obligaţiei este indiferentă, deoarece legea nu distinge; - obligaţia asumată de soţi împreună este comună, fără a deosebi după

cum este indivizibilă, prin natura ei sau prin voinţa părţilor, solidară sau conjunctă.

c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (art. 32 lit. c C.fam.).

Mai pronunţat decât în cazul celorlalte datorii comune ale soţilor, în cazul acesteia se relevă afectaţiunea specială şi scopul social-economic al comunităţii de bunuri destinată acoperirii unor asemenea cheltuieli.

Condiţii necesare a fi îndeplinite: - obligaţia să izvorască dintr-un act juridic, chiar unilateral; - obligaţia să fie asumată de către un singur soţ (dacă ar fi asumată de

către amândoi atunci ea ar fi comună, potrivit art. 32 lit. b C.fam.);

79

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 176; P. Anca, încheierea căsătoriei .... op. cit., p. 87-88; M. Mureşan, Familia ..., op. cit„ p. 115;AL Bacaci, Relaţiile ..., op. cit., p. 150. 80

A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 292-293; l.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..„ op. cit., p. 164-165. 81

A se vedea: G. Giurcâ, Constituirea garanţiei suplimentare prin afectarea bunurilor comune ale gestionarului şi ale soţului său, R.R.D. nr. 2/1972, p. 91-93.

CAPITOLUL IV


51

- obligaţia să fi fost asumată pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei.

d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică (art. 32 lit. d C.fam.).

Această obligaţie este declarată comună în interesul apărării avutului public. Analizând această dispoziţie legală, reţinem următoarele condiţii cumulative pentru angajarea răspunderii soţilor cu bunurile lor comune în vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a unuia dintre ei:

- să existe un prejudiciu patrimonial; - prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun, obiect al dreptului de

proprietate publică; - faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi; - masa bunurilor comune să fi înregistrat o sporire; - existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune

şi însuşirea săvârşită de către unul dintre soţi.

Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor Conform dispoziţiilor art. 33 şi 34 C.fam., există o corespondenţă între

natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Astfel, bunurile comune nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor.

Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă, dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor. La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor. Această ordine de urmărire a bunurilor aflate în patrimoniile soţilor – mai întâi cele comune, şi numai în măsura în care acestea au fost insuficiente, în subsidiar, bunurile proprii ale fiecăruia din soţi – este imperativă, urmând a fi respectată chiar dacă soţii ar fi obligaţi în solidar82.

Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, desigur, proporţională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

3.2.5. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor Regimul comunităţii matrimoniale dăinuie, în principiu pe toată durata

căsătoriei, fără să fie condiţionată de convieţuirea soţilor sau de calitatea relaţiilor dintre aceştia. În mod excepţional, art. 36 alin. 2 C.fam. permite împărţirea în timpul căsătoriei, exclusiv pe cale judiciară, a bunurilor comune, în întregime sau numai în parte.

Partajarea comunităţii de bunuri a soţilor, în timpul căsătoriei, e posibilă numai cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- există motive temeinice în susţinerea cererii de împărţeală, motive care au fost dovedite în faţa instanţei;

- partajarea bunurilor comune a fost dispusă prin hotărâre judecătorească.

82

Emese Florian, op.cit., p. 160; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 99.

CAPITOLUL IV


52

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi iniţiată de unul dintre soţi (art. 36 alin. 2 C.fam.) sau de creditorul personal al unuia dintre soţi (art. 33 alin. 2 C.fam.). Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împărţite, precum şi cele care se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune.

Practica judiciară a reţinut în diferitele soluţii de speţă că este, spre exemplu, motiv temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune83. Simpla despărţire în fapt nu constituie un motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor, decât coroborată cu alte împrejurări, ca aceea că unul dintre soţi înstrăinează sau distruge bunurile comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a şi le însuşi84.

Noţiunea de „motive temeinice” nu beneficiază de vreo determinare legală. Instanţele judecătoreşti vor statua, de la caz la caz, funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriul administrat, dacă motivele invocate sunt sau nu temeinice.

Mai trebuie precizat că, la efectuarea partajului bunurilor comune, urmează a se lua în calcul valoarea pe care bunurile o au la acea dată şi nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul în care au intrat în comunitate85.

Creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi pot satisface creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împărţirea bunurilor comune, pentru ca partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită până la satisfacerea în întregime a creanţei.

Creditorii personali îşi pot valorifica dreptul de a cere împărţirea bunurilor comune ale soţilor, fie pe cale principală, prin promovarea cererii de chemare în judecată având acest obiect, fie pe cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare.

Împărţirea bunurilor comune poate fi cerută de creditorii personali numai în măsura necesară acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor, ordinea instituită de lege având un caracter imperativ. Bunurile care exced nevoii de acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne bunuri proprii, calitatea fiind dobândită prin efectul împărţirii.

Aşa cum am menţionat deja, în principiu, împărţirea bunurilor comune are loc odată cu desfacerea căsătoriei. La acest moment, potrivit art. 36 alin. 1 C.fam., bunurile comune se pot împărţi prin învoiala soţilor, şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî instanţa de judecată.

De obicei, după divorţ soţii procedează la o împărţire totală a bunurilor comune, însă nimic nu împiedică să se facă o împărţire parţială, situaţie în care bunurile neîmpărţite rămân pe mai departe bunuri comune86.

Cât priveşte obiectul învoielii soţilor, el se poate rezuma la determinarea cotelor cuvenite fiecăruia. Dacă ulterior apar neînţelegeri între părţi şi la formarea concretă a loturilor ce urmează a fi atribuite fiecăruia dintre foştii

83

Trib.reg.Bucureşti, dec.nr. 1219/1959, în L.P. nr. 11/1959. 84

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 769/1969 în C.D., 1969, p. 172; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.138/1971, în C.D., 1993, p. 133. 85

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p.143. 86

C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 5599/2001, în R.D. nr. 6/2002, p. 211.

CAPITOLUL IV


53

devălmaşi este solicitat sprijinul instanţei, partajul se va înfăptui potrivit cotelor deja stabilite convenţional.

În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la împărţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel că ea va trebui supusă normelor dreptului comun87. Pentru stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ, criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situaţia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuţie la dobândirea bunurilor88.

Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută şi contribuţia acelui soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru creşterea copiilor89.

La împărţirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândirea totalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte90 şi, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor91 şi faptul că unul dintre soţi a plătit ratele preţului cu care bunurile au fost achiziţionate92.

Procedura împărţirii bunurilor comune Dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se prescrie. Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea

masei partajabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat93.

Ca elemente specifice judecăţii în materie de partaj în general, la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când e cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 6733 C.proc.civ.). În tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială, iar dacă acestea ajung la o înţelegere, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor; în cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, nesusceptibilă de apel, continuând procesul pentru celelalte bunuri (art. 6734 C.proc.civ.).

În funcţie de complexitatea cauzei, procesul de partaj poate parcurge două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis. Prin încheierea de admitere în principiu vor fi stabilite bunurile supuse împărţelii, calitatea de copărtaşi a părţilor, cota-parte cuvenită fiecăruia şi creanţele născute din starea

87


Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 865/1960, în C.D., 1060, p. 282; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1542/1970, în R.R.D. nr. 8/1971, p. 156. 89

Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 753/1980, în I.Mihuţă, Culegere…, pe anul 1990, p. 22; T.M.B. secţ. a III-a civ., dec.nr. 1054/1992, cu notă de I.Mihuţă, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 32-33. 90

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1624/1960, în C.D., 1960, p. 272; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 907/1993, în R.D. nr. 7/1994, p. 80. 91

Trib.Suprem, secţ.civ., dec. nr. 595/1961, în C.D., 1961, p. 204. 92

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 487/1967, în C.D., 1967, p. 150. 93

V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, notă la dec.nr. VIII din 2000 a C.S.J., în R.D. nr. 5/2001, p. 220-227.

CAPITOLUL IV


54

de proprietate comună pe care copărtaşii le au unii faţă de alţii (art. 6736 teza I şi art. 6735 alin. 1 C.proc.civ.). Partajul astfel schiţat va fi desăvârşit, în cea de-a doua etapă, împărţeala propriu-zisă, prin formarea şi atribuirea loturilor (art. 6735, 6739 – 67314 C.proc.civ.).

Dacă instanţa are suficiente elemente probatorii, ea poate trece la soluţionarea fondului fără prealabila admitere în principiu a cererii de partaj94.

Efectele hotărârii de împărţire Hotărârea prin care s-a dispus împărţirea bunurilor comune are efect

declarativ, iar nu translativ de drepturi. Prin împărţeală nu se realizează un transfer de drepturi între copărtaşi, ci se constată şi se recunosc, cu efect retroactiv, drepturi preexistente95.

Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi instanţa n-a dispus predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea, însă, acest caracter dacă părţile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor96.

Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani (art. 6 din Decretul nr. 167/1958); dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite poate fi dovedit în continuare cu hotărârea de partaj, pentru că aceasta nu şi pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa partajabilă, la calitatea de copărtaşi a părţilor şi la cotele ce li se cuvin97.

În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea bunurilor comportă două operaţii succesive: prima constă în determinarea cotei care se cuvine soţului supravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în determinarea cotei acestuia în calitate de moştenitor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/1944.

Căsătoria declarată nulă sau anulată, fiind considerată că niciodată nu a existat, nu se pune problema împărţirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei aparente fiind acela de drept comun la fel ca în cazul concubinilor.

3.2.6. Bunurile proprii ale soţilor Art. 31 C.fam. determină şase categorii de bunuri care sunt considerate

proprii ale fiecăruia dintre cei doi soţi. Enumerarea acestor bunuri are caracter limitativ şi este de strictă interpretare, orice act juridic prin care soţii sau o terţă persoană ar tinde să lărgească sfera acestor bunuri atrage sancţiunea nulităţii absolute (art. 30 alin. 2 C.fam.).

Fac parte din patrimoniul propriu al fiecăruia dintre soţi următoarele bunuri:

• Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a C.fam.).

94


Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.175/1989, în R.D. nr. 1-2/1990, p. 133; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 402/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 68. 96

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 3/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, p. 124. 97

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 103/1984, în C.D., 1984, p. 128.

CAPITOLUL IV


55

Din prevederile art. 30 C.fam., potrivit cărora sunt considerate bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei, rezultă cu claritate că bunurile dobândite înainte de căsătorie dar şi bunurile dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei fac parte din categoria bunurilor proprii.

• Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b C.fam.)

Datorită caracterului personal al dobândirii, bunurile primite prin moştenire, legat sau donaţie sunt proprii ale soţului gratificat, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel. Trebuie precizat că, atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se referă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele universale, cât şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, cu alte cuvinte la moştenirea testamentară.

În literatura de specialitate se apreciază că voinţa dispunătorului, în sensul caracterului comun al bunurilor nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi tacită, cu condiţia să rezulte în mod neîndoielnic98. Dovada manifestării de voinţă a dispunătorului se poate face prin orice mijloc de probă din care să rezulte fără dubiu că s-a urmărit gratificarea ambilor soţi. Prin lipsa unei atare dovezi bunul va fi considerat propriu, în temeiul art. 31 lit. b C.fam.

Bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale soţului moştenitor întrucât dispunătorul, nelăsând testament nu a determinat, prin voinţa sa o altă calificare juridică.

În privinţa darurilor de nuntă în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea să sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun necesar soţilor la începutul căsătoriei99.

În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui testament, voinţa dispunătorului va fi cea care va stabili şi natura de bun comun sau propriu.

În practică pot apărea următoarele situaţii: - liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să

devină comun; bunul intră în comunitatea devălmaşă a soţilor; - liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, însă fără menţiunea expresă ca

bunul să devină comun; acesta devine, de asemenea, comun în devălmăşie; - liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca

bunul să devină comun; bunul va intra în comunitatea de bunuri a soţilor; - liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o altă menţiune;

bunul va fi considerat propriu al soţului gratificat, însă cu posibilitatea recunoscută celuilalt soţ de a dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a fost ca bunul să devină comun.

• Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c C.fam.).

Aceste două categorii de bunuri sunt calificate astfel de legiuitor datorită afectaţiunii lor uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi.

Astfel categoria bunurilor proprii de uz personal cuprinde acele bunuri care sunt afectate uzului, fizic sau intelectual, personal, exclusiv şi efectiv al

98

Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 118; Emese Florian, op.cit., p. 95. 99

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 786/1979, în C.D., 1979, p. 141-143.

CAPITOLUL IV


56

unuia dintre soţi100, precum obiecte de, îmbrăcăminte, instrumente muzicale, echipamentul sportiv, obiectele întrebuinţate de către unul dintre soţi în vederea întreţinerii sau îmbunătăţirii stării sale de sănătate, etc.

Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- bunul să fie dobândit de către unul dintre soţi; - bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de

modul de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie, din cele enumerate de art. 31 C.fam.;

- bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi.

Categoria bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde acele bunuri care, potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi, precum uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură, etc.

Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii. Trebuie să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional101.

Când ambii soţi au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietatea acestora, deoarece îşi păstrează caracterul de bunuri proprii102.

• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C.fam.). Aceste bunuri sunt proprii în considerarea caracterului excepţional al muncii care le-a creat, şi care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte.

Deosebim două categorii de bunuri: 1) Premiile şi recompensele. Bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompensă sunt proprii ale

acelui soţ care a fost răsplătit ocazional pentru eforturi remarcabile. Dacă veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au caracter

periodic, fiind incluse în salariu vor urma regimul juridic al salariului, adică vor fi considerate comune ambilor soţi103.

2) Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii – au ca trăsătură comună faptul că reprezintă materializarea capacităţii creatoare artistice, literare sau ştiinţifice a unuia dintre soţi.

Legiuitorul nu are în vedere însăşi opera de creaţie intelectuală sau drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale de autor, ci exclusiv obiectul material care încorporează opera de creaţie intelectuală. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului şi încasate în timpul căsătoriei constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun iar nu bun propriu al soţului autor, chiar dacă opera de creaţie intelectuală a fost

100


Ibidem 102

Trib.mun.Bucureşti, Col.II, dec.nr. 3109 din 15 decembrie 1956, în L.P. nr. 5/1957, p. 607. 103

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 72.

CAPITOLUL IV


57

realizată înainte de încheierea căsătoriei104. Există însă numeroşi autori care pledează în favoarea caracterului de bun propriu al remuneraţiei cuvenite autorului.

• Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e C.fam.)

Sumele de bani care au fost încasate de către un soţ cu un asemenea titlu sau creanţele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n–au fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de suma banilor.

• Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoarea (art. 31 lit. f C.fam.).

Prin această reglementare s-a urmărit evitarea confuziunii între cele două mari categorii de bunuri aflate în patrimoniul soţilor. Astfel bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal.

Principiul subrogaţiei reale se aplică numai domeniului bunurilor proprii, deoarece în privinţa celor comune operează prezumţia de comunitate instituită prin art. 30 alin. 1 şi 3 C.fam. – potrivit cărora bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt comune, câtă vreme nu se dovedeşte că bunul, făcând parte din categoriile enumerate limitativ de art. 31 C.fam., este propriu – ceea ce face inutilă aplicarea principiului subrogaţiei.

Dovada bunurilor proprii Instituind prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul

căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” (art. 30 alin. 3 C.fam.), prin urmare, când unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada. Prezumţia de comunitate având un caracter relativ, dovada contrară, respectiv a calităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954).

Aceste dispoziţii pot fi invocate, afară de soţi, de cei care le înfăţişează drepturile: succesorii universali şi cu titlu universal, moştenitorii, legatarii, creditorii, chirografari – dacă, în ceea ce priveşte creditorii chirografari, nu se tinde la valorificarea unui drept propriu.

Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât în mod obiectiv ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

104

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.1309/1976, în C.D., 1976, p. 170; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 581/1974, în R.R.D. nr. 2/1975, p. 67.

CAPITOLUL IV


58


1. Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Bunurile comune ale soţilor:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Sfera bunurilor comune ale soţilor: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Bunurile proprii ale soţilor: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

5. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL V

NULITATEA CĂSĂTORIEI

59

CAPITOLUL V NULITATEA CĂSĂTORIEI

1. CONSIDERAŢII GENERALE Codul familiei reglementează nulitatea căsătoriei în Capitolul II al Titlului I

„Nulitatea căsătoriei”, în art. 19-24, care cuprind dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun şi care se completează cu prevederile dreptului civil în materie de nulităţi, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu cele ale dreptului familiei.

Legiuitorul, dată fiind importanţa evenimentului pe care îl implică încheierea căsătoriei, cât şi consecinţele grave pe care le generează desfiinţarea acesteia, a crea un regim juridic aparte, deosebit într-o oarecare măsură de cel al nulităţilor în regimul civil.

Prin nulitatea actului juridic al căsătoriei înţelegem sancţiunea civilă care intervine ca urmare a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea sau pronunţarea sa înlăturând, de regulă, efectele acelei căsătorii1.

Formalităţile premergătoare şi cele concomitente încheierii căsătoriei, precum şi obligaţia, instituită prin art. 15 C.fam., în sarcina ofiţerului de stare civilă, de a refuza celebrarea căsătoriei în cazul în care se constată că „cerinţele legale nu sunt îndeplinite”, diminuează considerabil riscul unor căsătorii nule sau anulabile2.

Nulitatea căsătoriei nu trebuie confundată cu divorţul. Atât nulitatea cât şi divorţul pun capăt căsătoriei, dar între aceste două instituţii există deosebiri esenţiale. Cauzele care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii ei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc), pe când cauzele care duc la divorţ sunt ulterioare încheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre judecătorească. Instanţa competentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei este judecătoria. Procedura de judecată a unei acţiuni în nulitatea căsătoriei este cea obişnuită, neexistând dispoziţii derogatorii în această materie.

Dacă, în general, hotărârile judecătoreşti au efecte numai între părţile din proces, hotărârile date în această materie, având consecinţe asupra stării civile a celor ce au încheiat o astfel de căsătorie îşi produc consecinţele erga omnes, hotărârile judecătoreşti ce se referă la starea civilă nefiind declarative, ci constitutive de drepturi3.

1 Emese Florian, op.cit., p. 61; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 176.

2 Practic, cazurile de nulitate a căsătoriei sunt foarte rare, mai ales datorită verificărilor prealabile care se

fac de către ofiţerul de stare civilă (I.Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series jurisprudenţia, Cluj, 1974, p. 149). 3 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 111.

CAPITOLUL V


60

2. CLASIFICAREA NULITĂŢILOR O primă clasificare a nulităţilor în materia căsătoriei este aceea în nulităţi

exprese, care sunt prevăzute expres de lege, şi nulităţi virtuale, care nu au fost consacrate în vreun text de către legiuitor.

În acest sens, art. 19 C.fam. prevede că „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a), art. 9, 13, 131 şi 16”. De asemenea, potrivit art. 21 C.fam. „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă”, iar art. 7 din Legea nr. 119/1996 prevede că este nulă căsătoria încheiată de către un ofiţer de stare civilă incompetent, afară numai dacă exercitând această îndeletnicire în public nu a creat o aparenţă invincibilă că este competent în acest sens, caz în care căsătoria, în temeiul regulii că error communis facit jus, este valabilă.

Pe lângă aceste nulităţi exprese, în materie de căsătorie, sunt admisibile şi nulităţile virtuale, precum : lipsa de diferenţiere sexuală sau lipsa ofiţerului de stare civilă.

O a doua clasificare a nulităţilor are în vedere nulităţile relative şi nulităţile absolute, ca şi în dreptul comun.

Există totuşi unele deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Tot astfel, în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el numai de la data când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în toate cazurile, anularea căsătoriei nu are nici un efect (art. 2 alin. 2 C.fam.).

2.1. Cazuri de nulitate absolută

• Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială (art. 19 şi art. 4 C.fam.).

Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de bărbatul sau femeia care nu a împlinit 18 ani sau care nu a solicitat şi obţinut dispensa de vârstă.

Deşi, în acest caz, nulitatea este absolută, ea poate fi acoperită, dacă „între timp” cum dispune art. 20 C.fam. (până la rămânerea definitivă a hotărârii în desfiinţarea căsătoriei), survine una dintre următoarele împrejurări:

- soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o; - soţia a dat naştere unui copil; - soţia impuberă a rămas însărcinată. În cazul în care bărbatul nu avea vârsta cerută de lege pentru încheierea

căsătoriei, iar soţia a născut un copil sau a rămas însărcinată, nulitatea se acoperă şi în privinţa sa.

• Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19 şi art. 5 C.fam.). Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind apărat şi prin sancţionarea cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii. În ceea ce priveşte ipoteza anulării hotărârii declarative de moarte în timpul căsătoriei subsecvente a „soţului supravieţuitor”, potrivit art. 22 C.fam., se

CAPITOLUL V


61

menţine această a doua căsătorie, prima considerându-se desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.

Cererea de anulare a celei de-a doua căsătorii ar fi fără obiect numai în ipoteza în care prima căsătorie ar fi fost declarată nulă pentru un oricare alt motiv de nulitate prevăzut de lege1.

Acţiunea în nulitate poate fi intentată de orice persoană interesată, este imprescriptibilă şi nu e condiţionată de exercitarea acţiunii de divorţ2.

• Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi art. 6 C.fam). Căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă, precum şi între rude în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, este nulă absolut, fără a deosebi după cum rudenia este din căsătorie sau din afara acesteia. Mai mult, încheierea unei astfel de căsătorii constituie, conform prevederilor dreptului penal, infracţiunea de incest reglementată de art. 203 C.pen.

Sancţiunea care intervine sete nulitatea absolută, întrucât relaţiile sexuale între rude sunt prohibite din considerente de ordin moral şi biologic, interesul ocrotit fiind unul general, al întregii societăţi3.

• Căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie (art. 19 C.fam. şi art. 1 şi 50 alin.2 din Legea nr. 273/2004). Articolul 7 lit. a) C.fam. a fost modificat, implicit, de dispoziţiile art. 1 şi art. 50 din Legea nr. 273/2004. Dispoziţiile Codului familiei opreau încheierea căsătoriei între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi cel adoptat sau descendenţii acestuia, pe de altă parte. Sancţiunea încheierii unei astfel de căsătorii rezultă din prevederile art. 19 C.fam. şi este nulitatea absolută. Noua modificare legislativă stabileşte că adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului ca şi un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi obligaţiile izvorâte din filiaţie între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia încetează. Consecinţa logică ce se impune este aceea că este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator şi ascendenţii săi, pe de-o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, cât şi căsătoria între adoptat şi descendenţii săi, pe de-o parte, şi alte rude ale adoptatorului decât ascendenţii, pe de altă parte4.

• Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 şi art. 9 C.fam.). Căsătoria persoanelor alienate sau debile mintal este interzisă pentru motive de ordin biologic şi pentru faptul că acestea nu-şi pot exprima consimţământul în mod conştient. Căsătoria unei astfel de persoane este nulă absolut2, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate, legiuitorul nefăcând în acest sens nicio distincţie.

De asemenea, nu are importanţă dacă aceste persoane au fost sau nu puse sub interdicţie. Persoanele lipsite temporar de facultăţile mintale nu se pot căsători în intervalul de timp în care discernământul le lipseşte, întrucât nu pot

1 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 76/1993, în R.D. nr. 12/1993, p. 95; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1572/1995, în R.D.

nr. 3/1996, p. 85. 2 C.S.J., secţ.civ., dec. nr. 1602/1992, în R.D. nr. 8/1993, p. 10; C.S.J. secţ.civ., dec.nr. 1572/1995, în

Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 67-71. 3 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 115.

4 A se vedea l.P. Filipescu, A.l. Filipescu, Tratat..., op. cit„ p. 191.

CAPITOLUL V


62

exprima un consimţământ valabil (art. 19 C.fam.)1. Există deci o deosebire de tratament între situaţia persoanelor care sunt alienate sau debile mintal şi cea a persoanelor lipsite numai temporar de discernământ, în sensul că, în cazul primelor, interdicţia este absolută din motive de ordin biologic-social, iar în cazul celor din urmă acestea pot să se căsătorească, cu excepţia momentelor în care le lipseşte discernământul.

• Lipsa de solemnitate. Solemnitatea celebrării căsătoriei trasează demarcaţia formală între căsătorie şi concubinaj. Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai un element al solemnităţii cât şi atunci când solemnitatea lipseşte integral (art. 19 C.fam.)2.

Aşadar, ar fi nulă absolut căsătoria oficiată de o altă persoană decât ofiţerul de stare civilă (de notar, de exemplu), căsătoria încheiată fără participarea unuia sau a ambilor soţi, în lipsa martorilor sau în prezenţa unui singur martor, precum şi căsătoria a cărei încheiere nu a fost constatată de către ofiţerul de stare civilă.

• Lipsa de publicitate. Publicitatea,este o condiţie de formă distinctă de solemnitate, a cărei lipsă la încheierea căsătoriei duce tot la nulitatea absolută, potrivit art. 19 C.fam.

Condiţia publicităţii a fost impusă de legiuitor tocmai ca o garanţie în plus pentru respectarea celorlalte condiţii cerute de lege pentru valabilitatea căsătoriei. De aceea, vechea practică judecătorească şi doctrină juridică3 au considerat că lipsa publicităţii la încheierea căsătoriei va duce la nulitatea căsătoriei numai atunci când prin aceasta s-a urmărit şi s-a realizat încălcarea unor condiţii de fond cerute de lege. Această nulitate era acoperită prin existenţa unui act de căsătorie, efectuat chiar de un ofiţer de stare civilă necompetent, dar confirmat printr-o posesiune de stat de soţ legitim, adică printr-o publicitate posterioară.

Prin urmare, considerăm că, în prezent, clandestinitatea prin ea însăşi nu ar putea să ducă la nulitatea absolută a căsătoriei, decât în cazul în care prin aceasta s-au ascuns lipsuri esenţiale, de fond, la încheierea căsătoriei4.

• Necompetenţa ofiţerului de stare civilă. În ceea ce priveşte necompetenţa sa rationae materiae, acesta duce în mod indiscutabil la nulitatea absolută. Prin excepţie, în aplicarea principiului error communis facit jus, dacă atribuţiile specifice ofiţerului de stare civilă au fost exercitate în mod public, astfel încât s-a creat o stare de eroare comună şi invincibilă căsătoria nu va fi desfiinţată (art. 7 din Legea nr. 119/1996).

În concluzie, nulitatea absolută a căsătoriei determinată de necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă se acoperă în prezenţa cumulativă a două cerinţe:

- atribuţiile de ofiţer de stare civilă au fost exercitate în mod public; - soţii s-au aflat în eroare, având convingerea că persoana are într-

adevăr calitatea pretinsă.

1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 779/1981, cit. supra.

2 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 595/1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 99.

3 se vedea: M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 673; C. Hamangiu,

Codul civil adnotat, vol. I, Bucureşti, 1925. p. 205. 4 în acelaşi sens, /. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 92.

CAPITOLUL V


63

Cât priveşte necompetenţa personală şi necompetenţa teritorială a ofiţerului de stare civilă, majoritatea autorilor consideră că valabilitatea actului juridic al căsătoriei nu are de suferit1.

• Căsătoria fictivă. Sintagma „căsătorie fictivă” desemnează căsătoria încheiată în orice alt scop decât acela al întemeierii unei familii.

Condiţii necesare a fi îndeplinite cumulativ2 : - consimţământul exprimat la încheierea actului juridic nu reflectă voinţa

reală a persoanei; - scopul urmărit de unul sau de ambii viitori soţi este acela de a obţine

unele efecte secundare ale căsătoriei (căsătoria este doar un mijloc de a obţine anumite avantaje, iar nu însuşi obiectivul manifestării de voinţă).

Aşa cum s-a arătat în doctrină3, căsătoria fictivă poate fi analizată ca o lipsă de consimţământ la căsătorie, deoarece părţile nu şi-au exprimat un consimţământ valabil în vederea încheierii căsătoriei, ci numai unul formal, voinţa lor internă fiind cu totul alta, ceea ce duce la sancţiunea nulităţii absolute4.

Proba fictivităţii căsătoriei se poate face prin orice mijloc de probă. Invocarea acestui caz de nulitate a căsătoriei nu va putea fi făcută dacă între soţi, ulterior încheierii căsătoriei, s-au stabilit relaţii conjugale reale5.

• Lipsa diferenţierii sexuale. Inexistenţa acestei condiţii duce la nulitatea absolută a căsătoriei, fiind un caz de nulitate virtuală, dar recunoscut ca atare atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară. Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex este nulă; de asemenea, căsătoria persoanei al cărui sex nu este suficient precizat ori care suferă de malformaţii sub forma nediferenţierii sexuale6.

• Lipsa consimţământului (art. 19 şi art. 16 C.fam.). Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută atunci când este vorba de lipsa sa materială, cât şi atunci când este vorba de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale.

2.2. Cazurile de nulitate relativă Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor de

consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa. Art. 21 alin. 1 C.fam. prevede: „căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă”.

Eroarea – viciază consimţământul numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ.

Dolul – constituie motiv de nulitate relativă a căsătoriei dacă poartă asupra unor elemente determinante la încheierea căsătoriei.

1 Emese Florian, op.cit., p. 60; Al.Bacaci, C.Hageanu, V. Dumitrache, op.cit., p. 117.

2 Emese Florian, op.cit., p. 60-61.

3 I.P.Filipescu, Gh.Beleiu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în R.R.D. nr. 9/1971, p. 76-81.

4 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 2248/1973, în R.R.D. nr. 5/1974, p. 72.

5 Dacă dintr-o astfel de căsătorie au rezultat copii – ceea ce dovedeşte faptul convieţuirii soţilor – nulitatea

absolută pentru fictivitate nu mai poate fi pronunţată – Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 765/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 67. 6 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1196/1972, în C.D. , 1974, p. 199.

CAPITOLUL V


64

Violenţa – fizică sau morală, poate fonda acţiunea în anularea căsătoriei dacă faţă de gravitatea şi intensitatea actelor de constrângere exercitate, persoana s-a aflat în neputinţa de a se opune căsătoriei.

Nulitatea este relativă, s-a mai decis în practica judiciară1, şi în cazul încheierii unei căsătorii de către o persoană lipsită vremelnic de facultăţile mintale; nulitatea poate fi invocată numai de către cel indus în eroare pe calea unei acţiuni care trebuie formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 C.fam.

3. EFECTELE NULITĂŢILOR Nulitatea absolută sau relativă, odată stabilită prin actul instanţei,

generează acelaşi efect: desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum „soţii” nu ar fi fost nicicând căsătoriţi între ei.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre foştii soţi, nulitatea produce următoarele efecte: minorul care prin încheierea căsătoriei a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi nu a împlinit 18 ani până la desfiinţarea căsătoriei îşi pierde retroactiv deplinătatea capacităţii de exerciţiu; fiecare dintre soţi revine la numele purtat anterior căsătoriei; soarta bunurilor dobândite în timpul convieţuirii se determină potrivit dreptului comun ( la fel ca şi în cazul concubinilor); dreptul (şi obligaţia) reciproc la întreţinere nu este recunoscut; vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor (pentru ipoteza decesului unuia dintre soţi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în nulitatea sau anularea căsătoriei) nu există.

Art. 23 alin. 2 C.fam. instituie o excepţie, dispunând că desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar art. 24 alin. 2 C.fam. prevede că, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica dispoziţiile privitoare la divorţ.

Aceste prevederi prezintă interes din perspectiva art. 53 alin. 2 C.fam., în conformitate cu care copilul născut după declararea nulităţii căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, cu condiţia să fi fost conceput în timpul căsătoriei, iar mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie.

Instanţa de judecată, statuând asupra nulităţii căsătoriei, este obligată să dispună chiar şi din oficiu cu privire la încredinţarea copilului minor (de regulă unuia dintre părinţi sau, pentru motive temeinice, unei terţe persoane, cu consimţământul acesteia ori unei instituţii de ocrotire), precum şi cu privire la contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (art. 42 C.fam.)2.

Vocaţia succesorală între părinţi şi copii se menţine.

4. REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢILOR Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei se află

la îndemâna soţilor şi a oricărei alte persoane care justifică un interes. Un asemenea drept este recunoscut şi procurorului sau, incidental, în cadrul unui proces început, poate fi invocat chiar de instanţa de judecată din oficiu.

1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 152/1990, în V. Bogdănesu ş.a., Probleme de drept…, op. cit., p.158-160.

2 Trib.Suprem., secţ.civ., dec.nr. 22/1971, în C.D., 1971, p. 131.

CAPITOLUL V


65

Acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei nu poate fi pornită decât de acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin eroare, dol sau violenţă. Ea este prescriptibilă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau a dolului, potrivit art. 21 alin. 2 C.fam. Dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibil.

Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte constitutive şi sunt opozabile erga omnes. Ele îşi produc efectele de la data când s-a făcut menţiunea cuvenită pe marginea actului de căsătorie sau de la data când terţii au cunoscut desfiinţarea căsătoriei pe altă cale, înainte de a se face menţiunea (art. 39 alin. 2 C.fam.).

5. CĂSĂTORIA PUTATIVĂ Prin „căsătorie putativă” se înţelege acea căsătorie care, deşi nulă sau

anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei1 . Ea este reglementată în prevederile art. 23 alin.1 C.fam., conform cărora „soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.

Aşadar, pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile; - buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi. Buna-credinţă constă într-o eroare a unuia sau a ambilor soţi cu privire la

cauza nulităţii căsătoriei şi în convingerea deplină a soţilor (sau numai a unuia dintre ei), că încheie un act valabil din punct de vedere juridic. Ea trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei, cu alte cuvinte în momentul exprimării consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă, deoarece cauzele de nulitate se raportează la acest moment.

Efectele căsătoriei putative Căsătoria putativă îşi produce efectele în planul relaţiilor personale

precum şi al relaţiilor patrimoniale care au luat naştere prin încheierea actului juridic desfiinţat.

Când ambii soţi au fost de bună-credinţă, în ceea ce priveşte raporturile personale dintre aceştia, se disting următoarele efecte2:

- între soţi, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat nulitatea, a existat obligaţia de sprijin moral reciproc şi de fidelitate, încălcarea acesteia din urmă constituind adulter;

- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ, art. 24 alin. 1 C.fam. făcând trimitere la aceste dispoziţii numai în privinţa raporturilor patrimoniale, astfel că soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi va recăpăta numele avut anterior;


2 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 123.

CAPITOLUL V


66

- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru trecut această calitate;

- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de exerciţiu, dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată.

Cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi efectele sunt1: - împărţirea bunurilor comune se face potrivit dispoziţiilor din materia

divorţului; - obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în viitor, potrivit

prevederilor art. 41 alin. 2 şi 3 C.fam., care se aplică prin asemănare (art. 4 alin. 1 C.fam.);

- ambii soţi beneficiază de dreptul de moştenire dacă decesul celuilalt soţ a intervenit înainte de data la care hotărârea judecătorească prin care se declară nulitatea căsătoriei a rămas definitivă.

În situaţia în care numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, raportat la relaţiile personale, doar acesta va beneficia de derogarea creată de legiuitor. În privinţa raporturilor patrimoniale, s-a impus în literatura juridică2, opinia potrivit căreia se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ. Astfel, existenţa bunei-credinţe la unul dintre soţi este în măsură să justifice aplicarea regimului comunităţii cu privire la ambii soţi, înlăturând în întregime efectul retroactiv al desfiinţării actului juridic al căsătoriei.

De întreţinere şi de dreptul la moştenire va beneficia numai soţul de bună-credinţă.


1. Regimul şi clasificarea nulităţilor căsătoriei: __________________________________________________________

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Cazurile de nulitate absolută a căsătoriei:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________


2 Tr.Ionaşcu ş.a., Căsătoria în dreptul…, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 99; I.P.Filipescu, P.Anca,

O.Calmuschi, M.I.Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Ed.Academiei române, Bucureşti, 1981, p. 179.

CAPITOLUL V


67

3. Efectele şi regimul juridic al nulităţii căsătoriei: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Căsătoria putativă ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL VI

ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

68

CAPITOLUL VI ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI

1. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI Potrivit art. 37 alin. 1 C.fam., căsătoria încetează prin moartea sau prin

declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. În acest din urmă caz, potrivit art. 22 C.fam., dacă hotărârea de declarare a morţii este anulată, iar între timp soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, prima căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii. Dar, dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă (a ştiut că cel declarat mort se află în viaţă), noua căsătorie este încheiată prin fraudă şi conform art. 5 C.fam. este lovită de nulitate absolută.

Efectele încetării căsătoriei sunt următoarele: a) Soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ îl

menţine şi după încetarea căsătoriei1. Practica judecătorească a decis să soţul supravieţuitor poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ2.

b) Dacă soţul supravieţuitor nu a împlinit vârsta de 18 ani, îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie.

c) Comunitatea de bunuri a soţilor încetează. Partea din bunurile comune care aparţine soţului decedat formează masa succesorală şi se va deferi moştenitorilor. Soţul supravieţuitor are chemare la moştenire, conform prevederilor Legii nr. 319/1944.

d) Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă, potrivit art. 98 alin. 2 C.fam.

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).

2. DESFACEREA CĂSĂTORIEI 2.1. Noţiune. Consideraţii generale Spre deosebire de încetarea căsătoriei, care are la bază cauze naturale

şi obiective, desfacerea căsătoriei prin divorţ se poate produce numai în timpul vieţii soţilor, în anumite condiţii pe care legiuitorul le-a stabilit în articolele 37 şi 38 C.fam.

Codul familiei consacră instituţiei Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44, dispoziţiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la „ despărţenie”, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

Cu privire la divorţ există mai multe concepţii, respectiv:

a) Sistemul divorţului - remediu. Potrivit unei asemenea concepţii, divorţul intervine în cazul imposibilităţii continuării căsătoriei, indiferent dacă această

1 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1396/1963, în C.D., 1963, p. 151-153,

2 C.Bârsan, notă la dec.civ. nr. 755/1968 a Trib.Suprem, în R.R.D. nr. 5/1969, p. 143-147.

CAPITOLUL VI


69

situaţie este imputabilă sau nu vreunuia dintre soţi. Divorţul apare ca un remediu al unei situaţii ce nu mai poate continua.

b) Concepţia divorţului - sancţiune. Divorţul, în această concepţie, este o sancţiune pentru culpa unuia dintre soţi. El se pronunţă împotriva soţului culpabil, la cererea celui inocent. în cazul în care ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, divorţul se va pronunţa din vina amândurora. El nu va putea fi acordat dacă este cerut de soţul exclusiv culpabil.

c) Sistemul sau concepţia mixtă a divorţului remediu - sancţiune. Această teorie îmbină elementele din primele două concepţii prezentate; fie se consideră divorţul ca fiind întotdeauna un remediu însă, în multe cazuri, având la bază şi culpa unuia sau a ambilor soţi, fie că divorţul este privit ca sancţiune, dar poate fi şi un remediu. Se observă că, în ambele ipoteze, se are în vedere culpa, care prezumă o sancţiune, fără să se ignore faptul că, în acelaşi timp, ipso facto, divorţul este şi un remediu, fiind mijlocul de a pune capăt unei situaţii ce nu mai poate dura1.

În prima variantă a Codului familiei, conform prevederilor art. 38, divorţul reprezenta mijlocul de desfacere a căsătoriei, pentru motive temeinice, care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei. Din acelaşi articol rezulta că divorţul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească; chiar în situaţia când divorţul are la bază acordul soţilor (art. 38 alin. 2 C.fam.), instanţa de judecată este aceea care-l pronunţă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale.

Urmare a modificărilor aduse Codului Familiei prin legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea solutionarii proceselor2, actualmente divorţul se poate pronunţa fie urmare a acordului soţilor, fie la cererea unuia dintre ei, atunci cand, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibilă sau când starea de sanatate a soţului reclamant face imposibila continuarea casatoriei

Sintetizând, pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

1) existenţa unor „motive temeinice”, pe care instanţa de judecată este chemată a le aprecia cu atenţie, în funcţie de situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii;

2) vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, urmare tocmai a acelor „motive temeinice”;

3) imposibilitatea continuării căsătoriei. Soţii care vor să divorţeze prin acord au la îndemână două posibilităţi: să

se adreseze instanţei judecătoreşti sau să se adreseze ofiţerului de stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor.

În situaţia existenţei acordului soţilor, divorţul poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie. Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.3

1 A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 187-188.

2 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010

3 În reglementarea mai veche, se cereau a fi întrunite, cumulativ, două condiţii: până la data cererii de

divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie

http://www.dreptonline.ro/monitorul_oficial/monitor_oficial.php?id_monitor=7849

CAPITOLUL VI


70

Elementul esenţial este consimţământul soţilor, fapt evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 617 alin 3 C.proc.civ.: „în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 1 C.fam., instanţa va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi”.

2.2. Divorţul prin acord în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public

Condiţii Soţii se pot adresa ofiţerului de stare civilă sau notarului public dacă sunt

de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi. Procedura Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau

notarul public înregistreaza cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ.

La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public, eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

Soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public, emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale de mai sus, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public, respinge cererea de divorţ.

Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau, după caz, notarul public, nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

Formalităţi Când cererea de divorţ este depusă la primaria unde s-a încheiat

căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la

CAPITOLUL VI


71

primaria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

2.3. Motivele de divorţ Legiuitorul, nefăcând o enumerare a motivelor de divorţ, instanţele

judecătoreşti sunt cele care, în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul administrat, vor aprecia temeinicia motivelor invocate. Acestea trebuie să implice o anumită gravitate şi durată a neînţelegerilor dintre soţi.

În practica judiciară au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divorţ:

- refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal1;

- infidelitatea unuia dintre soţi2; - atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în

acte de violenţă şi alte asemenea manifestări, ori care are drept consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei3;

- nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare a raporturilor intime dintre soţi;

- existenţa unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soţi, dacă se stabileşte că manifestările bolii sunt din ce în ce mai dese şi de natură să justifice refuzul soţului reclamant de a mai coabita cu soţul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă4.

2.4. Procedura divorţului Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are caracter strict personal, deci

fie că cererea este fondată pe motive temeinice, fie că se întemeiază pe acordul soţilor, poate fi valorificat exclusiv de către soţi.

Nici creditorii şi nici moştenitorii nu pot intenta sau continua acţiunea de divorţ. În temeiul dispoziţiilor art. 45 C.proc.civ., nici procurorul nu are calitatea intentării unei astfel de acţiuni, dar el poate interveni în instanţă, în orice fază a procesului mai ales în situaţia existenţei copiilor minori, pentru apărarea intereselor acestora.

Soţul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdicţie, va putea intenta acţiunea în momentele de luciditate, în timp ce soţul alienat sau debil mintal, pus sub interdicţie, va putea figura ca pârât în procesul de divorţ, prin tutorele său5.

Alături de menţiunile general-obligatorii pentru orice cerere de chemare în judecată indicate de art. 112 C.proc.civ., în cererea de divorţ trebuie să se facă arătarea numelui copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au aceeaşi situaţie legală (de exemplu, minorul adoptat de ambii soţi), iar dacă nu sunt copii minori, se va face o precizare expresă în acest sens (art. 612 C.proc.civ.). Se

1 Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, modificată prin dec.de îndrumare nr. 10 din

28 decembrie 1974, în C.D., 1970, p. 46 şi R.R.D. nr. 4/1975, p. 40. 2 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1084/1969, în R.R.D. nr. 12/1969, p. 172-174.

3 Trib.Suprem, dec.civ. nr. 1823 din 29 octombrie 1971, C.D., 1973, p. 143.

4 Trib.mun.Bucureşti, dec.civ. nr. 561 din 1968, în R.R.D. nr. 11/1969, p. 173-174. Îmbolnăvirea gravă a

unui soţ nu duce, prin sine însuşi, la desfacerea căsătoriei (Trib. Suprem, dec.civ. nr. 716/1989, în R.D. nr. 3/1990, p. 65) 5 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 132.

CAPITOLUL VI


72

vor anexa cererii, certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori în copii legalizate.

Cererea principală (desfacerea căsătoriei) poate fi însoţită de unele cereri accesorii, a căror soluţionare depinde de rezolvarea dată în cererea principală. O parte din aceste cereri accesorii sunt obligatorii, urmând ca instanţa să se pronunţe chiar dacă părţile nu au solicitat în mod expres acest lucru. Sunt asemenea cereri, cele privitoare la: încredinţarea copiilor minori ai soţilor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau unei terţe persoane; stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor (art. 42 alin. 1 C.fam.); chestiunea numelui comun al soţilor după desfacerea căsătoriei (art. 40 C.fam.).

Pe lângă acestea, există şi cereri accesorii facultative care vor fi abordate de instanţă numai în prezenţa solicitării exprese a cel puţin uneia din părţi, precum: stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea soţului aflat în nevoie (art. 41 alin. 2 şi art. 86 C.fam.); partajarea bunurilor comune soţilor (art. 36 C.fam.); atribuirea locuinţei domiciliu conjugal. Toate aceste din urmă pretenţii vor putea fi valorificate şi în cadrul unui proces separat, ulterior desfacerii căsătoriei.

Soţul pârât poate formula, şi el, cerere reconvenţională în cazul în care consideră că soţul reclamant, sau că şi acesta, se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie, pe care o poate introduce până la prima zi de înfăţişare. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest moment, el va fi decăzut din dreptul de a o mai introduce, cu excepţia situaţiei în care se invocă fapte imputabile soţului reclamant petrecute după prima zi de înfăţişare, caz în care va putea formula cererea reconvenţională până la încheierea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă (art. 608 C.proc.civ.) sau, dacă cererea principală se află deja în apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanţa învestită cu judecarea apelului (art. 609 C.proc.civ.). În consecinţă, în cazul în care soţul pârât doreşte să ceară şi el desfacerea căsătoriei el nu are de ales între acţiunea directă şi cererea reconvenţională, fiind obligat a folosi ultima cale1.

Dacă instanţa, analizând probatoriul administrat, constată existenţa numai a culpei reclamantului şi dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, acţiunea reclamantului urmează să fie respinsă2. Conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă, însă, soţii nu au avut un domiciliu comun sau, dacă, la data introducerii cererii de divorţ, nici unul dintre soţi nu mai domiciliază în circumscripţia instanţei în care au avut ultimul domiciliu comun, competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu mai are domiciliul în ţară sau dacă reclamantul dovedeşte că a făcut toate demersurile, însă fără succes, pentru aflarea domiciliului pârâtului, competenţa va reveni instanţei de la domiciliul reclamantului.

Rationae materiae, instanţa competentă este judecătoria. Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare va fi prezentată

personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612 alin. 3 şi 4 1 Trib.Braşov, dec.civ. nr. 42/1950, în J.N. nr. 4/1951, p. 537 cu notă de I.Stoenescu.

2 Trib.Suprem., col.civ., dec.nr. 374/1956, în C.D., vol. I, p. 388; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1928/1983,

în R.R.D. nr. 7/1984, p. 60

CAPITOLUL VI


73

C.proc.civ.). Primind cererea, preşedintele judecătoriei va da sfaturi de împăcare, iar dacă soţul stăruie în demersul său va fixa termen pentru judecarea cauzei (art. 613 C.proc.civ.).

În faţa instanţei de fond, judecătorul va stărui pentru soluţionarea divorţului prin înţelegerea părţilor. În cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea părţilor. După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea divorţului prin mediere.

Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul sedinţei de informare. Aceste prevederi nu sunt aplicabile în cazul în care părţile au încercat soluţionarea divorţului prin mediere anterior introducerii acţiunii.

În cazul divorţului prin acordul soţilor, preşedintele judecătoriei, primind

cererea, verifică existenţa consimţământului soţilor, după care fixează un termen în camera de consiliu(art. 6131 alin. 2 C.proc.civ.)1.

De regulă, când soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, tot ei se înţeleg şi cu privire la soluţionarea cererilor accesorii divorţului. În acest sens, art. 6131 alin. 1 şi 3 C.proc.civ. prevede că soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului, respectiv cele referitoare la numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea căsătoriei şi, când este cazul, cu privire la încredinţarea copiilor minori şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi de pregătire profesională a copiilor. În cazul în care, deşi soţii consimt la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă, nu se înţeleg cu privire la numele pe care-l vor purta după divorţ, la pensia de întreţinere sau la atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune administrarea probelor prevăzute de lege pentru a soluţiona aceste cereri accesorii.

Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorţului, potrivit

dispoziţiilor art. 614 C.proc.civ., părţile au obligaţia de a se prezenta personal în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin avocat. Însă, avocatul doar asistă partea în proces, nu o poate reprezenta. Regula se aplică numai pentru instanţa de fond, la judecarea căilor de atac soţii vor putea să-şi exercite drepturile exclusiv prin mandatari.

În mod excepţional, reprezentarea este permisă în următoarele situaţii limitativ stabilite prin art. 614 C.proc.civ.:

a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă; c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie; d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate. Conform art. 616 C.proc.civ., lipsa nejustificată a reclamantului din divorţ,

la oricare din termenele de judecată, în primă instanţă, atrage respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută, indiferent dacă soţul pârât a fost sau nu

1 Iniţial, fusese prevăzut un termen minim de 2 luni.

CAPITOLUL VI


74

prezent1. De asemenea, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de divorţ urmează a fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619 alin.2 C.proc.civ.); sancţiunea nu este aplicabilă decât în limitele strict determinate prin textul legal, astfel încât apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 616 alin. 3 C.proc.civ.).

Pentru situaţia divorţului având la bază consimţământul soţilor, se deduce implicit din cuprinsul prevederilor art. 6131 alin. 2 C. Proc.civ., că prezenţa ambilor este obligatorie la termenul fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă2.

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică (art. 615 C.proc.civ.), însă legiuitorul oferă posibilitatea instanţei să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. Divorţul în baza înţelegerii părilor se judecă în cmera de consiliu. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

Mijloacele de probă admisibile în acţiunea de divorţ prezintă un regim juridic specific, derogatoriu de la dreptul comun.

Potrivit dispoziţiilor art. 612 alin. 6 C.proc.civ., proba interogatoriului nu putea fi primită în dovedirea motivelor de divorţ3, dar se poate recurge la interogatoriu în combaterea motivelor de divorţ, precum şi în dovedirea cererilor accesorii divorţului.

Dacă, în principiu, dreptul comun nu îngăduie audierea ca martori a rudelor şi a afinilor până la gradul trei inclusiv, în procesele de divorţ persoanele amintite pot fi ascultate ca martori, cu excepţia descendenţilor părţilor (art. 190 C.proc.civ.).

Pe durata procesului de divorţ, mai ales atunci când durează un timp mai îndelungat, în special cu scopul ocrotirii intereselor copiilor, instanţa poate dispune pe calea procedurală ordonanţei preşedinţiale măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosinţa locuinţei comune (art. 6132 C.proc.civ.).

Măsurile ordonate în aceste condiţii au caracter provizoriu, în sensul că durează doar până la soluţionarea procesului de divorţ, hotărârea finală, dată în acţiunea de divorţ, desfiinţându-le în mod implicit4.

Hotărârea de divorţ va conţine, înainte de toate, o statuare privind soarta căsătoriei, fie în sensul respingerii cererii de divorţ, fie în sensul admiterii acesteia. Dacă există motive temeinice (art. 38 C.fam.) cererea va fi admisă, iar căsătoria desfăcută, fie din vina soţului pârât, dacă se dovedeşte că a fost exclusiv răspunzător de destrămarea relaţiilor de căsătorie, fie din vina ambilor soţi, dacă şi reclamantului îi revine o parte din vină.

1 Pentru soluţia suspendării judecăţii potrivit art. 242 pct. 2, C.proc.civ. dacă nici una din părţile legal citate

nu se înfăţişează; I.Leş, Proceduri civile speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 116. 2 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 135.

3 Prin dec. nr. 696 din 30.10.2007 a Curţii Constituţionale, acest art. a fost declarat neconstituţional,

apreciindu-se că nu există un motiv obiectiv pentru care să se împiedice accesul soţului reclamant la acest mijloc de probă. 4 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1717/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 58. Ceea ce nu înseamnă că instanţa

de divorţ n-ar fi îndreptăţită să adopte în privinţa cererilor accesorii amintite soluţii ce coincid cu sensul măsurilor vremelnice.

CAPITOLUL VI


75

Legislaţia noastră permite însă şi desfacerea căsătoriei fără indicarea vinovăţiei unuia sau ambilor soţi. Astfel, potrivit art. 617 alin.3 C.proc.civ., în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 C.fam. (divorţul prin acordul părţilor), instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.

Acţiunea de divorţ se mai poate „stinge”, arată legiuitorul (art. 618 alin. 2 C.proc.civ.) prin împăcarea părţilor. Instanţa va putea lua act de această împăcare în oricare fază a procesului, chiar şi pe parcursul căilor de atac şi indiferent dacă apelul sau recursul au fost sau nu timbrate potrivit legii. În acest caz, reclamantul va putea ulterior, introduce o nouă acţiune de divorţ prin care va putea invoca atât motive intervenite ulterior împăcării părţilor, cât şi cele anterioare acestui moment (art. 618 alin. ultim C.proc.civ.).

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Oricum, renunţarea reclamantului nu produce nici un efect asupra cererii pârâtului (art. 618 alin. 1 C.proc.civ.).

Potrivit dispoziţiilor art. 617 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta. În ceea ce priveşte divorţul prin consimţământul ambilor soţi, hotărârea va fi de asemenea nemotivată dar fără vreo manifestare de voinţă a părţilor, ţinând seama de temeiul acestui tip de divorţ.

Împotriva hotărârii de divorţ se pot exercita apelul şi recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. 1 C.proc.civ.). Divorţul pronunţat în termenul dispoziţiilor art. 6131 C.proc.civ. nu este supus nici unei căi de atac, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă (art. 619 alin. 4 C.proc.civ.).

Hotărârea de divorţ se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.

Data desfacerii căsătoriei Căsătoria este desfăcută din ziua când hotarârea prin care s-a pronunţat

divorţul a rămas irevocabilă, respectiv pe data eliberării certificatului de divorţ. Deoarece în privinţa statutului civil al persoanei hotărârea judecătorească

are efect constitutiv erga omnes1, faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ pe marginea actului de căsătorie ori de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.

2.5. Efectele desfacerii căsătoriei A. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi Odată cu divorţul, fiecare dintre soţi îşi va relua numele avut înainte de

încheierea căsătoriei (art. 40 alin. 3 C.fam.). Acesta poate fi numele său de familie, al adoptatorului dacă a fost adoptat sau numele de familie al fostului soţ, dacă, urmare a unei căsătorii anterioare, a păstrat acel nume2. 1 D.Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 80.

2 Trib.Cluj, dec.civ. nr. 1339/1961, în J.N. nr. 5/1963, p. 134, cu notă de I.Cioceanu; Trib.Suprem, secţ.civ.,

dec.nr. 1398/1963, în J.N. nr. 7/1964, p. 163.

CAPITOLUL VI


76

Există însă posibilitatea ca soţul care şi-a schimbat numele să-şi păstreze numele dobândit la încheierea căsătoriei fie ca rezultat al înţelegerii soţilor, acord de care instanţa judecătorească va lua act (art. 40 alin. 1 şi 2 C.fam.), fie urmare a hotărârii instanţei, atunci când există motive temeinice care să justifice păstrarea numelui, în condiţiile opoziţiei celuilalt soţ. În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat la încheierea căsătoriei, numele avut anterior, la divorţ situaţia va rămâne neschimbată. Obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, precum şi cea de a locui împreună încetează odată cu desfacerea căsătoriei.

Capacitatea de exerciţiu dobândită de soţul minor prin căsătorie se păstrează, chiar dacă la data divorţului el nu împlinise 18 ani.

Divorţul, de asemenea, nu are nici o influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia1.

B. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi Comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor

comune În cazul în care locuinţa poate fi împărţită între foştii soţi cu respectarea

normelor legale, dacă se asigură funcţionalitatea şi ţinând seama de atitudinea foştilor soţi, se va proceda ca atare2. Atunci când între soţi nu intervine nici o învoială, instanţele de judecată sunt chemate să dispună căruia dintre soţi urmează a i se atribui locuinţa.

Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi de sprijin material încetează, ca urmare a desfacerii căsătoriei. Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează, dar ia naştere, în anumite condiţii, obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi. Dreptul la moştenire, pe care soţul supravieţuitor îl are potrivit Legii nr. 319/1944, se pierde.

C. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii. Încredinţarea copiilor minori. Prin hotărârea de divorţ, aşa cum rezultă din prevederile art. 42 C.fam.,

instanţa de judecată este obligată să se pronunţe şi asupra încredinţării copiilor minori spre creştere şi educare, în funcţie de interesul copiilor, fie unuia dintre părinţi, fie, în mod excepţional3, unei terţe persoane sau familii, cu consimţământul acesteia, ori unei instituţii de ocrotire.

Soţii se pot învoi în legătură cu încredinţarea copiilor minori, însă, potrivit prevederilor art. 42 alin. 4 C.fam., învoiala lor va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată. Instanţa va trebui să asculte părinţii şi autoritatea tutelară şi pe copiii minori, dacă au împlinit vârsta de 10 ani (art. 42 alin. 1 C.fam.).

Cu privire la măsura încredinţării copilului se poate reveni oricând, dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au justificat-o. Instanţa de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţi, a copilului - dacă a împlinit 14 ani, a autorităţii tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, ori la solicitarea procurorului în baza art.


2 Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1975 (pct.8), în C.D., 1975, p. 28 şi urm.; Plenul Trib.

Suprem, dec.de îndrumare nr. 5/1969, (pct.5) în C.D., 1969, p. 17 şi urm. 3 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 421/1977, în C.D., 1977, p. 128.

CAPITOLUL VI


77

45 C.proc.civ., va putea dispune reîncredinţarea copilului spre creştere şi educare, dacă interesele actuale ale minorului reclamă o astfel de schimbare1.

Exercitarea ocrotirii părinteşti De regulă, la desfacerea căsătoriei, copiii minori sunt încredinţaţi unuia

dintre părinţi, care potrivit art. 43 alin. 1 C.fam. exercită faţă de ei drepturile părinteşti. Celălalt părinte deţine dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (art. 43 alin. 3 C.fam.).

În ceea ce priveşte copilul aflat în dificultate şi faţă de care s-a luat măsura încredinţării sau a plasamentului său, unei persoane, unei familii sau unei instituţii, părinţii pot să păstreze legături personale cu minorul, cu respectarea condiţiilor stabilite de lege.

D. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii. Dispunând desfacerea căsătoriei, instanţa de divorţ este obligată să

stabilească contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională (art. 42 alin. 3 C.fam.).

Părinţii vor putea conveni şi cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de creştere şi educare a copilului, însă învoiala lor trebuie încuviinţată de instanţa de judecată, care va veghea ca sumele stabilite să corespundă nevoilor reale ale minorului. Dacă nevoile copilului minor sau posibilităţile materiale ale părinţilor s-au schimbat, instanţa poate stabili, printr-o nouă hotărâre judecătorească o altă contribuţie de întreţinere2.

Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la bunurile copilului şi actele sale patrimoniale se face, astfel cum rezultă din art. 43 alin. 1 C.fam., de către părintele căruia copilul i-a fost încredinţat. Dacă, însă, el a fost încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va trebui să stabilească care dintre părinţi îi va administra bunurile şi-l va reprezenta sau îi va încuviinţa actele juridice (art. 43 alin. 2 C.fam.).

Alocaţia de stat pentru copii Legea privind alocaţia de stat pentru copii nr. 61/19933 stabileşte dreptul

tuturor copiilor în vârstă de până la 18 ani, fără discriminare4, de a beneficia de alocaţie de stat, ca formă de ocrotire a statului (art. 1 alin. 1 şi 2). Tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursurile învăţământului liceal sau profesional, organizate în condiţiile legii, beneficiază de alocaţii de stat până la terminarea acestora (art. alin. 3).

1 C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 2447/1993, în Buletinul Jurisprudenţei, 1993, p. 110.


3 Republicată în M.Of. nr. 56 din 8 februarie 1999 şi modificată şi completată prin O.U.G. nr. 44/2006

4 Prin Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, Curtea Constituţională a dispus admiterea excepţiei de

neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. 2 şi ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 61/1993 (în redactarea anterioară O.U.G. nr. 44/2006), constatând că prin condiţionarea acordării alocaţiei de faptul frecventării de către copilul de vârstă şcolară cel puţin a învăţământului general obligatoriu, respectiv nealocarea alocaţiei în cazul copilului aflat într-o instituţie de ocrotire a statului, sunt contrare prevederilor art. 49 alin. 2 din Constituţie, republicată, conform cărora statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau cu handicap, ca expresie a regimului special de protecţie şi asistenţă în realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor, fără nicio discriminare sau condiţionare.

CAPITOLUL VI


78

Tânărul aflat în continuarea studiilor liceale sau profesionale şi care repetă anul şcolar nu beneficiază de alocaţie de stat, afară de cazul în care repetă din motive de sănătate, dovedite cu certificat medical (art. 1 alin. 4 din Legea nr. 61/1993, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 44/2006).

Titularul dreptului la alocaţia de stat este copilul, stabileşte art. 3 alin. 2 din Legea nr. 61/1993, şi se plăteşte ocrotitorului său legal, după cum se arată în cuprinsul art. 4 din aceeaşi lege, în funcţie de situaţia concretă fie unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora sau, în caz de neînţelegeri, potrivit deciziei autorităţii tutelare, fie aceluia dintre părinţi la care s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească, domiciliul copilului sau căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare, fie tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial, inclusiv asistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei.

După ce titularul dreptului la alocaţia de stat împlineşte 14 ani, plata va putea fi făcută direct acestuia, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

În cazul divorţului părinţilor, plata alocaţiei de stat se va face părintelui sau persoanei, ori instituţiei la care s-a hotărât încredinţarea copilului spre creştere şi educare.

Practica judiciară1 a admis şi cererea formulată pe calea procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale, accesorie divorţului (art. 613 C.proc.civ.), de obligarea părintelui care a încasat alocaţia de stat pentru copil s-o remită părintelui în îngrijirea căruia se află minorul.


1. Încetarea căsătoriei:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

1 Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 10/1974, citată.

CAPITOLUL VI


79

________________________________________________________________

________________________________________________________________

2. Desfacerea căsătoriei: noţiuni generale, motive de divorţ

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

3. Procedura divorţului:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

4. Efectele desfacerii căsătoriei:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

CAPITOLUL VII

RUDENIA ŞI AFINITATEA

80

CAPITOLUL VII RUDENIA ŞI AFINITATEA 1. RUDENIA Articolul 45 C.fam. defineşte rudenia firească ca fiind legătura care se

bazează pe descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Alături de această formă a rudeniei, bazată pe legătura de sânge dintre două persoane, există şi rudenia civilă fundamentată pe actul juridic al adopţiei şi constând în legătura izvorâtă din adopţie între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte.

O altă clasificare a rudeniei se face după linia de rudenie în: - rudenia în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei

persoane din alta, fie în mod direct, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod indirect, în sensul că între persoanele respective există un şir neîntrerupt de naşteri (ex.:bunic-nepot);

- rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (ex.: rudenia dintre fraţi, veri primari, etc.).

Rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor, poate fi:

- rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboară (de ex.: copil – părinţi – bunici);

- rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea (de ex.: părinţi – copil – nepot).

Rudenia firească (de sânge) se mai poate clasifica în: - rudenie din căsătorie, aceea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie; - rudenie din afara căsătoriei, aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în

afara căsătoriei. Nu se poate face confuzie între noţiunea de familie şi cea de rudenie,

întrucât, pe de o parte, noţiunea de familie este diferită, mai ales în legislaţia extrinsecă şi, în cadrul ei, o persoană poate avea calitatea de soţ, rudă sau afin, iar de cealaltă parte, rudenia poate izvorî din căsătorie sau din afara ei şi constituie numai unul dintre izvoarele relaţiilor de familie1.

Dreptul nostru acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie şi aceleia din afara căsătoriei. Astfel, potrivit art. 63 C.fam., copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are, faţă de părintele său şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie legală ca a copilului din căsătorie. În acelaşi sens Constituţia României prevede în art. 48 pct. 3 norma potrivit căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.

1.1. Gradele, întinderea şi efectele rudeniei. Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care

stabilesc întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane.


CAPITOLUL VII


81

Potrivit art. 46 C.fam., gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă după numărul naşterilor, fiul fiind aşadar ruda de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul doi ş.a.m.d., iar în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul de rudenie se stabileşte, astfel că fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari sunt rude de gradul patru, etc.

Stabilirea gradelor de rudenie şi deci a întinderii rudeniei este importantă întrucât adesea, legiuitorul condiţionează producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi. Asemenea reglementări se găsesc atât în dreptul familiei, cât şi în alte ramuri de drept.

Exemple: • căsătoria este oprită între rudele în linie colaterală, până la gradul patru

inclusiv (art. 6 C.fam.); • obligaţia de întreţinere există între anumite rude apropiate, prevăzute de

lege (art. 86 C.fam.); • curatela poate fi instituită la cererea rudelor (art. 154 C.fam.); • în materie succesorală, vocaţia succesorală există pentru descendenţi,

ascendenţi şi rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art. 659 şi urm. C.civ.);

• abţinerea şi recuzarea judecătorilor sau a experţilor se poate face pe motiv că sunt rude cu părţile (art. 27, 28 şi 204 din C.proc.civ.);

• cauză de nepedepsire (de ex., în cazul infracţiunii prevăzute de art. 262 C.pen., nedenunţarea unor infracţiuni sau a tăinuirii prevăzută de art. 221 C.pen.).

1.2. Dovada şi durata rudeniei Mijloacele de probă ale rudeniei fireşti diferă în raport cu interesul urmărit

prin dovedirea rudeniei2. a) Când se urmăresc efecte de stare civilă dovada rudeniei se face, în

principiu, cu actele de stare civilă (art. 22 din Decretul nr. 31/1954); De la această regulă există şi excepţii, respectiv situaţii când starea civilă

se poate dovedi cu orice mijloc de probă. Astfel, reconstituirea sau întocmirea în anumite situaţii3 a actelor de stare civilă se poate face şi pe baza altor mijloace de probă. De asemenea, când dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul de naştere ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naştere în privinţa filiaţiei faţă de mamă, dovada acesteia, în faţa instanţei judecătoreşti, se poate face prin orice mijloc de probă (art. 50 C.fam.).

b) Când se urmăresc altfel de efecte, de regulă, patrimoniale, dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă. Exemple:

- în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei ce vor să se căsătorească (art. 6 şi 7 C.fam.)4; 2 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 274.

3 Art. 52 şi urm. Din Legea nr. 119/1996 şi art. 24 din Decretul nr. 31/1954.

4 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1911/1079, în C.D., 1979, p. 161.

CAPITOLUL VII


82

- în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute de art. 86 C.fam.;

- în cazul nedemnităţii succesorale, când nedenunţarea omorului se consideră scuzabilă între anumite rude (art. 656 C.civ.);

- în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude; - în cazul înlăturării martorilor pentru existenţa rudeniei între ei şi o parte

din proces (art. 189 – 190 C.proc.civ.); - la recuzarea judecătorilor sau a experţilor pentru că sunt rude cu părţile

(art. 27, 28 şi 204 C.proc.civ.), etc. Chiar şi în aceste cazuri, care au în principiu natură patrimonială, dovada

statutului civil al unei persoane se face în primul rând prin actele de stare civilă5. În principiu, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită. Durata

rudeniei de sânge este permanentă, în timp ce rudenia bazată pe adopţie, durează atâta timp cât fiinţează actul juridic al adopţiei6.

2. AFINITATEA Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin

noţiunea de afinitate. Între soţi nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii „constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind raporturi specifice de căsătorie”7.

Întrucât legea nu dispune, regulile privind felurile rudeniei fireşti şi stabilirea gradului acesteia se aplică, prin asemănare, şi afinităţii8. În consecinţă, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ şi în acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale.

Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea există numai în măsura în care acestea sunt legalmente stabilite. Astfel, afinitatea durează până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a generat-o. Cu toate acestea, în condiţiile prevăzute de lege, unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine. Bunăoară, obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg reglementată de art. 87 C.fam., dăinuieşte chiar după desfacerea căsătoriei9.

Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.

Probleme mai deosebite pot să apară în practică datorită dezvoltării şi în ţara noastră a procreării medicale asistate. în condiţiile în care, de lege lata, nu există o reglementare în domeniu, stabilirea maternităţii poate fi dificilă atunci când, prelevând materialul genetic (ovul) de la o femeie - mamă donatoare - şi folosind fecundarea in vitro, embrionul format este implantat unei alte femei - mamă purtătoare10.

5 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 234/1986 în R.R.D. nr. 10/1986, p. 73.


7 N.Grecu, Afinitatea – instituţie a dreptului familiei, în R.D. nr. 10-11/1995, p. 79.



10 A se vedea V. Dobozi, l.G. Lupan, I. Apetrei (II), Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, Dreptul

nr. 9/2001, p. 41 şi urm.

CAPITOLUL VII


83

În cazurile anume prevăzute de lege, afinitatea produce efecte juridice. Exemple:

- în materie de nedemnitate succesorală (art. 656 C.civ.); - în materie de recuzare a judecătorilor (art. 27-28 C.proc.civ.); - în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 C.proc.civ.); - în materia martorilor (art. 189-190 C.proc.civ.); - în materia societăţilor comerciale (Legea nr. 31 din 1990). - art. 17 al Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de

avocat reglementează un efect al afinităţii. Conform textului, profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul sau ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste interdicţii sunt de strictă interpretare11 şi nu pot fi extinse, în temeiul principiului ubi eadem est ratio idemjus, la situaţii asemănătoare, cum este, de exemplu, cea în care soţul fratelui sau al surorii soţului avocatului deţine funcţia de magistrat12. Aceste persoane nu sunt afini ai avocatului şi nici rude, fiind doar afini ai soţului avocatului. Ca atare, nefiind expres prevăzută în lege, interdicţia nu se extinde şi la aceste persoane .


1. Rudenia:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

2. Afinitatea:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

11

A se vedea: Gh. Beleiu, Dreptul civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 262-268; M. Mureşan, Drept civil. Persoanele (note de curs), Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1992, p. 13-16. 12

A se vedea E. Lipcanu, Cu privire la noţiunea de afinitate în contextul Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Dreptul nr. 12/1995, p. 31-32.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

84

CAPITOLUL VIII FILIAŢIA 1. NOŢIUNE Filiaţia poate fi definită fie ca şirul descendenţei unei persoane, una din

alta, fie ca legătura directă dintre părinţi şi copii1. Privită în raport cu mama, filiaţia poartă denumirea de maternitate şi are

la bază faptul naşterii, iar în raport cu tatăl, aceea de paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei.

Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

2. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ Cum filiaţia faţă de mamă are la bază faptul uşor de stabilit al naşterii,

stabilirea ei nu ridică atâtea probleme ca filiaţia faţă de tată. Certitudinea maternităţii este exprimată prin adagiul latin „mater in iure semper certa est”.

Elementele de stabilire a maternităţii sunt prevăzute în art.47 C.fam.: ”faptul naşterii” şi „identitatea copilului”.

Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi hotărâre judecătorească.

2.1. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere Potrivit art. 51 C.fam., starea civilă a copilului nu poate fi contestată atâta

timp cât el foloseşte o stare civilă conformă cu certificatul de naştere. Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere,

puterea doveditoare a acestuia este absolută şi nu este admisă nici o acţiune în reclamaţie de maternitate sau în contestare de maternitate. În concluzie, art. 51 C.fam. instituie o prezumţie absolută de filiaţie.

Când însă copilul nu este cel născut de mamă, ca în cazul substituirii de copii, posesia de stat a acelui copil nu mai este conformă cu certificatul de naştere, fiind admisibilă acţiunea în justiţie pentru stabilirea situaţiei reale.

Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei. Această stare de fapt e determinată de reunirea următoarelor elemente:

a) acel copil poartă în mod constant numele mamei (nomen); b) acel copil este considerat ca atare de către mama lui şi familia

acesteia (tractatus); c) acel copil este considerat în această calitate şi de către celelalte

persoane (fama). Dovada acestor elemente se poate face prin orice mijloc de probă.

1 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p.156.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

85

Certificatul constatator al naşterii îndeplineşte două funcţii importante şi anume, dovedeşte raportul de filiaţie maternă a titularului şi constituie, faţă de terţi, dovada statutului juridic al persoanei.

De la această putere doveditoare există o singură excepţie, în cazul adopţiei, când, potrivit legii, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti; în acest caz, noul act de naştere nu dovedeşte faptul naşterii faţă de mama adoptatoare2.

2.2. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere. Recunoaşterea reprezintă actul prin care o femeie mărturiseşte de

bunăvoie legătura de filiaţie dintre ea şi un copil ce declară că este al său. Recunoaşterea este, aşadar, o mărturisire prin care femeia face

cunoscută naşterea şi identifică pe un copil ca fiind acela pe care l-a născut. Datorită naturii sale juridice complexe, recunoaşterea este supusă atât regulilor privind mărturisirea, cât şi celor privind actele juridice.

Caracterele recunoaşterii a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte

retroactive, copilul fiind considerat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut, din momentul naşterii sale.

b) Recunoaşterea este irevocabilă. Femeia care a făcut mărturisirea nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament (art. 48 alin. ultim C.fam.).

Dacă s-ar admite posibilitatea revocării recunoaşterii, s-ar înfrânge principiile mărturisirii care este irevocabilă (art.1206 alin.2 C.civ.).

c) Recunoaşterea are caracter personal, nu poate fi îndeplinită decât de către mamă, nu şi de rude, de reprezentantul legal al femeii incapabile sau de moştenitori, după decesul acesteia. Ea poate fi însă făcută de un mandatar cu procură specială, autentică.

d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice constrângere.

e) Recunoaşterea este un act juridic unilateral, efectele sale producându-se indiferent şi independent de acceptarea recunoaşterii de către beneficiarul acesteia.

f) Recunoaşterea este un act juridic solemn, valabilitatea sa fiind condiţionată de forma care îmbracă manifestarea de voinţă, iar forma poate fi, limitativ, fie declaraţia la serviciul de stare civilă, fie înscrisul autentic, fie testamentul3 (art. 48 alin. 2 C.fam.).

Capacitatea cerută pentru recunoaştere Singura condiţie pentru valabilitatea recunoaşterii este exclusiv de

existenţa discernământului. Recunoaşterea va putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă4.

2 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.35.

3 recunoaşterea nu poate fi făcută prin formele testamentare speciale, ca de exemplu cele din Statutul

CEC. 4 Tr.Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirii sub aspect patrimonial a lipsei şi a

restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii a României., în S.C.J. nr. 1/1956, p. 69.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

86

În consecinţă, recunoaşterea făcută de mamă, în cuprinsul unui act juridic nul pentru lipsă de capacitate, va fi considerată valabilă.

Cazurile de recunoaştere a maternităţii Articolul 48 C.fam. prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea

poate avea loc: a) dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind

irelevantă cauza neînregistrării (ex. nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă);

b) copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.

Când omisiunea înregistrării se datorează neglijenţei ofiţerului de stare civilă, cu toate că mama a făcut declaraţia de naştere, nu mai este cazul recunoaşterii copilului, ci ne aflăm în situaţia întocmirii ulterioare a actului de naştere pe baza declaraţiei făcută anterior (art. 53 lit. a) din Legea nr. 119/1996).

Deşi art. 48 C.fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul născut din părinţi necunoscuţi, se admite şi recunoaşterea copilului care şi-a stabilit anterior filiaţia faţă de tată, prin recunoaştere sau acţiune în justiţie5.

Dacă naşterea a fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau au dispărut, nu este necesară recunoaşterea, fiind posibilă reconstituirea actului de naştere, potrivit art. 52 din Legea nr. 119/1996. Copiii care pot fi recunoscuţi Întrucât art. 48 C.fam. face referire în privinţa recunoaşterii numai la copilul născut, s-a pus problema dacă poate fi recunoscut copilul conceput sau copilul decedat.

a) în privinţa recunoaşterii copilului conceput s-au conturat două opinii. Într-o părere s-a susţinut că recunoaşterea acestuia nu este compatibilă

cu dispoziţiile art. 48 C.fam.6 A doua opinie însă, pe care o împărtăşim şi noi, afirmă că recunoaşterea copilului conceput este admisibilă în lumina prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, dar va produce efecte numai dacă, la naştere, copilul se află în una din situaţiile la care se referă art. 48 C.fam.7

b) Cu privire la copilul decedat există, de asemenea, mai multe opinii. Într-o primă opinie, se arată că dispoziţiile art. 57 C.fam., potrivit cărora

recunoaşterea copilului decedat de câtre tată se poate face numai dacă a lăsat descendenţi, ar trebui aplicate prin analogie şi pentru cazul recunoaşterii de către mamă, în această privinţă codul neprevăzând nimic8.

După o altă părere, recunoaşterea copilului mort s-ar putea face, chiar dacă nu a lăsat descendenţi, recunoaşterea fiind un act unilateral pentru care nu se cere consimţământul celui recunoscut9.


6 A se vedea: S. Şerbănescu, op. cit., p. 157; P. Anca, op. cit., p. 37.

7 A se vedea: Al.I. Oproiu, Cazurile de nulitate absolută a recunoaşterii filiaţiei, J.N. nr. 1/1961, p. 133; I.P.

Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat.... op. cit., p. 304-305. 8 A se vedea P. Anca, op. cit., p. 38.

9 A se vedea: T.R. Popescu, op. cit„ p. 29-30; S. Şerbănescu, op. cit., p. 157.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

87

În ceea ce ne priveşte, de vreme ce Codul familiei nu prevede nimic în această privinţă, dar, prin art. 57 alin. (1), reglementează recunoaşterea copilului decedat de către tată, cu condiţia să fi lăsat descendenţi fireşti, nu vedem de ce nu s-ar aplica prin analogie aceste dispoziţii, realizându-se astfel simetria necesară între situaţia tatălui şi cea a mamei. În plus, o soluţie unitară este cerută şi pentru a nu se face recunoaşteri interesate sub aspect patrimonial, deci există identitate de motive cu cele care au dus la adoptarea dispoziţiei din art. 57 alin. (1) C.fam. (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet)10 .

Astfel, cum s-a precizat în literatura juridică, deoarece codul nu face vreo distincţie, şi copilul major poate fi recunoscut11.

Nulitatea recunoaşterii Întrucât C.fam. nu prevede nimic în legătură cu cauzele de nulitate,

acestea au fost determinate în literatura juridică. Potrivit doctrinei12, cauzele de nulitate absolută sunt următoarele:

- recunoaşterea nu se încadrează într-una din cele două cazuri prevăzute limitativ de art. 48 alin. 1 C.fam. în care este permisă stabilirea legăturii de filiaţie pe această cale;

- recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia având procură specială şi autentică;

- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă;

- mărturisirea de maternitate nu se conformează cerinţelor de formă impuse de legiuitor (declaraţie scrisă ori verbală la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament).

În ceea ce priveşte nulitatea relativă a recunoaşterii de maternitate, actul juridic al recunoaşterii, la fel ca oricare alt act juridic, poate fi anulat pentru vicierea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă13.

2.3. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească Stabilirea maternităţii se poate înfăptui pe cale de acţiune în justiţie numai

în următoarele situaţii expres prevăzute de art. 50 C.fam.: - când din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate

face prin certificatul constatator al naşterii; - când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al

naşterii. Pentru prima ipoteză trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 24 din

Decretul nr. 31/1954 şi ale Legii nr. 119/1996 care reglementează cazurile în care poate avea loc reconstituirea actelor de stare civilă sau întocmirea lor ulterioară. Ca urmare, când există aceste posibilităţi, acţiunea de stabilire a maternităţii este inadmisibilă, întrucât nu este vorba de o imposibilitate absolută de stabilire a maternităţii. În concluzie, art. 50 C.fam. se referă la acele situaţii în

10

Soluţia contrară a fost criticată în doctrină şi pentru că ar crea o situaţie mai favorabilă pentru pretinsa mamă în raport cu situaţia pretinsului tată, T. Bodoaşca, Unele aspecte critice..., loc. cit., p. 110-111. 11

A se vedea P. Anca, op. cit., p. 37-38. 12



CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

88

care din actul de naştere al copilului nu rezultă filiaţia sa faţă de mamă sau în care nu există certificat de naştere, dar aceasta se datorează altor împrejurări decât acelea în care se poate face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.

Pentru a doua ipoteză trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 51 alin. 1 C.fam., astfel că acţiunea în stabilirea maternităţii va fi admisibilă numai în situaţia în care există neconcordanţe între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile.

Dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii are caracter strict personal şi aparţine numai copilului (art. 52 alin. 1 C.fam.). În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu acţiunea va fi pornită de reprezentantul său legal (art. 52 alin. 1 C.fam.); minorul având capacitate restrânsă de exerciţiu îşi valorifică personal dreptul la acţiune, dar nu singur, ci asistat în tot cursul judecăţii de părinte sau de tutore (art. 42 C.proc.civ.).

Codul familiei prevede în mod expres că dreptul copilului de a porni acţiunea în stabilirea maternităţii nu trece asupra moştenitorilor (art. 52 alin. 2). Moştenitorii pot în schimb continua acţiunea pusă în mişcare de către titular şi aflată în curs de soluţionare la data decesului copilului (art. 52 alin. 2 C.fam.).

Acţiunea în stabilirea maternităţii se promovează împotriva pretinsei mame, iar după decesul acesteia, împotriva moştenitorilor săi (art. 52 alin. 3 C.fam.). Dreptul la acţiune nu se prescrie şi poate fi valorificat în tot timpul vieţii copilului (art. 52 alin. 4 C.fam.).

Prin această acţiune va trebui să se dovedească două împrejurări: - aceea a sarcinii şi a naşterii de către femeia pârâtă; - aceea a identităţii copilului născut de ea cu persoana reclamantului. Hotărârea de admitere a acţiunii în stabilirea maternităţii rămasă

irevocabilă se înscrie prin menţiune în actul de naştere al copilului (art. 45 din Legea nr. 119/1996).

Efectele hotărârii judecătoreşti rămasă irevocabilă sunt identice cu cele produse de recunoaşterea voluntară a maternităţii: raportul de filiaţie copil-mamă va fi considerat stabilit încă din momentul naşterii copilului sau, cât priveşte drepturile copilului, din momentul concepţiei. Potrivit art. 23 Decretul nr. 31/1954 o atare hotărâre este opozabilă “erga omnes”.

2.4. Contestarea maternităţii Articolul 49 C.fam. prevede că “recunoaşterea care nu corespunde

adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată”. Cum legea nu cuprinde nici o dispoziţie cu privire la termenul în care o

astfel de acţiune s-ar putea introduce, rezultă că ea este imprescriptibilă. În dovedirea acţiunii se pot folosi orice mijloace de probă.

Dacă acţiunea este admisă, legătura de filiaţie care s-a stabilit prin recunoaştere este desfiinţată retroactiv şi se poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii, cele două acţiuni fiind distincte14.

Maternitatea rezultând din certificatul de naştere eliberat în baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei rămasă irevocabilă poate fi contestată de 14

Din punct de vedere procesual, cele două acţiuni pot fi formulate succesiv sau simultan, chiar în cadrul aceluiaşi proces, de aceeaşi persoană sau de persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare (V.M. Ciobanu, op.cit., p. 290).

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

89

persoanele interesate, afară de cele care au participat în calitate de parte la judecata având ca obiect stabilirea maternităţii.

Dreptul la acţiune nu este supus prescripţiei extinctive; în probaţiune sunt admisibile toate mijloacele de dovadă reglementate de lege.

2. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe

faptul concepţiei, care există între tată şi fiu. Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie

(art. 53-55 C.fam.), de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C.fam.). Spre deosebire de filiaţia maternă care îşi are sorgintea în faptul material

al naşterii – relativ simplu de dovedit, filiaţia paternă rezultă din faptul procreaţiei copilului, dificil de probat.

Copilul din căsătorie este copilul născut sub durata căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei şi indiferent dacă soţul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soţii la data încheierii căsătoriei. De asemenea, este considerat ca născut din căsătorie, copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, aşa cum prevede art. 23 alin.2 C.fam. şi copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, dacă naşterea a avut loc înainte de recăsătorirea mamei.

Copilul din afara căsătoriei este copilul care a fost conceput şi născut înainte de căsătorie sau după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, chiar dacă părinţii lui s-au căsătorit. Stabilirea paternităţii din căsătorie are loc prin prezumţiile legale de paternitate (art. 53 C.fam.) iar a copilului din afara căsătoriei, prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească (art. 56 C.fam.).

3.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie Prezumţia de paternitate Articolul 53 alin. 1 C.fam. prevede : “Copilul născut în timpul căsătoriei

are ca tată pe soţul mamei”. Se instituie astfel prezumţia conform căreia, copilul născut în timpul căsătoriei, a fost conceput de acel bărbat care este soţul mamei. Sunt posibile două ipoteze :

- copilul a fost deopotrivă conceput şi născut în timpul căsătoriei ; - copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei, dar s-a născut în

timpul căsătoriei. Alin. 2 al art. 53 C.fam. prevede: “copilul născut după desfacerea,

declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie”. Se instituie astfel prezumţia de paternitate în favoarea copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia.

Este considerat copil conceput în timpul căsătoriei acela care se naşte la cel mult 300 de zile de la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei – cele 300 de zile evocă durata maximă a gestaţiei la care face referire art. 61

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

90

C.fam. – sub condiţia ca până la data naşterii copilului mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie.

Aşadar, această prezumţie presupune îndeplinirea cumulativă a două cerinţe :

- copilul a fost conceput în timpul căsătoriei ; - la data naşterii mama nu este recăsătorită, altminteri are întâietate

precedenta prezumţie de paternitate, aceea a copilului născut în timpul căsătoriei.

Timpul legal al concepţiei Stabilirea exactă a momentului concepţiei nu este posibilă întrucât durata

gestaţiei diferă de la caz la caz. Legiuitorul, pe baza datelor oferite de ştiinţele medicale referitor la perioada cea mai scurtă şi perioada cea mai lungă de gestaţie completă, care să permită naşterea unui copil viu şi, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 C.fam. că „timpul cuprins între a trei suta şi a o suta optzecia zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei”. Termenul se socoteşte regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului care nu se va include fiindcă textul se referă la timpul „dinaintea naşterii”, în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. Astfel, prin includerea zilei de împlinire, diferenţa dintre cele două intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121 zile.

În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea a trei sute de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea acesteia, iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. În caz contrar copilul nu este nici născut, nici conceput în timpul căsătoriei şi, deci, prezumţiile instituite de art. 53 C.fam. nu pot funcţiona15.

Caracterul prezumţiei

Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei are un caracter absolut. Sensul în care trebuie să se interpreteze acest caracter nu este însă acelaşi.

Astfel, într-o primă opinie exprimată în literatura juridică, s-a susţinut că sensul absolut ce se atribuie prezumţiei timpului legal al concepţiei se referă atât la inadmisibilitatea dovedirii faptului că zămislirea a avut loc peste limitele stabilite de legiuitor, cât şi la inadmisibilitatea dovezii că zămislirea a avut loc într-o anumită subperioadă a timpului legal al concepţiei16.

Într-o a doua opinie, care dobândeşte tot mai mulţi susţinători, se consideră că înţelesul ce trebuie conferit caracterului absolut al acestei prezumţii este acela că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile şi nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este admisibilă dovada că

15


A se vedea: T.R. Popescu, op. cit., vol. II, p. 45; P. Anca, Rudenia ..., op. cit., p. 65; /. Albu, Dreptul familiei..., op. cit., p. 228.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

91

faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepţiei17.

Adoptarea uneia sau alteia dintre opiniile expuse are nu numai semnificaţii de ordin teoretic, ci şi importante consecinţe practice, soluţiile care se impun în anumite cazuri fiind diametral opuse, după cum adoptăm una sau alta dintre opinii18.

Socotim că numai cea de-a doua opinie poate fi susţinută, ea răspunzând în mai mare măsură nevoilor practice de a se stabili cu certitudine maternitatea, dar şi exigenţelor teoretice. Într-adevăr, legiuitorul, indicând cea mai scurtă şi cea mai lungă perioadă de gestaţie şi, prin diferenţa dintre acestea, timpul legal al concepţiei, a stabilit că zămislirea poate avea loc oricând în această perioadă, dar nu în tot timpul ei, căci, evident, aceasta din urmă ipoteză este absurdă. Ca urmare, considerăm admisibilă dovada momentului real al concepţiei, situat între limitele extreme stabilite de legiuitor, atât timp cât aceasta este posibilă.

Prezumţiile, deci şi cea a timpului legal al concepţiei, sunt rezultatul unor generalizări pe care legiuitorul le face, având la bază un anume coeficient de frecvenţă a fenomenelor supuse reglementării, dar care, în mod direct, sunt greu de dovedit. Chiar prezumţiile absolute prezintă o anume doză de relativitate, căci, dacă ele exprimă la un moment dat un adevăr inextricabil, procesul şi progresul cunoaşterii le fac amendabile odată cu trecerea timpului. Pentru a fi mijloace utile în descoperirea adevărului, şi nu piedici în calea cunoaşterii, ele trebuie să fie dinamice, să se racordeze continuu la noile coordonate ale cunoaşterii umane19.

Desigur, dacă de lege lata o anumită prezumţie are un anumit caracter, concluziile noastre trebuie circumscrise naturii acelei reglementări, dar atâta vreme cât există posibilitatea unei interpretări care este mai în concordanţă cu realităţile pe care prezumţia le vizează, este de datoria noastră să optăm pentru ea.

Prezumţia timpului legal al concepţiei are, incontestabil, în prezent, un caracter absolut, dar acesta trebuie interpretat în sensul în care prezumţia să nu vină în contradicţie cu noile date ale ştiinţei.

În prezent, cresc tot mai mult posibilităţile ştiinţifice de aproximare a perioadei reale de concepţie, prin determinarea unor perioade mai scurte în care concepţia a putut avea loc, faţă de limitele extreme stabilite de legiuitor. Se impune atunci să îmbrăţişăm acea opinie care ne permite să ne întemeiem concluziile pe datele ştiinţifice, care se învederează a fi mai realistă şi permite descoperirea adevărului, fără a înfrânge caracterul absolut, irefragabil al prezumţiei, stabilit de legiuitor.

17

A se vedea: Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 201-202; I.P. Filipescu, Unele probleme în legătură cu stabilirea paternităţii, R.R.D. nr. 12/1970, p. 87-90; R. Petrescu, op. cit„ p. 121-122; A. lonaşcu, Filiaţia ..., op. cit., p. 41-42. 18

în acest sens, a se vedea sentinţa civilă nr. 1545/1982 a Jud. Sibiu şi decizia civilă nr. 526/1982 a Trib. jud. Sibiu (nepublicate). Judecătoria a respins acţiunea în stabilirea paternităţii, întrucât, deşi s-a dovedit existenţa relaţiilor intime începând cu 20 iulie 1980 între reclamantă şi pârât, prin expertiză s-a stabilit că minora a cărei paternitate era în litigiu a fost concepută la o dată anterioară. Tribunalul, dimpotrivă, a admis acţiunea, socotind că, dacă s-a dovedit că în perioada timpului legal al concepţiei au existat relaţii intime între părţi, faptul concepţiei este stabilit, neputându-se face dovada că zămislirea a avut loc într-o subperioadă în care între părţi nu au existat niciun fel de relaţii. 19

De altfel, tot mai mult se pledează astăzi pentru relativizarea prezumţiilor (a se vedea I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 221-222).

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

92

Această opinie câştigă teren nu numai în doctrină20, dar şi în practică21, întrucât, aşa cum am arătat, este mai realistă şi în interesul copilului, netinzând cu orice preţ la stabilirea unei paternităţi create chiar artificial.

De altfel, şi susţinătorii opiniei contrare acceptă posibilitatea dovedirii, împotriva prezumţiei stabilite de lege, a împrejurării că un anume copil, deşi născut în limita celor 300 de zile de la data încetării, a desfacerii sau a desfiinţării căsătoriei, nu a fost totuşi conceput în timpul căsătoriei. Este cazul în care fosta soţie naşte (ceea ce practic este posibil) doi copii, care nu sunt gemeni, înăuntrul termenului de 300 de zile. Deşi o parte a timpului legal al concepţiei se situează înăuntrul celor 300 de zile, se consideră că cel de-al doilea copil nu este conceput în timpul căsătoriei, deoarece puterea doveditoare a prezumţiei încetează cu prilejul naşterii primului copil22.

În măsura în care, pe cale ştiinţifică, se stabileşte cu certitudine că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al concepţiei, trebuie să acceptăm toate consecinţele ce, pe plan juridic, decurg din această împrejurare, întrucât, prin aceasta, nu se înfrânge caracterul irefragabil al prezumţiei23. Prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter absolut – se afirmă la unison, în literatura de specialitate. Orice tentativă de a se dovedi că sarcina mamei a durat mai puţin de 180 de zile sau că a depăşit 300 de zile va fi respinsă ca inadmisibilă24.

3.2. Tăgada de paternitate Acţiunea în justiţie prin care se urmăreşte răsturnarea prezumţiei de

paternitate, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, este reglementată prin art. 54-55 C.fam.

În privinţa subiecţilor care pot intenta această acţiune trebuie făcută o importantă precizare. Potrivit art. 54, potrivit cărora, „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori. Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale. Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui. Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore."

Iniţial, dispoziţiile art. 54 alin. 2 C.fam. statuau că acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită numai de către soţ; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea pornită de el, dar au fost declarate neconstituţionale „în măsura în care 20

A se vedea: Al. Bacaci, 0. Ungureanu, notă la decizia civilă nr. 526/1982 a Trib. jud. Sibiu, R.R.D. nr. 10/1983, p. 53-56; M. Mayo, Despre posibilitatea determinării, prin probe ştiinţifice, a datei concepţiei probabile a copilului, R.R.D. nr. 7/1978, p. 17 şi urm. 21

Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 912/1976, R.R.D. nr. 2/1978, p. 38 cu notă de P. Anca; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 582/1961, C.D. 1961, p. 210 şi urm.; Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr. 58/1968, decizia nr. 13/1991, Dreptul nr. 1/1992, p. 111. 22

A se vedea P. Anca, Rudenia ..., op. cit., p. 65. 23

A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat..., op. cit., p. 329. 24

C.S.J., secţ.civ., dec.nr.2264/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, p. 184- 186.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

93

nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii25” –

Prezumţia de paternitate nu poate fi înlăturată nici prin înregistrarea directă a copilului la serviciul de stare civilă pe numele altui bărbat26 (a concubinului, de exemplu) şi nici prin recunoaşterea paternităţii de către un alt bărbat27.

Potrivit art. 54 alin. ultim C.fam., „mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea”, fără a deosebi după cum aceasta deţine sau nu calitatea de reprezentant legal al copilului reclamant sau pârât în proces. În acest fel se asigură participarea mamei la judecată, în temeiul legii, în calitate de parte cu drepturi şi îndatoriri procesuale specifice, în interes propriu, în principiu concordant cu cel al copilului.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în tăgăduirea paternităţii, art. 55 C.fam. dispune că acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului sau. Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.

Dovada nepaternităţii Articolul 54 alin. 1 C.fam. prevede că paternitatea poate fi tăgăduită, dacă

este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Textul acestui articol nu indică situaţiile în care se poate promova acţiunea în tăgăduirea paternităţii, dar fixează o regulă generală de admisibilitate, conform căreia prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai dacă reclamantul dovedeşte în cursul procesului că este cu neputinţă ca tatăl prezumat să fie şi tatăl biologic al copilului. În acest sens, el poate folosi orice mijloace de probă.

Astfel cum şi Tribunalul Suprem a statuat28, „imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingătoare”.

Uneori se impune ca acestea să fie completate cu probe ştiinţifice, judecătorul neputându-le înlocui cu propria apreciere29.

Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii. Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii modifică

retroactiv statutul familial al copilului, care devine, în majoritatea cazurilor, din afara căsătoriei, considerat astfel chiar de la data naşterii.

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efectele următoare: • copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes, devenit din afara

căsătoriei, va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale30 ;

25

Decizia nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale. 26

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 664/1977, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 29. 27

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 775/1978, în C.D., 1978, p. 172-173. 28

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 406/1979, în I.Gh.Mihuţă, Repertoriu… pe anii 1975-1980, p. 29. 29

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 55/1978, în R.R.D. nr. 7/1978, p. 49. 30

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1354/1970, în C.D., 1970, p. 72; Trib.jud.Bacău, dec.civ. nr. 848/1978, în R.R.D. nr. 2/1079, p. 61; C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 2186/1990 în V.Bogdănescu ş.a., Probleme de drept…, op.cit.,p. 189.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

94

• ocrotirea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât numai faţă de aceasta filiaţia este stabilită (art. 98 alin. 2 C.fam.) ;

• domiciliul copilului va fi cel al mamei sale, până la momentul în care îşi va stabili şi filiaţia faţă de tată ;

• contribuţia de întreţinere nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu succes paternitatea copilului.

3.3. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie. Acţiunea în contestarea paternităţii urmăreşte înlăturarea prezumţiei de

paternitate care a fost aplicată greşit sau fraudulos. Codul familiei păstrează o tăcere deplină în această privinţă, dar, în mod unanim, doctrina acceptă admisibilitatea ei ca singurul mijloc de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate fără temei31.

Acţiunea în contestare a filiaţiei din căsătorie se poate introduce de către orice persoană interesată şi oricând, legea neprevăzând nici un termen pentru introducerea ei.

3.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei. Potrivit art. 56 C.fam., stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se

poate face prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.

Recunoaşterea de paternitate. Recunoaşterea de paternitate este declaraţia făcută de bunăvoie de către

un bărbat, într-una din formele prevăzute de lege, prin care mărturiseşte că este tatăl unui anumit copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act personal care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu procură specială, autentică.

Astfel, cum rezultă din prevederile art. 57 alin. 1 C.fam. recunoaşterea de paternitate se poate face cu privire la copilul conceput şi născut în afara căsătoriei32. După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.

Recunoaşterea de paternitate se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris autentic33 sau prin testament. Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a actului.

Recunoaşterea este irevocabilă. Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate este suficient ca

persoana să aibă discernământ. Principalul efect al recunoaşterii îl reprezintă stabilirea filiaţiei copilului

faţă de cel care a făcut recunoaşterea. El rămâne însă tot copil din afara căsătoriei.

Contestarea recunoaşterii de paternitate.

31

I.Albu, op.cit., p. 257; I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 327. 32

I.P.Filipescu, Probleme în legătură cu recunoaşterea şi contestarea paternităţii, în R.R.D. nr. 1/1985, p. 95. 33

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 2259/1977, în C.D., 1977, p. 89-91.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

95

Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată de orice persoană interesată (art. 58 alin. 1 C.fam.).

Articolul 58 alin. 2 C.fam., prevede că, atunci când contestarea recunoaşterii este făcută de mamă sau de însuşi copilul recunoscut, sarcina probei este inversată, aceasta revenindu-i celui care a făcut recunoaşterea şi nu celor care o contestă, acestuia fiindu-i mai uşor să dovedească faptul că recunoaşterea corespunde adevărului34.

Odată admisă, acţiunea în contestarea recunoaşterii are drept efect înlăturarea filiaţiei faţă de bărbatul care a efectuat recunoaşterea. În situaţia în care recunoaşterea nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 57 C.fam., ea este lovită de nulitate absolută.

Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie. Alături de modalitatea voluntară de stabilire a filiaţiei aflată la îndemâna

celui ce se pretinde a fi tatăl unui anumit copil, filiaţia paternă din afara căsătoriei se poate fixa şi pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în stabilirea paternităţii (art. 56, 59-60 C.fam.).

Titularul dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii este, potrivit art. 59 alin. 1 C.fam., însuşi copilul; în numele copilului, acţiunea va fi pornită de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de către reprezentantul legal al copilului. Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta (art. 59 alin. 2 C.fam.).

Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care mama, reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi, pretind a fi tată din afara căsătoriei. Potrivit art. 59 alin. ultim C.fam. acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunţat la moştenire, întrucât acţiunea continuă să aibă caracter personal, tinzând la stabilirea legăturii de filiaţie35.

Legiuitorul tratează diferit prescripţia, după cum acţiunea este pornită de către mamă sau de către copil. Astfel, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului, dar acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

În cadrul procesului, reclamantul urmează să probeze două împrejurări de fapt :

1) existenţa legăturilor intime între mamă şi pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei;

2) copilul al cărui paternitate se cercetează s-a născut în urma acestor relaţii36.

În dovedirea acestor împrejurări sunt admise orice mijloace de probă. Prin admiterea acţiunii bărbatul chemat în judecată este declarat tată al

copilului căruia i se eliberează, potrivit Legii nr. 119/1996, un alt certificat de naştere.

34


Ibidem, p. 221. 36

C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 13/1991, în R.D. nr. 1/1992, p. 111; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.159/1976, în R.R.D. nr. 3/1977, p. 58.

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

96

Hotărârea judecătorească are efect declarativ, fiind opozabilă erga omnes. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, dar, prin efectul legii el este asimilat pe deplin cu copilul rezultat din căsătorie. Dacă acţiunea este respinsă, se poate intenta o nouă acţiune împotriva altui bărbat, dacă termenul de prescripţie nu s-a împlinit. Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată, ea beneficiind de autoritatea lucrului judecat.


1. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

2. Stabilirea maternităţii pe cale judecătorească:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

3. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

4. Tăgada de paternitate:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

CAPITOLUL VIII

FILIAŢIA

97

________________________________________________________________

________________________________________________________________

5. Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie:

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

________________________________________________________________

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

98

CAPITOLUL IX ADOPŢIA 1. NOŢIUNI GENERALE Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie

între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului1.

În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl ocupă adopţia.

Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt denumite, generic, rudenie civilă.

Sintetizând principiile legislative în această materie, doctrina conferă noţiunii de adopţie o triplă accepţiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic şi de instituţie juridică. Astfel: - ca act juridic, noţiunea de adopţie desemnează acordul de voinţă al părţilor

care participă la încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa judecătorească, dă naştere raportului juridic de adopţie;

- ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte, iar - ca instituie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei.2

Însumând cele trei laturi ale noţiunii, putem defini adopţia ca fiind actul juridic prin care se stabilesc relaţii de rudenie, asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.

În doctrină, adopţia a fost definită şi ca „firul invizibil al relaţiei juridice ce leagă pe oameni, ca un fir pur raţional, ca o realitate logică"3.

De asemenea, a fost criticată definirea noţiunii de adopţie ca fiind un act juridic, întrucât, în cazul adopţiei, se încalcă principiile generale ale actelor juridice cuprinse în art. 942 şi 973 C.civ.4

Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie

1 Această definiţie este consacrată expres în art. 1 din Legea nr. 273 din 21 iunie 2004, privind regimul

juridic al adopţiei, având ca dată de intrare în vigoare 1.01.2005, dată de la care se abrogă o serie de acte normative dintre care şi O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, cu modificările şi completările ulterioare. 2 A se vedea /. Albu ş.a., op. cit., p. 21.

3 A se vedea M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), vol. II, partea a III-a, Ed.

Socec, Bucureşti, 1930, p. 13. 4 A se vedea V. Stoica, Natura juridică şi procedura specifică adopţiei, Dreptul nr. 2/1993, p. 31. În acest

articol, adopţia este definită ca fiind „operaţiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice unilaterale care dau naştere raporturilor de rudenie civilă în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege".

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

99

Principiile care guvernează cursul procedurii adopţiei sunt: a) Principiul interesului superior al copilului; b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial; c) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de

originea sa etnică, culturală şi lingvistică ; d) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în

raport cu vârsta şi gradul său de maturitate; e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura

adopţiei; f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de

identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti.

Scopul adopţiei

Aşa cum am subliniat deja, scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În cadrul raportului juridic al adopţiei există, fără îndoială, şi un interes al adoptatorului, şi anume acela de a avea o viaţă de familie5. Deşi acesta nu este antagonic intereselor celui adoptat, el este ignorat total de legiuitor, însă trebuie avut în vedere de organele care au un rol în încuviinţarea adopţiei.

Structura şi natura juridică a adopţiei

În vederea încheierii actului juridic al adopţiei, este nevoie de acordul de voinţă al adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, precum şi de atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare.

După îndeplinirea acestor formalităţi, instanţele judecătoreşti încuviinţează, prin hotărâre judecătorească, adopţia (art. 37 din lege).

Aşadar, se observă că, în vederea încheierii adopţiei, sunt necesare mai multe acte şi operaţii juridice succesive, cu naturi juridice diferite.

Astfel, actele juridice prin care anumite persoane indicate de lege îşi exprimă consimţământul la adopţie sunt acte de dreptul familiei; atestatele şi confirmările organelor cu atribuţii în domeniul adopţiei sunt acte administrative, iar hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei este un act de drept procesual civil.

Datorită acestei structuri a adopţiei, s-a pus întrebarea: care este natura juridică a instituţiei analizate?

Această problemă a fost ridicată şi înainte de adoptarea legii, încă din perioada în care adopţia era reglementată de Codul familiei.

Sub această reglementare, pentru încheierea adopţiei era necesar acordul de voinţă al adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului care a împlinit 10 ani; ulterior, autoritatea tutelară încuviinţa prin decizie administrativă adopţia (denumită înfiere).

Referitor la natura juridică a adopţiei, sub vechea reglementare au existat trei opinii.

5 Ibidem, p. 27-32.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

100

Într-o primă opinie6, s-a susţinut că adopţia este un act juridic de drept administrativ, considerând că exprimarea consimţământului la adopţie de câtre persoanele determinate de lege este numai o condiţie prealabilă pentru validitatea deciziei de încuviinţare a adopţiei.

Într-o a doua opinie7, s-a susţinut că adopţia este un act juridic complex, întrucât pentru încheierea sa valabilă, sunt necesare două operaţii juridice, anume: actul juridic al părţilor şi încuviinţarea acestui act prin decizie administrativă. În această opinie, s-a susţinut că decizia autorităţii tutelare, act de drept administrativ, desăvârşeşte actul de dreptul familiei şi numai de la data acesteia se produc efectele specifice adopţiei. Această opinie a fost împărtăşită şi de fostul Tribunal Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 2/1967, în cuprinsul căreia se precizează expres că adopţia prezintă caracterele „unui act complex care produce consecinţe ce ies din sfera raporturilor administrative şi se situează în sfera celor civile".

0 a treia opinie8 susţine că adopţia este un act de dreptul familiei al cărui conţinut este determinat de consimţământul exprimat de părţi şi fată de care decizia de încuviinţare a adopţiei apare doar ca o condiţie de eficacitate.

Sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997, întrucât adopţia nu se putea încheia decât prin îndeplinirea celor trei categorii de acte juridice, de dreptul familiei, de drept administrativ şi procesual civil, fiecare reprezentând un element esenţial al adopţiei, s-a considerat că ea este un act juridic complex9.

S-a argumentat, în acest sens, că adopţia presupune atât o procedură administrativă, cât şi una jurisdicţională, respectiv intervenţia, în diferite etape, a mai multor autorităţi cu atribuţii diferite. Aceleaşi argumente pot fi reiterate şi sub actuala reglementare.

În ce ne priveşte, deşi teza adopţiei, ca act juridic complex, nu este lipsită de substanţă, împărtăşim opinia conform căreia adopţia este un act de dreptul familiei.

În sprijinul acestei teze, susţinem că determinant pentru conţinutul adopţiei este consimţământul persoanelor indicate de lege şi că din acesta rezultă familia adoptivă, tot astfel cum familia firească rezultă din consimţământul soţilor, cuprins în actul juridic al căsătoriei.

În dreptul român anterior intrării în vigoare a Codului familiei, adopţia a fost considerată tot un act al părţilor chemate să consimtă la încheierea acesteia10.

2. CERINŢELE ADOPŢIEI

6 A se vedea E. Puşcariu, notă la decizia civilă nr. 6648/1957 a fostului Trib reg Craiova L.P. nr. 11/1958, p.

105. 7 A se vedea: l.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat.... op. cit., p. 428 şi urm.; T.R. Popescu op.cit.,p. 133.

8 A se vedea: /. Rucăreanu, Rudenia ..„ op. cit., p. 200-201; /. Albu, Dreptul familiei, op. at., p. 67-268; /.

Albu ş.a„ op. cit., p. 77-78; Al. Bacaci, Dreptul familiei, op. cit., p. 101. 9 A se vedea l.P. Filipescu, Adopţia .... op. cit., p. 43.

10 A se vedea /. Albu ş.a., op. cit., p. 77-78.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

101

Adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului, cerându-se totodată îndeplinirea unor condiţii de fond, a lipsei impedimentelor la adopţie cât şi a unor condiţii de formă.

2.1. Condiţiile de fond ale adopţiei 2.1.1. Consimţământul la adopţie Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 273/2004, persoanele care

trebuie să consimtă la adopţie sunt următoarele: A. Părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt

decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie în condiţiile legii;

B. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani; C. Adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare. A. Părinţii fireşti ai copilului, sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să

consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Este instituită de altfel prin lege obligaţia direcţiei în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz, tutorele de a asigura consilierea şi informarea acestora înainte de exprimarea consimţământului la adopţie întocmind şi un raport în acest sens.

În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia dacă a împlinit 10 ani, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Facem precizarea că în aceea ce priveşte consimţământul la care ne-am referit se dă în faţa instanţei judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei. În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial.

Consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă ambii se găsesc în vreuna dintre următoarele situaţii:

- decedaţi; - necunoscuţi; - declaraţi în condiţiile legii, morţi sau dispăruţi; - puşi sub interdicţie; - în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa; - adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut în timpul minorităţii sale

pe persoana ce urmează a fi adoptată care între timp a devenit majoră. Dacă doar unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat

judecătoreşte mort sau dispărut, pus sub interdicţie, sau se află în imposibilitate a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător.

Consimţământul la adopţie a părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 zile de la data naşterii copilului înscrisă în certificatul de naştere, şi aceleaşi categorii de

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

102

persoane pot revoca acest consimţământ în termen de 30 zile de la data exprimării lui în condiţiile legii.

B. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, îşi va da consimţământul la

adopţie în faţa instanţei judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei, adopţie care nu va putea fi încuviinţată fără acest consimţământ. Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului la adopţie, întocmind un raport în acest sens.

C. Adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare trebuie să îşi exprime

consimţământul în faţa instanţei judecătoreşti o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Dacă persoana care doreşte să adopte este căsătorită, este necesar şi consimţământul soţului său, cu excepţia cazurilor în care acesta este în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa.

2.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 273/2004, pot adopta numai

persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu şi care sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte. Pe cale de excepţie, pentru motive temeinice instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nici o situaţie, mai puţin de 15 ani.

Această condiţie se justifică prin faptul că între adoptator şi adoptat trebuie să existe o diferenţă de vârstă asemănătoare cu aceea care, de obicei există între părintele firesc şi copilul său.

Este adevărat că vârsta maximă a adoptatorului nu este limitată şi ca atare nu poate conduce în mod reflex la refuzul încuviinţării adopţiei, însă apreciem că acest refuz poate fi motivat în situaţiile în care se face dovada că nu se realizează scopul adopţiei „interesul superior al copilului”.

2.1.3. Persoana care poate fi adoptată O altă cerinţă a adopţiei este aceea ca cel ce urmează a fi adoptat să nu

fi dobândit capacitate de exerciţiu deplină. Cu alte cuvinte cel ce poate fi adoptat este copilul până la împlinirea vârstei majoratului civil.

Pe cale de excepţie poate fi adoptată şi o persoană majoră însă numai în condiţiile în care adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.

2.1.4. Verificarea condiţiilor morale şi materiale a celui ce adoptă Instanţa judecătorească în procesul încuviinţării adopţiei va trebui să

constate îndeplinirea de către adoptator sau a familiei adoptatoare a tuturor garanţiilor morale şi condiţiilor materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii copilului, dovedită prin atestarea solicitantului.

Îndeplinirea acestor garanţii şi condiţii se atestă de către autorităţile competente.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

103

2.2. Impedimente la adopţie Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente,

opresc încheierea actului juridic al adopţiei. Parte din aceste impedimente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind adopţia.

2.2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopţia între fraţi este interzisă".

Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.

Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând în acest sens nicio distincţie.

Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui strict interpretat. Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude11 şi, chiar mai mult, rudenia constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment rezultă tot din prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a) şi c) din lege cere, pentru adopţie, pe de o parte, consimţământul celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calităţi nu pot fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici scopul în vederea căruia se încheie adopţia12.

O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din afara căsătoriei13. În aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a constata nulitatea adopţiei.

Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul întâi, ceea ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie14, şi între rudele colaterale de rangul doi.

2.2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ

Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2), care prevede că adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.

Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în aceste cazuri, dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care practic este imposibilă.

11 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia .... op. cit., p. 22. 12 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a tabilit că un copil recunoscut de o persoană nu mai poate fi adoptat de către aceeaşi persoană. 13 A se vedea: T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, .R.D. nr. 3/1971, p. 84-87; l.P. Filipescu, Adopţia .... op. cit., p. 23. 14 în acelaşi sens, a se vedea I.P. Fllipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. în sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa între rudele în linie dreaptă, indiferent de grad, a se vedea: Albu ş.a., op. cit„ p. 62-63; D. Rizeanu, Consideraţii în legătură cu unele soluţii în materie civilă a Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p. 36-37.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

104

Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soţi, copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.

2.2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară

Potrivit art. 7 din lege, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia care 1-a crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succesiv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succesive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.

Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi îndatoririle părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane ar adopta acelaşi copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal reglementează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este firesc ca ei să exercite ocrotirea părintească împreună, alcătuind o familie.

Aşadar, câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă adopţie, cu excepţia menţionată.

Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept15.

Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încuviinţată o nouă adopţie atunci când:

- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;

- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulităţii acesteia.

2.3. Condiţiile de formă

Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la: - forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la - procedura adopţiei.

2.3.1. Actele juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea, a fost instituită tocmai pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozitive şi negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.

a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa instanţei judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

15

A se vedea l.P. Filipescu, Adopţia..., op. cit„ p. 24.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

105

c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, conform art. 15 alin. (1), în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei.

d) Consimţământul copilului care urmează să fie adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani, va fi cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei.

2.3.2. Atestatul Procedura atestării adoptatorului sau a familiei adoptatoare este

reglementată minuţios prin art. 19-21 din Legea nr. 273/2004. La solicitarea persoanei (familiei) interesate, direcţia generală de la domiciliul acesteia procedează la evaluarea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale, ţinând seama de: personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de a educa un copil; motivele pentru care se doreşte adopţia; atunci când numai unul dintre soţi solicită adopţia, motivele pentru care celălalt nu se asociază cererii; impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta (art. 19 alin.1).

În tot cursul procesului de evaluare, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să asigure adoptatorului (familiei adoptatoare) serviciile de pregătire/consiliere necesare în vederea asumării în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător a rolului de părinte (art. 21).

Pe baza rezultatelor evaluării, aceeaşi autoritate decide asupra aptitudinii de a adopta în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare (art. 19 alin. 2). Dacă rezultatul evaluării este favorabil, direcţia generală va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte.

Atestatul este valabil timp de un an, cu posibilitatea prelungirii anuale la cerere şi sub condiţia actualizării concluziilor privitoare la capacitatea de a adopta (art. 19 alin.3).

Dacă rezultatul este nefavorabil, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul să solicite direcţiei o nouă evaluare în termen de 30 zile de la comunicarea deciziei, iar dacă şi în urma reevaluării se ajunge la aceeaşi concluzie, aceasta poate fi atacată în termen de 15 zile de la data comunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului (art. 19 alin. 4 şi 5).

Pe cale de excepţie obţinerea atestatului nu este necesară pentru adopţia persoanei majore (art. 5 alin. 3 din Legea nr. 273/2004) şi pentru adopţia copilului firesc sau adoptat al celuilalt soţ (art. 20).

2.3.3. Deschiderea procedurii adopţiei interne Procedura adopţiei interne parcurge, ca regulă care admite şi unele

excepţii, trei etape, finalizată fiecare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă: încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei; încredinţarea copilului în vederea adopţiei; încuviinţarea propriu-zisă a adopţiei.

Excepţiile menţionate sunt: adopţia persoanei majore, precum şi adopţia copilului firesc sau adoptiv al celuilalt soţ, cazuri în care primele două etape sunt omise, instanţa fiind sesizată direct cu cererea de încuviinţare a adopţiei (art. 35).

Pe baza planului individualizat de protecţie, astfel cum acesta este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

106

copilului, direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.

Respectiva direcţie va sesiza în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor eşuate pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită, instanţa judecătorească de la domiciliul copilului pentru a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.

Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care se admite cererea direcţiei produce următoarele efecte:

- se suspendă drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau,după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice;

- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau, după caz, consiliul local al municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.

Pe cale de excepţie efectele unei asemenea hotărâri judecătoreşti încetează de drept dacă în termen de 1 an, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de lege în vederea realizării unei adopţii interne.

2.3.4. Încredinţarea în vederea adopţiei (art. 25-33) Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopţia nu

poate fi încuviinţată de către instanţa judecătorească decât după ce copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de 90 de 68 zile persoanei sau familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia, în mod raţional asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi încuviinţată.

Ceea ce interesează este capacitatea de adoptare, fizică şi psihică a copilului la noul mediu familial, date fiind condiţiile de natură socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie şi orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăieşte copilul în perioada încredinţării şi care ar putea fi relevante în aprecierea evoluţiei ulterioare, în cazul încuviinţării adopţiei (art. 25 alin. 2).

3. ÎNCUVIINŢAREA ADOPŢIEI Încuviinţarea adopţiei este de competenţa exclusivă a instanţelor

judecătoreşti. Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de la domiciliul acestora, la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopţia copilului aflat în una dintre situaţiile indicate la art. 29 alin. 1 lit. c şi d. Aceeaşi cerere poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în situaţia adopţiei prevăzută la art. 5 alin. 3 şi 20 lit. b din Legea nr. 273/2004.

Cererea adresată instanţei judecătoreşti va trebui să fie însoţită de următoarele acte:

a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată; b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de

către unităţi publice nominalizate de către direcţia de sănătate publică; c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

107

d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;

e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia adoptatoare, în copie legalizată;

f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie legalizată;

g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare;

h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia este înscris;

i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului; dispoziţiile art. 12 alin. (3) sau (4) ori ale art. 13 se aplică în mod corespunzător.

Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai dacă, pe baza probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului.

4. EFECTELE ADOPŢIEI A. Întocmirea unui nou act de stare civilă Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou

act de naştere în care adoptatorii vor fi trecuţi ca părinţii săi fireşti. B. Naşterea rudeniei civile Adopţia stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia

între copil şi rudele adoptatorului. Textul nu prevede expres că descendenţii adoptatului sunt în raporturi de

filiaţie cu adoptatorul ori de rudenie cu acesta; soluţia se impune dacă textul foloseşte noţiunea de filiaţie în sens restrâns, atunci descendenţii adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul

Textul nu prevede expres că descendenţii adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului; soluţia se impune deoarece numai astfel rudenia creată prin adopţie este asimilată cu rudenia firească, ca urmare, descendenţii adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului.

Filiaţia dintre copil şi părinţii săi fireşti încetează. Data producerii ori stabilirii filiaţiei prin adopţie este data rămânerii

irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei. Descendenţii adoptatului nu se mai află în raport de rudenie firească cu

părinţii fireşti ai adoptatului, pe aceeaşi dată. Descendenţii adoptatului încetează a mai fi rude cu rudele părinţilor

fireşti, devenind rudă cu rudele părintelui adoptiv. C. Drepturile şi îndatoririle părinteşti trec la adoptator Acest efect se produce în cazul adopţiei unei persoane care nu a

dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, de regulă minorul. În cazul adopţiei de către soţ a copilului firesc al celuilalt soţ, având în

vedere relaţiile dintre soţi şi scopul menţinerii unităţii familiei, drepturile şi

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

108

îndatoririle părinteşti aparţin celui care adoptă şi părintelui firesc, căsătorit cu acesta.

Părinţii adoptatori pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului adoptat este primejduită prin modul de exercitare a drepturilor părinteşti, purtare abuzivă sau neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.

Dacă soţii adoptatori divorţează, se aplică în privinţa relaţiilor dintre ei şi minorul adoptat, prevederile de la divorţ.

D. Numele de familie al adoptatului. Adoptatul dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Când adopţia

este făcută de doi soţi care nu au un nume comun, adoptatul dobândeşte numele pe care îl stabilesc adoptatorii (numele unuia dintre ei); acest nume trebuie declarat la încuviinţarea adopţiei.

Dacă adoptatorii nu cad la învoială cu privire la numele adoptatului, va decide instanţa. În toate cazurile hotărârea de încuviinţare a adopţiei trebuie să arate numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul.

În situaţia în care soţii adoptatori îşi schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândeşte şi el numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă soţii s-au înţeles în acest sens şi dacă s-a făcut cerere de schimbare a numelui minorului. Cererea se semnează şi de copil dacă a împlinit 14 ani.

Ce nume va lua soţul care are nume comun cu celălalt soţ, dar care este adoptat în timpul căsătoriei? Soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.

E. Domiciliul şi locuinţa adoptatului. Minorul adoptat are domiciliul la părinţii adoptatori sau la acela dintre

adoptatori la care locuieşte. Minorul adoptat încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, va decide instanţa.

În cazul încredinţării copilului unei persoane fizice sau juridice, pe perioada încredinţării, domiciliul copilului este la persoana căreia acesta i-a fost dat în plasament.

Locuinţa adoptatului este la părinţii săi. Dacă soţii adoptatori nu locuiesc împreună, aceştia decid la care dintre ei va locui copilul. Dacă nu se învoiesc, decide instanţa ţinând cont de interesele copilului.

Potrivit art. 102 C.fam., în cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, autoritatea tutelară poate încuviinţa ca acesta să aibă o altă locuinţă decât adoptatorii, dacă aceasta este cerută pentru desăvârşirea învăţăturii sau a pregătirii sale profesionale.

F. Obligaţia legală de întreţinere Între rude există, potrivit art. 86 şi 89 C.fam., obligaţia legală de

întreţinere. Întrucât legea nu face nicio distincţie după cum rudenia este firească sau civilă, rezultă că între persoanele determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopţiei, există şi această obligaţie.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

109

G. Vocaţia succesorală Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, ca şi

rudele fireşti16. Actuala reglementare a adopţiei impune soluţia conform căreia,

adoptatorul are dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai acestuia nu au acest drept17.

H. Cetăţenia adoptatului. Minorul străin sau fără cetăţenie adoptat de un cetăţean român sau de 2

soţi de cetăţenie română, dobândeşte cetăţenia română. Dacă numai unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului se decide de adoptatori de comun acord, iar dacă nu se înţeleg va decide instanţa competentă să încuviinţeze adopţia.

Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă, după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.

Schimbarea cetăţeniei române de către adoptator produce asupra cetăţeniei române a adoptatului aceleaşi efecte ca şi în cazul părinţilor fireşti. De asemenea, dobândirea cetăţeniei române de către adoptator, produce asupra adoptatului aceleaşi efecte.

6. DESFIINŢAREA ŞI DESFACEREA ADOPŢIEI18 A. Desfiinţarea adopţiei. Adopţia poate fi lovită de nulitate dacă a fost încheiată cu încălcarea

oricăror condiţii de fond sau de formă, prevăzute de lege. Exemplu: a) Dacă s-a încheiat adopţia fără consimţământul prevăzut de lege; b) Dacă s-a încuviinţat adopţia unei persoane majore, fără ca aceasta în

timpul minorităţii să fi fost crescută de adoptator; c) Dacă s-a încuviinţat adopţia între fraţi, precum şi celelalte cazuri de

nerespectare a condiţiilor de fond şi a impedimentelor la adopţie; d) Adopţia unui copil care a fost recunoscut de adoptator, înainte de

încheierea adopţiei – nulitate absolută - deoarece un copil nu poate fi recunoscut şi adoptat de aceeaşi persoană.

e) Dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului. Cauzele ce determină nulitatea trebuie să fie anterioare, sau cel mult, contemporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, aşa cum sunt cauzele de nulitate în dreptul comun.

Declararea nulităţii adopţiei este de competenţa tribunalului de la domiciliul adoptatorului (art. 61 alin. 3).

16

M.Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.94, Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p.50. 17

În vechea reglementare s-a ridicat această problemă, datorită existenţei a două tipuri de adopţie: cu efecte depline şi cu efecte restrânse. 18

C.fam. nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei. Ca urmare, s-a considerat că adopţia nu poate fi desfiinţată. Ulterior însă, Tribunalul Superior a revenit, precizând că, deşi C.fam. nu prevede, adopţia este supusă regulilor de drept comun privind nulitatea, pentru că ea este un act juridic (Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 16/1955, C.D. 1955, vol.I, p.242 -245)

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

110

Organul competent este instanţa judecătorească, fie că este vorba de nulitatea actului de voinţă a părţilor, fie că este vorba de nulitatea hotărârii de încuviinţare a adopţiei. Tribunalul judecă în primă instanţă cererile privitoare la declararea nulităţii adopţiei.

Felurile nulităţii: Lipsa consimţământului părintelui firesc al adoptatului şi viciul acestui

consimţământ nu atrag desfacerea adopţiei, ci nulitatea acesteia. Lipa consimţământului la adopţie a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani – nulitate absolută.

Nulitatea poate fi invocată, iar după dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia.

Produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Cu toate acestea, unele efecte produse în trecut nu pot fi înlăturate: purtarea numelui, prestarea întreţinerii, etc.

Efectele nulităţii adopţiei se produc privitor la: a) Filiaţia şi rudenia prin adopţie – se consideră că nu au existat nici în

trecut; b) Drepturile şi îndatoririle părinteşti – dacă adoptatul este minor, părinţii

săi fireşti redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti. c) Numele adoptatului – acesta îşi reia numele avut înainte de

încuviinţarea adopţiei. d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului – acestea nu vor mai fi la adoptator

după declararea nulităţii adopţiei. e) Obligaţia de întreţinere – deşi adopţia este declarată nulă, în interesul

adoptatului minor, prestaţiile de întreţinere nu se restituie. B. Desfacerea adopţiei. Noutatea adusă prin reglementările Legii nr. 273/2004 constă în faptul că

potrivit art. 55 adopţia se desface în cazul prevăzut la art. 7 alin. 3 lit. a şi anume:

- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.

Efectele desfacerii adopţiei sunt, de fapt, efecte ale adopţiei subsecvente încuviinţate, care vor determina încetarea relaţiilor de rudenie civilă ale adoptatului faţă de adoptator, şi rudele fireşti ale acestora, concomitent cu naşterea noilor legături de rudenie adoptivă cu toate consecinţele acestora.

7. Adopţia internaţională19 19

Adopţia internaţională a reprezentat şi reprezintă o materie sensibilă, referitor la care, sub presiunea organismelor europene sau internaţionale, au existat numeroase intervenţii legislative, unele reflectând

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

111

Reglementarea actuală a instituit condiţii speciale pentru adopţiile internaţionale, în primul rând, pentru a alinia legislaţia naţională convenţiilor internaţionale la care România este parte, dar şi pentru a se putea urmări evoluţia copiilor români adoptaţi în străinătate şi a se împiedica traficul cu copii.

Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume: - adoptarea unui copil cu domiciliul în România de câtre o persoană sau

familiile cu domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce vor fi analizate în continuare;

- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de câtre o persoană sau o familie cu domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub incidenţa Legii nr. 105/1992.

Adoptarea unui copil - cu domiciliul în România - de câtre o persoană sau o familie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adopţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.

7.1. Cerinţe de fond

În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, diferenţa de vârstă sau lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru Adopţii şi apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:

a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei;

b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de încuviinţare a adopţiei;

c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2 ani; sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.

conjunctura politică internaţională. Astfel, înainte de adoptarea Legii nr. 273/2004, prin O.U.G. nr. 121/2001 (M. Of. nr. 633 din 9 octombrie 2001) s-a dispus suspendarea, pe o perioadă de 12 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, a tuturor procedurilor având ca obiect adopţia copiilor români de câtre o persoană sau familie de cetăţenie străină ori de câtre o persoană sau o familie de cetăţenie română şi cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate. Această suspendare a avut scopul, declarat în art. 2 al ordonanţei, de a permite Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi pentru Adopţie şi Ministerului Justiţiei să reanalizeze regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu, încercându-se eliminarea corupţiei şi, în special, stoparea traficului de copii. Actul normativ a fost completat prin O.U.G. nr. 161/2001 (M. Of. nr. 780 din 7 decembrie 2001), care a dispus ca procedurile aflate deja pe rolul instanţelor judecătoreşti să se soluţioneze conform normelor în vigoare la data introducerii cererilor, precum şi posibilitatea ca, în situaţii excepţionale, impuse de interesul superior al copilului, Guvernul să aprobe transmiterea unor cereri de încuviinţare a adopţiilor internaţionale către instanţele judecătoreşti competente. Această ordonanţă, care reprezintă, în fond, un pas înapoi în materia adopţiilor intemaţionale, a fost respinsă prin Legea nr. 348/2002 (M. Of. nr. 411 din 13 iunie 2002).

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

112

Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de autoritatea centrală competentă din statul primitor sau de organizaţiile sale acreditate şi autorizate în condiţiile legii20.

Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adoptatorului este luată în evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.

7.2. Cerinţe de formă

Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se transmit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de următoarele documente:

- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor;

- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba română;

- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte; - raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;

- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi să locuiască permanent în statul primitor.

Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de traducerea legalizată în limba română.

7.3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale

Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior, se înaintează instanţei judecătoreşti de câtre Oficiul Român pentru Adopţii.

Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod corespunzător. În plus, în cadrul procesului va fi citat şi Oficiul Român pentru Adopţii.

20

în cazul statelor-părţi ale convenţiei de la Haga. Pentru statele ce nu sunt părţi ale acestei convenţii, Oficiul primeşte cererile prin intermediul autorităţii desemnate, cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale, sau prin intermediul organizaţiilor acreditate în acest sens în statul de primire. Oricum, organizaţiile acreditate, indiferent dacă statul de primire este membru al convenţiei de la Haga sau nu, trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

113

Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia succesorală şi cetăţenia adoptatului.

Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopţiei internaţionale şi cele ale anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute în Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.

Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.

Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviinţare a adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.

Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părintele sau părinţii săi adoptivi cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.

În scopul îndeplinirii obligaţiei prevăzute mai sus, Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul primitor.

În cazul în care, ulterior adopţiei internaţionale, adoptatorul sau familia adoptatoare îşi stabileşte domiciliul în România, urmărirea evoluţiei copilului cade în sarcina direcţiei în a cârei rază teritorială adoptatul îşi are domiciliul.


1. Adopţia – noţiuni generale: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Cerinţele şi impedimentele la adopţie:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL IX

ADOPŢIA

114

3. Procedura adopţiei:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Desfacerea şi desfiinţarea adopţiei: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

5. Adopţia internaţională:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL X

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

115

CAPITOLUL X OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE 1. NOŢIUNEA, FUNDAMENTUL ŞI CARACTERELE

GENERALE ALE OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită de lege între anumite categorii de persoane de a-şi asigura la nevoie întreţinerea, îndatorire fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilate acestora1.

Aşa cum rezultă din chiar definiţia dată obligaţiei legale de întreţinere, temeiul general al acesteia se află în îndatorirea de sprijin moral şi material pe care sunt datoare să şi-l acorde persoanele legate prin raporturi de rudenie, de căsătorie sau prin alte raporturi asimilate, sub unele aspecte, celor de rudenie.

Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţie de tip special, configuraţia sa juridică fiind determinată de scopul pe care este chemată să îl îndeplinească, şi anume asigurarea existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Ea se deosebeşte de obligaţiile de drept comun, cele mai multe reguli care o guvernează fiind derogatorii, ceea ce nu înseamnă că, în măsura în care dreptul comun nu contravine caracterelor derogatorii specifice ale obligaţiei de întreţinere, aceasta nu are aplicare2.

Caractere generale: a) Caracterul legal, în sensul că obligaţia de întreţinere este stabilită de

lege şi există numai în condiţiile şi între persoanele prevăzute de aceasta. Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter imperativ determinat de scopul urmărit, un scop de ocrotire.

În principiu, convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul de întreţinere nu sunt valabile. Totuşi, s-a admis că este valabilă înţelegerea părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile impuse de creşterea şi educaţia copilului minor, dacă prin aceasta nu sunt nesocotite drepturile acestuia3. Înţelegerea poate fi şi în sensul că părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul să fie scutit, parţial sau în întregime, de la plata contribuţiei, dar numai temporar, întrucât schimbarea ulterioară a situaţiei materiale va justifica revenirea asupra contribuţiei stabilite anterior4.

b) Caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere, determinat de faptul că ea există numai între anumite persoane anume prevăzute de lege (inseparabil legată atât de persoana celui îndreptăţit să primească întreţinere, cât şi de persoana celui obligat să o presteze), fiind destinată exclusiv satisfacerii trebuinţelor de zi cu zi ale beneficiarului.

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p. 443, Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p. 234; I.Dogaru,

Întreţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12. 2 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, ibidem, p.335.

3 Plenul Trib. Suprem, Deciziile de îndrumare nr. 17/1962 şi 2/1973.

4 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1973.

CAPITOLUL X


116

Particularităţi: - creanţa de întreţinere este incesibilă atât activ cât şi pasiv (cesiunea de

creanţă, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia pentru altul sunt incompatibile);

- creanţa de întreţinere este insesizabilă, deşi nu în întregime5, aşa cum rezultă din prevederile art. 409 alin. 1 C.proc.civ. modificat prin art. 1 pct. 6 din O.U.G. nr. 138/2000;

- creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale (art. 1147 pct. 3 C.civ.);

- în principiu, obligaţia legală de întreţinere nu este transmisibilă moştenitorilor (art. 95 C.fam.), afară de obligaţia de întreţinere a copilului minor, care, în anumite condiţii strict determinate, trece asupra moştenitorilor debitorului obligaţiei (art. 96 C.fam.);

- obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice, dar creditorii debitorului obligaţiei legale de întreţinere vor putea cere pe această cale sistarea întreţinerii sau reducerea cuantumului acesteia6.

c) Caracterul în principiu reciproc al întreţinerii (art. 2 şi 86 C.fam.). Exemple: între soţ şi soţie; părinţi şi copii, în cazul în care copiii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între fraţi şi surori etc.

Prin excepţie, există situaţii când obligaţia de întreţinere este unilaterală: • obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-

credinţă (art. 24 alin. 1 C.fam.); • obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin

divorţ, faţă de celălalt soţ, după trecerea unui an de la desfacerea căsătoriei, înainte de acest moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc (art. 41 alin. 2 C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divorţat, dar necăsătorit (art. 41 alin.ultim C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor (art. 86 alin. 1 şi art. 107 alin. 1 C.fam.) şi faţă de cel major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani;

• obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ faţă de acest copil (art. 87 alin. 1 C.fam.). Dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin 10 ani ea devine reciprocă (art. 87 alin. 2 C.fam.);

• obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, faţă de acest minor (art. 96 C.fam.);

• obligaţia persoanelor care au primit copii în plasament familial, ori li s-au încredinţat copii spre creştere şi educare, faţă de copiii astfel ocrotiţi.

d) Caracterul succesiv al obligaţiei legale de întreţinere, întrucât, de regulă, executarea sa are loc prin prestaţii periodice, corespunzătoare ritmului nevoilor beneficiarului, nevoi pe care este destinat să le satisfacă. De aceea, în

5 poate fi urmărită până la jumătate din cuantumul său pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de

întreţinere sau alocaţie pentru copii şi până la o treime pentru orice alte datorii. 6 I.P.Filipescu, M.Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica instanţelor judecătoreşti în

materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 47.

CAPITOLUL X


117

principiu, plata anticipată a întreţinerii sub forma unei prestaţii globale nu este acceptabilă7.

Cu toate acestea, în practica judiciară mai veche, s-a admis înlocuirea prestaţiilor periodice prin depunerea anticipată a sumelor datorate pentru întreaga perioadă stabilită de instanţa judecătorească. Creditorul obligaţiei de întreţinere va fi îndreptăţit însă, într-o atare ipoteză, să primească periodic sumele necesare, iar nu în întregime, suma globală8.

De regulă, în astfel de situaţii, se depune suma globală la C.E.C., cu menţiunea că sumele necesare întreţinerii pot fi ridicate periodic de creditor. în cazul copiilor minori îndreptăţiţi la întreţinere, înţelegerea intervenită între debitorul obligaţiei şi reprezentantul creditorului minor cu privire la schimbarea modalităţii de executare a întreţinerii nu produce efecte decât dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată, care trebuie să vegheze la asigurarea realizării interesului minorului. Părintele, în îngrijirea căruia se află minorul, nu poate condiţiona acordul la această modalitate de executare a obligaţiei de întreţinere de consemnarea unei sume calculate până la vârsta de 25 de ani, deoarece exercitarea acţiunii, după majorat, aparţine copilului, iar, pe de altă parte, nu este sigur că el îşi va continua studiile până la această vârstă9.

Instanţele au decis, de asemenea, că pensia de întreţinere stabilită ca prestaţie succesivă poate fi înlocuită cu o sumă globală, pentru toată perioada pe care se datorează, în cazul în care unul dintre părinţi emigrează împreună cu copilul care i-a fost încredinţat spre creştere şi educare şi executarea obligaţiei ar fi altfel imposibilă10.

În doctrina actuală, se susţine că plata globală a întreţinerii datorate nu este o modalitate corectă de executare, pentru următoarele motive:

- plata globală nu se corelează cu scopul obligaţiei de întreţinere, care este acela de a satisface nevoile zilnice ale creditorului obligaţiei;

- chiar şi în perioade de stabilitate economică şi monetară, criteriile după care se calculează pensia, respectiv nevoia creditorului şi veniturile debitorului obligaţiei, se pot schimba. astfel că, prin plata globală, anticipată, una sau cealaltă dintre părţile raportului juridic obligaţional ar putea fi defavorizată;

- cu atât mai mult, în perioadele în care rata inflaţiei este mare, plata globală ar defavoriza net pe creditorul obligaţiei, adică tocmai persoana în favoarea căreia legiuitorul a instituit această obligaţie;

- nici argumentul emigrării unuia dintre soţi nu mai justifică, în prezent, plata pensiei de întreţinere anticipat şi printr-o sumă globală, aceasta întrucât, prin Legea nr. 26/199111, România a aderat la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere, de la New York şi, ca atare, în astfel de cazuri urmează a se aplica dispoziţiile Convenţiei;


8 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 2/1973, citată supra.

9 T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2828/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 60; Plenul Trib. Suprem, Decizia

de îndrumare nr. 17/1962, citată supra. 10

Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr., 1234/1974, R.R.D. nr. 9/1975, p. 53. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea şi V. Pâtulea, Executarea întreţinerii în cazul când unul dintre părinţii divorţaţi emigrează împreună cu copii ce i-au fost încredinţaţi, Dreptul nr. 1/1992, p. 100. 11

M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991.

CAPITOLUL X


118

- calcularea exactă, anticipată a sumelor datorate este, de cele mai multe ori, imposibilă, întrucât, ca regula generală, obligaţia de întreţinere se datorează pe o perioadă nedeterminată şi numai cu titlu de excepţie limita sa în timp este dintr-un început cunoscută.

e) Caracterul prin excelenţă variabil al obligaţiei legale de întreţinere, întrucât ea se stabileşte în funcţie de nevoile celui îndreptăţit să o primească şi de posibilităţile materiale ale celui obligat, elemente variabile în timp. În consecinţă, obligaţia legală de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin hotărâre judecătorească12.

f) Caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere, atât sub aspect activ, adică al creditorilor întreţinerii, cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţiei.

Codul familiei reglementează totuşi două excepţii, respectiv două cazuri în care obligaţia de întreţinere este guvernată de regula solidarităţii:

- art. 90 alin. 2 C.fam. prevede că, atunci când părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, poate, în caz de urgenţă, să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei;

- art. 96 alin. 2 C.fam. prevede expres că, atunci când obligaţia de întreţinere se transmite la moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinere, obligaţia devine solidară între moştenitori.

Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie: în cazul părinţilor, copilul are dreptul să ceară de la fiecare părinte întreţinerea în întregul ei (art. 107 C.fam.)13.

2. CONDIŢIILE DE EXISTENŢĂ ALE OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

1) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere. O persoană este îndreptăţită la întreţinere numai dacă îndeplineşte,

cumulativ, două condiţii (art. 86 alin. 2 C.fam.): - se află în stare de nevoie; - cauza stării de nevoie în care se găseşte este incapacitatea sa de a

munci. La stabilirea stării de nevoie se va ţinea seama de situaţia specială a

unor categorii de persoane, cum este cazul copiilor minori, a soţilor sau a foştilor soţi. Astfel, în cazul copiilor minori se va avea în vedere că starea lor de nevoie are un conţinut diferit, în sensul că în ea se cuprind şi cheltuielile determinate de pregătirea lor profesională, creşterea şi educarea lor în bune condiţii (art. 101 C.fam.).

În privinţa descendenţilor, legea prevede că ei au un drept de întreţinere pe perioada cât sunt minori, oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Dreptul lor la întreţinere se prelungeşte şi după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă se află în continuarea studiilor.

În cazul soţilor, obligaţia de întreţinere este necesar a fi raportată la obligaţia lor de a suporta cheltuielile căsătoriei, iar bunurile comune nu pot fi excluse de la o astfel de sarcină. Astfel, pentru asigurarea întreţinerii se poate

12


R.Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţiilor „in solidum”, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 90.

CAPITOLUL X


119

trece şi la împărţirea bunurilor comune (art., 36 alin. 2 C.fam.), cu condiţia ca împărţirea să nu fie deghizată14.

Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze: boala, infirmitatea, vârsta înaintată etc. şi poate fi totală sau parţială, definitivă sau temporară. Dreptul la întreţinere există în toate aceste cazuri dar în limite diferite, corespunzător potenţialului real de muncă al beneficiarului întreţinerii15.

Faptul că o persoană beneficiază de o pensie de asigurări sociale nu-i răpeşte dreptul la întreţinere în condiţiile art. 86 C.fam., dacă veniturile sale sunt insuficiente pentru a-şi procura cele necesare traiului16.

Dreptul de întreţinere nu este condiţionat de regulă de survenirea incapacităţii de muncă într-un anumit moment, cu excepţia foştilor soţi, în cazul cărora incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul acesteia, sau în timp de un an de la desfacerea căsătoriei şi să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria (art. 41 alin. 3 C.fam.)17.

Proba incapacităţii de muncă, la fel ca şi cea a stării de nevoie, se face prin oricare din mijloacele de dovadă reglementate de lege (înscrisuri, martori, prezumţii etc.)18.

2) Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere. O persoană poate fi obligată la întreţinerea alteia numai dacă sunt

întrunite următoarele cerinţe legale: - debitorul dispune de mijloacele necesare asigurării întreţinerii altei

persoane (art. 90 alin.1, art. 91, art. 94 alin. 1 C.fam.); - nu există o altă persoană obligată la întreţinere înaintea sa în ordinea

stabilită prin art. 89 C.fam. Legiuitorul fixează în cuprinsul art. 94 C.fam. regula conform căreia

întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Pentru stabilirea veniturilor debitorului obligaţiei de întreţinere se poate folosi orice mijloc de probă, înscrisuri, martori şi chiar ancheta socială efectuată la domiciliul său19.

S-a precizat astfel că se cuprind în cadrul acestei noţiuni toate resursele materiale ale debitorului întreţinerii, precum câştigurile din muncă şi alte venituri, bunurile care nu-i sunt necesare şi ar putea fi înstrăinate pentru asigurarea întreţinerii, dar şi economiile realizate20. La stabilirea pensiei de întreţinere se va ţine seama numai de resursele materiale ale celui obligat la întreţinere, nu şi de cele ale soţului acestuia sau ale altor persoane cu care locuieşte împreună21, De asemenea, urmează a se ţine seama, la stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului obligaţiei de întreţinere, şi de sarcinile la care acesta trebuie să facă

14


Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 696/1985, în Repertoriu… pe anii 1980-1985, p. 39; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 288/1984, în C.D., 1984, p. 173. 16

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 649/1983, în C.D. 1983, p. 109. 17

I.P.Filipescu, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 71; I.Albu, op.cit., p. 303. 18

Trib.jud.Braşov, dec.civ.nr. 592/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 73. 19


A se vedea: T.R. Popescu, op. cit„ vol. II, p. 234-235; A. lonaşcu, Rudenia ..., op. cit, p. 57; A. Lesviodax, op. cit., p. 48-59. 21

Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 457/1957, C.D. 1957, p. 196-197; decizia nr. 1956/1956, C.D. 1956, vol. I, p. 413-415.

CAPITOLUL X


120

faţă, ca: alte obligaţii de întreţinere, datorii, greutăţi materiale, care-i afectează mijloacele de care dispune22.

În principiu, s-a decis că debitorul obligaţiei de întreţinere, care nu are mijloacele materiale necesare, dar este capabil de a munci, nu poate fi scutit de plata pensiei de întreţinere23, întrucât aceasta ar constitui o modalitate de eludare cu rea-credinţă a unei obligaţii legale24. Nu va putea fi însă obligat la întreţinere cel care nu realizează un venit din muncă datorită unor motive întemeiate, precum: executarea serviciului militar obligatoriu25, executarea unei pedepse privative de libertate, alta decât pentru abandon de familie26, continuarea studiilor la învăţământul de zi27 etc.

În ce priveşte veniturile din muncă ale celui obligat la întreţinere, s-a decis că se vor avea în vedere veniturile nete, realizate în orice domeniu de activitate, care au caracter de continuitate28, adică nu numai salariul propriu-zis, ci şi sporul de vechime, indemnizaţia de conducere sau alt venit permanent. Nu se vor avea însă în vedere, la stabilirea pensiei de întreţinere, sporurile speciale, ca: sporul pentru condiţii deosebite de muncă29, indemnizaţia de zbor acordată piloţilor de avioane30 sau premiile ocazionale31.

Articolul 89 C.fam. stabileşte ordinea imperativă în care se datorează întreţinerea, deci creditorul nu are un drept de opţiune în privinţa debitorului care-i va acorda întreţinere, ci este nevoit să se îndrepte împotriva celor virtual obligaţi potrivit art. 86 C.fam. în succesiunea riguros indicată prin art. 89 C.fam.. Un debitor de rang inferior va fi ţinut să presteze întreţinere numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat. De pildă, bunicii vor suporta întreţinerea nepotului numai dacă părinţii creditorului, obligaţi în primul rând, nu dispun de mijloace materiale, sunt decedaţi sau dispăruţi32.

3. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

Sunt expres şi limitativ prevăzute atât persoanele între care există această obligaţie, cât şi ordinea în care se datorează întreţinerea. Astfel, potrivit art. 86 C.fam., obligaţia legală de întreţinere există între următoarele persoane:

- între soţ şi soţie;

22

Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 645/1968, C.D. 1968, p. 113; Trib.jud. Timiş, decizia civilă nr. 685/1972, R.R.D. nr. 4/1974, p. 121-127, cu notă de Gh. Turianu, C. Turianu. 23

A se vedea A. lonaşcu ş.a., Familia ..., op. cit., p. 190; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1770/1968, R.R.D. nr. 4/1969, p. 179-180; Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 258/1979, R.R.D. nr. 7/1979, p. 58. 24

Considerăm că, în mod greşit, în aceste situaţii, instanţele judecătoreşti stabilesc în sarcina debitorului o contribuţie calculată în funcţie de venitul minim pe economie. Soluţia corectă ar trebui să aibă în vedere starea reală de fapt şi să nu se impună în sarcina debitorului nicio obligaţie de întreţinere dacă acesta face dovada că, deşi a încercat, nu a reuşit să se angajeze. Această soluţie se impune mai acut în actualul context socio-economic. 25

Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 185/1958 cu notă de A. Hilsenrad, L.P. nr. 11/1959, p. 118-123. 26

A se vedea: C. Lungu, Unele probleme de drept..., op. cit., p. 116; A. Lesviodax, op. cit., p. 57-58. 27

Trib. jud. Botoşani, decizia civilă nr. 23/1978, R.R.D. nr. 11/1978, p. 63; Trib. jud. laşi, decizia civilă nr. 8091/1969, R.R.D. nr. 9/1969, p. 142. 28

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2047/1979, C.D. 1979, p. 164. 29

Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 14/1963, C.D. 1963, p. 21-22. 30

Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 26/1965, J.N. nr. 6/1965, p. 161-162. 31

Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1673/1971, R.R.D. nr. 11/1972, p. 165-166. 32

C.S.J., secţ.civ., dec.nr. 1802/1991, în R.D. nr. 5/1992, p. 87.

CAPITOLUL X


121

- între părinţi şi copii, fără a deosebi după cum filiaţia este firească sau adoptivă;

- între bunici şi nepoţi; - între străbunici şi strănepoţi; - între fraţi şi surori; - între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Această ultimă

referire din art. 86 alin. 1 C.fam. face trimitere la celelalte dispoziţii din cuprinsul Codului care reglementează aceeaşi obligaţie de întreţinere între anumite persoane:

- între foştii soţi din căsătoria desfăcută (art. 41 alin. 1 C.fam.). Soţul din a cărui vină exclusivă a fost pronunţat divorţul are drept la întreţinerea celuilalt soţ numai timp de un an de la data desfacerii căsătoriei, dar poate fi obligat oricând în viitor să presteze întreţinere fostului său soţ, câtă vreme acesta din urmă nu s-a recăsătorit.

- între foştii soţi din căsătoria desfiinţată (art. 24 alin. 1 C.fam.). Când numai unul dintre foştii soţi a fost de bună-credinţă numai acesta va putea beneficia de întreţinerea fostului soţ de rea-credinţă.

- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii acestuia, însă numai dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori sunt în nevoie (art. 87 alin. 1 C.fam.);

- copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea soţului părintelui firesc (adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul său obligat a da întreţinere soţului părintelui firesc (art. 87 alin. 2 C.fam.);

- moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil, precum şi moştenitorii celui care, deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil, sunt datori să presteze întreţinere în favoarea copilului, în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai pe perioada minorităţii copilului şi în subsidiar faţă de părinţii copilului, deci doar dacă părinţii, obligaţi în primul rând, au murit, sunt dispăruţi ori se află în stare de nevoie (art. 96 alin. 1 C.fam.).

În principiu întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată33, deşi dreptul la întreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege ( nevoia creditorului şi posibilitatea materială a debitorului).

Aşadar, ca regulă generală întreţinerea se acordă numai pentru viitor34. Prin excepţie, se poate acorda întreţinere şi pentru trecut, dacă neintroducerea acţiunii este imputabilă debitorului întreţinerii, de exemplu, acesta şi-a schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată. Regula se aplică şi în cazurile de majorare a întreţinerii. Reducerea sau încetarea întreţinerii are loc pe data ivirii cauzei care a justificat admiterea acţiunii, dacă debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a acordat întreţinerea35.

33

Trib.Suprem, col.civ., dec.nr. 2173/1956 şi dec.nr. 1169/1956, în C.D., 1956, vol. I, p. 410- 412. 34

Trib.jud.Arad, dec.nr. 1071/1968, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 146-149, cu notă de A.Pişcoreanu; T.M.B., secţ. a IV-a civ., dec.nr. 46/1992, în Mihuţă, Culegere… pe anul 1992, p. 54. 35

Plenul Trib.Suprem, dec.de îndrumare nr. 19/1964, în C.D., 1952-1965, p. 136-138; T.M.B., secţ.a III-a civ., dec.nr. 582/1990, în I.Mihuţă, Culegere… pe anul 1990, p. 37.

CAPITOLUL X


122

4. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA Pentru ipoteza în care mai mulţi debitori sunt deopotrivă datori să acorde

întreţinere aceluiaşi creditor, legea stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii. Cu alte cuvinte, creditorul întreţinerii va trebui mai întâi să ceară întreţinerea de la prima categorie de persoane din ordinea stabilită de legiuitor şi numai dacă această categorie n-o poate presta, se va îndrepta împotriva categoriei următoare36.

Potrivit art. 89 C.fam. întreţinerea se datorează în ordinea următoare: a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi; b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar

dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad apropiat înaintea celui mai îndepărtat:

c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti; d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea

bunicilor. În situaţia specială când adoptatorul este soţul părintelui firesc al

adoptatului, obligaţia de întreţinere a adoptatului revine în egală măsură părintelui firesc şi adoptatorului37.

Ordinea între celelalte categorii de persoane obligate la întreţinere. a) Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii înaintea oricăror alte

persoane, atât în caz de divorţ, cât şi în caz de căsătorie putativă; b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ (art. 87

C.fam.), precum şi moştenitorul sau moştenitorii celui care a fost obligat la întreţinerea unui minor sau care a prestat întreţinere fără a avea o astfel de obligaţie (art. 96 C.fam.) sunt obligaţi la întreţinere cât timp copilul este minor şi numai dacă părinţii lui fireşti au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie. Aceste categorii de persoane, în raport cu ceilalţi obligaţi, stau în ordinea părinţilor fireşti pe care îi înlocuiesc38, însă obligaţia lor se situează după cea a părinţilor fireşti.

c) Întreţinerea datorată de cel care a luat copilul pentru a-l îngriji sau proteja temporar (art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004) prin definiţie are caracter subsidiar faţă de obligaţia impusă părinţilor, de vreme ce are drept creditor copilul găsit sau părăsit de părinţi.

5. OBIECTUL ŞI ÎNTINDEREA ÎNTREŢINERII Obiectul obligaţiei de întreţinere nu este determinat în mod expres de

către legiuitor întrucât acesta comportă o anume specificitate raportat la categoria de persoane la care ne referim.

36

Trib.jud.Argeş, dec.civ. nr. 700/1976, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 48. 37

I.Albu, Înfierea în situaţia când înfietorul este soţul părintelui firesc al înfiatului, în R.R.D. nr. 10/1970, p. 83-85. 38

N.Surdulescu, Obligaţia de întreţinere a copilului luat spre creştere fără întocmirea formelor cerute pentru înfiere în R.R.D. nr. 8/1967, p. 93-96; Idem, Obligaţia de întreţinere între un soţ şi copilul celuilalt soţ, în J.N. nr. 10/1965, p. 92- 97; A.Oproiu, Acţiunile pentru restituirea de la părinţi a cheltuielilor de întreţinere a copilului luat spre creştere, în R.R.D. nr. 8/1868, p. 79-83; Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 476/1978, în C.D., 1978, p. 173.

CAPITOLUL X


123

În privinţa întinderii obligaţiei de întreţinere, art. 94 alin. 1 C.fam. precizează factorii în funcţie de care se poate face o primă aproximare: nevoia celui care o cere şi mijloacele celui ce urmează a o plăti. În cazul când întreţinerea se datorează de părinte sau de cel care adoptă, prin art. 94 alin. 3 C.fam. sunt stabilite plafoanele maxime până la care instanţele pot stabili obligaţia de întreţinere. Astfel, pentru un copil întreţinerea se stabileşte până la 1/4 din câştigul din muncă, pentru doi copii până la 1/3 şi până la 1/2 din câştigul din muncă pentru trei au mai mulţi copii.

Întreţinerea pe care şi-o datorează foştii soţi (art. 41 alin. 3 C.fam.) se stabileşte până la 1/3 din veniturile din muncă ale soţului obligat la plata ei, dar această întreţinere nu va putea depăşi, împreună cu aceea datorată copiilor, jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat.

Modificarea întinderii întreţinerii este determinată de schimbările survenite cu privire la mijloacele celui care o datorează sau cu privire la nevoia celui ce o primeşte. Articolul 94 alin. 2 C.fam. prevede că „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte”.

Atunci când dispare nevoia creditorului întreţinerii sau debitorul nu mai are mijloacele necesare pentru plata ei în temeiul aceluiaşi text, art. 94 alin. 2 C.fam., instanţa judecătorească poate hotărî sistarea plăţii obligaţiei de întreţinere39.

6. EXECUTAREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE Întreţinerea, având ca obiect asigurarea a ceea ce este necesar traiului

celui îndreptăţit să o primească (alimente, locuinţă40, medicamente etc.) va fi prestată, după cum rezultă din art. 93 alin. 1 C.fam., fie în natură, fie prin echivalent bănesc; de asemenea, se poate stabili un sistem mixt de executare a obligaţiei: parte în natură, parte în numerar.

Felul şi modalităţile de executare se vor stabili de la caz la caz de către instanţa judecătorească tot prin aprecierea nevoilor celor în drept la întreţinere şi a posibilităţilor celui ţinut a o presta (art. 93 alin. 2 C.fam.). Felul executării se poate stabili şi prin învoiala părţilor dar, pentru a fi protejate interesele ambelor părţi, este necesar ca instanţa să încuviinţeze o astfel de învoială. Odată stabilit felul executării, el poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor iniţiale41.

Prin definiţie obligaţia legală de întreţinere este cu executare succesivă, deci prestaţiile se vor face la anumite intervale de timp, astfel încât să corespundă ritmului nevoilor curente ale beneficiarului.

Aşa cum am menţionat deja, s-a admis totuşi înlocuirea modului de executare succesivă a obligaţiei de întreţinere printr-o executare unică, respectiv

39

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 84/1970, în R.R.D. nr. 6/1970, p. 17; dec.nr. 1280/1970, în C.D. 1970, p. 190-192; Trib.jud.Botoşani, dec.civ. nr. 23/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, p. 63; Trib.jud.Bacău, dec.civ.nr. 192/197, în R.R.D. nr. 10/1977, p. 61. 40

O.Rădulescu, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă a întreţinerii, în R.D. nr. 5/1990, p. 21-23. 41

Trib.reg.Cluj, col.civ., dec.nr. 533/1954, în J.N. nr. 4/1954, p. 102.

CAPITOLUL X


124

plata unei sume globale, dar numai cu asigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită periodic pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii42.

7. STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE Cauze care determină stingerea obligaţiei legale de întreţinere: • dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii (art. 86 alin. 2 C.fam.); • debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării

întreţinerii; • decesul creditorului sau al debitorului întreţinerii, cu excepţia situaţiei

reglementate de art. 96 C.fam., când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii debitorului obligaţiei de întreţinere;

• pierderea calităţii avută în vedere de legiuitor prin impunerea obligaţiei de întreţinere;

• desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei; • recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere; • nulitatea şi desfacerea adopţiei; • expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost

prevăzută de lege; • executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în general. Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele,

ca de exemplu, lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină doar încetarea temporară a acesteia43.

În unele cazuri, odată cu stingerea unor obligaţii de întreţinere, iau naştere sau pot lua naştere noi obligaţii de întreţinere, fie între aceleaşi persoane, fie între una din ele şi alte persoane.


1. Noţiunea, fundamentul şi caracterele obligaţiei de întreţinere: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Condiţiile obligaţiei de întreţinere:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

42



CAPITOLUL X


125

3. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere; ordinea în care

se datorează: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Executarea şi stingerea obligaţiei de întreţinere: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL XI

OCROTIREA PĂRINTEASCĂ

126

CAPITOLUL XI


1. NOŢIUNEA OCROTIRII PĂRINTEŞTI:

În literatura juridică de specialitate, ocrotirea părintească este definită ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acordate de lege părinţiilor, pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor minori1. Instituţia ocrotirii părinteşti cuprinde nu numai drepturile şi obligaţiile care revin părinţilor cu privire la persoana copilului minor, ci şi pe cele referitoare la bunurile acestuia. Ocrotirea părintească se exercită pe perioada minorităţii copilului, cu excepţia cazului în care minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplina de exerciţiu (art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954).

Instituţia ocrotirii părinteşti este reglementată în Titlul III, capitolul I, secţiunea I din Codul Familiei, sub denumirea ,,Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copii şi minori”. Această reglementare se completează cu dispoziţiile Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr.108/1998.

Potrivit legislaţiei actuale, în privinţa ocrotirii copilului drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinţi, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg câtre asigurarea bunei creşteri şi educări a copiilor. Astfel concepută, instituţia ocrotirii părinteşti este în strânsă legătură cu funcţia educativă a familiei, de educare şi formare pentru viaţă a copiilor2. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituţia ocrotirii părinteşti este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcţia educativă, ea vizând nu numai drepturile şi obligaţiile referitoare la persoana copilului, ci şi pe cele referitoare la bunurile acestuia.

Prin ocrotirea părintească se îndeplineşte în acelaşi timp un scop personal, ce constă în creşterea, educarea şi pregătirea pentru viaţă a copilului şi un scop social, acela al creşterii şi a educării copilului în conformitate cu normele morale şi cu regulile de convieţuire socială3.

Studierea ocrotirii părinteşti presupune, în primul rând, definirea noţiunii de copil.

Conform art. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă.

1 Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p.277 2 A se vedea /. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 319-320. 3 A se vedea: E.A. Barasch ş.a. op. cit„ p. 205-222; A. lonaşcu ş.a., Filiaţia ..., op. cit., p.172.

CAPITOLUL XI


127

2. PRINCIPIILE OCROTIRII PĂRINTEŞTI

Din ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează instituţia ocrotirii părinteşti rezultă că aceasta este guvernată de următoarele principii:

a) ocrotirea părintească se exercită numai în interesul copilului minor (art.97, alin.2 C.fam.). Folosit de multe ori de legiuitori în diverse texte (art.38, alin.4, art.42, art.99 şi art.100 alin.3 din C.fam., art.1, alin.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei), conceptul de “interes al copilului” este definit în literatura de specialitate şi în practica judiciară prin două laturi: un interes social, conform căruia părinţii sunt obligaţi să crească şi să educe copilul în conformitate cu regulile şi principiile generale ale societăţii, şi un interes personal al copilului, potrivit căruia părinţii au obligaţia de a se îngrijii de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea şi pregătirea lui profesională, potrivit cu însuşirile lui;

b) principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti. Acest principiu, consecinţă a principiului constituţional al egalităţii dintre bărbat şi femeie, este consacrat în diferite texte ale Codului Familiei, de exemplu, art.1, alin.4 şi art.97, alin.1;

c) principiul asimilării condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu a cea a copilului din căsătorie. Art.63 C.fam. prevede: ,,Copilul din afara căsătoriei, a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească are, faţă de părintele şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie”;

d) principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi părinte. Art.106 C.fam. prevede: ,,Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afara de dreptul la moştenire şi la întreţinere”. Aşadar, patrimoniul copilului este distinct de cel al părintelui său;

e) ocrotirea părintească se exercită sub supravegherea şi controlul autorităţilor tutelare, ale instanţelor judecătoreşti şi ale Ministerului Public.

3. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI.

În cea ce priveşte sfera îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana copilului, aceasta este comună şi se referă la obligaţia de a creşte copilul şi la obligaţia de a-l întreţine, la care unii autori de specialitate adaugă obligaţia de supraveghere şi obligaţia de educare şi de asigurare a învăţăturii şi pregătirii profesionale. Drepturile părinţiilor cu privire la bunurile copilului sunt, în accepţiunea tuturor autorilor de specialitate, aceleaşi, şi anume: dreptul de administrare a bunurilor copilului, dreptul de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile şi dreptul de a-i încredinţa actele civile. Aceeaşi situaţie există şi în cea ce priveşte obligaţiile părinteşti cu privire la bunurile copilului, care se referă la: obligaţia de administrare a bunurilor, obligaţia de a cere întocmirea

CAPITOLUL XI


128

inventarului, obligaţia de a cere stabilirea sumei anuale necesare întreţinerii copilului şi administrării bunurilor sale, obligaţia de a prezenta darea de seamă anuală şi cea generală.

3.1. Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la persoana copilului

a) Dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului. Potrivit art.100, alin.1 C.fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi, ceea ce înseamnă că minorul are un domiciliu legal. Dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului minor şi de a ţine copilul este garantat prin art.103, alin.1 C.fam., potrivit căruia aceştia au dreptul de a solicita înapoierea copilului de la orice persoana care îl ţine fără drept.

b) Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul. Noţiunea de ,,creştere a copilului minor” are un conţinut complex şi se referă atât la aspectele materiale, cât şi la cele de educaţie şi sănătate. Legiuitorul prevede în art.101, alin.2 din Codul Familiei că părinţii sunt datori să se îngrijească de copil, asigurându-i creşterea, sănătatea şi dezvoltarea fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională. Aşadar, componentele dreptului părinţilor de a creste copilul sunt: dreptul de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică, dreptul de a se îngriji de educare, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, dreptul de a îndruma şi supraveghea copilul.

3.2. Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului

a) dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului.

Noţiunea de ,,administrare a bunurilor copilului“ are un conţinut mai complex decât noţiunea de administrare din dreptul civil, deoarece ea cuprinde, alături de actele de administrare propriu zisă, şi actele de conservare şi în anumite limite, chiar şi actele de dispoziţie. Administrarea patrimoniului copilului de către părinţii lui presupune săvârşirea următoarelor acte:

- acte de conservare, cum ar fi cele pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea pierderii lui şi care presupun cheltuieli reduse în raport cu valoarea dreptului astfel conservat;

- acte de administrare propriu zisă, cum ar fi cele pentru folosirea unui bun sau întrebuinţarea veniturilor pe care le produce bunul sau a sumelor de bani pe care le are minorul;

- acte de dispoziţie, cum ar fi înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, plata creanţelor pe care le au faţă de minor părinţii, o rudă în linie dreaptă ori unchii şi mătuşile (art.129, alin.2 şi art.126, alin.2), pentru realizarea cărora este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, şi înstrăinarea bunurilor supuse stricăciunii şi a celor nefolositoare, dacă valoarea lor

CAPITOLUL XI


129

este sub 250 lei (art.129, alin.4 din C.fam.), posibile fără încuviinţarea autorităţii tutelare.

b) dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-l reprezenta pe minor în actele juridice

civile şi de a-i încuviinţa actele. Minorul, lipsit de capacitate de exerciţiu din cauza vârstei, este reprezentat în actele juridice civile de părinţii săi. Între 14 şi 18 ani, minorul îşi exercită singur atât drepturile, cât şi obligaţiile, însă cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor.

4. EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEŞTI

4.1. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi

În principiu, ocrotirea părintească se exercită în mod egal şi de comun acord de către ambii părinţi, de la naşterea copilului şi până la dobândirea capacitaţii depline de exerciţiu prin împlinirea vârstei de 18 ani sau, în cazul minorilor, prin căsătorie. Nu prezintă importanţă dacă minorul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau dacă este adoptat. Orice neînţelegere ivită între părinţi în legătură cu modul de exercitare a ocrotirii părinteşti se rezolvă pe cale amiabilă sau, în caz contrar, de către instanţa judecătorească. Din modul de exercitare a ocrotirii părinteşti pot rezulta următoarele situaţii litigioase:

părinţii (căsătoriţi sau necăsătoriţi între ei) nu se înţeleg în legătura cu domiciliul copilului minor. Instanţa judecătoreasca decide, în baza art.100. alin.2 şi 3 din Codul Familiei, dacă domiciliul minorului va fi la mamă sau la tată; ulterior, dacă se modifică împrejurările care au stat la baza pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, celalalt părinte sau minorul, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, poate formula o acţiune de schimbare a domiciliului minorului;

părinţii minorului divorţează. Din oficiu, instanţa judecătorească este obligată să dispună, prin hotărâre de divorţ, unde va fi domiciliul minorului. La fel, nici aceasta hotărâre judecătorească nu se bucură de autoritate de lucru judecat în cea ce priveşte domiciliul copilului, deoarece, oricând, în timpul minorităţpoi09poi09ii copilului, instanţa judecătorească, la cererea unuia dintre părinţi sau a copilului, daca a împlinit vârsta de 14 ani, poate schimba domiciliul copilului.

4.2. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte

Art.98, alin.2 C.fam. prevede situaţiile în care exercitarea ocrotirii părinteşti se face numai de către un singur părinte, şi anume: moartea unuia dintre părinţi ; decăderea din drepturile părinteşti a unuia dintre părinţi; punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi; neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa (dispariţia, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, împiedicarea, din cauza bolii, a îndeplinirii unui anumit act în interesul minorului, părăsirea definitivă a ţării, copilul rămânând în România cu celalalt părinte).

CAPITOLUL XI


130

4.3.Scindarea ocrotirii părinteşti

Există situaţii în care, deşi părinţii sunt în viaţă, exercitarea ocrotirii părinteşti este scindată în mod inegal între aceştia sau între părinţi, pe de o parte, şi persoana, familia, serviciul public sau organismul privat căruia îi este încredinţat copilul, pe de altă parte.

Scindarea ocrotirii părinteşti în cazul desfacerii căsătoriei. Potrivit art. 42 din Codul Familiei, prin hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei se dispune şi în legătură cu încredinţarea copiilor minori, care pot sa revină, după caz, unuia dintre părinţi, unei rude sau unei terţe persoane ori unui serviciu public sau organism privat autorizat în protecţia copilului.

Dacă minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi, acesta exercită întreaga ocrotire părintească, celuilalt părinte revenindu-i dreptul de a avea legături personale cu minorul şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Măsura reîncredinţării copilului minor de la un părinte la celalalt sau de la terţa persoană ori persoană juridică la unul dintre părinţi poate fi dispusă de instanţa judecătorească, la cererea celui interesat, atunci când împrejurările de fapt avute în vedere iniţial s-au schimbat şi reîncredinţarea este în interesul minorului.

Scindarea ocrotiri părinteşti ca urmare a divorţului şi a încredinţării copilului unuia dintre părinţi încetează dacă părintele care exercită ocrotirea părintească decedează, este decăzut din drepturile părinteşti, este pus sub interdicţie judecătorească sau, din orice motive, se afla în neputinţă de a-şi exprima voinţa (art.98, alin.2 din Codul Familiei).

Scindarea ocrotirii părinteşti în cazul desfiinţării căsătoriei. Potrivit art.24, alin.2 din Codul Familiei, dispoziţiile legale din material divorţului referitoare la ocrotirea părintească se aplică prin asemănare şi copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată. Astfel, prin hotărârea judecătorească de constatare sau de declarare a nulităţii căsătoriei, instanţa dispune cu privire la încredinţarea minorilor, după caz, unuia dintre părinţi, unei rude, unei terţe persoane ori unei instituţii de ocrotire.

Încredinţarea copilului din afara căsătoriei. Daca filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, aceştia se înţeleg, de comun acord, în legătură cu modul în care se exercită ocrotirea părintească. În caz contrar, intervine instanţa judecătorească, la cererea unuia dintre ei, pentru a dispune asupra domiciliului copilului şi asupra pensiei de întreţinere în favoarea acestuia. De asemenea, instanţa judecătorească se pronunţă şi asupra cereri formulate de unul dintre părinţi de a se stabili un program de vizitare a copilului aflat la celalalt părinte.

CAPITOLUL XI


131

5. SANCŢIUNI DE DREPTUL FAMILIEI APLICABILE PĂRINŢILOR.

sancţiuni de drept penal: (interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii unor infracţiuni, fie ca pedeapsă complementară, conf. art.64, lit.d din Codul Penal, fie ca pedeapsa accesorie, conf. art.71 din Codul Penal; sancţionarea pentru săvârşirea unor infracţiunii precum: abandonul de familie, prevăzută de art.305; relele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art.306, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, prevăzută de art.306 din Codul Penal, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, prevăzută de art.314 din Codul Penal).

sancţiuni de drept civil aplicabile părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori (art.1000, alin.2 din C.civ.)

sancţiuni de dreptul familiei (încredinţarea sau plasamentul copilului unei persoane, familii, serviciului public specializat sau unui organism privat autorizat, decăderea din drepturile părinteşti şi declararea judecătorească a abandonului de copii).

sancţiuni care intervin pentru neîdeplinirea îndatoririlor părinteşti privitoare la persoana copilului

sancţiuni care intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor privitoare la bunurile copilului, ce încadrează în aceasta categorie răspunderea solidară a părinţilor, care, la fel ca tutorele, răspund în calitatea lor de administratori, daca au pricinuit minorului o pagubă, şi răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă, dacă, neîndeplinind corespunzător îndatoririle de administrare a bunurilor copilului, părinţii au pricinuit o pagubă cu rea credinţă.


1. Noţiunea şi principiile ocrotirii părinteşti: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL XI


132

2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Exercitarea ocrotirii părinteşti: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL XII

OCROTIREA MINORILOR ÎN CAZURI SPECIALE

133

CAPITOLUL XII OCROTIREA MINORILOR ÎN CAZURI SPECIALE Încadrându-se în politica generală a statului de ocrotire a copilului,

legislaţia actuală cuprinde dispoziţii în materie atât în Codul Familiei, cât şi în legi speciale.

1. TUTELA MINORULUI Tutela minorului, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor

juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii tutelare1. Acestea se regăsesc atât în codul familiei cât şi în Legea nr. 272/20042

Deschiderea tutelei copilului minor are loc în acele situaţii în care el este lipsit de ocrotirea ambilor părinţi, datorită uneia din următoarele cauze prevăzute de art. 113 C.fam.:

- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi; - ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi; - ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie; - ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti; Art. 40 din Legea nr. 272/2004 mai adaugă două cazuri în care are loc

deschiderea tutelei, respectiv: - li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, - în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte

că este în interesul copilului instituirea unei tutele Deschiderea tutelei are loc fie din oficiu, fie la sesizarea persoanelor

obligate prin art. 115 C.fam. de a înştiinţa autoritatea tutelată, în termen de 5 zile de la data la care au luat cunoştinţă de existenţa unui copil lipsit de ocrotire, anume:

a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;

b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarului public, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;

c) instanţele judecătoreşti, parchetul şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;

d) organele administraţiei publice, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

Numirea tutorelui se face de către instanţa judecătorească. Alegerea tutorelui trebuie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele minorului, preferabilă fiind numirea unei rude, afin, ori a unui prieten al familiei copilului în stare să

1 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, op.cit., p.560; Al.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit., p.377; C.Stătescu,

Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 281. 2 Legea privind protecţia si promovarea drepturilor copilului, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557

din 23.06.2004.



CAPITOLUL XII


134

îndeplinească această sarcină. Pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreuna, care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Persoana fizica sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcţia generala de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului.

Persoana fizică, respectiv soţii care urmează a fi tutori sunt numiţi de către judecătorie3 pe baza prezentării de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a raportului de evaluare a acestora. Propunerea se va face ţinându-se seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, precum şi de opinia copilului.

Însă, autoritatea tutelară va trebui să ţină seama şi de prevederile legale, potrivit cărora nu pot fi tutori:

- minorul sau cel pus sub interdicţie; - cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; - cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în

temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească; - cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales

deputat; - cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; - cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea

îndeplini sarcina tutelei. În cazul în care numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se

poate numi provizoriu, un curator care să reprezinte interesele minorului. Caracterele generale ale tutelei a) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 C.fam.); b) Tutela este o sarcină legală obligatorie şi cel ce a fost numit tutore nu

poate refuza această încredere decât în cazurile anume prevăzute de lege (art. 118 C.fam.):

- cel care are vârsta de şaizeci de ani împliniţi; - femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani; - cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii; - cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă; - cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării

domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.

c) Tutela este o sarcină gratuită (art. 121 C.fam.) Totuşi, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de

starea materială a minorului şi a tutorelui, autoritatea tutelară va putea stabili în

3 prin Decizia nr. 3/2007 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că în aplicarea

dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei.

CAPITOLUL XII


135

favoarea acestuia din urmă o remuneraţie care nu va depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului.

d) Tutela este o sarcină personală, cel numit tutore fiind ţinut să exercite el însuşi atribuţiile calităţii sale. Numai autoritatea tutelară este îndrituită să schimbe sau să înlocuiască pe tutore, în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege4.

e) Tutela se exercită sub supravegherea, îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare (art. 136 C.fam.).

În acest sens, delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul în care sunt îngrijiţi, crescuţi şi educaţi.

Procedura instituirii tutelei

În reglementarea Legii nr. 272/2004 tutela se instituie de către instanţa judecătorească, respectiv de Tribunalul pentru minori şi familie în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul5.

Cererile sunt scutite de taxă judiciară de timbru şi pot fi formulate de orice persoană interesată.

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a întocmi raportul referitor la copil, conform art.130 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.

Întrucât legislaţia nu prevede alte dispoziţii speciale pentru judecarea cererii de instituire a tutelei, se va aplica dreptul comun, deşi celeritatea cu care trebuie soluţionate aceste cereri impunea, cel puţin, instituirea unor termene procedurale mai scurte. În plus, la instituirea tutelei trebuie respectate şi condiţiile impuse, în general, pentru formele protecţiei alternative a copilului, respectiv: sâ se asigure continuitatea în educarea copilului şi să fie ascultat copilul care a împlinit 10 ani (poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit această vârstă, dacă se apreciază necesar).

Exercitarea tutelei A. Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului Menirea tutelei, ca mijloc de înfăptuire a ocrotirii copilului, este de a

suplini ocrotirea părintească a acestuia. De aceea, conţinutul tutelei în această privinţă, este identic cu cel al ocrotirii copilului prin părinţii fireşti. Concluzia poate fi desprinsă din cele stipulate în art. 123 C.fam., text care stabileşte obligaţiile tutorelui: „tutorele are obligaţia de a îngriji de minor. El este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui”. Tutorele are obligaţia de a ocroti minorul şi de a-i asigura locuinţă, dar şi dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept (art. 103 coroborat cu art. 125 C.fam.).


5 în sensul că cererea este de competenţa judecătoriei, a se vedea T. Bodoaşcâ, Contribuţii

la studiul..., loc. cit., p. 65.

CAPITOLUL XII


136

B. Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului Sub aspect patrimonial, întinderea drepturilor şi obligaţiilor tutorelui

depinde de vârsta minorului: • Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligaţia de a administra

bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile. Actele civile vor fi încheiate de tutore în numele şi pe seama minorului. Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviinţare prealabilă acte de

conservare a patrimoniului minorului şi acte de administrare care pot include chiar înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a bunurilor de valoare mică şi care nu sunt folositoare minorului (art. 129 alin.final C.fam.).

Actele de dispoziţie (înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile sale patrimoniale, orice acte care depăşesc dreptul de a administra) pot fi încheiate de tutore numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 C.fam.).

Încuviinţarea autorităţii tutelare mai este necesară şi pentru plata creanţelor pe care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, precum şi pentru ridicarea sumelor şi hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la o casă de păstrare de stat (art. 126 alin. 2 şi art. 131 C.fam.).

Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice: - contracte de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia (art.

129 alin. 1 C.fam.); - acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile

tutorelui, de o parte şi minor de alta (art. 128 C.fam.) • Când minorul a împlinit 14 ani, are capacitate de exerciţiu restrânsă şi

încheie singur acte civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui (art. 124 alin. 2 C.fam.).

Actele juridice pentru care tutorele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu are nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, presupun în cazul minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu, alături de încuviinţarea tutorelui, şi încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 133 alin. 3 C.fam.).

Actele juridice încheiate de minorul aflat sub tutelă cu nesocotirea cerinţelor privitoare la reprezentarea prin tutore sau, după caz, referitoare la încuviinţarea prealabilă a tutorelui sau/şi a autorităţii tutelare sunt anulabile (art. 133 alin. 4 C.fam.)6.

În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare dări de seamă periodice privitoare la activitatea sa, precum şi o dare de seamă generală, atunci când tutela încetează.

Încetarea tutelei Cauze care determină încetarea tutelei, pot fi7: - împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit; - căsătoria minorei peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline de

exerciţiu de către aceasta;

6 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 34/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 69.


CAPITOLUL XII


137

- părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma dispariţiei sau a declarării morţii) sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;

- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;

- a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai minorului.

Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui care poate interveni în următoarele situaţii:

- decesul tutorelui; - îndepărtarea de la tutelă (când se iveşte vreun caz prevăzut de art. 117

C.fam. care-l fac incapabil de a fi tutore sau dacă tutorele săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă, fapte care îl fac nevrednic, ori nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina art. 138 alin. 2 C.fam.);

- înlocuirea tutorelui la cererea sa dacă, pe parcursul exercitării tutelei survine oricare din situaţiile care îndreptăţesc refuzul sarcinii tutelei (art. 118 C.fam.).

Dacă la încetarea funcţiei tutorelui nu încetează însăşi tutela, până la numirea noului tutore autoritatea tutelară va desemna cu curator (art. 139 C.fam.).

Răspunderea tutorelui

Întrucât sarcina tutelei este deosebit de importantă şi poate avea urmări asupra dezvoltării psihico-fizice şi sociale a persoanei ocrotite, legiuitorul a instituit răspunderea tutorelui diferit, în funcţie de natura şi consecinţele faptelor sale.

a) Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială8. Răspunderea nepatrimonială specifică este îndepărtarea de la tutelă atunci când săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore [art. 138 alin. (2) C.fam.].

Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C.civ. Această formă a răspunderii operează chiar şi în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terţi prin fapta sa9.

b) Răspunderea administrativă intervine, ca şi în cazul părinţilor, în cazul săvârşirii unor contravenţii. Sancţiunea aplicabilă este amenda.

c) Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârşite sunt grave şi întrunesc elemente constitutive ale unei infracţiuni ca: rele tratamente aplicate minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji etc.

2. CURATELA MINORULUI

Reglementată prin art. 152-157 C.fam., curatela este un mijloc de ocrotire cu caracter subsidiar şi temporar a minorului aflat într-una din situaţiile speciale

8 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 218.

9 A se vedea V. Ursa, op. cit., p. 270.

CAPITOLUL XII


138

expres prevăzute de lege10. Este un mijloc subsidiar de ocrotire, întrucât protecţia copilului se realizează, în primul rând prin părinţi, iar în lipsa acestora prin tutore.

Caracterul temporar al curatelei exprimă faptul că aplicaţiile sale sunt numai pe durata situaţiilor particulare care au făcut necesară luarea măsurii.

Conform Codului familiei, curatela se instituie: - când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor

(art.132 şi 105 C.fam.)11; - când, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este

împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care-l reprezintă sau ale cărui acte este chemat a le încuviinţa (art. 152 lit. c C.fam.);

- când s-a făcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească şi, faţă de care nu a fost instituită tutela, până la soluţionarea cererii (art. 146 C.fam.);

- până la numirea tutorelui unui minor, indiferent dacă este vorba de instituirea tutelei sau de înlocuirea tutorelui, curatorul va asigura interimatul ocrotirii minorului (art. 139 C.fam.).

Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutela minorului.

Curatorul are dreptul să ceară înlocuirea sa, dar numai după împlinirea unui termen de 3 ani socotit de la data numirii (art. 156 C.fam.).

La încetarea cauzelor care au legitimat curatela, autoritatea tutelară, din oficiu sau la cererea curatorului, a celui ocrotit şi a oricărei alte persoane, care potrivit art. 115 C.fam. are obligaţia sesizării autorităţii tutelare cu privire la necesitatea instituirii tutelei (dispoziţia se aplică şi în materia curatelei) va dispune ridicarea curatelei (art. 157 C.fam.).

3. PROTECŢIA SPECIALĂ A COPILULUI

Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de asistenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.

În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie.

Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe

10

Gh.Beleiu, op.cit., p. 299; M.N.Costin, op.cit., p. 277. 11

Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr. 1776/1984, în C.D., 1984, p. 176; T.M.B., secţ.a IV-a civ. Dec. Nr. 1587/1990, în I.Mihuţă, Culegere… pe anul 1990, p. 52

CAPITOLUL XII


139

informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de servicii.

Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi. În acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti sprijină accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile destinate menţinerii copilului în familie.

Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.

În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.

Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia. în alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Instituţiile tutelei şi adopţiei au fost analizate în paginile anterioare, ca urmare, în cele ce urmează, ne vom ocupa doar de măsurile de protecţie specială. Acestea se stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie.

Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii: - copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul

drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşti morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;

- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neamputabile acestora;

- copilul abuzat sau neglijat; - copilul găsit sau copilul abandonat de câtre mamă în unităţi sanitare; - copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu

răspunde penal. Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii

depline de exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi 26 de ani.

CAPITOLUL XII


140

Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie, fiind confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie specială, pe o perioadă de doi ani.

Serviciile de protecţie specială sunt: - servicii de zi; - servicii de tip familial; - servicii de tip rezidenţial. Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea,

refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.

Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilim în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului.

Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă.

Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale. Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea

caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi. Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate:

reintegrarea copilului în familia sa, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau la altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial.

Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia. în situaţia în care copilul refuză să îşi dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa judecătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.

3.1. Plasamentul

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.

Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

CAPITOLUL XII


141

Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt: a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă; b) menţinerea fraţilor împreună; c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a

menţine legătura cu acesta. Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip

rezidenţial, cu excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de îngrijiri specializate.

Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de judecată.

Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b) şi e).

Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:

a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de câtre direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;

b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri. Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:

- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-1 are în îngrijire; - drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului

rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului. Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de câtre preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul sectorului municipiului Bucureşti12, părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;

- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care părinţii trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei. Aceste sume se fac venit la bugetele locale.

3.2. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.

Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea au la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de

12

C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p. 91-95.

CAPITOLUL XII


142

către persoana, familia, asistentul maternal sau de câtre şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de câtre primarul sectorului municipiului Bucureşti.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.

Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în legătură cu un copil încredinţat unei persoane fizice sau juridice există o situaţie de pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării. Instanţa se va pronunţa prin ordonanţă preşedinţială.

În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.

Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

3.3. Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.

Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior, şi supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:

a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei; b) gradul de pericol social al faptei; c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul; d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea

penală; e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului. Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa,

sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi: a) frecventarea cursurilor şcolare;

CAPITOLUL XII


143

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi; c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie; d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu

anumite persoane. În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când

copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus.

În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului Într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.

Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia.


1. Deschiderea tutelei şi caracterele generale ale acesteia: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Exercitarea şi încetarea tutelei:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Curatela: ________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL XII


144

________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Plasamentul: ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

5. Supravegherea specializată a minorului:

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

150

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii:

I.Albu, Dreptul familiei, E.D.P., Bucureşti, 1975 Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Ed. Dacia,

Cluj-Napoca, 1986 Al.Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul Familiei, Ediţia 5, Ed.

C.H. Beck, Bucureşti, 2006 M.Banciu, Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998 Gh.Beleiu, Tratat de drept civil, Ed. Academiei române, Bucureşti, 1989 Gh. Beleiu, Dreptul civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele

dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998 M.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român . Persoana fizică şi

persoana juridică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984 Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1996 I.Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

1996 M.Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), vol. II,

partea a III-a, Ed. Socec, Bucureşti, 1930 I.Dogaru, Întreţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc,

Craiova, 1978 M.Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997 I.P.Filipescu, P.Anca, O.Calmuschi, M.I.Eremia, Încheierea căsătoriei şi

efectele ei, Ed.Academiei române, Bucureşti, 1981 I.P.Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck,

Bucureşti, 1997 I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a., Ed. All

Beck, Bucureşti, 2002 F.Emese, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003 C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. I, Bucureşti, 1925 C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil

român, vol. I, Ed. All, Seria „Restitutio”, Bucureşti, 1998 A.Ionaşcu, M.Mureşan, M.Costin, V.Ursa, Familia şi rolul ei în societate,

Ed. Dacia, Cluj, 1975 M. Mureşan, Drept civil. Persoanele (note de curs), Ed. Cordial, Cluj-

Napoca, 1992 T.R. Popescu, Dreptul familiei, tratat, Vol.I, E.D.P., Bucureşti, 1965 D.Rizeanu, D.Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina

Codului familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 M.I.Rusu, Procedura divorţului în dreptul românesc, Ed. Rosetti,

Bucureşti, 2003 C.Stătescu, Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1963

151

Articole de specialitate

I.Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi pe data dintre desfacerea căsătoriei şi data împărţirii lor, J.N. nr. 8/1865

I.Albu, Înfierea în situaţia când înfietorul este soţul părintelui firesc al înfiatului, în R.R.D. nr. 10/1970

I.Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series jurisprudenţia, Cluj, 1974

P.Anca, Natura juridică a contractului de construire de locuinţe proprietate personală, R.R.D. nr. 5/1977

Al. Bacaci, Unele consideraţii cu privire la raportul dintre dreptul substanţial şi acţiunea civilă, S.C.J. nr. 3/1984

C.Bîrsan, Acţiunea în grăniţuire, R.R.D. nr. 8/1984 E.Bolbose, Cu privire la dreptul de proprietate asupra locuinţei construite

de soţi cu credit de stat, R.R.D. nr. 3/1980 D.Chirică, Locuinţele construite cu credit de stat şi comunitatea de bunuri

a soţilor, R.R.D. nr. 6/1984 D.Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un

singur coindivizar, Dreptul nr. 1/1998 D.Ciobanu, Poate fi oare încadrat salariul în masa bunurilor comune sau

în masa bunurilor proprii? În J.N. nr.2/1959 T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor,

R.D. nr. 3/1971 Fr.Deak, Examen teoretic al practicii judiciare privind contractele de

construire de locuinţe proprietate personală şi de vânzare-cumpărare a locuinţelor din fondul locativ de stat, R.R.D. nr. 7/1982

V.Dobozi, l.G. Lupan, I. Apetrei (II), Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, Dreptul nr. 9/2001

I.P.Filipescu, Unele probleme în legătură cu stabilirea paternităţii, R.R.D. nr. 12/1970,

I.P.Filipescu, M.Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica instanţelor judecătoreşti în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982

G.Giurcă, Constituirea garanţiei suplimentare prin afectarea bunurilor comune ale gestionarului şi ale soţului său, R.R.D. nr. 2/1972

N.Grecu, Afinitatea – instituţie a dreptului familiei, în R.D. nr. 10-11/1995 Tr.Ionaşcu, Capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile şi ocrotirii sub

aspect patrimonial a lipsei şi a restrângerii acestei capacităţi în lumina recentei legislaţii a României., în S.C.J. nr. 1/1956

Tr.Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii a R.P.R., A.U.B., nr. 6/1956

E.Lipcanu, Cu privire la noţiunea de afinitate în contextul Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Dreptul nr. 12/1995

M.Mayo, Raporturile patrimoniale în familie, în lumina Codului familiei, în J.N. nr. 3/1954

M.Mayo, Despre posibilitatea determinării, prin probe ştiinţifice, a datei concepţiei probabile a copilului, R.R.D. nr. 7/1978

Al.I. Oproiu, Cazurile de nulitate absolută a recunoaşterii filiaţiei, J.N. nr. 1/1961

152

A.Oproiu, Acţiunile pentru restituirea de la părinţi a cheltuielilor de întreţinere a copilului luat spre creştere, în R.R.D. nr. 8/1868

V.Pătulea, Executarea întreţinerii în cazul când unul dintre părinţii divorţaţi emigrează împreună cu copii ce i-au fost încredinţaţi, Dreptul nr. 1/1992

I.F.Popa, Discuţii privind cauza morală şi licită în raporturile juridice contractuale dintre soţi, Dreptul nr. 10/2001

F.Popescu, I.Vidu, Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile dobândite împreună prin acte cu titlu oneros. Proba acesteia, Dreptul nr. 11/2001

O.Rădulescu, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă a întreţinerii, în R.D. nr. 5/1990

V.Stoica, Natura juridică şi procedura specifică adopţiei, Dreptul nr. 2/1993

N.Surdulescu, Obligaţia de întreţinere a copilului luat spre creştere fără întocmirea formelor cerute pentru înfiere în R.R.D. nr. 8/1967

C.Toader, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun al soţilor, nota II, Dreptul nr.2/1996

C.Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului, în caz de violenţă exercitată asupra soţiei, în R.D. nr. 12/1992

Documents

Dreptul.familiei-Gavrila