Upload
others
View
11
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
137
INTEGRAREA MONETARĂ EUROPEANĂ
5.1. Debutul proceselor de integrare monetară în UE
Istoria integrării monetare europene nu începe efectiv imediat după cea de-a doua conflagraţie
mondială; cu toate acestea, anii imediat postbelici sunt consideraţi de analişti punctul natural de
pornire pentru analizele articulate ale dezvoltării integrării monetare ca şi componentă a unui
proces mai amplu. Această prezumţie devine necesară pentru că acea perioadă se definea ca
etapă de minimum în integrare şi coincidea cu demersurile de integrare a pieţelor mărfurilor şi
factorilor de producţie.
Ca elemente de reflecţie pot fi evidenţiate două întrebări: "procesul de integrare monetară este
influenţat în special de raţiuni economice sau de considerente de natură politică?" şi "în ce
măsură cadrul juridico-instituţional reacţionează adecvat în momentele de criză cu care se
confruntă sistemul?". Faimoasa aserţiune atribuită lui Jacques Rueff, "L'Europe se fera par la
monnaie ou elle ne se fera pas" exprimă un punct de vedere conform căruia integrarea
monetară nu este doar un scop în sine, ci este şi un mijloc important de atingere a unui
deziderat mai generos şi ambiţios - unificarea politică a Europei.
5.1.1 Primul pas pe calea convertibilităţii depline şi ireversibile: Uniunea Europeană de
Plăţi
Ultima mare conflagraţie mondială a lăsat o mare parte a Europei în ruine care trebuiau
înlăturate, necesitatea stringentă a perioadei fiind demararea urgentă a unui proces de
reconstrucţie postbelică. Chiar înainte de finalizarea ostilităţilor se conturau programe
ambiţioase cu privire la noua ordine economică postbelică, care au condus la lansarea, cu
ocazia Conferinţelor de la Bretton Woods, a Fondului Monetar Internaţional şi Băncii
Mondiale. Scopul principal al acestor demersuri a fost evitarea erorilor interbelice, coabitarea
cu fenomenele de devalorizare în scopuri concurenţiale, lansarea unui sistem al cursurilor de
schimb fixe care să se modifice doar cu acordul FMI în condiţii de "dezechilibre economice de
fond". Mai mult, participanţii la aceste instituţii şi-au propus realizarea convertibilităţii depline
a monedelor naţionale pentru a contribui la sănătatea sistemului comercial multilateral.
Convertibilitatea este o cerinţă necesară, dar nu şi suficientă pentru un comerţ internaţional
liber şi corect. Totuşi, aranjamentele financiar bancare de la Bretton Woods s-au dovedit
Capitolul
5
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
138
neoperaţionale pentru marea majoritate a statelor participante care nu au fost capabile să
remedieze rapid pierderile suferite pe parcursul războiului.
Situaţia Europei era şi mai complicată, comparativ cu alte state sau regiuni, întrucât la
sfârşitul anilor '40 erau funcţionale peste 200 de aranjamente comerciale bilaterale1. Aceste
aranjamente conţineau în mod invariabil linii de credite care erau influenţate de abaterea
maximă a contului curent bilateral, în timp ce deficitele peste nivelul acestor credite tehnice
trebuiau "stinse" prin efectuarea de plăţi în aur. majoritatea guvernelor din ţările europene
încercau cu disperare să-şi menţină rezervele de aur, utilizând întreaga paletă de instrumente de
politică comercială (în special contingente şi taxe vamale ridicate) pentru a obstrucţiona
importurile provenind din ţările în raport cu care înregistrau deficite comerciale. Esenţa acestei
probleme deriva din lipsa de transferabilitate a excedentelor sau deficitelor balanţelor
comerciale, deficitul în relaţia cu o ţară parteneră neputând fi compensat cu excedentul rezultat
din relaţia cu o altă ţară, întrucât nu era în funcţiune un mecanism oficial de compensare
multilaterală şi nici pieţe valutare funcţionale, atâta vreme cât monedele ţărilor participante nu
erau convertibile. Bilateralismul se dovedea neviabil în rezolvarea dezechilibrelor de balanţă,
datorită serioaselor disfuncţionalităţi cu care se confruntau balanţele de plăţi ale ţărilor
europene. Practic, toate ţările europene încercau să obţină excedente exprimate apoi în aur,
dolari sau orice altă valută convertibilă în dolari. Dacă o anumită ţară europeană încerca să
decidă unilateral convertibilitatea monedei naţionale în raport cu dolarul, aceasta însemna că
toate celelalte ţări şi-ar fi propus să realizeze excedente comerciale în raport cu aceasta. Ca
atare, orice tentativă unilaterală de trecere la convertibilitate monetară ar fi condus la şi mai
mari dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa comercială şi de plăţi. Marea Britanie care a încercat
în 1947 să restabilească convertibilitatea lirei sterline, este un caz interesant în acest sens. Deşi
sprijinit printr-o linie de credit de mare anvergură (aproape 5 miliarde dolari), demersul britanic
a fost abandonat la doar şapte săptămâni de la lansare. În fond, dificultăţile tot mai mari în
planul balanţelor de plăţi ale ţărilor europene reprezentau doar o faţetă a supraevaluării
monedelor acestor ţări în raport cu moneda americană. Soluţia dezirabilă ar fi fost o
substanţială devalorizare a monedelor acestor ţări în raport cu dolarul, demers dificil de realizat
în condiţiile economice şi politice imediat postbelice. Raţiunea principală a reţinerilor politice
faţă de un astfel de pas deriva din faptul că "decalajul faţă de dolar" era considerat ca fiind unul
de natură structurală. Se considera că elasticitatea cererii de import şi a ofertei la export în
raport cu evoluţia cursului de schimb erau nesemnificative, astfel încât o devalorizare monetară
nu ar fi avut un impact semnificativ asupra balanţei de plăţi. Mai mult, deoarece, în 1950,
exporturile europene către SUA reprezentau mai puţin de jumătate din valoarea importurilor
provenind din această sursă, devalorizarea ar fi condus la o creştere şi mai mare a
dezechilibrelor pe relaţia transatlantică.
După eşecul britanic în încercarea de trecere la convertibilitate, a devenit tot mai interesantă
ideea unui demers comun în acest sens. Crearea în 1948 a Organizaţiei pentru Cooperarea
Economică Europeană (OEEC), redefinită ca OECD în 1960 (ca urmare a creşterii numărului
de participanţi), a reprezentat un prim pas în această direcţie. OEEC a fost, în primul rând, un
1 Diebald William, "Trade and Payments in Western Europe", Harper and Brothers, New York, 1952.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
139
răspuns la cerinţa unor eforturi comune ale ţărilor europene pentru a face mai funcţional
mecanismul de gestionare a ajutorului american oferit în cadrul Planului Marshall. Dar
liberalizarea comercială, deşi necesară pentru revigorarea comerţului intraeuropean, nu era
suficientă în condiţiile menţinerii unor serioase obstacole în calea sistemului de plăţi şi
decontări internaţionale. De aceea, crearea CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului) a semnalat existenţa germenilor unui proces de integrare care să permită gestionarea
volatilităţii şi impredictibilităţii cursurilor valutare. Şi în această perioadă, reglementarea
bilaterală a fluxurilor comerciale a rămas tendinţa dominantă, ceea ce a anulat o mare parte din
oportunităţile oferite de Planul Marshall.
Au fost necesari mai mult de doi ani pentru negocierea unui
aranjament monetar: Uniunea Europeană de Plăţi (UEP) care a intrat
în vigoare la 1 iulie 1950. Faţă de această iniţiativă şi-au manifestat interesul de a participa
toate cele 18 ţări membre ale OEEC, iar prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, la
aceasta au mai participat multe alte ţări din Africa sau Asia. La momentul respectiv, UEP
cuprindea o zonă care derula aproape 70% din comerţul mondial. De aceea, putem considera că
acest aranjament a fost mai mult decât unul regional, şi prin fundamentele sale, a determinat o
serie de puseuri de discriminare în plan comercial şi financiar faţă de ţările terţe. Este
surprinzător faptul că SUA nu numai că a acceptat ideea unui astfel de aranjament monetar, dar
l-a şi încurajat2.
UEP a reprezentat un pas înainte în raport cu bilateralismul pentru că,
lunar, toate deficitele sau excedentele pe axa bilaterală erau
compensate printr-o poziţie globală netă la nivelul Uniunii. Aceste poziţii nete erau cumulate
într-un interval de timp şi doar soldurile nete totale înregistrate la sfârşitul anului trebuiau stinse
sau reportate. Aceasta s-a dovedit cea mai simplă componentă a aranjamentelor de plăţi
monitorizate de UEP. Partea mai dificilă a vizat modul concret în care poziţiile nete ale unei
ţări în raport cu UEP trebuiau reglementate. Ţările care se aşteptau să aibă solduri active în
urma acestui proces au insistat ca stingerea creanţelor să se facă prin plăţi în aur sau în dolari
americani pe care să-i folosească pentru finanţarea importurilor din ţări cu valute convertibile.
Pe de altă parte, ţările conştiente că vor înregistra solduri negative în raport cu UEP şi-ai
manifestat interesul să obţină credite, în scopul de a-şi conserva rezervele de aur şi dolari. În
cele din urmă, s-a ajuns la un compromis care consta în faptul că fiecare ţară primea un credit
tehnic egal cu 15% din valoarea totală a exporturilor şi importurilor calculată la nivelul
anului1949. Un mix între credite şi plăţi în aur sau devize terţe a fost considerată soluţia
reciproc acceptabilă pentru a reglementa debalanţele. Acest panel era construit în funcţie de
mărimea soldului în raport cu creditul tehnic şi era divizat în cinci tranşe a câte 20 de procente
fiecare. O poziţie debitoare mai mică de 20% din cotă putea fi compensată integral pe baza
unui credit primit de la UEP, iar peste acest prag, se construia o scală progresivă de
compensare în care creştea treptat ponderea plăţilor în aur şi devize. Această proporţie a aurului
şi devizelor ajungea la 100% dacă se depăşea creditul tehnic. Ca atare, prin acest mecanism,
ţările cu balanţe comerciale deficitare erau stimulate să-şi ajusteze raportul de schimb şi
balanţele comerciale cu partenerii europeni. O parte importantă a aranjamentelor din cadrul
UEP s-a concentrat în direcţia asimetriilor între termenii regularizării debalanţelor între 2 UEP este pe larg prezentat în: Kaplan I., Schleiminger G., “The European Payment Union”, Clarendom Press, Oxford 1989
De reţinut:
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
140
poziţiile active şi pasive. Toate poziţiile creditoare superioare primei tranşe de 20% erau
compensate prin plăţi în aur în proporţie de 50%, iar pentru poziţiile creditoare superioare
întregii cote, Comitetul Director al UEP analiza şi propunea condiţii speciale de reglementare.
Asimetria între condiţiile de reglementare a poziţiilor creditoare şi a celor debitoare pute
conduce, în teorie, la probleme de lichiditate pentru UEP, dar, în practică, capitalul de rulaj
constituit cu ocazia lansării UEP s-a dovedit suficient pentru a acoperi fluctuaţiile limitate în
ceea ce priveşte angajamentele monetare ale Uniunii.
Această descriere succintă a mecanismelor funcţionale sugerează că sistemul este pus serios în
discuţie doar atunci când una sau mai multe ţări depăşesc semnificativ creditul tehnic. Această
situaţie s-a produs aproape imediat după ce sistemul a început să funcţioneze, respectiv când, în
vara - toamna anului 1950, Germania s-a confruntat cu un substanţial deficit al contului curent
care a depăşit rapid creditul său tehnic (calculat pe baza datelor din anul 1949, an în care
comerţul exterior german nu atinsese nivelul interbelic). Pe fondul unor rezerve de aur şi de
devize aflate la nivel foarte scăzut, Germania nu a fost capabilă să achite deficitul substanţial
contabilizat de UEP, ceea ce punea sub semnul întrebării participarea sa la acest aranjament de
plăţi. Criza germană din 1950-1951 a fost rapid depăşită în decursul anului 1951 pe calea unei
combinaţii ad-hoc de politică monetară foarte restrictivă a autorităţilor germane, prin
suspendarea temporară a liberalizării unilaterale a importurilor şi printr-un masiv împrumut
primit din partea UEP. Acest panel de măsuri a fost propus de către un grup de experţi
desemnat de Comitetul Director al UEP. Deşi s-a lansat rapid o politică monetară riguroasă şi
austeră care să atenueze deficitul comercial al Germaniei, au mai fost necesare două măsuri
adiţionale în plan comercial pentru a asigura supravieţuirea UEP, mai ales că s-a observat că şi
alte ţări participante erau pregătite să accepte măsuri care nu se regăseau în preocupările lor pe
termen scurt. Acceptarea unor obstacole comerciale temporare în calea exporturilor lor spre
pieţe cu cel mai mare potenţial de absorbţie nu s-a dovedit uşoară pentru parteneri comerciali ai
Germaniei. În condiţiile existenţei UEP, poziţiile de balanţă de plăţi ale fiecărei ţări participante
încetau să mai fie o problemă pur naţională şi deveneau o problemă, într-o mare măsură,
comună pentru a cărei rezolvare se cerea consens.
Aceste prime provocări la adresa aranjamentului monetar, derivate din crizele de început şi ale
căror rezolvări avantajoase se aşteptau din partea UEP, au arătat că existenţa unui cadru
instituţional bine articulat poate constitui o ancoră în condiţiile înregistrării unor evoluţii
monetare asimetrice. Ţările membre au fost nevoite să accepte "ingerinţe" din partea
partenerilor în managementul politicilor sectoriale naţionale dacă doreau să rămână participanţi
la sistem. S-au pus astfel primele fundamente ale unor evoluţii viitoare pe axele convergenţei
macroeconomice şi susidiarităţii în plan decizional.
Criza germană a reprezentat doar unul dintre numeroşii stimuli la care UEP a trebuit să facă
faţă. Pe fondul deteriorării raportului de schimb al ţărilor europene, al puseurilor inflaţioniste
tot mai ameninţătoare la contact cu volatilitatea climatului economic şi politic, Olanda, Franţa
şi Marea Britanie s-au confruntat cu semnificative deficite ale contului curent care depăşeau
nivelul creditului tehnic şi au fost nevoite să adopte măsuri de corectare ale dezechilibrelor
externe, solicitând tratament preferenţial din partea UEP. Presiunile exercitate de aceste ţări s-
au suprapus favorabil pe tot mai importantul excedent comercial al Germaniei în anii care au
urmat. Acest surplus nu s-a rezolvat practic niciodată, cota Germanie crescând în mai multe
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
141
rânduri, dar surplusul a continuat să o depăşească, iar UEP nu a avut puterea să oblige celelalte
state care aveau deficite de cont curent să soluţioneze debalanţa, fie prin restrângerea
importurilor, fie prin plata soldului în aur sau în devize convertibile.
Inabilitatea de a exercita presiuni asupra ţărilor confruntate cu dezechilibre comerciale
în creştere a devenit o caracteristică permanentă a sistemului monetar internaţional. O evoluţie
asimetrică similară s-a înregistrat peste 30 de ani în cadrul SME (Sistemul Monetar European),
deşi regulile de gestionare a mecanismului cursurilor de schimb erau în noile condiţii mai bine
articulate. În cadrul SME, ţările care trebuiau să procedeze la ajustări structurale erau cele cu
rate ale inflaţie mai ridicate. Se recunoaşte, în prezent, că această asimetrie a reprezentat un
factor care a influenţat atât succesul iniţial al SME, cât şi eşecul său din 1993. După 1951,
surplusul comercial al Germaniei a devenit o trăsătură constantă a sistemului monetar
internaţional până în 1990 şi, cu excepţia perioadei 1979-1981, în cele mai multe crize la nivel
internaţional s-a cerut Germaniei să adopte politici monetare şi/sau fiscale mai ample, mai
puţin restrictive. În pofida excedentului de cont curent al Germaniei, UEP a fost capabilă să
funcţioneze eficient, astfel că , în timp, exporturile ţărilor europene către SUA au crescut mai
rapid decât importurile; ca atare, decalajul faţă de dolar s-a atenuat. Aceasta înseamnă că se
punea tot mai acut problema reluării cursei către convertibilitatea deplină a monedelor tărilor
europene. La mijlocul anilor '50, un program, inspirat în principal de Marea Britanie, vizând
obţinerea convertibilităţii prin încurajarea fluctuării cursurilor de schimb, nu a fost un succes
deoarece decalajul faţă de dolar al monedelor europene se situa, la momentul respectiv, la un
nivel ridicat. Dar în anii 1957-1958 poziţiile cumulate ale majorităţii ţărilor membre ale UEP
au devenit importante în raport cu cotele şi regularizarea lor prin plăţi în aur sau în devize s-a
dovedit neoperaţională.
Întrucât ţările debitoare au considerat că UEP nu le slujeşte interesele, aceasta s-a
dizolvat printr-o decizie adoptată în unanimitate la finele anului 1958, iar ţările participante au
decis trecerea monedelor lor la convertibilitate deplină. În termeni formali, UEP a fost înlocuită
prin Aranjamentul Monetar European (EMA), negociat în scopul menţinerii unei zone de
stabilitate monetară în Europa. Acest aranjament a fost autorizat să ofere stabilitate şi siguranţă
financiară participanţilor, dar era evident că autoritatea de a impune politici de ajustare
structurală şi de a stabili condiţiile pentru obţinerea de împrumuturi era transferată Comitetului
Director al FMI. În sprijinul acestei idei poate fi menţionat faptul că, în 1958, conducerea FMI
a elaborat un program de macrostabilizare pentru Turcia, una dintre ţările participante la UEP.
Privind retrospectiv, se poate afirma că desfiinţarea UEP a reprezentat un pas înapoi în direcţia
integrării monetare în Europa. Comitetul Director al UEP dobândise autoritate prin aplicarea a
ceea ce mai târziu s-a numit "mecanismul de salvgardare multilaterală". În pofida slăbiciunii
mecanismului de a obliga ţările debitoare să adopte măsuri structurale, evidentă pe parcursul
celor opt ani de existenţă, UEP a fost totuşi un sistem care a pus bazele trecerii la
convertibilitatea monetară2. UEP a continuat să fie un forum european unitar de coordonare,
2 Triffin Robert, "The Worl Money Maze", Yale University Press, New Haven, 1966
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
142
într-o perioadă în care Europa era fragmentată între participanţii la CEE, la AELS şi ţările care
nu luau parte la nici unul dintre aceste experimente integraţioniste.
Consensul multilateral al participanţilor la UEP în direcţia convertibilităţii, pe fondul menţinerii
unor mecanisme de monitorizare reciprocă a performanţelor economice şi monetare, s-a
dovedit util în deceniile următoare atât în ceea ce priveşte minimizarea efectelor dezechilibrelor
intraeuropene, cât şi în angajarea într-o manieră convergentă într-un dialog punctual cu SUA
asupra accentuării dezechilibrelor externe. Totuşi, la momentul 1958, se dovedea o mare
reţinere din partea ţărilor europene în direcţia eliminării restricţiilor economice postbelice. Ele
erau puternic influenţate de creşterea substanţială a fluxurilor financiare internaţionale care
păreau că vor produce o nouă libertate de acţiune în privinţa politicilor generale şi sectoriale
naţionale. Ţările europene simţeau că vor putea exercita o mai largă autonomie în plan
financiar - monetar, ceea ce a atenuat preocupările pe calea unei mai pronunţate coordonări a
politicilor macroeconomice la nivel regional şi a alimentat reţinerile în ceea ce priveşte
transferul deciziilor macroeconomice către organisme supranaţionale.
5.1.2. Sistemul Monetar Internaţional între stabilitate şi criză
Doar după ce, în 1958-1959, s-au realizat convertibilitatea monetară pentru o zonă importantă a
economiei mondiale, sistemul de la Bretton Woods părea a deveni operaţional.
Regulile FMI permiteau o marjă de fluctuaţie a monedelor naţionale în raport cu parităţile
centrale de +/-1%. Aceasta presupunea că două monede ale ţărilor din Europa puteau să
oscileze într-o marjă de 4% una faţă de cealaltă, dacă oscilau în limitele maxime faţă de dolar.
Întrucât această bandă de fluctuaţie era considerată excesivă, ţările europene au hotărât să
limiteze fluctuaţiile faţă de dolar la maximum 0,75%, reducând astfel marja reciprocă de
variaţie la maximum 3%, marjele de variaţie bilaterală fiind în fapt mai stabile.
În termeni legaţi de întregul proces de integrare europeană, evenimentul decisiv al anilor '50 nu
a fost dizolvarea UEP, ci semnarea şi apoi ratificarea Tratatelor de la Roma care au pus bazele
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi EURATOM, care împreună cu CECO au lansat cel
mai provocativ proces de integrare al mileniului. Ambiţiile artizanilor integrării economice
europene s-au extins şi asupra noii arhitecturi monetare europene ca liant al integrării
economice şi politice viitoare.
Paragrafele 103 -107 ale Tratatului de la Roma privind crearea CEE
precizează explicit că fiecare ţară participantă la procesul de integrare
consideră politicile sale conjuncturale şi politicile în domeniul cursurilor de schimb ca elemente
ale unui consens reciproc acceptabil. Totuşi, aceste prevederi ale Tratatului s-au dovedit
nerelevante de facto, atât timp cât politicile în domeniul cursurilor de schimb şi asistenţa cu
privire la dezechilibrele balanţelor de plăţi rămâneau în sarcina FMI. Doar acţiunile derivate
din transpunerea în practică a prevederilor Tratatelor sunt stabilite de Comitetul Monetar,
format din câte un reprezentant din partea băncilor centrale şi din partea ministerelor de finanţe
din fiecare ţară membră, la care se adaugau doi reprezentanţi ai Comisiei Europene. Acest
organism a reprezentat un forum important care făcea un util schimb de informaţii pentru
pregătirea reuniunilor Consiliului Ministerial întrunit la nivel de miniştri ai economiei şi
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
143
finanţelor (ECOFIN). Ulterior au fost create şi alte comitete însărcinate cu coordonarea
deciziilor economice şi monetare. Cel mai important organism, din perspectivă monetară a fost
Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările membre, creat în 1964. Acest comitet,
care se reunea sub auspiciile Băncii Reglementelor Internaţionale şi anterior reuniunilor lunare
ale guvernatorilor băncilor centrale ale ţărilor participante la Grupul celor 10, constituia, de
asemenea, un forum cu ocazia căruia se producea o armonizare a politicilor monetare,
dezvoltând treptat un rol funcţional mai pronunţat. Faptul că decidenţii naţionali în planul
politicilor monetare se întâlneau cu regularitate pentru a-şi comunica intenţiile de politică
monetară şi pentru a soluţiona detaliile tehnice de acţiune ce se impuneau pentru o mai
funcţională arhitectură monetară europeană, s-a dovedit o precondiţie esenţială pe calea
eforturilor de realizare a uniunii monetare.
Pe parcursul anilor '60, principala problemă a Comunităţilor în sfera integrării
monetare a fost ajustarea cursurilor de schimb care puteau să impieteze negativ asupra realizării
uniuni vamale şi politicilor sectoriale, îndeosebi asupra Politicii Agricole Comunitare (PAC).
Aceste preocupări au readus în atenţie principiul FMI privind fixitatea cursurilor de schimb, dar
au vizat şi soluţionarea dezechilibrelor produse în cadrul balanţelor de plăţi. Aceste preocupări
au dat roade în 1963-1964, când Italia s-a confruntat cu un substanţial deficit extern soluţionat
şi cu ajutorul concertat al partenerilor la integrare. Problema excedentului de balanţă înregistrat
continuu de Germania s-a cronicizat pe parcursul anilor '60, dar treptat acesta a trecut în planul
secund, pe măsură ce supraevaluarea dolarului american a generat un semnificativ deficit al
contului curent al SUA şi ieşiri masive de capital din această ţară. În 1961, Germania şi Olanda
şi-au reevaluat monedele cu 5%, fără o consultare prealabilă cu celelalte ţări membre ale CEE
sau cu FMI. Deşi această măsură nu a avut un efect semnificativ şi imediat asupra surplusului
său extern, s-au produs o serie de presiuni speculative asupra monedelor celor două ţări. Mai
mult, întrucât aplicarea completă a PAC s-a făcut doar din 1964, această decizie de politică
monetară nu a influenţat semnificativ, la momentul adoptării sale, celelalte politici sectoriale
comunitare. Cu excepţia acestui episod, cursurile de schimb au rămas fixe până în 1969 în ceea
ce priveşte cele şase ţări membre CEE.
Începutul anilor '60 poate fi definit prin şomaj redus şi preţuri relativ stabile, ceea ce făcea, ca
în acest climat economic, intervenţia autorităţilor în economie să nu fie imperativă. În pofida
declaraţiilor oficiale, lipsa unei coordonări macroeconomice efective nu s-a dovedit o problemă
reală, întrucât coeficientul de integrare europeană era încă redus. Ponderea comerţului reciproc
în total PNB se situa la doar 6% în 1960, pentru a creşte la peste 12% în 1975 şi a fi mai mult
de 15% în prezent. Deşi relativ stabil, climatul economic al anilor '60 a fost totuşi punctat de
puseuri de instabilitate şi criză începând cu devalorizarea lirei, în 1967, cu aproape 15%;
întrucât, la momentul respectiv, Marea Britanie nu era membră CEE, măsura nu a exercitat o
influenţă directă asupra Comunităţii. În 1969 am asistat la devalorizarea francului francez cu
11,1%, fapt care a declanşat prima realiniere în mecanismul cursurilor de schimb de la debutul
realizării uniunii vamale. Această măsură de politică monetară a fost precedată de puternice
presiuni speculative manifestate pe parcursul anului anterior şi a subminat eforturile de
realizare a unei alinieri monetare în octombrie 1968, compromise ca urmare a veto-ului Franţei.
O nouă devalorizare a francului francez în august 1969, concomitent cu reevaluarea cu aproape
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
144
10% a mărcii germane o lună mai târziu, a fost un sugestiv test pentru soliditatea arhitecturii
integrative europene.
Funcţionarea eficientă a uniunii vamale nu a fost sesizabil afectată de
volatilitatea cursurilor de schimb, dar Politica Agricolă Comunitară a
cerut acţiuni concrete în cazul redefinirii ratelor de schimb, deoarece preţurile majorităţii
produselor agricole erau exprimate în unităţi comune de cont care se numeau la acel moment
EUA (European Unit of Account). EUA a fost definit cu un conţinut în aur identic cu cel al
dolarului SUA (deviza standard a SMI în perioada respectivă). Conform regulilor funcţionale
ale PAC, preţurile produselor agricole în monedă naţională erau egale cu preţul oficial al CEE
exprimat în EUA (cunoscut şi ca "moneda verde") transformat în moneda naţională a fiecărei
ţări la rate de schimb fixate de organele comunitare. Dacă cursurile de schimb "verzi" urmau
pur şi simplu cursurile pieţei (sau conform sistemului de la Bretton Woods paritatea oficială a
dolarului), deprecierea oricărei dintre monedele ţărilor membre cu 10% conducea la creşterea
preţurilor produselor agricole tot cu 10% şi invers în cazul aprecierii. Autorităţile franceze
preocupate de problema inflaţiei au rezistat la ideea devalorizării francului "verde", în timp ce
producătorii germani au cerut guvernului să accepte aprecierea mărcii "verzi", decizie care ar fi
dus la ieftinirea produselor lor. În practică, evoluţiile cursurilor de schimb au ameninţat, în
principal, la acel moment, "componenta de bază" a integrării europene şi anume politica
agricolă. Deoarece Franţa şi Germania nu au acceptat modificarea preţurilor determinată de
evoluţiile cursurilor valutare, singura soluţie era să se lase piaţa produselor agricole să
funcţioneze normal, generând preţuri diferite ale acestor produse în ţările membre. Pentru a
continua punerea în aplicare a principiilor PAC, îndeosebi a celui referitor la unicitatea pieţei,
s-a pus în funcţiune un sistem complicat de "sume monetare compensatorii"3. Franţa, evident,
că a cerut şi a obţinut compensaţii care i-au permis să menţină preţurile produselor agricole sub
media comunitară, iar Germania a primit sume monetare pozitive, menţinând preţurile peste
media comunitară. Pentru că aceste sume monetare jucau fie rolul de suprataxe la import, fie de
subvenţii de export, ele au segmentat pieţele agricole la nivel naţional, subminând principiul
liberei circulaţii a produselor. Organele comunitare au recunoscut că sumele monetare
compensatorii au fost concepute cu statut provizoriu, dar pe măsură ce cursurile de schimb au
continuat să fluctueze, în următoarele două decenii s-a creat un nou mecanism conceput să se
dizolve treptat.
5.1.3. Prima tentativă de creare a unei uniuni monetare europene: Planul Werner
La finele anilor '60, Comunitatea realizase "în linii generale" uniunea vamală şi lansase, cu
bune rezultate, Politica Agricolă Comunitară, creând fundamente temeinice pentru adâncirea
procesului de integrare. Evenimentele din 1968 au condus la o autentică explozie a salariilor în
Franţa şi au forţat această ţară să devalorizeze moneda în anul următor şi să reintroducă
controlul asupra circulaţiei capitalurilor. Cronicizarea surplusului comercial german (pe fondul
unor evidente semne de slăbiciune a dolarului) a condus la aprecierea mărcii. Acesta a fost
semnalul că economiile ţărilor membre CEE sunt semnificativ divergente. Totuşi, din mai
multe puncte de vedere, performanţele macroeconomice ale tuturor ţărilor participante la
exerciţiul integraţionist erau similare. Atunci când Consiliul European din 1969 de la Haga a
3 Boyd Christopher, "The EMS, the Move towards EMU and the Agrimonetary System", London, 1990
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
145
reconfirmat dorinţa de a se avansa în direcţia realizării Uniunii Economice şi Monetare
(UEM)şi dorinţa de deschidere spre aderarea de noi membri, scopul adâncirii şi lărgirii părea
foarte posibil.
În această fază, Germania trebuia să se pregătească pentru transferul unei părţi din rezervele
sale internaţionale către o instituţie europeană. Franţa propunea, la Haga, crearea iniţială a unui
mecanism de asistenţă comună pentru dezechilibrele din balanţele de plăţi şi conturarea unei
politici armonizate cu privire la monedele terţe. În pofida acestor poziţii relativ diferenţiate, s-
au obţinut angajamente comune conţinând linii directoare identice şi s-a decis crearea unui
grup de experţi format din oficiali cu sediul la Haga, crearea iniţială a unui mecanism de
asistenţă comună pentru dezechilibrele din balanţele de plăţi şi conturarea unei politici
armonizate cu privire la monedele terţe. În pofida acestor poziţii relativ diferenţiate, s-au
obţinut angajamente comune conţinând linii directoare identice şi s-a decis crearea unui grup
de experţi format din oficiali naţionali şi din experţi comunitari.
În octombrie 1970, grupul de reflecţie astfel constituit, prezidat de Pierre Werner
(primul ministru al Luxemburgului în acea perioadă), a realizat un raport detaliat cu privire la
modul în care va funcţiona UEM care trebuia finalizată până în 19804. Planul Werner a fost
deosebit de concret cu privire la obiectivele finale ale UEM care urmau a fi realizate în două
etape, până în 1980. Uniunea monetară urma să genereze "convertibilitatea deplină şi
ireversibilă a monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb, fixitatea
irevocabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi completa liberalizare a fluxurilor de capital".
Acest proces trebuia însoţit de menţinerea monedelor naţionale la început, şi pregătirea lansării
unei monede unice comunitare. În legătură cu cadrul instituţional necesar pentru a gestiona
procesul, Raportul conţine doar succinte referiri. În centrul acestui sistem instituţional era plasat
un sistem comunitar al băncilor centrale europene, conceput prin analogie cu Sistemul Federal
de Rezerve al SUA, care urma a fi conturat în scopul de a elabora şi monitoriza elementele de
fond ale politicii monetare comune şi ale politicii cursurilor de schimb în raport cu monedele
terţe. Raportul, în contrast cu eforturile actuale de a defini o structură instituţională a UEM şi de
articulare a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), a fost mai degrabă vag în ceea
ce priveşte rolul autorităţii monetare comune şi a relaţiilor sale cu autorităţile politice. Raportul
Werner a fost destul de sugestiv cu privire la politicile unitare în raport cu ţările neparticipante
la uniunea monetară, licitând necesitatea unui centru decizional de politică economică,
subordonat Parlamentului European, care să exercite o influenţă decisivă asupra politicii
economice comunitare, cu referire, în special, la politicile fiscale: Trăsăturile esenţiale ale
tuturor bugetelor publice şi în special modificarea nivelului acestora, natura echilibrelor şi
metodele de finanţare sau cheltuire a acestora vor fi decise la nivel comunitar; politicile
regionale şi structurale nu vor mai rămâne la nivelul ţărilor membre; se prevedea că la nivel
comunitar se va asigura o consultare sistematică şi continuă între partenerii sociali".
4 Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, and others, "Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community", Bulletin II - 1970 of the EC, Brussels, 1970.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
146
Cu toate că Raportul Werner a acordat o mare importanţă proceselor determinate de regulile
pieţei -libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă-, el a statuat că
mobilitatea factorilor de producţie va fi susţinută şi prin transferuri de fonduri publice pentru a
monitoriza dezechilibrele regionale şi structurale care se vor accentua. Analizate prin prisma
discuţiilor care se poartă în prezent referitor la UEM, apar două diferenţe de abordare, în plus
faţă de practica neglijare a particularităţilor şi procedurilor instituţionale. Raportul a acordat o
importanţă marginală atingerii convergenţei macroeconomice şi unei inflaţii reduse, întrucât
coeficientul iniţial de divergenţă între participanţi era mult mai redus decât în perioada actuală.
Aceste diferenţe de percepţie reflectă, mai degrabă, unghiurile diferite de abordare a modului în
care economiile trebuie să evolueze şi să interacţioneze. Nivelurile de preţuri erau privite a avea
o evoluţie moderată pe fondul unor negocieri salariale pacifiste, rolul central în dinamica lor
revenind evoluţiei costurilor. Dezechilibrele externe erau atribuite, în principal, diferenţelor
existente în ceea ce priveşte măiestria gestionării cererii interne, în special cu ajutorul pârghiilor
bugetare, licitând necesitatea centralizării abilităţilor decizionale în acest domeniu. La acel
moment persistau numeroase restricţii în calea liberei circulaţiei a capitalurilor şi decidenţii
politici realizau cu greutate că fluxurile speculative de capital pot provoca ample evoluţii ale
cursurilor de schimb chiar dacă indicatorii macroeconomici nu indicau necesitatea unei ajustări
a ratelor de schimb valutar.
Destul de concret şi ambiţios referitor la prevederile vizând realizarea uniunii economice şi
monetare, Planul Werner a fost abilitat la nivel politic de către ECOFIN prin rezoluţia din 22
martie 1971 cu privire la realizarea pe etape a UEM, prima etapă trebuind să fie atinsă în 1973.
Obiectivele UEM au fost aprobate şi de şefii de guvern şi de stat în octombrie 1972. Uşurinţa
cu care s-a realizat consensul s-a datorat celor două particularităţi interdependente ale abordării
cadru acceptate rapid de cele şase ţări membre şi de cei trei noi aderenţi.
Prima particularitate s-a definit prin numărul foarte redus al constrângerilor din
primul stadiu. Aceste constrângeri se bazau pe proceduri de consultări prealabile de coordonare
a politicilor economice naţionale. La nivel naţional, deciziile urmau să fie adoptate în baza unor
linii directoare comunitare şi să fie monitorizate de organismele comunitare, nefiind prevăzute
sancţiuni pentru neîndeplinirea lor. Transferul de autoritate nu numai că a fost amânat pentru
etapa a doua, dar nu a fost prevăzut un mecanism sau stimulente bazate pe legile pieţei pentru a
accelera procesul.
O a doua trăsătură a fost aparenta reconciliere pe care Planul Werner o realiza între
abordarea economică şi cea monetaristă a integrării europene, evidentă în principalele
propuneri de la Haga din anul anterior. Abordarea economică, susţinută în principal de
Germania şi Olanda, stipula că cursurile valutare irevocabil fixe şi crearea unei autorităţi
monetare unice sunt obiective care se vor putea realiza doar după o perioadă mai lungă de
timp, după ce se va fi experimentat coordonarea, pe baze voluntariale, se vor fi obţinut
performanţe economice convergente şi se vor fi produs substanţiale transferuri de abilităţi
bugetare de la nivel naţional la nivelul organelor comunitare. A doua abordare a integrării
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
147
europene, cu un pronunţat caracter monetarist, susţinută de Franţa, Belgia şi Italia, accentua
rolul integrator al adâncirii armonizării monetare în cadrul Comunităţii. Adoptând o poziţie
intermediară şi subliniind necesitatea realizării de progrese concomitente în spaţiul monetar dar
şi în domeniile adiacente, Planul Werner a creat un compromis acceptabil în principiu de toate
părţile; dezbaterile care au avut loc la acel moment pe marginea acestor subiecte au fost
rezumate, 19 ani mai târziu, în Raportul Delors. Atenţia a fost focalizată, atât în Planul Werner,
cât şi în documentele ulterior adoptate, spre ceea ce constituia un panel echilibrat de politici
sectoriale care să se armonizeze în stadiul final. În acest proces, coordonarea monetară şi
managementul minuţios al cursurilor de schimb s-au bucurat de cea mai mare atenţie. Aceste
insuficienţe nu s-au aflat în centrul dezbaterilor cu privire la conţinutul Raportului şi al
eforturilor de aplicare a prevederilor sale în prima fază5.
Raportul Werner nu a fost niciodată implementat cu toate că obiectivele UEM au
fost în totalitate aprobate de ECOFIN în martie 1971. Consiliul Ministerial de la acea dată nu a
acceptat necesitatea creării unor noi instituţii în afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a
sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma. Respingerea ideii unui centru de decizie
economică nu este surprinzătoare, dat fiind faptul că, nici în prezent, centralizarea politicilor
fiscale, prevăzută de Planul Werner, nu s-a dovedit posibil de realizat în practică. Eşuarea
tentativei de a demonstra necesitatea unei instituţii comune de politică monetară s-a datorat
incompatibilităţii acestei idei cu percepţia existentă în acea perioade asupra stadiului de uniune
monetară şi rolului important acordat Fondului Monetar Internaţional care, la momentul
respectiv, crea posibilitatea menţinerii unor cursuri de schimb fixe, fără să fie nevoie de alte
instituţii monetare.
Neşansa momentului pentru aplicarea Planului Werner a fost că a coincis cu eşecul sistemului
de la Bretton woods. În plus, stabilitatea cursurilor de schimb care a caracterizat începutul
anilor '60 a fost obţinută într-un climat economic în care stabilitatea cursurilor nu era legată de
sacrificarea unor obiective ale politicilor economice interne. Ratele inflaţiei erau reduse şi,
practic, asemănătoare în ţările europene până în 1973, iar şomajul era moderat; de aceea nu
erau necesare nici politici fiscale şi monetare riguroase pentru a corecta dezechilibre
importante. Mai mult, la acel moment, mobilitatea capitalurilor era încă modestă, ceea ce dădea
un oarecare "răgaz" politicilor monetare pe termen scurt.
Raportul Werner a punctat în detaliu necesitatea şi mecanismele de
îngustare a marjelor de fluctuare reciprocă a monedelor ţărilor
membre al CEE. Un pivot de bază al sistemului de la Bretton Woods era paritatea declarată la
FMI pentru monede în raport cu dolarul şi marjele înguste de variaţie care trebuiau susţinute de
autorităţile monetare naţionale. Sistemul presupunea ca ratele de schimb bilaterale sau ratele
cross între două monede europene se pot modifica într-o marjă maximă de variaţie de două ori
mai mare faţă de marja declarată faţă de dolar. Această marjă nu constituia o problemă atâta
timp cât ţările europene conveniseră o marjă mai îngustă de 0,75% şi cât cursul dolarului părea 5 Conţinutul Planului Werner a fost minuţios analizat în: Baer G., Padoa-Schiopa T., "The Werner Report revised", EC Publications Office, Louxembourg, 1989 şi în Mortensesn Jurgen, "Federalism versus Coordonation; Mcroeconomic Policy in the European Community", CEPS Working Papers, 1990
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
148
predictibil şi puţin volatil. Ca atare, Raportul propunea ca marjele de fluctuaţie a monedelor
europene să fie reduse la +/-0,6%şi să se elimine treptat. Pentru că aceasta era una din puţinele
prevederi cuantificabile ale avansării pe etape a procesului de realizare a UEM, ea a fost bine
primită de toţi actorii implicaţi, fiind perceput ca un indicator evident al progreselor pe calea
integrării monetare. Primul pas trebuia făcut în 1971, dar a fost marcat de decizia autorităţilor
germane şi olandeze care au permis ca monedele lor să fluctueze la doar câteva săptămâni după
Rezoluţia Consiliului Ministerial cu privire la UEM. Cele două guverne ar fi dorit să convingă
partenerii să accepte o flotare comună a monedelor faţă de Dolar, dar Franţa şi Italia au respins
această iniţiativă pentru a nu spori foarte mult rolul mărcii germane în arhitectura procesului.
În ce măsură restrângerea marjei de variaţie intraeuropene s-a făcut
fără modificări de fond în sistemul financiar internaţional este
neclară, dar Acordul Smithsonian, din decembrie 1971, care a majorat marja de variaţie de la
+/-1% la +/-2,25%, a grăbit crearea unui mecanism specific al ţărilor europene. La aceste noi
benzi de variaţie, fiecare monedă european ar fi putut varia cu aproape 9% faţă de celelalte,
acesta fiind un nivel de flexibilitate al cursului de schimb perceput ca incompatibil cu
funcţionarea pieţei comune şi îndeosebi cu cea PAC: cele şase ţări membre CEE au convenit
imediat să plafoneze banda de variaţie la +/-4,5% (într-o marja de +/-2,25%) şi prin Acordul
de la Basle (cunoscut iniţial sub numele de "şarpele în tunel") au lansat o zonă de stabilitate
monetară europeană într-un climat monetar internaţional tot mai volatil. La o lună după acest
Acord, trei din ţările care negociau aderarea (Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda) au aderat
la sistem, lucru pe care l-a făcut şi Norvegia ceva mai târziu. Ţinând cont de învăţămintele
perioadei 1967-1971, s-a urmărit obţinerea flexibilităţii cerute de sistemul monetar
internaţional şi realizarea cerinţei ca statele membre CEE să se implice mai activ în
determinarea fundamentelor unei noi ordini monetare internaţionale.
Pentru ţările membre CEE în care mobilitatea capitalurilor era redusă, iar preocupările se
îndreptau, mai degrabă, spre restrângere, decât spre încurajarea acesteia, prin folosirea
cursurilor de schimb ca o ancoră de politică monetară, devenea tot mai evident că trebuie aleasă
o nouă alternativă, mai radicală. În Germania, în 1972, s-a introdus un mecanism de control
asupra intrărilor de capital, măsură care nu s-a dovedit funcţională. În tabelul 1 este prezentată
sinoptic o imagine a cronologiei evenimentelor cu care s-a confruntat "şarpele monetar". Timp
de două luni de la lansarea sistemului, lira sterlină (şi legată de ea, lira irlandeză) puteau să
floteze liber ca urmare a unei scurte crize valutare, ceea ce a "împins" rapid lira spre limita
inferioară şi a ridicat serioase semne de întrebare asupra sistemului cursurilor de schimb fixe.
Tabelul 1. Cronologia momentelor de referinţă în evoluţia "şarpelui monetar"
Data Evenimentul
1972
24 aprilie Intră în vigoare acordul de la Basel pentru crearea "şarpelui valutar", semnat de
Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Italia, Germania
1 mai Aderă la sistem Marea Britanie şi Danemarca
23 mai Norvegia devine asociată la sistem
23 iunie Marea Britanie se retrage din sistem
27 iunie Danemarca părăseşte sistemul
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
149
10
octombrie
Danemarca revine în interiorul sistemului
1973
13 februarie Italia părăseşte sistemul
19 martie Tranziţia la flotarea comună; intervenţiile pentru menţinerea limitelor prealabile
faţă de dolarul american sunt secvenţiale
19 martie Suedia se asociază la sistem
19 martie Marca germană se reevaluează cu 3%
3 aprilie Este înfiinţat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM)
29 iunie Marca germană este din nou reevaluată cu 5,5%
17
septembrie
Guldenul olandez este şi el reevaluat cu 5%
16
noiembrie
Coroana norvegiană este reevaluată cu 5%
1974
19 ianuarie Franţa părăseşte "şarpele valutar"
1975
10 iulie Franţa reia participarea la sistem
1976
15 martie Franţa se retrage din nou din sistem
17
octombrie
Se semnează un acord cu privire la realinierea parităţilor monetare
("Realinierea de la Frankfurt"); coroana daneză este devalorizată cu 6%,
guldenul olandez şi francul belgian cu 2%, iar coroana suedeză şi coroana
norvegiană cu 3%
1977,
1 aprilie
Coroana suedeză este devalorizată cu 6%, iar coroana daneză şi cea norvegiană
cu 3%
28 august Suedia părăseşte sistemul, iar coroanele daneză şi norvegiană sunt din nou
devalorizate cu 5%
1978
13 februarie Coroana norvegiană se devalorizează cu 8%
17
octombrie
Marca germană este revalorizată cu 4%, iar guldenul olandez şi francul belgian
cu 2%
12
decembrie
Norvegia îşi anunţă intenţia de a părăsi sistemul
Sursa: Daniel Gros, Niels Thygesen, "European Monetary Integration", Longman Ltd., 1998
Trebuie spus că "şarpele valutar" s-a dezvoltat, evoluând dinspre o rigiditate excesivă a
cursurilor de schimb, la începuturile sale, către o manieră mai flexibilă, spre finalul funcţionării
sale. Cererile unilaterale de realiniere a parităţilor pivot nu au fost semnificative în perioada
1977-1978, aceşti ultimi ani de funcţionare a "şarpelui valutar" generând măsuri moderate de
folosire a cursurilor de schimb ca instrumente de ajustare economică. Nici ţările participante la
"şarpele monetar" şi nici CEE în ansamblul său nu jucau un rol regulator semnificativ la scară
globală în anii '70. Principalul deziderat al Planului Werner era elaborarea unei politici
monetare indexate la dolarul american; acesta din urmă s-a devalorizat în 1971 pe fondul
aprecierii unora dintre monedele europene. A existat, în perioada 1973-1975, o a doua tentativă
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
150
a Comunităţii de elaborare a unor acţiuni comune pentru a influenţa cursurile de schimb ale
monedelor naţionale în raport cu dolarul. Aceasta s-a conjugat cu acţiunile autorităţilor
americane de a devaloriza, pentru a doua oară, dolarul american în iulie 1973, construindu-se o
amplă reţea de swap între toate băncile centrale europene şi Sistemul Federal de Rezerve.
Incapacitatea de a formula un răspuns comun la evoluţiile imprevizibile ale
monedelor terţe şi lipsa de consens asupra reformei sistemului monetar internaţional au fost o
sursă de comentarii, îndeosebi în Franţa, cu precădere în situaţiile când această ţară nu participa
la "şarpele valutar". Totodată, Germania, în conformitate cu experienţa unor intervenţii masive
pentru susţinerea dolarului, s-a dovedit poate prea discretă în a da tonul evoluţiilor monetare.
Mijlocul anilor '70 marchează poate cel mai redus nivel de integrare monetară europeană. Creat
în 1975, Comitetul format din experţi independenţi care cuprindea şi unii membri ai
Comitetului Werner, prezidat de fostul comisar european Robert Morjalin, a avut ca sarcină să
revadă programul de realizare până în a 1980 a UEM. Opiniile acestui grup de specialişti pot fi
rezumate astfel:
"Europa nu se află mai aproape de UEM decât era în 1969. De fapt, chiar şi atunci când au
apărut unele semne de progres, acestea au fost rapid estompate. Europa anilor '60 era o
entitate economică şi monetară mult mai unitară, proces care a înregistrat un regres în ultimii
ani; politicile economice şi monetare nu au fost niciodată, în ultimii 25 de ani, mai divergente
ca în prezent"7.
În aprilie 1973 s-a constituit Fondul European de Cooperare
Monetară (FECOM) abilitat, la început, cu monitorizarea sistemului
comunitar al cursurilor de schimb, deşi acest sistem exista la acel moment doar pentru cinci din
cele nouă state membre. În acelaşi timp, FECOM urmărea asigurarea naturii multilaterale a
intervenţiilor nete ale băncilor centrale asupra monedelor europene. S-au conceput mijloace
mai eficiente de gestionare a facilităţilor pe termen scurt şi foarte scurt, ca părţi ale acordurilor
dintre băncile centrale. Pentru gestionarea acestor facilităţi a fost abilitată Banca Reglementelor
Internaţionale (BRI). FECOM îşi avea sediul la Luxemburg şi era condus de un Comitet din
care făceau parte guvernatorii băncilor centrale participante, fiecare dispunând de un singur vot.
Deciziile acestui organism s-au dovedit a avea un semnificativ caracter recomandativ; în decurs
de 20 de ani de la crearea sa, Comitetul Fondului s-a întrunit formal câteva minute la Basel
după reuniunile Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale. Toate deciziile mai importante
erau discutate de acest comitet şi nu în Consiliul de Administraţie. Fondul nu a angajat nici un
salariat permanent şi a fost integrat, în 1994, în Institutul Monetar European.
Principala cauză pentru intervenţia "discretă" a FECOM a fost subordonarea sa faţă
de ECOFIN. Planul Werner a propus ca toate noile instituţiile monetare comunitare să se afle
7 Marjolin Robert, “Raport of the Study Group on Economic and Monetary Union”, Commission of the European Communites, Brussels, 1980
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
151
sub controlul guvernatorilor băncilor centrale, dar, în 1973, această propunere a fost serios
amendată de către Consiliul Ministerial. Întrucât acest fapt a fost catalogat ca inacceptabil de
către unii guvernatori ai băncilor centrale care se bucurau de mai multă autonomie, activitatea
FECOM a fot practic transferată Comitetului Guvernatorilor. Preşedintele Bundesbank din
acea perioadă nota:
"Un FECOM care este conceput pe baza unor directive emise de Consiliul Ministerial şi care
face obiectul unor instrucţiuni politice nu poate constitui o autentică autoritate monetară a
Comunităţilor"8.
5.2. Sistemul monetar european - între dezirabil şi funcţional
Crearea Sistemului Monetar European a fost negociată în cursul anului 1978, având, mai
degrabă, determinanţi politici decât economici. Iniţiativa acestui salt real în planul integrării
monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică, şi a fost, încă de la
început, promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare. O serie de
propuneri de extindere a procesului de integrare monetară europeană au apărut în condiţiile
unei perioade de mari frământări şi volatilitate la nivel european şi internaţional. Un număr
redus de analişti puteau anticipa, la sfârşitul anului 1977, apariţia unei noi şi radicale iniţiative
care să poată relansa, din temelii, procesul de integrare monetară.
Cele nouă ţări membre, la momentul respectiv, ale CEE păreau ireconciliabil
împărţite în două tabere cu performanţe economice foarte diferite şi cu regimuri ale cursurilor
de schimb, practic, nearmonizabile. Unul dintre grupuri înregistra unele succese în ceea ce
priveşte controlul inflaţiei şi se părea să menţină, chiar dacă doar aparent, loialitatea faţă de
obiectivele Planului Werner, continuând să participe activ la procesul de flotare comună faţă de
monedele terţe. Şarpele valutar, în pofida resorturilor sale tehnice relativ riguroase, era un
sistem nefuncţional în care economia Germaniei deţinea mai mult de 2/3 din PNB-ul cumulat
al participanţilor; ca o consecinţă directă a acestei sări de fapt, sistemul "şarpelui monetar"
avea ca principal activ de rezervă marca germană. Germania, însăşi, participa la eroziunea
sistemului, lăsând la latitudinea partenerilor să aleagă între realinierea monetară şi ajustările
structurale. Din acest grup făceau parte Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Norvegia
(aceasta din urmă având statutul de asociat la "şarpele valutar"). Monedele celorlalte ţări (lira
sterlină, francul francez, lira italiană) flotau unilateral pe fondul unor rate ridicat ale inflaţiei, al
unor deficite mari ale contului curent şi în condiţii de depreciere rapidă, în timp ce lira
irlandeză se afla într-o relaţie de uniune monetară cu lira sterlină. În aceste circumstanţe se
dovedea dificilă găsirea unui denominator
O consideraţie de ordin politic, puternic interdependentă cu evoluţia economiei
internaţionale, constă în pregătirea bazelor unei mai mari autonomii în plan monetar în raport
8 Pohe Karl Otto, "The Further Development of european Monetary System", EC Publications Office, 1989
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
152
cu SUA. Alegerile prezidenţiale americane din 1976 provocau percepţia clasică europeană
despre "realpolitik" şi măreau riscurile extinderii la scară internaţională a noilor determinanţi ai
politici americane. În momentul în care aceste stări de fapt au fost cuplate cu cererea făcută în
cadrul OCDE ca ţările cu surplus comercial (Germania şi Japonia) să adopte o mai mare
deschidere faţă de importuri şi să susţină stabilitatea dolarului, Germania s-a dovedit reticentă9.
Reuniunea din iulie 1977 de la Londra nu a condus la nici o acţiune armonizată, dar
deprecierea permanentă a dolarului la un nivel la care europenii considerau că SUA şi-a
recâştigat o mare parte din competitivitate a genera un puternic consens la nivelul sindicatelor
şi patronatelor germane că orice pierdere a încrederii în dolar va pune marca germană în centrul
sistemului monetar internaţional şi va redenomina în această valută fluxurile de capital. Acest
lucru ar fi diminuat profiturile şi vor spori şomajul în sectoarele germane puternic externalizate.
Guvernul german s-a dovedit sensibil la aceste mesaje şi nu a cedat presiunilor pentru o
apreciere "exagerată" a mărcii. Nici ideea intervenţiei în sprijinul aprecierii dolarului, ţinând
cont de experienţele din 1971-1973, nu a găsit suportul necesar în cercurile financiar-bancare
germane. Adoptând o atitudine duală (de a continua cooperarea cu autorităţile americane, pe de
o parte, şi de a o soluţie europeană pentru aceste probleme, pe de altă parte), administraţia
germană era convinsă că adâncirea integrării europene monetare va permite atingerea
următoarelor obiective:
Stabilizarea mediului comercial cu efecte benefice pentru toate ţările europene;
Protejarea intereselor germane, autorităţile germane aflându-se în centrul criticilor
organismelor internaţionale pentru politica monetară, considerată inadecvată;
Creşterea rolului CEE ca actor economic la scară globală.
Acest ultim obiectiv necesita totuşi o redefinire de substanţă a cadrului juridico-
instituţional comunitar.
Între abordarea germană şi cea a celorlalţi membri CEE se menţineau totuşi deosebiri
semnificative. Marea Britanie, care alături de SUA la reuniunea din 1977 de la Londra fusese
arhitectul ideii unei mai substanţiale coordonări economice la nivel global, cerea Germaniei,
ţara cu cel mai mare excedent comercial, să îşi asume rolul de locomotivă a creşterii economice
globale. Prioritatea numărul unu a Franţei era dezvoltarea unui nou cadru instituţional pentru
cooperarea monetară la nivelul CEE, considerând că aceasta va fi o componentă importantă a
unui sistem monetar internaţional mai stabil.
Ideea introducerii unei noi monede compozite (ECU), în locul revenirii la un "şarpe
valutar" revizuit şi lărgit, bazată pe o nouă arhitectură de parităţi bilaterale, a fost pe larg
explicată şi îndelung disputată. Această iniţiativă se inspira din discuţiile purtate în cadrul
Comitetului celor 20 care a propus reformarea mecanismelor de intervenţie într-un Sistem
Monetar Internaţional nou, modificat. Una dintre propuneri viza să confere DST, redefinit în
1976 ca un coş format din numai şase valute, un rol de pivot sau ancoră comună în cadrul unui
9 Putnam Robert,Henning Randall, "The Bonn Summit of 1978. How Does International Policy Coordination Actually Works?", The Brooking Institution, Washington DC, 1989.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
153
sistem monetar global, mai sistematic, principalul avantaj fiind creşterea transparenţei
intervenţiilor
O a doua iniţiativă s-a materializat în aşa numitul "Plan Duisenberg" elaborat în
iulie 1976. Această propunere a fost determinată de puternica depreciere a lirei italiene şi a lirei
sterline în prima jumătatea a lui 1976. Principalul element al acestui program era că ţările
membre ale CEE trebuiau să declare o "zonă ţintă" în cadrul căreia se menţine cursul de schimb
efectiv. Nu se prevedeau intervenţii obligatorii în cadrul acestei zone ţintă şi nici în cazul unei
evoluţii pozitive a cursului unei monede. În cazul deprecierii peste limitele marjei se
recomanda adoptarea unor măsuri de politică monetară. Astfel de evoluţii urmau să facă
obiectul unor consultări şi acţiuni comune la nivelul CEE10
. Nu era clar, la acel moment, dacă
propunerea se adresa ţărilor participante la şarpele valutar, doar celor care nu participau la
"şarpe" şi ale căror monede flotau liber sau viza toate monedele celor nouă state membre CEE,
toate aceste alternative având şanse egale să fie transpusă în practică. Ulterior, propunerea a
fost concretizată şi urma să se aplice doar monedelor care flotau liber. Aplicarea sa ar fi
menţinut o asimetrie la nivelul Comunităţii, ar fi dat naştere unui sistem cu mai multe viteze, cu
toate efectele aferente de estompare a integrării monetare. Opoziţia Germaniei la ideea
declarării oricărui gen de "zonă ţintă", chiar şi în termeni impliciţi, fără obligativitatea unor
mecanisme de intervenţie, a dus la eşecul Planului Duisenberg din care a "supravieţuit" doar un
element procedural şi o idee de fond.
Cu ocazia ECOFIN, din martie 1977, s-a lansat propunerea ca Comitetul
Guvernatorilor Băncilor Centrale şi Comitetul Monetar să-şi extindă consultările şi asupra
problematicii legate de evoluţia cursurilor de schimb. Abaterea unei monede de la media
comunitară ponderată ca expresie a coşului ECU, în orice sens, declanşa automat obligaţia ţării
în cauză de a interveni pe piaţa valutară. Deşi susţinătorii sistemului bazat pe ECU, cu toate că
nu de puţine ori au arătat că acesta va funcţiona riguros, nu scăpau din vedere posibilitatea
confruntării cu situaţii în care Marca germană să devină divergentă, lansând provocări
autorităţilor germane care aveau de ales între aprecierea mărcii şi relaxarea politici monetare.
Pornind de la acelaşi considerente, autorităţile germane, susţinute de cele olandeze şi daneze, s-
au pronunţat ferm împotriva convenirii unor intervenţii obligatorii, prin modificarea cursului în
ECU al monedei naţionale. Germania împărtăşea opţiunea franceză, conform căreia marca va
cunoaşte o evoluţie pozitivă în raport cu media ponderată şi aceste sistem bazat pe ECU va
împinge marca în prima linie a procesului de intervenţie cu consecinţe imprevizibile în planul
controlului monetar. Ţinând cont de experienţele anterioare, o astfel de percepţie parţială cu
privire la efectele negative asupra mărcii s-a dovedit exagerată cu toate semnalele aparente dar
reţinerea marii majorităţi a participanţilor la "şarpele valutar" faţă de noul sistem a consolidat o
susţinere pentru fostul sistem de marje utilizat anterior, cu unele concesii făcute celorlalte
alternative, din care doar una formală, şi anume, denominarea ratelor centrale în ECU. Aceste
10 Wilfried Ethier, Bloomfield Arthur L., "Managing the Managed Float", InternationaL Finance no. 112, Princeton, 1975
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
154
rate erau calculate pe baza unor raporturi bilaterale, fără a juca vreun rol în sistemul de
intervenţie. O altă concesie, constând în folosirea unui indicator complementar de divergenţă
calculat în ECU, s-a dovedit mai operaţională, fiind un pas către utilizarea ECU ca mijloc de
reglementare între băncile centrale.
Rolul coşului ECU în cadrul SME şi în procesul de tranziţie către
uniunea economică şi monetară a continuat să fie subiectul unor
aprinse controverse care. Cea mai mare parte a disputelor s-a concentrat asupra dimensiunii
"private" a ECU şi asupra detaliilor tehnice legate de această monedă compozită. Ca o concesie
faţă de această atitudine, acordarea unui rol subsecvent pentru ECU, a fost aşa numitul
"compromis belgian", care propunea calcularea unui indicator de divergenţă exprimat în ECU
în scopul îmbunătăţirii procesului de coordonare a politicilor macroeconomice. Acest indicator
de divergenţă (ID) era, de fapt, un indice calculat după următoarea procedură: să presupunem
că o monedă participantă la mecanismul cursurilor de schimb (MES) este situată, concomitent,
la nivelul superior dar şi inferior al marjei în raport cu alte monede. Această situaţie defineşte
nivelul maxim de divergenţă sau 100% faţă de marja potenţială în raport cu rata sa centrală
exprimată în ECU. Calculele pleacă de la premisa că toate monedele din coşul valutar fac
obiectul fluctuaţiilor bilaterale standard de +/-2,25%, rezolvând teoretic problemele tehnice.
Pentru a elimina diferenţele faţă de fiecare monedă luată separat, autorităţile din ţara a cărei
monedă ajunge la 75% din banda teoretică de divergenţă vor trebui să adopte următoarele
măsuri:
Să procedeze la diferite tipuri de intervenţii pe piaţa valutară;
Să adopte măsuri de ajustare structurală;
Să solicite celorlalţi parteneri participarea la discuţii pentru redefinirea ratei centrale din
cadrul coşului valutar.
Dacă nu se întreprinde nici una din aceste măsuri, ţara în cauză va trebui să justifice, în
faţa partenerilor, inacţiunea sa la o reuniune a băncilor centrale şi chiar în cadrul
ECOFIN.
În pofida ambiguităţilor sale, apariţia acestui ID poate fi considerată o importantă inovaţie a
integrării monetare, fiind un exemplu de aranjament monetar internaţional care convenea
asupra unui indicator specific ca ancoră a coordonării monetare. Am mai precizat că şi în
Planul Duisenberg se preconiza introducerea unui astfel de indicator operaţional doar pentru un
număr redus de ţări membre CEE, fără o concretizare a problemelor tehnice.
Nu rezultă clar din documentele cu privire la negocierea SME care au fost principalele tabere
cu puncte diferite asupra acestui indicator, existând puţine informaţii şi discuţii explicite cu
privire la alegerea cifrei de 75 ca procent limită pentru declanşarea intervenţiei. Retrospectiv,
aceste discuţii prezintă un grad redus de interes, întrucât indicatorul de divergenţă, contrar
aşteptărilor nu a deţinut un rol important în cadrul SME. Motivul principal al acestei evoluţii a
constat în faptul că unele ţări participante nu se considerau pregătite să accepte nivelul de
flexibilitate al monedelor lor în cadrul acestei marje ce trebuia să fie atent gestionată, preferând
să folosească intervenţia intramarginală. Alte ţări, deşi teoretic acceptau sistemul, nu s-au
dovedit pregătite să adopte măsuri concrete atunci când era cazul monedei lor, termenii
Rezoluţiei de la Bruxelles fiind destul de vagi pentru a permite reţinerea în a acţiona. În
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
155
concluzie, introducerea ID nu s-a dovedit un pas revoluţionar şi a mascat viitoarele controverse
cu privire la nivelul de asimetrie din cadrul SME. Interpretarea limitată a noilor elemente ale
SME - faptul că ECU va deveni pivotul sistemului în forma unui ID care să fie complementar
semnalelor cu privire la abaterile de curs valutar - a fost pe placul susţinătorilor unui sistem
centrat pe ECU, în principal Franţa, fiind un argument utilizat pentru susţinerea ideii că SME se
deosebea semnificativ de "şarpele valutar" şi pentru a justifica participarea la noul sistem .
Foştii participanţi la "şarpele valutar" opinau, pe de altă parte, că SME nu reprezenta altceva
decât o extindere în plan geografic a "şarpelui".
Încurajarea discretă a SME s-a concretizat în conferirea rolului de
activ de rezervă şi mijloc de decontare între băncile centrale pentru
ECU. În rezoluţia de la Bruxelles, statele membre au convenit să doteze Fondul European de
Cooperare Monetară, în baza unor aranjamente de swap reînnoibile la trei luni, cu 20% din
rezervele de aur (reevaluate la intervale de şase luni pentru a reflecta valoarea de piaţă) şi din
rezervele de dolari, ţările participante primind în schimb un echivalent al acestor sume
denominat în ECU. Aceste depozite erau obligatorii pentru participanţii la mecanismul
cursurilor de schimb (MCS) şi vocaţionale pentru ceilalţi membri ai CEE. Marea Britanie a
aderat la sistem în iulie 1979, Grecia în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1987-1988. Volumul
acestor depozite a fluctuat între 23 şi 55 miliarde ECU, variaţia fiind determinată, în special, de
modificarea preţului de piaţă al aurului.
Nucleul sistemului de intervenţie al SME, ca şi în cazul "şarpelui
valutar", a fost reprezentat de conturarea facilităţii de finanţare pe
termen foarte scurt la un nivel practic nelimitat. Pe scurt, băncile centrale ale ţărilor cu monede
puternice nu erau obligate să limiteze volumul monedei naţionale folosit pentru a apăra marjele
bilaterale de variaţie. Între acest limite se putea obţine un credit acordat automat, pentru o
perioadă medie limită de opt luni. Peste cota ţărilor debitoare, pentru o perioadă de două, trei
luni, Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale putea, prin vot în unanimitate, la cererea
acestora , să acorde un credit suplimentar de 8,8 miliarde ECU. Volumul maxim total al
creditelor primite, cu condiţia să nu fie cerut simultan de mai multe ţări, se situa la un nivel de
14 miliarde ECU care putea fi suplimentat de Asistenţa Financiară pe Termen Scurt finanţată
direct de statele membre ale CEE, cu un plafon maxim de credite estimat la 11 miliarde ECU.
Acesta era un credit condiţionat, pe o perioadă stabilită de ECOFIN, şi finanţat prin
împrumuturi acordate în condiţiile pieţei. Ambele tipuri de facilităţi adiţionale de finanţare
fuseseră prevăzute şi în calendarul de aplicare a Planului Werner, dar negocierile privind SME
le-a redefinit şi extins, dimensiunea lor rămânând, totuşi, modestă comparativ cu cele
obtenabile de la FMI.
Facilitatea de finanţare pe termen foarte scurt implica răscumpărarea
sa de către banca centrală debitoare într-un termen mediu de două
luni, în baza pachetului de monedă naţională acumulat de băncile centrale creditoare de la
FECOM. Aceasta implica faptul că ţările membre înregistrau o diminuare a rezervelor,
câştigând o scurtă perioadă de timp pentru a proceda la ajustări în economie în scopul stopării
şi inversării sensului ieşirilor de valută. Liniile de credit mai generoase au fost considerate o
modalitate subsidiară de a compensa specificul asimetric al SME, cea mai mare parte a
eforturilor fiind depuse de debitori pentru maximizarea lor, iar de creditori pentru minimizare.
De reţinut:
De reţinut:
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
156
Facilităţile de creditare au fost privite ca având o importanţă ridicată, la un moment dat, dar
cele mai importante ca dimensiune dintre acestea au fost folosite pe scară restrânsă.
Obiectivul de creare a unei "zone de stabilitate monetară" a fost
inspirat de îmbunătăţirea performanţelor economice în cadrul CEE
unde decalajele de dezvoltare se atenuau şi ratele inflaţiei erau în scădere, acestea fiind evoluţii
cu repercusiuni pozitive la nivelul cursurilor de schimb. În acele circumstanţe era posibil să se
aştepte cineva ca SME să devină la fel de riguros ca "şarpele valutar" ?. O realiniere anuală,
faţă de o medie de două care se observase în ultimii doi ani de funcţionare ai "şarpelui", s-a
considerat că este suficientă pentru a menţine un nivel rezonabil al stabilităţii preţurilor. Aceste
realinieri, spre deosebire de "şarpele valutar", trebuiau convenite în comun. Reticenţa faţă de
elaborarea unui mecanism clar de realiniere monetară nu este surprinzătoare. Formulându-l clar
şi având la bază linii directoare transparente, oficialităţile şi-ar fi creat probleme complexe în
ceea ce priveşte predictibilitatea propriilor acţiuni. Aceasta a condus la apariţia şi persistenţa
situaţiilor în care un număr mare de decizii referitoare la stabilitatea cursurilor de schimb să fie
adoptate cu multă " discreţie".
Pe baza deciziei ferme a celor opt ţări membre ale CEE, SME era gata de "start" la 1 ianuarie
1979, nici una din ţări nesolicitând, la început, revizuirea ratelor centrale de schimb. Ţările care
participaseră la "şarpele valutar" au continuat să utilizeze cursurile validate cu ocazia ultimei
revizuiri din octombrie 1978, iar cele trei noi ţări participante au declarat rate de schimb
indexate la cele determinate de piaţa valutară a momentului. Aplicarea concretă a SME a
întârziat, acest fapt fiind realizat, efectiv, abia la 13 martie 1979, pentru a se putea rezolva
problema reducerii progresive a sumelor monetare compensatorii şi ce a trecerii la o nouă
unitate monetară comună care să menţină stabilitatea PAC.
Odată cu trecerea la ECU ca unitate compozită de exprimare a preţurilor unice comunitare, a
fost necesară adoptarea unei proceduri de corectare a debalanţelor comerciale pentru a evita
bulversarea preţurilor produselor agricole. Procesul s-a dovedit complicat, atât din punct de
vedere tehnic, cât şi politic, Franţa insistând pentru o versiune care nu a fost agreată de
Germania.
Fondul Monetar European - un pas care nu s-a mai făcut
Rezoluţia de la Bruxelles conţinea o referire destul de criptică cu privire la primele evoluţii din
economia SME:
"Ne dovedim ferm convinşi în a consolida, nu mai târziu de doi ani de la startul schemei, un
sistem elaborat de prevederi şi proceduri creat la acest moment. Acest nou sistem include
crearea Fondului Monetar European şi deplina folosire a ECU ca activ de rezervă şi mijloc de
decontare. Aceasta se va baza pe o legislaţie adecvată, atât la nivel naţional, cât şi la nivel
comunitar".
Această formulare generică şi rezultatele obţinute în cursul
negocierilor din 1978 au lăsat deschise un vast panel de probleme în
De reţinut:
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
157
raport cu intenţiile fondatorilor. La peste trei ani de la lansarea SME, puteau fi identificate mai
mult de zece limite în calea funcţionării Fondului Monetar European (FME). Cea cu gradul cel
mai ridicat de insolvabilitate s-a dovedit a fi chestiunea legată de transferul de autoritate în plan
monetar de la nivel naţional la cel comunitar. O altă slăbiciune a negocierilor din 1978 s-a
dovedit a fi faptul că nu au clarificat raportul dintre aspectele funcţionale ale FME şi
redefinirile instituţionale11
. În explicarea motivelor pentru care FME nu a putut fi lansat în
martie 1981, aşa cum se convenise, pot fi amintiţi cel puţin trei factori esenţiali:
Primul, şi cel mai important, a fost faptul că autorităţile germane au anunţat imediat
dezideratul "legislaţie" adecvată", şi implica o revizuire a Tratatului de la Roma care va
presupune ratificarea acesteia. Extinderea numărului mult prea mic al procedurilor cuprinse în
Rezoluţia Consiliului European ar fi presupus numeroase înţelegeri între băncile centrale, ceea
ce se dovedea dificil de realizat la momentul respectiv. Se punea problema opţiunii între un
transfer autentic de autoritate la nivel comunitar (pentru care era necesar un important sprijin
politic) sau cea a extinderii nesemnificative a SME printr-o reformă instituţională "de
suprafaţă". O mare parte din guverne şi bănci centrale au optat pentru cea din urmă care a
presupus paşi discreţi pe calea integrării monetare
Un al doilea factor care a blocat lansarea Fondului Monetar European a fost interferenţele
între funcţiile politice şi cele ale băncilor centrale care se caracterizau prin grade diferite de
autonomie. Consolidarea mecanismelor de credit existente ar fi implicat abilitarea FME de a
gestiona întreaga paletă de mecanisme de finanţare a dezechilibrelor externe, preluând de la
băncile centrale mecanismele de intervenţie pe termen scurt. Obiecţiunile la acest obiectiv au
fost rezumate în opinia preşedintelui Bundesbank care, zece ani mai târziu, afirma:
"Amestecarea funcţiilor băncilor centrale cu o arie de responsabilităţi guvernamentale, în
baza unui singur Fond, va limita procesul de creare a unei Bănci Centrale Europene care să
aibă un staff decizional independent de autorităţile publice, ceea ce este indezirabil"12
.
Nimeni, la nivelul Bundesbank, nu era dispus să discute, în 1978, despre o Bancă Centrală
Europeană, considerând acest pas ca fiind foarte riscant în ceea ce priveşte controlul inflaţiei şi
al stabilităţii cursurilor de schimb. Crearea unui mecanism integrat şi gradul de finanţare a
dezechilibrelor externe, la nivelul unei instituţii noi, părea să amplifice aceste riscuri.
Experienţa înregistrată prin funcţionarea Fondului European de Cooperare Monetară, o
instituţie cu ambiţii mult mai mici, a arătat că aceasta s-a aflat mai mult sub tutela Consiliului
Ministerial, decât sub cea a băncilor centrale.
Un al treilea set de argumente ostile lansării FME s-a concentrat asupra creării unei
rezerve de lichiditate internaţională care să permită relaxarea monetară în ţările participante.
11 Padoa Schioppa Tomasso, "The EMF: Topics for Discussions", Banca Nazionale di Lavorno Quaterly Review, 1970. 12 Pohl Karl Otto, "The Further Development of EMS", EC Publications Office, Luxembourg, 1989
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
158
Rezoluţia de la Bruxelles cuprindea un text care făcea precizări numai referitoare la "deplina
utilizare a ECU ca activ de rezervă şi mijloc de decontare", iar metoda lansării ECU prin
intermediul unor swap-uri temporare faţă de aur şi dolar nu implica direct crearea unei rezerve
nete. Limita de 50% pentru reglementare plăţilor în ECU între băncile centrale aducea în
discuţie parţialitatea sa şi era cuplată cu revizuirea ulterioară a mecanismului, ceea ce inducea o
stare de incertitudine. Şi mai îngrijorătoare era precizarea din Anexa de la Bremen, conform
căreia ECU urma să fie creat şi în baza monedelor naţionale şi într-un volum comparabil. Dacă
FME ar fi fost abilitat să extindă facilităţile de finanţare pentru guvernele şi băncile centrale ale
ţărilor participante, această facilitate ar fi fost utilizată în baza unor programe de
condiţionalitate, amintind de practicile FMI care impuneau controlul rezervei valutare, şi
arbitra între regulile europene şi cele internaţionale13
.
Rezistenţa în faţa tentaţiei de a deschide canale prin care ECU ar fi putut fi emis în funcţie de
monedele naţionale s-a aflat pe ordinea de zi şi a discuţiilor ulterioare privind lansarea UEM.
Riscul potenţial al creării de lichiditate suplimentară de către FME a fost evidenţiat, ulterior, de
către cei mai prudenţi participanţi la SME şi deriva din lipsa unor baze instituţioale solide şi din
determinanţii specifici ai echilibrelor balanţelor de plăţi.
5.3. Sistemul monetar european - o cronologie ezitantă şi un pas spre uniunea economică
şi monetară
Determinanţii de fond, operaţionali şi instituţionali ai SME nu s-au modificat semnificativ în
perioada 1979-1993, deşi climatul european şi internaţional a cunoscut schimbări substanţiale.
Cu toate acestea, ca înfăţişare agregată, sistemul s-a transformat permanent, realitate ce poate fi
asimilată ca dovadă a faptului că arhitecţii săi doreau să înveţe din experienţa sa şi să contureze
un mecanism mai generos şi mai coerent dându-i o dimensiune, mai degrabă, ofensivă, decât
defensivă. După cum vom vedea, chiar de la apogeul său funcţional, anii 1992-1993, sistemul a
fost supus la o serie de provocări derivate din: aprecierea unora dintre monedele participante,
unificarea Germaniei şi redefinirea priorităţilor noului stat în planul politicii macroeconomice şi
monetară, dubiile manifestate de anumite grupuri privind capacitatea sistemului de a răspunde
noilor cerinţe rezultate din Tratatul de la Maastricht, slăbiciunile dolarului american şi, nu în
ultimul rând, presiunile speculative semnificative manifestate pe o piaţă valutară internaţională
tot mai volatilă.
După ce în septembrie 1992, două monede importante - lira italiană şi lira sterlină -, au părăsit
sistemul, tensiunile s-au amplificat, iar ECOFIN şi băncile centrale au decis, la 1 august 1993,
să lărgească marjele de fluctuaţie de la +/-2,25% la +/-15%.
La momentul lansării sale, în 1979, sistemul se definea prin patru
trăsături principale:
13 Polak Jacques, "The EMF: External Relations", Banca Nazionale del Lavoro Quaterly Review, no. 134, 1980
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
159
Obligaţia de a interveni nelimitat în cadrul marjei de fluctuaţie. Pentru oricare din
monedele participante la sistem, ECOFIN şi ţara respectivă conveneau o rată de schimb
bilaterală în raport cu celelalte valute participante, aceste rate de schimb constituind valoarea
paritară oficială. Intervenţiile deveneau obligatorii odată ce cursul de schimb bilateral pe piaţa
valutară varia cu un anumit procent (m), în orice direcţie, de la cursul central. Până la 1 august
1993, valoarea lui "m" era de +/- 2,25% ca regulă generală şi de +/-6% pentru lira italiană,
peseta spaniolă, escudo-ul portughez şi lira britanică. De la 2 august, valoarea lui "m" a crescut
la +/-15% pentru toate ţările participante.
Marjele de fluctuaţie erau calculate prin multiplicarea ratei centrale cu (1+x) sau (1-y), unde x
şi y se determinau cu ajutorul următoarelor ecuaţii:
(1+x)(1-y) = 1 şi x+y = 2m
pentru m = 2,25 atunci 1+x devenea 1,022753 şi 1-y devenea egal cu 0,977753.
Pornind de la ratele centrale bilaterale, se calcula rata centrală pentru coşul valutar ECU ca o
medie ponderată a monedelor participante.
Indicatorul de divergenţă Elementul de noutate al SME, comparativ cu "şarpele valutar"
l-a reprezentat apariţia acestui indicator de divergenţă, definit după cum urmează:
Unde: si şi ci reprezintă cursurile valutare de piaţă, şi respectiv cursurile centrale pentru valuta
i; Wi reprezintă ponderea valutei în coşul valutar.
O monedă era considerată a atinge pragul de divergenţă atunci când indicatorul de divergenţă
IDi, calculat mai sus, depăşea nivelul de 0,75, moment în care autorităţile naţionale trebuiau să
"corecteze starea de fapt prin mecanisme adecvate". Indicatorul de divergenţă nu a fost folosit
cu regularitate în gestionarea SME, în principal datorită faptului că participanţii utilizau, cu
precădere, intervenţiile intramarginale înainte ca indicatorul să atingă nivelul limită de 75%.
Odată cu trecerea la marja mai largă de +/-15%, indicatorul a devenit şi mai puţin relevant, cu
toate că a continuat să fie publicat în presa financiară.
Facilităţile de creditare Sistemul prevedea următoarele categorii de facilităţi:
facilitatea pe termen foarte scurt;
sprijinul monetar pe termen scurt;
asistenţa financiară pe termen mediu.
m
100
w1
1
c
csID
ii
is
i
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
160
Facilitatea pe termen foarte scurt era concepută, în principal, pentru a menţine consensul cu
privire la ideea de intervenţie nelimitată. Întrucât băncile centrale aveau, de multe ori, rezerve
oficiale limitate în alte valute, se dovedea esenţial că acestea puteau apela la băncile centrale
partenere pentru a emite monedă pe care o procurau, urmând a le restitui după ce îşi procurau
devizele necesare intervenţiei pe pieţele valutare. Pe de altă parte, băncile centrale creditoare
porneau de la ideea că debitorii lor erau motivaţi să restituie cât mai rapid împrumuturile
obţinute, ceea ce conferea flexibilitate sistemului. În cadrul acestei facilităţi, perioada de
creditare a fost stabilită, iniţial, pentru sfârşitul lunii în care se făcea intervenţia, la care se
adăugau 45 de zile; ulterior, acest ultim interval a fost extins, prin Acordul de la Basel-Nyborg,
din septembrie 1987, la 75 de zile. S-a convenit ca banca centrală care emitea monedă să
aprobe în mod normal o sumă care să nu depăşească dublul cotei ţării debitoare în cadrul
sprijinului monetar pe termen mediu. Acest aranjament s-a dovedit benefic în noiembrie 1987,
când Banca Franţei a făcut apel la aproximativ 20 de miliarde de franci francezi (aprox. 3,5
miliarde ECU).
Sprijinul monetar pe termen mediu era un mecanism prin se aproba un acces automat la un
credit, pe termen mai lung, în baza unui cadru stabilit prin intermediul unor cote ale
debitorilor. Totuşi, volumul creditelor potenţiale era mic (de ex. pentru ţările mari nu depăşea
1,74 miliarde ECU), condiţiile stabilite pentru utilizarea acestei facilităţi rămânând
nemodificate din 1974.
Asistenţa financiară pe termen mediu cuprindea o procedură similară cu cea utilizată în cadrul
FMI: condiţionalitate şi eliberarea fondurilor în tranşe pe baza unor decizii adoptate cu
majoritate calificată în cadrul ECOFIN. Această facilitate a fost utilizată într-o mică măsură,
pentru a rezolva unele dezechilibre ale balanţelor de plăţi. Tratatul de la Maastricht, prin art.
103A, a prevăzut regândirea procedurilor de acordare a sprijinului financiar şi extinderea
perioadei de utilizare, decizia de acordare a acestei facilităţi urmând a fi adoptată în unanimitate
şi în baza unui pact de stabilitate prin care să se monitorizeze politicile economice pe termen
mediu.
Mecanismul de decontare în ECU Acordul privind crearea SME prevedea ca statele
participante să depună la Fondul European de Cooperare Monetară 20% din rezervele lor de
aur şi dolari în schimbul ECU. Depozitele îmbrăcau forma unor acorduri de swap reînnoibile la
fiecare trei luni, sumele fiind ajustate permanent în funcţie de fluctuaţiile activelor de rezervă,
de preţul aurului şi de cursul de schimb al dolarului american. Depozitele oficiale în ECU
puteau fi utilizate pentru a susţinerea mecanismelor de intervenţie în baza unor credite dar nu şi
pentru intervenţii directe (rol care va reveni ulterior unui ECU privat). Până în 1987, băncile
centrale creditoare erau, totuşi, obligate doar să accepte reglementarea a până la 50% din
creditele acordate în ECU, limite suspendate ulterior.
În cadrul negocierilor din 1978, o mare atenţie a fost acordată mecanismului de creditare şi
indicatorului de divergenţă, în timp ce sistemul de intervenţie bilaterală a fost preluat de la
"şarpele valutar". Retrospectiv, această atitudine nu s-a dovedit o alegere fericită. Elementul
esenţial al procesului a fost reprezentat de consensul referitor la "apărarea" cursurilor de schimb
pe baza unor intervenţii necondiţionate şi prin ajustarea politicilor monetare naţionale.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
161
5.4. Etape ale funcţionării SME
5.4.1. Etapa "volatilă" a debutului: 1979-1983
Din multe puncte de vedere, primii patru ani de funcţionare a SME pot fi caracterizaţi ca
dificili. În SUA, politica monetară a devenit mai riguroasă, iar procedurile de control monetar
s-au modificat (octombrie 1979), crescând importanţa variaţiilor ratei dobânzii în atingerea
obiectivelor de politică monetară pentru a gestiona efectele şocurilor financiare externe. Rata
reală şi cea nominală a dobânzii a crescut, în SUA, atingând niveluri fără precedent, ceea ce a
pus celelalte ţări în situaţia neplăcută de a alege între creşterea ratelor dobânzii şi deprecierea
monetară. Pe fondul unei inflaţii în creştere (rezultat al celui de-al doilea şoc petrolier),
răspunsul la această problemă a fost o utilizare combinată a celor două instrumente menţionate.
Şocul petrolier nu numai că a dus la creşterea inflaţiei, dar a afectat şi echilibrul balanţei
contului curent, a determinat o stagnare a producţiei şi o creştere a şomajului. Deficitele
bugetare au sporit semnificativ, în multe din ţările europene, la un nivel superior celui derivat
din reacţia automată la stimuli externi. În final, divergenţele cu privire la reacţia faţă de aceste
fenomene au devenit tot mai vizibile, îndeosebi după 1981. Realinierile monetare, atunci când
au avut o mai mare anvergură, au accentuat responsabilitatea comună şi au contribuit la
realizarea unui mai bun echilibru economic şi monetar. Putem susţine această afirmaţie,
prezentând succint cele şapte realinieri ale parităţilor centrale care au avut loc în această
perioadă14
.
5.4.2. O fază relativ calmă: martie 1983- ianuarie 1987
După realinirea din martie 1983, SME a intrat într-o etapă de mai mare stabilitate. Practic,
pentru o perioadă de 28 de luni, nu a fost nici o realiniere monetară, iar atunci când s-a produs,
a implicat doar o monedă. Eforturile s-au fost concentrat în direcţia creşterii convergenţei între
cursurile nominale, a coordonării politicilor monetare în scopul consolidării stabilităţii
cursurilor de schimb. În cadrul SME s-a consolidat stabilitatea cursurilor de schimb, în pofida
volatilităţii dolarului american.
5.4.3. SME fără realinieri şi participanţi adiţionali: ianuarie 1987 - septembrie 1992
După realinierea din 1987, s-a constatat că autorităţile monetare din ţările participante la SME
nu au mai procedat la redefiniri ale parităţilor centrale în cazul evoluţiilor imprevizibile ale
cursurilor de piaţă. Dată fiind convergenţa ridicată a ratelor naţionale ale inflaţiei (care
înregistrau un nivel redus), realinierile puteau fi mici şi neuniforme. Nici o persoană oficială
14 Thygesen Niels, "Exchange - Rate Policies and Monetary Targets in the EMS Countries", Clarendon Press, Oxford, 1984 şi Ungeuer Horst, "The European Monetary System: Developments and Perspectives", IMF Occasional Paper, no. 73/1990
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
162
care avea tangenţă cu SME nu credea în 1987 că sistemul va putea fi menţinut integral fără nici
o realiniere timp de peste cinci ani (cu excepţia ajustării tehnice a lirei în ianuarie 1990), mai
ales că trei monede (lira sterlină, peseta spaniolă şi escudoul portughez) au intrat, în acest
interval, în sistem, chiar dacă , pentru acestea, s-a optat pentru o marjă iniţială de +/-6%. Cum a
fost posibil să fie menţinut acest nivel fără precedent de stabilitate monetară în Europa ?.
răspunsul poate fi sintetizat, pe următoarele axe:
Menţinerea unui nivel suficient de ridicat de convergenţă macroeconomică chiar dacă
au existat unele evoluţii contradictorii);
Consolidarea coordonării politicilor monetare şi susţinerea cursurilor de schimb cu
ajutorul unei game de instrumente mult mai variată comparativ cu alte perioade;
Revenirea, în forţă, pe agenda Comunităţii a reformelor de fond ale SME, inclusiv a
ideii de trecere la stadiul de UEM, ceea ce a întărit necesitatea consolidării stabilităţii
cursurilor de schimb.
Nivelul mediu al inflaţiei a sporit de la pragul artificial scăzut de 1% la peste 4% în 1990, dar s-
a redus, în schimb, ecartul ratelor naţionale. Media acoperă însă divizarea pe grupuri a ţărilor
participante la SME, având ca "premianţi" Italia, Spania şi într-o anumită măsură, Marea
Britanie. În cazul celorlalte ţări, ecartul ratelor naţionale ale inflaţiei s-a îngustat în
perioada1989-1990, revenind pe o cursă ascendentă după unificarea Germaniei. Convergenţa
în planul ratelor nominale ale dobânzilor a fost destul de redusă. Pe fondul acestor evoluţii ale
ratelor naţionale ale inflaţiei şi ale dobânzilor pe termen scurt s-a produs o oarecare
uniformizare a ratelor dobânzii pe termen lung, oferind semnalele unui început al procesului de
creştere a convergenţei macroeconomice. Încep să se desprindă cel puţin doi indicatori de
măsurare a coeficientului de armonie economică şi anume: deficitele bugetare şi rata reală a
dobânzii. Cu excepţia excedentului Germaniei de până în 1989, dezechilibrele externe şi-au
dovedit tot mai mult caracterul conjunctural. Astfel, deficitele Danemarcei şi Irlandei s-au
redus sensibil comparativ cu începutul anilor '80, transformându-se în excedente la finele
deceniului. De asemenea, s-a redus excedentul înregistrat de Belgia şi Olanda, Franţa a
înregistrat un echilibru relativ, iar Italia o reducere a deficitului de cont curent în 1989. Pe
fondul reducerii rapide a excedentului de balanţă al Germaniei, cei opt membri originari ai
SME şi-au consolidat o poziţie externă sustenabilă. La momentul respectiv nu se dovedea,
explicit, relaţia directă dintre dezechilibrele bugetare şi evoluţia cursurilor de schimb. Semnale
îngrijorătoare însă pentru SME veneau din direcţia deficitului bugetar de aproape 10% din
PNB în cazul Italiei şi din cea a importantei datorii publice a Belgiei şi Irlandei. Au fost vizibile
eşecurile înregistrate în a convinge Italia şi pe alţi participanţi la sistem să combine ajustările
structurale cu realinierile monetare.
Un pas semnificativ fusese realizat în 1987, cu ocazia Acordului de la Basel-Nyborg
care a produs trei schimbări majore în economia funcţională a SME:
În primul rând, s-au prelungit facilităţile de creditare oferite de Fondul European de
Cooperare Monetară. Reglementarea dezechilibrelor derivate din intervenţiile
obligatorii (utilizate în cazurile în care monedele atingeau limitele marjei de variaţie) se
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
163
făcea în cadrul unui interval de 75 de zile, începând cu luna în care se operase
intervenţia. Experienţa realinierilor din aprilie 1986 şi ianuarie 1987 arătase că perioada
de creditare de două luni, în medie, se dovedea prea scurtă pentru ca, pe canalele pieţei
valutare, să absoarbă fluxul de capital generat de o realiniere. Se spera ca prelungirea
acestui interval cu o lună să ofere o perioadă de respiro pentru diferenţialul dobânzilor
şi pentru credibilitatea noii rate centrale de schimb. În acelşai timp, poziţiile debitoare
înregistrate în cadrul Facilităţii de sprijin pe termen scurt s-au dublat ca amploare.
În al doilea rând, s-a produs o "relaxare" a metodologiei de accesiune la Facilitatea pe
termen foarte scurt pentru finanţarea intervenţiilor intramarginale. Reamintim că
anterior, accesul la această facilitate presupunea acordul prealabil al băncii centrale din
ţara de emisiune a monedei utilizate. Se considera, în acest context, că acceptul este dat
apriori dacă se încadrează în limite rezonabile.
Importantă, mai ales prin prisma eforturilor de reformă de fond a SME, a fost
acceptarea unei limite de reglementare a dezechilibrelor cu ajutorul ECU, care a crescut
de la 50% la 100% pentru o perioadă de doi ani. Se remarcă şi o recomandare ca
autorităţile să insiste pentru realizarea unui echilibru optimal între instrumentele de
operare în cadrul SME - modificarea cursurilor de schimb în interiorul marjei de
fluctuaţie, transformări în ceea ce priveşte diferenţialul dobânzilor şi intervenţiile
intramarginale. Învăţămintele perioadei anterioare de funcţionare a SME au arătat că
schemele de intervenţia au fost utilizate excesiv în raport cu alte mecanisme. O utilizare
mai flexibilă a cursurilor valutare în interiorul marjei de fluctuaţie putea limita
înclinaţia speculatorilor spre aceste operaţiuni, prin creşterea riscurilor implicate. Dacă,
spre exemplu, autorităţile franceze erau pregătite să lase francul să varieze mai
"generos" în banda de variaţie, speculatorii nu mai erau convinşi de soliditatea
câştigurilor realizabile în cadrul unei realinieri monetare deoarece cursul de piaţă,
ulterior devalorizării, se lovea de un imobilism specific.
Tensiunile latente înregistrate după 1987 au devenit evidente atunci când Portugalia a anunţat,
în aprilie 1992, intenţia de a adera la sistem. După dezbateri aprinse, s--a ajuns la compromisul
ca escudo-ul să aibă un curs uşor mai ridicat decât solicitase Portugalia. SME a devenit şi mai
vulnerabil ca urmare a măsurilor adoptate de Norvegia, Suedia şi Finlanda de a-şi lega
monedele de ECU pe măsură ce depuneau cererile de aderare la UE. Toate cele trei ţări erau
percepute de pieţele financiare ca având probleme de competitivitate şi vulnerabile în noile
condiţii economice de la începutul anilor '90. Finlanda suferea şi un alt şoc economic ca urmare
a prăbuşirii exporturilor sale spre URSS. Ca atare, s-a declanşat un lanţ de presiuni speculative
asupra unora dintre monedele participante la SME în 1992. Ultima undă de încredere faţă de
fezabilitatea UEM prin intermediul SME a fost provocată de procesul de ratificare a Tratatului
de la Maastricht. Danemarca a fost prima ţară care a lansat procedura de ratificare, dar
majoritatea discretă împotriva Tratatului la referendumul din 2 iunie 1992 a acutizat tensiunile
în cadrul SME. Preşedintele Franţei a anunţat referendumul pentru data de 20 septembrie, dar o
serie de incertitudini au persistat în acest interval. Camera Comunelor din Marea Britanie, care
insistase ca procesul să se realizeze în cursul verii lui 1992, a decis amânarea procesului cu 13
luni. În Germania, mai multe grupuri de interese se temeau că UEM va submina stabilitatea
monetară şi considerau că Tratatul intra în contradicţie cu unele prevederi constituţionale. Abia
în octombrie 1993, Curtea Constituţională şi-a dat avizul asupra Tratatului de la Maastricht.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
164
Pieţele financiare începeau să se întrebe care va fi ţara care va ezita să susţină
programul de creare a UEM. Între timp, dolarul american se deprecia masiv, ajungând în vara
anului 1992 la un prag istoric minim în raport cu marca germană, în pofida unei intervenţii
concertate în sprijinul său. Bundesbank nu a permis să se producă nici o modificare a
preocupărilor aniinflaţioniate, iar în iulie 1992 a ridicat dobânda de refinanţare la un nivel
record de 8,75%. Neglijarea preocupărilor pentru a conferi sistemului o mai mare flexibilitate
explică o parte din turbulenţele valutare din anii 1992-1993. Agenţii pieţei valutare interpretau
poziţia susţinută la nivelul decidenţilor SME ca pe o invitaţie pentru testarea admisibilităţii
viitoarelor realinieri. Combinaţia dintre această percepţie, prelungirea recesiunii (care a
înregistrat o intensitate fără precedent la nivel european) şi crearea unei noi echipe
guvernamentale în Franţa (care preconiza o politică agresivă de reducerea a ratelor dobânzii) a
acutizat şi favorizat amplificarea tensiunilor în cadrul Sistemului Monetar European. Iniţial,
reducerea ratelor dobânzii în Franţa, comparativ cu cele din Germania, nu a condus la o
depreciere a francului. Totuşi, pe măsură ce acest comportament continua şi pe fondul anunţării
de către Franţa a intenţiei sale ca francul să devină, în cadrul SME, o ancoră alternativă la
marca germană, stabilitatea sistemului a fost serios afectată. În cursul lunii iunie, francul
francez şi coroana daneză au făcut obiectul unor importante presiuni speculative care nu mai
puteau fi corectate prin mecanismele obişnuite de intervenţie. Atunci când Consiliul
Bundesbank nu a fost de acord să reducă rata dobânzii de refinanţare, francul francez, francul
belgian şi coroana daneză au coborât sub marja de referinţă. Toate aceste probleme acumulate
în perioada respectivă s-au aflat pe agenda de lucru a Consiliului Ministerial din 31 iulie - 1
august 1993. Alternativele viabile erau tot mai puţine. S-a optat, în consecinţă, pentru lărgirea
marjelor de variaţie la +/-15%, fără modificarea ratelor centrale existente.
Anunţarea deciziei de lărgire a marjelor de variaţie, considerat ca fiind un demers curajos,
presupunea că regulile de bază ale SME, conturate cu minuţiozitate în timp, şi toate aspectele
tehnice derivate din acestea să devină brusc irelevante. Operarea în cadrul unor marje de +/-
15% indica clar faptul că SME se îndrepta ferm spre rate de schimb flotante şi reprezenta un
pas înapoi faţă de obiectivele sale. Mulţi observatori au interpretat această măsură ca pe o
modalitate implicită de încetare a funcţionării SME.
În urma evoluţiilor din 1992-1993, se punea întrebarea: dacă nişte ţări care nu au fost
capabile să susţină un sistem al cursurilor de schimb fluctuante vor fi capabile să participe la o
mai pretenţioasă uniune monetară ?. autorităţile din ţările membre, dimpotrivă, vedeau această
decizie ca pe o cale de salvare a celor mai importanţi pivoţi ai SME, ca o opţiune fermă către
UEM. Există o doză ridicată de adevăr în această afirmaţie. Este, de asemenea, adevărat că, în
mare măsură, fundamentele SME au fost păstrate, dar lipsa de consens în faza unor provocări
monetare de natura şi dimensiunea celor din 1993 lansa un semnal negativ cu privire la şansele
de realizarea unei uniuni economice şi monetare.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
165
5.4.4. O perioadă de pregătire pentru UEM. Perioada 1994-1999
Privită retrospectiv, decizia de lărgire a marjelor de variaţie de la 1 august 1993 pare a fi una
inteligentă care a avut un rol decisiv la "salvarea" SME. Acest pas a oferit celor opt ţări
participante, la acea dată, la sistem oportunitatea de a demonstra că, de fapt, nu îşi propuneau să
aplice politici monetare divergente şi să facă eforturi pentru ca aşteptările pesimiste ale
operatorilor pieţei financiare să nu se îndeplinească. La numai câteva luni de la adoptarea
acestei decizii, unele monede (francul francez, coroana daneză şi francul belgian)au folosit o
mare parte din noua marjă extinsă, dar în cursul toamnei, oscilaţiile oscilaţiile s-au moderat ca
amplitudine, iar dobânzile au înregistrat reduceri în toate ţările membre. Acest proces a fost
sprijinit de măsurile adoptate de Bundesbank, de reluarea creşterii economice şi de recâştigarea
încrederii în mecanismele SME. Pieţele valutare s-au caracterizat print-o perioadă de stabilitate
prelungită, iar o serie de economii europene au înregistrat în 1994 ritmuri pozitive de creştere
economică (PNB pe ansamblul UE a crescut cu 2,8%). Şi mai sugestiv este faptul că
fluctuaţiile monedelor europene nu au fost ample, deşi se anticipa un important impact al
ratelor dobânzii la obligaţiunile pe termen lung asupra monedelor, ca urmare a unei politici
monetare ferme în SUA. În ianuarie 1995, Austria a aderat la SME, continuând, în acelaşi timp,
politica de raportare a şilingului la marca germană.
În 1995, reapar o serie de tensiuni în SME, ca urmare a unui mix de factori interni şi externi.
Alegerile prezidenţiale din Franţa din aprilie - mai 1995 au indus o notă de incertitudine,
datorită promisiunilor lui Jacques Chirac de promovare a unei politici de relaxare economică
care ar fi putut genera o creştere a inflaţiei. O slăbire a francului francez, pe fondul celei deja
existente la nivelul altor monede europene, în special lira italiană şi coroana daneză, au creat o
serie de evoluţii nefavorabile în SME. În aceiaşi direcţie a acţionat şi deprecierea dolarului
american. Situaţia s-a agravat şi ca urmare a unor indicii conform cărora valul de creştere
economică care debutase la începutul anului 1994 nu era sustenabil. Revenirea în actualitate, în
Europa, a "pauzei de creştere economică" readucea în atenţie lipsa de încredere în şansele
UEM, întrucât stagnarea economică nu permitea statelor membre să corecteze dezechilibrele
bugetare.
Ultima realiniere monetară, a şaptesprezecea, a avut loc în martie 1995, în urma devalorizării
pesetei spaniole cu 7% şi a escudo-ului portughez cu 3,5%. Această realiniere, precum şi
evenimentele electorale din Europa integrată, au făcut ca pieţele valutare să nu mai lanseze
semnale ameninţătoare; abaterile de la ratele centrale au fost moderate în această perioadă,
revenindu-se, la finele lui 1996, la limite înguste de variaţie15
. Din acel moment, o singură
monedă, lira irlandeză, a înregistrat fluctuaţii mari, îndeosebi ca urmare a evoluţiei lirei
britanice în afara sistemului. Astfel, lira irlandeză era, la acel moment, cu 10-12%mai puternică
decât cea mai slabă monedă europeană. În toamna anului 1996, alte două monede, marca
finlandeză şi lira italiană, au intrat în SME, îndeosebi pentru a îndeplini criteriile de
convergenţă prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi pentru a se califica pentru "momentul 1
ianuarie 1999" al trecerii la faza a treia a uniunii monetare.
15, "European Monetary Institute - Annual Report 1996", Frankfurt, 1997
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
166
5.4.5. Simetrie şi asimetrie în funcţionarea SME
SME poate fi considerat un instrument de "domolire" a puseurilor inflaţioniste, în sensul că
toate ţările participante şi-au indexat monedele în raport cu marca germană şi, implicit, au
permis Bundesbank să-şi conducă propria politică monetară, întrucât autorităţile naţionale ale
celorlalte ţări înregistrau rezultate modeste în lupta cu inflaţia. Această presupunere poate fi
verificată determinând coeficientul de asimetrie din cadrul SME, rezultatul obţinut
demonstrând faptul că politica monetară a Germaniei se deosebea într-o măsură redusă de cea a
statelor din sistem, nefiind influenţată de măsurile adoptate de ceilalţi parteneri la grupare.
Aceasta nu înseamnă că SME a absorbit integral şocurile economice şi că Germania a fost
izolată şi ocolită de evenimentele produse în celelalte ţări.
Punctul de pornire în orice analiză cu privire ala simetrie în cadrul SME constă în evaluarea
măsurii în care cursurile de schimb fixate în mod relativ nu au implicaţii asupra manierei în
care politica de ansamblu a grupării este determinată. În literatura de specialitate acest fapt este
cunoscut ca problema unui anumit număr de ţări (N). În orice sistem al cursurilor fixe
implicând N monede, există doar N-1cursuri de schimb. O soluţie la această problemă este că
cele N-1 ţări îşi orientează politicile monetare în direcţia protejării şi menţinerii ratelor de
schimb, chiar dacă ţara N influenţează politica monetară a întregului sistem. O astfel de soluţie
teoretică conduce la un sistem asimetric, Germaniei revenindu-i rolul de pilot în cadrul SME. O
altă soluţie pentru problemele ţării N-1 este ca toate ţările participante să convină în comun cu
privire la fundamentele politicii monetare şi să fie, în mod egal, responsabile pentru susţinerea
cursurilor de schimb.
Indicatorii nivelului de asimetrie trebuie să ofere informaţii cu privire la următoarele
aspecte: cine stabileşte politica monetară la nivelul sistemului şi cum este partajată, între
parteneri, responsabilitatea pentru susţinerea ratelor de schimb. Cea mai "directă" dimensiune a
coeficientului de asimetrie în cadrul unei zone de stabilitate monetară este dată de amplitudinea
obligaţiilor de intervenţie pe piaţa valutară. SME a fost conceput pentru a asigura simetria în
intervenţiile pe piaţa valutară, întrucât ambele bănci centrale erau obligate să intervină dacă o
rată bilaterală de schimb atingea nivelurile de semnalizare. Realitatea indică, totuşi, că
intervenţiile Germaniei au avut determinanţi diferiţi în raport cu cei ai ţărilor partenere. Se
poate constata că Bundesbank a intervenit mult mai frecvent pe piaţa dolarului decât pe cea a
monedelor europene. Mai mult, Bundesbank nu a folosit niciodată în intervenţiile sale monede
europene dacă marca nu atingea limitele bandei de variaţie. Aceasată atitudine a contrastat
evident cu practica altor ţări sin SME care au utilizat frecvent mecanismele de intervenţie
înainte ca monedele lor să atingă limitele de variaţie admise.
5.4.5. Etapa 1994-1999
Perioada 1994-1999 constituie, practic, etapa a doua de trecere de la SME la UEM axată în
special pe liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Pe parcursul acestei perioade urma să fie
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
167
nominalizat grupul de ţări (cel puţin zece) care urma să participe la stagiul 3 (final) al realizării
Uniunii Economice şi Monetare - introducerea efectivă a monedei unice europene. Crearea
Băncii Centrale Europene a fost precedată de crearea Institutului Monetare European care a
început să funcţioneze la 1 ianuarie 1994. Pentru garantarea succesului UEM nu era suficientă
numai îndeplinirea, de către statele participante, a criteriilor de convergenţă stabilite la
Maastricht, ci era necesară şi opţiunea fermă a acestora pentru politici economice sănătoase.
Acest deziderat presupunea, în practică, în primul rând, funcţionarea unei politici monetare, a
cursurilor de schimb şi fiscale solide, asigurarea flexibilităţii pieţei forţei de muncă şi a pieţei
bunurilor şi serviciilor în UE în scopul compensării lipsei de flexibilitate a cursului de schimb.
La reuniunea Consiliului Ministerial de la Cannes, din iunie 1995, se
cerea ECOFIN să definească, după consultarea Comisiei Executive şi
a Institutului Monetar European, un scenariu de referinţă al introducerii monedei unice. În
decembrie 1995, la Madrid, s-a decis intrarea în vigoare, de la 1 ianuarie 1999, a monedei unice
europene şi s-a convenit asupra denumirii de Euro. Tot la acest moment, s-a hotărât ca, cel
târziu până în 1998, să fie nominalizate statele europene care urmau să participe la
experimentul monetar european, participarea la zona euro urmând a fi decisă pe baza
indicatorilor macroeconomici ai anului 1997. Pentru introducerea efectivă în circulaţie a
monedelor şi bancnotelor Euro s-a fixat ca dată limită 1 iulie 2002. De asemenea, până la
momentul 1 iulie 2002 urmau să fie parcurse două perioade de tranziţie: 1 ianuarie 1999 - 1
ianuarie 2002 şi 1 ianuarie 2002 - 1 iulie 2002. Pentru perioada 1 ianuarie 1999 - 1 ianuarie
2002, monedele naţionale ale ţărilor participante la uniunea monetară urmau să reprezinte
exprimări nezecimale pe piaţa monedei unice Euro, aceasta având numai rolul de monedă
scripturală. Pe perioada 1 ianuarie 2002 - iunie 2002, Euro va fi introdus pe piaţă sub formă de
monede şi bancnote şi va coexista cu monedele naţionale ale statelor participante. De la 1 iulie
2002, Euro va deveni unica monedă legală pe teritoriul Euroland.
La 1 decembrie 1996, la Dublin, s-a ajuns la un acord privind noul mecanism de schimb între
Euro şi celelalte monede UE, cu scopul declarat de a asigura şi menţine, în interiorul UEM,
disciplina instituită de Pactul de Stabilitate şi de a clarifica statutul legal al introducerii Euro. Se
aveau în vedere, în special continuitatea contractelor şi prevenirea speculaţiilor pe perioada de
tranziţiei privind conversia monedelor naţionale europene în/din Euro. Acordurile formale
discutate la Dublin a u fost adoptate. Aceste întâlniri europene au însemnat, totodată, paşi
importanţi pe linia creării UEM, dar nu se poate vorbi de existenţa sau de instituirea unei stări
de certitudine cu privire la viitorul Euro şi al UEM. Incertitudinea deriva din posibilităţile
reduse ale unor state membre UE de a se conforma criteriilor de convergenţă impuse prin
Tratatul de la Maastricht. Germania şi Franţa se constituiau ca principalii garanţi ai integrării
monetare europene. Se punea foarte serios problema sustenabilităţii creşterii economice a
multora dintre statele pretendente la 1 ianuarie 1999. De asemenea, îndeplinirea criteriilor de
convergenţă nu se dovedea suficientă, atâta vreme cât acestea nu puteau fi menţinute. Cu toate
acestea liderii europeni ai momentului, erau decişi să continue demersurile pentru realizarea
UEM. Aceste manifestări de intenţii au fost concretizate la începutul anului 1999, prin
introducerea Euro.
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
168
Întrebarea care a preocupat la acel moment liderii europeni şi nu numai îşi caută şi
acum un răspuns: va putea fi susţinută ideea uniunii monetare. Primul pas pentru realizarea
acestui stadiu de integrare economică interstatală îl constituie adoptarea unui set de politici
economice şi monetar extrem de riguroase. Banca Centrală Europeană va trebui să facă faţă
problemelor tehnice al tranziţie spre moneda unică, în special cele legate de stabilirea ratei
dobânzii cuvenite pentru adoptarea Euro, menţinerea sub control a conflictelor dintre
ministerele de finanţe ale statelor membre şi BCE etc. Pornind de la aceste considerente, David
Currie, de la Economist Intelligence Unit LTD afirma: "Europa este, în câteva puncte ale sale,
nepregătită pentru acest pas uriaş (uniunea monetară - n.a.)". În perioada 1994-1998 era
necesară respectarea următoarelor cinci principii în vederea asigurării şi acceptării publice a
lansării uniunii monetare şi a monedei unice:
existenţa unei structuri legale coerente pentru ca Euro să substituie cu succes monedele
naţionale ale statelor participante la uniunea monetară;
simplitatea şi accesibilitatea monedei unice pentru crearea sentimentului de credibilitate
în rândul cetăţenilor europeni;
realizarea conversiei într-o manieră eficientă sub aspectul costurilor în vederea evitării
distorsiunilor competitive;
implementarea eficientă a trecerii de la SME la uniunea monetară de către Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC) cu respectarea criteriului de menţinere a
stabilităţii preţurilor;
asigurarea unui mecanism de ajustare voluntară pentru sectorul privat, în sensul alegerii
monedei europene pentru contractare şi efectuarea plăţilor - "fără restricţie, fără
obligaţie".
Insistenţa Tratatului de la Maastricht privind ireversibilitatea introducerii monedei
unice europene accentuează importanţa administrării eficiente a procesului într-o
manieră integrată.
5.5. Uniunea Economică şi Monetară
5.5.1. Criteriile de convergenţă
Tratatul de la Mastricht condiţionează participarea la UEM de îndeplinirea criteriilor
de convergenţă stabilite. Două cintre aceste sunt interpretate într-o manieră strictă: ratat inflaţiei
statelor membre nu trebuie să se situeze cu mai mult de 1,5% peste media ratelor inflaţiei
primelor trei state cu cele mai joase nivele şi rata dobânzii pe termen lung trebuia menţinută în
marja de variaţie de +/-2% faţă de media ratelor dobânzii pe termen lung ale aceloraşi trei state.
Cursul de schimb al monedelor naţionale trebuia să se menţină în marja de fluctuaţie convenită
prin mecanismul ratelor de schimb din cadrul SME în ultimii doi ani anteriori datei de intrare în
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
169
uniunea monetară. Celelalte criterii vizează politica fiscală: datorie publică inferioară limitei de
60% din PIB în preţuri curente şi deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB în preţuri
curente. Aceste două criterii sunt cele care dau dovadă de o mai mare flexibilitate decât
celelalte două. Interpretarea criteriilor de convergenţă se poate face plecând de la raţiuni logice.
Menţinerea inflaţiei la un nivel scăzut este, într-o anumită măsură, condiţionată de o tranziţie
riguros monitorizată pentru a nu se produce un şoc deflaţionist şi asupra pieţei forţei de muncă
(creşterea şomajului ca rezultat al supraaprecierii Euro), ceea ce ridica totodată problema unei
analize serioase a istoricului ratei inflaţiei în ţările participante. Cele mai sensibile aspecte ale
criteriilor de convergenţă sunt cele fiscale. Se pune problema dacă o relaxare fiscală în
interiorul UEM ar fi binevenită, dat fiind faptul că respectarea limitelor deficitului bugetar este
dificil de garantat. Pe de lată parte, o datorie publică de până la 60% din PIB este un indicator
care poate fi considerat arbitrar a cărui nerespectare nu ar trebui să se constituie ca un obstacol
în calea participări unui stat la UEM deoarece atâta vreme cât politic afo'iscală este sustenabilă,
datoria publică nu creşte.
În UEM vor putea fi întâlni economii cu inflaţie scăzută şi cu nivele scăzute ale dobânzilor
nominale, ceea ce va diminua sursele şi volumul veniturilor bugetare. Pentru a preîntâmpina o
reducere a veniturilor bugetare, condiţiile fiscale stabilite în Pactul de Creştere şi Stabilite au
menirea de a susţine politicile guvernelor membre în vederea menţinerii deficitului bugetar în
limite rezonabile. Nominalizarea statelor participante la UEM a fost formal stabilită de către
liderii guvernamentali. Deşi fundamentele sunt sau ar trebui să fie economice, iar obligaţiile
legale privitoare la criteriile de convergenţă au fost stabilite la Maastricht, decizia a fost în cele
din urmă una politică. La acest proces, Comisia a avut un rol consultativ. Luarea deciziei
referitoare la participanţi prin majoritate calificată şi nu prin unanimitate (ceea ce ar fi redus
numărul participanţilor prin excluderea Italiei14
) este o expresie a voinţei politice.
5.5.2. Cadrul juridic al introducerii Euro
Începând cu data de 4 ianuarie 1999, monedele naţionale ale statelor
participante la UEM continuă să circule, dar numai ca exprimări
nezecimale ale monedei unice, statutul lor fiind acela de subdiviziuni ale Euro. Exprimarea
zecimală a Euro este centul. De asemenea, după această dată pot fi observate şi alte modificări:
politica monetară nu mai este concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar de către
Banca Centrală Europeană,
între ţările din Zona Euro toate plăţile se efectuează în Euro,
în zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem nefiind însă
complet definitivat din punct de vedere tehnic şi funcţional.
Dat fiind faptul că o serie de contracte comerciale au fost încheiate
anterior anului 1999 şi aveau ca monedă contractuală monede 14 performanţele Italiei pe linia datoriei publice erau neconvingătoare. De asemenea, Italia nu avea girul Germaniei care considera că Italia nu va fi capabilă să menţină, în limitele de la Maastricht, criteriile de convergenţă relevante
De reţinut:
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
170
europene naţionale sau alte monede, se impunea găsirea unei soluţii pentru reglementarea
juridică a acestor contracte după 1999. în acest sens au fost adoptate la nivel comunitar două
reglementări: "Reglementarea 1103/97bazată pe art 235 al Tratatului publicată în Jurnalul
Oficial L 19.6.1997 şi Reglementarea bazată pe art. Art. 109 (4) al Tratatului publicat în
Jurnalul Oficial L 19.6.1997 de către ECOFIN. Elementele fundamentale care stau la baza
acestor două reglementări au fost stabilite încă din 1995 şi sunt următoarele:
- definirea statutului de monedă unică şi de unitate monetară naţională;
- continuitatea contractelor;
- cursul legal de conversie între Euro şi celelalte monede europene;
- reguli de rotunjire şi evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.
Reglementarea 1103/97 se referă la statele ce nu au adoptat moneda
unică. Introducerea Euro ca monedă unică nu trebuie să modifice
instrumentele juridice şi nu dă dreptul părţilor să rezilieze contractele de orice fel, unilateral
contractate, inclusiv cele legate de operaţiuni financiar-bancare. Ea se referă de asemenea şi la
ratele de schimb. Continuitatea contractelor este un principiu care rezultă şi din prevederile
Tratatului privind Comunitatea Europeană şi din aplicarea principiului nominalistic care
prevede că "părţile trebuie să se înţeleagă prin contract asupra referinţei la valoarea nominală a
monedelor în discuţie, oricare ar termenul de plată discutat". Conversia ECU - Euro este de
asemenea confirmată prin reglementarea 1103/97 la o paritate de 1:1. referinţele oficiale la
ECU vor fi repoziţionate printr-o referinţă la Euro. Confirmarea se aplică de asemenea şi
contractelor aflate sub incidenţa dreptului privat care fac trimitere explicită ECU, aşa cum a
fost descris de legislaţia comunitară. În final, Reglementarea 1103/97 include şi reguli de
rotunjire şi folosire a ratelor de conversie. Se stipulează că numai ratele de conversie la Euro în
termenii tuturor statelor participante vor fi fixe. Reglementarea 1103/97 nu rezolvă toate
problemele deoarece un număr mare de contracte financiare intră sub incidenţa dreptului altor
state. Aceiaşi observaţie se menţine şi în cazul reglementării diferendelor15
. O altă limită a
reglementării 1103/97 rezidă în contractele de împrumut cu rata dobânzii variabilă, deoarece
prin trecerea la Euro ratele LIBOR, PIBOR dispar, ceea ce va determina dispariţia ratei
dobânzii de referinţă.
Reglementarea 974/98 bazată pe art. 109(4) din Tratat din 3 mai 1998
priveşte introducerea Euro în ţările care au adoptat Euro ca sistem
unic de decontare şi plată. Ea vizează în special cursul de schimb fix şi irevocabil. În perioada
de tranziţie, Euro este doar o monedă scripturală, iar debitorii îşi pot achita datoriile
contractuale în moneda de contract sau în Euro. Principiul care guvernează această perioadă de
tranziţie este "fără restricţii, fără obligaţii". Conform acestui principiu, cetăţenii vor avea
libertatea de folosire a Euro, dar nu vor fi forţai să folosească moneda unică pe perioada de
tranziţie. Astfel, alegerea unei monede contractuale atrage exprimarea tuturor actelor ce rezultă
din contract în moneda respectivă. De asemenea, anumite clase de instrumente financiare ce
exprimă un titlu de datorie publică sau privată şi titluri de credit negociabile sau nenegociabile
15 spre exemplu, pentru un contract swap DM/USD, încheiat pe o perioadă de cinci ani între două bănci europene, se va încasa, în final valoarea în Euro şi nu în DM. Astfel de situaţii au fost de natură să alerteze instituţiile financiare, declanşând intervenţii ale Comunităţii pe lângă autoritatea legislativă americană la nivel federal şi local.
De reţinut:
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
171
vor fi redenominate în Euro. Aceiaşi prevedere se aplică şi cotaţiilor pe pieţele organizare
(bursele europene). După 1 iulie 2002, când Euro va deveni o monedă europeană efectivă, toate
contractele, transferurile, plăţile vor fi efectuate în moneda unică europeană.
5.5.3. Euro şi reforma bancară
Suportul instituţional Euro are deja cadrul administrativ de operare: Sistemul european
al Băncilor Centrale. SEBC cuprinde: Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor
membre ale Uniunii Europene.
Banca Centrală Europeană (BCE) este condusă de un Consiliu
Executiv format din Preşedinte, Vicepreşedinte şi alţi patru membri
numiţi pe o perioadă de opt ani. SEBC are ca organ decizional Consiliul Guvernator al BCE
(pentru un mandat de cinci ani). Consiliul Guvernator al BCE este format din membrii
Consiliului Executiv şi guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre UE care participă la
uniunea monetară. Pe perioada cât vor exista state membre ale Uniunii Europene care nu
participă la uniunea monetară, Consiliul Guvernator va fi suplimentat cu un Consiliu General
care cuprinde Preşedintele şi Vicepreşedintele BCE, guvernatorii băncilor centrale ale statelor
care au aderat la uniunea monetară şi guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre ale
Uniunii care nu au aderat la zona euro (respectiv, la acest moment, Danemarca, Suedia, Grecia
şi Marea Britanie). Principalele responsabilităţi ale SEBC vor fi politica monetară, conducerea
operaţiunilor valutare, gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre UE, promovarea şi
gestionarea operaţiunilor legate de sistemele de plăţi. În ceea ce priveşte independenţa SEBC şi
a BCE, atât Tratatul asupra UE (art. 107), cât şi Statutul SEBC (art. 7) conţin prevederi clare în
acest sens: "Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau alţi membri ai organelor
de decizie nu vor căuta sau lua măsuri care să obstrucţioneze activitatea SBC". De asemenea,
"instituţiile sau organele comunitare, guvernele statelor membre se obligă să respecte acest
principiu şi nu vor căuta să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor
centrale naţionale aflate în proces de exercitare a sarcinilor acesteia". Pentru ca băncile centrale
să devină parte integrantă a SEBC, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia naţională
este perfect compatibilă cu prevederile din Tratat, art. 108 şi Statutul SEBC. În mod normal,
baca centrală a fiecărui state este împrumutător de ultimă instanţă pentru băncile comerciale
aflate în dificultate. Prin lansarea euro, politica monetară va fi o politică comunitară, iar
emisiunea monetară se va face în limitele stabilite de BCE. Băncile comerciale nu vor fi
supravegheate de BCE, ci de băncile centrale naţionale sau de alte autorităţi naţionale. De
asemenea, transformarea BCE în împrumutător de ultimă instanţă, de asemenea unul foarte
paluzibil.
Dezideratul de stabilitate al BCE Pentru realizarea acestui deziderat se impune:
prevenirea speculaţiilor valutare;
coordonarea politicii monetare şi fiscale;
gestionarea eficientă a politicii valutare în scopul menţinerii stabilităţii cursului Euro;
De reţinut:
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
172
administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare);
prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.
Legat de lansarea monedei unice, un pericol major ce ameninţă buna funcţionare a uniunii
monetare ăl reprezintă speculaţiile valutare. Tentaţiile speculative au existat şi anterior de
lansarea monedei unice şi erau legate de stabilirea ratelor de conversie. Referitor la modul de
determinare a ratelor de conversie, anterior anului 1998, au fost vehiculate mai multe scenarii.
Într-un astfel de scenariu se prevedea determinarea ratelor de conversie ca rată centrală
existentă la momentul respectiv în SME. Procedura era simplă, dar era nevoie de o mai mare
credibilitate în această rată centrală. În situaţia nerespectării acestei cerinţe, s-ar fi putut reedita
situaţia din 1992, când în urma unui val masiv de speculaţii s-a ajuns la criza SME. Un alt
scenariu vehiculat a fost cel al determinării ratelor bilaterale de conversie pe baza
fundamentelor economice, ceea ce ar fi încurajat speculaţiile între rata oficială şi cea de piaţă.
Conform acestui scenariu, o monedă putea fi tranzacţionată la o valoare mai mare sau mai mică
în comparaţie cu banda ei de fluctuaţie pentru că rata oficială ar fi putut fi asupra sau
subevaluată.
Prin fixarea definitivă şi irevocabilă a acestora în 1998, aceste tendinţe nu au
dispărut, dar ele s-au concentrat asupra evoluţiei euro în raport cu alte monede şi asupra
modului cum va fi receptată moneda unică de către cetăţeni (altfel spus, asupra încrederii de
care se va bucure Euro). S-a mizat de asemenea pe credibilitatea mărcii şi a capacităţii sale de a
susţine credibilitatea Euro. Pe perioada de tranziţie încrederea prea mare în DM ar fi în
detrimentul altor monede care îşi văd diminuată credibilitatea. Pentru a calma valurile
speculative BCE va interveni ori de câte ori ponderea depozitelor într-o monedă va creşte în
detrimentul depozitelor în altă monedă. Ieşirea unui stat din zona euro nu este prevăzută în
Tratat. Un astfel de demers s-ar putea dovedi însă riscată şi costisitoare. De asemenea
speculaţiile pot apărea între Euro şi monedele europene din afara sistemului.
Mixul monetar - fiscal Speculaţiile asupra monedelor din afara UEM sunt posibile dacă
politica monetară şi fiscală vor fi greşit gestionate. Art. 109 din Tratat prevede posibilitatea ca
Euro să fie legat într-un sistem formal de tipul celui de la Bretton Woods, ceea ce va spori rolul
decizional al ECOFIN. Consiliul Ministerial, cu majoritate calificată, în baza unei recomandări
a Comisiei şi după consultarea BCE, poate formula orientări generale în legătură cu politica
valutară în relaţiile cu alte monede. În baza acestei clauze, ECOFIN poate acţiona printr-o
politică monetară contrară celei promovate de BCE, ceea ce ar duce firesc la speculaţii între
Euro şi alte monede. Tratatul prevedem, de asemenea, că nu se va aduce atingere politicii
monetare promovate de BCE, ceea ce creează o anumită ierarhie de natură juridic, politica
valutară secondând politica monetară şi de stabilitate a preţurilor.
Politica monetară strânsă, coroborată cu o politică fiscală expansionistă va duce inevitabil la o
supraevaluare a Euro, ceea ce va afecta competitivitatea Eurolandului, iar moneda unică se va
confrunta cu un grad mai ridicat de volatilitate. În aceste condiţii se impune respectarea
disciplinei financiare riguroase impuse de Pactul de Stabilitate.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
173
Politica valutară Debutul Euro pe piaţa internaţională trebuia să fie unul moderat,
necaracterizat de volatilitate ridicată. Din păcate evoluţia euro de până în prezent a fost marcată
de "prăbuşirea" monedei europene. O astfel de situaţie ar fi putut fi evitată sau cel puţin
cădeerea Euro ar fi putu fi controlată dacă ar fi fost rezolvate următoarele probleme:
evitarea mişcării dezordonate a ratei dobânzii şi asigurarea unei mai mari credibilităţi a
BCE;
elaborarea unei politici fiscale coerente şi armonizate prin consolidarea disciplinei
fiscale;
evitarea conflictului ECOFIN - BCE (a se vedea paragrafele anterioare) pentru
reducerea, pe cât posibil, a instabilităţii valutare. În acest sens, BCE a încercat, fără un
real succes, interpretarea prevederilor Tratatului (art. 109).
Politica valutară va continua, dacă se menţin actualele reglementări, să fie un subiect
controversat şi va fi cu atât mai important să se evite eventualele conflicte dintre guvernele din
UEM şi BCE şi supralicitarea importanţei unei evoluţii perfecte, conform "programului" a
monedei unice pe pieţele internaţionale.
Agregatele monetare Stabilitatea preţurilor, dezideratul principal al UEM nu este posibil
în absenţa unei stabilităţi reale a monedei unice europene. Un aspect important în această
ecuaţie îl reprezintă gradul de lichiditate al activelor financiare europene. Un punct de plecare îl
poate constitui agregatul monetar care permite reflectarea evoluţiei sistemului financiar şi al
economiei în ansamblul său. Sistemul monetar Euro propune trei agregate monetare. Pentru
agregatul monetar M1 şi agregatul monetar M2, relevanţa pentru gradul de lichiditate este
restrâns, în timp ce agregatul monetar M3oferă o imagine relativ fidelă a gradului de lichiditate
şi are un rol semnificativ în elaborarea politicii monetare. În realizarea atribuţiilor care îi revin
pe linia coordonării sistemului financiar şi al pieţei unice, BCE utilizează mai multe canale
monetare. În acest context:
agregatele monetare, prin intermediul ratei de creştere a ratei dobânzii, oferă informaţii
despre evoluţia preţurilor pe termen mediu şi lung:
sunt sensibile la disfuncţionalităţile şi distorsiunilor pieţei pe termen scurt induse de
impozitele indirecte, preţurile bunurilor de consum etc.;
agregatele monetare reprezintă pentru Euroland un punct de sprijin pentru impactul
relaţional dintre bani, preţuri, rata dobânzii şi economia reală.
Într-un sistem de tipul UEM, băncile centrale îşi creează o anumită poziţie de monopol, fiind
creatoare de lichidităţi. Dublul rol al bazei monetare, de decontare şi de plată, determină, ca
urmare a aplicării ratelor dobânzii pe termen scurt, o volatilitate crescută a acestui instrument
de analiză monetară. Agregatul monetar M3 în accepţiune Euro ia în calcul banii în circulaţie şi
pasivele instituţiilor monetar financiare (respectiv ale băncile centrale ale statelor membre,
instituţii de credit rezidente şi instituţii depozitare rezidente de tipul money market funds
specializate în acordarea se credite şi investiţii în active).
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
174
Tabel 2. Schema balanţei consolidate a sectorului instituţiilor financiar monetare din zona
euro
Active Pasive
Împrumuturi Moneda în circulaţie
Titluri financiare altele decât acţiuni Depozite ale administraţiei centrale
Acţiuni şi alte drepturi financiare Depozite ale altor administraţii sau alţi
rezidenţi din zona euro
Active externe Acţiuni ale money market funds şi hârtii de
valoare pe piaţa monetară
Active fixe Titluri financiare de datorie
Alte active Capital şi rezerve
Pasive externe
Alte pasive
O analiză a lichidităţii prin agregatul monetar M3 în zona euro justificabilă deoarece acesta
întruneşte caracteristicile unui indicator de bază în anticiparea preţurilor pe piaţă; principala
limită rezidă în gradul redus de control ce se poate exercita asupra sa pe termen scurt, dat fiind
faptul că o mare parte a componentelor sale sunt remunerate la o rată a dobânzii apropiată de
rata pieţei pe termen scurt.
Pentru o bună definire şi armonizare a componentelor agregatelor monetare din zona euro se
impune armonizarea simultană a următoarelor trei elemente: sfera emisiunii monetare, sfera
deţinătorilor de monedă, sfera diferitelor categorii de pasive ale instituţiilor monetar financiare.
Armonizarea sectorului emisiunii monetare constă în aducerea la acelaşi numitor a acelor
entităţi care emit pasive cu grad ridicat de lichiditate către instituţiile non finaciar-monetare din
zona euro, excluzând din analiză guvernele centrale. Sectorul deţinătorilor de monedă cuprinde
toţi rezidenţii nefinanciar-bancari din zona euro, exceptând guvernele centrale, pasivele
guvernamentale cu caracter monetar nu sunt incluse la acest sector, ci într-un capitol diferit al
agregatelor monetare. Cea de-a treia armonizare vizează diversele categorii de pasive ale
instituţiilor monetar financiare a fost deja realizată de Institutul Monetar European şi BCE în
cooperare cu băncile centrale ale UE.
Pornind de la diferite consideraţii conceptuale, în sistemul european au fost definite trei
agregate monetare: M1, M2, M3 (tabel 3).
Tabelul 3. Definirea agregatelor monetare în zona euro
Pasive M1 M2 M3
Monedă în circulaţie **** **** ****
Depozite overnight **** **** ****
Depozite cu scadenţă convenită de până la
doi ani
**** ****
Depozite de răscumpărare convenită de
până la trei luni
**** ****
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
175
Acorduri de răscumpărare ****
Acţiuni ale fondurilor de pe piaţa monetară ****
Titluri de datorie de până la doi ani ****
Sistemul de plăţi şi decontări TARGET Tot în vederea asigurării stabilităţii în cadrul
UEM a fost adoptat standardul Lamfalussy16
privind prevenirea riscului de neefectuare a
plăţilor. În acest sens se făcea simţită necesitatea interconectării sistemelor naţionale de plăţi
din zona euro, precum şi implementarea sistemului RTSG (Real Time Gross Settlement).
Dintre propunerile avansate TARGET (Trans-European Real Time Gross Settlement Express
Transfer System). TARGET a fost agreat pentru caracterul său irevocabil, celeritate şi
accesibilitate. TARGET presupune interconectarea RTSG şi are la bază tehnologia Swift.
Tranzacţiile realizate sunt:
operaţiunile de piaţă monetară dintre BCE şi băncile centrale ale statelor membre;
decontările financiare dintre băncile comerciale;
decontările operaţiunilor privind plăţi de valori ridicate ale clienţilor băncilor
comerciale.
Accesul se face diferenţiat în funcţie de participarea la UEM. Pentru băncile din Euroland,
efectuarea de plăţi prin TARGET este facultativă, existând însă obligaţia unei plăţi efectuate
prin sistemul TARGET. Pentru băncile din afara zonei euro, de utilizează sistemul "remote
access" plăţile şi decontările efectuându-se indirect prin intermediul unei bănci participante la
TARGET. Sistemul TARGET are câteva limite dintre care menţionăm: costisitor, capacitate
limitată de a efectua tranzacţii de dimensiuni mari. Pentru prevenirea căderilor sistemului
informatic şi pentru facilitarea redistribuirii lichidităţilor la sfârşitul fiecărei zilei, BCE a
implementat un nou sistem informatic Extended Service Window.
5.6. Euro un succes sau un proiect eşuat ?
Se poate spune că ideea creării unei uniuni monetare europene are la bază două motivaţii
principale:
motivaţie pragmatică, legată de asigurarea cadrului necesar pentru funcţionarea în
condiţii optime a pieţei unice interne, perfect armonizate, înlesnindu-se astfel libera
circulaţie a capitalurilor şi armonizarea pieţelor şi sistemelor financiare;
determinare teoretică care are ca pivot conceptul de monetar care mizează pe rolul
mobilităţii complete a factorilor de producţie ca element de bază în absorbirea efectelor
negative ale şocurilor asimetrice.
16 Alexadre Lamfalussy fost preşedinte al Institutului Monetar European.
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
176
De la lansarea sa, în 1999, nu putem vorbi de o funcţionare coerentă sau satisfăcătoare a uniunii
monetare europene. Avantajele oferite de moneda unică sunt "umbrite" de o serie de
dezavantaje.
Pledoarie pentru Euro Dintre avantajele oferite de introducerea monedei unice europene
putem menţiona:
inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii, orientarea
acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse ale deficitului
bugetar;
eliminarea ineficienţei politicilor monetare naţionale necoordonate;
expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi de finanţare mai
mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat, stabilitatea monedei unice fiind de
natură să atragă o serie de fluxuri investiţionale semnificative;
reducerea costurilor de tranzacţie;
Limite ale Euro Dintre limitele monedei unice putem aminti:
costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile ridicate ale implementării la
toate nivelele ale sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacţiile în Euro
şi să realizeze automat conversia monedelor naţionale europene în Euro;
centralizarea puterii - Euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, a
diferitelor prerogative la nivel comunitar, ceea ce conduce la alterarea suveranităţii
naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici.
Impactul asupra balanţei de plăţi - dificultăţi de finanţare a deficitelor în condiţiile
impuse de Pactul de Stabilitate şi criteriile de convergenţă.
Reprezentarea SEBC la FMI - conform statutului FMI; calitatea de membru al fondului
revine statelor naţionale, astfel încât, autoritatea monetară comunitară nu este
reprezentată, nu are abilităţi decizionale la reuniunile FMI, beneficiind de statutul de
observator;
Voinţa politică exacerbată care a însoţit procesul de creare a uniunii monetare, ignorând
de multe ori realităţile economice; o astfel de situaţie, în condiţiile unei recesiuni
economice serioase poate avea repercusiuni serioase asupra viitorului UEM;
Absenţa unor organisme de control în materie de politică monetară şi fiscală. Relevantă
în acest sens este absenţa unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor
membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o şi mai mare diminuare a
suveranităţii naţionale;
Percepţia Germaniei referitor la UEM - ai cărei cetăţeni sunt nemulţumiţi că, la acest
moment, DM este principala monedă care susţine Euro şi se tem de faptul că au
renunţat la o monedă puternică şi stabilă, DM, în favoarea unei monede unice care până
la acest moment nu s-a dovedit credibilă; altfel spus au renunţat la o monedă puternică
pentru una slabă;
E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E
177
Ameninţarea deflaţionistă. Respectarea planului BCE şi al Comisiei de realizare, în
spaţiul euro, a unei inflaţii reduce, s-ar putea produce, dacă acest proces este "scăpat"
de sub control, un şoc deflaţionist puternic cu efecte negative resimţite deplin de piaţa
mucii;
Doi conducători ai politicii monetare: ECOFIN şi BCE. Cele două organisme
partajează responsabilităţile politicii monetare: ECOFIN are responsabilităţi pe linia
politicii valutare, iar BCE pe linia politicii monetare propriu-zise, această partajare a
responsabilităţilor putând genera însă conflicte, deloc benefice, între cele două
organisme.
Lipsa de coerenţă şi de instrumente a UEM de a face faţă unor situaţii de criză.
Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul modalităţile de gestionare, în
cadrul UEM, al unor situaţii de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În
cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru
care, de asemenea, nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri.
Avantaje sau dezavantaje ? Există şi o serie de efecte induse de introducerea Euro care
au un caracter dual. Printre acestea se numără:
Reducerea costurilor de tranzacţie pentru agenţii şi clienţii de pe piaţa valutară -
dispariţia ratelor de schimb între monedele europene participate la UEM contribuie la
reducerea costurilor de tranzacţionare pe piaţa valutară prin suprimarea comisioanelor
de schimb valutar. Aceste câştiguri ale clienţilor pieţei valutare se traduc însă prin
pierderi pentru bănci. Pentru acestea din urmă, late pierderi pot surveni ca urmare a s
simplificării managementului activelor bancare;
Partajarea pieţei în sectorul bancare wholesale - UEM se va constitui ca o reală bază
pentru valorificarea oportunităţilor în cadrul serviciilor bancare corporatiste
("wholesale"). Piaţa de capital se va caracteriza printr-un grad ridicat de lichiditate,
stimulând pieţele obligatare locale (municipale) şi piaţa activelor negociabile,
cooperarea transfrotalieră inter şi intra sectorială şi generând o serie de valuri de fuziuni
şi achiziţii transfrontaliere. Cu toate acestea, UEM ar putea alimenta un comportament
de tip monopolist în sectorul serviciilor bancare corporatiste, marile bănci atrăgând
afacerile celor de dimensiuni mai mici ca rezultat al valorificării avantajelor de scară, a
informaţiilor şi a poziţiei pe piaţă.
Percepţia populaţiei - cetăţenii europeni din zona euro vor avea de câştigat de pe urma
suprimării schimbului valutar, pe linia creşterii comparabilităţii preţurilor etc. Totodată,
însă, populaţia are şi motive de îngrijorarea referitoare la evoluţia şi efectele monedei
unice. Un sondaj al Băncii Nationale del Lavoro indică un grad ridicat de îngrijorare al
cetăţenilor din diferite ţări UE referitor la Euro. Astfel în Danemarca cetăţenii sunt
îngrijoraţi de perspectiva pierderii identităţii naţionale ca urmare a introducerii Euro,
cei din Spania de creşterea şomajului şi inflaţiei, cei din Italia de incapacitatea
economiei de a face faţă cerinţelor unei monede unice etc. Printre alte motive de
îngrijorare se numără: temerea că unii dintre participanţi vor fi nevoiţi să suporte
costurile eşecului altora, creşterea imigraţiei etc.