Drepturile Si Obligatiile Persoanelor Incarcerate - Reglementare Doctrina Si Jurisprudenta

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOVFACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

Proiect

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:Lector univ. BARBU SILVIU-GABRIEL

Autor: Anghel Olivia Roxana

BRAŞOV2009

Drepturile şi obligaţiile persoanelor încarcerate. Reglementare doctrină şi jurisprudenţă

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOVFACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

DISCIPLINA:

DREPT EXECUŢIONAL PENAL

TEMA:

DREPTURILE SI OBLIGAŢIILE PERSOANELOR ÎNCARCERATE. REGLEMENTARE DOCTRINĂ ŞI

JURISPRUDENŢĂ

BRAŞOV- 2009-

2


CUPRINS

Capitolul I. Drepturile deţinuţilor- privire istorică asupra reglementărilor juridice …………………………………….……3

Secţiunea 1. Noţiuni introductive- scurt istoric asupra sistemului penitenciar în România……………………………..3

Secţiunea a 2-a. Reglementarea drepturilor condamnaţilor cu privire la Legea nr. 23/1969…………….......................5 2.1. Preliminarii……………………………………………………………5 2.2. Drepturile propriu-zise……………………………………………....5 2.2.1. Dreptul persoanelor încarcerate la hrană, echipament şi cazarmament………………………………5 2.2.2. Dreptul persoanelor încarcerate la odihnă şi plimbare…………………………………………………..6 2.2.3. Dreptul de petiţionare al persoanelor încarcerate ………………………………...………………..7 2.2.4. Dreptul persoanelor încarcerate de a primi vizite, pachete de ţigări, corespondenţă şi bani pentru cumpărături…………………………………...8 2.2.5. Dreptul persoanelor încarcerate de a primi şi trimite corespondenţa…………………………………...9 2.2.6. Dreptul persoanelor încarcerate la asistenţă medicală……………………………………………………..9

Secţiunea a 3-a. Reglementarea drepturilor condamnaţilor potrivit Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor…………………………………………………..10 3.1. Dreptul de a primi pachete………………………………………...10 3.2. Dreptul la plimbare zilnică şi dreptul de a primi vizite…………………………………………………………..12 3.3. Dreptul la corespondenţă………………………………………….14 3.4. Dreptul de a petiţiona………………………………………………15 3.5. Dreptul la asistenţă medicală……………………………………..16 3.6. Dreptul la instruire, la activităţile recreative şi culturale……………………………………………………………..18 3.7. Dreptul de a respecta libertatea conşţiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase…………………….18

3


3.8. Dreptul persoanelor încarcerate de a avea acces la informaţiile de interes public…………………………………...19 3.9. Dreptul la convorbiri telefonice……………………………………20 3.10. Dreptul la asistenţa diplomatică…………………………………21 3.11. Dreptul la încheierea unei căsătorii……………………………..22

Secţiunea a 4-a. Jurisprudenţă…………………..…………………………...24

Capitolul II. Obligaţiile persoanelor încarcerate în sistemul penitenciar românesc…………………………………27

Secţiunea 1. Principalele obligaţii din cadrul regimului penitenciar………………………………………………………27

Secţiunea a 2-a. Reglementarea obligaţiilor cu privire la Legea nr. 23/1969………………………………………..28

Secţiunea a 3-a. Reglementarea obligaţiilor cu privire la Legea nr. 275/2006……………………………………..30

Secţiunea a 4-a. Masurile disciplinare şi recompensele…………………..33 4.1. Încălcări ale disciplinei……………………………………………34 4.2. Abateri disciplinare………………………………………………..34 4.3. Sancţiunile disciplinare……………………………………………35

Capitolul III. Diferenţieri privind drepturile şi obligaţiile categoriilor speciale de condamnaţi……………………………38

Secţiunea 1. Minorii în penitenciar…...………………………………………38

Secţiunea a 2-a. Femeile în penitenciar……………………………………..39 Secţiunea a 3-a. Regimul vârstnicilor………………………………………..40

Capitolul IV. Concluzii………………………………………………………….42

Bibliografie

4


Capitolul I. Drepturile deţinuţilor- privire istorică asupra

reglementărilor juridice

Secţiunea 1. Noţiuni introductive-scurt istoric asupra sistemului

penitenciar în România

Prin sistemul penitenciar al ţării se inţelege ansamblul penitenciarelor destinate executării pedepselor privative de libertate, de către diferite categorii de condamnaţi, amplasate în diferite oraşe.

După mai bine de jumătate de secol, administraţia penitenciară revine la forma sa europeană de existenţă, aceea de funcţionar public.Înainte de cel de-al doilea război mondial, România avea un sistem penitenciar viabil, ce număra 76 de aşezăminte şi o „Lege pentru organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţie”, elaborată în 1929, atât de modernă încât multe din prevederile ei au stat la baza redactării şi se regăsesc în „Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor”, adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1955. Politica regimului comunist a distrus, practic, acest sistem. În prima fază a dictaturii, au fost create lagăre sau colonii de muncă pentru efective mari (5000 – 10.000 de persoane), cu dotări minime atât pentru deţinuţi cât şi pentru personal. În anul 1969, sistemul dispunea de 45 de penitenciare şi 25 de secţii de deţinere, iar populaţia închisorilor, cu o evoluţie fluctuantă, depăşea la perioade de 2-3 ani capacitatea de deţinere. Problema se rezolva, de regulă, prin soluţia paleativă a decretelor de graţiere şi amnistie. Regimul comunist a trebuit, totuşi, să accepte realitatea, deoarece graţierile anuale sau chiar mai dese, nu puteau să rezolve problema supraaglomerării. Ca urmare, au fost reînfiinţate unele unităţi, prin improvizaţii, deoarece fonduri pentru investiţii nu erau acordate. Dacă din punct de vedere normativ, apariţia Legii executării pedepselor, în 1969, a însemnat un pas înainte, prevederile ei respectând, în bună măsură, reglementările internaţionale în materie, lipsa de preocupare din partea autorităţilor, timp de decenii, a condus însă la disfuncţionalităti şi condiţii greu de suportat pentru deţinuţi. La sfârşitul anului 1990, după 43 de ani în care s-a aflat în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor a revenit acolo unde îi era locul, în cadrul Ministerului Justiţiei.

5


Concluziile rezultate în urma evaluării sistemului penitenciar au subliniat necesitatea declanşării unei reforme penitenciare de proporţii, care să asigure aducerea sistemului la nivel european. La sfârşitul anului 1997, Administraţia Naţională a Penitenciarelor avea în subordine 31 de penitenciare, 1 penitenciar pentru minori şi tineri, 2 centre de reeducare pentru minori si 3 spitale penitenciar, situate în majoritatea judeţelor ţării. 1 Mai puţin de 40 % din unităţile de detenţie au o vechime mai mică de 40 de ani, 26% o vechime de cel puţin 100 de ani, 30 % au fost construite cu peste 160 de ani în urmă , iar penitenciarele Gherla şi Aiud au fost construite în 1540, respectiv 1786. Capacitatea legală de care dispunea sistemul penitenciar în anul 1997 era de 31.522 de locuri, iar numărul persoanelor aflate în custodie era de 45.121.2 În anul 2001 a fost elaborată o nouă strategie de reformă, care a soluţionat problema instituţionalizării, la standarde europene, a minorilor în centre de reeducare, modernizarea spaţiilor de detenţie pentru femei, individualizarea a patru regimuri penitenciare, precum şi pentru arestaţii preventiv, asigurarea drepturilor la corespondenţă, petiţionare, pachete, cumpărături etc, asigurarea asistenţei medicale în condiţii performante. Finanţarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) se asigura din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri proprii, venituri ce sunt obţinute din munca persoanelor condamnate şi sunt folosite pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.3

Administraţia Naţională a Penitenciarelor precum şi fiecare unitate trebuie să identifice soluţii pentru rezolvarea prioritară a problemelor legate de condiţiile de detenţie inclusiv prin finanţarea de către organismele europene interesate în evoluţia sistemului penitenciar. Cu toate eforturile de a face penitenciarul cât mai uman, el rămâne sub semnul sărăciei mijloacelor care să asigure un confort satisfăcător. Gradul de cultură redus, dar mai ales semnificaţia negativă atribuită executării pedepsei cu închisoarea, îi face pe multi dintre condamnaţi să nu aprecieze corect activitatea depusă de cadre pentru a le asigura condiţiile de viaţă prevăzute de lege. De aceea dacă în anumite perioade, la unele unităţi condamnaţii apreciază că sunt neglijate anumite aspecte ce privesc viaţa deţinuţilor: hrănirea, asistenţa medicală, igiena, activităţile sportive, acest fapt afectează relaţiile fireşti dintre persoanele încarcerate şi personalul unităţii de deţinere.4

1 Emilian Stănişor, Ana Bălan, Cristina Pripp, Universul carceral, Ed. Oscar Print, Buc 2004, p.2652 Emilian Stănişor, Ana Bălan, Cristina Pripp, Universul carceral, Ed. Oscar Print, Buc 2004, p.2653 Ioan Marcel Rusu, Drept execuţional penal ediţia a 3-a revizuită şi completată, Ed. Hamangiu, Buc. 2007, p.66 4 Gheorghe Florian, Psihologia penitenciară, Ed. Oscar Print, Buc.1996, p.12

6


Secţiunea a 2-a.Reglementarea drepturilor condamnaţilor cu privire la Legea nr. 23/1969 2.1.Preliminarii Unul dintre cele mai importante concepte în jurul căruia este organizată activitatea sistemului penitenciar este cel de “drepturi ale deţinuţilor”. Mai mult decât atât, acestea nu rămân la un nivel teoretic de concept, ci trebuie aplicate, respectate, uneori modificate sau adaptate în condiţiile prezente. Vorbind de drepturile condamnaţilor, ca şi în cazul obligaţiilor acestora, trebuie precizat că acestea nu trebuie confundate cu drepturile cetaţeanului. Aceste drepturi privesc unele aspecte ale relaţiilor condamnatului cu conducerea penitenciarului (dreptul la hrană, îngrijire medicală etc.) sau ale relaţiilor cu familia (de exemplu dreptul la vizite, corespondenţă) ori au în vedere respectul pentru demnitatea condamnatului. Astfel de drepturi se nasc din momentul internării în penitenciar, se menţin pe toată durata executării pedepsei privative de libertate şi se sting în momentul liberării definitive. Drepturile condamnaţilor în timpul executării pedepsei sunt prevăzute de lege, aceasta garantând respectarea lor. Personalul unităţilor de deţinere, precum şi celelalte persoane însărcinate cu îndeplinirea executării pedepsei, sunt obligate să respecte şi să asigure condamnaţilor exercitarea drepturilor acordate de lege, încălcarea sau împiedicarea exercitării lor fiind sancţionată penal sau disciplinar .5

Este importantă corelarea între condiţiile pe care le deţine un anumit sistem penitenciar şi ceea ce persoanele aflate în custodia lui consideră a fi la nivelul demnităţii umane, adică cel puţin un minimum necesar pentru a fi respectate de oameni şi a li se asigura baza pentru dezvoltarea personalităţii pentru reinserţia socială dupa liberare.6

2.2. Drepturile propriu-zise

2.2.1. Dreptul persoanelor încarcerate la hrană, echipament şi cazarmament Articolul 52 alin.(1) Cod penal prevede că “pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ”. Aşadar, acordarea drepturilor specifice condamnaţilor constituie un element al regimului

5 Ion Oancea, Drept execuţional penal, Ed All, Buc. 1998, p.115-1166 Emilian Stanişor, Ana Bălan, Cristina Pripp, Universul carceral, Ed. Oscar Print, Buc. 2004, p.287

7


penitenciar în aplicarea căruia se împletesc aspectele de constrângere cu cele de reeducare. Legea nr. 23/1969, art. 16 redacteaza în urmatorii termeni dreptul deţinuţilor la hrană: “Condamnaţii au dreptul la hrana necesară, potrivit normelor legale de hrană, ţinându-se seama şi de munca pe care o prestează, precum şi de starea sănătăţii lor, potrivit normelor legale ”. Art. 40 alin.(1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 23/1969, precizează că: “…hrana caldă se distribuie condamnaţilor de trei ori pe zi ” iar în cazurile speciale li se atribuie hrană rece conform stipulaţiilor alin.(2) din art.2 : “în cazuri speciale ca prezentarea la instanţă sau la cercetări, transferare şi în alte asemenea situaţii, condamnaţilor li se distribuie hrană rece, respectându-se normele de hrană ”. În cuprinsul acestor prevederi se observă că hrana condamnaţilor cuprinde raţiile de produse alimentare ce li se cuvin zilnic. Dreptul la echipament: Potrivit Legii nr. 23/1969 la toate categoriile de condamnaţi li se distribuie costumul penal în funcţie de anotimp, în timp ce încălţămintea şi lenjeria de corp pot fi personale. Arestaţii preventiv, ca şi cei sancţionaţi cu închisoarea contravenţionala poartă pe timpul deţinerii îmbrăcămintea personală. Numai pentru motive temeinice (intenţia de evadare,lipsa echipamentului personal) administraţia penitenciarului poate dispune echiparea acestor deţinuţi cu costum penitenciar. Dreptul la cazarmament: Persoanelor încarcerate li se asigură în penitenciar pat individual, saltea şi cazarmamentul necesar, iar pe timp de iarna se pot asigura şi câte doua paturi. Cazarea în dormitoare comune este un raspuns frecvent la problema supraaglomerării în închisori. Folosirea ei crează o serie întregă de probleme privind siguranţa, pentru că un număr mare de persoane cu porniri criminale , iar alteori violenţe, cazate împreună, poate duce la faptul ca unii deţinuţi vulnerabili să fie supuşi abuzului sau la alte tipuri de comportare periculoasă, cum sunt cele legate de bandă. Aceşti deţinuţi cu comportări violente nu trebuie cazaţi niciodata în dormitoare comune. 7

2.2.2. Dreptul persoanelor încarcerate la odihnă şi plimbare Principiul este consacrat şi în cuprinsul Regulilor europene pentru penitenciare în regula 75(2) din care cităm: “Deţinuţii vor avea cel puţin o zi de odihnă pe săptămână şi timp suficient pentru educaţie şi celelalte activitaţi cerute care fac parte din tratarea şi pregătirea lor in vederea reintegrării sociale. ”8

7 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Buc. 2001, p.209-2118 Regulile europene pentru penitenciare, Partea a 4-a- Tratarea obiectivelor şi regimurile

8


Ziua de odihnă pe parcursul unei săptămâni este duminica. Această zi trebuie judicios folosita pentru desfăşurarea unor activităţi de educaţie, acordarea drepturilor la vizită, etc. Deţinuţilor Ii se asigură din 24 de ore, 7 ore de somn neîntrerupt.9

Plimbarea deţinuţilor constituie o activitate de destindere în aer liber, de contact nemijlocit cu elementele din natură, impusă din necesităţi bio-fizice. Plimbarea în incinta penitenciarului este de la 30 de minute la o oră, administraţia acestuia fiind obligată să ţină evidenţa acordării acestui drept persoanelor încarcerate.

2.2.3. Dreptul de petiţionare al persoanelor încarcerate Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea acestui drept este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale. Dreptul de petiţionare este încadrat în categoria drepturilor garanţii, fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Trebuie subliniat faptul că acest drept al deţinuţilor derivă din drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, prevăzut în art. 51 din Constituţia României, alin.1 „Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor ”. Legislaţia execuţional-penală în vigoare stabileşte dreptul de petiţionare al tuturor deţinuţilor pe întreaga perioadă a executării pedepsei, fără a face vreo îngrădire raportată la numărul petiţiilor, problemele pe care le ridică ori organele cărora se adresează, ca atare el nu poate fi îngrădit ori ridicat de către comandantul penitenciarului, nici în cazul când faţă de deţinut sau condamnat s-a luat una din măsurile disciplinare care, în principiu, restrâng unele din drepturile pe care le au pe timpul deţinerii.10

Corelativ acestui drept de petiţionare legea prevede şi obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi condiţiile stabilite de lege. Reglementările specifice nu precizează la ce perioade de timp deţinuţii pot face cereri, reclamaţii sau sesizări: aşadar fiecare deţinut are posibilitatea ca indiferent de categoria din care face parte, să adreseze petiţii celor în drept, ori de câte ori este necesar.11

Cererile, reclamaţiile, sesizările şi propunerile adresate organelor centrale sau locale se înaintează direct de către penitenciar autorităţilor publice. Cele adresate Preşedintelui, Guvernului, Procurorului General şi Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie vor fi însoţite de adeverinţe caracterizate. La fel se procedează şi în cazul petiţiilor adresate Direcţiei

9 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997, p.18810 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, Buc. 2001, p. 22311 Petrache Zidaru , Drept execuţional penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997,p.198

9


Generale a Penitenciarelor ori Ministerului Justiţiei, prin care se solicită probleme în a căror rezolvare trebuie să se ţină seama de comportarea deţinutului, de categoria din care face parte (recidivist, nerecidivist etc.)12

2.2.4. Dreptul persoanelor încarcerate de a primi vizite, pachete de ţigări, corespondenţă şi bani pentru cumpărături Aceste drepturi sunt astfel reglementate în legislaţia execuţional-penală, întrucât acordarea lor efectivă se constituie ca un puternic factor de simulare a voinţei condamnatului aflat în detenţie şi crează posibilitatea menţinerii legăturilor cu familia. Acordarea dreptului la vizite: „Condamnaţii – după cum arată art. 52 alin. 1 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 23/1969 – pot fi vizitaţi în penitenciar de către membrii lor de familie. De asemenea ei mai pot fi vizitaţi în penitenciar şi de către alte persoane, atunci când aceasta este în interesul reeducării lor, cu aprobarea comandantului penitenciarului şi cu consimţământul condamnatului.” Durata vizitei familiale este de la 15 minute până la 2 ore. Stabilirea duratei vizitei nu poate fi lăsata la latitudinea supraveghetorilor care lucrează în acest sector, întrucât legea, pornind de la importanţa scopului urmărit prin acordarea dreptului la vizite, face precizarea expresă ca durata acesteia să fie stabilită „la aprecierea comandantului penitenciarului ”, singurul în măsură să dispună acest lucru.13

Acordarea dreptului la pachete si ţigări: Art. 17 din Legea nr. 23/1969 precizează că: „ Condamnaţii au dreptul... de a primi pachete cu alimente sau îmbrăcăminte ori medicamente, cărţi, ziare şi reviste... şi sume de bani ”. Expeditorul pachetului către persoana încarcerată poate fi orice persoană. Acest drept se acordă pe categorii de deţinuţi, în funcţie de vârstă, de natura infracţiunii săvârşite, de starea de recidivă, de conduita în penitenciar (de la 2 până la 4 pachete lunar, cu posibilitatea suplimentări dreptului la 1200 ţigări, lunar).14

Acordarea dreptului la cumpărături: Prin intermediul cumpărăturilor deţinuţii îşi pot cumpăra atât alimente (în afară de cele uşor alterabile ori care necesita preparare în vederea consumării ) cît şi medicamente (cu avizul medicului ) , articole de toaletă, de îmbrăcăminte, de încălţăminte, cărţi, ziare şi reviste. O treime din sumele cuvenite condamnaţilor pentru munca prestată, sumele primite prin

12 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997, p.198-19913 Petrache Zidaru, Drept execuţionl penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997, p.19014Gabriel-Silviu Barbu, Şerban Alexandru, Drept execuţional penal, Ed. CH Beck Buc. 2005, p. 114

10


mandat poştal, precum şi cele aflate asupa lor la primirea în penitenciar pot fi folosite pentru cumpărături.

2.2.5. Dreptul pesrsoanelor încarcerate de a primi şi trimite corespondenţa Latura coercitivă a pedepsei cu închisoarea realizată prin izolarea condamnatului de societate, lasă posibilitatea legală ca acesta să păstreze anumite legături atât cu familia cât şi cu alte persoane particulare prin intermediul corespondenţei. Referitor la forma corespondenţei, legea nu conditionează ca aceasta să fie închisă ori deschisă, însă în mod obligatoriu ea trebuie să aibă conţinut corespunzător. Prin conţinut corespunzător se întelege dialogul purtat pe această cale cu membrii de familie sau alte persoane, în termeni civilizaţi şi cu referiri la raporturile sociale normale între oameni. Cele care au un conţinut trivial, vulgar, cuprinzând ameninţări, îndemnări la comiterea de infracţiuni, urmăresc sustragerea subiectului de sub regimul pedepsei închisorii, transmit date care ar avea ca urmare punerea adresantului într-o puternică stare depresivă sunt prelucrate sau folosite ca pârghii în cadrul procesului de reeducare.15 Potrivit art. 28 din Constituţia României : „ Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil ” se pune însă problema dacă acest principiu al inviolabilităţii cunoaşte vreo restrângere. Atât legislaţia cât şi practica judiciară au evidenţiat că exerciţiul acestei libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Dreptul magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces corespondenţa care vine sau pleacă de la persoane învinuite de săvârşirea unor fapte penale trebuie să fie realizat numai dupa o procedură strictă şi pe bază de ordonanţe scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a dreptului la viaţa familială, intimă şi privată.

2.2.6. Dreptul persoanelor încarcerate la asistentă medicală Asistenţa medicală a persoanelor aflate în penitenciar se acordă în orele prevăzute în programul întocmit de medic şi aprobat de comandantul unităţii penitenciare respective, cu excepţia cazurilor care necesită urgenţă când asistenţa medicală se acordă de îndată.

15 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed Press Mihaela, Buc. 1997, p. 198-199

11


În termenul de 24 de ore de la primirea condamnaţilor în penitenciar, medicul este obligat să îl examineze, întocmindu-le fişa medicală, iar în termen de 5 zile de la data primirii, pe baza examinărilor clinice, a investigaţiilor de laborator obligatorii, să le stabilească starea sănătăţii şi capacitatea de muncă, făcând menţiune despre aceasta în fisa medicală.16 Medicul penitenciarului are obligaţia atât să efectueze vizita zilnică medicală a condamnaţilor care solicită asistentă medicală şi a celor bolnavi, cât şi obligaţia organizării depistării active, tratamentul, urmărirea şi izolarea condamnaţilor cu boli contagioase, în conformitate cu normele legale. Medicul este obligat să prescrie medicamentele necesare în urma consultaţiilor, medicamente ce sunt administrate condamnatului numai în prezenţa personalului medico- sanitar. Condamnaţii bolnavi care nu pot primi asistenţă medicală în cadrul penitenciarului sunt transferaţi, după caz, la un penitenciar unde există posibilitate de tratare sau internaţi, sub pază, în spitalul cel mai apropiat din reţeaua primăriilor sau a Ministerului Sănătăţii.

Secţiunea a 3-a. Reglementarea drepturilor condamnaţilor potrivit Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor

Legea nr. 275/2006 a păstrat în cea mai mare măsură prevederile Legii nr. 294/2006, lege care nu a mai intrat în vigoare. Principale drepturi asigurate deţinuţilor sunt următoarele: - dreptul deţinutului de a înştiinţa familia sau anumite alte persoane despre situaţia în care se află, drept ce ia naştere odată cu depunerea în penitenciar; - dreptul la hrană; deţinuţilor li se asigură hrană caldă de trei ori pe zi; - dreptul la echipament şi cazarmament – vizează asigurarea strictului necesar pentru un regim de viaţă unitar; - dreptul la odihna şi plimbare – presupune respectarea cu rigurozitate a programului de somn, a programului săptămânal de odihnă al tuturor deţinuţilor, precum şi a programului zilnic de plimbare.17

3.1. Dreptul de a primi pachete. Acest drept se acordă pe categorii de deţinuţi, în funcţie de vârsta, de regimul de executare ce li s-a stabilit, de conduita în penitenciar, aceştia putând primi de la 2 până la 4 pachete, cu posibilitatea suplimentării acestui drept, potrivit art. 49 din Legea nr. 275/2006.

16 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997, p. 19417Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008, p. 211

12


Persoanele condamnate aflate în penitenciar au dreptul la primirea de bunuri şi bani. Numărul, greutatea bunurilor şi valoarea sumelor de bani se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei. Sumele de bani se consemnează în fişa contabilă nominală a fiecărui condamnat. Toate sumele de bani dobândite de către condamnat fie din munca prestată, fie din sumele primite, se folosesc de către acesta la exercitarea dreptului de petiţionare, de corespondenţă, a dreptului la convorbiri telefonice, pentru efectuarea examenului medical, pentru cumpărarea de bunuri, pentru sprijinirea familiei sau alte asemenea scopuri, pentru repararea pagubelor cauzate bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului şi pentru plata transportului până la domiciliu, la punerea în libertate. Dacă la punerea în libertate nu dispune de aceste fonduri, Administraţia Naţională a Penitenciarelor va asigura acestora, contravaloarea transportului până la domiciliu, la nivelul tarifelor practicate de SNCFR.18

Bunurile interzise şi sumele de bani găsite asupra condamnaţilor, cu prilejul percheziţiilor se confiscă. Bunurile confiscate se valorifică sau se distrug potrivit legii, iar sumele de bani se păstrează şi se folosesc pentru cheltuielile din penitenciar ale persoanei încarcerate. Totuşi, în penitenciare traficarea bunurilor este dirijată de colective restrânse de condamnaţi. La frontiera dintre Regulamentul de ordine interioară şi ilegalitatea circulă sume de bani şi bunuri aparţinând deţinuţilor anonimi. Persoanele private de libertate au dreptul de a cumpăra săptămânal de la punctele comerciale din incinta locurilor de deţinere. În limita a ½ din valoarea salariului minim brut pe economie, alimente, apă minerală, băuturi răcoritoare, ţigări şi alte bunuri de natura celor permise să fie primite. Medicul curant poate restricţiona cumpărarea de către persoanele private de libertate bolnave a unor alimente contraindicate în afecţiunile de care suferă ori a produselor din tutun.19

Încarcerarea ca fapt, parte componentă a mediului penitenciar, se află într-un raport de conştiinţă, cu semnificaţie absolut infracţională faţă de vieţuirea condamnaţilor la pedeapsa închisorii. Asfel penitenciarul are obligaţia de a asigura existenţa, nu confortul existenţial al celui ce se află în detenţie.

3.2. Dreptul la plimbare zilnică şi dreptul de a primi vizite. Art. 48 alin.1 din Legea nr. 275/2006 „Fiecărei persoane condamnate i se asigură zilnic, atunci când condiţiile climaterice permit, plimbarea în aer 18 Ioan Marcel Rusu, Drept execuţional penal ediţia a 3-a reviziută şi completată, Ed. Hamangiu, 2007, p. 90-9119 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal editia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008, p. 213

13


liber timp de minimum o oră. Dacă condiţiile climaterice nu permit plimbarea în aer liber, aceasta se asigură într-un alt spaţiu corespunzător.” Plimbarea deţinuţilor prevăzută în programul zilnic nu va da maximul de randament din ceea ce în general se poate concepe (într-o zi de program să fie scoşi cât mai mulţi deţinuţi cu respectarea regulilor de regim aplicat), în condiţiile existenţei curţilor de plimbare, delimitate prin garduri despărţitoare, cu punct de observare şi supraveghere, cu supraveghetori numiţi numai pentru această misiune. Indicarea precisă în programul zilnic a timpului destinat activităţilor de plimbare, cu efectuarea percheziţiei atât la ieşirea, cât şi la intrarea în camere, cum de altfel sunt planificate şi activităţile sportive, trebuie să figureze pe acelaşi plan de importanţă şi de control ca celelalte activităţi. Dreptul de a primi vizite constituie modalitatea de a asigura legătura deţinutului cu familia şi cu alte persoane apropiate lui, precum şi cu mediul exterior penitenciarului. Art. 48 din Legea nr. 275/2006 menţionează că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administraţiei penitenciarului, inclusiv vizite ale apărătorului, oricând, în condiţii de confidenţialitate. Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific. Administraţia locului de deţinere este obligată să asigure un program zilnic de 12 ore pentru exercitarea dreptului la vizita de către persoanele private de libertate. Conform art. 38 alin. 3 din regulament, pentru condamnaţii încadraţi în regimul de maximă siguranţă (condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani) sau regimul închis (condamnaţii la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depaşeşte 15 ani), vizita se desfăşoară în spaţii amenajate cu dispozitive de separare între vizitat şi vizitator, sub supraveghere vizuală. In conformitate cu alin. 5 condamnaţii încadraţi în regimul semideschis (condamnaţii la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depaşeşte 5 ani) şi regimul deschis (condamnaţii la pedeapsa închisorii de cel mult un an) primesc vizite în spaţii fără dispozitive de separare între vizitat şi vizitator. Totuşi, în cazul persoanelor încadrate la regimul de maximă siguranţă sau închis, directorul unităţii de deţinere poate aproba ca vizita să se desfăşoare în spaţii fără dispozitive de separare în următoarele situaţii: a) pentru stimularea persoanelor private de libertate care au o conduită corespunzătoare, participă activ la activităţile de reintegrare sociala şi

14


îndeplinesc obiectivele stabilite în planul de evaluare şi intervenţie educativă; b) cu ocazia unor evenimente deosebite, zi de naştere, căsătorie, naşterea unui copil, decesul unui membru al familiei;c) la solicitarea membrilor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, cu ocazia vizitelor întreprinse de aceştia în penitenciar.20

Persoanele încarcerate pot fi vizitate de soţ sau de soţie ori de rudele până la gradul al IV-lea inclusiv. Copiii în vârstă de până la 14 ani pot vizita persoana privată de libertate numai însoţiţi de o persoana majoră. Persoana sosita în vizită este obligată să-şi dovedeasca identitatea, dovada acesteia făcându-se dupa caz: cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau orice alt act prevăzut cu fotografie, emis de o autoritate a statului al cărui cetăţean sau rezident este. Nu este permisă vizita celor care pot avea o influentă negativă asupra comportamentului persoanelor private de libertate, a persoanelor care se afla în stare de ebrietate sau a celor care încearcă să introducă alcool ori obiecte interzise în locul de desfaşurare a vizitei. Potrivit art. 43 din regulamentul de aplicare al Legii, persoanele private de libertate pot beneficia trimestrial de vizita intimă, cu durata de 2 ore. În cazul unui condamnat, în primul an de căsătorie, vizita poate fi lunară. Pentru acordarea acestui beneficiu, persoanele trebuie să îndeplinească condiţiile art. 44 din regulament. Există însă şi o condiţie pentru acordarea vizitei intime deţinuţilor, aceea ca partenerii trebuie să fi avut o relatie similară relaţiilor stabilite între soţi de minimum 6 luni, anterior solicitării vizitei intime. Deţinuţii căsătoriţi sau condamnaţii care solicită vizita intimă au obligaţia, sub sancţiunea prevederilor art. 309 din Codul Penal, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, să depună o declaraţie pe propria răspundere că nu sunt purtători de boli venerice sau al sindromului imuno-beneficiar dobândit – SIDA. Declaraţiile se depun la dosarul individual al persoanei private de libertate. Administraţia locului de deţinere pune la dispoziţia acestora mijloacele de protecţie şi materiale de informare pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală. Persoanele încarcerate pot primi oricând vizite ale apărătorilor, notarilor publici şi ale executorilor judecatoreşti. Întâlnirea cu apărătorul are loc în încăperi special amenajate, în condiţii de confidenţialitate şi supraveghere vizuală. Cei cu o altă cetăţenie decât cea română sau apatrizii pot fi vizitati de către functionari ai reprezentanţelor diplomatice sau 20 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008, p.214

15


consulare care le reprezintă interesele cu informarea directorului unităţii de deţinere. Din unghiul dreptului la procedură, din perspectiva intereselor care leagă procedura penală de aflarea adevărului judiciar, avocatul face muncă de consiliere, pe de o parte, în ajutorul înfăptuirii justiţiei, pe de altă parte. 3.3. Dreptul la corespondenţă: Prevederile art. 45 din Legea nr. 275/2006 menţionează că dreptul la corespondenţă al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate este garantat. Corespondenţa are caracter confidenţial şi nu poate fi deschisă sau reţinută decât în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. În scopul prevenirii introducerii în penitenciar, prin intermediul corespondenţei, a drogurilor, substanţelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căror deţinere este interzisă, corespondenţa poate fi deschisă, fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate. De asemenea, corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, aceasta urmând a se face numai pe baza dispoziţiilor emise, în scris şi motivat, de către conducătorul penitenciarului. Persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate este înştiinţată, în scris, de îndata, cu privire la luarea acestor măsuri, iar corespondenţa reţinuta se clasează într-un dosar special care se păstrează la administraţia locului de deţinere. Dispoziţiile cu privire la deschiderea şi reţinerea corespondenţei nu se aplică în cazul corespondenţei cu apărătorul său, cu organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului, precum şi cu instanţele şi organizaţiile internaţionale a căror competenţă este acceptată ori recunoscută de România. Corespondenţa având caracter confidenţial, inviolabilitatea acesteia este principiul fundamental, dar semnificaţia motivelor plauzibile din unghiul de interese al securităţii penitenciarului arată că poate fi deschisă „fără a fi citită” în prezenţa persoanei condamnate după cum spune textul legii. Regimul juridic al corespondenţei este situat pe teren constituţional. Garanţiile de procedură administrativă împiedică citirea corespondenţei în condiţiile alin. (4): „dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Deschiderea corespondenţei este autorizată prin cazul motivat în sine. Administraţiei penitenciarului i se recunoaşte independenţa de apreciere pentru a recurge la aplicarea măsurilor prevăzute de lege. Directorul penitenciarului trebuie să ia toate măsurile necesare pentru crearea cadrului necesar ridicării corespondenţei din penitenciar de către furnizorul de servicii poştale, de a asigura cutii poştale în penitenciar şi predării de îndată a acesteia destinatarului, sub semnătură. Cheltuielile

16


ocazionate de exercitarea dreptului de corespondenţa sau petiţionare sunt suportate de persoanele condamnate, iar dacă ascestea nu dispun de mijloacele bănesti necesare, sunt suportate de administraţia locului de deţinere. Corespondenţa primită de către persoana privată de libertate este supusă controlului antiterorist şi de specialitate.21 3.4. Dreptul de a petiţiona: Dreptul de petiţionare este reglementat de art. 51 din Constituţie şi este situat printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Legea nr. 275/2006 la art. 44, recunoaşte şi garantează dreptul tuturor deţinuţilor de a adresa petiţii, termenul de petiţie incluzând orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice, instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale. Persoanele private de libertate sunt informate cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de petiţionare, de îndata ce sunt primite în locul de deţinere şi pe toată perioada executării pedepsei, de către personalul administraţiei ori de alte persoane autorizate. Forma şi conţinutul petiţiei nu pot fi modificate decât de persoana aflată în executarea pedepsei privative de libertate. Petiţiile şi răspunsul la acestea au caracter confidenţial şi nu pot fi deschise sau reţinute. Răspunsul la petiţii şi corespondenţa adresată persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate se predă, de îndată, destinatarului, sub semnătură. Fiecare persoană privată de libertate are posibilitatea de a se adresa direct, în scris sau verbal, judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, directorului locului de deţinere ori persoanelor desemnate de acesta din urmă.22

Valorificarea unei revendicări formulate de un deţinut poate căpăta forma unei cereri de chemare în judecată. Asadar, exerciţiul dreptului de petiţionare, fiind scutit de taxa de timbru, este o garanţie juridică generală pentru toate celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Sesizarea organului judiciar în condiţiile penitenciarului se face prin plângere (trebuie să se dovedească cauzarea unei vătămări printr-o infracţiune) şi denunţ (sesizarea organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni). În penitenciare, calea denunţului este folosită foarte des. Deţinuţii se dau în judecată între ei, doar pentru a ajunge în penitenciare unde condiţiile de cazare sunt mai lejere, severitatea mai laxă sau vor doar să fie împreună „ca între prieteni”.

21 Ioan Marcel Rusu, Drept execuţional penal ediţia a 3-a revizuită şi completată, Ed Hamangiu, Buc 2007, p.8922 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008, p.220

17


3.5. Dreptul la asistenţă medicală: Potrivit art. 34 din Constituţia României, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul român garanteaza şi în penitenciare dreptul la asistenţă medicală. Acest drept se referă la obligaţia administraţiei penitenciarelor de a asigura deţinuţilor îngrijiri medicale corespunzătoare, în infirmeria unităţii, de către medicul penitenciarului sau într-un spital din sistemul penitenciar sau o reţea externa a sistemului. Asistenţa medicală în penitenciare este asigurată ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit potrivit alin. (2), art. 50 din Legea nr. 275/2006. Gratuitatea există şi pentru tratamente medicale şi pentru medicamente. Beneficiul gratuit de tratament medical şi medicamente nu dă administraţiei penitenciarului nici macar prezumtiile pe care le-a elaborat în aceeaşi privinţă experienţa criminologiei. Aşadar nu trebuie ignorate „Recomandările europene pentru penitenciare”, nici „Jurământul de la Atena”. 23

În cursul procesului penal prevede art. 23 că activitatea de acordare a asistenţei medicale persoanelor private de libertate se desfăşoară cu respectarea reglementărilor Ministerului Sănătăţii Publice şi este stabilită prin ordin comun al Ministerului Justiţiei şi al ministrului sănătăţii publice. Pentru asigurarea asistenţei medicale persoanele încarcerate în cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor funcţionează o reţea proprie care cuprinde: cabinet de medicină primară, cabinet de medicină dentară, farmacii, puncte farmaceutice, infirmerii, cabinete şi ambulatorii de specialitate, penitenciare-spital şi mijloace de transport medical. Serviciile medicale spitaliceşti se realizeaza prin internare în penitenciare-spital, precum şi în alte unităţi sanitare de profil, aflate în relaţii contractuale cu casa de asigurări sociale de sănătate. Internarea persoanelor private de libertate se face pe baza biletului de trimitere

23 Jurământul de la Atena: Sănătatea fizică şi mentală a deţinuţilor este cea mai vitală şi cel mai vulnerabil aspect al vieţii din închisoare. Deţinuţii sunt ţinuţi în închisoare ca pedeapsă şi nu ca să fie pedepsiţi. Acest punct de vedere exprimat de Consiliul Internaţional al Serviciilor Medicale Penitenciare, are următorul cuprins: “Noi, profesioniştii aflaţi în slujba sănătăţii, care lucrăm în asezăminte de detenţie, întâlnindu-ne la Atena pe data de 10 septembrie 1979, prin prezenta ne luam angajamentul să ne menţinem în spiritul jurământului lui Hipocrat că ne vom strădui să asigurăm cea mai bună cu putinţa îngrijire a sănătăţii celor ce sunt încarceraţi în închisoare, indiferent de motive, fără prejudecată şi în limitele respectivei etici profesionale. Recunoaştem dreptul indivizilor încarceraţi de a primi cea mai buna cu putinţă îngrijire a sănătăţii. Garantăm: - să ne abţinem de a autoriza sau aproba orice pedeapsă fizică;- să ne abţinem de a partcipa la orice formă de tortură;- să nu ne angajăm în nici o formă de experimentare umană în rândul indivizilor încarceraţi fără consimţământul lor în deplină cunoştinţă de cauză;- să respectăm confidenţialitatea oricărei informaţii obţinute în cursul relaţiilor noastre profesionale cu pacienţii încarceraţi;- ca judecăţile noastre medicale să fie bazate pe nevoile pacienţilor noştrii şi să aibă prioritate asupra oricaror probleme nemedicale” .

18


eliberat de către medicul curant sau de medicul de specialitate. La externare se întorc în locurile de deţinere de unde au fost internaţi, însă în anumite situaţii, după externare pot fi transferaţi în alte locuri de deţinere cu aprobarea directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarului.24 Medicul care efectuează examenul medical are obligaţia de a sesiza procurorul ori de câte ori constată că persoana condamnată a fost supusă la tortură, tratamente inumane sau degradante, ori rele tratamente, precum şi obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea, sau cu orice altă agresiune declarată de persoana condamnată. Persoana condamnată poate solicita, pe cheltuiala sa, examinarea şi de către un medic legist sau de un medic din afara sistemului penitenciar, desemnat de persoana condamnată. Constatările medicului din afara sistemului se consemnează în fişa medicală a persoanei condamnate, iar certificatul medico-legal se anexeaza la fişa medicală, după ce condamnatul a luat la cunoştinţa de conţinutul său, sub semnatură. Persoanelor private de libertate li se asigură şi servicii de medicină dentară în cadrul cabinetelor de la locurile de deţinere. Aceştia beneficiază, gratuit, de medicamentele prevăzute în Nomenclatorul produselor medicamentoase de uz uman, aprobat de Agenţia Naţionala a Medicamentului. Persoanele private de libertate nu pot fi supuse, potrivit art. 35 din Regulamentul de aplicare al legii, nici chiar cu consimţămîntul lor, experimentelor stiinţifice. Capacitatea de a micşora durerea pricinuita de boala sau neputinţa unei funcţiuni organice este considerată datorie pentru orice agent sanitar, cu atât mai mult pentru un medic de închisoare. Nu însă din acea datorie care cade pe zarurile clientelei de clinică sau de cabinet, ci din aceea care e inviorată de salariu, pe de o parte, tocită de tamburul orgoliului, pe de altă parte, într-un mediu în care se pregătesc la scară naţională viitoarele conflicte cu legea penală.

3.6. Dreptul la instruire, la activităţi recreative şi culturale Acest drept vizează obligaţia administraţiei penitenciare de a asigura persoanelor încarcerate participarea la programe şi activităţi de instruire şcolară şi profesională, educative, cultural-artistice, sportive, de asistare socială şi terapeutice etc. Instruirea condamnatului analfabet şi minor este

24 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008, p.222-223

19


obligatorie. Condamnatul are dreptul de a obţine, de la administraţie ori din resurse proprii, meterial cu conţinut educativ, cultural şi de informare. Legea nr. 275/2006 statuează la art. 64, art. 65 şi art. 66 diferite prevederi cu privire la activităţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică, asistenţă socială, instruire şcolară şi formare profesională. Instruirea şcolară şi formarea profesională constituie activităţi prioritare care contribuie esenţial la creşterea şanselor de reinserţie socială a persoanelor private de libertate. Cercetările criminologice, sprijinite de statistici, au arătat că infracţionalitatea se află în strânsă legatură cu lipsa de şcolarizare. Mulţi dintre infractori comit fapte prevăzute de legea penală datorită ignoranţei, a necunoaşterii regulilor elementare de viaţa sociala, a legilor de bază şi a exigenţelor minime ale vieţii sociale. Ridicarea nivelului de instrucţie şcolară şi a nivelului cultural general sunt condiţii necesare realizării scopului pedepsei, respectiv pregătirea condamnaţilor pentru respectarea ordinii de drept şi a reintegrării lor sociale. Activităţile de şcolarizare sunt diferenţiate în funcţie de vârsta condamnaţilor şi de nivelul lor de pregătire. Acestea se realizează în colaborare cu instituţiile de învăţământ public, care eliberează şi documentele ce atestă perioadele de şcolarizare. Programele de şcolarizare se realizează prin intermediul personalului de specialitate.25

Aşadar penitenciarului, ca loc de executare a pedepsei privative de libertate, ii revine sarcina de a ajuta persoanele încarcerate în vederea reintegrării lor în societate ca cetăţeni care respectă legea în vederea menţinerii capacităţilor fizice şi morale şi nu în ultimul rând interesul pentru viaţă şi viitor. 3.7. Dreptul de a respecta libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase Art. 40 din Legea nr. 275/2006 prevede că libertatea conştiinţei şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi îngrădite. De asemenea, persoanele condamnate pot participa, pe baza liberului consimţământ la servicii sau întruniri religioase organizate în penitenciare şi pot procura şi deţine publicaţii cu caracter religios, precum şi obiecte de cult. Sistemul penitenciar, fie cel mai bun, mai nimerit şi mai experimentat, nu poate fi destul de eficient pentru moralizarea condamnaţilor, oricât de individualizat ar fi regimul de executare a pedepsei închisorii, dacă nu se

25 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008, p. 267-268

20


face educaţia lor. Dreptul de a se respecta libertatea religioasă în asigurarea posibilităţii oricărui deţinut de a asista la serviciile religioase organizate în penitenciare de diferite culte religioase, de a lua legătura cu un reprezentant al cultului său, de a-şi manifesta credinţa religioasa în mod liber. Orice individ, oricare i-ar fi statutul juridic, este absolut liber să profeseze religia în care crede sau să nu recunoască nicio religie, adică să fie ateu. Este absolut inadmisibil să se facă vreo deosebire între cetăţeni –în ceea ce priveşte drepturile – în funcţie de credinţele lor religioase. Participând pe baza liberului consimţământ la servicii şi întruniri religioase, substratul are în spatele lui lipsa libertăţii, supravegherea fiecărei mişcări, disciplina fără tintă precisă şi privarea de orice relaţie emoţionala. Religia a fost introdusă în penitenciare întro tendinţă justificată în particularitaăţile ei stricte de natură teologică. Religia nu s-a rezumat la o serie de fenomene care apăsau conşţiinţa deţinuţilor care revoltau în gradul cel mai înalt lipsa constiinţei religioase. Nici demonstraţia şi nici definiţia binelui sau a raului nu sunt percepute necondiţionat, pentru că nici un deţinut nu admite suferinţa detenţiei, el nu învaţă să împarta pacea, în sensul purificării, ca sa poata percepe expresia deplină a libertăţii. În penitenciare religia găseşte un mare adversar, de temut, şi anume mediul penitenciar. În acest loc, religia supravieţuieşte nu doctrinar, ci superstiţios.

3.8. Dreptul persoanelor încarcerate de a avea acces la informaţiile de interes public Potrivit art. 41 din Legea nr. 275/2006 acest drept nu poate fi îngrădit. Alin.3 al aceluiaşi articol, instituie obligaţia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispozitiilor legale privind liberul acces la informaţiile de interes public pentru persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Dreptul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate la informaţii de interes public se realizează şi prin publicaţii, emisiuni radiofonice şi televizate sau orice alte mijloace autorizate de către administraţia penitenciarului. Legea nr. 275/2006 în art. 43, stabileşte măsurile pentru asigurarea accesului la dispoziţiile legale şi documentele privind executarea pedepselor privative de libertate. Astfel, prevederile Codului penal şi ale Codului de procedură penală referitoare la executarea pedepselor privative de libertate, ale Legii nr. 275/2006, ale Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public şi Hotărârea Guvernului nr.123/2002

21


pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001, precum şi regulamentul de ordine interioară a penitenciarului sunt puse la dispoziţia persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, în limba română sau limba pe care o înteleg, imediat dupa primirea în penitenciar. Alin.3 al Legii nr. 275/2006 precizeaza şi cazul persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate care au deficienţe de comunicare, aducerea la cunoştinţă a dispoziţiilor legale realizându-se prin folosirea unor modalităţi care să permită înţelegerea acestora.

3.9. Dreptul la convorbiri telefonice Acest drept este prevăzut de art. 47 din Legea nr. 275/2006. Persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartelă, instalate în penitenciare, convorbiri care au caracter confidenţial. Rolul dreptului la convorbiri telefonice este acela de factor civilizator şi pacificator, deţinuţii având dreptul la cel puţin o convorbire telefonică pe săptămână, atât în ţară cât şi în străinătate, pe cheltuiala sa. Deţinerea şi folosirea telefoanelor mobile de către persoanele private de libertate, în interiorul locului de deţinere este strict interzisă. În principiu, întro societate democratică, în consens cu practica anministrativă care o însoţeşte, jurisdicţia interpreteaza pozitiv dreptul deţinuţilor la convorbiri telefonice. Printre atribuţiile de serviciu ale agenţilor supraveghetori se regăseşte şi asigurarea desfaşurării în condiţii corespunzătoare a convorbirilor telefonice. Ei se vor plasa, în raport de spaţiul existent, la distanţa apreciată a fi confidenţială pentru realizarea unei adevărate supravegheri şi nu a convorbirii în sine.

3.10. Dreptul la asistenţa diplomatică Acest drept prevăzut în Legea nr. 275/2006 art. 53 priveşte persoanele private de libertate care au o altă cetăţenie decât cea română şi care au dreptul de a se adresa reprezentanţelor diplomatice sau consulare în România ale statului ai cărui cetăţeni sunt şi de a fi vizitaţi de funcţionarii acestor reprezentanţe diplomatice sau consulare în condiţii de confidenţialitate. Administraţiei penitenciarului îi revine obligaţia de a coopera cu aceste instituţii pentru realizarea asistenţei diplomatice a persoanelor condamnate. Reprezentanţă diplomatică este interpretată a fi un organ de stat cu caracter permanent care desfaşoară o activitate într-un alt stat sau pe lângă

22


o organizaţie internaţională. De aici derivă şi dreptul deţinuţilor străini de a se adresa şi de a primi vizita unor funcţionari cu rang diplomatic sau consular ai statului ce-l reprezintă. Alin. 3 al art. 53 precizează că persoanele condamnate la pedepse privative de libertate, cu statut de refugiaţi sau apatrizi, precum şi persoanele condamnate care au altă cetăţenie decât cea română al căror stat nu este reprezentat diplomatic sau consular în România, pot solicita administraţiei penitenciarului să contacteze autoritatea internă sau internaţionala competenta şi pot fi vizitaţi de reprezentanţii acesteia, în condiţii de confidenţialitate. Statutul de refugiat se poate acorda la cerere străinului care dovedeşte că, datorită unor temeri întemeiate de a fi persecutat pe condiţii de rasă, religie, naţionalitate sau apartenenţă la un anumit grup social, riscă să fie supus unui şir întreg de ilegalităţi. Protecţia umanitara condiţionata se poate acorda strainului dacă dovedeşte că în tara sa a săvârşit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea sau riscă să fie supus la tortură sau tratamente inumane ori degradante ori poate fi expus unor pericole de natură să ii aducă atingeri vieţii, integrităţii corporale ori libertăţii sale. Statutul de apatrid (persoană fără cetaţenie) confera individului şansele de a fi liber şi egal cu drepturile semenilor sai doar în raport cu utilitatea lor publica. Prin individualitatea lui exclusivă şi specifică, apatridul nu poate revendica un drept rezident în naţiune. Odata condamnaţi la pedeapsa închisorii, atât refugiaţii, cât şi apatrizii vor primi din regimul închisorii ceea ce li se oferă prin repartizarea pe camere şi însuşirea în vieţuirea comună a regulamentului de ordine interioară.

3.11. Dreptul la încheierea unei căsătorii Legea nr. 275/2006 în art. 54 precizează că persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au dreptul la încheierea unei căsătorii în penitenciar în condiţiile legii, administraţia penitenciarului având obligaţia de a asigura condiţiile necesare încheierii căsătoriei. După încheierea căsătoriei, soţii au posibilitatea de a rămâne în penitenciar, întro cameră separată, timp de 48 de ore, însa numai cu acordul directorului penitenciarului. În certificatul de căsătorie, la locul încheierii căsătoriei se înscrie localitatea în a cărei rază teriroală este situat penitenciarul. Există însă şi o excepţie care îi priveşte pe acei condamnaţi care execută pedeapsa în regim semideschis sau deschis, legea acordându-le posibilitatea de a încheia căsătoria în localitatea în care domiciliază sau în localitatea în a cărei rază teritorială este situat

23


penitenciarul, cu acordul directorului penitenciarului, şi pot primi în acest scop o învoire de până la 5 zile.

Sectiunea a 4-a. Jurisprudenţă Speţa 1. În speţă, petentul condamnat arată că s-a căsătorit în penitenciar formulând cerere pentru a beneficia de viaţă intimă de 48 de ore la care are dreptul conform art. 43 alin.2 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 275/2006. Din motive obiective nu a putut beneficia de cele 48 de ore pe care le-a întrerupt fiind informat de administraţia penitenciarului că poate lua oricând restul. Judecătorul delegat constată că i s-a încălcat dreptul la vizita intimă deoarece a beneficiat doar de 24 de ore din cele 48 de ore la care are dreptul la încheierea unei căsătorii în penitenciar. Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul delegat apreciază că plângerea petentului e întemeiată. Dreptul la vizita intimă de 48 de ore, prevăzut de art. 43 alin. 2 din Legea nr. 275/2006 la încheierea căsătoriei în cadrul penitenciarului este un drept prevăzut de lege pentru a asigura deţinuţilor posibilitatea convieţuirii pentru 48 de ore cu soţul sau soţia. Acest drept nu este condiţionat în nici un fel de lege, acordarea sa făcându-se chiar şi în situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile art. 44 alin. 1 din Regulament, prevăzute pentru acordarea dreptului la vizita intimă trimestrială de 2 ore. Textul aliniatului 3 al articolului 43 din Regulament, conform căruia în mod excepţional, vizita intimă de 48 de ore poate fi întreruptă pentru maximum 24 de ore, se referă la posibilitatea administraţiei penitenciarului de a întrerupe, în mod excepţional această vizită intimă a deţinutului (pentru diferite raţiuni).

Speţa 2. Petentul solicită acordarea dreptului de a se înscrie la cea de-a doua facultate, considerând că nu i se poate îngrădi acest drept constituţional de a avea acces la cursurile unei facultăţi. Cererea i-a fost respinsă pe motiv că prin art. 4 din Decizia Directorului General al ANP nr. 551,s-a stabilit că pe timpul executării pedepsei persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate pot urma cursurile unei singure instituţii de învăţământ superior.

24


Totusi, dreptul fiecărei persoane la învăţământ este reglementat şi în Constituţia României, devenind astfel un drept fundamental , respectiv în art. 32 din Constituţie.

Alineatul 1 al acestui articol se referă expres şi la învăţământul universitar.

Prin Legea nr. 275/2006 nu se stabileşte nicio limitare a dreptul la învăţământ, în ceea ce priveşte dreptul de urma cursurile unei instituţii de învăţământ superior de către deţinuţi .

Nu se prevede deci în această lege că deţinuţii pot urma doar cursurile unei singure instituţii de învăţământ pe perioada detenţiei .

Instanţa consideră această prevedere drept o restrângere a exerciţiului dreptului la învăţământ privit în sens larg, în speţă dreptul la învăţământ superior, întrucât limitează posibilitatea unui deţinut de a urma cursurile a mai multor facultăţi dacă acesta doreşte şi are şi posibilităţi materiale .

Potrivit art. 53 din Constituţie exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns numai în anumite condiţii şi cu respectarea anumitor criterii.

Decizie dată de Directorul Adminstraţiei Naţionale a Penitenciarelor trebuie sa îndeplineasca cerinţele pentru a fi considerată drept o lege.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului un act normativ ce cuprinde o restrângere a unui drept trebuie să îndeplinească două cerinţe esenţiale: accesibilitatea şi previzibilitatea.

Prin accesibilitate înţelegem faptul că acel act normativ este adus la cunoştinţa publicului prin diverse modalităţi, cea mai cunoscută şi aplicată fiind publicarea într-un ziar de largă circulaţie ( în Monitorul Oficial la noi ).

Se observă că decizia Directorului ANP nu este adusă la cunoştinţa publicului în nici un mod, ci doar comunicată directorilor de penitenciare.

Decizia nu este nici măcar adusă la cunoştinţa deţinuţilor prin afişare în locurile de deţinere sau prin alte modalităţi.

Prevederile din astfel de decizii nu sunt deci accesibile publicului larga, şi nici măcar deţinuţilor astfel aceştia nu-şi pot stabili comportamentul în funcţie de aceste prevederi.

În această situaţie nu se poate vorbi despre caracterul accesibil al Deciziei date de Directorul ANP nr. 551 întrucât prevederile sale nu au fost aduse la cunoştinţa publicului.

Instanţa consideră deci că astfel de decizii date de Directorul ANP şi nepublicate nu pot fi considerate legi în sensul jurisprudenţei CEDO, astfel că orice limitări ale drepturilor persoanelor deţinute, aduse prin astfel de acte nu pot fi considerate ca fiind conforme Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte.

25


Instanţa consideră, în concluzie, că limitarea dreptului de a urma cursurile unei instituţii de învăţământ, impusă deţinuţilor prin art. 4 din Decizia Directorului General al ANP nr. 551 nu întruneşte condiţiile constituţionale şi legale pe care trebuie să le îndeplinească orice restrângere de drepturi, prin lipsa prevederii acestei restrângeri într-o lege.

Pentru aceste motive instanţa va considera că limitarea impusă prin Decizia Directorului ANP nu-şi poate produce efectele întrucât nu îndeplineşte cerinţele constituţionale prev de art. 53 din legea fundamentală.

Din caracterizarea comportamentului petentului pe perioada deţinerii rezultă că a avut un comportament bun , fiind recompensat de mai multe ori şi niciodată sancţionat.

Pentru aceste motive instanţa va admite plângerea petentului , va constata că i-a fost încălcat dreptul la învăţământ şi în consecinţă va dispune revocarea măsurii luate de administraţia penitenciarului şi admiterea cererii petentului de înscriere la o a doua facultate.

Capitolul II. Obligaţiile persoanelor încarcerate în sistemul penitenciar românesc

Secţiunea 1. Principalele obligaţii din cadrul regimului penitenciar

Regimul de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli, drepturi, obligaţii, programe şi activităţi ce urmăresc

26


realizarea unei bune convieţuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini şi abilităti care să influenteze reintegrarea socială a persoanelor private de libertate.26

Înca de la primul contact pe care condamnatul îl are cu penitenciarul în care urmează să-şi efectueze pedeapsa, i se aduc la cunostinţă atât drepturile cât si obligaţiile pe care le are pe parcursul executării pedepsei. Prevăzute de lege,obligaţiile constituie reguli de conduită obligatorii, care reclamă îndatorirea condamnaţilor de a se supune acestora din momentul luării la cunostinţă pe de o parte, iar pe de alta parte, obligaţia administraţiei locului de deţinere de a pretinde persoanelor încarcerate respectarea lor. Aşadar, obligaţiile ce trebuie respectate de către deţinuţii aflaţi în cadrul regimului penitenciar sunt următoarele:

Obligaţia de a se supune internării în penitenciar şi percheziţiei care se efectuează la încarcerare şi ori de câte ori este necesar;

Obligaţia de a respecta şi suporta regimul de deţinere stabilit (maximă siguranţă, închis, semideschis sau deschis);

Obligaţia de a depune o muncă utilă şi de a respecta programul de muncă stabilit;

Obligaţia de a respecta programul zilnic de activitate, precum şi regulamentul de ordine interioară (urmărindu-se prevenirea dezordinii, încercărilor de evadare şi formarea unor deprinderi pozitive);

Obligaţia de a se încadra într-un sistem de calificare sau recalificare profesională, de continuare sau completare a pregătirii şcolare (urmărindu-se astfel înlăturarea convingerilor greşite despre viaţă şi contribuind la reintegrarea deţinuţilor într-o viaţă socială normală );

Obligaţia de a suporta şi executa sancţiunile disciplinare stabilite de comisia de disciplină de la nivelul penitenciarului, pentru încalcarea ordinii şi disciplinei în penitenciar.27

Secţiunea a 2-a. Reglementarea obligaţiilor cu privire la Legea nr. 23/1969

Art. 15 din Legea nr. 23/1969 precizeaza ca “ In timpul executarii pedepsei, condamnatii sunt obligati sa respecte programul zilnic, disciplina si ordinea interioara, sa execute dispozitiile date de personalul penitenciarului, sa se supuna perchezitiei, sa poarte costumul penitenciarului sa respecte regulile de igiena intima si prescriptiile medicului locului de detinere…’’.26 Ioan Marcel Rusu, Drept execuţional penal ediţia a 3-a revizuită şi completată, Ed Hamangiu 2007 Buc, p.7327 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed C.H.Beck, Buc 2008, p.230

27


De asemenea, condamnatii sunt obligati sa se comporte cu grija fata de bunurile ce fac parte din proprietatea publica, bunuri aflate in penitenciar sau la agentul economic unde muncesc. Pe timpul executarii pedepsei inchisorii, condamnatii sunt obligati:

a) sa indeplineasca in mod constiincios si in conditii bune muncile la care au fost repartizati. Aceasta obligatie exprimă corelaţia juridică între prevederile art. 52, alin. 1 din Codul penal “ prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială ’’ şi prevederile art. 5 din Legea nr. 23/1969 care precizează că “ reeducarea condamnaţilor se realizează prin muncă. Condamnaţii sunt obligaţi să presteze o muncă pentru care sunt apţi ”. b) să respecte regulile de ordine interioară stabilite de comandantul penitenciarului, disciplina la locul de muncă şi să execute dispoziţiile date de personalul penitenciarului. Menţinerea ordinii în viata comunitară trebuie să fie un obiectiv important al sistemului penitenciar. Menţinerea disciplinei semnifică, pe langa altele, că închisorile trebuie să fie locuri sigure, atât pentru deţinuţi cât şi pentru personal. În ultimul rând, poate fi necesar să fie redusă mai mult libertatea de mişcare a anumitor deţinuţi, în scopul de a evita acţiunile, uneori distructive ale acestora.28

c) să aibă atitudine cuviincioasă în toate împrejurările faţă de personalul penitenciarului şi faţă de orice altă persoană.

d) să se supună percheziţiei care se face la primirea în penitenciar precum şi în cazul deţinerii, ori de câte ori este necesar.

În realizarea regimului de deţinere percheziţia are importanţă în descoperirea şi lichidarea pregătirii unor acţiuni periculoase. Datorită caracterului ei preventiv, percheziţia se constituie într-un semnal sever împotriva acelora dintre deţinuţi, care încearcă să păstreze în ascuns obiecte interzise atât de Legea nr. 23/1969 cât şi de regulamentul de aplicare al legii.

e) să poarte costumul penitenciar f) sa respecte regulile de igienă personală şi colectivă, prescripţiile medicului penitenciarului şi să-l informeze despre toate bolile transmisibile de care au suferit. Necunoaşterea stării de sănătate a persoanelor încarcerate, posibilitatea agravării unor boli nedepistate în perioada de început, transmiterea unor boli infecto-contagioase la restul efectivelor, poate crea multiple greutăţi activităţii din penitenciar.

28 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997, p.172

28


g) să se comporte cu grijă faţă de bunurile proprietate sub orice formă, De asemenea, pe timpul executării pedepsei cu închisoarea,

condamnaţilor le este interzis: să se adune în grupuri după ora stingerii; să facă schimb ori să vândă lucruri sau alimente; să fumeze în camerele de deţinere de la ora stingerii până la

deşteptare; să trimită sau să primească corespondenţă ori alte obiecte în afară de

cele de care au dreptul şi pe alte căi decât cele admise; să confectioneze şi să deţină obiecte interzise; să ia legatura cu familia sau cu alte persoane pe căi ilegale; să ia legatura cu condamnaţii din alte camere sau secţii, în afară de

cazurile când sunt repartizaţi pe punctele de lucru în aceeaşi grupă; să îndemne pe alti condamnaţi să săvârsească acte de indisciplină; să practice jocuri de noroc; să folosească materiale primite în alte scopuri decât cele pentru care

au fost date sau să le aducă modificări; să ascundă în cameră, la punctele de lucru sau în orice loc,

medicamente de orice natură; să folosească alţi condamnaţi pentru servicii personale; să se deplaseze fără pază sau supraveghere în incinta penitenciarului

sau la punctele de lucru, în afara cazurilor când muncesc în condiţii care le dau dreptul să se deplaseze neînsoţiţi.29

Secţiunea a 3-a. Reglementarea obligaţiilor cu privire la Legea nr. 275/2006

Articolul 55 din Legea nr. 275/2006 prevede ca fiind obligaţiile persoanelor încarcerate urmatoarele: a)să respecte prevederile Legii nr. 275/2006, ale regulamentului de aplicare a dispoziţiilor acesteia, ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioară, după punerea lor la dispoziţie potrivit art. 43 ale aceleiaşi legi; b)să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală; c)să se supuna percheziţiei corporale ori de câte ori această măsură este necesară, în condiţiile prevăzute în regulamentul de aplicare al legii;

29 Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997, p.174

29


d)să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de administraţia penitenciarului şi bunurile din dotarea unitaţilor unde prestează munca.30

Pentru impunerea ordinii şi disciplinei, e nevoie de personal şcolarizat. Pentru a nu fi deviate ordinea şi disciplina de către condamnaţi, fac uz de uitătura cercetatoare în care se ordonă alinierea suprafeţelor de contact între ordinea şi disciplina de program ordonat. Cum întregul program este încărcat cu posibile ameninţari, supraveghetorii controlează mişcarea şi starea de repaus a deţinuţilor. Aşadar, nu inspectorii sunt aceia care au virtutea de a menţine ordinea şi de a impune disciplina ci supraveghetorii de pe secţii. În ceea ce priveşte respectarea regulilor de igienă colectivă şi individuală, condamnaţii sunt obligaţi să respecte măsurile ordonate a fi însuşite pentru a opri şi distruge focarele de infecţie din mediul penitenciar, focare ce pot infecta propiile corpuri şi ale celor de lângă ei. Cea de-a treia obligaţie presupune efectuarea percheziţiei ce are ca scop descoperirea şi ridicarea obiectelor intrerzise care pot aduce atingere siguranţei penitenciarului, care pot produce vătămari corporale personalului din pază şi supraveghere. Urmările imediate ale percheziţiei executate riguros, cu autoritate, va determina ca munca de pază, escortare şi supraveghere a deţinuţilor să se desfaşoare sub protecţie regulamentară, va aşeza atmosfera de siguranţă a deţinerii pe caracterul şi personalitatea celor care o gestionează. Deţinuţii au un coeficient de agitaţie ridicat de aceea energia lor trebuie convertită în muncă. În această direcţie se fac eforturi pentru statornicirea unor norme adecvate vieţii carcerale, care să fie respectate până la sfârşitul regimului necesar şi previzibil pentru fiecare dintre ei – liberarea. Persoanele private de libertate mai au o serie de obligaţii ce rezultă din art. 62 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 275/2006 ce vine în completarea dispoziţiilor acesteia. Aceste obligaţii sunt: a) să se conformeze restricţiilor ce decurg din Lege, Regulament, din ordinele şi deciziile emise în baza acestora şi din regulamentul de ordine interioara al locului de deţinere; b) să execute dispoziţiile legale date de administraţia locului de deţinere; c) să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în locul de deţinere, precum şi pe parcursul privării de libertate, ori de câte ori este necesar;

30 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed C.H.Beck, Buc 2008, p.230-231

30


d) să respecte regulile stabilite de administraţia locului de deţinere pe perioada cât au permisiune de iesire din penitenciar;

f) să se conformeze dispoziţiilor date de organele judiciare; g) să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, precum şi indicaţiile medicului; h) să manifeste grija faţă de integritatea bunurilor din proprietatea publica şi privată; i) să respecte repartizarea pe camere de deţinere; j) să nu desfăşoare acţiuni care urmăresc aducerea de prejudicii administraţiei penitenciare sau altor persoane; k) să respecte programul zilnic; l) să manifeste o atitudine cuviincioasa faţă de orice persoană cu care intră în contact;

m) să aiba o ţinută decenta, curată şi îngrijită;n) să îndeplinească în bune condiţii activităţile la care participă;

o) să asigure şi să menţină ordinea şi curăţenia în camerele de deţinere şi în celelalte locuri în care au acces.31

Cu privire la litera d) din art. 62 din Regulament, la iesirea din locul de deţinere, persoanei private de libertate i se înmanează actul de învoire, care face dovada identităţii şi a intervalului de timp pentru care permisiunea este acordată. O zi permisiune de iesire din penitenciar este echivalentă cu intervalul orar de 24 de ore. Despre permisiunea ieşirii din penitenciar serviciul de evidenţă deţinuţi informează, inainte de plecarea din locul de deţinere, organele de poliţie aflate în raza localităţii unde se deplasează deţinutul condamnat. Cheltuielile efectuate pe timpul permisiunii iesirii din penitenciar sunt suportate de către condamnat. Repartizarea deţinuţilor pe camere ( art 62, lit. h din regulament ) presupune un act de autoritate penitenciară. Această repartizare conservă ordinea în penitenciar, menţine exigenţa interioara a evidenţei deţinuţilor pe camere, controleaza prezenţa fizică a deţinuţilor în camerele unde au fost repartizaţi, păstrează simbolul legitimităţii inchiderii şi păzeşte povara de a vieţui întro colectivitate însemnata cu pecetea închisorii. Nerespectarea repartizării deţinuţilor pe camere poate favoriza intercondiţionarea de planuri pentru evadare a unor grupuri de deţinuţi, poate întinde capcana pentru luarea de ostatici fie dintre deţinuţi, fie dintre personalul de supraveghere de pe secţii, poate produce altercaţii infiorătoare, etc. Respectarea programului zilnic (art. 62, lit. j din regulament) este singurul mijloc de a salva ordinea şi disciplina într-un penitenciar, singura

31 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed C.H.Beck, Buc 2008, p.230-231

31


cale de a-i determina şi învăţa pe deţinuţi să convieţuiască împreună. Desfaşurarea programului zilnic trebuie stăpânită în mod practic. Această atribuţie profesionala nu este noua. Istoria închisorilor nu pune , propriu-zis sarcini noi, ci face doar să crească amploarea şi proporţiile sarcinilor vechi, pe măsură ce amploarea condamnaţilor creşte, pe măsură ce pericolul public al condamnaţilor se acutizeaza, pe măsură ce se adanceşte lupta organelor judiciare împotriva infractorilor. O alta obligaţie care revine condamnaţilor – şi care se află, de altfel, la baza regimului de executare a pedepsei cu închisoarea, prevăzut în Legea privind executarea pedepselor – este prestarea unei munci utile, sub condiţia de a fi apţi condamnaţii, din punct de vedere medical, pentru aceasta.32

Deţinuţii apţi de muncă pot fi folosiţi în activităţi lucrative în: întreprinderi, ateliere şi gospodării agrozootehnice proprii, activităţi de deservire a aşezămintelor de deţinere, agenţi economici de stat sau privaţi. Obligaţia de a munci este componenta de bază a regimului penitenciar. Prin muncă se ţine un tonus ridicat celor cu pedepse lungi, munca îi ajută pe cei care sunt certaţi cu aceasta şi sunt obişnuiţi să trăiască din munca altora, să se obişnuiască cu munca, pentru ca în libertate să se poata integra în muncă şi societate. Totodata prin muncă se realizează o reeducare a acestora, dar în acelaţi timp condamnaţii îşi pot asigura mijloacele băneşti de a achita datoriile de întreţinere în penitenciar, căci altfel ar deveni nişte întreţinuţi de stat. Munca se desfaşoară de maniera că nu trebuie să fie degradanta, nici arbitrară şi nu trebuie să ducă la epuizarea condamnatului, motiv pentru care la muncă sunt folosite doar acele persoane apte de muncă. Munca trebuie să fie de 8 ore pe zi şi să şina seama de sexul condamnaţilor (femei şi bărbaţi) fiind însă mai slab platită decât munca efectuată în libertate. In limitele compatibile cu o selecţie profesională raţională şi cu exigenţele administraţiei şi ale disciplinei din penitenciar, deţinuţii trebuie să îşi poată alege genul de muncă pe care doresc să o îndeplinească.33

Mişcarea şi munca devin o necesitate organică şi sunt o obligaţie, dar şi un drept al tuturor persoanelor încarcerate.

Secţiunea a 4-a. Măsurile disciplinare şi recompensele

Un instrument important pentru realizarea reeducării şi îndreptării condamnaţilor îl constituie măsurile (sancţiunile) disciplinare şi recompensele.32 Ioan Marcel Rusu, Drept execuţional penal ediţia a 3-a revizuită şi completată, Ed Hamangiu, Buc 2007, p.8433 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed C.H.Beck, Buc 2008, p.234

32


Legat de drepturi, trebuie să fie aşezate lângă ele şi măsurile disciplinare necesare pentru menţinerea ordinii, a disciplinei, siguranţei în penitenciar şi ţinerea sub control a relaţiilor interpersonale din interiorul penitenciarului.34 În procesul de reeducare al persoanelor încarcerate, sancţiunile şi recompensele sunt pârghii necesare, care, mânuite cu grijă şi într-o măsură justă, dau rezultate favorabile. Reeducarea condamnaţilor se realizează prin îndeplinirea întocmai a cerinţelor regimului penitenciar prevăzut de lege, adică prin îndeplinirea corespunzatoare a obligaţiilor ce le revin. Nerespectarea regimului penitenciar, a obligaţiilor în timpul executării pedepsei, obligaţiile prevăzute în legea şi regulamentul pentru executarea pedepselor şi în regulamentul de ordine interioară contravine scopului executării pedepsei, adică scopului reeducării condamnatului, mai exact, scopului dezvoltării la condamnat a unei atitudini corecte faţă de muncă şi faţă de normele de convieţuire socială.35

Pentru ca sancţiunile disciplinare să îndeplinească această funcţie şi să devină eficiente, este necesar ca aplicarea lor să se facă numai când se constată existenţa unor încălcări ale ordinei în penitenciar şi numai când aceasta prezinta o gravitate şi un pericol care justifică recurgerea la asemenea sancţiuni. Aceasta înseamnă că sancţiunile disciplinare se aplică numai în cazurile în care s-au comis, în prealabil, încălcări ale disciplinei şi că aceste sancţiuni trebuie să se aplice în raport cu gravitatea încălcărilor şi cu vinovăţia faptuitorului. 4.1.Încălcări ale disciplinei În Regulamentul pentru executarea pedepselor sunt prevăzute obligaţiile şi interdicţiile pe care condamnaţii trebuie să le respecte în timpul executării pedepsei închisorii în penitenciar şi încălcarea cărora atrage aplicarea de sancţiuni disciplinare. Obligaţiile privesc: respectarea oligaţiilor de muncă, de respect pentru dispoziţiile conducerii penitenciarului, supunerea la percheziţii, regulile de igienă etc. Interdicţiile privesc: adunarea în grupuri, îndemnul altor condamnaţi la evadare etc.

Încălcările sau abaterile mai importante sunt: a)încălcarea obligaţiei de internare şi de rămânere în penitenciar; aceasta manifestându-se sub forma încercării de evadare, care este o încălcare gravă ce anulează esenţa pedepsei privative de libertate; b) neexecutarea ordinelor conducerii penitenciarului sau a personalului de pază al penitenciarului;

34 Ioan Marcel Rusu, Drept execuţional penal ediţia a 3-a reviziută şi completată, Ed. Hamangiu, Buc. 2007, p.7335 Ion Oancea, Drept execuţional penal, Ed All, Buc. 1998, p. 124

33


c) neexecutarea sau neefectuarea activităţii de muncă şi recalificare profesionala la care a fost repartizat; d) sustragerea sistematică de la acţiunile culturale sau educative desfăşurate în penitenciar; e) nesupunerea sau refuzul efectuării percheziţiilor corporale sau în cameră, măsuri ce sunt prevăzute în regulamentul penitenciarului; f) distrugerea ori sustragerea bunurilor care aparţin avutului public; g) nerespesctrea măsurilor cu caracter igienic sau sanitar, luate sau impuse de medic, cum ar fi nerespectarea măsurilor de prevenire a bolilor, a infecţiilor etc; h) sustrageri de bunuri de la alţi condamnaţi ori aparţinând penitenciarului; i) fapte ca: adunarea în grupuri (dupa ora stingerii), jocul de noroc, folosirea altor condamnaţi pentru servicii personale, deteriorarea uneltelor de muncă, nerespectarea duratei munci, nerespectarea măsurilor de protecţie a muncii, etc.36

4.2. Abaterile disciplinare Orice disciplină se întăreşte şi extinde numai cu sprijinul profesional al

întregului personal de pază, escortare şi supraveghere a persoanelor încarcerate. Indisciplina defineşte voinţa deţinutului de a nu se mărgini între limitele permisivităţii, de a opune voinţa lui în contra automatismului autentic al regimului penitenciar.

Potrivit art. 70 alin.1 din Legea nr. 275/2006, constituie abateri disciplinare urmatoarele fapte:

a) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite zone din penitenciar ori nerespectarea orei de revenire în penitenciar

b) tulburarea în orice mod a programului de muncă, a programelor care se derulează în penitenciar;

c) procurarea sau deţinerea de bani, bunuri sau de alte valori, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; d) comunicarea cu exteriorul prin mijloace de comunicare la distanţa, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; e) utilizarea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului; f) nerespectarea oricăror obligaţii care revine persoanei condamnate la executarea unei pedepse privative de libertate potrivit dispoziţiilor prezentei legi, ale regulamentului de aplicare a acesteia, ale ordinelor emise în baza legii şi ale regulamentului de ordine interioara a penitenciarului, după 36 Ion Oancea, Drept execuţional penal, Ed All, Buc. 1998, p. 125

34


punerea acestora la dispoziţie potrivit art. 43 dacă aceasta creează un pericol real pentru siguranţa sau ordinea în penitenciar.

4.3. Sancţiunile disciplinare Analiza disciplinei penitenciare obligă la luarea în consideraţie atât a

atitudinilor pozitive şi a situaţiilor în care se respectă normele, în mod conştient, cât şi a atitudinilor negative, de respingere a actelor de comportament prin care se încalcă normele stabilite şi pentru care sunt prevăzute sancţiuni disciplinare.

Sancţiunile disciplinare nu trebuie aplicate facultativ, ci obligatoriu, în toate cazurile în care se constată că s-au săvârşit abateri disciplinare. De asemenea, sancţiunile sunt individuale nu colective, iar pentru o abatere se aplică o singură sancţiune disciplinara. La stabilirea sancţiunii se ţine seama de împrejurările şi urmarile abaterii, de vinovăţia celui în cauză, precum şi de alte circumstanţe, iar punerea ei în aplicare se face imediat după ce s-a stabilit vinovăţia celui care o va suporta.37

Aşadar sancţiunile disciplinare se aplică doar în urma nerespectării regimului penitenciar prevăzut de lege de către cei aflati în detenţie şi numai când există asemenea încălcări, în funcţie de gravitatea lor.

Sancţiunile ce se pot aplica în urma săvârşirii de abateri sunt urmatoarele:

- avertismentul comunicat personal sau în faţă grupului de deţinuţi, care se aplică pentru abateri disciplinare mai uşoare; sancţiunea constând în dojenirea condamnatului pentru abaterea săvârşita şi în avertizarea făcută acestuia că, dacă va mai săvârşi o nouă abatere, se va aplica o sancţiune disciplinară mai severă;

- retragerea unei responsabilităţi încredinţate, de exemplu, supravegherea altor condamnaţi la muncă;

- oprirea de la muncă pe o perioadă de până la 5 zile;- suspendarea alternativ sau cumulativ a dreptului la vizită sau la

pachete ori cumpărarea de alimente pe o perioadă până la 3 luni; condamnatului i se poate suspenda, în funcţie de gravitatea abaterii disciplinare, un singur drept din cele menţionate (vizită, pachet, alimente);

- izolarea de grup sau la izolatorul de pedeapsă pana la 20 de zile cu avizul medicului şi fără diminuarea drepturilor la hrană; după cum arată şi denumirea, aceasta este o izolare într-o cameră specială în timpul nopţii, în timpul zilei condamnatul fiind scos la muncă. Această masură este luată de comisia penitenciarului;

37 Emilian Stănişor, Ana Bălan, Cristina Pripp, Universul carceral, Ed Oscar Print, Buc 2004, p. 513

35


- scăderea până la 10 zile din numărul celor considerate ca executate pe baza muncii prestate.

De asemenea, sancţiunile care pot fi aplicate potrivit Legii nr. 275/2006 în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare sunt:

- avertismentul;- suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice şi

sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;- suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel mult

o lună; - suspendarea dreptului de aprimi şi de a cumpăra bunuri, cu excepţia

celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult 2 luni;- suspendarea dreptului de a mai primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3

luni;- izolarea pentru maximum 10 zile.

În locurile de deţinere, ordinea şi disciplina sunt stabilite şi menţinute riguros, în scopul asigurării securitătii colective şi individuale,precum şi a unei vieţi în comun bine organizate.38 Abaterile disciplinare se constată de către personalul penitenciarului şi se consemnează într-un raport de incidente, care se depune la conducerea unităţii de detenţie în termen de 24 de ore de la constatare. Se sesizează apoi comisia de disciplină, care va decide asupra sancţiunii în funcţie de gravitatea faptei, de persoana condamnatului, abaterile săvârşite anterior, atitudinea celui condamnat. Se ţine o evidenţă a abaterilor, ele figurând şi în dosarul individual al fiecărui deţinut. Orice plângere împotriva deciziei de sancţionare emisă de comisia de disciplină se soluţionează de judecatorul delegat pentru executarea pedepsei, în 5 zile de la introducere. Pentru faptele ce constituie infracţiuni, personalul administrativ din penitenciar are obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

38 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal ediţia 2, Ed C.H.Beck, Buc. 2008, p.259

36


Capitolul III. Diferenţieri privind drepturile şi obligaţiile categoriilor speciale de deţinuţi

Secţiunea 1. Minorii în penitenciar

Proiectul de lege privind executarea pedepselor de către categoria condamnaţilor minori cuprinde multe dispoziţii şi, în deosebi, dispoziţii prin care se acordă o protecţie specială, cu accente evident pe şcolarizare, reeducare şi calificare profesională, în scopul resocializării şi reintegrării lor sociale. Desigur, condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar general, cu privire la regimul de deţinere, la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii şi altele, dar totodată se pune accent deosebit şi pe un regim special de executare.

37


Există, aşadar, o orientare certă în privinţa executării pedepselor de către minori spre un regim propriu (diferenţiat) şi de protecţie care se apropie de standardele europene şi O.N.U.39 După încarcerarea minorilor, administraţia penitenciarului anunţă familia, sau, dupa caz, avocatul, de situaţia minorului, iar de minori se ocupă specialişti educatori, psihologi cu o conduita şi profil moral ireproşabil. În penitenciarele pentru minori şi tineri se asigură separarea pe camere, în fucţie de sex, vârstă şi regimul de executare stabilit de comisia prevăzută în Legea nr. 275/2006 la art.14. Minorii trebuie să fie repartizaţi la penitenciare cât mai aproape de domiciliu şi să fie separaţi de majori, spre a-i feri de influenţa acestora. La repartizarea lor în penitenciare se va avea în vedere gradul de cultură al acestora, mediul social familial din care provin, comportarea, etc. pentru cei ce urmează forme de şcolarizare sau de calificare, repartizarea lor se va face în funcţie de clasele pe care le urmează, precum şi de atelierele unde îşi desfăşoară acivitatea. Referitor la minori, s-au luat o serie de măsuri mai speciale, cum ar fi: hrana zilnică în cantităţi mai mari decât adulţii, li se asigură 8 ore de muncă neîntrerupt, precum şi exerciţii fizice zilnice. Ei pot primi vizite şi pachete la intervale de timp mai scurte şi în cantităţi mai mari decât majorii. Ei beneficiază de mai multe contacte cu familia decât majorii. Prin lege se prevede obligatia condamnatilor sa munceasca pe timpul detinerii in penitenciar, tinandu-se seama de starea sanatatii fizice si intelectuale, sens in care avizul medicului este obligatoriu. Aceste cerinte sunt valabile cu atat mai mult pentru condamnatii minori, care, in cele mai multe cazuri, nu au muncit. Condamnatii minori care nu au terminat invatamantul obligatoriu si cei care nu au o calificare profesionala, in timpul executarii pedepsei in penitenciar, in principiu sunt obligate sa munceasca.40

Aşadar minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deţinuţii ce au depăşit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate, luate faţă de minori în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori al împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, judecată ori de la

39 Ion Oancea, Drept execuţional penal, Ed All, Buc. 1998, p. 141

40 Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executării sancţiunilor penale, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Buc. 2002, p.193

38


executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului. Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.

Secţiune a 2-a. Femeile în penitenciar

În principiu femeile sunt supuse aceluiaşi regim penitenciar, aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi. Femeile execută pedeapsa în secţii separate, oferindu-li-se condiţii pentru menţinerea unei stări de sănătate şi igiene specifice acestei categorii. Separarea se face în funcţie de vârstă şi regimul de executare stabilit conform art. 14 din Legea nr. 275/2006. Ele trebuie să respecte aceleiaşi obligaţii şi interdicţii ca si bărbaţii privind deţinerea, ordinea şi disciplina. Femeile beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi barbaţii, cu menţiunea că există anumite drepturi specifice acestui sex: lipsirea de efort fizic în perioada pre şi postnatală. Diferenţierile rezidă în faptul că ele execută pedepsele separat de bărbaţi, şi s-au creat penitenciare speciale sau secţii speciale de femei. Aceste locuri de deţinere au personal special, adică femei, mai ales medici şi educatori. Munca se desfăşoară în ateliere de ţesătorie, croitorie, muncind doar 8 ore pe zi. Art.58 din Legea nr.275/2006 precizează că “femeile condamnate la pedepse privative de libertate care sunt însărcinate, cele care au născut în perioada detenţiei şi au în îngrijire copii în vârstă de până la un an, precum şi minorii condamnaţi la pedepse privative de libertate nu pot presta munca în timpul nopţii sau în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor condamnate ori pentru dezvoltarea minorilor condamnaţi.” Femeile au, de asemenea, dreptul, in conditiile legii, la un regim penitenciar semiliber.

Secţiunea a 3-a. Regimul vârstnicilor

O categorie de condamnaţi căreia i se aplică un regim penitenciar special este aceea a condamnaţilor vârstnici. La condamnaţii vârstnici se va avea în vedere starea sănătătii fizice şi psihice, împrejurări care justifică

39


unele forme de tratament şi regim de deţinere potrivit stării lor. În principal, şi aceştia sunt supuşi aceluiaşi tratament ca şi bărbaţii şi femeile, având aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi condamnaţi. Regulile privind regimul de deţinere, ordinea şi dişciplina în penitenciar, reguli înscrise în Legea nr. 275/2006 şi în regulamentul de aplicare al acesteia, sunt obligatorii şi pentru condamnaţii în vârsta. Totuşi, există unele situaţii şi unele obligaţii care pentru vârstnici ar fi mai greu de împlinit. Aşa fiind, condamnaţii vârstnici sunt trataţi în unele privinţe mai blând. Astfel, potrivit legislaţiei noastre penitenciare, ca şi legislaţiei muncii, vârstnică este considerată persoana care a împlinit 60 de ani (în cazul bărbaţilor) şi 55 de ani (în cazul femeilor). În legea penală se prevede, la art. 56 alin.3 C. penal, ca bărbaţii care au împlinit vârsta de 60 de ani şi femeile care au împlinit vârsta de 55 de ani nu mai au obligaţia de a munci în timpul executării pedepsei privative de libertate. Se prevede totuşi că aceşti condamnaţi pot fi admişi la muncă dacă ei cer acest lucru. Motivul pentru care s-a admis scutirea de muncă a vârstnicilor constă, în primul rând, în faptul că, de la această vârstă, capacitatea de muncă a omului scade şi munca devine mai grea şi mai greu de îndeplinit.41

Vârstnicii pot fi folosiţi afară de cazurile speciale, cu consimţământul lor şi în ceea ce priveşte munca în treburile gospodăreşti ale penitenciarului, tinând seama că acestea sunt activităţi mai uşoare şi nu cer un efort similar cu munca în producţie (atelier, şantiere etc.) Dacă vârstnici nu mai pot fi folosiţi la muncă, ei pot fi folosiţi la paza altor condamnaţi, bineînteles dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Ştiinţa penitenciară reţine că o problemă, în legatură cu condamnaţii în vârstă înaintată, procesul de îmbătrânire fizică şi mai ales psihică, care presupune slăbirea funcţiilor fizice şi psihice. Ca urmare, multe acte de conduită în viaţa de penitenciar a condamnatului bătrân (neexecutarea de ordine, neluarea de măsuri igienice etc.) îşi au cauza într-un asemenea proces de slăbire. Asemenea acte de conduită rea, pot fi interpretate uşor ca acte de indisciplină, când, în realitate, sunt acte necontrolate şi lipsite de conştiinţa urmărilor lor negative. Este de precizat că, în ce priveşte supravegherea acestor condamnaţi, trebuie subliniată grija deosebită privind controlul medical şi psihologic care trebuie să se asigure permanent.

41 Ion Oancea, Drept execuţional penal, Ed All, Buc. 1998, p. 148

40


Capitolul IV. Concluzii

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la nomele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă şi de evoluţie ulterioară a personalităţii sale. Pentru orice om privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situaţie deosebită cu amplă rezonanţă în mediul său de viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după, în libertate. Penitenciarul reprezintă un mediu social aparte, un spaţiu de viată distinct a carui normalitate este impusă prin reglementări specifice. Funcţionarea normală a penitenciarelor este de nerealizat fără existenţa unor norme de comportare obligatorii, care să reglementeze unitar locul, rolul, drepturile şi obligaţiile fiecărui om din cadrul acestei instituţii.

41


Libertatea de acţiune, unitatea sistemului normativ care se impune condamnaţilor sunt fapte care au creat suficient câmp liber tuturor deţinuţilor.

Legea executării pedepselor ar trebui adoptată cu mai multă acurateţe atât la exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la alte reglementări internaţionale în material executării pedepselor.

Ca o particularitate, pentru a fi compatibilă cu Recomandările Curţii Europene, Legea nr. 275/2006 ar trebui să prevadă regula custodierii individuale a deţinuţilor şi prin excepţie să se prevadă custodierea colectivă pentru categoriile puţin periculoase de deţinuţi, care să se implementeze în principiu pe baza unor evaluări specializate, efectuate de psihologi şi sociologi.

BIBLIOGRAFIE

Tratate periodice. Cursuri.

Ana Bălan, Emilian Stănişor, Roxana Elaş, “Administraţiile penitenciare europene”, Ed. Oscar Print, Buc. 2002 Emilian Stănişor, Ana Bălan, Cristina Pripp, “Universul carceral”, Ed. Oscar Print. Buc 2004; Gabriel-Silviu Barbu, Şerban Alexandru, „Drept execuţional penal”, Ed. CH Beck Buc. 2005 Gabriel-Silviu Barbu, Alexandru Şerban, “Drept execuţional penal” ediţia 2, Ed. C.H.Beck, Buc. 2008

42


Gheorghe Florian, “Psihologia penitenciară”, Ed. Oscar Print, Buc.1996

Gheorghe Florian, “Fenomenologia penitenciară”, Ed. Oscar Print, Buc. 2003 Ion Oancea, “Drept execuţional penal”, Ed All, Buc. 1998

Ioan Chiş, Dragos Răzvan Niţă, “Fundamente de drept execuţional penal”, Ed. A.N.I, Buc 2004

Ioan Chiş, Dragos Răzvan Niţă, “Drept execuţional penal”, Ed. A.N.I., Buc. 2005

Ioan Chiş, “Umanismul dreptului execuţional penal”, Ed. Hamangiu, Buc. 2007 Ioan Marcel Rusu, “Drept execuţional penal ediţia a 3-a reviziută şi completată”, Ed. Hamangiu, Buc. 2007 Nicolae-Anghel Nicolae, “Dreptul executării sancţiunilor penale”, Ed. Universitătii Titu Maiorescu, Buc. 2002

Oana-Teodora Butoi, Teodorel Butoi “Psihologia judiciară”, Ed. Fundaţia “România de Mâine”, Buc. 2003 Petrache Zidaru, “Drept execuţional penal”, Ed. Press Mihaela, Buc. 1997 Petrache Zidaru, “Drept execuţional penal”, Ed. All Beck, Buc. 2001 Legislaţie.

Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor

Regulile europene pentru penitenciare, Partea a 4-a- Tratarea obiectivelor şi regimurile

Constituţia României modificată şi completată prin legea de revizuire nr. 429/2003 Codul penal al României, actualizat

43

Documents

Drepturile Si Obligatiile Persoanelor Incarcerate - Reglementare Doctrina Si Jurisprudenta