UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CATEDRA ŞTIINŢE POLITICE

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 32 (043.3)

ŢUGUI EDUARD

UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL RECONFIGURĂRII

SISTEMULUI POLITIC INTERNAŢIONAL

SPECIALITATEA 23.00.01 – TEORIA, METODOLOGIA ŞI ISTORIA POLITOLOGIEI; INSTITUŢII ŞI PROCESE POLITICE

Teză de doctor în ştiinţe politice

Conducător ştiinţific: SANDU Ion dr. în ştiinţe istrorice, profesor universitar Autor:

CHIŞINĂU, 2011

2  

© Ţugui Eduard, 2011

3  

CUPRINS: ADNOTĂRI 4 LISTA ABREVIERILOR 7 INTRODUCERE 8 1. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI TRANSFORMAREA SISTEMULUI POLITIC

INTERNAŢIONAL: ANALIZA PUBLICAŢIILOR ŞTIINŢIFICE 17 1.1.Concluzii la capitolul 1 31

2. SISTEMUL POLITIC INTERNAŢIONAL: ABORDARE TEORETICO-METODOLOGICĂ 33 2.1.Dimensiunile ontologică şi epistemologică ale sistemului politic internaţional 33 2.2.Structura, funcţionarea şi transformarea sistemului politic internaţional 46 2.3.Concluzii la capitolul 2 60

3. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ACCEPŢIUNEA TEORIILOR SISTEMULUI POLITIC INTERNAŢIONAL 64 3.1.Geneza şi evoluţia sistemului eurocentric: de la universalitate la balanţa de putere 64 3.2.Atenuarea anarhiei şi instituţionalizarea construcţiei politice europene 80 3.3.Concluzii la capitolul 3 94

4. INTERACŢIUNEA UNIUNII EUROPENE CU SISTEMUL POLITIC INTERNAŢIONAL 96 4.1.Repercusiunile unificării politice europene asupra metamorfozării arhitecturii politice internaţionale 96 4.2.Ponderea Uniunii Europene în periferia mondială şi reaşezarea centrului sistemului politic internaţional 121 4.3.Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană: o interacţiune asimetrică într-un sistem internaţional dinamic 142 4.4. Concluzii la capitolul 4 165

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI 168 BIBLIOGRAFIE 173 ANEXE 192

Anexa 1. Arhitectura instituţională a Uniunii Europene. 192 Anexa 2. Instituţiile PESC/PESA (până la Tratatul de la Lisabona). 193 Anexa 3. Reprezentanţii Speciali şi Misiunile Uniunii Europene. 194 Anexa 4. Produsul intern brut global (conform ratei de schimb). 195 Anexa 5. Investiţiile străine directe globale. 196 Anexa 6. Produsul intern brut/pe locuitor. 197 Anexa 7. Asistenţa Uniunii Europene pentru Republica Moldova,1991-2006. 198 Anexa 8. Volumul şi clasificarea indicativă a asistenţei UE pentru Republica Moldova, 2007-2010. 199 Anexa 9. Alocarea financiară/priorităţi în cadrul Programului Operaţional Comun România – Ucraina – Moldova 2007-2013. 200 Anexa 10. Alocarea financiară/priorităţi în cadrul Programului Operaţional Comun de Cooperare în bazinul Mării Negre 2007-2013. 201

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII 202 CV AL AUTORULUI 203

4  

ADNOTARE

la teza de doctor în ştiinţe politice Uniunea Europeană în contextul reconfigurării sistemului politic internaţional, autor Eduard Ţugui.

Specialitatea 23.00.01 – Teoria, metodologia şi istoria politologiei; instituţii şi procese

politice. Chişinău, 2011. Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii şi recomandări, bibliografia din 400 numiri, 165 pagini de text de bază, 10 anexe. Rezultatele tezei de doctorat au fost expuse în 8 articole publicate în culegeri şi reviste de specialitate din Republica Moldova. Volumul total al publicaţiilor la tema dată este de circa 3,5 coli de autor.

Domeniul de studiu şi obiectivele tezei. Lucrarea de faţă constituie o cercetare ştiinţifică a locului şi rolului Uniunii Europene într-o lume în profundă schimbare, precum şi raportarea Republicii Moldova la metamorfozările (geo)politice continentale şi globale contemporane.

Scopul investigaţiei este analiza teoretică a ponderii UE în actualul sistem politic internaţional marcat de o reaşezare (geo)politică la scară planetară. Reieşind din dezideratul teoretic al scopului investigaţiei, ne propunem realizarea următoarelor obiective: conceptualizarea termenului de sistem politic internaţional prin dimensiunile ontologică şi epistemologică a acestuia; descrierea genezei, evoluţiei şi a proceselor sistemului politic internaţional; elucidarea construcţiei politice europene precum şi a mecanismelor de funcţionare a Uniunii Europene prin prisma teoriilor sistemice; reliefarea particularităţilor metamorfozării sistemului politic internaţional contemporan în contextul unificării politice europene; evidenţierea ponderii Uniunii Europene în periferia mondială, prin competiţia cu alţi protagonişti ai scenei internaţionale; analiza raporturilor dintre UE şi Republica Moldova, precum şi argumentarea teoretică a beneficiilor consolidării acestor relaţii.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Noutatea ştiinţifică a studiului derivă din încercarea de a face o sinteză a două categorii complexe, sistemul politic internaţional şi Uniunea Europeană, elucidând geneza şi evoluţia celor două categorii, inclusiv interacţiunea actuală a acestora, prin prisma abstracţiilor teoretice sistemice, precum şi formularea unor enunţuri teoretice referitoare la eurointegrarea Republicii Moldova.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Cercetarea reprezintă o resuscitare şi, totodată, o regândire a teoriei sistemice, care să coexiste cu abordările empirice şi carteziene. Sfera şi diversitatea acestor împrumuturi teoretice şi metodologice nu ne permit deocamdată să numim rezultatul o teorie, însă ceea ce rezultă este un important cadru teoretic în care să poată fi construită o metateorie sistemică.

Rezultatele cercetării pot fi utilizate de către factorii de decizie din Republica Moldova, în special de către funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, pentru a construi un dialog mai eficient cu Uniunea Europeană în contextul unei arhitecturi politice internaţionale în profundă schimbare. De asemenea, rezultatele lucrării sunt utilizate de către cadrele didactice ca suport teoretic a cursurilor universitare: „Istoria şi teoria sistemelor internaţionale”, „Globalistica”, „Geopolitică” etc.

Cuvinte-cheie: Uniunea Europeană, integrare europeană, instituţii şi politici europene, Uniune Economică şi Monetară, teorii sistemice, sistem politic internaţional, centrul sistemului politic internaţional, periferia mondială, instituţii internaţionale, transformarea sistemului politic internaţional.

5  

АННОТАЦИЯ

к докторской диссертации на соискание ученой степени доктора политических наук Европейский Союз в контексте трансформации международной политической

системы, автор Едуард Цугуй. Специальность 23.00.01 – Теория, методология и история политологии;

политические институты и процессы. Кишинев, 2011. Структура работы: введение, 4 раздела, выводы и рекомендации, библиография из 400 источников, 165 страниц основного текста, 10 приложений. Результаты диссертации были изложены в 8 научных статьях, опубликованные в научных журналах в Молдове. Общий объем публикаций по теме, более чем 3,5 печатных листа.

Область исследований и задачи работы. Данная работа исследовает место и роль Европейского Союза в меняющемся мире, как и местоположение Республики Молдова в контексте континентальных и глобальных (гео)политических трансформаций.

Целью исследования является теоретический анализ влияния Европейского Союза на трансформацию современной международной политической системы. Исходя из этой теоретической цели были поставлены следующие задачи: концептуализация международной политической системы путём выявления онтологии и эпистемологии данного понятия; описание генезиса, эволюции и процессов международной политической системы; разъяснение европейского политического обьединения и механизмов функционирования Европейского Союза при помощи системных теорий; подчеркивание особенностей трансформации современной международной политической системы в контексте европейского политического обьединения; выявление соревнования Европейского Союза с другими центрами силы за влияние в мировую периферию; анализ взаимоотношений Европейского Союза с Республикой Молдова а также теоретическое обоснование взаимопользы консолидации этих отношений.

Научная новизна и оригинальность. Научная новизна исследования исходит из синтеза двух сложных обьектов – международная политическая система и Европейский Союз, выявив генезис и эволюцию этих обьектов, включая их современное взаимодействие, посредством системных теорий, а также формулирование предложений по евроинтеграции Республики Молдова.

Теоретическое и прикладное значение работы. Исследование является попыткой реанимации и одновременно переосмысление системной теории, которая сосуществовала с эмпирическим и декартовским подходами. Области и разнообразие этих теоретических и методологических заимствований не позволяют пока назвать результат теорией, но то что вытекает это важная теоретическая основа на которой может быть построена метасистемная теория.

Результаты исследования могут быть использованы лицами определяющими политику в Молдове, особенно работниками Министерства Иностранных дел и Европейской Интеграции, для создания более эффективного диалога с Европейским Союзом в контексте глубоких изменений в международной политической архитектуре. Кроме того, результаты работы использованы преподавателями для предметов: „История и теория международных систем”, „ Глобалистика”, „ Геополитика” и т.д.

Ключевые слова: Европейский Союз, европейская интеграция, европейские институты и политики, Экономический и Валютный Союз, системные теории, международная политическая система, центр международной политической системы, мировая периферия, международные институты, трансформация международной политической системы.

6  

ANOTATION

to the thesis in political science European Union in the context of International Political System Reconfiguration, author Eduard Ţugui.

Specialty 23.00.01 – The theory, methodology and the history of political science,

institutions and political processes. Chisinau, 2011. Thesis structure: introduction, four chapters, conclusions and recommendations, bibliography from 400 titles, 165 pages of basic text, 10 annexes. The results of thesis have been exposed in 8 articles published in scientific works of Republic of Moldova. Total volume of publications is about 3 author papers.

Domain of study and objectives research. The thesis includes a scientific research of the place and role of the European Union in a world of deep change, and the Republic of Moldova reporting at (Geo) political continentals and global contemporary metamorphosis.

The purpose of research is the theoretical analysis of EU weighting in the current international political system marked by a (Geo) political resetting on planetary scale. In theory aims investigation, we consider achieving the following objectives: conceptualization of the term international political system from ontological and epistemological point of view; geneses description, development and international political system processes; elucidation European political construction and operating mechanisms of the European Union by judging systemic theories; emphasizing metamorphose peculiarity of political system in the context of contemporary international political unification of Europe; demonstration weighting of the European Union in world periphery, by competition with other protagonists of the international arena; analysis of relations between EU and Republic of Moldova, and theoretical argumentation of the benefits' resulting from these relations.

Scientific novelty and originality. Scientific innovation of the research derives from an attempt to make a synthesis of two complex categories: the international political system and the European Union, clearing up the genesis and the evolution of two categories, including the current interaction of these, through the prism of the systemic theoretical abstractions, and the formulation of some statements concerning the eurointegration of the Republic of Moldova.

Theoretical significance and applicative value of the research. The research represents resuscitation, and at the same time, a rethinking of the systemic theory, that coexists with empirical and Cartesian approaches. The sphere and the diversity of these theoretical and methodological loans do not allow us to call the result a theory, but what emerges is an important theoretical framework in which can be built a systemic metatheory.

Results of the research may be used by policy-makers in Republic of Moldova, in particular by officials from the Ministry of Foreign Affairs and European Integration, to build a more effective dialogue with the European Union in the context of international political architecture in deep change. Also, the results work are used by teachers that support the theory courses university: "History and theory of international systems”, “Globalistics”, “Geopolicy” etc.

Key-words: European Union, European integration, institutions and European policies, Economic and Monetary Union, systemic theories, international political system, the center of international political system, world periphery, international institutions, transformation of international political system.

7  

LISTA ABREVIERILOR

AUE – Actul Unic European

BCE – Banca Centrală Europeană

BEI – Banca Europeană de Investiţii

BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

BM – Banca Mondială

CE – Comunitatea Europeană (CE)

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom)

CEJ – Curtea Europeană de Justiţie

CTN – Corporaţii transnaţionale

Euro – denumirea monedei unice a Uniunii Economice şi Monetare

Eurocorps – forţele europene multilaterale, extinse în 1991 de la brigada franco-

germană

FC – Fondul de Coeziune

FEDR – Fondul European pentru Dezvoltarea Regională

FMI – Fondul Monetar Internaţional

FS – Fondul Social European

IED – Investiţii Externe Directe

IEVP – Instrumentul European de Vecinătate si Parteneriat

NATO – Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic

PE – Parlamentul European

PESA – Politica Europeană de Securitate şi Apărare

PESC – Politica Externă şi de Securitate Comună

PEV – Politica Europeană de Vecinătate

TACIS – Asistenţă Tehnică pentru ţările Comunităţii Statelor Independente

UE – Uniunea Europeană

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

SME – Sistemul Monetar European

UEM – Uniunea Economică şi Monetară

8  

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Trecerea hotarului de mileniu

consemnează faza diferită de evoluţie a civilizaţiei moderne. Pe fundalul descătuşării nelimitate a

cunoaşterii, tehnologiei şi comunicaţiilor, liberalizarea continuă a comerţului mondial însoţită de

liberalizarea fluxurilor internaţionale de capital (capital productiv şi capital financiar), sporesc

interdependenţa internaţională şi remodelează baza economică capitalistă. Transformările

profunde din economia mondială şi efectele sale conexe suscită transformări ale sistemului

politic internaţional, exprimate prin regândirea arhitecturii politico-instituţionale internaţionale,

precum şi printr-o reaşezare (geo)politică la scară planetară, în care Uniunea Europeană (UE)

este plenar antrenată. Suprastructura politică internaţională, dominată încă de Statele Unite ale

Americii, este ostatica unei competiţii tacite dintre marii protagonişti ai scenei internaţionale

pentru administrarea planetei în secolul XXI. Uniunea Europeană, care a reunit sub propriile

instituţii cea mai mare parte a statelor europene, este principala necunoscută a sistemului politic

internaţional contemporan (reprezentând un model inedit de organizare a relaţiilor interstatale),

iar acţiunile şi politicile comunitare reprezintă una dintre principalele variabile ale

metamorfozării acestuia.

Totodată, Uniunea Europeană nu este doar un emiţător de influenţă în sistemul

internaţional, dar este şi un receptor al proceselor acestuia, iar actuala criză economică globală,

cu mare impact asupra economiei europene, demonstrează elocvent acest lucru. Astfel,

interacţiunea Uniunii Europene cu sistemul politic internaţional suscită, în ambele cazuri,

(re)modelarea comportamentului acesteia pe scena internaţională şi, drept consecinţă,

(re)modelarea relaţiilor Uniunii cu restul lumii, inclusiv cu Republica Moldova.

Importanţa problemei cercetate rezidă din faptul că rezultatele acestor metamorfozări

globale nu vor presupune doar o reaşezare mecanică a structurii politice internaţionale, ci

conturarea premiselor dezvoltării civilizaţiei umane pentru următorul secol. Funcţie de numărul

şi organizarea internă a polilor din cadrul sistemului politic internaţional, se vor articula

principalele reguli şi instituţii internaţionale, care să reglementeze dezvoltarea economică

globală, realocarea valorilor, stabilitatea politică şi securitatea în diferite regiuni geografice.

Transformările pe care le-a cunoscut sistemul politic internaţional de-a lungul evoluţiei

sale au avut de fiecare dată repercusiuni asupra Republicii Moldova, iar dinamica, amploarea şi

condiţiile actualei reconfigurări a arhitecturii internaţionale, vor spori cu certitudine impactul.

Integritatea sporită a sistemului politic internaţional contemporan măreşte interdependenţa şi

sensibilitatea tuturor statelor lumii, iar Republica Moldova nu este o excepţie. Criza economică

9  

globală are repercusiuni evidente asupra economiei moldoveneşti şi impune guvernului bugete

austere, iar de reglementările financiare internaţionale în format G 7+1, G 20 sau G 27, depinde

în mare măsură revenirea pe o creştere economică durabilă a Republicii Moldova. Totodată,

schimbările politice structurale internaţionale, însoţite de competiţia (geo)politică în diferite

regiuni ale globului, instituirea şi reorganizarea unor instituţii sau platforme de negociere

internaţionale, precum şi resuscitarea unor dosare globale dificile ca cel nuclearo-strategic, au

impact definitoriu asupra Republicii Moldova.

Mai mult, vecinătatea imediată a Republicii Moldova de Uniunea Europeană şi, cu atât

mai mult, aspiraţiile noastre de aderare la această structură, leagă, acum şi pe viitor, evoluţia şi

viitorul statului nostru de evoluţia şi viitorul Uniunii Europene. Piaţa muncii europeană,

consumul de pe pieţele externe, producţia şi finanţele publice europene, sunt importante pentru

dezvoltarea statului moldovenesc în contextul în care negociem liberalizarea regimului de vize,

exportăm jumătate din ceea ce producem pe piaţa UE, aşteptăm capital şi tehnologie de la

companiile europene şi ne legăm speranţele unor investiţii structurale de instrumentele financiare

nerambursabile europene. Astfel, stabilitatea şi creşterea economică în Republica Moldova devin

dependente de modul cum îşi va gestiona Uniunea Europeană relansarea economică, într-un

context internaţional dinamic, precum şi de capacitatea acesteia de a genera stabilitate şi

prosperitate în regiunile proxime.

De asemenea, atitudinea Uniunii Europene faţă de Republica Moldova trebuie privită

într-un context mai larg, al comportamentului acesteia într-o lume în profundă schimbare. Sunt

importante procesele politice şi economice interne, dar la fel de importante sunt politicile şi

proiectele Uniunii Europene în diferite arealuri geopolitice şi, respectiv, modificarea acestora

funcţie de metamorfozările structurii politice internaţionale. Documentele pe care le-am semnat

şi pe care le negociem cu UE, asistenţa financiară de care am beneficiat şi implicarea UE în

soluţionarea diferendului transnistrean, derivă din angajamentele acesteia faţă de proximitatea

geopolitică, nu din programele guvernului moldovenesc, deşi realizate în comun cu acesta.

Pentru a anticipa în continuare deschiderea Uniunii faţă de Republica Moldova este imperativă

cercetarea interacţiunii UE cu întreg sistemul politic internaţional şi, respectiv, interacţiunea

acesteia cu regiunea Parteneriatul Estic, unde concurează cu Rusia şi SUA, parteneriat în care

statul moldovenesc a fost deocamdată inclus.

Prin urmare, cele expuse mai sus confirmă actualitatea acestui demers ştiinţific şi suscită,

de rând cu elaborarea şi implementarea unor politici publice adecvate, o amplă dezbatere

teoretică în mediul academic autohton pe marginea proceselor cu care a debutat noul mileniu. Nu

mai trăim într-o lume autarhică, iar interdependenţa crescută a civilizaţiei umane face ca de

10  

multe ori procesele politicii mondiale şi/sau politicile Uniunii Europene să aibă repercusiunile

cele mai directe asupra evoluţiei statului moldovenesc. Departe de a acoperi totalitatea

proceselor care marchează arhitectura politică internaţională, Uniunea Europeană sau statul

moldovenesc, lucrarea este o încercare de a acoperi teoretic un subiect încă insuficient cercetat în

Republica Moldova.

Scopul şi obiectivele tezei. Obiectul investigaţiei este Uniunea Europeană, iar subiectul

(problema) acestui demers teoretic este identificarea locului şi rolului UE în sistemul politic

internaţional marcat de o profundă transformare. Ipoteza fundamentală a studiului este că

sistemul politic internaţional contemporan cunoaşte o transformare structurală (a polarităţii), iar

unificarea potenţialului european sub sigla Uniunii Europene reprezintă una dintre principalele

variabile ale acestei metamorfozări sistemice. Prin urmare, scopul investigaţiei este analiza

teoretică a ponderii UE în actualul sistem politic internaţional marcat de o reaşezare (geo)politică

la scară planetară. Reieşind din dezideratul teoretic al scopului investigaţiei, ne propunem

realizarea următoarelor obiective:

- conceptualizarea termenului de sistem politic internaţional prin dimensiunile ontologică

şi epistemologică a acestuia;

- descrierea genezei, evoluţiei şi a proceselor sistemului politic internaţional;

- elucidarea construcţiei politice europene precum şi a mecanismelor de funcţionare a

Uniunii Europene prin prisma teoriilor sistemice;

- reliefarea particularităţilor metamorfozării sistemului politic internaţional contemporan

în contextul unificării politice europene;

- evidenţierea ponderii Uniunii Europene în periferia mondială, prin competiţia cu alţi

mari protagonişti ai scenei internaţionale;

- analiza raporturilor dintre UE şi Republica Moldova, precum şi argumentarea teoretică a

beneficiilor consolidării acestor relaţii.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Noutatea ştiinţifică a studiului derivă din

încercarea de a face o sinteză a două categorii complexe, sistemul politic internaţional şi Uniunea

Europeană, elucidând geneza şi evoluţia celor două categorii, inclusiv interacţiunea actuală a

acestora, prin prisma abstracţiilor teoretice sistemice. Materializat în spaţiu acest demers teoretic

scoate în evidenţă unele aspecte puţin cercetate ale problemei respective:

- s-au elucidat majoritatea abstracţiilor teoretice, care constituie baza teoretico-

metodologică a sistemului politic internaţional. Conceptualizarea sistemului politic internaţional

şi a proceselor acestuia din perspectiva paradigmelor (neo)realistă, (neo)marxistă, economiei

11  

politice internaţionale şi a teoriilor sistemice (post) sovietice, reprezintă un exerciţiu teoretic

inedit şi asigură premisele unui dialog teoretico-metodologic între diferitele paradigme existente;

- s-au formulat enunţurile proprii privind geneza şi evoluţia sistemului politic

internaţional, propunând o formulă teoretică în care s-ar regăsi toate paradigmele menţionate;

- s-a elucidat geneza şi evoluţia Uniunii Europene prin prisma teoriilor sistemice sau mai

exact prin prisma aceleiaşi formule de compromis. Este un demers teoretic inedit deoarece

construcţia politică europeană este mai mult descrisă doar prin prisma unor scheme economice,

juridice sau teoriilor integraţioniste;

- s-a propus o abordare proprie, interdisciplinară, a transformărilor din cadrul sistemului

politic internaţional, precum şi impactul unificării potenţialului politico-economic european, într-

o formulă supranaţională a Uniunii Europene, asupra structurii politice internaţionale;

- este un prim studiu în ştiinţa politică care analizează ponderea Uniunii Europene în

periferia mondială. Dacă cercetările existente sunt focalizate pe raporturile dintre UE şi diferite

zone geografice, atunci acest demers teoretic descrie penetraţia influenţei europene în toate

regiunile globului, proiectate funcţie de dinamica orizontală a relaţiilor internaţionale;

- s-a evaluat statutul Republicii Moldova în cadrul sistemului politic internaţional

contemporan şi s-a argumentat necesitatea consolidării relaţiilor acesteia cu Uniunea Europeană.

De asemenea, s-au formulat o serie de proiecte a căror realizare ar accelera eurointegrarea

Republicii Moldova.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării derivă din rezultatele şi

concluziile obţinute pe parcursul cercetării problemei locului şi rolului Uniunii Europene în

cadrul sistemului politic internaţional contemporan. Cercetarea reprezintă o resuscitare şi,

totodată, o regândire a teoriei sistemice, care să coexiste cu abordările empirice şi carteziene.

Sfera şi diversitatea acestor împrumuturi teoretice şi metodologice nu ne permit deocamdată să

numim rezultatul o teorie, însă ceea ce rezultă este un important cadru teoretic în care să poată fi

construită o metateorie sistemică. De asemenea, lucrarea reprezintă un suport teoretic şi

factologic de bază pentru formularea unor cursuri în relaţiile internaţionale.

Rezultatele cercetării pot fi utilizate de către factorii de decizie din Republica Moldova,

în special de către funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, pentru a

construi un dialog mai eficient cu Uniunea Europeană în contextul unei arhitecturi politice

internaţionale în profundă schimbare. De asemenea, rezultatele lucrării pot fi utilizate de către

cadrele didactice ca suport teoretic a cursurilor universitare: „Istoria şi teoria sistemelor

internaţionale”, „Globalistica”, „Geopolitică” etc.

12  

Aprobarea rezultatelor. Rezultatele studiului, concluziile şi recomandările efectuate pe

parcursul cercetării, au fost implementate în cadrul activităţii ştiinţifico-didactice în calitate de

lector universitar la Catedra Relaţii Internaţionale a Universităţii de Studii Politice şi Economice

Europene, inclusiv în elaborarea programelor analitice la cursurile „Istoria şi teoria sistemelor

internaţionale” şi „Uniunea Europeană în sistemul relaţiilor internaţionale”. Totodată, rezultatele

investigaţiei au fost expuse în 8 articole ştiinţifice publicate în periodica de specialitate:

Moldoscopie (Probleme de analiză politică), Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din

Moldova, Revista de Filosofie şi Drept a Academiei de Ştiinţe din Moldova. Materiale ale

cercetării au fost discutate în cadrul a cinci conferinţe internaţionale: Conferinţa Internaţională:

„Unificarea Europeană: unitate prin diversitate” (Chişinău, ISPRI, 7-9 mai, 2004); Conferinţa

Internaţională: „Integrarea Europeană: filosofie, politică, cultură” (Chişinău, USM, 18-21

noiembrie, 2004); Conferinţa Internaţională: „ Unificarea Europeană: filosofia viitorului”

(Chişinău, ISPRI, 7-9 mai, 2005); Conferinţa Ştiinţifică Internaţională: „Sistemul politic din

Republica Moldova şi puterea de stat: evoluţie şi perspective” (Chişinău, AŞM, 8 octombrie

2009); Conferinţa Ştiinţifică Internaţională: „Securitatea naţională a Republicii Moldova în

context geopolitic european” (Chişinău, AŞM, 8 octombrie 2010).

Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei este determinată de scopul şi

obiectivele cercetării şi este alcătuită din introducere, patru capitole, sinteza rezultatelor obţinute,

concluzii şi recomandări, bibliografia, anexe, rezumate, lista cuvintelor-cheie şi lista abrevierilor.

Introducerea reprezintă fundamentarea şi justificarea temei alese pentru cercetare şi,

respectiv, cuprinde următoarele compartimente: actualitatea şi importanţa problemei abordate,

scopul şi obiectivele tezei, noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute, importanţa teoretică şi

valoarea aplicativă a lucrării, aprobarea rezultatelor.

Primul capitol – Uniunea Europeană şi transformarea sistemului politic internaţional:

analiza publicaţiilor ştiinţifice – este focalizat pe analiza materialelor ştiinţifice la tema tezei.

Această analiză a publicaţiilor ştiinţifice ne permite să evidenţiem existenţa unui cadru

epistemologic solid al sistemului politic internaţional şi, respectiv, al transformării acestuia,

reprezentat îndeosebi de către teoriile sistemice articulate în cadrul paradigmelor relaţiilor

internaţionale. De asemenea, construcţia europeană a suscitat dezvoltarea unui cadru teoretic

care încearcă să acopere un proces continental inedit, reprezentat de către teoriile integraţioniste.

Totuşi, transformarea sistemului politic internaţional contemporan, a devenit mai curând

o preocupare a unor studii particulare şi nu neapărat sistemice, serios marcate de descătuşarea

cunoaşterii şi tehnologiei şi, de multe ori, apocaliptice. Dezbaterile mai largi asupra globalizării

au penetrat şi teoriile sistemice, în special neomarxismul şi economia politică internaţională, iar

13  

mulţi autori prevăd schimbări profunde din cadrul arhitecturii politico-economice globale, adică

o erodare a sistemului westfalic. Totodată, studiile orientate spre descrierea unor schimbări

structurale a arhitecturii politice internaţionale, fie nu respectă neapărat rigorile unei abordări

sistemice, fie nu se înţeleg în privinţa polarităţii, adică în privinţa numărului centrelor de putere a

noii structuri politice internaţionale. De cealaltă parte, teoriile integraţioniste nu au reuşit să

cuprindă construcţia europeană în totalitatea ei şi, ce ne interesează cel mai mult în studiul dat, s-

au dovedit incapabile să asigure reperele teoretice pentru cercetările de mai târziu a rolului

Uniunii Europene ca întreg în sistemul politic internaţional.

Astfel, cercetările existente au lăsat, de cele mai multe ori, pe dinafara preocupărilor

ştiinţifice o serie de probleme şi variabile indispensabile unui studiu complex al locului Uniunii

Europene într-un sistem internaţional în profundă schimbare. După analiza publicaţiilor

ştiinţifice, în cadrul capitolului este formulată problema supusă cercetării – identificarea locului

şi rolului UE în sistemul politic internaţional marcat de o profundă transformare, într-o abordare

complexă, sistemică – şi principalele direcţii de soluţionare/cercetare.

În capitolul al doilea – Sistemul politic internaţional: abordare teoretico-metodologică –

este realizată o sinteză a dimensiunilor ontologică şi epistemologică ale sistemului politic

internaţional, în măsura în care acestea s-au articulat în cadrul teoriei politice şi paradigmelor relaţiilor

internaţionale. Prima secţiune, „Dimensiunile ontologică şi epistemologică ale sistemului politic

internaţional”, reliefează rădăcinile conceptuale ale sistemului politic internaţional, precum şi

abstracţiile teoretice orientate spre conceptualizarea acestuia. Sunt elucidate cele patru paradigme

(neo)realismul, (neo)marxismul, economia politică internaţională şi şcoala (post)sovietică de

relaţii internaţionale, în interiorul cărora s-au articulat aceste abstracţii teoretice – teorii sistemice –

care constituie cadrul teoretico-metodologic al sistemului politic internaţional. Divizarea inter- şi intra-

paradigmatică a acestor teorii nu au permis existenţa unei definiţii unanim acceptate a sistemului politic

internaţional, iar de multe ori aceste conceptualizări sunt de-a dreptul contradictorii.

Posibilitatea de a cerceta în continuare sistemul politic internaţional şi subsistemul

european (Uniunea Europeană) a impus un „dialog virtual” al teoriilor sistemice, realizat de

autor printr-o redefinire a acestuia şi a elementelor derivate lui. Astfel, am înţeles, în acest

studiu, prin sistem politic interna�ional totalitatea de elemente (unităţi) care interacţionează

reciproc şi a căror interacţiune aflată în continuă dinamică, reglează viaţa politică internaţională.

Interacţiunea îi asigură sistemului integritatea ceea ce îl face să fie mai mult decât o totalitate de

elemente, este un întreg organic care funcţionează şi se transformă după propriile sale legităţi.

În cel de-a doua secţiune, întitulată „Structura, funcţionarea şi transformarea sistemului

politic internaţional”, este cercetată structura şi procesele sistemului politic internaţional, prin

14  

prisma teoriilor sistemice. Indiferent de paradigma în care s-au dezvoltat, teoriile sistemice au

încercat să propună un model distinct al structurii sistemului politic internaţional, de la care şi-au

pornit modelarea de abstracţii teoretice care să descrie procesele din cadrul celuia din urmă.

Astfel, realiştii, pornind de la o structură internaţională anarhică (structura profundă), descriu

transformarea sistemului politic internaţional în spiritul unui materialism al puterii, care este

mijlocită de războaiele dintre marile puteri. Neomarxiştii descriu o structură internaţională

ierarhică, iar transformarea sistemului internaţional în termenii unui materialism economic,

legată de mişcările internaţionale de capital. Economia politică internaţională şi teoriile sistemice

sovietice sunt tentate să reunească ambele perspective, fie prin descrierea unei interacţiuni pe

verticală benefice pentru toate elementele sistemului internaţional (ca în cazul primei), fie

îmbinând legităţile de funcţionare realiste cu legităţile de transformare mai curând marxiste, ca

în cazul celeia din urmă.

În capitolul al treilea – Uniunea Europeană în accepţiunea teoriilor sistemului politic

internaţional – este testată empiric maturitatea acestor teorii, gradul de falsificabilitate, abordând

evoluţia sistemului internaţional eurocentric şi a Uniunii Europene prin prisma acestor abstracţii

teoretice. În cadrul sec�iunii „Geneza şi evoluţia sistemului eurocentric: de la universalitate la

balanţa de putere”, sunt descrise articularea şi evoluţia istorică a sistemului politic eurocentric.

Studiul porneşte de la cercetarea factorilor care au dus la erodarea organizării socio-politice

feudale din Europa şi, respectiv, la apariţia unei organizări capitaliste a societăţii, cu o formulă

politică a statelor suverane. Este analizată evoluţia şi transformările din cadrul sistemului politic

internaţional, care şi-a sporit complexitatea şi s-a extins treptat în toate regiunile lumii, din

perspectiva teoriilor sistemice. Deducem, în rezultatului studiului, că multe dintre enunţurile

unor teorii sistemice diferite, se regăsesc în evoluţia sistemului politic internaţional westfalic, iar

funcţionarea şi transformarea sistemului politic internaţional permit un dialog teoretic pentru

modelarea unei teorii mult mai complexe.

Secţiunea a doua: „Atenuarea anarhiei şi instituţionalizarea construcţiei politice

europene”, reprezintă o investigaţie a edificării Uniunii Europene cu ajutorul aceloraşi formule

teoretice. Sunt analizate condiţiile istorice şi factorii care au contribuit la instituţionalizarea

comunităţilor europene, precum şi evoluţia construcţiei europene într-un sistem politic

internaţional dominat de puteri extra-europene. Uniunea Europeană este, totodată, tratată drept

un sistem complex, subsistem al sistemului politic internaţional, care diferă de cel din urmă atât

în privinţa genezei şi extinderii, cât şi în privinţa funcţionării. Europa, prin urmare, a creat două

modele diferite de organizare a relaţiilor politice internaţionale, unul internaţionalist (caracterizat

de lupta permanentă pentru putere şi dominaţia regiunilor periferice) şi altul pentru „uz intern”,

15  

în care anarhia este mult atenuată, iar periferia beneficiază de un tratament care îi permit o

valorificare optimă a factorilor de producţie şi, respectiv, reducerea decalajelor de dezvoltare faţă

de regiunile centrale.

Capitolul al patrulea – Interacţiunea Uniunii Europene cu sistemul politic internaţional

– reprezintă o încercare de a suprapune unificarea politică europeană la transformarea sistemului

politic internaţional contemporan. Astfel, capitolul cercetează dinamica sistemului politic

internaţional contemporan şi repercusiunile acesteia asupra Uniunii Europene, dar şi mai mult,

locul şi rolul Uniunii în actuala structură politică internaţională.

O primă secţiune, întitulată „Repercusiunile unificării politice europene asupra

metamorfozării arhitecturii politice internaţionale”, este orientată spre studiul parametrilor

actualei structuri politice internaţionale în transformare şi a Uniunii Europene raportată la

această structură. Cercetarea porneşte de la ipoteza că sistemul politic internaţional contemporan

cunoaşte o transformare sistemică/structurală şi nu una a sistemului în ansamblu, transformare

stimulată în mare măsură de reaşezările bazei economice capitaliste şi a sistemului financiar

internaţional, precum şi de către unificarea potenţialului economic şi politic european sub sigla

comună a Uniunii Europene, care remodelează treptat o structură politică internaţională spre una

multipolară. În acest context, este analizată capacitatea economico-financiară, ştiinţifico-

tehnologică şi politico-militară a Uniunii Europene în raport cu alţi potenţiali poli sistemici care

se prefigurează la începutul secolului XXI.

A doua secţiune, întitulată „Ponderea Uniunii Europene în periferia mondială şi

reaşezarea centrului sistemului politic internaţional”, oferă o „inspecţie geopolitică” a periferiei

mondiale, de rând cu cercetarea măsurii în care Uniunea Europeană penetrează statele şi

regiunile periferice. O serie de mecanisme politico-militare, economico-sociale şi instituţionale,

reprezintă modalităţi ale Uniunii Europene de a fi mai prezentă în diferite regiuni ale globului.

Sunt analizate relaţiile Uniunii Europene cu proximitatea geopolitică a acesteia (un areal care se

întinde din Mediterana şi nordul Africii, până în Sud-estul Europei şi în Caucaz), cu Asia

Centrală şi Orientul Mijlociu, Asia de Est, Africa şi America Latină. Prezenţa în creştere a

Uniunii Europene în periferia mondială îi asigură acesteia o parte din resursele necesare

remodelării centrului sistemului politic internaţional şi, respectiv, fundamentul pentru restabilirea

relaţiilor cu ceilalţi mari protagonişti ai scenei internaţionale – Statele Unite ale Americii, Rusia,

China şi Japonia – în contextul noilor realităţi din politica mondială.

În secţiunea „Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană: o interacţiune

asimetrică într-un sistem internaţional dinamic” este continuată descrierea ponderii Uniunii

Europene în periferia mondială, prin analiza prezenţei acesteia în Republica Moldova. După un

16  

interes reţinut faţă de Republica Moldova, manifestat de către Uniunea Europeană pe parcursul

anilor 90 ai secolului trecut, interesul acesteia faţă de statul moldovenesc este în creştere, mai

ales după ce graniţele Uniunii au ajuns pe Prut. Este descrisă logica interesului UE pentru statul

nostru, prin relaţiile economico-financiare, implicarea tot mai mare în soluţionarea conflictului

transnistrean (inclusiv prin misiunea EUBAM de la frontiera moldo-ucraineană şi a formatului

de negocieri „5+2”) şi a raportului politico-juridic. Totodată, sunt analizate repercusiunile

metamorfozării sistemului politic internaţional, inclusiv din perspectivă istorică, asupra

Republicii Moldova şi vulnerabilităţile politico-economice şi sociale pe care le are acest stat

periferic într-o lume în plină schimbare. În contextul în care Republica Moldova este din nou

pusă în faţa unei dileme, Est - Vest, sunt aduse argumentele de ordin politic, economic şi social,

în favoarea consolidării relaţiilor cu Uniunea Europeană.

17  

1. UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI TRANSFORMAREA SISTEMULUI POLITIC

INTERNAŢIONAL: ANALIZA PUBLICAŢIILOR ŞTIINŢIFICE

Complexitatea problemei investigate, care are la bază sinteza între Uniunea Europeană şi

sistemul politic internaţional, este însoţită de existenţa a numeroase publicaţii ştiinţifice şi

izvoare teoretice care au abordat segmente diferite ale cercetării, iar o clasificare a acestora ne

orientează spre două dimensiuni convenţionale: dimensiunea orizontală, funcţie de şcoala

teoretică/paradigma sau repartiţia geografică a unui segment/categorie de cercetare; dimensiunea

verticală, funcţie de segmentele de cercetare, indispensabile unui demers teoretic complex.

Studiul sistemului politic internaţional şi, respectiv, asumpţiile teoretice privind

transformarea acestuia capătă o rigoare academică în perioada postbelică şi se instituţionalizează

ca disciplină relativ autonomă în cadrul ştiinţei politice. Patru sunt paradigmele în interiorul

cărora se dezvoltă o serie de teorii sistemice, care formează cadrul epistemologic al sistemului

politic internaţional şi al proceselor conexe, şi anume: (neo)realismul, (neo)marxismul, economia

politică internaţională şi şcoala sistemică sovietică. Totuşi, teoriile sistemice, de rând cu întreaga

disciplină a relaţiilor internaţionale, au fost dominate de către paradigma realistă a relaţiilor

internaţionale, după o primă mare dezbatere teoretică în care realismul reuşea să se impună în

faţa idealismului politic.

Teoriile sistemice realiste, forjate pe „harta realistă” elaborată de către H. Morgenthau,

descriu sistemul politic internaţional şi procesele din interiorul acestuia în termenii luptei

permanente pentru putere dintre statele/elementele sistemului, într-un mediu anarhic. Departe de

a fi omogene, aceste teorii, elaborate de nume sonore în literatura de specialitate ca M. Kaplan şi

S. Hoffmann [88], K. Waltz [192; 193] şi B. Buzan [26], sunt în special preocupate de polaritatea

sistemului politic internaţional, iar funcţionarea şi transformările acestuia le descriu sub forma

unui materialism al puterii.

Contribuţia teoretică majoră a teoriilor neomarxiste este de a cerceta baza economică

capitalistă a sistemului politic internaţional şi dezvoltarea/subdezvoltarea economică, neglijate

practic de teoriile realiste. Testamentul teoretic lăsat de opera lui K. Marx a permis autorilor

neomarxişti ca I. Wallerstein [190; 215; 216], S. Amin [201] şi D. Harvey [80], să surprindă ceea

ce ultimul numeşte „procese „moleculare” de acumulare de capital” şi dinamica capitalismului în

general, într-un mediu ierarhic. Sunt teorii concentrate pe dimensiunea verticală a sistemului

politic internaţional (centru – periferie), iar procesele globale sunt descrise în termenii unui

materialism economic.

18  

Inspirându-se din cele două paradigme, teoriile sistemice articulate în cadrul economiei

politice internaţionale şi a şcolii sovietice de relaţii internaţionale au încercat, sub forme diferite,

să găsească un teren de cercetare de compromis între (neo)realism şi (neo)marxism. Legând

bogăţia şi puterea în construcţiile teoretice, economia politică internaţională, prin reprezentanţii

săi de bază ca R. Gilpin [69] şi S. Strange [161;162], integrează preocuparea realistă pentru

putere şi securitate şi preocuparea marxistă pentru producţie într-o analiză mai cuprinzătoare a

sistemului politic internaţional bazată pe un concept de putere structurală.

Teoriile sistemice sovietice şi-au legat cumva demersurile de dinamica capitalului şi au

păstrat actorul-clasă ca factor determinant în evoluţia sistemului politic internaţional, dar n-au

ezitat, totu�i, să pună în evidenţă, când a fost necesar, unele mecanisme machiavelice/realiste în

funcţionarea acestuia. Autori ca A. Bogaturov, F. Burlaţkii şi mai ales E. Pozdneacov [264; 265]

au dezvoltat teorii sistemice deloc neglijabile într-o abordare sistemică a politicii mondiale.

Totuşi, discipolii teoreticienilor sovietici din literatura de specialitate rusească contemporană ca

V. Lapkin şi I. Pantin [248] şi C. Voronov [218], nu au continuat construcţia unei paradigme

autonome şi s-au orientat mai mult spre realizările teoretice occidentale, dezvoltând teorii mai

degrabă realiste a sistemului politic internaţional.

Dominate câteva decenii de realism, aceste teorii, articulate în era postbelică bipolară, s-

au expus unor serioase reconsiderări după implozia Uniunii Sovietice, când însăşi abordarea

sistemică este contestată de către un pozitivism venit dinspre diferite ştiinţe sau abordări

particulare. Astfel, apariţia unei structuri internaţionale unipolare a avut o mare rezonanţă în

studiile academice de specialitate, care au abundat în titluri şi pronosticări ale proceselor globale,

dar şi mai mult asupra celor care vor veni, însă, totodată, au derutat şi au redus din forţa

epistemologică a teoriilor sistemice. Sociologi, antropologi, economişti şi politologi, ca să nu

amintim aici despre tot mai penetranta tendinţă futurologică, s-au grăbit să ne aducă lumină în

privinţa unei lumi care fascinează şi înspăimântă, în acelaşi timp, cetăţenii de pe toate

continentele. Aproape de fiecare dată, conceptul de la care pornesc asumpţiile teoretice este cel

de globalizare. Fără o definiţie exactă, globalizarea se impune treptat ca clişeul timpurilor

noastre “… ideea grandioasă care cuprinde absolut totul, de la pieţele financiare la Internet, dar

care nu oferă o perspectivă substanţială asupra condiţiei umane contemporane” [81, p.25].

A luat naştere o dezbatere aprinsă asupra conceptualizării, dinamicilor cauzale şi

consecinţelor structurale ale globalizării, dezbatere în care au fost încadrate şi cercetările privind

transformarea sistemului politic internaţional. O serie de studii reprezentate de cele mai multe ori

de teoreticieni neoliberali susţin că globalizarea defineşte o nouă epocă a istoriei umane, în care

„tradiţionalele state-naţiuni au devenit unităţi de afaceri nenaturale, chiar imposibile într-o

19  

economie globală” [81, p.27]. Această perspectivă teoretică celebrează apariţia unei pieţe globale

unice însoţită de „denaţionalizarea” economiilor prin instituirea unor reţele transnaţionale de

producţie, comerţ şi finanţe, precum şi de denaţionalizarea structurii politice internaţionale.

Anume acesta şi constituie subiectul de cercetare a lucrării lui T. Friedman, unul dintre

apologeţii globalizării, „Pământul este plat” [62].

Dezbaterile mai largi asupra globalizării au penetrat şi teoriile sistemice, în special

neomarxismul şi economia politică internaţională, iar mulţi autori au îmbrăţişat tezele

hiperglobalistă sau transformativistă, principalele susţinătoare ale acestor schimbări profunde din

cadrul arhitecturii politico-economice globale. Astfel, au luat fiinţă unele teorii apocaliptice

privind transformarea sistemului politic internaţional, teorii care au mărginit treptat pe altele şi

mai apocaliptice (şi mai puţin sistemice) ca “ciocnirea civilizaţiilor”, prin care S. Huntington

descrie o lume a confruntărilor dintre civilizaţiile lumii contemporane şi “sfârşitul istoriei”, ca

consecinţă a descătuşării ideologiei liberale, a lui F. Fukuyama [65].

I. Wallerstein, continuând tradiţia marxistă clasică, ne asigură în lucrările sale mai târzii

ca După liberalism şi Sfârşitul lumii cunoscute că transformările profunde globale sunt

consecinţa crizei bazei economice capitaliste care şi-a epuizat viabilitatea şi dispare ca model de

organizare socio-economică, deşi amână dispariţia acesteia pentru cca jumătate de secol. I.

Wallerstein evidenţiază trei tendinţe de bază care duc lent dar sigur spre dispariţia capitalismului

şi anume: urbanizarea (reducerea populaţiei rurale), democratizarea şi criza ecologică. Dacă timp

de secole capitalul a luptat cu scumpirea forţei de muncă absorbind în continuu noua forţă de

muncă din mediul rural/agricultură, atunci această posibilitate se reduce dramatic odată cu

reducerea populaţiei din mediul rural. Pe de altă parte, continuă autorul, problemele ecologice

necesită astăzi cheltuieli suplimentare pe care le resimte capitalul. Democratizarea, care

presupune mari cheltuieli sociale (asigurări sociale pentru copii şi bătrâni, educaţie, sănătate

etc.), prin sistemul de impozitare, lovesc capitalul. Toate acestea duc la scăderea fără precedent a

profitului şi la descurajarea/imposibilitatea iniţiativelor capitaliste, iar statul, neavând acumulări

la buget din această cauză, nu poate proteja capitalul [215, p.43-46].

S. Strange, de cealaltă parte, în lucrarea Retragerea statului. Difuziunea puterii în

economia mondială, “culpabilizează” statul-naţiune de transformarea sistemului politic

internaţional, pentru că graniţele teritoriale ale statelor, susţine aceasta, nu mai coincid cu

extinderea sau limitele autorităţii publice exercitate asupra economiei şi societăţii [161, p.7].

Pentru S. Strange, ca şi pentru alţi hiperglobalişti, globalizarea defineşte o nouă epocă a istoriei

umane în care puterea trece de la state la pieţe şi corporaţii transnaţionale (CTN). “Acolo unde

statele erau cândva stăpâne ale pieţelor, acum pieţele sunt cele care, în multe probleme esenţiale,

20  

sunt stăpâne ale guvernelor statelor. Iar declinul autorităţii statelor este reflectat de o crescândă

difuziune a autorităţii spre alte instituţii şi asociaţii, spre organisme regionale, ca şi de o

asimetrie crescândă între statele mari, cu putere structurală, şi statele mai slabe, fără o asemenea

putere” [161, p.20]. Tehnologia, susţine în continuare S. Strange, “a subminat unul din motivele

primare ale existenţei statului – capacitatea lui de a respinge atacurile din partea altora”. De rând

cu pierderea controlului asupra securităţii militare, statele au pierdut controlul asupra finanţelor,

cunoaşterii şi producţiei.

J. Rosenau merge şi mai departe în a sa Turbulenţă în Politica Mondială. O teorie a

schimbării şi continuităţii, contestând viabilitatea suprastructurii politice internaţionale care are

statul ca element central. El consideră că cei trei parametri ai politicii mondiale (parametrul de

competenţă, parametrul structural şi cel raţional) trec astăzi prin transformări profunde, de natură

să declanşeze cea dintâi turbulenţă în politica mondială de la “schimbările de aceeaşi anvergură

ce au culminat cu încheierea Tratatului de la Westfalia din 1648.” În cazul parametrului

structural, transformarea este marcată de o bifurcare majoră, în sensul că sistemul ce are statul în

centrul său, coexistă acum cu un sistem cu centre multiple de decizie, la fel de puternic, dar mai

descentralizat. Mai mult, J. Rosenau propune chiar o “evadare conceptuală” pentru că noţiunea

de “relaţii internaţionale” pare demodată în prezenţa unei tendinţe evidente ca tot mai multe

dintre interacţiunile care constituie politica mondială să se desfăşoare fără implicarea directă a

naţiunilor sau a statelor. Este nevoie de un termen nou, unul care să indice prezenţa unor noi

structuri şi procese care, în acelaşi timp să ia în considerare şi posibilitatea altor evoluţii

structurale [144, p.5]. Termenul potrivit, susţine autorul, ar fi politica postinternaţională. Prin

urmare, ambele aceste perspective presupun o transformare fundamentală a sistemului politic

internaţional, transformare care vine de la subminarea statului-naţiune adică a suprastructurii

politice – a sistemului westfalic.

Resuscitarea realismului devenea tot mai dificilă într-o lume aparent necunoscută care

anula tradiţia, iar atenuarea ofensivei „post-moderniste” a fost de cele mai multe ori preocuparea

unor studii particulare, dar care descriu procesele sistemului politic internaţional contemporan

într-o formulă mai curând realistă a acestuia. Autori ca P. Calvocoressi, H. Kissinger [99], A.

Straus, A. Battler sau Z. Brzezinski, deşi nu fac abstracţie de componentele inedite ale

civilizaţiei contemporane, ne orientează spre o lume tradiţională a statelor-naţiuni, dominată de

polaritate. Recunoaşterea unor parametri tradiţionali ai arhitecturii mondiale, nu a însemnat, însă,

dezvoltarea unor construcţii teoretice omogene, iar polaritatea înseşi intră în agenda dezbaterilor

teoretice. Astfel, în timp ce un grup de intelectuali americani neo-conservatori creionau ceea ce

avea să devină Project for the New American Century (Proiectul pentru un nou secol american),

21  

Z. Brzezinski în celebra Marea tablă de şah sau Marea dilemă: a domina sau a conduce

prefigurează, în spiritul geopoliticii clasice, o lume unipolară dominată categoric de Statele Unite

ale Americii şi caută mecanisme instituţionale şi (geo)politice pentru menţinerea acestei realităţi.

De cealaltă parte, A. Battler, apropiat mai curând de economia politică internaţională, în

studiul Contururile lumii în prima jumătate a sec. XXI, argumentează, cu ajutorul unui model

teoretic ciclic, articularea unei structuri internaţionale multipolare, care, conform propriei teorii,

este o transformare obligatorie a celei unipolare. De altfel, şi Z. Brzezinski într-o lucrare mai

târzie, Triada Geostrategică. Convie�uirea cu China, Europa, Rusia, recunoaşte tacit încă trei

centre de putere (deşi le priveşte de la înălţimea hiper-puterii americane), sugerând o atitudine

mai precaută a Statelor Unite în raport cu China, Europa şi Rusia [19]. F. Zakaria, în lucrarea

Lumea Postamericană (2010), recunoaşte de asemenea o slăbire a poziţiilor SUA în lume, pe

fonul „ascensiunii restului” [196]. Totodată, perspectiva realistă multipolară asupra sistemului

politic internaţional cunoaşte o dezvoltare în studiile din spaţiul post-sovietic, inclusiv în

Republica Moldova, adică într-un mediu academic, unde realismul era asimilat în paralel cu

cunoaşterea lumii contemporane. Astfel, autori ca V. Inozemţev [234; 235], E. Kuzneţova şi M.

Nosov [260; 261; 262], V. Voronov [218], S. Nazaria [257; 258] ş.a., nefiind neapărat

identificaţi cu vreuna din paradigmele tradiţionale, contribuie la resuscitarea realismului şi

argumentează existenţa unei arhitecturi internaţionale dominată de mai multe centre de putere.

Dacă articularea unui sistem politic internaţional la scară planetară a grăbit apariţia

disciplinei relaţiilor internaţionale şi elaborarea cadrului teoretic sistemic, era firesc din

perspectiva unei discipline în devenire să acopere epistemologic şi procesele integraţioniste care

marcau continentul european (adică centrul tradiţional al sistemului internaţional) în perioada

imediat postbelică. Astfel, instituţionalizarea construcţiei politice europene a fost însoţită de

apariţia studiilor referitoare la proiectul integraţionist european şi a fost responsabilă de

articularea treptată a teoriilor integraţioniste în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale, teorii

care, având o traiectorie oarecum autonomă în cadrul disciplinei, au concurat în tentativele de

descriere a proceselor integraţioniste globale şi, în mod evident, au transformat Uniunea

Europeană în principalul obiect de cercetare.

În timp ce realismul era dominant în cadrul teoriilor sistemice, idealismul, mărginit într-o

lume bipolară nucleară destul de tensionată, s-a regăsit în abunden�ă în teoriile integraţioniste.

Mare parte a cadrelor teoretice legate de unificarea politică europeană, care au dominat

publicaţiile ştiinţifice din domeniu, se înscriu în paradigma idealistă a relaţiilor internaţionale, au

taxat cu vehemenţă practicile real-politicului şi, convinşi că relaţiile internaţionale nu sunt a

priori un teren al confruntării, au încercat să propună modele de organizare politică

22  

internaţională conduşi de spiritul kantian al păcii eterne, iar Europa a constituit continentul de

referinţă pentru aceste demersuri intelectuale.

Federalismul, căruia îi premerg o serie de proiecte (con)federaliste lansate în epoci

diferite de evoluţie a relaţiilor politice europene şi care au vizat o unificare politică a

continentului european, este prima teorie integraţionistă care în perioada interbelică devine

apanajul unei elite epistemice internaţionale care lansează ideea unei „federaţii europene”.

Potrivit unui federalist clasic, K. Wheare, principiul federalismului este un principiu juridic,

conform căruia suveranitatea este divizată legal între două nivele de administrare [396, p.1].

Astfel, „integrarea, conform federalismului, necesită crearea a două niveluri de guvernare –

separate, dar care lucrează coordonat – guvernul care stă deasupra întregului (nivelul federal) şi

guvernul care reglează părţile (nivelul statal)” [385, p.90].

Disensiunile teoretice specifice federalismului şi, respectiv, imposibilitatea de a crea o

mare federaţie europeană au facilitat articularea şi dezvoltarea teoriei funcţionaliste, care pleacă

de la premisa că soluţionarea problemelor contemporane nu poate fi asigurată în cadrul unor

entităţi politice limitate teritorial cum sunt statele. Funcţionalismul, care devine o teorie centrală

în studiul integrării internaţionale, este legat de numele lui D. Mitrany şi de lucrarea acestuia Un

sistem de pace viabil. Funcţionalismul lui D. Mitrany oferă o largă viziune tehnocratică a

guvernării [377, p.33], în care punctul de plecare într-o cooperare internaţională nu trebuie să fie

problema despre forma acestei cooperări, dar problemele funcţionale care pot deveni punctul

central al unei cooperări tehnice – de unde şi numele de funcţionalism. Teoria funcţionalistă îşi

articulează enunţurile pornind de la critica adusă statului şi de la premisa că nevoile specifice

individului sau bunăstarea publică trebuie să fie prioritare în raport cu „sacralitatea” statului sau

cu dominarea oricărei ideologii. Statul, conform teoriei, este o formă iraţională de organizare a

vieţii sociale şi nu poate asigura eficient nevoile umane. De aceea această structură politică

„perimată” ar trebui înlocuită cu instituţii transnaţionale, a căror constituire nu doar va asigura

eficient nevoile umane, dar şi va reduce posibilitatea declanşării conflictelor internaţionale [377,

p.33].

În timp ce teoriile federalistă şi funcţionalistă sunt orientate spre căutarea unor structuri

politice federative sau non-statale, teoria tranzacţionalistă (numită şi teoria comunicării sau

teoria pluralistă) propune modalităţi de coexistenţă paşnică şi stabilă între entităţile naţionale

existente. Tranzacţionalismul este legat de numele lui K. Deutsch, care, alături de alţi autori,

publică lucrarea Comunitatea politică şi spaţiul Atlanticului de Nord: Organizaţia Internaţională

în lumina experienţei istorice, lucrare de referinţă a teoriei tranzacţionaliste. Obiectul de

cercetare al proiectului ştiinţific respectiv îl constituie comunităţile de securitate – comunităţi

23  

politice în care posibilitatea de a folosi forţa militară pentru soluţionarea litigiilor internaţionale a

fost redusă la minim. Crearea unor asemenea comunităţi a fost legată de noţiunea de integrare.

Asumpţia de bază a teoriei tranzacţioniste este că sentimentul comunităţii/convergenţei între

state este mai puternic acolo unde există un sistem activ de comunicaţii, astfel cu cât există mai

multe tranzacţii (materiale, culturale, politice) şi înţelegere reciprocă, cu atât mai mare este

nivelul de integrare care poate fi atins [377, p.43-45].

Dacă aceste prime teorii vizau în general posibilităţile de a schimba logica politicii

internaţionale, teoretizarea efectivă a procesului de integrare europeană începe, totuşi, cu

demararea propriu-zisă a construcţiei europene, prin apariţia în 1951 a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la 1957 a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a

Euroatom-ului. În contextul în care primul deceniu de construcţie europeană a coincis cu o

creştere economică susţinută în statele membre, integrarea, deşi avea realizări doar la nivelul

Uniunii Vamale, era privită cu mult entuziasm, inclusiv în rândurile comunităţii academice.

Anume în această perioadă se conturează teoria neo-funcţionalistă, cea mai influentă teorie

integraţionistă care a fost relaţionată cu ideile de integrare ale arhitecţilor fondatori ai

comunităţilor europene şi care a dominat dezbaterea academică privind integrarea europeană.

Neofuncţionalismul îşi articulează principiile începând cu lucrarea lui E. Haas Unitatea

Europei (1958) şi continuă cu lucrările aceluiaşi şi ale lui L. Lindberg. Pornind de la modelul

funcţionalist de organizare a vieţii internaţionale, neofuncţionaliştii au atras atenţia asupra

importanţei factorului politic în procesul de integrare, factor ignorat practic în funcţionalism. În

opinia acestora, problemele tehnice nu pot fi separate de cele politice. În consecinţă, integrarea

se efectuează nu doar prin inevitabilitatea funcţională, dar progresul său depinde în mare măsură

de rezultatul activităţii unor actori specifici/raţionali care urmăresc interese concrete. Analizând

cauzele care fac ca statele să renunţe benevol la unele din prerogativele sale, dobândind totodată

noi mecanisme de soluţionare a conflictelor între ele, E. Haas ajunge la concluzia că nu sunt

suficiente doar interesele economice, deoarece acestea nu au „rădăcini profunde ideologice sau

filosofice” [315, p.440]. Astfel, aspectul economic al integrării este important doar pentru

atingerea unui scop mai mare – integrarea politică, iar ideea în jurul căreia s-a construit

neofuncţionalismul a fost că o societate internaţională de state poate dobândi caracteristicile

procedurale ale unui sistem politic intern.

Contribuţia cea mai importantă a neofuncţionaliştilor privind integrarea a fost

introducerea conceptului de „efect de antrenare” (spillover). E. Haas argumentează că efectul de

antrenare se referă la „modul în care crearea şi adâncirea integrării într-un anumit sector

economic suscită presiuni pentru continuarea integrării economice în cadrul altui sector şi chiar

24  

mai departe, creând o mai mare capacitate autoritară la nivel european”. Reieşind din

funcţionarea efectului de antrenare, teoria neofuncţionalistă are elaborate o serie de recomandări

practice care să susţină o integrare regională şi care au la bază următoarele principii: integrarea

ar trebui să înceapă treptat de la importante sectoare economice şi să nu abordeze sfere din

politica „înaltă”; este necesar de a crea o structură administrativă supranaţională, care să fie la

maxim independentă faţă de guvernele naţionale şi care să poată deveni un participant activ în

procesul ulterior de integrare; integrarea cu succes în anumite sectoare economice creează

presiune funcţională pe sectoarele conexe, ceea ce duce la activarea şi accentuarea integrării;

aprofundarea şi extinderea sectorială a integrării duce la dezvoltarea unor instituţii comune,

astfel, integrarea politică devine o consecinţă inevitabilă a integrării economice [377, p.52].

Teoria neofuncţionalistă a fost de necontestat în primii ani ai construcţiei europene,

perioadă care era o expresie sintetică a neofuncţionalismului, însă din a doua jumătate a anilor

1960 aceasta îşi pierde din atractivitate. Din această perioadă integrarea europeană se desprinde

mult de principiile neofuncţionaliste, ca urmare a „crizei scaunului gol” şi al compromisului de

la Luxemburg, iar relaţiile dintre statele membre ale Comunităţilor europene şi noul echilibru

instituţional, se înscriu mai curând în logica tradiţională de evoluţie a relaţiilor continentale.

Această evoluţie nu mai putea fi descrisă prin prisma conceptelor neofuncţionaliste şi, în

consecinţă, se desprinde din realism teoria interguvernamentalistă. Realismul susţine că statele

naţiune sunt actorii principali pe scena internaţională, iar dezvoltarea de relaţii politice dintre

state se realizează prin intermediul guvernelor naţionale. Astfel, realiştii nu acordă o importanţă

prea mare actorilor netradiţionali, inclusiv supranaţionali, care există, conform paradigmei, doar

pentru a ajuta statele să-şi atingă interesele.

S. Hoffmann preia argumentele realiste şi le racordează la construcţia europeană, care

încetineşte odată cu revenirea la sentimentele naţionaliste din anii 1960 şi cu criza economică din

anii 1970, în Soarta statului-naţiune şi cazul Europei de Vest. Astfel, autorul critică principiul

neofuncţionalist al antrenării succesive de la economie la politică şi face distincţia dintre „low

politics” (politica joasă) şi „high politics” (politica înaltă) pentru a putea explica de ce în anumite

domenii a fost posibilă integrarea, în timp ce în alte domenii, statele naţiune sunt reticente în a

transfera prerogative din suveranitatea naţională [377, p.79]. Prin urmare, domenii ca securitatea

şi politica externă rămân imune la influenţa tendinţelor integraţioniste şi

interguvernamentalismul apare ca o teorie alternativă şi rivală neofuncţionalismului, iar teoriile

integraţioniste intră din această perioadă într-o mare dezbatere dintre cele două şcoli de gândire.

Deşi acceptă că integrarea va continua, interguvernamentalismul susţine că statul naţiune

este mai mult ca oricând unitatea de bază a relaţiilor internaţionale, fără ca aceste enunţuri să se

25  

excludă reciproc. După cum preciza S. Hoffmann, statul naţiune rămâne principalul iniţiator,

supervizor şi adesea distrugător al entităţii create în afara graniţelor naţionale pentru că în arena

internaţională statul este încă cel mai mare posesor de putere. Deşi procesul politic din cadrul

Comunităţilor Europene este supranaţional, totuşi, este rezultatul negocierilor

interguvernamentale [364, p.17].

Actul Unic European, adoptat în 1986 şi revigorarea procesului de integrare europeană,

inclusiv prin rolul crescând al instituţiilor comunitare, au sporit interesul teoretic privind

construcţia europeană şi au lărgit agenda teoretică a integrării. De rând cu resuscitarea

neofuncţionalismului, apar şi se dezvoltă o serie de alte teorii care se focalizează pe o structură

integraţionistă europeană care îşi propune să dezvolte o piaţă comună şi include expres în

legislaţia primară europeană aspecte ale cooperării din cadrul „politicii înalte”.

Interguvernamentalismul liberal, dezvoltat de către A. Moravscik şi completat de către autori ca

A. Milward şi W. Wessels, devine teoria de referinţă din această perioadă.

Spre deosebire de teoria interguvernamentală, interguvernamentalismul liberal dezvoltat

de către A. Moravscik acordă un rol important instituţiilor în calitatea lor de facilitatori de

negocieri pozitive, care acţionează „deasupra” statului naţiune [368, p.43]. Statul beneficiază şi

utilizează mediul instituţional al Uniunii Europene pentru scopuri de legitimitate internă şi

pentru realizarea preferinţelor. Acest lucru este caracteristic instituţiilor comunitare

supranaţionale cum ar fi Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de

Justiţie, precum şi forumurilor interguvernamentale cum ar fi Consiliul de Miniştri. Astfel,

interguvernamentalismul liberal porneşte de la ipoteza că guvernele naţionale caută integrarea ca

o modalitate de rezolvare a problemelor pe care le au în comun. Aceste probleme apar atât din

nevoile cetăţenilor în cadrul politicii interne, cât şi din imperativele determinate de

interdependenţele economice globale [373, p.4-14].

A. Moravscik se apropie, în acest context, de o relaţie eastoniană de funcţionare a

sistemului politic impout → outpout, când dezvoltă teoria cererii şi a ofertei în procesul de

integrare europeană. Conform teoriei acestuia, integrarea europeană poate fi explicată printr-o

teorie liberală a formării preferinţelor naţionale (considerată drept partea de cerere) şi un sistem

interguvernamental de negociere strategică dintre state (considerat drept partea de ofertă). Partea

de cerere consideră preferinţele naţionale ca parte a politicii interne a statelor membre. O dată

formulate, interesele sunt apoi negociate într-un sistem interguvernamental, care reprezintă

partea de ofertă [395, p.46].

Construcţia europeană cunoaşte o nouă dinamică de la începutul anilor 1990, când odată

cu realizarea pieţei interne se semnează tratatul de la Maastricht (1992), document care

26  

redimensionează procesul de integrare europeană. De rând cu prevederile privind realizarea unei

Uniuni Economice şi Monetare, tratatul, care a fost de două ori completat până la sfârşitul

deceniului (prin Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa), lărgeşte competenţele instituţiilor

comunitare şi include în sfera de integrare politica externă şi de securitate, precum şi justiţia şi

afacerile interne. Doar opoziţia Marii Britanii în timpul negocierii tratatului a făcut ca termenul

„federal” să fie eliminat din preambulul acestuia. Aceste transformări din cadrul Uniunii

Europene şi-au găsit expresia şi în abordările teoretice privind integrarea europeană. Reapariţia

studiilor federaliste (care deliberează asupra modelului federativ potrivit Uniunii Europene) este

în această perioadă dublată şi de apariţia unor teorii statice, venite dinspre ştiinţele politice şi

care studiază natura Uniunii Europene sub forma unui sistem politic intern ca: instituţionalismul,

consociaţionalismul şi guvernanţa pe mai multe niveluri.

Trăsătura distinctivă a abordării instituţionaliste în studiul proceselor integraţioniste este

că aceasta pune un accent deosebit pe importanţa instituţiilor în interacţiunea statelor şi a altor

actori. K. Thelen şi S. Steinmo indică faptul că instituţiile care reglementează/organizează

activitatea politico-economică nu sunt doar un simplu instrument, dar creează şi

condiţiile/mediul în care participanţii găsesc mai uşor soluţii pozitive. Astfel, instituţiile

acţionează ca intermediari între preferinţele actorilor şi rezultatele politicii [390].

Instituţionalismul modern este o paradigmă ştiinţifică destul de complexă (există trei direcţii ale

instituţionalismului: istoric, sociologic, raţional) şi, respectiv, însăşi categoria de instituţii este

definită diferit.

Astfel, instituţionalismul îşi propune să examineze o gamă largă de aspecte diferite ale

integrării: procedurile de luare a deciziilor, rezultatele durabile ale instituţionalizării,

particularităţile cooperării inter-statale la nivel formal şi informal. În consecinţă, contribuţia

instituţionalismului în studiul de integrare este de a defini “noi” aspecte şi probleme [374, p.317-

331]. Spre exemplu, T. Christiansen, analizând activitatea Comisiei Europene, a acordat o atenţie

deosebită interacţiunii mai multor fluxuri organizaţionale în cadrul aceleiaşi instituţii. Ca

rezultat, autorul a evidenţiat contradicţiile interne între tendinţele de politizare şi birocratizare, pe

de o parte, şi între diplomaţie şi democraţie, pe de altă parte [377, p.125].

Uniunea Europeană este abordată din perspectivă consociaţionalistă în opera lui P. Taylor

Consocionalismul şi federalismul ca abordări a integrării internaţionale (1994) [386]. P. Taylor

reia, în discuţia despre integrarea europeană, preocupările cercetătorilor privind problema

stabilităţii politice în societăţile profund divizate [385, p.176]. Decanul ştiinţific al

consociaţionalismului rămâne a fi, totuşi, A. Lijphart, care îşi formulează asumpţiile teoretice în

lucrarea Politica Acomodării şi pe care le dezvoltă ulterior într-o serie de lucrări celebre. Autorul

27  

încearcă să demonstreze că dezvoltarea de instituţii şi dezvoltarea unei culturi politice

consensuale în rândul elitelor poate fi o condiţie suficientă pentru succesul guvernării societăţilor

cu adânci diviziuni sub-culturale. În lucrarea Modele ale Democraţiei (1999), A. Lijphart include

şi Uniunea Europeană în modelul consociaţionalist, făcând referinţă la instituţiile comunitare

[106].

Guvernanţa pe mai multe niveluri (multi-level governance) apare la începutul anilor 1990

ca răspuns la abordările interguvernamentaliste şi este dezvoltată de autori ca G. Marks şi F.

Nielsen, care în lucrarea Guvernarea în Uniunea Europeană (1996), sintetizează principiile unui

atare model de guvernare. Reprezentanţii acestei teorii consideră că guvernele naţionale sunt

importante dar nu mai deţin aceeaşi putere de a domina şi controla procesul de adoptare a

deciziilor. Astfel, guvernanţa pe mai multe niveluri este descrisă de către ace�tia prin trei

parametri: competenţele decizionale sunt împărţite între actorii participanţi la diverse nivele;

procesul decizional colectiv al statelor membre UE implică o pierdere semnificativă de

suveranitate şi, în consecinţă, o pierdere a controlului asupra procesului decizional deţinut de

către liderii naţionali; nivelul naţional rămâne principalul loc de formare a preferinţelor

naţionale, totodată se formează o varietate de canale şi conexiuni între diversele nivele de

guvernare – supranaţional, naţional şi subnaţional [304, p.7-11]. Modelul de guvernanţă pe mai

multe niveluri este acceptat de către instituţiile comunitare şi apare în limbajul oficial al Uniunii

Europene. Astfel, în FOURTH REPORT on Economic and Social Cohesion (Al patrulea raport

privind Coeziunea Economică şi Socială) din mai 2007, prezentat de către Comisia Europeană

către Consiliu şi Parlamentul European, este menţionat că: “Sistemul de guvernanţă pe mai multe

niveluri, bazat pe o abordare strategică şi implicând Comunitatea, autorităţile naţionale,

regionale şi locale şi părţile interesate, garantează faptul că acţiunile sunt adaptate

circumstanţelor de la faţa locului şi că există o voinţă reală de a reuşi” [349, p.4]. Această

ofensivă teoretică “anti-statalistă” devine şi mai evidentă odată cu adoptarea Tratatului de la

Lisabona.

Aceste teorii au constituit principalul suport ştiinţific pentru majoritatea cercetărilor

orientate spre descrierea Uniunii Europene, iar asumpţiile teoretice de bază ale acestora s-au

articulat în jurul a două categorii – interguvernamentalism şi supranaţionalism. Fiecare dintre

aceste teorii îşi are propria contribuţie în abordarea Uniunii Europene, iar evoluţia construcţiei

europene în timp a făcut ca toate să se regăsească, în proporţii diferite, în explicarea acestui

proiect integraţionist, iar multe studii recente abordează sectorial integrarea utilizând

concomitent mai multe teorii [376; 379]. Categoria esenţială în toate teoriile integraţioniste şi

studiile referitoare la Uniunea Europeană este cea de integrare. Problema apare la definirea

28  

propriu-zisă a integrării, exprimată prin existenţa unei adevărate confuzii conceptuale [202; 290;

397; 377; 395]. Pe lângă aceste confuzii conceptuale, principala slăbiciune, în opinia noastră, a

tuturor teoriilor integraţioniste şi, respectiv, a definirii propriu-zise a integrării o constituie faptul

că acestea n-au fost aşezate în cadrul mai general al teoriilor sistemice, iar definiţiile integrării s-

au împotmolit, mai întâi de toate, în determinarea a ceea ce este integrarea – proces sau rezultat.

Mai mult, preocupate doar de abordarea unei cooperări interstatale europene fără

precedent în istoria relaţiilor internaţionale şi fiind de multe ori obligate să se „racordeze”

mecanic la evoluţia integrării europene, teoriile integraţioniste au constituit ulterior un cadru

teoretic solid pentru alte modele de integrare regională, ca de pildă cel nord-american, însă s-au

dovedit incapabile să asigure reperele teoretice pentru cercetările de mai târziu a locului Uniunii

Europene ca întreg în sistemul politic internaţional. Aceste cercetări, care devin tot mai

importante din deceniul al optulea al secolului trecut, s-au dovedit a fi destul de eterogene din

punct de vedere teoretic, lucru pe undeva firesc, dar, cel mai important, nu au putut beneficia

prea mult de studiile consacrate ale integrării europene.

Dat fiind faptul că construcţia europeană a fost înţeleasă în special în termenii unui pol

economic, mare parte a studiilor referitoare la ponderea Uniunii Europene într-o lume în

profundă schimbare vin dinspre economie şi abordează consecinţele pieţei unice şi a Uniunii

Economice şi Monetare europene asupra economiei mondiale. L. Tsoukalis în Ce fel de Europă?

[174], R. Gilpin în Economia mondială în secolul XXI [69], sau W. Molle în Economia integrării

europene [120], sunt câteva din lucrările care au secţiuni care tratează potenţialul economic

european în raport cu alte regiuni ale lumii, ponderea UE în comerţul mondial şi negocierile din

cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, precum şi relaţiile economice externe ale proiectului

integraţionist european.

Introducerea monedei comune europene – euro – a capacitat şi mai mult mediile

academice şi instituţiile europene, care încep să abordeze impactul acesteia asupra tranzacţiilor

financiare şi comerciale internaţionale unde intră într-o competiţie cu alte valute internaţionale,

în special cu dolarul american. Aceste abordări economice sectoriale sunt ulterior înglobate în

lucrarea Puterea fragmentată: Europa şi Economia globală (2007) coordonată de A. Sapir,

prima lucrare care abordează complex relaţiile economice externe ale Uniunii Europene:

comerţul, dezvoltarea, concurenţa internaţională, piaţa financiară internaţională, migraţia şi

politica internaţională de mediu etc. Constatând că Uniunea Europeană este cea mai mare

economie globală, cel mai mare exportator, o mare sursă de investiţii străine directe, de ajutor

umanitar şi o mare tentaţie pentru imigranţi, autorii studiului menţionează, totuşi, că Uniunea

29  

rămâne o putere fragmentată, iar lipsa unei reforme profunde în administrarea acesteia poate

duce la perpetuarea acestei situaţii [379].

Reaşezările geopolitice de pe continentul european după destrămarea lagărului socialist şi

consolidarea integrării europene, în special prin introducerea pilonului Politică Externă şi

Securitate în Tratatul de la Maastricht, au suscitat tot mai multe studii care încearcă să surprindă

locul şi rolul Uniunii Europene în arhitectura politică internaţională. Lucrări ca Europa. De la

Atlantic la Delta Dunării, semnată de M. Duverger, sau Construcţia europeană: trecut, prezent,

viitor, de Ch. Zorgbibe sunt printre primele care încearcă să surprindă dinamica europeană într-o

nouă conjunctură internaţională. Ch. Zorgbibe, pe lângă descrierea construcţiei europene din

perspectivă istorică, juridică şi politică, abordează „lungul marş” către est a Uniunii Europene şi

raporturile acesteia cu lumea a treia [199].

Odată cu intrarea într-un nou mileniu şi în contextul în care construcţia europeană căpăta

noi dimensiuni, iar Statele Unite ale Americii, după o criză de pe Wall Street din anul 2000, se

aventurează să susţină un război epuizant pe două fronturi în Orient, moneda, politicile şi

valorile europene apar ca o alternativă serioasă a proiectului geopolitic american. Drept

consecinţă, apar tot mai multe cercetări atât în Occident, cât şi în spaţiul ex-sovietic, care văd în

Uniunea Europeană un veritabil centru de putere în secolul XXI. Astfel, ex-preşedintele

Comisiei Europene, R. Prodi, în celebra lucrare O viziune asupra Europei, după o trecere în

revistă a provocărilor endogene şi exogene cu care se confruntă UE la începutul unui nou

mileniu, îşi exprimă convingerea că: „În ciuda numeroaselor dificultăţi şi obstacole, construim o

Europă mai mare şi mai completă, care va fi un protagonist de excepţie în noua politică

mondială” [139, p.40]. Iar Ch. Grant şi T. Valasek în studiul Pregătindu-ne pentru o lume

multipolară. Politica externă şi de securitate europeană în 2020, pornesc de la perspectiva unei

structuri internaţionale multipolare în care trebuie să co-existe Uniunea Europeană [355].

J. Rifkin merge şi mai departe în acest sens, iar titlul lucrării acestuia – Visul european.

Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră visul American – este destul de sugestiv.

Autorul prognozează o dominaţie civilizaţională europeană asupra lumii şi argumentează că în

timp ce măreţul Vis American apune, un puternic Vis European începe să capteze atenţia şi

imaginaţia lumii. Dacă visul american este unul profund egocentric şi modernist, cel european

este un vis postmodern şi mult mai potrivit pentru a face faţă provocărilor societăţii în plină

globalizare a secolului XXI [143].

Mulţi autori ruşi se înscriu în această discuţie teoretică. Spre exemplu, V. Inozemtzev şi

E. Kuznetzova în studiul Întoarcerea Europei. Europa unită pe drumul spre leadership în

politica mondială, analizează parametrii politico-economici care permit Uniunii Europene să re-

30  

devină centrul politicii internaţionale, iar M. Troitzkii în studiul Uniunea Europeană în politica

mondială, argumentează articularea unui centru mondial de putere propulsat în special de

valorile şi noul tip de liderism mondial european, care, spre deosebire de liderismul american,

proiectează forţa europeană în lume graţie modelului economic şi politic al statului bunăstării

european [276].

De asemenea, sunt cercetări, atât în occident cât şi în spaţiul post-sovietic, care abordează

relaţiile Uniunii Europene cu alte state şi regiuni ale lumii. Astfel, autori ca M. Nosov [262], Ch.

Grant şi K. Barysch [353, 299] sau studii ale Comisiei europene [342] cercetează relaţiile

Uniunii Europene pe dimensiunea orizontală a arhitecturii politice internaţionale. Mare parte a

studiilor, printre care şi lucrările lui K. Smith [156], Ch. Grant [352] sau E. Busek şi W.

Mikulitsch [25] sunt orientate spre analiza relaţiilor cu proximitatea geopolitică, în special

Europa de Est, precum şi cu potenţialele state candidate. În acest context, H. Grable în lucrarea

Puterea de transformare a Uniunii Europene, abordează impactul aderării la UE, precum şi a

condiţiilor de aderare, asupra transformărilor structurale şi dezvoltării economice a statelor

central şi est-europene, prin prisma conceptului de europenizare [74].

Pe măsură ce interesele şi ponderea europeană au crescut în diferite zone ale globului, au

apărut studii, ca de exemplu N. Kassenova [363], M. Nosov [261] şi M. Leonard [365], care

descriu relaţiile Uniunii Europene cu Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, iar autori ca S. Klimov

[241] şi V. Tayar [275], abordează influenţa în creştere a Uniunii în America Latină etc. De

însemnătate deosebită sunt site-ul oficial al Uniunii Europene şi studiile Comisiei Europene care

analizează ponderea politico-economică a Uniunii Europene în structura politică şi economică

mondială, în termenii articulării unui centru de bogăţie şi putere în lumea contemporană, inclusiv

relaţiile acesteia cu alte arealuri geopolitice [314; 316; 319; 332; 338; 370].

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova, precum şi repercusiunile

dinamicii politice internaţionale asupra statului moldovenesc îşi găsesc tot mai mult loc în

literatura de specialitate autohtonă. În marea lor parte, aceste studii au ca obiect de investigaţie

Republica Moldova nu Uniunea Europeană, după cum la un moment dat şi în prezentul studiu

vom fi nevoiţi să tratăm şi din perspectiva Republicii Moldova dinamica relaţiilor moldo-

europene. E. Ciobu [37], V. Moşneaga şi V. Teosa [256], V. Saca şi V. Ciobanu [147], O.

Serebrian [153], Gh. Cojocaru [39], N. Albu şi A. Roşca [3], R. Gorincioi [73] ş.a., lansează o

adevărată dezbatere teoretică privind securitatea naţională a Republicii Moldova în contextul

proceselor globale contemporane: raportarea acesteia la marile puteri sau, mai larg, la civilizaţiile

contemporane; fenomenul migraţionist contemporan şi impactul socio-economic a migraţiei

forţei de muncă moldoveneşti; vulnerabilităţile la adresa securităţii în condiţiile globalizării;

31  

dinamica geopolitică regională şi impactul acesteia asupra statului moldovenesc. Autori ca V.

Gheorghiu [67], A. Bălăţel [10], L. Popescu [138], I. Fruntaşu şi O. Kovali [63], O. Serebrian

[153], S. Cebotari [30] ş.a., cercetează relaţiile dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană,

obstacolele şi eventualele măsuri în optica integrării europene a statului nostru, raportul politico-

juridic dintre cele două entităţi politice, inclusiv realizarea Planului de Acţiuni Moldova-UE.

1.1 Concluzii la capitolul 1

Analiza publicaţiilor ştiinţifice ne permite să evidenţiem existenţa unui cadru

epistemologic solid al sistemului politic internaţional şi, respectiv, al transformării acestuia,

reprezentat îndeosebi de către teoriile sistemice articulate în cadrul (neo)realismului,

(neo)marxismului, economiei politice internaţionale şi şcolii (post)sovietice de relaţii

internaţionale. De asemenea, construcţia europeană a suscitat dezvoltarea unui cadru teoretic

care încearcă să acopere un proces continental inedit, reprezentat de către teoriile integraţioniste.

Totuşi, transformarea sistemului politic internaţional contemporan, a devenit mai curând

o preocupare a unor studii particulare şi nu neapărat sistemice, serios marcate de descătuşarea

cunoaşterii şi tehnologiei şi, de multe ori, apocaliptice. Dezbaterile mai largi asupra globalizării

au penetrat şi teoriile sistemice, în special neomarxismul şi economia politică internaţională, iar

mulţi autori prevăd schimbări profunde din cadrul arhitecturii politico-economice globale.

Astfel, aceştia argumentează că sistemul politic internaţional contemporan cunoaşte o

transformare profundă (a sistemului), comparabilă cu cea de la 1648, fie din cauza cedării

capitalismului mondial, fie din cauza „slăbirii statului” şi apariţia unor entităţi politice paralele,

mult mai influente. Totodată, studiile orientate spre descrierea unor schimbări structurale a

arhitecturii politice internaţionale, fie nu respectă neapărat rigorile unei abordări sistemice, fie nu

se înţeleg în privinţa polarităţii, adică în privinţa numărului centrelor de putere a noii structuri

politice internaţionale.

De cealaltă parte, teoriile integraţioniste nu au reuşit să cuprindă construcţia europeană în

totalitatea ei şi, ce ne interesează cel mai mult în studiul dat, s-au dovedit incapabile să asigure

reperele teoretice pentru cercetările de mai târziu a locului Uniunii Europene ca întreg în

sistemul politic internaţional. Aceste studii au venit, cu mici excepţii, dinspre economie, care

plasează Uniunea Europeană într-un circuit economico-comercial internaţional, sau constituie

din nou publicaţii greu de la încadra în vreuna din teoriile menţionate. Astfel de abordări au lăsat

pe dinafara preocupărilor ştiinţifice o serie de probleme şi variabile indispensabile unui studiu

complex al locului Uniunii Europene într-un sistem internaţional în profundă schimbare. Faptul

32  

că teoriile integraţioniste nu au însuşit abordarea specifică teoriilor sistemice constituie, în opinia

autorului, una dintre principalele cauze a acestor „scăpări metodologice”.

Astfel, problema acestui demers teoretic este identificarea locului şi rolului UE în

sistemul politic internaţional marcat de o profundă transformare, într-o abordare complexă,

sistemică. Realizarea acestui demers orientează studiul spre câteva direcţii de

soluţionare/cercetare. Întâi de toate, este necesară o elucidare a teoriilor sistemice articulate în

cadrul paradigmelor relaţiilor internaţionale, luate ca bază teoretico-metodologică a cercetării. În

acest sens, lucrarea reprezintă o pledoarie pentru abordarea sistemică, complexă, dar şi o

regândire a teoriei sistemice. În rândul al doilea, este necesară analiza genezei, evoluţiei şi

funcţionării sistemului politic internaţional şi a Uniunii Europene prin prisma teoriilor sistemice.

În al treilea rând, este obligatorie analiza interacţiunii Uniunii Europene cu sistemul politic

internaţional contemporan, precum şi particularităţile transformării celuia din urmă. În acest

context, este necesar de argumentat caracterul sistemic al acestor interacţiuni, care au ca rezultat

modificările proceselor din cadrul ambelor entităţi. În cele din urmă, o abordare complexă a

locului şi rolului Uniunii Europene în cadrul sistemului politic internaţional contemporan, este

imposibilă fără o descriere a interacţiunilor pe verticală a acesteia şi, drept consecinţă, presupune

evidenţierea ponderii Uniunii în periferia mondială. Acest demers, de rând cu raportarea

obligatorie a Republicii Moldova la procesele continentale şi internaţionale care trebuie să

ghideze cercetările autohtone, necesită şi o analiză a relaţiilor moldo-europene prin prisma

metamorfozărilor politice internaţionale.

Prin urmare, scopul investigaţiei este analiza teoretică a ponderii Uniunii Europene în

sistemul politic internaţional contemporan marcat de o reaşezare structurală profundă. Reieşind

din dezideratul teoretic al scopului investigaţiei, ne propunem realizarea următoarelor obiective:

conceptualizarea termenului de sistem politic internaţional prin dimensiunile ontologică şi

epistemologică a acestuia; descrierea genezei, evoluţiei şi a proceselor sistemului politic

internaţional; elucidarea construcţiei politice europene precum şi a mecanismelor de funcţionare

a Uniunii Europene prin prisma teoriilor sistemice; reliefarea particularităţilor metamorfozării

sistemului politic internaţional contemporan în contextul unificării politice europene;

evidenţierea ponderii Uniunii Europene în periferia mondială, prin competiţia cu alţi protagonişti

ai scenei internaţionale; analiza raporturilor dintre UE şi Republica Moldova, precum şi

argumentarea teoretică a beneficiilor consolidării acestor relaţii.

33  

2. SISTEMUL POLITIC INTERNAŢIONAL: ABORDARE TEORETICO-

METODOLOGICĂ

Civilizaţia secolului XXI are un grad sporit de integritate care o face să fie mai mult decât o

simplă sumă aritmetică a componentelor sale, iar suprastructura politică a cesteia îmbracă forma unui

sistem politic internaţional aflat într-o profundă schimbare. Sistemul politic internaţional, ca entitate

distinctă şi obiectivă, se impune tot mai mult în lumea contemporană şi marchează în cel mai direct

mod statele şi societăţile existente. Repercusiunile proceselor din Orientul Mijlociu sau a crizei

financiare declanşate în Statele Unite ale Americii asupra întregii lumi, sunt cele mai sugestive exemple

care argumentează existenţa unei entităţi distincte la scară globală, precum şi interdependenţa crescută

a acesteia. Fenomenul suscită o dezbatere teoretică, care depăşeşte studierea politicului în „graniţele

teritorial-statale” şi orientează studiul academic spre depistarea legităţilor şi proceselor unei entităţi

politice internaţionale. Această secţiune, prin urmare, se focalizează asupra dimensiunilor ontologică şi

epistemologică a sistemului politic internaţional, în măsura în care acestea s-au articulat în cadrul

teoriei politice şi paradigmelor relaţiilor internaţionale.

2.1 Dimensiunile ontologică şi epistemologică ale sistemului politic internaţional

Înţelegem prin sistem ceea ce înţelegea şi Ludovic von Bertalanffy – o totalitate de

elemente care interacţionează reciproc [208]. Prin extensie, sistemul politic internaţional este o

totalitate de elemente (unităţi) în interacţiune reciprocă, interacţiune în continuă dinamică care

asigură integritatea sistemului şi condiţionează comportamentul fiecăruia dintre elemente pe

scena internaţională.

Sistemul politic internaţional, ca şi oricare alt sistem social, este tributarul a două

accepţiuni care se completează reciproc. Prima ţine de dimensiunea ontologică sau definitorie,

adică la obiectul pe care intenţionăm să-l înţelegem şi să-l explicăm. Ce-a de-a doua ţine de

dimensiunea epistemologică şi presupune ansamblul teoretic sau simbolic care încearcă să

definească, să descrie, să delimiteze şi să explice dinamica sistemului. Cele două dimensiuni ale

sistemului politic internaţional fac obiectul de cercetare al acestei secţiuni, cu o introducere

obligatorie în studiul sistemelor în general.

Având ca etimon substantivul grecesc systema (reuniune a mai multor lucruri într-un tot

întreg), conceptul de sistem este transpus din greacă în latina medievală (unde systema era

frecvent utilizat cu sensul de unitate a unui compus – unitas multiplex) şi intră în uzul ştiinţific

34  

odată cu „descătuşarea epistemologică” din secolul trecut. Dimensiunea ontologică a conceptului

este utilizată încă de către Aristotel şi se regăseşte ulterior în opera multor minţi luminate de-a

lungul timpului, care au făcut ca noţiunea de sistem să fie una dintre cele mai vechi în tradiţia

gândirii europene. De la materialiştii antici şi Aristotel, care întrebuinţa termenul de sistem

pentru a vorbi despre ansamblul unei compoziţii literare sau al unei doctrine filosofice, trecând

pe la materialismul francez, care în special prin intermediul Sistemului Naturii al lui D'holbaht şi

opera lui D. Deshamp au avut o orientare conceptuală prin care au anticipat preocupările

filosofice ale precursorilor, până la Hegel, care a încercat o clasificare a sistemelor pe baza

integralităţii lor, şi K. Marx, găsim contribuţii importante la îmbogăţirea patrimoniului teoretico-

conceptual vizat. Toate acestea, însă fie au analizat sistemul în accepţiunea sa ontologică, general

– filosofică, fie au fost găsite „culpabile”, în proporţii diferite, de dezvoltarea ulterioară a

elementarismului. Deoarece elementarismul reieşea din convingerea că este primordială

depistarea şi studierea particulelor elementare ale fiecărui fenomen, deci nu a întregului, a

suportat critici dure, critici ajunse la extremă în lucrările epistemologilor sovietici: „Această teză

a servit drept bază pentru diversele tipuri de mecanicism şi reducţionism din ştiinţa modernă şi

contemporană“ [207, p.6].

Prima tentativă de edificare a principiilor generale ale unei abordări sistemice moderne la

începutul secolului XX, nu vine, totuşi, din sânul vreunei ştiinţe particulare, ci este Tectologia

(Teoria generală a organizării) a filosofului rus A. Bogdanov. Intens criticată încă de la apariţie,

lucrarea lui A. Bogdanov a fost neglijată de contemporani iar ulterior dată uitării. Pe lângă

orientările filosofice nepopulare la acele vremuri [269, p.59-63], autorului nu ia fost iertată

încercarea de a înlocui chiar filosofia cu tectologia – prin susţinerea necesităţii de abordare a

fenomenelor din punctul de vedere al organizării (организованность) lor.

Perioada interbelică este cea care „fructifică” aceste demersuri teoretice de la confluenţa

secolelor XIX-XX. Pe fundalul noilor achiziţii ştiinţifice specifice timpului [130, p.31-40], într-o

relativă autonomie una faţă de alta, s-au conturat şi coexistă cele trei mari orientări metodologice

legate de studierea obiectelor - sistem: structuralismul; structural – funcţionalismul şi; teoria

sistemică [132].

Un moment aparte în studiul sistemelor a fost termodinamica proceselor ireversibile

construită de I. Prigojine şi colaboratorii săi de la Bruxelles, care studiază sisteme complexe în

interacţiune cu mediul, în cadrul cărora variaţia entropiei nu este legată doar de procesele din

interiorul sistemului, ci şi de fluxul de energie şi substanţă dintre sistem şi mediu. Această

interacţiune cu mediul contribuie la menţinerea sistemului într-o stare diferită de anti-entropie.

35  

Aceste concepte s-au dezvoltat ulterior în paradigma sinergetică, unde s-au regăsit fizicii şi liricii

în cercetarea aşa-numitelor „structuri-disipative“.

Dimensiunea epistemologică a conceptului de sistem a fost, prin urmare, mult timp

„camuflată” în dezbaterea filosofică privind partea şi întregul şi doar în secolul al XX-lea se

eliberează de această tutelă filosofică şi cunoaşte o dezvoltare dramatică graţie a celor trei mari

curente (structuralismul, structural-funcţionalismul şi teoria sistemică), cu ramificaţiile

particulare în diferitele ramuri ale ştiinţei şi tot mai penetrantei paradigme sinergetice. Aceasta

semnifica o ruptură epistemologică revoluţionară, prin trecerea de la ştiinţa carteziană, care pune

accentul pe analiza componentelor, la o viziune integră asupra problemelor.

O sinteză a acestor eforturi academice ne permite să evidenţiem că cercetările în

domeniul teoriei sistemelor, prin precizările aduse categoriei de sistem, corelarea ei cu cea de

structură, element, funcţie etc., au evoluat spre a oferi un fundament teoretico-metodologic

necesar în vederea studierii obiectelor complexe. S-a cristalizat, astfel, o nouă abstracţie teoretică

care avea să susţină evoluţia dezlănţuită a cunoaşterii. Şi, deşi nu a fost realizată aspiraţia lui L.

Bertalanffy de a construi o metateorie sistemică aplicabilă tuturor ştiinţelor [208, p.84-92], teoria

sistemică s-a dezvoltat în diferite ramuri ale cunoaşterii, iar în unele dintre aceste ramuri a

evoluat chiar în teorii sistemice particulare. Aparatul categorial în cercetările sistemice a evoluat

şi el, îmbogăţindu-se prin „racolarea“ de noţiuni de la diferite ştiinţe. Spre deosebire de

structuralism şi structural-funcţionalism, care pornesc cercetările de la structură, teoriile

sistemice şi-au dezvoltat asumpţiile pornind de la noţiunea de „sistem“ . Într-o accepţiune

generală cu care vom opera în continuare sistemul – este o totalitate de elemente care se află în

strânsă legătură reciprocă, formând prin aceasta un tot unitar determinat, un întreg cu proprietăţi

şi funcţii specifice, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Prin urmare,

înţelegerea sistemelor implică recunoaşterea constituirii tuturor formaţiunilor materiale şi

spirituale pe baza unor elemente componente [60, p.206], ca părţi elementare ale obiectului sau

fenomenului respectiv, între care există relaţii specifice. Sistemul este o sinteză a elementelor, o

calitate nouă, cu însuşiri şi acţiuni proprii care nu se întâlnesc la elementele sale constituente.

Conceptul de sistem politic internaţional nu a fost o excepţie şi handicapul epistemologic

l-a recuperat doar odată cu tendinţele dezvoltării tuturor ramurilor ştiinţei. Termenul de sistem de

state, o variantă „neprelucrată” a conceptului de sistem politic internaţional, are o lungă istorie şi

a cunoscut sensuri diferite înainte de a ajunge la cel actual. H. Bull ne trimite în istorie până la

juristul german Puffendorf, care a utilizat pentru prima dată termenul în lucrarea De systematibus

civitatum, publicată la 1675. Accentuând „superficialitatea” acestui demers H. Bull subliniază

că: „Pufendorf nu se referea însă la sistemul European de state ca întreg, ci la grupuri particulare

36  

de state din acel sistem care sunt, în acelaşi timp, suverane şi legate între ele pentru a forma un

singur corp – asemeni statelor germane după Pacea de la Westfalia” [22, p.10]. Ulterior,

termenul de sistem a fost aplicat statelor europene de către scriitorii din secolul al XVIII-lea

precum Rousseau şi Nettelbladt, iar cei din perioada napoleoniană, ca Gentz şi Heeren, au dat

termenului o largă utilizare [22, p.11]. În continuare, gânditori diferiţi, printre care şi V. Lenin,

care menţiona că: „Oamenii trăiesc în state iar fiecare stat trăieşte într-un sistem de state, care

unul în raport cu altul se află într-un sistem de echilibru politic cunoscut” [250, p.59], asigură

percepţia generală a sistemului de state drept o realitate obiectivă a timpului.

Aceste percepţii sistemice care s-au răspândit în secolul al XIX-lea şi la începutul

secolului XX şi s-au regăsit ulterior, în mare măsură, în paradigma realistă tradiţionalistă sau

clasică, odată cu apariţia disciplinei relaţiilor internaţionale, au ţinut doar de dimensiunea

ontologică a sistemului politic internaţional, fără să asigure şi o acoperire teoretico-metodologică

celuia din urmă. S. Hoffmann, spre exemplu, are următoarea explicaţie pentru această „criză

teoretică” şi anume: „... filozofia politică le oferea mult mai puţin celor care se ocupau cu acest

domeniu [relaţiile internaţionale – n.a.] decât celor care analizau situaţia binelui comun în

ordinea internă” [88, p.1]. Dacă insuficienta preocupare teoretică de relaţiile internaţionale, în

mod firesc de altfel, nu a putut dezvolta cadrul epistemologic al sistemului internaţional, atunci

apariţia disciplinei relaţiilor internaţionale a permis articularea unor teorii sistemice, destul de

eterogene, care au pretenţia de a ne asigura cunoaşterea sistemului politic internaţional. Patru

sunt paradigmele disciplinei relaţiilor internaţionale, în interiorul cărora s-au articulat aceste

abstracţii teoretice: (neo)realismul; (neo)marxismul; şcoala (post)sovietică de relaţii

internaţionale şi; economia politică internaţională.

Ceea ce S. Hoffmann numeşte „o ştiinţă socială americană” a avut nevoie de primul

război mondial ca să se dezvolte. Dacă până atunci relaţiile internaţionale erau, în mare măsură,

prerogativa unui corp diplomatic aristocratic, după „subtilităţile diplomatice” care au generat o

conflagraţie mondială, comunitatea academică îşi însu�e�te, de acum încolo, o mare parte din

aceste prerogative ale diplomaţilor de carieră, incontestabile până atunci, şi aduce relaţiile

internaţionale pe terenul cercetărilor ştiinţifice. E. Carr, unul dintre pionerii disciplinei, numeşte

acest moment drept democratizarea politicii externe [239, p.53-54]. Disciplina relaţiilor

internaţionale s-a construit pe marginea unui „război conceptual” denumit ulterior prima mare

dezbatere: dezbaterea dintre idealism şi realism. Idealiştii au fost primii care au denunţat

practicile internaţionale antebelice şi au insistat să construiască un model teoretic al lumii care să

excludă orice acţiuni violente. Astfel, idealismul politic, prin preşedintele american W. Wilson,

aducea în relaţiile internaţionale valul schimbării modului de gândire, şi considera relaţiile

37  

internaţionale ca o posibilă sursă de progres şi transformare teleologică. Eşecul tentativelor

idealiste de modelare a lumii interbelice (tentative în care s-a înscris şi Liga Naţiunilor),

exprimat prin criza economică (1929 - 1933) şi cea de-a doua conflagraţie mondială, a alimentat

apariţia adversarului de moarte a idealismului – realismul politic.

Realismul este o reacţie la idealism şi îşi derivă logica internă din opoziţia constantă faţă

de acesta, iar cea mai sonoră critică interbelică a celuia din urmă este lucrarea lui E. H. Carr

Twenty Years’Crisis: 1919 – 1939 (Criza de douăzeci de ani: 1919 - 1939), publicată la 1939.

Deşi a premers apariţiei celei mai influente paradigme a relaţiilor internaţionale, lucrarea lui E.

H. Carr, totuşi, a fost mai mult o critică a idealismului decât un demers teoretic solid. H.

Morgenthau este, pe bună dreptate, considerat patriarhul paradigmei, iar lucrarea acestuia

Politics Among Nations (Politica între naţiuni), apărută în 1948, devine foarte curând după

publicare „biblia” realiştilor şi textul paradigmatic al ştiinţei sociale în devenire. Meritul lui H.

Morgenthau constă nu doar în fondarea paradigmei cu care multă vreme s-a asociat întreaga

disciplină, ci, în special, în încercarea de a găsi o teorie explicativă a relaţiilor internaţionale.

Lupta pentru putere este accepţiunea dată de acesta relaţiilor internaţionale, accepţiune de la care

porneau cele mai multe studii din domeniu.

Această primă dezbatere – idealism/realism –, pe care mulţi o consideră ca pe cea mai

importantă în evoluţia disciplinei, nu cuprinde şi metodologia disciplinei. Idealismul era

preocupat mai mult de cercetarea păcii şi războiului decât de a asigura un ansamblu teoretic

necesar studierii sistemului politic internaţional. Realiştii tradiţionalişti sau clasici în frunte cu H.

Morgenthau, pe de altă parte, se uitau atent spre geopolitică (paradigmă care a cunoscut mari

succese în perioada interbelică), dar au ignorat acea „frenezie sistemică” care caracteriza ştiinţa

la acea perioadă. Ei erau mai mult preocupaţi de autodeterminarea disciplinei, decât de

metodologia acesteia, lucru paradoxal de altfel, iar conceptul de sistem internaţional era utilizat

după cum mărturisea H. Bull: „... doar pentru a identifica un gen particular de constelaţie

internaţională” [22, p.10].

Anii ’50 şi ’60 au adus modificări atât în evoluţia disciplinei relaţiilor internaţionale cât şi

în studierea sistemului politic internaţional. Prin intermediul revoluţiei behavioriste, care domina

ştiinţele sociale, abordarea sistemică se infiltrează şi în disciplina relaţiilor internaţionale, fapt

care a suscitat „ce-a de-a doua mare dezbatere” a disciplinei – realişti (tradiţionalişti) vs.

behaviorişti (modernişti). Dacă prima dezbatere a fost suscitată de neînţelegerile privind

atributele teoretice centrale, cea de-a doua dezbatere avea în vizor statutul disciplinei. Dezbaterea

a fost stimulată şi de nivelurile analizei în relaţiile internaţionale, conceptualizate pentru prima

dată de către K. Waltz în lucrarea The man, state and war (Omul, statul şi războiul ), apărută la

38  

1959. Încercând să găsească cauza războaielor în relaţiile internaţionale, K. Waltz îşi leagă

asumpţiile teoretice de trei imagini ştiinţifice. Aceste imagini – natura umană, statul şi sistemul

internaţional – pe care autorul le analiza în calitate de cauze ale războiului (oprindu-se până la

urmă asupra celei de-a treia imagini), au devenit ulterior cele trei niveluri de analiză a relaţiilor

internaţionale [192]. Moderniştii au criticat tradiţionaliştii pentru lipsă de rigoare ştiinţifică şi

asumpţii necritice şi au încercat să aducă disciplinei demarcaţie metodologică şi înţelegere

empirică a actului ştiinţific. Ei aduc pentru prima dată instrumente ştiinţifice în cercetarea

sistemului politic internaţional.

Elaborate în tensiunea confruntării dintre cele două supraputeri, SUA şi URSS,

demersurile teoretice ale moderniştilor pornesc de la dilema securităţii şi asumpţiile sale. Aceasta

se reduce în linii mari la următoarele: în încercarea lor de a supravieţui, statele trebuie să

concureze într-un sistem anarhic, în care nu există niciun arbitru; dată fiind această situaţie

statele încearcă fiecare să-şi sporească securitatea (sistemul autoapărării); încercarea

concomitentă a statelor de a-şi spori securitatea dă naştere unei spirale a competiţiei – competiţie

care produce insecuritate [78, p.80]. Astfel, pornind de la dilema securităţii moderniştii încearcă

să construiască o teorie a comportamentului internaţional care să asigure stabilitatea sistemului

politic internaţional. Ei fac distincţia între mai multe tipuri de sisteme anarhice, funcţie de

distribuţia puterii (polilor) în sistem, şi se concentrează asupra relaţiei polaritate/stabilitate. S.

Guzzini sintetizează în felul următor prima contribuţie epistemologică în studierea sistemului

politic internaţional: „într-o manieră tipic behavioralistică, modelele se ocupă cu schemele

empirice normale ce pot interveni între un mediu dat (intrări) şi comportamentul statelor (ieşiri).

Se consideră că modelele stabilesc o relaţie între o anumită distribuţie a puterii (polarizare) şi

stabilitatea sistemului internaţional” [78, p.83].

M. Kaplan era pionerul „aventurii sistemice” în cercetarea relaţiilor internaţionale prin

lucrarea System and Process in International Politics (Sistemul şi procesul în politica

internaţională), apărută la 1957. Deşi M. Kaplan a îmbrăţişat ca şi David Easton, cel care punea

bazele abordării sistemice în politologie, versiunea cibernetică din teoria sistemică (cea a lui

Ross Ashby), cercetarea sistemului politic internaţional şi a sistemelor politice-interne a

cunoscut, în detrimentul ambelor discipline, traiectorii diferite. M. Kaplan, întru înlesnirea

argumentărilor sale teoretice, elaborează renumita sa tipologie a sistemelor internaţionale.

Aceasta cuprinde şase tipuri de sisteme internaţionale, majoritatea cărora sunt abstracte: 1)

sistemul balanţei de putere; 2) sistemul bipolar liber; 3) sistemul bipolar dur; 4) sistemul

universal; 5) sistemul ierarhic; 6) sistemul veto. Pentru analiza sistemelor, Kaplan evidenţiază

cinci grupe de variabile caracteristice fiecărui tip: regulile de bază ale sistemului (relaţiile dintre

39  

actori); regulile de transformare ale sistemului (legităţile de transformare ale sistemului); regulile

de clasificare a actorilor (ierarhizarea); capacităţile actorilor şi; informaţiile. Înarmat cu aceste

variabile, autorul intenţiona să producă o teorie capabilă să prevadă condiţiile în care sistemul

rămâne stabil şi condiţiile în care se va transforma, precum şi felul de transformări care se poate

aştepta că vor avea loc [213]. Teoria lui M. Kaplan a fost supusă unor intense critici şi nu doar

din partea tradiţionaliştilor. Meritul acesteia constă, însă, în elaborarea „exordiului

epistemologic” a conceptului de sistem politic internaţional. Un alt consacrat behaviorist care îl

urmează pe M. Kaplan şi acceptă „provocarea sistemică” a fost Ch. Makleland. Spre deosebire

de primul, care era preocupat mai degrabă de stabilitatea sistemului, Ch. Makleland era în special

interesat de interacţiunile statelor care formau sistemul – adică de procesele sistemului politic

internaţional.

Cei mai mulţi modernişti, inclusiv M. Kaplan, au fost, totodată, realişti. Dezbaterea dintre

ei fiind, prin urmare, doar în privinţa instrumentelor de cercetare, iar paradigma realistă în

ansamblu nu a suferit de pe urma acestei „discuţii de familie”. Astfel, în cadrul paradigmei s-au

dezvoltat şi alte teorii sistemice, inclusiv printre realiştii mai tradiţionalişti ca R. Aron, S.

Hoffmann şi R. Rosecrance, care şi-au adus propria contribuţie la dezvoltarea dimensiunii

epistemologice a sistemului internaţional, fie prin critica făcută moderniştilor, fie prin încercarea

de a îmbina limbajul teoriei sistemelor cu o analiză sociologico-istorică.

Mai mult, la sfârşitul anilor '70, realismul dă naştere unei „noi” paradigme – neorealismul

– care dezvoltă în continuare ansamblul teoretic al sistemului politic internaţional. Neorealismul

este legat de numele lui K. Waltz şi de lucrarea acestuia Theory of International Politics ( Teoria

Politicii Internaţionale), editată la 1979. Neorealismul, mai ales în interpretarea lui K. Waltz, îşi

propune modelarea unei teorii sistemice a politicii internaţionale. Dezvoltând unele din ideile

tratate în 1959, autorul şi-a început demersul ca o protecţie a disciplinei, a cărei independenţă

„fusese ameninţată datorită potenţialei prăbuşiri a graniţelor şi a exploziei programelor sale de

cercetare.” [78, p.237]. Baza metodologică cu care s-a înarmat K. Waltz în cercetarea sa, a fost

nu versiunea cibernetică a teoriei sistemelor, ci structuralismul (simplu) francez. El acuză

realiştii tradiţionalişti de „reducţionism”, opunându-i structuralismului şi nu le-a dat credit în

tentativa acestora de a crea o teorie a politicii internaţionale focalizate pe a doua imagine – statul.

În mod surprinzător poate, K. Waltz se distanţează nu doar de realiştii tradiţionalişti

(preştiinţifici), dar şi de behavioralişti. Behavioralismul este definit de K. Waltz: „explicaţie în

termeni de unităţi care au un anumit comportament” [78, p.252], lucru care de altfel îl

nedumereşte pe S. Guzzini. Mai mult, el acuză colegii realişti de inductivism şi non-

falsificaţionism.

40  

K. Waltz, după cum el se autoapreciază, aduce o contribuţie dublă la îmbogăţirea teoriei

sistemice, epistemologică şi metodologică. La nivel epistemologic, teoria acestuia se bazează pe

o versiune atenuată a falsificaţionismului. La nivel metodologic, teoria nu se bazează pe

echilibrul homeostatic al teoriei cibernetice, ci se îndreaptă spre echilibrul pieţei din teoria

neoclasică – un mediu concurenţial care respectă anumite reguli. Astfel, analogia

microeconomică a lui K. Waltz pune în evidenţă caracterul coercitiv al structurii sistemice cum

este piaţa în economie. Alături de alţi autori, S. Guzzini contestă această autoreflecţie a lui K.

Waltz, menţionând că cel din urmă nu este nici un fervent antireducţionist, nici un fervent

antiinductivist. Iar în privinţa analogiei structurii cu piaţa se alătură lui R. Aron care respingea

categoric această similitudine [78, cap. 9].

În continuare neorealişti ca B. Buzan şi G. Modelski au adus şi mai multă substanţă

teoretizării sistemului internaţional. G. Modelski, cu lucrarea Long Cycles in World Politics

(Ciclurile Lungi în Politica Mondială) publicată la 1987, declanşează o intensă dezbatere privind

evoluţia ciclică a sistemului politic internaţional, discuţie preluată, spre exemplu, de G.

Goldstein şi de unii cercetători ruşi. Parcă pentru a asigura mai marea diversitate, G. Modelski îşi

leagă asump�iile teoretice de structural- funcţionalism, în special în versiunea lui T. Parsons.

Teoria lui G. Modelski are puţine în comun cu cea a lui K. Waltz, iar diferenţa abordărilor

porneşte chiar de la „muzele metodologice” diferite. Primul, ca un veritabil funcţionalist

structural, a fost preocupat îndeosebi de funcţiile specifice elementelor sistemului, pe când K.

Waltz de structura sistemului însuşi. Pentru a nu menţiona că spre deosebire de

„conservatorismul” celui care punea bazele neorealismului, G. Modelski propune o schemă de

transformare a sistemului – ciclurile lungi [255, p.62-82, 124-142].

Fără pretenţiile teoretice ale lui K. Waltz, B. Buzan în magistrala lucrare People States

and Fear (Popoarele, statele şi teama), apărută în 1982, îmbrăţişează multe din asumpţiile

predecesorului său, însă aduce şi unele rafinamente teoretico-conceptuale în analiza sistemului

politic internaţional. În special, B. Buzan readuce statul în „limbajul” teoriei sistemice, încearcă

să lege sistemul politic internaţional de cel economic, face distincţie între mai multe tipuri de

anarhie şi introduce – în demersul neorealist – categoria de capacitate de interacţiune [26, cap.

4]. Ulterior B. Buzan, alături de R. Little, revine în discuţiile privind sistemul internaţional cu o

abordare mai amplă, care se doreşte o sinteză a multor teorii sistemice într-o nouă formulă –

realismul structural. International Systems in World History (Sistemele internaţionale în istoria

lumii), publicată în 2000, reprezintă fără îndoială o abordare teoretică complexă, mult evoluată

comparativ cu realismul ortodox şi conservativ. Asumpţiile teoretice reprezintă nu doar o

îmbogăţire a cadrului teoretic realist, cei doi autori lansează o adevărată dezbatere antropologică,

41  

prin care încearcă să impună categoria de sistem internaţional în studiul omenirii, înlocuind

categoria de civilizaţie [27].

Diferenţa inter- şi intra- paradigmatică existentă între teoriile sistemice tradiţionaliste,

moderniste şi neorealiste, conceptual nu este dramatică şi nu trebuie să ne ducă în eroare

multitudinea lor. Deosebirea este mai mult de natură metodologică, iar faptul că toate acestea

sunt (în proporţii diferite) legate de acea „hartă realistă” lăsată de H. Morgenthau, ne permite să

le aliniem într-un mare curent-paradigmă realist al teoriilor sistemice.

Cealaltă orientare teoretică majoră, dezvoltată relativ autonom de cea realistă şi care ne

interesează ca suport teoretic în studiul sistemului politic internaţional, este paradigma

(neo)marxistă. Neomarxismul şi formele sale particulare ale teoriilor dependenţei îşi are originile

intelectuale în teoriile imperialismului economic clasic, în accepţiunea lui Hilferding, V. Lenin

sau R. Luxemburg, şi teoriile marxiste occidentale postbelice. Alt izvor intelectual sunt criticile

structuraliste ale teoriilor liberale a comer�ului internaţional. Autorul român M. Manoilescu,

care a teoretizat tradiţia de gândire românească ce susţinea restructurarea economiei româneşti în

scopul eliminării dependenţei de „schimbul inegal” de pe pieţele internaţionale, prin lucrarea

Teoria protecţionismului (1929), a contribuit în bună măsură la dezvoltarea tezelor lui R.

Prebisch şi a şcolii structuraliste latino-americane [108, cap.7]. Teoriile dependenţei dezvoltă

preocupările teoriilor marxiste occidentale care insistau asupra înţelegerii mecanismului prin

care clasele capitaliste din ţările centrului cantonează sudul în subdezvoltare şi cum statele

centrului şi corporaţiile multinaţionale controlează ţările de la periferie, prin intermediul

exploatării economice. Logica marxistă care argumenta divizarea societăţii în două clase

(burghezia şi proletariatul) şi exploatarea ultimei de către prima, era cumva preluată de către

aceste teorii şi dezvoltată la macronivel, unde ţările dezvoltate de la centru exploatează ţările

subdezvoltate periferice. Structura capitalistă mondială era cauza majoră a înapoierii economice

a statelor din periferie. Lucrarea lui C. Furtado Dezvoltare şi Subdezvoltare, publicată la 1961, a

constituit puntea de legătură dintre teoria dependenţei şi structuralism [108, cap.7].

Contribuţia majoră a teoriilor dependenţei şi a paradigmei neomarxiste în general constă

în deschiderea unei dezbateri care accentua rolul bazei economice capitaliste mondiale în

procesele internaţionale şi dezvoltarea/subdezvoltarea economică, neglijate practic de teoriile

realiste. Testamentul teoretic lăsat de opera lui K. Marx şi a precursorilor „imperialişti” ai

acestuia a permis autorilor neomarxişti ca S. Amin, H. Cardosso şi D. Harvey să surprindă, poate

cel mai bine, ceea ce ultimul numeşte „procese „moleculare” de acumulare de capital” şi

dinamica capitalismului în general. Aceasta capătă importanţă în studierea sistemului politic

internaţional în contextul în care vom argumenta în continuare raportul inseparabil dintre

42  

economia capitalistă mondială şi procesele din cadrul acestuia, în special la începutul acestui

mileniu. Mai mult, unii neomarxişti s-au deplasat de la studierea doar a dinamicii capitalismului

spre relaţia acestuia cu o structură politică internaţională mai autonomă care asigură

constrângerea extraeconomică în sistem [78, p.306-316]. Un reprezentant notoriu al paradigmei,

la care încă vom reveni, este I. Wallerstein, care depistează sistemicitatea economiei capitaliste şi

dezvoltă o teorie sistemică originală în lucrarea The Modern World Sistem (Sistemul Mondial

Modern), publicată la 1979, în care îşi expune principalele asumpţii teoretice [191, p.279-293].

Preluând termenul de „sistem mondial” de la istoricul francez F. Braudel, I. Wallerstein descrie

sistemul capitalist ca pe un lanţ al extracţiei surplusului, dinspre periferie spre centru.

Neomarxismul, criticat şi ignorat în mileniul de la care multă lume are aşteptări luminoase, nu

este nici el o paradigmă unitară. Este concentrat, în linii mari, asupra dinamicii capitalismului,

dinamică care a fost legată, în cadrul paradigmei, de abordarea sistemică/structurală.

Aceste două mari curente teoretice – (neo)realismul şi (neo)marxismul – au inspirat alte

două paradigme cu vădite preocupări sistemice care au încercat, sub forme diferite, să găsească

un teren de cercetare de compromis între (neo)realism şi (neo)marxism. Acestea sunt economia

politică internaţională şi teoriile sistemice dezvoltate în cadrul şcolii sovietice de relaţii

internaţionale.

Economia politică internaţională, ca răspuns realist la criza realismului cum o numeşte S.

Guzzini, înarmată cu unele concepte realiste cum ar fi puterea, pledează în favoarea unor

proiecte de cercetare care converg în unele asumpţii mai degrabă cu economia politică

neomarxistă. Îndreptându-se spre studierea unui concept structural de putere, economia politică

internaţională nu numai că a reuşit să găsească un teren de cercetare de compromis între realism

şi marxism, dar are o contribuţie aparte în dezvoltarea de mai departe a teoriilor sistemice.

Decanii de vârstă ai paradigmei sunt pe bună dreptate consideraţi R. Gilpin şi S. Strange. Alte

„ramificaţii paradigmatice” utile în studiul nostru au fost dezvoltate, spre exemplu, de către J.

Rosenau şi A. Battler.

R. Gilpin în lucrarea War and Change in World Politics (Războiul şi Schimbarea în

Politica Mondială) încearcă să înţeleagă natura schimbătoare a puterii precum şi ascensiunea şi

recesiunea marilor puteri. Autorul susţinea că odată cu apariţia statului – naţiune şi a economiei

de piaţă puterea nu mai poate fi înţeleasă independent de baza economică. Într-o formulă

asemănătoare cu cea a lui P. Kennedy, acesta îmbră�i�ează o schemă structuralistă în care se

regăsesc bogăţia şi puterea când oferă un tablou istoric al politicii globale.

Programul ştiinţific al lui S. Strange încearcă să integreze preocuparea realistă pentru

securitate şi preocuparea marxistă pentru producţie într-o analiză mai cuprinzătoare a politicii

43  

mondiale, bazată pe un concept de putere structurală. Criticând „geometria puterii” propusă de

realişti, S. Strange foloseşte perspectiva puterii structurale cu privire la patru structuri ale

economiei politice globale: structura securităţii sau militară, ca la realiştii clasici; producţia,

evidenţiată de marxişti; cunoaşterea şi; finanţele [274, p.175]. Economia politică internaţională,

prin opera principalilor săi reprezentanţi, nu este neapărat o „paradigmă sistemică”, însă

modelele teoretice dezvoltate în cadrul paradigmei, orientate cu precădere spre funcţionarea şi

transformarea sistemului politic internaţional, aduc multă substanţă în cercetarea celuia din urmă.

Teoriile sistemice sovietice au fost pe nedrept ignorate de către cercetătorii occidentali. În

Uniunea Sovietică teoria sistemică a cunoscut o apreciere pe măsură în mai toate ştiinţele. O

serie de cercetători ca I. Gantman, F. Burlaţkii şi în special E. Pozdneacov şi-au consacrat o

marte parte din cercetări teoriei sistemice. Mult inspiraţi din opera marxist-leninistă, demersul

ştiinţific al acestora pornea cu critica tradiţională adusă teoreticienilor burghezi. Spre binele lor

credem, teoriilor sovietice nu le este străină nici paradigma realistă, din care s-au inspirat

„clandestin”, adică acea paradigmă burgheză pe care au criticat-o.

Cercetătorii sovietici şi-au legat demersurile teoretice de dinamica capitalului şi au păstrat

actorul-clasă ca factor determinant în evoluţia sistemului internaţional, fără să ezite, totuşi, a

pune în evidenţă, când a fost necesar, unele mecanisme machiavelice în funcţionarea sistemului.

Făcând abstracţie de unele lacune conceptuale sau mai curând ideologice, se poate spune că

teoriile sistemice sovietice, în special cea a lui E. Pozdneacov, au depăşit metodologic multe

dintre cele occidentale. E. Pozdneacov scrie în 1976 Системный подход и международные

отношения (Abordarea sistemică şi relaţiile internaţionale), iar peste zece ani dezvoltată ideile

în lucrarea Внешнеполитическая деятельность и межгосударственные отношения

(Politica externă şi relaţiile interstatale). Dezvoltând abordarea sistemică, prin care înţelegea

„principiile cercetării ştiinţifice a obiectelor care reprezintă sisteme complexe în dezvoltare”,

acesta aduce un mare tribut epistemologic studierii sistemului politic internaţional.

Dezvoltate relativ autonom de cele occidentale, iar uneori ca reacţie la cele din urmă,

teoriile sovietice au însuşit un limbaj teoretic, sprijinit pe un aliaj marxisto-realist, deloc

neglijabil într-o abordare sistemică a relaţiilor internaţionale. Totuşi, asumpţiile teoretico-

metodologice sovietice au fost ignorate nu doar de către teoriile occidentale, dar chiar şi de către

noile tendinţe sistemice în literatura de specialitate rusă, unde se construiesc modele teoretice

fidele mai degrabă realismului. Acestea îmbracă forma fie a unui (neo)realism structural

waltzian, cum este cazul majorităţii cercetătorilor în frunte cu A. Bogaturov [210] sau a lui

Voronov [218, p.18-27], fie demersurile teoretice care îmbrăţişează un “realism ciclic” cum este

44  

cazul lui Pantin şi Lapkin [248], iar utilizarea periodică în acest studiu a noţiunii „teorii sistemice

(post)sovietice” este mai curând o delimitare geografică decât conceptuală.

Multitudinea abordărilor teoretice a dus la articularea unui cadru teoretic divers şi, drept

consecinţă, definiţii diverse ale sistemului politic internaţional. Este, de altfel, o realitate a

ştiinţei politice în ansamblu, care nu are nici ea o definiţie unanim acceptată a sistemului politic.

După ce D. Easton a definit sistemul politic ca o „totalitate de interacţiuni prin intermediul

cărora în societate sunt distribuite în mod autoritar valorile”, se dezvolta o bază teoretică care

trata în mod special sistemul politic. Astfel, teoria acestuia este concurată de modelul cibernetic

propus de K. W. Deusch sau de schema structural-funcţionalistă datorată lui G. A. Almond şi

şcolii sale [148, p.129-185; 59, p.83-96]. O definiţie larg acceptată se pare că este, totuşi, o

ramificaţie behavioristă care tratează sistemul politic ca pe o interacţiune a acelor unităţi şi a

comportamentelor respective, care într-o societate influenţează asupra stabilirii valorilor prin

intermediul măsurilor exercitate de putere.

Nu mai puţin confuză este şi definitivarea sistemului politic internaţional. De vreme ce

neomarxiştii n-au străduit să recunoască un sistem politic internaţional, negând de cele mai multe

ori autonomia statelor care sunt doar instrumente ale sistemului capitalist, ne orientăm în special

către realişti şi teoriile sovietice. Realiştii folosesc des termenul de sistem internaţional, în loc de

sistem politic internaţional. S. Hoffmann, spre exemplu, nu se sfieşte uneori să înlocuiască

mecanic cei doi termeni. Tot el, însă, aduce lumină asupra acestei „superficialităţi

terminologice”, când înaintează noţiunea celor trei dimensiuni ale sistemului internaţional: „...

dimensiunea orizontală se referă la relaţiile dintre actorii principali; dimensiunea verticală ţine

de relaţiile dintre statele puternice şi statele slabe; iar dimensiunea funcţională este proprie ariilor

acoperite de relaţiile interstatale” [88, p.84]. Anume dimensiunea funcţională despre care ne

vorbeşte S. Hoffmann inserează politicul în sistemul internaţional definitivat de către realişti.

M. Kaplan definea sistemul internaţional ca pe un sistem de acţiuni caracterizat de un „set

de variabile astfel legat în contradicţie cu mediul său încât regularităţile comportamentale

caracterizează relaţiile interne dintre variabile şi relaţiile externe ale setului de variabile cu

combinaţiile de variabile externe” [22, p.301]. După Ch. McClelland, orice sistem, inclusiv cel

internaţional, este „structură compusă din elemente care interacţionează reciproc şi care are hotar

ce o separă de mediul extern” [265, p.23]. O definiţie asemănătoare este cea a lui K. Waltz:

„Sistemul, ca şi piaţa în ştiinţele economice, este creat de acţiunile şi interacţiunile unităţilor”

[78, p.253]. B. Buzan îl defineşte parcă sub formă de descriere. „Sistemul politic internaţional –

susţine B. Buzan – este o anarhie, adică principala ei caracteristică definitorie este absenţa unui

guvern comun. Principala trăsătură definitorie a statelor este suveranitatea sau refuzul lor de a

45  

recunoaşte vreo autoritate politică superioară lor. Caracterul esenţial al statelor defineşte astfel

natura sistemului politic internaţional, iar caracterul esenţial al sistemului politic interna�ional

reflectă natura statelor” [26, p.153]. E. Pozdneacov, ca de altfel majoritatea teoreticienilor

sovietici, vorbeşte în general despre sistem de relaţii interstatale. Şi dacă teoreticienii occidentali

au amânat discuţia privind elementele sistemului pentru dezbaterea dintre statişti şi

transnaţionalişti, autorul sovietic face din start distincţia dintre sistem de relaţii interstatale şi

sistem de relaţii internaţionale, unde ultimul este privit ca macrosistem. Important, însă este

faptul că clădite pe teoria marxistă, teoriile sistemice sovietice au evidenţiat existenţa obiectivă a

sistemului internaţional - întregul organic care are propria logică şi existenţă [265, p.17-48].

Mai departe, practic toate teoriile sistemice fac referire, explicit sau nu, la structura

sistemului (modul de organizare al elementelor în sistem) şi procesele acestuia (relaţiile dintre

unităţi). Disensiunile ţin, în special, de două puncte esenţiale. Pe de o parte, nu există consens în

privinţa variabilelor indispensabile pentru studiul sistemelor. Astfel, dacă K. Waltz este convins

că acest studiu se poate ocupa numai de analiza relaţiilor dintre structură şi procese, atunci la

celălalt capăt îl găsim pe R. Aron care, apropiat de tradiţionalişti, crede că trebuie să luăm în

consideraţie variabilele pe care K. Waltz le consideră exogene: elementele şi natura regimurilor

lor, forţele transnaţionale, sistemul economic mondial. Pe de altă parte, teoreticienii nu se înţeleg

asupra caracterului constrângător sau determinant al sistemului. M. Kaplan tinde să îl înţeleagă

ca pe o societate dotată cu reguli indispensabile şi suficiente pentru menţinerea jocului şi pe care

jucătorii trebuie să le respecte, iar dacă le violează o fac pe propriul lor risc. R. Aron, încă o dată,

este sceptic în această privinţă şi este convins că actorii sunt cei care stabilesc şi pot schimba

regulile şi fiecare configuraţie le asigură un anumit spaţiu de alegere – spaţiu care este foarte larg

pentru cei mai puternici jucători [88, p.81].

Prin urmare, teoretizarea sistemului politic internaţional şi, respectiv, conceptualizarea

acestuia au cunoscut o divizare inter - şi intra - paradigmatică. De rând cu factorul subiectiv,

valorile personale ale autorilor şi reperele metodologice diferite de care s-au ghidat, această

divizare a dus la moştenirea unui cadru teoretic divers, precum şi la definiţii diverse ale

sistemului politic internaţional. Pentru a aborda în continuare sistemul politic interna�ional, vom

înţelege în acest studiu prin sistem politic internaţional totalitatea de elemente (unităţi) care

interacţionează reciproc şi a căror interacţiune, aflată în continuă dinamică, reglează viaţa

politică internaţională. Interacţiunea îi asigură sistemului integritatea, ceea ce îl face să fie mai

mult decât o totalitate de elemente, este un întreg organic care funcţionează şi se transformă după

propriile sale legităţi. Ca subsistem al sistemului social global, sistemul politic internaţional

interacţionează cu acesta şi cu alte subsisteme, iar cu cel economic (relaţia cu care o vom descrie

46  

în următoarele capitole) este inseparabil. Pe lângă o structură fundamentală anarhică, sistemul

are şi o structură distribuţională cu două dimensiuni: dimensiunea orizontală, care poate fi

unipolară, bipolară sau multipolară (în funcţie de numărul marilor puteri) şi dimensiunea

verticală, adică raportul dintre marile puteri şi statele (regiunile) periferice.

Sistemul politic internaţional ca abstracţie teoretică are la bază cercetarea sistemic-

structurală care se accentuează la conjuncţia secolelor XIX şi XX, se extinde dintr-un domeniu în

altul (dinspre ştiinţele naturii spre ştiinţele sociale şi în interiorul acestora sau chiar invers) şi

care este treptat absorbită de cursurile principale ale interpretărilor teoretice din cadrul disciplinei

relaţiilor internaţionale. Teoriile sunt acelea care ne asigură acel cadru ontologic şi epistemologic

menit să explice în profunzime sistemul politic internaţional şi, ceea ce ne interesează în acest

studiu, cum sunt tratate structura şi procesele sistemului politic internaţional, în special

transformarea acestuia, în contextul articulării Uniunii Europene ca (sub)sistem politic

internaţional.

2.2 Structura, funcţionarea şi transformarea sistemului politic internaţional

Teoria ştiinţifică are menirea de bază de aprofundare a cunoaşterii, iar cunoaşterea

presupune explicarea obiectului asupra căruia se îndreaptă investigaţia. Explicarea ţine de

formularea de enunţuri care vizează, în special, procesele specifice obiectului studiat.

Abstracţiile teoretice descrise anterior ar trebui, prin urmare, să dea curs „solicitărilor empirice”

impuse de arhitectura politică internaţională contemporană tot mai interdependentă şi să fie

capabile să explice procesele sistemului politic internaţional. Acesta ar reprezenta „testul

teoretic” sau gradul de falsificabilitate pentru orice teorie sistemică. Această secţiune se va

concentra, prin urmare, asupra funcţionării şi, în special, asupra transformării sistemului politic

internaţional în optica teoriilor sistemice, cu insistări iminente asupra structurii acestuia.

Subscriem la ideea, susţinută aproape unanim de către cercetătorii sistemici, că orice

demers teoretic care vizează un obiect complex (sistem) trebuie să înceapă cu analiza structurii

acestuia. Structura sistemului politic internaţional este cheia cunoaşterii funcţionării şi

transformării acestuia şi ea ar trebui să ne „absoarbă” o bună parte a demersului. Structura, pe

care o înţelegem ca mod de organizare a elementelor din sistem, este o legitate a sistemului. Ca

legitate a sistemului, structura reflectă păstrarea unor caracteristici neschimbătoare ale sistemului

şi continuitatea proceselor din cadrul sistemului. Ea este rezultatul funcţionării şi dezvoltării

sistemului şi, în acelaşi timp, principala premisă care asigură funcţionarea şi dezvoltarea

sistemului. Mai mult, sistemele se deosebesc unele de altele tocmai prin structura lor diferită. Cu

47  

alte cuvinte, în sistemul politic internaţional marile puteri sau polii sistemici se schimbă de la o

perioadă la alta, ca rezultat al transformării sistemului, însă categoria de „mare putere”nu dispare

din sistem niciodată – nu există sistem politic fără elemente dominante. Pentru că dominaţia şi

puterea sunt categoriile definitorii ale politicului. Acest tip de structură o vom numi structură

invariant (de la latinescul invarianus – neschimbător), pentru a o deosebi de structura variant.

Structura variant este deja o structură „personificată” în care categoria de „mare putere”

este însuşită de către un stat-element concret şi corespunde diferitor sisteme sau perioade ale

sistemului politic internaţional. Marile puteri din sistemul secolului al XIX-lea – pentru a

continua în aceeaşi logică – au fost Marea Britanie, Rusia, Prusia, Franţa şi Austria. Un demers

teoretic, astfel, îmbrăţişează (sau ar trebui să o facă), mai întâi de toate, o structură invariant a

sistemului politic internaţional. Prin aceasta se deosebesc marile paradigme „producătoare” de

teorii sistemice, pentru că simplificând lucrurile, dacă structura este modul de organizare a

elementelor în sistem, atunci felul de a înţelege structura neschimbătoare a sistemului politic

internaţional este felul de a înţelege arhitectura politică internaţională, indiferent de perioada

istorică. De succesul acestei percepţii, adevărate sau nu, depind în continuare veridicitatea

enunţurilor formulate.

În cadrul marii familii realiste (fie că este vorba de tradiţionalişti, modernişti sau neo-

realişti) structura sistemului politic internaţional nu a beneficiat de o atenţie teoretică deosebită.

Explicit sau nu, teoriile sistemice dezvoltate în cadrul paradigmei au înţeles structura în termenii

puterii şi anume configuraţia acesteia în sistem. Ceea ce este important în teoriile realiste

referitor la structură, este distincţia pe care multe dintre acestea o fac între structura profundă

(anarhia), după cum o numeşte B. Buzan, şi structura distribuţională (numărul polilor în sistem).

Mai departe, teoriile realiste au insistat pe relaţia cauzală dintre acestea (deşi neo-realişti ca G.

Modelski contestă chiar existenţa anarhiei) şi se concentrează mult asupra distribuţiei puterii în

sistem, rămânând preocupate mai curând de acea schemă a polilor sistemici. Rafinamentele

conceptuale aduse de S. Hoffmann, în lucrările sale mai târzii, în înţelegerea structurii sistemului

politic internaţional prin referirea la cele două dimensiuni structurale – dimensiunea orizontală

(raportul dintre polii sistemici) şi dimensiunea verticală (raportul dintre marile puteri şi statele

sau regiunile periferice) – au fost acceptate greu în cadrul paradigmei şi n-au cunoscut o

dezvoltare, iar configuraţia puterii în sistem a rămas elementul definitoriu al „structurilor

realiste”.

S. Hoffmann, într-o lucrare mai timpurie, înţelegea prin structura sistemului internaţional

„distribuţia şi ierarhia puterii” [265, p.56]. K. Waltz continuă fidel această tradiţie şi susţine că:

„prin structură eu înţeleg o schemă, potrivit căreia este distribuită puterea” [265, p.56]. În

48  

continuare, K. Waltz completează această asumpţie şi defineşte o structură prin trei parametri:

primul este principiul organizatoric al unui sistem (anarhia); al doilea este specificaţia funcţiilor

diferitelor unităţi (nu există o diviziune a muncii în sistem); al treilea ţine de faptul că o structură

este definită de distribuţia capacităţilor între unităţile sale. Aceasta diferenţiază sistemele după

numărul polilor, între care are loc competiţia internaţională [193, p.145].

B. Buzan distingând între distribuţia capacităţilor în sistem şi anarhie – structura profundă

– susţine şi el cauza celeia din urmă: „Alternativele unui sistem politic internaţional anarhic sânt

fie nici un sistem, fie un sistem unitar de un fel sau altul, imperiul mondial sau federaţia globală”

[26, p.154]. Acesta încearcă să ne convingă că anarhia este o realitate obiectivă, nu neapărat

negativă, şi trebuie folosită în sens strict de absenţă a guvernării centrale. „Această absenţă –

susţine B. Buzan - descrie o stare structurală care favorizează relaţiile competitive, dar nu

conţine o implicaţie necesară de haos şi dezordine” [26, p.155]. B. Buzan face o distincţie şi,

totodată, o ierarhizare a celor două: „Structura profundă dă condiţiile de bază ale relaţiilor

internaţionale... Structura distribuţională a polarităţii nu este decât o variantă din interiorul

structurii profunde...” [26, p.170-171].

Anarhia, atât de mult protejată de majoritatea realiştilor sistemici, a fost, şi rămâne încă,

contestată de multe alte teorii. Anarhia a fost atenuată chiar în interiorul paradigmei, adevărat în

moduri şi proporţii diferite, cum a fost aceasta înţeleasă de H. Kissinger sau R. Aron, pentru a nu

aminti de atenuarea anarhiei în acel demers grotian al şcolii britanice de relaţii internaţionale

reprezentat de M. Wight şi H. Bull. H. Bull o face când argumentează existenţa unei societăţi

internaţionale. „O societate de state (sau o societate internaţională) există când un grup de state,

conştient de anumite interese şi valori comune, formează o societate în sensul că ele se consideră

a fi legate, în relaţiile dintre ele, printr-un set comun de reglementări şi contribuie la funcţionarea

instituţiilor comune” [22, p.11]. Deşi, ca realist convins, H. Bull nu respinge în totalitate anarhia,

folosind categoria de societate anarhică. Chiar şi B. Buzan, până la urmă, este receptiv la aceste

„sugestii conceptuale” şi formulează ipoteza unui spectru de anarhii, imature la o extremă şi

mature la cealaltă. Cazul extrem de anarhie imatură, este acela când nici un stat nu recunoaşte o

altă suveranitate legitimă decât pe a sa şi relaţiile dintre state ar lua forma unei lupte continue,

pentru dominaţie. La celălalt capăt, autorul vede anarhia matură, unde statele proiectează propria

lor coerenţă interioară şi stabilitate în afară, asupra comunităţii statelor [26, p.180-187]. Mai

mult, neorealişti ca G. Modelski şi J. Goldstein au contestat chiar existenţa anarhiei.

Astfel, după G. Modelski structura sistemului politic global (cum numeşte acesta

sistemul) este o categorie care înglobează trei tipuri de elemente: puterile globale; puterea

mondială şi; challenger-ul (pretendentul). Unde puterile globale sunt statele care ocupă o poziţie

49  

importantă în sistemul politic global şi joacă roluri cheie în sistem. Puterea mondială – este

elementul principal al sistemului. Ea este baza sistemului politic mondial şi cea mai influentă

dintre puterile globale. Şi în sfârşit, challenger-ul este principalul pretendent la rolul de putere

mondială şi se află în competiţie cu puterea mondială. Această schemă, prin urmare, îl apropie pe

G. Modelski mai degrabă de structura ierarhică a unor teorii din economia politică internaţională

decât de neorealismul lui K. Waltz. De altfel, G. Modelski nu se teme să recunoască aceasta şi

menţionează că „existenţa liderului face sistemul ne-anarhic” [255, p.62-82, 124-142].

Contestarea anarhiei, de altfel ca şi a întregii scheme structurale realiste, este mai

evidentă în „exterior” şi anume în cadrul paradigmei neomarxiste. Structura sistemului

(referinţele erau în special la sistemul mondial capitalist) însuşeşte aici alţi parametri. Dacă la

realişti structura fundamentală este anarhică, la neomarxişti sistemul este obligatoriu ierarhic.

Alte categorii introduse în cadrul paradigmei sunt centrul (statele sau zonele unde se acumulează

capitalul) şi periferia (statele sau regiunile exploatate de către centru). I. Wallerstein introduce şi

categoria de semiperiferie susţinând că semiperiferia „... nu este un artificiu de natura punctelor

statistice de delimitare, şi nu este nici o categorie reziduală. Ea este un element structural necesar

într-o economie mondială” [191, p.283]. Astfel semiperiferia funcţionează ca o curea de

transmisie, înglobând cererile periferiei şi înlocuind controlul direct al centrului. Semiperiferia se

constituie atât prin ascensiunea statelor periferice, cât şi prin declinul celor centrale. Totodată, I.

Wallerstein introduce în structură categoria de lider hegemonic precum şi cea de geocultură, care

are rolul de ideologie a sistemului. El susţine că existenţa liderului hegemonic este necesară

pentru susţinerea sistemului capitalist.

Această percepţie structurală este conceptual diferită de cea realistă şi deşi presupune pe

undeva şi o distribuţie a puterii (putere percepută în alţi termeni decât cei realişti) evidenţiază

distribuţia verticală a acesteia. Ierarhia şi distribuţia verticală a puterii implică şi o diviziune

mondială a muncii (diviziune nu doar geografică ci şi funcţională), diviziune inacceptabilă

pentru K. Waltz, spre exemplu. Mai mult, o realitate structurală obligatorie în teoriile sistemice

din cadrul acestei paradigme este că statele din centru sunt puternice iar cele periferice slabe,

pentru că dacă toate entităţile ar fi egal de puternice periferia ar putea bloca funcţionarea efectivă

a entităţilor economice transnaţionale [191, p.290].

Situându-se la confluenţa celor două paradigme, economia politică internaţională şi

teoriile sistemice sovietice, concep propriile structuri ale sistemului politic internaţional, structuri

care păstrează totuşi „vestigii conceptuale” ale primelor două.

În linii mari, economia politică internaţională dă două nivele ale structurii sistemului

politic internaţional. Păstrează, deşi nu intact, structura politică moştenită de la realişti –

50  

„geometria puterii”, cum o numeşte S. Strange – şi inserează structura economică care coexistă

cu cea politică. Cu toate că nu este bine definită corelaţia dintre cele două structuri, teoreticienii

economiei politice internaţionale au reuşit să lege puterea de bogăţie şi să ne convingă în

continuare că piaţa, ca şi statul, determină procesele sistemului internaţional. Pledând pentru o

abordare structurală ce îşi propune să integreze preocuparea marxistă pentru producţie şi

preocuparea realistă pentru securitate, economia politică interna�ională ne oferă desigur o

paradigmă mai complexă decât cele două. Problema ţine din nou, de eterogenitatea teoriilor

dezvoltate în interiorul economiei politice internaţionale. Aceasta o reflectă, în primul rând,

structura fundamentală a sistemului care este anarhică la A. Battler şi ierarhică la R. Gilpin. În al

doilea rând, este vorba de structura distribuţională unde, încă odată, A. Battler menţine

polaritatea formulată de realişti, iar R. Gilpin preia mai curând hegemonul de la I. Wallerstein.

Hegemonul, ca element structural central, este categoria prezentă în multe teorii ale paradigmei,

iar ramificaţia acesteia – teoria stabilităţii hegemonice – îşi începe demersul teoretic acceptând a

priori existenţa unui hegemon.

Dintre teoriile sistemice sovietice, asemănătoare conceptual, cea a lui E. Pozdneacov este

mai consistentă metodologic. E. Pozdneakov, care ca întreaga tradiţie teoretică (post)sovietică a

relaţiilor internaţionale foloseşte termenul de sistem de relaţii interstatale/internaţionale, descrie

structura prin trei parametri. Primul – relaţiile centrelor de putere – o relaţie structurală care

reprezintă nivelul sistemic de bază. Cel de-al doilea - nodurile de contradicţie - sunt complexe

de relaţii localizate, diferite de cele centrale, care se caracterizează printr-o dinamică sporită şi

instabilitate. Ele sunt caracterizate de faptul că acele relaţii localizate sunt penetrate de cele

centrale. Al treilea parametru este suprastructura. Suprastructura, utilizată de mulţi marxişti de

la K. Marx încoace (deşi de multe ori cu înţelesuri diferite), este la acesta produsul funcţionării

sistemului şi este formată de organizaţiile şi normele politico-juridice internaţionale [265, p.58-

64]. Aceasta este o structură doar aparent diferită de cele înaintate de alte paradigme. Primul

parametru practic nu se deosebeşte de dimensiunea structurală orizontală despre care ne vorbeşte

S. Hoffmann, iar cel de-al doilea are multe în comun cu periferia neomarxistă. Originală este

doar suprastructura sau, mai exact, interpretarea suprastructurii, apropiindu-se şi ea după

conţinut de societatea internaţională teoretizată de H. Bull.

Conceptualizarea diferită a sistemului politic internaţional şi a structurii acestuia, a

facilitat percepţia teoretică diferită a proceselor din cadrul sistemului de către diferitele teorii

sistemice. Procesele, definite ca interacţiunea elementelor din sistem, sunt cele pentru care se fac

teoriile, iar fără stăpânirea acestora orice teorie sistemică nu are multe de spus în cercetarea

sistemului politic internaţional, după cum medicina nu şi-ar avea rostul dacă nu ar explica

51  

funcţionarea şi momentele transformatorii ale unui sistem complex cum este corpul uman.

Explicit sau nu, teoriile sistemice se orientează spre descrierea a două procese de bază ale

sistemului politic internaţional – funcţionarea şi transformarea – care alături de structură

reflectă filosofia acestuia. Funcţionarea este procesul cantitativ al sistemului care evidenţiază

dimensiunea existenţială a acestuia: ce se întâmplă în interiorul sistemului; cum şi de ce

interacţionează/coexistă elementele sistemului într-o perioadă anume şi cum sistemul

supravieţuieşte. Transformarea este procesul cantitativ al sistemului şi presupune trecerea de la o

etapă la alta şi/sau dispariţia acestuia.

Teoriile sistemice realiste au descris, în marea lor parte, funcţionarea sistemului politic

internaţional în termenii luptei pentru putere, iar legitatea principală a funcţionării – balanţa de

putere. Într-o structură anarhică, statele (elementele) interpretează structura sistemului şi

acţionează pentru a-şi asigura securitatea. Acţiunile ţin de echilibrarea puterii statului sau

coaliţiei mai puternice, prin alianţa cu alte state. Astfel, dacă un element din sistem tinde să-şi

asigure hegemonia, celelalte formează alianţe pentru a tempera pretenţiile celuia din urmă. Deşi

S. Hoffmann introduce dimensiunea verticală a sistemului (interacţiunea centru-periferie) teoriile

sistemice realiste au rămas ostatice a acestor preocupări orizontale din funcţionarea sistemului,

legate de competiţia marilor puteri pentru dominaţie în sistem. K. Waltz merge cel mai departe

cu acest demers şi ajunge la concluzia că dacă teoria trebuie să însemne ceea ce ea înseamnă în

fizică, atunci singura „teorie” a relaţiilor internaţionale este acea a echilibrului puterii [88, p.12].

Realiştii, aproape fără excepţie, au inclus conceptul de balanţă/echilibru a puterii în

teoriile lor. Deosebiri au apărut, însă, când s-a trecut la înţelesul propriu-zis al termenului. În linii

mari, balanţa de putere a fost înţeleasă sub două aspecte, unul susţinut de către realişti

tradiţionalişti ca H. Morgenthau, celălalt de realiştii sistemici – fie modernişti sau neorealişti.

Astfel primii, au înţeles balanţa puterii ca pe o practică diplomatică, practică conştientă şi

circumscrisă cultural de marile cancelarii europene. Cel mai des această practică fiind

exemplificată prin politica de echilibrare a Marii Britanii din secolul al XIX-lea. Realiştii

sistemici, pe de altă parte, au înţeles balanţa puterii ca pe un mecanism obiectiv al funcţionării

sistemului politic internaţional. De unde vom da dreptate celora din urmă, acceptând, prin

urmare, acest mecanism/legitate de funcţionare a sistemului politic internaţional, deşi această

legitate pare să nu acopere teoretic şi funcţionarea sistemelor unipolare.

De cealaltă parte, teoriile sistemice dezvoltate în paradigma neo-marxistă după ce

concep o structură sistemică diferită, au dezvoltat şi modele diferite de funcţionare ale

sistemului. Pornind de la o structură ierarhică, teoriile sistemice din interiorul paradigmei s-au

concentrat asupra dimensiunii verticale a funcţionării sistemului mondial capitalist, suplinind

52  

cumva „breşa conceptuală” lăsată de realişti. Dacă marxismul ortodox a descris raportul dintre

clase, neomarxiştii, păstrând şi această contradicţie dintre capital şi forţa de muncă în studiul lor,

extind contradicţia la macronivel, la nivelul sistemului internaţional. Preocupaţi de dezvoltare,

ace�tia analizează gradul de dezvoltare diferit în centrul şi periferia sistemului şi pun aceasta pe

seama structurii internaţionale (dependenţa structurală) şi specializării inechitabile din sistem.

Având precursori intelectuali pe K. Marx, care vedea forţa motrice a exploatării în scăderea

profitului, V. Lenin sau R. Luxemburg, la care forţa motrice a exploatării periferiei era

subconsumul în centru, neomarxiştii au descris sistemul capitalist ca pe un lanţ al extracţiei

surplusului din zonele periferice şi aducerea lui, inclusiv prin intermediul corporaţiilor

multinaţionale, spre centru. Funcţionarea sistemului este în special sumbră în şcoala „dezvoltării

subdezvoltării” a cărei reprezentanţi susţin că diferenţa dintre periferie şi centru sunt o condiţie

obligatorie a capitalismului, iar prăpastia dintre cele două componente se măreşte în loc să scadă.

Prin urmare, legitatea funcţionării sistemului se rezumă la exploatarea permanentă a periferiei de

către centru, prin intermediul corporaţiilor transnaţionale şi a instituţiilor financiare

internaţionale. Controlul periferiei de către centru este asigurat de către instrumentele economice

mai mult decât de cele militare. Astfel, profitul din periferie este treptat absorbit de către centru

(absorbţia surplusului) [78, p.306-316].

Aceste teorii au fost vehement criticate, începând cu realişti ca R. Aron, care contesta

imperialismul economic al lui V. Lenin, şi terminând cu neoliberali ca J. Nye, care susţin că

impactul tatonării periferiei de către centru şi a expansiunii capitalului nu este neapărat negativ.

Meritul acestor teorii, totuşi, este perspectiva conceptual diferită de abordare a sistemului

mondial - cercetarea (sub)dezvoltării şi dimensiunii verticale a sistemului – perspectivă fără de

care, în opinia noastră, ar fi insuficientă înţelegerea integră a sistemului politic internaţional.

Nefiind o paradigmă strict sistemică, economia politică internaţională nu a dezvoltat un

model coerent de funcţionare a sistemului politic internaţional. Sunt diferite „combinaţii

teoretice” dintre (neo)realism şi (neo)marxism, adesea în formă atenuată, care scot în evidenţă

sistemul economic mondial şi finanţele globale care coexistă în arhitectura politică

internaţională. Este o funcţionare ierarhică a sistemului, pentru că în cele mai multe cazuri există

un singur centru de putere, dar, în acelaşi timp, regiunile subdezvoltate (periferia) sunt mai

degrabă avantajate de „deschiderea către sistem” şi interacţiunea cu centrul. Este o „exploatare

tonică”, în urma căreia beneficiază toţi actorii implicaţi. Teoriile stabilităţii hegemonice, care

sunt mai degrabă deziderate decât teorii propriu-zise, descriu beneficiile (stabilitatea)

funcţionării unui sistem administrat de către un hegemon. Această funcţionare se realizează

graţie rolului constructiv al hegemonului în sistem, prin asigurarea de valută, piaţă (în caz de

53  

supraproducţie) şi protecţia bunului public în perspectiva funcţionării fără perturbări a sistemului

internaţional.

Teoriile sovietice, deşi au adus critici dure celor occidentale, s-au inspirat de la ultimele

în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului. Doar că în locul balanţei de putere descrisă de teoriile

realiste, E. Pozdneacov, spre exemplu, a utilizat termenul de echilibru dinamic, esenţa căruia nu

diferă de cea a balanţei de putere. Echilibrul dinamic este rezultatul interacţiunii dintre elemente,

iar slăbiciunile unuia se compensează cu alte capacităţi. Pentru a rămâne fidele şi precursorilor,

forţa motrice a funcţionării sunt interesele economice ale claselor conducătoare ale statelor

burgheze (ceea ce diferă oarecum de lupta pentru putere realistă) [78, p.82-108].

Tratarea diferită a naturii sistemului politic internaţional în cadrul acestor paradigme

continuă şi în abordarea transformării acestuia. Transformarea sau procesul cantitativ al

sistemului a fost oarecum „discriminată” în teoriile realiste. Aceasta deoarece teoriile sistemice

realiste au fost marcate de acel scepticism cronic al paradigmei realiste în ansamblu vizavi de

caracterul neschimbător, conform paradigmei, al relaţiilor internaţionale. M. Kaplan, spre

exemplu, preocupat de stabilitatea sistemului, ne oferă doar nişte asumpţii general-teoretice în

privinţa transformării. Sistemul, după Kaplan, este supus perturbărilor. Dacă sistemul rezistă, el

este ultra-stabil. Iar dacă perturbările au o „forţă critică” suficientă, sistemul trece într-o nouă

stare de echilibru sau, mai grav, sistemul nu supravie�uie�te şi dispare.

K. Waltz, deşi i-a acuzat pe realiştii tradiţionalişti de reducţionism, s-a apropiat mult de

aceştia când descria transformarea sistemului. El susţine, ca şi majoritatea reali�tilor, că singura

transformare sistemică posibilă ţine de cel de-al treilea parametru structural – distribuţia puterii

(polaritatea). Din acest punct de vedere, contează doar numărul marilor puteri între care există o

permanentă cursă pentru acumularea a cât mai multor resurse de putere. Structura distribuţională

se modifică doar prin mijlocirea războiului – ciocnirea militară a polilor. Aceasta deoarece

marile puteri sunt mai curând dispuse să lupte decât să-şi piardă poziţia privilegiată din structură

şi să fie reduse la statutul de elemente de rang secund [192, p.288]. După aceste afirmaţii, ne

putem da seama că această teorie devine mai curând individualistă decât structuralistă. Deoarece

schema schimbării scoate în evidenţă rolul marilor puteri, ca actori raţionali, mai mult decât

structura. Deci acesta ne oferă, totuşi, o teorie sistemică nu una structurală, cu toate că s-a

inspirat din structuralismul francez. Mai mult, K. Waltz nu a fost preocupat de geneza

sistemului, iar sistemul său nu este un întreg organic, ci mai curând o sumă a elementelor sale

constituente. Pentru a nu aminti că asumpţia privind forţa motrice a schimbării (susţinută cei

drept nu doar de către K. Waltz) – războiul – nu stă în picioare după implozia Uniunii Sovietice

şi schimbarea sistemică structurală care a urmat-o.

54  

B. Buzan vine şi aici cu amendamente la neorealismul lui K. Waltz. Pornind de la

premiza că: „competiţia pentru forţă în particularităţile supravieţuirii trebuie să se adauge la

competiţia pentru bogăţie pe piaţă” [26, p.240], autorul menţine această cauzalitate şi atunci când

se referă la transformarea sistemului politic internaţional. Probabil trăgând concluzii din

schimbarea structurală din anii 1990 – 1991, acesta susţine că: „... dilema apărării nucleare face

sistemului internaţional un serviciu fără precedent. Deoarece războiul nu mai poate acţiona ca

moaşă a schimbării majore a sistemului – cu excepţia schimbării care implică distrugerea

sistemului şi a majorităţii componentelor sale...” [26, p.293]. Care este atunci moaşa schimbării?

B. Buzan preia modelul centru - periferie de la neomarxişti, ne asigură că centrul migrează şi că

chiar şi segmentele cele mai de jos ale periferiei pot aspira să-şi îmbunătăţească statutul.

Mecanismul schimbării, îl descrie concis într-o lucrare mai timpurie, şi anume că în urma

funcţionării sistemului are loc scurgerea treptată de capital şi tehnologie dinspre centru

(hegemon) spre periferie [78, p.281]. Influxul de capital şi tehnologie dă posibilitatea unei

creşteri economice rapide şi acumulării de bogăţie în periferie (sau în regiuni ale acesteia),

bogăţie ce duce la redistribuţia puterii în sistem. Sau cel puţin aceasta ar fi dezvoltarea logică a

ipotezei anterior descrise. Este o mutare interesantă, ce-l apropie pe autor de economia politică

internaţională (teoria stabilităţii hegemonice) şi îl îndepărtează, încă odată, de neorealismul lui

K. Waltz. Deşi insuficient dezvoltată, teoria lui B. Buzan îmbogăţeşte asumpţiile neorealiste

referitoare la transformarea sistemului şi, foarte important, lansează o ipoteză utilă în privinţa

procesului sistemic calitativ. Autorul, venind din cadrul paradigmei realiste, abandonează

războiul în favoarea bogăţiei, ca forţă motrice a schimbării.

G. Moldeski merge şi mai departe în apropierea de teoria stabilităţii hegemonice. El

afirmă din start că: „... analiza structurală a politicii mondiale trebuie să descrie procesul

fundamental, mecanismul cheie al căreia a fost, în ultimele secole, ascensiunea şi recesiunea

puterilor mondiale, dar care rămâne, totuşi, inserată într-o mişcare mai amplă: evoluţia politicii

globale” [255, p.62-63]. De fapt, el a fost cel care a dezvoltat în neorealism teoria ciclică, care,

având originea în vedele indiene, a prins rădăcini în diferite ramuri ale ştiinţei, inclusiv în

cercetarea sistemului politic internaţional. Astfel, autorul utilizează categoria de cicluri lungi şi

leagă transformarea sistemului internaţional de aceste cicluri. „Conform tiparelor noastre – vine

să confirme G. Modelski – ciclul lung al politicii globale caracterizează ascensiunea şi declinul

unei puteri mondiale” [255, p.62-63]. Calendarul politicii mondiale, după cum mai este numit

ciclul lung de către autor, reprezintă un proces cu patru faze care toate împreună constituie

perioada, de cca 100 ani, de existenţă a puterii mondiale. Prima fază este stabilirea agendei –

prin care potenţiala putere mondială îşi definitivează „programul” cu care se pregăteşte să

55  

soluţioneze problemele globale. A doua fază este formarea coaliţiilor – prin care potenţiala

putere mondială îşi caută aliaţi pentru detronarea puterii mondiale în exerciţiu. Cea de-a treia

fază, macrodecizia, este schimbarea propriu-zisă, moment în care noua putere mondială urcă pe

tron. Înţelegând prin macrodecizie războiul global – războiul pentru liderism – G. Modelski

demonstrează ataşamentul faţă de realism. La fel de adevărat este că pentru secolul XXI el caută

un înlocuitor al războiului. Şi, în sfârşit, implementarea, fază care presupune administrarea

sistemului de către puterea mondială [255, p.66-67]. G. Modelski schiţează şi patru criterii de

succes pentru o putere mondială, care o şi deosebesc de pretendent (challenger): organizarea

politico-strategică; întâietate economică; societate deschisă; sensibilitate faţă de problemele

globale [255, p.72-78]. Astfel, transformarea sistemului politic internaţional în teoria ciclică a

lui G. Modelski ţine, în buna tradiţie realistă, de dimensiunea structurală distribuţională, iar în

privinţa factorilor motrici ai schimbării (adică războiul în accepţiunea sa) autorul nu aduce multă

originalitate.

Păstrând cu gelozie structura anarhică (cu excepţia lui G. Modelski) bazată pe stat,

singurele schimbări sistemice posibile spre care s-au orientat teoriile sistemice realiste, în special

K. Waltz, au vizat structura distribuţională a sistemului. Iar războiul dintre marile puteri a servit

aproape de fiecare dată drept mecanism al acestor succesive transformări. Neglijând practic baza

economică capitalistă (cu excepţia lui B. Buzan) şi orice factor cauzal non-material,

transformarea sistemului politic internaţional la realiştii sistemici este rezultatul unor cauze pur

materiale, mai exact – materialismul puterii.

Neomarxiştii, de cealaltă parte, au rămas fideli dascălilor lor intelectuali când au prezis

autolichidarea, în ultimă instanţă, a sistemului capitalist – deci o schimbare fundamentală. V.

Lenin, spre exemplu, publică la 1916 lucrarea Imperialismul, ca cel mai avansat stadiu al

capitalismului unde susţinea că capitalismul, care pe plan intern înlocuia prin monopol

competiţia, pe plan internaţional era în căutarea permanentă de costuri de producţie mici şi de

materii prime, de noi pieţe şi de oportunităţi de investiţii a capitalului excedentar. Aceasta va

mări şi internaţionaliza competiţia între cartele corporatiste şi bănci. Procesul va duce inevitabil

la războaie între statele capitaliste angajate în extinderea unui control imperialist care întâmpină

dificultăţi pe pieţele controlate de cartelele altor state. În acest sens, imperialismul nu este doar

cel mai avansat stadiu al capitalismului, dar şi „groparul” celuia din urmă [251]. Dacă la V.

Lenin instrumentul de schimbare este extern, adică războiul, la I. Wallerstein, spre exemplu,

factorii care vor duce la dispariţia bazei mondiale capitaliste sunt mai curând interni, şi anume:

democratizarea, scăderea populaţiei agricole şi problemele ecologice.

56  

Spre deosebire de V. Lenin, pe care K. Waltz l-a exclus definitiv din rândurile

cercetătorilor sistemici, I. Wallerstein propune o schemă complexă de transformare a sistemului

mondial capitalist, până la dispariţia finală a acestuia. Autorul porneşte de la premiza că în cadrul

sistemului capitalist se manifestă o serie de oscilaţii ciclice: „Două dintre cele mai importante

oscilaţii ciclice sunt ciclurile de 50-60 ani ale lui Kondratieff, în timpul cărora principalele surse

de venit se deplasează din sfera producţiei în cea financiară şi invers, şi ciclurile hegemonice de

100-150 ani, care se manifestă prin creşterea şi declinul „garanţilor” ordinii mondiale, cu

particularităţile proprii fiecăruia de dominare” [207, p.51]. În continuare, I. Wallerstein susţine

că aceste oscilaţii duc la deplasarea geografică a centrelor de concentrare de capital şi putere. În

ultimă instanţă, aceste oscilaţii pot lua asemenea proporţii că vor fi incompatibile cu instituţiile

sistemice. După atingerea acestui punct, se va produce bifurcarea şi, drept consecinţă, sistemul

va fi înlocuit de unul sau mai multe sisteme [207, p.51]. Inspirându-se din ciclurile

economistului rus N. Kondratieff, transformarea la I. Wallerstein este cu adevărat structurală,

lucru cu care puţine teorii sistemice se pot lăuda. Lupta pentru hegemonie savantul o vede prin

„războaiele globale”. Astfel, perioadele 1618-1648 şi 1914-1943, sunt războaie de 30 de ani şi

pot fi văzute ca succesiuni violente la conducerea lumii, unde Marea Britanie a înlocuit Olanda,

pentru a fi înlocuită, la rândul ei, de către SUA.

Prin urmare, schimbarea la neomarxişti ţine în fond de o schimbare fundamentală a

metodelor de producţie, iar I. Wallerstein, cu rafinamentele teoretice care l-au consacrat,

dezvoltă o nouă teorie ciclică asupra transformării sistemului internaţional. Aceasta a contribuit

la conturarea unui materialism economic în ce priveşte funcţionarea şi transformarea sistemului

internaţional. Şi deşi schema lui I. Wallerstein, spre exemplu, nu explică cum schimbările

structurale ale capitalismului mondial modifică structura sistemului politic internaţional, ea ne

orientează spre fluxurile globale de capital şi reprezintă un important suport metodologic

utilizabil în explicarea schimbării celuia din urmă.

Transformarea sistemului internaţional polarizează paradigma economiei politice

internaţionale. Teoreticieni ca A. Battler şi R. Gilpin, care au fost preocupaţi de dinamica puterii

în sistemul internaţional, păstrează structura politică internaţională bazată pe state şi descriu

mecanismele unor transformări distribuţionale. S. Strange şi, mai ales, J. Roseanau, extind

elementele sistemului politic internaţional dincolo de graniţele statelor şi, respectiv, se referă la o

transformare fundamentală a sistemului sau, ca în cazul ultimului, se referă la un sistem politic

internaţional paralel cu cel centrat pe state.

R. Gilpin distinge trei tipuri de schimbări. Schimbarea prin interacţiune, care se referă la

schimbarea relaţiilor interstatale în cadrul unei structuri date, schimbarea sistemică, care se referă

57  

la schimbarea distribuţională, şi schimbarea sistemelor, care sunt cele mai importante schimbări

şi se referă la transformarea fundamentală a actorilor – deci a sistemului per se. Principala

preocupare a lui R. Gilpin a fost schimbarea sistemică, căreia îi redă o formulă originală, cu

ipoteze atât la nivelul sistemului cât şi la nivelul individual al statelor din sistem. Modelul

schimbării sistemice al savantului se bazează pe o serie de ipoteze cu privire la state pe care el le

deduce din teoria microeconomică a alegerii raţionale. Acest model este utilizat pentru a postula

o teorie ciclică a schimbării sistemului internaţional, care constă în cinci enunţuri principale: „Un

sistem internaţional este stabil (adică în echilibru) dacă nici un stat nu consideră că schimbarea

sistemului este profitabilă; un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile

aşteptate depăşesc costurile presupuse; un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin

expansiune teritorială, politică şi economică, până când costurile marginale ale unei viitore

schimbări sunt egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate; odată ce se ajunge la un echilibru

între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări (şi expansiunea este atinsă), costurile

economice de menţinere a statu quo-ului tind să crească mai repede decât capacitatea economică

de a susţine statu quo-ul; dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat,

sistemul se va schimba şi se va stabili un nou echilibru care va reflecta redistribuţia puterii” [76,

p.35].

Observăm o asemănare de principiu cu ideile lui M. Kaplan referitoare stabilitatea

sistemului, respectiv perturbarea acestuia. R. Gilpin propune, totuşi, un mecanism propriu prin

care se succed marile puteri, însă din nou, reieşind din teoria microeconomică utilizată, modelul

schimbării este unul sistemic nu structural. Stabilitatea sau instabilitatea sistemului depind de

existenţa unui hegemon politic şi economic. Autorul, de asemenea, sus�ine că „mecanismul

principal al schimbării... a fost războiul sau ceea ce noi am numi războiul hegemonic (adică un

război care determină ce state vor fi dominante şi vor guverna sistemul)” [69, p.36].

A. Battler, preluând de la marxişti categoriile de bază şi suprastructură, oferă o structură

şi o schemă de transformare diferită de cea a lui R. Gilpin, dar care vizează până la urmă tot o

schimbare sistemică distribuţională. Acesta divizează convenţional sistemul în trei lumi – prima,

a doua şi a treia, în dependenţă de dezvoltarea economică – ceea ce seamănă cu o reluare a

discuţiei propuse de I. Wallerstein, privind centrul, semiperiferia şi periferia. Baza economică

este compusă din poli economici, care sunt statele care depăşesc statele care le urmează de două

ori după nivelul PIB-ului [214, p.73]. Suprastructura politică, pe dimensiunea orizontală, este

alcătuită din centre de putere. Centrele de putere se constituie în baza unui pol economic cu

condiţia ca polul economic să „... promoveze o politică externă activă şi agresivă, îndreptată spre

supunerea altor actori propriilor interese interne şi externe” [214, p.74]. Astfel, apropiat de

58  

definiţia dahliană a puterii, A. Battler ne oferă o schemă de trecere de la un pol economic, care

este asigurat de locul privilegiat din baza mondială capitalistă, la un centru de putere, schemă

care lipseşte aproape cu desăvâr�ire în teoriile neomarxiste. Nu este clară doar această formulă

de constituire a polului economic, dar dacă polul economic sau constituirea lui o preluăm de la

alte paradigme, descrierea acestei treceri spre centrul de putere poate deveni extrem de utilă.

Deşi nu ignoră subsistemul militaro-strategic, autorul, după cum am putut observa, pune

accentul pe activitate şi agresivitate în sistem, pentru a-l controla sau, cel puţin, de a avea statut

privilegiat în interiorul său. Agresivitatea înlocuieşte aici cumva războiul, deşi o politică agresivă

nu exclude recurgerea la acesta. Totodată, A. Battler susţine o schemă ciclică în ceea ce priveşte

distribuţia puterii, în care un sistem unipolar se transformă în unul multipolar, apoi în bipolar, ca

să revină din nou la unipolaritate [214, p.77]. Constituirea polarităţii şi funcţie de alianţe

conjuncturale, după cum o descrie A. Battler, este discutabilă, însă teoria acestuia merită a fi

luată în calcul. La sfârşitul sec. XXI, când se va încheia un mare ciclu descris mai sus, autorul

prevede o schimbare fundamentală a sistemului.

De cealaltă parte se situează, spre exemplu, J. Rosenau care vede o schimbare

fundamentală a sistemului politic internaţional. Potrivit lui, există trei parametri ai politicii

mondiale a căror schimbare, de esenţă, ar conduce la ceea ce el numeşte turbulenţă în politica

mondială. Primul este parametrul de competenţă, acţionează la nivelul indivizilor şi constă în

orientările şi competenţele prin care cetăţenii statelor şi membrii organizaţiilor

neguvernamentale se implică în politica globală. Cel de-al doilea este parametrul structural şi se

referă la constrângerile legate de distribuirea puterii în sistemul internaţional. Ultimul parametru,

parametrul relaţional, caracterizează natura relaţiilor de autoritate care se stabilesc între indivizi,

pe de o parte, şi colectivităţi, pe de alta [144, p.9].

J. Rosenau acceptă schimbările distribuţionale şi tehnologice care au avut loc în sistem

timp de cca 300 de ani, însă ne asigură că: „... nici una dintre aceste transformări nu a afectat cei

trei parametri globali de bază” [144, p.88], care trec astăzi printr-o transformare similară apariţiei

sistemul westfalic. Această schimbare fundamentală este legată, întâi de toate, de trecerea de la

era industrială la cea postindustrială. Este o discuţie interesantă pe care noi o amânăm pentru

capitolul patru, dar care lasă în umbră alte schimbări suferite de sistem şi, ceea ce ne interesează

aici, nu oferă un mecanism propriu-zis a schimbării sistemului politic internaţional.

Transformarea în cadrul teoriilor sistemice sovietice respectă manifestul comunist - lupta

permanentă dintre clase sociale - şi elogiază camuflat regimul sovietic. Astfel, transformarea

sistemului aici porneşte de la schimbările din interiorul statelor, schimbări prin care proletariatul

obţine puterea în stat şi instaurează un regim (citeşte regimul sovietic) care impune un

59  

comportament diferit pe scena internaţională a entităţii politice respective. În cazul în care acest

stat are un loc privilegiat în sistem sau tinde să-l obţină, aceasta poate duce la schimbarea

întregului sistem [264, p.143-156]. Perioada de trecere, E. Pozdneakov o numeşte „criza

sistemică”. Autorul ne oferă o schemă care pune accentul pe rolul determinant al factorilor socio-

economici interni în transformarea sistemului şi această transformare ţine de dimensiunea

distribuţională a acestuia. Cu alte cuvinte, Pozdneakov are o teorie sistemică, nu structurală, or,

elementul (schimbările din interiorul acestuia) şi nu structura internaţională este principala forţă

motrică a schimbării.

Prin urmare, teoriile sistemice, indiferent de paradigma în care s-au dezvoltat, au încercat

să propună un model distinct al structurii sistemului politic internaţional, de la care şi-au pornit

modelarea de abstracţii teoretice care să descrie procesele din cadrul celuia din urmă. Funcţie de

paradigmă şi, respectiv, de conceptualizarea structurii, acestea s-au concentrat asupra diferitor

legităţi de funcţionare a sistemului. Dacă teoriile realiste îşi pornesc demersurile teoretice, în

spiritul paradigmei, de la lupta permanentă pentru putere şi se concentrează pe interacţiunea

orizontală a marilor puteri, neomarxiştii, fideli şi ei înaintaşilor marxişti, se concentrează pe

dimensiunea structurală verticală şi îşi elaborează legităţile de funcţionare pornind de la o

interacţiune asimetrică dintre centrul şi periferia sistemului. Economia politică internaţională şi

teoriile sistemice sovietice sunt tentate, în moduri diferite, să reunească ambele perspective.

Enunţurile referitoare la transformarea sistemului politic internaţional, care ne

interesează mai mult în studiul nostru şi care, de altfel, reprezintă un test de maturitate pentru

orice teorie, nu întotdeauna au rigoarea teoretică necesară uni asemenea demers. S. Hoffmann

avea dreptate când susţinea că: „... nici una dintre aceste teorii sistemice [ referindu-se la teoriile

lui M. Kaplan, K. Waltz, R. Gilpin şi I. Wallerstein – n.a.] nu oferă o explicaţie satisfăcătoare a

schimbării” [88, p.81]. Acest scepticism poate fi extins asupra tuturor teoriilor, dacă le analizăm

individual. În primul rând, nu toate teoriile fac distincţia dintre schimbarea sistemului şi

schimbarea sistemică. În al doilea rând, teoriile, în marea lor majoritate, nu se referă la

dezvoltarea sistemului care a fost lăsată „în grija” neoliberalilor instituţionali fără ca ace�tia să

dezvolte teorii sistemice propriu-zise. În al treilea rând, nu sunt clar specificate forţele motrice şi

mecanismele schimbării. Războiul, care este cel mai adesea invocat, nu mai poate servi ca

mecanism al schimbării, în optica unor ciocniri directe dintre marile puteri. Acesta nu a dispărut

şi, probabil, nu va dispare niciodată din relaţiile internaţionale, însă devine tot mai improbabil un

război direct dintre două puteri nucleare, iar destrămarea URSS a demonstrat că trebuie căutate

alte forme de „mediere” a schimbării.

60  

În al patrulea rând, dacă facem abstracţie de câteva excepţii, a fost ignorată ceea ce

Ruggie, urmându-l pe Durkheim, numeşte „densitatea dinamică” a interacţiunii elementelor

sistemelor. Astfel, s-a neglijat în mare parte ceea ce vom numi în continuare sporirea integrităţii

sistemului şi efectele reale ale acesteia, aspect foarte important în condiţiile actuale. Densitatea

dinamică, astfel, este după cum susţine acelaşi S. Hoffmann „... un factor important al

schimbării, în măsura în care această densitate atunci când creşte, poate transforma sau goli de

conţinut suveranitatea statelor şi poate schimba însăşi natura puterii sau condiţiile utilizării ei”

[88, p.82]. Toate acestea legate, de fapt, de neglijarea unui al treilea proces sistemic şi anume

integrarea. Dacă teoriile integraţioniste s-au dezvoltat în afara „freneziei” sistemice, atunci şi

teoriile sistemice n-au abordat expres construcţia europeană şi, respectiv, n-au utilizat cadrul

teoretic dezvoltat. Teoria sistemică nu a fost în special preocupată de integrarea europeană, or,

cercetările relativ autonome ale sistemelor politice interne şi ale sistemului politic internaţional

lăsau oarecum „inabordabilă” această construcţie hibridă. Aceasta în contextul în care prima

definire a termenului de integrare din The Oxford English Dictionary este concepută ca

„combinarea părţilor dintr-un întreg”[145, p.21]. Definiţia este ulterior îmbrăţişată, spre

exemplu, de către Gunnar Myrdal care definea integrarea ca fiind „reunirea părţilor dintr-un

întreg” [145, p.22]. De aici putem deduce că integrarea reprezintă procesul de ajustare reciprocă

a elementelor unui sistem, care duce la sporirea integrităţii acestuia sau, mai simplu, procesul

prin care se consolidează un sistem. M. Hodges, spre exemplu, defineşte integrarea ca pe

„formarea unui sistem politic nou în baza sistemelor politice separate existente anterior” [377,

p.12]. Toate aceste definiţii sunt o ramificaţie a dezbaterii privind partea şi întregul, iar teoriile

integraţioniste au pierdut complexitatea teoriilor sistemice, în timp ce teoriile sistemice au

ignorat nepermis un proces sistemic.

2.3. Concluzii la capitolul 2

Pentru o sinteză la analiza efectuată a cadrului teoretic în studierea sistemului politic

internaţional, trebuie iniţial să menţionăm că acesta a avut nevoie de câteva secole de evoluţie

pentru a se impune în mediile academice. Revoluţia sistemică apărută ca o alternativă la ştiinţa

carteziană şi care a cuprins majoritatea ştiinţelor la mijlocul secolului trecut, a penetrat şi

graniţele disciplinei relaţiilor internaţionale. În cadrul acesteia s-au dezvoltat o serie de teorii

sistemice care au modelat dimensiunile ontologico-epistemologice ale sistemului politic

internaţional. Faptul că teoriile sistemice au cunoscut o dublă fragmentare: intra- şi inter-

paradigmatică, a condus la tot atâtea interpretări a proceselor sistemului politic internaţional, cât

61  

şi a sistemului însuşi. Diversitatea acestora a atentat cumva la încrederea într-un asemenea

demers teoretic pretenţios, dar, în acelaşi timp, a stimulat o adevărată dezbatere teoretică (o

competiţie chiar) care permite o percepţie tot mai obiectivă şi reală a scenei internaţionale.

Ne interesează în special în ce măsură aceste abstracţii teoretice ne pot explica natura

sistemului politic internaţional, a Uniunii Europene şi, implicit, legităţile metamorfozării

acestora. Cu alte cuvinte, dacă sunt aceste teorii capabile să ne ofere enunţuri, argumentate

ştiinţific, asupra politicii internaţionale şi, foarte important, asupra parametrilor de schimbare a

lumii în care trăim. Perspectiva nu pare deloc optimistă, dată fiind complexitatea sistemului

politic internaţional şi a proceselor conexe a unui sistem social disipativ de dimensiuni globale.

Nu se va inventa probabil niciodată o formulă matematică cu ajutorul căreia să putem descifra cu

exactitate procesele globale. Pentru că nu este posibil de a aplica cu acelaşi succes o metodologie

preluată din ştiinţele exacte sau din studierea unor sisteme de dimensiuni de laborator, la

studierea relaţiilor internaţionale. Aceasta nu înseamnă că aceste teorii sunt inutile din punct de

vedere academic, dimpotrivă.

Teoriile sistemice corespund principiului de bază a oricărei abstracţii teoretice şi anume

de a face realitatea inteligibilă. Acestea ne oferă cadrul teoretic prin care putem înţelege

conceptual lumea în care trăim, adică în mare parte graţie teoriilor sistemice înţelegem că

sistemul politic internaţional este o entitate distinctă, care are o logică proprie de funcţionare;

înţelegem că această entitate distinctă modelează comportamentul statelor constituente;

înţelegem mai bine de ce un eveniment petrecut în America de Sud are impact imediat asupra

Africii sau de ce creşterea economiilor private în SUA poate să ducă la condiţii de trai mai

proaste pentru agricultorii din Republica Moldova etc. Astfel, perspectiva sistemică, în totalitatea

ei, reprezintă cadrul teoretic optim dezvoltat în cadrul disciplinei relaţiilor internaţionale.

Totuşi, cadrul teoretico-metodologic de la care pornim prezentul studiu este orientat spre

pluralism în defavoarea monismului metodologic specific multor teorii sistemice. Obiecte atât de

complexe precum sistemul politic internaţional şi Uniunea Europeană nu pot fi înţelese prin nici

o metodă sau abordare singulară. Astfel, reperele teoretico-metodologice ale studiului deschid

perspectiva unui dialog teoretic printr-o „selecţie naturală” de asumpţii teoretice din teoriile

sistemice articulate în cadrul paradigmelor relaţiilor internaţionale. Doar o sinteză între

abordarea (neo)realistă a dimensiunii sistemice orizontale şi abordarea (neo)marxistă a

dimensiunii verticale, cale pe care a deschis-o economia politică internaţională, poate pretinde la

o abordare complexă a sistemului politic internaţional. Mai mult, abordarea va fi completată de

asumpţii teoretice venite dinspre teoriile integraţioniste, care se orientează spre procesul de

integrare (care lipseşte cu desăvârşire în cadrul teoriilor sistemice) şi analizează funcţionarea

62  

statică a (sub)sistemului european. De asemenea, sunt utilizate enunţuri foarte valoroase privind

autoorganizarea sistemelor disipative, ca urmare a schimbului de substanţă, energie şi informaţie

cu mediul extern, care vin dinspre paradigma sinergetică şi care au fost în mare ignorate de către

teoriile sistemice.

Totodată, baza teoretico-metodologică deschide perspectiva unui dialog teoretic pe

verticală, prin utilizarea unui amplu material empiric şi factologic, inclusiv a unor agregate

macroeconomice globale care reflectă în mare măsură schimbările sistemice, precum şi ponderea

Uniunii Europene în sistemul politic internaţional contemporan. Mai mult, studiul alunecă

periodic spre elementarism, pentru a studia Uniunea Europeană ca element al sistemului politic

internaţional, pornind de la premisa că nu poţi avea o imagine completă asupra sistemului

contemporan sau a locului elementului european în cadrul acestuia, fără a analiza procesele care

au loc în interiorul Uniunii Europene. Sfera şi diversitatea acestor împrumuturi teoretice şi

metodologice nu ne permit deocamdată să numim rezultatul o teorie, însă ceea ce rezultă este un

important cadru teoretic în care să poată fi construită o metateorie sistemică. Prin urmare, în

studiu sunt utilizate un complex de metode empirice şi teoretice cu caracter interdisciplinar,

indispensabile unei cercetări complexe şi fundamentate teoretic a locului şi rolului Uniunii

Europene în cadrul sistemul politic internaţional contemporan.

Analiza documentelor este metoda empirică care ne-a servit la cercetarea documentelor

constituente ale Uniunii Europene, legislaţia primară şi legislaţia secundară, precum şi la

studierea materialului teoretic necesar unui demers ştiinţific.

Metodele sistemică şi structural-funcţională, consolidate teoretic în cadrul teoriilor

sistemice, sunt metodele teoretice esenţiale în această cercetare şi sunt expresia abordării

complexe/integre. Metoda sistemică este prin definiţie indispensabilă unei cercetări a sistemului

politic internaţional, dar şi a subsistemului european, şi ne-a servit la relevarea trăsăturilor

organice a acestuia, la evidenţierea sistemicităţii şi interdependenţei proceselor globale

contemporane. Structural-funcţionalismul ne-a permis depistarea funcţiilor (ansamblul

activităţilor, acţiunilor şi proceselor vitale ale sistemului politic) necesare şi existente, prin care

sistemul politic internaţional şi subsistemul european (Uniunea Europeană) îşi asigură existenţa,

structurile şi funcţionarea.

Metoda istorică (diacronică) a fost utilizată în descrierea genezei şi evoluţiei sistemului

politic internaţional, precum şi descrierea genezei şi evoluţiei Uniunii Europene, ea însăşi un

sistem politic complex. Diacronicul a fost utilizat şi în descrierea articulării abstracţiilor teoretice

privind integrarea europeană şi a sistemului politic internaţional.

63  

Metoda comparativă ne-a servit la evidenţierea trăsăturilor distincte ale sistemului politic

internaţional în raport cu Uniunea Europeană, în special în analiza funcţionării celor două

sisteme complexe. Totodată, metoda comparativă este utilizată în compararea potenţialului

politico-economic şi militar al Uniunii Europene în raport cu alte potenţiale centre de putere care

se prefigurează la începutul secolului XXI.

Metoda instituţionalistă prin care s-a urmărit scopul de a evidenţia cele trei nivele de

instituţii cu semnificaţie în acest demers teoretic şi anume: statul, instituţiile subsistemului

european (supranaţionale şi interguvernamentale) şi instituţiile sistemului politic internaţional

(interguvernamentale).

Esenţiale pentru studiu au fost principiul interdisciplinar, care ne-a permis să evidenţiem

de pe poziţiile politicii comparate procesele abordate şi ne-a condiţionat studierea bazei

economice capitaliste a Uniunii Europene şi a sistemului politic internaţional.

64  

3. UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN ACCEPŢIUNEA TEORIILOR SISTEMULUI

POLITIC INTERNAŢIONAL

Sunt cel puţin trei motive care ne determină să începem abordarea Uniunii Europene în

tiparele teoriilor sistemice, cu o analiză a genezei sistemului politic internaţional. Este vorba, în

primul rând, de necesitatea firească de a verifica empiric capacitatea metodologică a teoriilor

sistemice la care ne-am referit de a „acoperi teoretic” obiectul studiat încă de la apariţia acestuia.

În al doilea rând, descrierea funcţionării şi transformării oricărui sistem, inclusiv a celui politic

internaţional, este condiţionată de cunoaşterea apariţiei sale. În al treilea rând, dar nu în ultimul,

sistemul politic internaţional contemporan, după cum ne vom convinge în continuare, s-a format

în vestul continentului european, adică aproximativ în aceleaşi limite geografice în care s-au pus

bazele construcţiei Uniunii Europene, fapt care aduce o cauzalitate suplimentară în apariţia celor

două entităţi şi ne obligă să ne orientăm cercetarea asupra acestei „fertilităţi sistemice” a

Europei. După o analiză sistemică a evoluţiei construcţiei europene, capitolul se încheie cu

descrierea Uniunii Europene, în calitate de (sub) sistem politic complex, prin prisma aceloraşi

abstracţii teoretice.

3.1 Geneza şi evoluţia sistemului eurocentric: de la universalitate la balanţa de putere

Inspirându-se mai mult din structuralism sau structuralism funcţional, teoriile sistemice

analizate mai sus nu au insistat prea mult asupra genezei sistemului politic internaţional. În

teoriile sistemice realiste, de cele mai multe ori se vorbeşte despre sistemul de state westphalic

care ia fiinţă la 1648. Acceptăm, în ceea ce ne priveşte, anul, însă aceasta este doar o constatare

care se leagă mai mult de apariţia statelor moderne, punând accent pe suveranitate şi nu pe

apariţia unui sistem internaţional cu o proprie logică de funcţionare. Încă mai puţin se insistă

asupra factorilor care au contribuit la apariţia sistemului. Sunt teorii, ca cea a lui G. Modelski,

care ne orientează către anul 1494 (anul invadării Italiei de către Franţa) care reprezintă o dată cu

şi mai puţine pretenţii. Pentru a nu aminti despre teoriile lui E. Pozdneacov sau a lui K. Waltz,

care din mare respect pentru sincronic au ignorat în totalitate diacronicul în cercetarea

sistemului. „ Structurile internaţionale – susţine K. Waltz – se definesc pe baza unităţilor lor

politice fundamentale dintr-o epocă, fie că sunt oraşe-state, imperii sau naţiuni” [78, p.262]. I.

Wallerstein, pe de altă parte, are o schemă amplă în ceea ce priveşte geneza sistemului capitalist,

care are loc în „lungul secol al XVI-lea”, dar el descrie doar geneza bazei economice a

65  

sistemului internaţional şi nu ne spune multe despre suprastructura lui politică. Mai grav, el chiar

neglijează periodic existenţa acesteia. Această „dezorientare genetică” complică şi mai mult

sarcina cercetătorului care îşi propune să descrie procesele sistemului politic internaţional.

Astfel, pentru a da rigoare demersului nostru, studiul debutează cu o dimensiune, mai biblică

poate, a sistemului politic internaţional şi anume - geneza.

B. Buzan şi R. Little, care deschid o nouă pagină în studiul civilizaţiei umane abordând-o

prin prisma grilei teoretice sistemice, argumentează existenţa unor sisteme preinternaţionale cu

mai bine de 40.000 de ani î.e.n. şi existenţa unor sisteme internaţionale odată cu apariţia primelor

formaţiuni statale [27, p.133-150]. Este o perspectivă teoretică deloc neglijabilă, însă problema

depăşeşte obiectivele prezentului studiu. Acceptarea statului în calitate de element central al

sistemului politic internaţional (cel puţin în faza apariţiei acestuia), ne scuteşte de rătăcirea prin

istoria civilizaţiei umane dincolo de mileniul trei î.e.n. - cel puţin aşa ne sugerează D. Chirot

când susţine că după apariţia agriculturii cu cca 10 mii de ani în urmă, statele, care reprezentau

cheia invenţiilor sociale, apar aproximativ cu 3000 ani î.e.n. [33, p.41]. Primele civilizaţii

agricole care şi-au însuşit un model politic de organizare au fost cele din Mesopotamia (cca 3300

î.e.n.), Egipt (cca 3100 î.e.n.), India (cca 2300 î.e.n.), China (1800 î.e.n.) şi, mult mai târziu,

Aztecă, Maya şi Incasă (aproximativ sec. I î.e.n. - sec. I e.n.). Însă aceste civilizaţii multă vreme

s-au dezvoltat într-o relativă izolare, fără a aminti aici de civilizaţiile americane izolate total de

Eurasia, iar formele statale ale acestora nu erau de natura şi capacitatea constituirii unui sistem

politic internaţional propriu-zis.

Mileniul care a premers erei noastre nu a adus multe elemente sistemice în evolu�ia

civilizaţiilor eurasiatice. Acea lume era structurată în jurul a patru arii civilizaţionale majore:

Europa, Orientul Mijlociu, India şi China. Fiecare din ele şi-a creat în jur un perimetru de

parteneri comerciali (fie prin gravitaţie economică, fie prin putere militară) al căror apetit pentru

bunurile create în atelierele specializate era la fel de flexibil ca şi cerinţele membrilor

respectivelor civilizaţii pentru materii prime şi alte rarităţi. B. Buzan ne reaminteşte că: „Uneori,

fiecare dintre aceste zone dobândea o unitate imperială, iar alteori cădea în faze de diviziune şi

de state beligerante” [26, p.208]. Deşi civilizaţia s-a prelins constant în afară, aliniind treptat

zone periferice şi barbaria stepelor eurasiatice, aceste zone rămâneau, totuşi, subsisteme relativ

izolate care nu se regăseau într-un veritabil sistem mondial.

Arealul în interiorul căruia se conturează o miniatură timpurie a sistemului balanţei de

putere european, este China antică. După căderea dinastiei Chou din vest (771 î.e.n.) şi dispariţia

puterii centrale, mai mult de zece prinţi chinezi îşi împărţeau suveranitatea asupra ţării. Statele

puternice de frontieră ca: WU, CH' U, CH' IN, CHIN, YEN, CH' I şi LU [116, p.217], au atentat

66  

la teoria politică chineză (care asigura unitatea imperiului celest) constituită cu migală în

timpurile de glorie ale dinastiei Chou. Pretinzând simultan la întâietatea în lumea chineză,

acestea au creat involuntar o altă formulă politică de organizare şi anume un prototip de sistem

multipolar. Acesta a fost caracterizat de o luptă perpetuă, dusă de obicei pe teritoriul statelor mai

slabe din centru, şi o ţesătură de alianţe care nu a permis vreunuia să-şi impună hegemonia, adică

ceva foarte asemănător sistemului balanţei de putere.

Un alt predecesor al sistemului modern a fost cel care l-a inspirat pe Tucidide să scrie

celebra lucrare Războiul Peloponesian. Oraşele-state elene au cunoscut în sec. V î.e.n. un model

politic de funcţionare care prin competiţia Spartei şi Atenei pentru dominaţie în lumea greacă,

seamănă mult cu un sistem politic bipolar. Cartagina şi Imperiul Roman au dat la rândul lor

naştere unui bipolarism în Mediterană care a fost destrămat, în ultimă instanţă, odată cu al treilea

război punic (146 î.e.n.) după care Mediterana se supune în întregime Romei. Mult mai târziu,

oraşele-state italiene aveau un comportament de elemente ale unui sistem politic internaţional,

existent doar în peninsulă.

Realizările sporadice în articularea unui sistem politic internaţional au rămas localizate,

iar „know-how”-ul în organizarea interacţiunilor dintre diferite entităţi politice nu s-a extins

asupra întregii Eurasii, deşi relaţiile comerciale cunosc o adevărată dezvoltare şi s-au extins peste

întregul areal. Domesticirea animalelor şi îmbunătăţirea tehnologiilor care să le valorifice

puterea, construirea de drumuri, securitatea imperială şi îmbunătăţirea tehnicilor de transporturi

navale, de cartografiere şi de navigaţie, au facilitat comerţul intercontinental şi interregional.

Atunci când dinastia chineză Han (206 î.Hr. – 220 d.Hr.) a pus stăpânire asupra coridorului

terestru principal prin care se făcea trecerea dintre Himalaya şi regiunea stepelor (după cucerirea

unui întreg şir de oaze la 101 î.Hr.) a fost deschis un adevărat culoar de la est la vest care

traversa teritoriul eurasiatic. Drumul Mătăsii, aşa cum a devenit cunoscut mai târziu, a fost o

ţesătură complexă de rute pe mare şi pe uscat prin care se asigura legătura comercială dintre

Imperiul Roman la vest şi Imperiul Chinez la est, traversând Anatolia, Mesopotamia şi Persia.

Din acest traseu se ramificau alte rute ce asigurau legături cu India de Nord, Asia de Sud-Est,

Rusia şi Peninsula Arabă. La fiecare extremitate a traseului se dezvoltaseră o serie de rute locale,

care legau regiunile periferice ale Asiei, precum Japonia şi Coreea, cu Drumul Mătăsii [81,

p.183].

Aproape simultan cu Drumul Mătăsii, în Oceanul Indian s-au dezvoltat o serie de trasee

maritime. Este vorba despre călătoriile în largul Mării Arabiei, din strâmtoarea Aden până în

sudul Indiei, care treceau prin Alexandria şi legau Mediterana de Oceanul Indian. „În secolul al

II-lea î.Hr. (poate chiar mai devreme) – susţine W. McNeill – diferitele segmente la început

67  

separate ale călătoriei pe mare între teritoriile romane şi chineze – din Egipt în sudul Indiei, din

sudul Indiei în Malaya şi din Malaya în China – s-au unit într-o reţea comercială, mai mult sau

mai puţin continuă, cuprinzând toată suprafaţa mărilor sudice dintre Africa şi sudul Chinei” [116,

p.291]. Acest comerţ care lega Roma de China a intrat în declin odată cu căderea Imperiului

Roman de Apus şi a imperiului dinastiei chineze Han, ca să fie reluat în perioada 600-1000 e.n.

După 1000 d.Hr. a cunoscut o şi mai mare înflorire.

Toate acestea l-au determinat pe W. McNeill să sus�ină existenţa unui sistem mondial

care îşi avea iniţial centrul în Orientul Mijlociu, iar după anul 1000 d.Hr., centrul s-a deplasat

spre est în China [116, p.XXVII]. Două argumente sunt care nu ne permit să fim de acord cu

acest celebru istoric britanic. Primul, invocat şi de către I. Wallerstein, ţine de substanţa sau

natura acestui comerţ. Europa importa din China şi India mirodenii şi obiecte de lux şi exporta

aur şi argint. Aceasta a suscitat o însemnată scurgere de metale preţioase dinspre Europa spre

China şi India, prin Bizanţ şi lumea arabă. Doar că un sistem, ne sugerează teoriile sistemice,

înseamnă, mai întâi de toate, integritate şi interdependenţă. Acest comerţ a fost un comerţ de lux,

care nu putea să creeze interdependenţă, pentru că dacă la un moment dat el ar fi fost sistat, nu s-

ar fi produs o criză de proporţii în societăţile respective. Mai mult, acest comerţ a fost sistat sau

cel puţin substanţial redus între secolele III-VI, iar evoluţia acelor civilizaţii nu a fost marcată de

aceasta.

În faţa celui de-al doilea argument, teoria lui W. McNeill rezistă şi mai greu. Dacă

schimburile comerciale încă mai lasă loc pentru discuţii în privinţa existenţei unui sistem

economic, sistemul politic internaţional este cu certitudine absent. Cel puţin două fenomene

contestă existenţa unui sistem internaţional în parametrii spaţio-temporali lansaţi de acesta. Este

vorba despre ascensiunile neprevăzute ale Halifatului Arab şi a Imperiului Mongol. Peninsula

arabă nu promitea nimic deosebit până la Mohamed, ba chiar şi la anul morţii sale (anul 632), cu

toate că acesta asigurase unitatea peninsulei, peninsula Arabă de departe nu era un centru de

putere. La o sută de ani după moartea lui Mohamed, musulmanii erau deja opriţi în vestul Franţei

(după ce cuceriseră nordul Africii şi Spania), iar în est, Halifatul s-a extins până în nordul Indiei

şi Asia Centrală. Astfel, Halifatul Arab, deşi unitatea lui nu a fost de lungă durată, a acoperit o

bună parte din sistemul mondial descris de W. McNeill. De cealaltă parte, Genghis-Han şi-a scos

poporul brusc din umbra istoriei şi începând cu anul 1206 a pus bazele unui imperiu care a

acoperit întregul heartland euro-asiatic. Prin urmare, ascensiunea bruscă şi neprevăzută a celor

două imperii [278, cap.30; cap.32] nu se înscriu nici într-o logică sistemică. Un sistem politic

internaţional este mult mai previzibil, candidaţii la statutul de mare putere sunt identificabili, iar

succesiunea înseşi are, de regulă, la bază o serie de performanţe teritoriale, socio-economice şi

68  

militare. Păstrând proporţiile, este greu de presupus că Republica Moldova va succede SUA la

administrarea sistemului politic internaţional în secolul XXI. Or, cele două imperii au apărut de

nicăieri, au cucerit o mare parte a teritoriilor cunoscute, ca apoi să-şi însuşească o parte din

bogăţiile lumii. Mai mult, dacă ar fi existat un sistem, după aceeaşi logică sistemică, Orientul

Mijlociu (care era un teritoriu de tranzit) trebuia să devină obiect de dispută dintre Europa şi

China, nu să fie cucerit de către „imperii surpriză”.

Geneza sistemului politic internaţional contemporan ne îndreaptă către Europa

occidentală medievală. După căderea Imperiului Roman de Apus (476), Europa occidentală nu

părea capabilă să realizeze un astfel de proiect major, dar anume ea a fost cea care a făcut-o şi a

distrus, în favoarea sa, acel echilibru civilizaţional care se stabilise de secole. Singurele elemente

care furnizau o anumită coerenţă culturală Europei după căderea Romei au fost mitul Imperiului

Roman şi creştinismul. Anume aceasta şi conferea celor mai grandioase proiecte de pe continent

conceptul de universalitate. După câteva tentative eşuate de a reunifica continentul, s-au realizat

nişte graniţe naţionale aproximative, iar fărâmi�area feudală a fost acel mod de organizare care

se dezvoltase. Începând cu secolul al XIV-lea feudalismul, însoţit de fărâmiţarea politică

europeană cu graniţe aproximative, intră într-o profundă criză, iar I. Wallerstein ne relatează o

interesantă discuţie privind cauzele acesteia [191, p.29-43]. Distingem, la rândul nostru, două

dintre acestea: una socială (organizarea producţiei şi organizarea politică) şi cealaltă geofizică

(climă, epidemiologie, condiţii de sol).

După o mie de ani de însuşire a surplusului într-o structură feudală, a fost atins un punct

al veniturilor descrescânde, când cheltuielile crescânde ale clasei dominante au crescut povara

suportată de producătorii de surplus, pe fundalul unei productivităţi stabile. Plus la aceasta,

războiul de o sută de ani (1337- 1453) care a reorientat sistemele de state europene către o

economie de război, a obligat producătorii surplusului să achite un impozit suplimentar. Au

izbucnit răscoale ţărăneşti, devenite cronice în secolele XIII - XV. De cealaltă parte, schimbarea

condiţiilor metereologice (iernile aspre ale secolului al XIV-lea şi ale începutului secolului al

XV-lea, precum şi secetele) a fost de asemenea natură că a redus productivitatea solului şi

simultan, a sporit epidemiile care au redus cu o treime populaţia continentului. Astfel, Europa

avea nevoie de cereale (în special grâu), a căror cantitate a fost redusă din cauza factorilor

climaterici, zahăr şi lemn. „Pe lângă hrană – ne reaminteşte I. Wallerstein – o altă nevoie de bază

a fost lemnul – lemnul pentru foc şi lemnul pentru corăbii (şi construcţia de locuinţe)” [191,

p.50].

La aceste cauze se adaugă şi penuria metalelor preţioase, care după ce secole de-a rândul

au ţinut drumul Asiei au ajuns să fie deficitare în Europa. Ele erau căutate nu doar pentru export

69  

spre China şi India dar şi pentru asigurarea bazei monetare a circulaţiei în Europa. Paralela dintre

criza feudalismului şi deficitul de metale preţioase o face bine F. Engels când susţine că: „...

măsura în care la sfârşitul secolului al XV-lea, banii au erodat din interior sistemul feudal, o

reflectă acea foame de aur care a cuprins în această perioadă Europa Occidentală” [291, p.497].

Din secolul al VIII-lea e.n. principalul furnizor de aur pentru Europa, până la descoperirea

americilor, a fost Sudanul de Vest [191, p.29-43]. Imperiul Ghana, era statul care asigura cel mai

mare volum de aur, pe traseul trans-saharian, pentru Europa, din moment ce „ era atât de bogat,

încât fusese denumit „ţara aurului”” [107, p.212; 107, p.148]. În această perioadă Imperiul

Otoman începea să pună probleme în tranzitarea aurului african prin Mediterana, iar invazia

Marocului (1591) în imperiul Songhai, „succesorul” imperiului Ghana, a avut ca consecinţă

închiderea definitivă a rutelor comerciale transsahariene. La fel s-a întâmplat şi cu argintul.

Serbia şi Bosnia, care de pe la anul 1350 au devenit importante surse de argint pentru Europa

Occidentală, au fost rupte de piaţa europeană, în secolul al XV-lea, odată cu invadarea lor de

către Imperiul Otoman.

Recesiunea economică şi ostilitatea conjuncturală făceau din Europa un candidat

improbabil la modelarea şi administrarea unui sistem politic internaţional de dimensiuni globale.

Se pare, însă că tocmai imensa presiune a acestei conjuncturi a fost acea care a făcut posibilă

transformarea Europei şi, respectiv, a lumii. Descoperirile geografice realizate sub pavilion

spaniol şi portughez au constituit premisele acestor transformări. În 1492, Columb a stabilit

contactul dintre America şi Europa şi spaniolii după aceasta au început să exploreze, să

cucerească şi să colonizeze Lumea Nouă. Cortes a distrus statul aztec între 1519-1521, iar

Pizzaro a devenit stăpânul imperiului incaş între 1531-1535. Ulterior, alţi conchistadori au fondat

colonii spaniole pe coastele din Chile şi Argentina, au ajuns în zonele muntoase din Ecuador,

Columbia, Venezuela şi în America Centrală, explorând şi bazinul Amazonului şi sudul Statelor

Unite de azi.

De cealaltă parte, portughezii, după ce Diaz a descoperit Capul Bunei Speranţe (1487), au

ajuns prin Vasco da Gama pe coastele Indiei (1498). După aceasta, portughezii au exploatat

rapid acest succes şi au luat treptat sub controlul lor întregul Ocean Indian. Capturând Goa

(1510) şi Malacca (1511), împreună cu Ormuz în golful Persic (ocupat permanent din 1515),

portughezii au început să domine întregul comerţ din oceanul Indian, înlăturându-i pe

musulmani. Mai mult, navele portugheze au urmărit preţioasele mirodenii până la sursă, în

Maluce (1511-1512), iar pe la 1514 au ajuns în Canton. În 1557 exista deja o colonie portugheză

la Macao, pe coasta sudică a Chinei, iar în anii 1540 a început comerţul ( înso�it de misionariat)

portughez în Japonia.

70  

Puterile spaniolă şi portugheză se întâlneau în Lumea Nouă în Brazilia (pe care

portughezii au descoperit-o în 1500 şi au început după 1530 să o colonizeze), iar în Pacific în

Filipine (descoperite în 1521 şi colonizate treptat de către spanioli). Ambele îşi extindeau

puterile în Africa, unde portughezii au stabilit între 1471 şi 1507 mici localităţi de coastă (atât în

estul cât şi în vestul Africii) completând lanţul de porturi care le menţinea coeziunea [116, p.562-

564].

Primul, şi probabil cel mai important, efect al descoperirilor geografice asupra Europei, a

fost afluxul de metale preţioase din Lumea Nouă. „ Potrivit datelor – ne reaminteşte M. Beaud –

optsprezece mii de tone de argint şi două sute de tone de aur au fost transferate din America în

Spania între 1521 şi 1660; după alte estimări, dublu” [12, p.25]. Această abundenţă de metale

preţioase a dus la creşterea preţurilor şi la scăderea salariilor reale cu cca 50% [12, p.25]. Imensa

discrepanţă dintre preţuri şi salarii, provocată de inflaţie, conjugată cu ceea ce Marx numea

„separarea producătorului de mijloacele de producţie” şi cu dezvoltarea oraşelor au pus bazele

unui nou mod de producţie – capitalist. Veniturile asigurate de jefuirea Americii şi inflaţie au

transferat o mare parte din capital dinspre consum spre investiţie, iar profiturile neaşteptat de

mari au încurajat orientarea în continuare către întreprinderea capitalistă.

Într-o primă instanţă, guvernanţii caută să împiedice aurul şi argintul să iasă din regate (în

aceste metale se măsura puterea regilor), iar după eşecul acestor tentative, Ţările de Jos, Anglia

şi, mai puţin, Franţa îşi dezvoltă un sistem manufacturier (cu precădere industrie textilă) prin

intermediul căruia absorb treptat metalele preţioase din Spania şi Portugalia. Aici se produce

ruptura şi, prin urmare, saltul ţărilor din centrul sistemului capitalist, care coincide cu efectele

renaşterii şi reformei europene [24; 135]. Spre exemplu, dacă Spania începe să dezvolte oieritul

pentru a alimenta industria Ţărilor de Jos, Anglia, care iniţial furniza şi ea lână pentru Flandra, se

asigură cu propriile manufacturi, iar în 1614 sistează în general exportul lânii. Pe măsură ce

aceste state din nord-vestul Europei îşi continuă demersul capitalist, prin acea

protoindustrializare manufacturieră şi orientarea tot mai multă a pământurilor către păşune

(pentru satisfacerea necesităţilor crescânde de lână şi creşterea cailor pentru transport), se

eliberează forţă de muncă suplimentară pentru manufacturile în dezvoltare şi, totodată, se

accentuează necesitatea importurilor de cereale şi alte materii prime.

Se produce, prin urmare, prima diviziune europeană a muncii, în care Europa răsăriteană

(estul Elbei, Polonia, Boemia, Silezia, Ungaria şi Lituania) devine parte complementară a unui

sistem capitalist în devenire. Europa de Est furniza cereale şi alte materii prime, pe filiera baltică,

şi importa bunuri manufacturate. Cu acele state din nord-vestul continentului în centru, iar

America Hispanică şi Europa răsăriteană la periferie, se constituie baza economică a sistemului

71  

mondial care a supravieţuit până astăzi. Sistemicitatea este reflectată de natura schimburilor

comerciale din sistem, care nu mai este un comerţ bogat, cu bunuri de lux, ci este un comerţ de

mare volum şi cu produse vitale, care a generat interdependenţa economiilor implicate. Astfel,

după cum susţine I. Wallerstein: „Pe la sfârşitul secolului al XV-lea Olanda era dependentă de

grâul Baltic; navele engleze şi olandeze erau de neconceput fără materialul lemnos, gudronul,

frânghiile şi unsoarea est-europeană [191, p.129]. Europa de Est era înglobată în sistem până la

graniţele Rusiei şi a Imperiului Otoman, deci şi a Europei de Sud-Est.

Indiile de Est rămân şi ele doar o zonă externă a sistemului. Ascensiunea fulgerătoare a

Portugaliei, iniţial în Oceanul Indian apoi în Marea Chinei, a fost posibilă graţie „vidului din

comerţul maritim”, după cum îl numeşte Trevor-Roper, care exista la acea vreme în ambele

zone. Acelaşi I. Wallerstein, însă ne reaminteşte că: „Vidul nu era economic ci era politic,

deoarece este esenţial pentru înţelegerea situaţiei faptul că portughezii nu au creat comerţul. Ei

au preluat o reţea comercială preexistentă, aflată în acea vreme în mâinile negustorilor

musulmani (arabi şi gujuraţi) în Oceanul Indian şi a piraţilor Wako în marea Chinei” [191,

p.236]. Astfel, portughezii au găsit un comerţ înfloritor, l-au organizat puţin mai bine şi şi-au

însuşit o parte din bunuri ca o recompensă pentru eforturile lor. Natura comerţului dintre Europa

şi Asia a rămas aproximativ aceeaşi (în mare măsură cu deficit pentru Europa) şi, astfel, nu a

generat acea interdependenţă specifică sistemului. Prin urmare, în secolul al XVI-lea se

constituie un sistem mondial capitalist care avea în centru câteva state din nord-vestul Europei,

unde acest capitalism negustoresc şi manufacturier concentra capitalul, şi câteva regiuni

periferice care se întindeau în America, Europa de Est şi, ulterior, părţi ale Africii.

Sistemul a facilitat apariţia economiilor naţionale, iar capitalul acumulat, în special în

statele din centrul sistemului, a permis salarizarea unui vast aparat birocratic, care să strângă

taxele, şi armatelor naţionale. Mai mult, pentru a fi competitiv, acel capitalism negustoresc şi

manufacturier avea nevoie de state puternice pentru a-l susţine, deci capitalul se asocia perfect cu

anarhia multipolară care se articula. O structură politică continentală centralizată, realizată pe un

proiect universal catolic sau pe un proiect imperial german, ar fi descurajat întreprinderea

capitalistă, lipsind-o de competiţia necesară unei economii de piaţă. Astfel, sistemul mondial

capitalist şi-a însuşit un modul politic ca expresie firească a logicii funcţionării sale. Moaşa

suprastructurii politice a sistemului a fost războiul de treizeci de ani (1618-1648) şi Pacea de la

Westfalia după care susţine N. Ciachir: „... viaţa internaţională intră sub imperiul unor legi

politice, care cu unele întreruperi vor domina popoarele până la apariţia Ligii Naţiunilor” [36,

p.20]. Prin urmare, baza economică capitalistă a fost „părintele” suprastructurii politice. Nu

putem, astfel, da dreptate lui H. Kissinger care susţine că: „ Richelieu a fost părintele sistemului

72  

statal modern” [100, p.50]. Richelieu, fără ai contesta calităţile personale, a fost doar omul epocii

sale.

Odată un sistem constituit (în cazul nostru cel internaţional) el îşi urmează o evoluţie

proprie, evoluţie care îl individualizează în raport cu alte sisteme. Baza capitalistă a sistemului

asigură funcţionarea verticală prin formarea unor reţele comerciale mult mai extinse între centru

şi periferie (plus zonele externe) prin intermediul companiilor comerciale ale statelor din centru.

Secolul al XVII-lea este probabil prima dovadă a ciclicităţii economiei capitaliste, pentru că

producţia în ansamblu nu cunoaşte o dezvoltare deosebită, iar din această cauză mare parte a

capitalului se orientează spre comerţul promiţător de peste mări, dezvoltând şi mai mult acel

capitalism comercial existent. Astfel, în Olanda apar Compania Indiilor Orientale (1602) şi

Compania Indiilor Occidentale; în Anglia apar Compania (engleză) a Indiilor Orientale (1600),

Hudson Bay Company, British Royal Africa Company, Compania Engleză a Mării Sudului

(1710) etc.; în Franţa apar Compania Morbihan (1625), Compania celor o suta de Asociaţi,

Compania Capului Verde, Compania Insulelor Americii (1635), Compania Indiilor Orientale,

Compania Franceză a Apusului (1717) etc. [42, p.59]. Reţelele comerciale creşteau în volum şi

capacitate şi aduceau profituri comunităţilor negustoreşti din Europa nord-vestică. Mirodeniile şi

mătăsurile din Indiile de Est se exportau în Europa şi Africa, unde acestea şi bunurile europene

erau utilizate în achiziţia sclavilor pentru dezvoltarea rapidă a sistemului de plantaţii din

America. Plantaţiile americane, la rândul lor, îşi exportau zaharul, bumbacul, etc., în cantităţi tot

mai mari şi la preţuri tot mai scăzute către porturile Atlanticului şi ale Mării Nordului, de unde

erau redistribuite către periferia est-europeană, împreună cu bunurile manufacturate şi mărfurile

comerţului european: textile, vin, sare etc. Dinspre periferia est europeană veneau spre centru

cereale, lemn şi in (zona Baltică): cereale, lemn, in, cânepă, fier şi cupru (Europa de Est) [86,

p.28].

În secolele XVII-XVIII, capitalismul îşi dovedeşte apetitul expansionist şi solicită

înglobarea în cadrul sistemului de noi regiuni. S-a pătruns adânc în continentul sud-american,

inclusiv în Brazilia care de pe la 1695 devine cel mai important furnizor de aur pentru Europa, şi

America de Nord, insulele din Marea Caraibelor, unde s-a dezvoltat o intensă producţie de zahăr.

În estul Europei, Rusia devine şi ea în această perioadă o componentă sistemică importantă care

asigură sistemul cu lemn, in, cânepă şi grâu, exportând iniţial doar prin Marea Baltică, dar mai

târziu, şi prin Marea Neagră. În Indiile de Est, Olanda a inclus, în calitate de periferie, o mare

parte a arhipelagului Indonezian, de unde se importă mari cantităţi de cafea, iar Compania

(engleză) a Indiilor de Est a alăturat sistemului partea estică a Indostanului (Bengalia, Bihara şi

Orissa) după lupta de la Plessi (1757). Nu trebuie, totuşi, să supradimensionăm capacitatea de

73  

„convertire periferică” a acestui capitalism comercial. Imperiul Otoman, poate cu excepţia

discutabilă a Levantului (unde Franţa găsea materie primă şi tatona uşor piaţa pentru bunuri

manufacturate) şi a Balcanilor de Vest (care furnizau, începând cu secolul al XVIII-lea, porumb

şi bumbac în Europa de vest), Orientul Mijlociu şi Asia de Mijloc nu erau parte încă din acest

sistem. Cu excepţia câtorva mici regiuni din jurul Capului Bunei Speranţe, Africa rămânea

necunoscută, iar europenii se limitau la câteva puncte comerciale aflate pe coastă. Indiile de

Vest, cu acele excepţii indoneziană şi est-indiană, nu deveniseră periferii ale sistemului. Mai

mult, comerţul cu Asia rămânea deficitar pentru Europa, pentru că avea acelaşi conţinut. În

regiune încă mai era concentrată o mare parte a bogă�iei mondiale şi chiar a capacităţii militare,

iar China, spre exemplu, la anul luptei victorioase a englezilor de la Plessi, şi-a închis

nepăsătoare porturile pentru europeni – lăsând doar unul (Guanchou) pentru comerţul profitabil

pentru ea.

Conjugată cu baza economică capitalistă, suprastructura politică îşi urma şi ea propriile

legităţi de funcţionare. În pofida unor succese comerciale ale Olandei, sistemul a fost în această

perioadă multipolar, cu o dominaţie şi o tendinţă hegemonică a Franţei. Ieşită victorioasă din

războiul de treizeci de ani, Franţa s-a găsit în conjunctura favorabilă în care Germania rămânea

divizată, iar Spania în recesiune. Franţa lui Ludovic al XIV-lea, devine, prin urmare,

perturbatorul sistemului, pentru că profitând de conjunctura favorabilă a încercat să cucerească

Ţările de Jos Spaniole, iar ulterior, prin legătură dinastică, să-şi supună întregul Imperiu Spaniol.

Alianţele create împotriva Franţei în timpul celor patru războaie duse de Ludovic al XIV-lea

(1667-1713) şi care aveau în frunte Olanda, Austria, Anglia şi Spania, vin să certifice

veridicitatea mecanismului balanţei de putere [200, 241-244]. „Când vreo-unul dintre state

amenin�a să devină dominant – susţine H. Kissinger –, vecinii lui formau o coaliţie – nu în

respectul vreunei teorii a relaţiilor internaţionale ci din pur interes propriu, pentru a bloca

ambiţiile celui mai puternic.” [100, p.60]. Balanţa de putere din această perioadă a fost de fapt

marcată de lupta dintre Franţa şi Anglia pentru dominaţie în sistem sau „al doilea război de o

sută de ani” cum a fost adesea denumit. În secolul al XVIII-lea această luptă a mai luat de doua

ori formă militară, la succesiunea tronului Austriei (1740-1748) şi în războiul de şapte ani (1756-

1763), în urma căruia Franţa a fost deposedată de Canada şi India [200, 282].

Primul proces cantitativ semnificativ – transformarea – a sistemului politic internaţional a

avut loc la confluenţa secolelor XVIII-XIX şi a fost legat de ceea ce E. Hobsbawm numeşte

Revoluţie Dualistă – Revoluţia Industrială britanică şi Revoluţia Franceză. Baza capitalistă a

sistemului a cunoscut cea mai mare schimbare de la apariţie şi anume trecerea de la capitalismul

comercial la cel industrial, cu consecinţe profunde pentru întregul sistem. În strânsă legătură cu

74  

acesta şi cu Revoluţia Franceză, structura distribuţională şi organizarea suprastructurii a cunoscut

şi ea modificări profunde.

Faza britanică (prima fază) a revoluţiei industriale începe în ani '80 ai secolului al XVIII-

lea cu industria bumbacului şi se încheie la jumătatea secolului al XIX-lea, odată cu construirea

căilor ferate şi apariţia în Mare Britanie a unei industrii grele masive, bazată pe cărbune şi fier.

Principalele fundamente socio-economice ale unei societăţi industriale în statele din centrul

sistemului fusese deja puse, iar capitalismul comercial mărise capitalul disponibil pentru

investiţii. Era nevoie, prin urmare, de două lucruri: de o industrie care putea să-şi extindă rapid

producţia prin inovaţii simple şi necostisitoare şi de o piaţă suficient de matură care să absoarbă

această producţie. Ţinând cont de faptul că în centrul sistemului se dezvoltaseră deja industriile

de bunuri de larg consum, în special textilele, capitalul disponibil s-a orientat spre industria

bumbacului „... datorită faptului că piaţa de masă pentru atare bunuri exista deja, iar oamenii de

afaceri puteau să-i întrezărească cu claritate posibilităţile de expansiune” [86, p.43]. Astfel,

fluxuri masive de capital, iniţial în M. Britanie iar ulterior în restul statelor din centru, se

orientează spre industria bumbacului. Industria bumbacului, prin cererea de clădiri şi

infrastructură din noile zone industriale (la 1830 bumbacul constituia unica industrie britanică

unde predomina fabrica), prin cerere de maşini, de îmbunătăţiri chimice şi transport pe mare, a

revoluţionat economiile statelor din centrul sistemului, în special cea a Marii Britanii, ce o face

să devină „atelierul lumii”, şi a pus bazele unei noi perioade în evoluţia sistemului internaţional.

„Dacă bumbacul prospera – susţine E. Hobsbawm referindu-se la Marea Britanie – înflorea şi

economia; dacă o ducea greu, acelaşi lucru se întâmpla şi cu economia” [86, p.49].

De cealaltă parte, suprastructura politică cuno�tea şi ea un proces de transformare.

Franţa, zguduită de revoluţia pe care o trăia, face încă o tentativă de a domina sistemul. În timpul

războaielor napoleoniene, balanţa de putere şi-a demonstrat încă odată funcţionalitatea, în

detrimentul lui Napoleon. Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, necătând la rivalitatea

existentă şi între ele, s-au aliat împotriva perturbatorului de moment al sistemului – Franţa.

Congresul de la Viena (1815), care a încheiat perioada crizei sistemice, a confirmat în linii mari,

două noi realităţi ale sistemului politic internaţional. Prima – structura distribuţională avea cinci

poli sau mari puteri (Marea Britanie, Franţa, Rusia, Prusia şi Austria) şi consemna, de fapt,

sfârşitul „multipolarităţii franco – britanice” şi instituirea unui „multipolarism britanic”. A doua,

mult mai revoluţionară, sistemul politic internaţional a cunoscut prima tentativă de

instituţionalizare – Concertul Europei. „Aşa-numitul Concert al Europei – ne explică H.

Kissinger – presupunea că naţiunile competitive pe un anumit nivel să reglementeze prin consens

chestiunile de natură să afecteze stabilitatea generală” [100, p.72]. Nu este cazul de a exagera

75  

rolul Concertului Europei în soluţionarea problemelor internaţionale, aşa cum uneori o face H.

Kissinger. Dar, cu atât mai mult, nu este cazul de ai neglija caracterul revoluţionar în legătură cu

suprastructura. Concertul Europei îl înţelegem ca pe o proto-instituţionalizare a sistemului, deşi

cu o acoperire doar a dimensiunii sale orizontale. Prin urmare, Concertul Europei a dublat doar

balanţa de putere, nu a înlocuit-o. Aceste modificări cu care sistemul internaţional a intrat în

secolul al XIX-lea, i-au permis acestuia să capete o dimensiune globală până la 1914 şi o

redefinire a organizării interne.

Între timp, capitalismul cunoştea la centru alte transformări. Industria bumbacului aducea

mult profit industriaşilor britanici (şi nu numai) şi constituia între 40 şi 50% din valoarea anuală

declarată a întregului export britanic între 1816 şi 1848 [86, p.49]. Totuşi, de pe la 1815,

competiţia şi deflaţia duceau spre descreşterea profitului în sector, care crea reticenţa capitalului

de a fi investit (surplusul anual investibil se estimează de a fi fost de aproximativ 60.000.000 de

lire sterline în M. Britanie pe la 1840) [86, p.57]. Inventarea căii ferate (1825) şi utilizarea

acesteia în minerit – exploatarea cărbunelui – a dat un nou impuls dezvoltării capitaliste. După

apariţia primei linii de cale ferată în Marea Britanie, au fost deschise alte linii scurte în SUA

(1827), în Fran�a (1828), în Germania (1835) şi în Rusia (1837). Imensul apetit al căilor ferate

pentru fier şi oţel, pentru cărbune, pentru maşini grele, pentru forţă de muncă şi investiţii de

capital a generat o altă explozie economică a statelor europene centrale. Această explozie a

redesenat încă o dată funcţionarea pe dimensiunea verticală a sistemului.

Sistemul, în primul rând, cunoaşte o considerabilă expansiune geografică, accelerată la

sfârşitul secolului. Orientul Mijlociu, Indostanul şi China, sunt atrase pe rând în sistem ca zone

periferice. După ce s-a instalat în Estul Indostanului, la 1757, Compania Indiilor de Est a cucerit,

rând pe rând, părţi ale Indostanului, încheind procesul cu acapararea Sind-ului şi Punjab-ului în

nord-vest pe la jumătatea secolului XIX. Cu celelalte state indiene (601 la număr), erau încheiate

acorduri de subsidiaritate, ca la 1858 Indostanul să intre sub controlul direct al Casei Regale

Britanice. Sub presiunea producătorilor de opium din Indostan, producţie aflată sub controlul

englezilor, dar şi a producătorilor de textile de acasă, Marea Britanie declanşează primul război

al opiumului (1839-1842), prin care deschide piaţa chineză şi o include forţat în circuitul

economico-comercial existent. La aceste două mari economii, s-ar adăuga Persia, părţile rămase

„libere” în America Latină şi în Indonezia, toate înglobate într-un sistem tot mai integrat.

În al doilea rând, se accentuează diviziunea mondială a muncii pe segmentul centru-

periferie. Noile industrii dezvoltate în centru, trebuiau alimentate cu materie primă şi asigurate

cu pieţe. Astfel, statele din centru, în special Marea Britanie, protejate de performanţele

tehnologice, au început să implementeze teoriile ricardiene ale comerţului liber. Liberalismul, în

76  

periferia necolonizată direct, însemna, în primul rând, că centrul avea la îndemână toate pie�ele

lumii şi în al doilea rând, că centrul încuraja ţările periferice să le vândă propriile lor produse

(mai ales produse alimentare şi materii prime) ieftin şi în cantităţi mari, câştigând, prin urmare,

sumele cu care să cumpere produsele manufacturate ale centrului. Exemplul lui, E. Hobsbawm

este sugestiv: „... la 1840 Europa a importat 200.000.000 de metri [de bumbac britanic – n.a. ], în

vreme ce „zonele subdezvoltate” au importat 535.000.000 de metri” [86, p.45].

America Latină, spre exemplu, a ajuns să depindă practic în întregime de importurile

britanice încă din timpul războaielor napoleoniene, iar după obţinerea independenţei faţă de

Spania şi Portugalia, a devenit aproape dependentă din punct de vedere economic de Marea

Britanie. La 1840, acest continent sărăcit de câteva secole de exploatare, importa de două ori mai

mult decât toată Europa textile din bumbac britanic. Cazul Indiilor de Est, implicit al

Indostanului, este şi mai emblematic. Iniţial Campania Indiilor de Est încurajase importul de

bunuri de bumbac din India. Odată cu revoluţia industrială presiunea producătorilor a dus la o

deindustrializare sistematică a Indiei şi transformarea ei într-o vastă piaţă pentru bumbacurile

britanice. „India a devenit o colonie agrară a Angliei industrializate – menţiona cu triste�e J.

Nehru – care furnizează materii prime şi asigură piaţa de desfacere pentru bunurile

manufacturate engleze” [259, p.23]. Deja pe la 1840, India importa 150.000.000 de metri de

bumbac britanic. China, la rândul său, nu a constituit o excepţie. Pe lângă cămăşile europene,

China începe să consume, opiul indian, de fapt britanic. Comerţul Chinei cu Europa devine

deficitar pentru ea, iar începând cu anii '30-40 „... banii de argint ai imperiului – sângele său viu

– începe să se scurgă în Indiile de Est Britanice” [254, p.99]. Comerţul cu India şi China era un

moment de cotitură în istoria mondială. Or, după cum am urmărit, din cele mai vechi timpuri

Europa era cea care importa mai mult din Orient, inclusiv textile indiene şi mătăsuri chinezeşti.

Revoluţia industrială a inversat pentru prima dată această situaţie.

Acest raport inegal de relaţii stimula în continuare producţia mondială (bazată pe

cărbune, fier şi puterea motorului cu abur) concentrată în Europa. Producţia mondială de cărbune

a crescut de două ori şi jumătate între 1850 şi 1870, producţia mondială de fier de cca patru ori,

iar puterea totală a aburului s-a ridicat de la o estimare de 4 milioane CP la aproape 18,5

milioane CP, în aceeaşi perioadă [84, p.55]. Tot în această perioadă se instituţionalizează

sistemul monetar internaţional – Etalonul Aur. Având şi el o istorie a apariţiei din timpurile

genezei capitalismului [81, p.225-227], după Conferinţa Monetară Internaţională preliminară de

la Paris (1867), Etalonul-Aur a fost instaurat oficial la 1878. Aceasta însemna că valorile

principalelor valute erau fixe în raport cu preţul aurului, constituind baza unui sistem al

cursurilor de schimb fixe [92, p.93-101]. Dată fiind poziţia dominantă a Marii Britanii în sistem

77  

şi rolul lirei sterline ca principala valută internaţională, Banca Angliei avea un rol esenţial în

administrarea Etalonului-Aur. Sistemul monetar (mai exact subsistemul bazei economice

capitaliste) ne interesează nu doar ca stimulator al fluxurilor financiare internaţionale din această

perioadă, dar ca „modelator” al suprastructurii – rol pe care dolarul american, în zilele noastre, l-

a crescut considerabil.

Marea Britanie şi-a menţinut până la 1914 rolul de principal centru financiar, dar în

centrul economiei mondiale aveau loc careva modificări. Creşterea rapidă a industriilor germană

şi americană a stimulat competiţia şi, respectiv, scăderea profitabilităţii afacerilor. Aceasta a dus

la protecţionism din partea centrului şi, mai important, la imperialism. Într-o perioadă de câteva

decenii, până la primul război mondial, sistemul mondial a devenit cu adevărat global.

Tehnologia celei de-a doua faze a industrializării (Germania şi SUA), care punea bazele

dezvoltării industriilor chimică şi electrică, a cuprins o mai mare varietate de materiale.

Dezvoltarea tehnologică se baza acum pe materii prime ca cauciucul, nichelul, cromul şi petrolul

care „din motive de climă sau de hazard geologic, se găseau exclusiv sau din abundenţă în locuri

îndepărtate” [85, p.86]. Astfel, căutarea de noi materii prime, presiunea capitalului în căutarea de

investiţii mai profitabile ca şi a producţiei în căutarea de pieţe au contribuit la includerea a noi

regiuni în sistem – prin cucerirea colonială.

Africa şi Oceania, care sunt împărţite de către marile puteri europene, „deschiderea”

Japoniei la 1854 şi a Coreei, „alipirea” Asiei de Mijloc de către Rusia, sunt cele mai

semnificative achiziţii. A. Toffler, care vorbeşte în termenii celui de-AL Doilea Val civilizaţional

din centrul sistemului, descrie expansiunea europeană în felul următor: „Ea avea neapărat nevoie

de mijloacele ascunse pe care le repartizau resursele ieftine din afară. Mai presus de orice, avea

nevoie de o singură piaţă mondială - integrată, prin care să aspire aceste mijloace” [164, p.154].

Prin urmare, după apariţia căii ferate, vaselor cu aburi şi a telegrafului electric, sistemul mondial

devenise global din punct de vedere geografic – o planetă legată încă mai strâns prin lanţul

circulaţiei mărfurilor şi a oamenilor, capitalului şi comunicaţiilor, produselor materiale şi ideilor.

Căile ferate, telegraful şi vasele cu abur au facilitat forjarea globului într-o singură economie

interactivă. Pe dimensiunea verticală, periferia valorifica câştigurile rezultate din exportul

produselor primare pentru a cumpăra produse finite din centru, iar comerţul centru-periferie

constituia, la 1913, 52 % din totalul comerţului mondial [81, p.187]. Acest comerţ nu a fost

pretutindeni dezavantajos pentru periferie, totuşi, centrul a profitat mai mult de pe urma lui. Pe

măsură ce economiile de la centru se maturizau capitalul investiţional depăşea cererea internă de

investiţii. Investiţiile (majoritatea fiind de portofoliu) s-au orientat către periferie, pentru a

finanţa proiecte de infrastructură, în special căi ferate, care facilitau comerţul şi producţia din

78  

centru. La 1914, în Europa se îndreptau doar 24,4% din investiţiile directe, în SUA 15,8%, restul

în periferie [81, p.230]. „Schimbarea a dat numele secolului al nouăsprezecelea – trăgea o linie

concluzivă E. Hobsbawm – schimbarea pe bază şi în funcţie de interesele regiunilor dinamice

situate de-a lungul ţărmurilor mărilor Atlanticului de Nord care reprezentau la acea vreme miezul

capitalismului mondial.” [85, p.39]

Suprastructura politică are în componenţă mai multe state-na�iuni, care s-au articulat pe

tot parcursul secolului al XIX-lea, iar balanţa de putere funcţiona regulat. Dorind să accentueze

importanţa Concertului Europei, H. Kissinger menţiona că „Vreme de patruzeci de ani nu a avut

loc nici măcar un război între Marile Puteri, iar după Războiul Crimeii din 1854, nu a avut loc

nici un război timp de 60 de ani.” [100, p.68] Aceasta, totuşi, nu a exclus balanţa de putere ca

mecanism de funcţionare a sistemului, iar Războiul Crimeii a fost chiar cea mai vie expresie a

mecanismului. Atunci, Marea Britanie şi Franţa s-au aliat pentru a nu permite Rusiei să-şi

sporească (fără ele) puterea pe contul defunctului Imperiu Otoman. M. Wighte, la rândul său,

susţine că pacea în Europa s-a datorat nu Concertului Europei, deşi nu îi neglijează importanţa, ci

periferiilor „vacante” şi, respectiv, şanselor nelimitate de expansiune a marilor puteri. „Atunci

când expansiunea externă a început să se apropie de sfârşit, în Europa marile puteri au fost

aruncate înapoi una împotriva celeilalte, iar Concertul a căzut în crizele ce au condus la primul

război mondial” [195, p.51].

Primul război mondial a divizat marile puteri în două tabere (care au semănat cu o balanţă

provizorie de putere) care s-au aventurat într-o transformare de proporţii a structurii

distribuţionale a sistemului. După această criză sistemică, la cele cinci mari puteri, s-au alăturat

SUA, Japonia şi Italia. Cu alte cuvinte, scopul beligeranţilor a fost să „elibereze” structura de o

parte din poli, consecinţa a fost aglomerarea şi mai mare a dimensiunii sistemice orizontale.

Criza economică mondială (1929-1933), cauzată de supraproducţie şi crahul bursei de valori din

New York, ambele generate de concentrarea aurului din sistem în SUA, a fost deja răspunsul

bazei asupra suprastructurii. Criza economică, prin deteriorarea comerţului şi fluxurilor

financiare internaţionale şi impactul pe care l-a avut atât asupra centrului cât şi a periferiei, a fost

totodată, prima mostră clară (după „încălzirile ciclice” din secolul al XIX-lea) a interdependenţei

sistemului internaţional.

Al doilea război mondial a rezolvat problema „aglomerării” de la centru şi a validat o

lume postbelică bipolară. Războaiele mondiale au fost şi rezultatul nepregătirii polilor de a

interacţiona într-un sistem fără periferie „vacantă”. După ambele războaie, marile puteri au

încercat să instituţionalizeze suprastructura – Liga Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

Aceasta nu a exclus, însă, balanţa de putere. Faptul că Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite s-

79  

au aliat cu Uniunea Sovietică împotriva perturbatorului – Germania – certifică ataşamentul

sistemului politic interna�ional faţă de balanţa de putere.

Prin urmare, balanţa de putere a însoţit sistemul politic internaţional apărut pe continentul

european pe durata întregii sale evoluţii. Acest sistem internaţional a fost în cea mai mare parte

produsul sistemului mondial capitalist – relaţie pentru care am împrumutat terminologia marxistă

de bază şi suprastructură. Raportul bază – suprastructură a fost unul iminent în funcţionarea şi

transformările sistemice pe parcursul evoluţiei sale. Nu dorim să intrăm într-un canal reducţionist

al determinismului economic, sau cel puţin nu cu acest scop am creat acest exerciţiu intelectual,

însă influenţa pe care a avut-o sistemul mondial capitalist asupra celui politic internaţional, chiar

începând cu geneza acestuia, este greu de supraapreciat, iar funcţionarea şi transformarea

sistemului sunt strâns legate de dinamica capitalismului.

Acceptăm, în mare măsură, structura bazei economice propusă de neomarxişti divizată în

două mari componente – centru-periferie. Neomarxiştii însă, au negat existenţa sistemului politic

internaţional care după cum s-a văzut a exercitat output-ul specific lui asupra bazei economice

capitaliste. Centrul şi periferia bazei au modelat, în cea mai mare parte, structura distribuţională a

sistemului politic internaţional, lucru neglijat deja de realişti. Reprezentanţii economiei politice

internaţionale au sesizat cel mai bine această interdependenţă când se ghidau de formula lui P.

Kennedy care presupune că centrele de putere în sistem se clădesc pe o bază economică solidă.

Astfel, plasamentul privilegiat în structura bazei a asigurat unităţilor “fotolii” privilegiate în

structura sistemului politic internaţional. Cu alte cuvinte, centrele de putere s-au “alimentat” pe

această interacţiune verticală de extracţie a plus-valorii din periferie. Capacitatea de interacţiune

din cadrul sistemului a fost în continuă creştere, susţinută de realizările tehnico-ştiinţifice, iar în

strânsă legătură cu aceasta, devine evident şi integrarea crescândă a sistemului.

Structura fundamentală a sistemului nu este doar anarhică, după cum susţinea K. Waltz.

În sistemul internaţional, contrar afirmaţiei acestuia, există, după cum am putut observa, o

diviziune mondială a muncii, care nu a dispărut pe parcursul evoluţiei sistemului, ci s-a

accentuat. Aceasta nu ne îndreptăţeşte să susţinem că sistemul este doar ierarhic, după cum

susţin neomarxiştii. Anarhia există pe treptele structurii internaţionale. În centrul sistemului

politic internaţional (dimensiunea orizontală) este anarhie, precum este anarhie şi în relaţia

periferie – periferie (cu toate că ea practic a lipsit în această perioadă). Relaţia centru-periferie

este cu certitudine ierarhică. Or, marile puteri administrează sistemul şi duc războaie în numele

tuturor statelor, iar raportul centru-periferie este unul mai curând de dominaţie – supunere decât

de cooperare. Faptul că Marea Britanie şi Siam-ul secolului al XIX-lea sau Republica Moldova şi

Rusia astăzi sunt state suverane, nu presupune că ele interacţionează de la egal la egal sau că au

80  

aceeaşi pondere în sistemul politic internaţional. Nici instituţionalizarea sistemului politic

internaţional nu a schimbat acest raport ierarhic, ci doar l-a oficializat. După primul război

mondial, marile puteri au primit loc permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor, iar în cadrul

Organizaţiei Naţiunilor Unite marile puteri şi-au rezervat loc permanent şi drept de veto în

Consiliul de Securitate.

Este un sistem politic internaţional articulat pe continentul european şi a cărui centru a

rămas fidel continentului până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Astfel, Europa a

transformat globul pământesc dintr-o expresie geografică într-o realitate operaţională constantă

şi l-a “oferit” spre administrare Statelor Unite ale Americii şi Uniunii Sovietice, două puteri

extraeuropene. Geneza şi evoluţia acestuia confirmă necesitatea regândirii teoretice a filosofiei

acestuia, în care toate abstracţiile teoretice prezentate ar fuziona într-o teorie complexă a

sistemului politic internaţional. Teorie ce poate să fie utilizată atât în analiza sistemului politic

internaţional, cât şi în analiza subsistemelor regionale ale acestuia.

3.2 Atenuarea anarhiei şi instituţionalizarea construcţiei politice europene

Consecinţa sistemică principală a repetatelor transformări din prima jumătate a secolului

XX, care au culminat cu a doua conflagraţie mondială, a fost deplasarea centrului sistemic

dinspre Europa spre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Aceasta a fost cea mai

dramatică migraţie a centrului care a avut loc de la apariţia sistemului. Centrul are o capacitate

dinamică şi puterea în sistem a fluctuat odată cu evoluţia sistemului, însă niciodată nu depăşise

graniţele geografice ale continentului european. Deşi spre sfârşitul secolului al XIX-lea impulsul

real al industrializării contura deja viitorul SUA ca putere mondială, producţia industrială

europeană era încă mai bine de două ori mai mare decât cea americană, iar progresul tehnologic

major, încă provenea mai ales din estul Atlanticului [85, p.30]. Sistemul monetar internaţional,

chiar şi după primul război mondial, era controlat de lira sterlină şi alte valute europene, iar

distribuţia geografică a premiilor Nobel în primul lor sfert de veac reflectă supremaţia ştiinţifică

a Europei.

Al doilea război mondial a modificat această realitate. Dacă Europa, care a constituit

principala arenă a operaţiunilor militare, a ieşit din război distrusă, SUA au concentrat jumătate

din producţia mondială. Reţeaua de instituţii internaţionale, mai ales cele financiare, au fost o

creaţie americană şi au perpetuat în continuare supremaţia Statelor Unite. Deţinând cea mai mare

parte a rezervelor de aur a lumii, 72% în 1948 [164, p.142], SUA au stat la baza creării

Sistemului Bretton Woods, a cărui nucleu l-a constituit Fondul Monetar Internaţional. Sistemul

81  

impunea ca toate valutele să aibă un curs de schimb fix în raport cu dolarul, care era stabilit în

funcţie de aur la 35 de USD uncia. Acesta a devenit un sistem al dolarului, majoritatea

covârşitoare a tranzacţiilor internaţionale se efectuau în dolari, iar SUA au devenit liderul

economic şi singurul creditor important din sistem. Infrastructura militară dezvoltată în timpul

conflagraţiei mondiale şi monopolul armei nucleare au întărit şi mai mult poziţia Statelor Unite.

Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a ieşit slăbită economic din război, dar se recupera rapid

printr-un masiv plan de industrializare şi avea încă cea mai numeroasă şi echipată armată.

Drumul spre Berlin a dus influenţa geopolitică şi trupele sovietice adânc în centrul continentului

european, iar la 1949 a deblocat monopolul nuclear american.

După ce centrul sistemului a migrat de pe continent şi puterile europene nu mai aveau

greutatea de altădată în sistemul politic internaţional, procesul firesc care a urmat a fost

deeuropenizarea (ce-i drept parţială) periferiei mondiale. Procesul a început cu Carta

Atlanticului, 18 august 1941, în care, printre altele, SUA cereau M. Britanii ca precondiţie de a

intra în război de partea aliaţilor, să deschidă piaţa propriului imperiu pentru manufactura

americană. După război acest proces a continuat cu decolonizarea periferiei, iar mare parte a

fostelor posesiuni europene devin obiectul de dispută a celor două supraputeri extraeuropene.

Care a fost reacţia Europei în această conjunctură? Europa s-a instituţionalizat. Europa şi-

a construit un nou model de funcţionare a unui (sub)sistem politic internaţional, dând încă o dată

dovadă de inventivitate în contextul unui mediu internaţional nefavorabil. Dacă sistemul politic

internaţional constituit a predispus mai degrabă la apariţia şi consolidarea statelor naţiuni

europene nu la o federaţie europeană, cu excepţia acelor proiecte hegemonice apărute periodic în

diferite cancelarii europene, ideea de unitate a continentului a fost menţinută de marii gânditori

europeni. După ce cele mai luminate minţi europene au păstrat în timp ideea unităţii

continentului [199, p.5-19; 399, p.18], expresia politică a construcţiei europene postbelice s-a

regăsit în proiectul modelat de o elită epistemică transnaţională, activată în jurul lui J. Monnet.

„Geniul lui J. Monnet – susţine M. Duverger, persoană implicată direct în construcţia europeană

– a constat în conceperea unui mecanism permiţând să depăşească acest conflict permanent

[dintre federalişti şi naţionalişti – n.a.]: astfel se născură Comunităţile create în 1951 şi 1957”

[56, p.77].

Teama faţă de reapariţia unei Germanii puternice în centrul continentului şi eşecul

Conferinţei de la Moscova din 1947, asupra aceleaşi probleme germane, au reactivat vechea

antantă franco-britanică prin semnarea în 1948 a Tratatului de la Bruxelles. Acest tratat a urmat

tratatului de asistenţă mutuală franco-britanică semnat la Dunkerque cu un an mai devreme şi a

instituit Uniunea Occidentală, un sistem de garanţie mutuală la care au aderat şi cele trei state ale

82  

Beneluxului. O alianţă defensivă pe continent, era de neconceput la acea vreme fără participarea

Statelor Unite, care aveau propriul plan de organizare a lumii şi a necesitat înfiinţarea, la 4

aprilie 1949, a Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO), cu participarea a zece state europene

plus SUA şi Canada. Este demn de menţionat, în acest context, şi rezultatul Congresului de la

Haga din mai 1948 exprimat prin înfiinţarea, la 5 mai 1949, a Consiliului Europei.

Pentru a susţine relansarea economică a Europei de Vest şi de a nu o lăsa vulnerabilă în

faţa pericolului “roşu”(în special după ce Moscova a renunţat la orice ajutor american), SUA

lansează Planul Marshall – asistenţă financiară de cca 11-13 miliarde USD – şi pun baza

Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE) prin care să fie efectuată această

asistenţă. Toate aceste organizaţii, precum şi multe altele, de dimensiuni globale, aveau în comun

faptul că luau forme pur interstatale de cooperare, chiar dacă în ceea ce priveşte Consiliul

Europei, la congresul de la Haga, au fost emise, de către aşa-numiţii „federalişti”, revendicări cu

mult mai extensive.

În cadrul NATO, Franţa a eşuat în încercarea de a stabili un triumvirat franco-britanico-

american, iar intenţiile americane de a înarma Germania împotriva unei potenţiale agresiuni

sovietice, au constituit un imbold suplimentar pentru guvernul francez de a “monitoriza”

industria grea germană. Astfel, ministrul afacerilor externe francez R. Schuman, inspirat de către

J. Monnet, face publică celebra declaraţie de la 9 mai 1950, prin care propunea Germaniei de a

pune în comun producţia de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie

deschisă participării şi altor ţări europene. Prin aceasta R. Schuman dă start proiectului, sperat de

federalişti, de unificare politică a continentului: „Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o

construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritate de

fapt.” [48]. Această formă de cooperare urma să monitorizeze tendinţele de dezvoltare din

industria grea germană, dar urmărea în aceeaşi măsură şi concilierea franco-germană. Producţia

în comun de cărbune şi oţel, care pătrunseseră plenar în arta războiului, făcea practic imposibil

un conflict militar dintre cele două state. Proiectul a avut totodată şi raţiuni economice. Din a

doua jumătate a sec. XIX, Europa credita guverne în toată lumea pentru construcţia de căi ferate,

iar siderurgia europeană avea contracte garantate în acest context. Retragerea statelor europene

din periferia mondială (decolonizarea) şi/sau deschiderea pieţelor acestora anula monopolul de

altădată a companiilor europene. Astfel, exista riscul unei crize de supraproducţie în industria

oţelului. Capitalul din sector se confrunta cu diminuarea cererii şi, respectiv, a preţurilor şi

apăruse teama că producătorii vor constitui un cartel pentru a limita concurenţa pe piaţă. Aflate

în plină fază de reconstrucţie, economiile europene nu-şi puteau permite să lase un sector de bază

83  

al industriei în voia speculei sau a penuriei organizate [94, p.15], pentru că aceasta s-ar fi răsfrânt

rapid asupra altor sectoare.

La numai o lună după prezentarea acestui plan a fost convocată o conferinţă

interguvernamentală, care urma să dezbată acest subiect, iar la scurt timp după aceea, la 18

aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost

semnat la Paris de către reprezentanţii Franţei, ai RFG, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi

Olandei. Statele din sudul Europei, cu excepţia Italiei, au fost ţinute departe de acest proiect de

către regimurile interne iar cele scandinave urmăreau suspecte aceste noi demersuri. Marea

Britanie, care a privit tot timpul cu circumspecţie orice tentative de unificare europeană, nu a

participat la semnarea Tratatului şi a creat, alături de Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria,

Elveţia şi Portugalia, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).

CECO a fost punctul de plecare al unui proces de integrare europeană care a adus treptat

elemente supranaţionale subsistemului european. După intense negocieri şi eşecul unor planuri

de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare, renumitul „Plan Pleven”, şi în strânsă legătură

cu aceasta, a unei Comunităţi Politice Europene, tratatele pentru instituirea unei Comunităţi

Economice Europene (CEE) şi a unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (CEEA) au fost

semnate la data de 25 martie 1957 la Roma de către cele şase state membre ale CECO. Tratatele

au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

CEEA, cunoscută mai ales sub numele de Euratom, a fost proiectul favorit al Franţei, care

din aceleaşi scopuri politice ca şi în cazul CECO şi-a continuat demersurile pentru „anihilarea”

sectoarelor strategice ale vecinilor, în special ale germanilor, deşi proiectul nu a fost adoptat uşor

[71, p. 246-251].

De departe cea mai importantă şi cea mai avansată, în ceea ce priveşte amploarea şi

instrumentele, dintre toate cele trei Comunităţi a fost CEE. Interesul principal exprimat în acest

Tratat era îndreptat asupra instituirii unei pieţe comune, adică a unei zone economice în cadrul

căreia să aibă loc circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului. Cu alte

cuvinte, desfiinţarea totală a barierelor comerciale dintre statele membre, instituind tarife vamale

externe comune, precum şi o politică comercială comună. În schimb, anumite reglementări cu

privire la coordonarea politicii economice şi monetare, precum şi la alte domenii, ca de exemplu

transporturile sau unele aspecte din politica socială, au păstrat în parte un caracter mai general

[172, p.27-151].

Fundamentul pentru crearea cadrului instituţional a fost Tratatul CECO, fapt dovedit şi de

denumirile folosite pentru cele trei organisme (Consiliul Miniştrilor, Adunarea, Curtea de

Justiţie), preluate de la CECO. În locul Înaltei Autorităţi a fost instituită o Comisie, care urma să

84  

devină iniţiatoarea politicii comunitare, implicându-se totodată şi în procesul de implementare a

acesteia. În raporturile Comisiei cu Consiliul Miniştrilor a existat, spre deosebire de cazul

CECO, un transfer semnificativ de competenţe în favoarea Consiliului, şi astfel a statelor

membre. Acestea au constituit etapele mai importante în demararea unui proces inedit de

integrare benevolă interstatală, de la care membrii fondatori aveau mari aşteptări.

Perioada de tranziţie de doisprezece ani, prevăzută de Tratatul de la Roma, a coincis cu

epoca de aur a economiei mondiale care a durat până la criza petrolului din 1973. Valul

ascendent al economiei europene a avut la bază şi unele particularităţi strict continentale, deşi se

pare că evoluţia economiei mondiale a fost primordială. Tarifele şi restricţiile cantitative din

comerţul intraeuropean au fost abolite la 1968, adică cu optsprezece luni mai devreme decât era

prevăzut, iar tariful comun extern (TEC) a fost adoptat de toate cele şase ţări membre. Astfel se

realizase Uniunea Vamală, singura realizare evidentă a Comunităţilor din această perioadă după

cum susţine L. Tsoukalis: „... ani de-a rândul, integrarea europeană s-a limitat în primul rând la

comerţ” [175, p.23]. Deşi succese notabile în vederea realizării unei Pieţe Comune nu s-au

realizat în această perioadă, poate principala contribuţie adusă la relansarea socio-economică

într-o primă fază de către Comunităţi, în afara Uniunii Vamale, a fost stabilitatea politică

necesară unei creşteri economice sustenabile şi încrederea guvernelor şi a cetăţenilor într-un

asemenea proiect. Guvernele, băncile şi agenţii economici sunt antrenaţi în dezvoltarea

“capitalism-ului renan”, prin care se dezvoltă marii Campioni Naţionali şi se creează o piaţă a

muncii reglementată şi rigidă. Statele sunt puternic ancorate în economie nu doar prin deţinerea

de acţiuni, dar şi prin trecerea a unei mari părţi din lichidităţi prin bugetele naţionale.

Infrastructurile distruse de război încep să fie rapid restabilite, iar aceasta a stimulat investiţiile,

atât interne cât şi externe.

Pe lângă banii americani intraţi prin intermediul Planului Marshall, ritmurile investiţiilor

externe directe (IED) recepţionate de CE în anii 1958-1965 au fost cele mai mari din lume [235,

p.3]. Economia europeană a avut şi o mare capacitate de absorbţie a investiţiilor, reuşind să ţină

pasul cu tehnologia avansată a SUA. Iar în contextul în care Statele Unite se confruntau cu

scurgeri mari de capital, iar statele membre CE se bucurau de excedente şi rezerve valutare

străine tot mai mari, s-a produs un transfer semnificativ al puterii economice de la SUA către

Europa celor şase. Toate acestea au avut, în ultimă instanţă, un efect pozitiv asupra încrederii în

proiectul european. A existat un ritm de creştere economică susţinută în această perioadă pe

fundalul unei angajări ridicate [175, p.16-17].

Aceste performanţe succesive realizate de către statele CE au fost atât de spectaculoase

încât au trezit invidia vecinilor din AELS şi în special a M. Britanii. După o serie de modificări

85  

politice de pe continent, inclusiv demisia generalului de Gaulle, şi în urma unor negocieri

dificile, M. Britanie, de rând cu Irlanda şi Danemarca, aderă la 1ianuarie 1973, la Comunităţile

Europene, consemnând extinderea spre nord a acestora. În pofida evoluţiilor economice

nefavorabile, care se manifestă cu predilecţie după criza petrolului din 1973, CE nu şi-a pierdut

din atractivitatea pe care o avea un deceniu mai devreme. Revenirea Greciei apoi a Portugaliei şi

a Spaniei la democraţia pluralistă, făcea aderarea lor dezirabilă din punct de vedere politic, în

ciuda unor serioase obstacole economice. Acestea au aderat în 1981 şi, respectiv 1986.

Criza petrolului a resuscitat alte probleme ale economiilor europene şi a premers unei

recesiuni economice care a durat mai bine de un deceniu. „Anul 1973 a făcut loc unei situaţii noi

– ne reaminteşte L. Tsoukalis – caracterizate de o încetinire rapidă a ritmurilor economice, rate

de investiţii şi productivitate tot mai scăzute, inflaţie galopantă, pierdere a competitivităţii

internaţionale şi, nu în ultimul rând, creşterea dramatică a ratei şomajului.” [175, p.26]. R. Gilpin

evidenţiază şi „ostilitatea” mediului internaţional: „Preocupaţi de faptul că americanii şi ruşii

dezbăteau probleme importante pentru Europa Occidentală fără a consulta guvernele vest-

europene, ei [liderii europeni – n. a.] erau îngrijoraţi şi pentru că în plan economic Europa

rămânea în urma Japoniei şi a Statelor Unite.” [69, p.152].

Comisia Europeană prezidată de Jacques Delors, a prezentat Consiliului European de la

Milano o Cartă Albă întitulată „Finalizarea Pieţei Interne”. Carta includea aproape 300 de măsuri

şi un program pentru adoptarea acestora, cu o dată limită a finalizării pieţei interne de 31

decembrie 1992 [175, p.44]. Consiliul a aprobat Carta Albă şi la 28 februarie 1986 este semnat la

Luxemburg, Actul Unic European (AUE), în vigoare de la 1 ianuarie 1987, care a fost prima

modificare a tratatelor comunitare existente. Obiectivul esenţial al AUE, a fost realizarea unei

pieţe comune permiţând libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a

persoanelor. Au fost incluse o serie de domenii politice noi în cadrul politicii specificate în

Tratat. Prin acestea se numărau politica mediului, dar şi politica cercetării şi tehnologiei, precum

şi cea regională. Au fost modificate şi completate modalităţile de luare a deciziilor „procedura de

cooperare” în funcţionarea instituţiilor comunitare. Pentru prima oară într-un tratat comunitar au

fost prevăzute reglementări în privinţa cooperării statelor membre în domeniul politicii externe,

reglementări care se aflau în afara CE [2, p.155-165]. Prin urmare, aceasta a fost răspunsul

Europei la provocările sistemului politic internaţional, prin care liderii europeni sperau că vor

revitaliza economia europeană, iar dinamismul unei pieţe comune europene va facilita înfiinţarea

de mari Corporaţii europene care să concureze efectiv cu rivalii americani şi japonezi.

Succesele economice înregistrate de către Comunitate după intrarea în vigoare a AUE au

fost de scurtă durată, până în anul 1990, iar sistemul politic internaţional pe de altă parte, a

86  

cunoscut cea mai mare transformare de după reaşezarea bipolară postbelică, a dispărut un pol şi

anume Uniunea Sovietică. Aceasta a generat o situaţie nesigură în politica internaţională, mai

ales în sud-estul Europei, în special în Balcani. Pentru a nu aminti aici despre reunificarea

Germaniei care i-au determinat pe liderii europeni să modifice radical scopul, logica şi

programul integrării europene. De cealaltă parte, se făceau simţite şi imput-urile interne legate de

deficitul democratic şi „cerinţa” din partea pieţii interne de o mai eficientă coordonare politică la

nivelul comunitar. Toţi aceşti factori au determinat Comisia şi Parlamentul European, precum şi

marea majoritate a statelor membre, să ajungă la concluzia că sunt absolut necesare unele

demersuri în direcţia aprofundării integrării, chiar dacă acestea au fost contestate cu vehemenţă,

în special de către Marea Britanie.

După negocieri deloc uşoare, aceste demersuri s-au regăsit în Tratatul Uniunii Europene

semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, în vigoare din 1993. Tratatul, astfel, a dat o nouă

denumire arhitecturii europene – Uniunea Europeană – şi a redimensionat integrarea europeană

de la domeniul economic la cel politic şi monetar, având la bază trei piloni. Cele trei vechi

comunităţi, care devin oficial Comunitatea Europeană, constituie cel mai important pilon al

noului edificiu. Acesta include aquis-ul comunitar cu toate modificările aduse politicilor şi

instituţiilor. Ceilalţi doi piloni ţin de dimensiunea politică a integrării şi anume: Politica Externă

şi de Securitate Comune (PESC) şi Justiţia şi Afacerile Interne (JAI). Nucleul noului Tratat a

fost, totuşi, prevederile pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), pentru care a fost

stabilită data intrării în etapa finală. Etapa finală a implicat fixarea cursurilor de schimb din

interiorul Uniunii adoptarea unei monede comune – euro –, în circulaţie de la 1 ianuarie 2002, şi

stabilirea unui sistem federal de bănci centrale (SEBC), cu Banca Centrală Europeană (BCE)

responsabilă pentru coordonarea politicilor monetare şi a politicii cursului de schimb pentru

Uniune ca întreg [69, p.154-162].

Toate aceste modificări pe care le aducea noul Tratat construcţiei europene, deşi destul de

semnificative, erau departe de a mulţumi unele state cu viziuni federaliste asupra viitorului

european, în special Germania, nesatisfăcute de slăbiciunea instituţiilor unionale. Pentru aceştia

în special, Tratatul stipula (articolul N din Prevederile Finale) convocarea unei noi conferinţe

interguvernamentale în 1996 cu scopul revizuirii acestuia. „Era de fapt o concesie făcută

germanilor care erau evident nesatisfăcuţi de puţinul progres realizat sub uniunea politică” [175,

p.57]. Procesul de reformă ca rezultat al conferinţei interguvernamentale, s-a regăsit în Tratatul

de la Amsterdam, ce-a de-a treia mare revizuire a Tratatului, după Actul Unic European şi

Tratatul de la Maastricht. El a fost semnat în 1997, intrând în vigoare la data de 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam, deşi a adus unele modificări în arhitectura instituţională europeană, a

87  

confirmat pactul de Stabilitate şi Dezvoltare care fixează regulile de participare la UEM şi s-a

referit la PESC şi JAI, nu şi-a îndeplinit suficient, totuşi, unul din principalele sale obiective –

pregătirea instituţională a UE în vederea extinderii spre Est.

Acestor cerinţe instituţionale a încercat să răspundă Tratatul de la Nisa semnat în anul

2000, în vigoare din 2001. Tratatul a avut ca principal obiectiv reforma instituţională atât în

vederea extinderii UE cât şi în contextul recentelor evenimente din Balcani şi anume

bombardarea Iugoslaviei în primăvara lui 1999. Totuşi, nici acest Tratat nu a adus mult în

direcţia supranaţională în funcţionarea Uniunii, precum nu a oferit claritate şi coerenţă privind

extinderea spre est a UE.

Extinderea spre este a UE, cea care suscita reforme instituţionale, merită la această etapă

o descriere mai amănunţită. Aceasta nu a fost singura extindere a Uniunii în perioada post-

Maastricht – în 1995 la Uniune au aderat Austria, Suedia şi Finlanda – dar specificul acestui

areal merită o altă atenţie. Cele trei state care au aderat la Uniune în 1995 s-au contopit rapid în

structurile europene, graţie indicilor socio-politici şi economici asemănători cu cei comunitari şi

aderarea lor a reprezentat un proces firesc despre care s-a discutat, poate cu excepţia Finlandei, şi

înaintea anilor '90. Alta a fost situaţia foştilor sateliţi sovietici.

Perioada postbelică a reprezentat, printre altele, apogeul influenţei ruseşti în centrul şi

estul continentului european. Amplasându-şi baze militare în statele vasale din CAER şi Pactul

de la Varşovia, Uniunea Sovietică a reorientat fluxurile lor comerciale spre Moscova. Către

finele anilor '80 spre exemplu, peste 50% din comerţul statelor central şi est-europene era

orientat către Uniunea Sovietică şi doar 25% spre Uniunea Europeană [96, p.70]. Inflexiunea

sistemică din anii '90 a schimbat datele problemei. Retragerea Rusiei a lăsat în spate un vid

geopolitic care nu putea să nu tenteze Bruxelles-ul, mai ales că era vorba despre o tradiţională

periferie europeană. Conflictul din Balcani care ameninţa frontiera de sud a Uniunii, pe de altă

parte, putea uşor să fie dublat de o instabilitate politică în est, într-un areal post-comunist şi de

altfel susceptibil la haos. Mai mult, după o scurtă perioadă de creştere, economia europeană

cunoaşte din nou o perioadă de încetinire începând cu anul 1990, iar în acest context zecile

milioane de consumatori din Europa Centrală şi de Est reprezentau o mare tentaţie pentru

capitalul european. Aceste state, la rândul lor, care începeau să construiască capitalismul „în

absenţa unei burghezii proprietare” [58, p.63] îşi vedeau realizate iminentele reforme structurale

doar cu ajutorul Uniunii Europene şi s-au grăbit, prin urmare, să redobândească moştenirea

europeană.

Politica Uniunii europene orientată spre est s-a materializat, iniţial, în asistenţă tehnică şi

financiară pentru reforme, iar reorientarea către o politică pe termen lung a început o dată cu

88  

elaborarea iniţială a Acordurilor de Asociere. Acordurile de Asociere sau Acordurile Europene

(primele semnate în 1991 cu Polonia şi Ungaria), vizau o eventuală aderare la UE şi aveau

menirea să asigure o pregătire corespunzătoare pentru aceasta prin stimularea reformelor social-

economice şi politice. S-au stabilit criterii clare de aderare pentru statele sud-est europene,

statuate în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, din iunie 1993, şi anume: criteriul

politic; criteriul economic şi; criteriul juridic [74, 24-27].

Ajutorul UE pentru aceste state, în vederea pregătirii de aderare, a fost asistenţa

financiară prin intermediul a trei instrumente. Primul a fost PHARE (Pologne – Hongrie. Aide a

la Restructuration des economies), destinat iniţial pentru acordarea asistenţei economice Poloniei

şi Ungariei, instituit în 1990. PHARE prevede printre altele: restructurarea agriculturii,

ameliorarea accesului la pieţe, promovarea investiţiilor, formarea profesională etc. Pe parcursul

anului 2000, UE a dublat asistenţa sa financiară creând alte două instrumente, şi anume ISPA

(finanţarea infrastructurilor din domeniul mediului înconjurător şi transportului) şi SAPARD

(dezvoltarea agricolă şi rurală). Exprimată în cifre această asistenţă ajunge la peste 20 miliarde

euro [398, p.69].

Forţa gravitaţională a UE, între timp, ancora treptat economiile statelor candidate în

economia europeană, iar capitalul şi băncile vest-europene au recuperat rapid poziţiile pierdute în

timpul războiului rece. După ce băncile europene au stimulat creditarea, multinaţionalele

europene, principalele responsabile de investiţiile directe, au penetrat piaţa acestui areal şi au

inserat economiile statelor din regiune în procesul de producţie şi distribuţie europeană [398,

p.58].

Astfel, către anul 2004 UE – 15 au relocat în UE-10 IED în valoare de cca 191 miliarde

de euro sau 40% din PIB-ul total al acestor state [96, p.82]. Germania a devenit lider în noua

Ostpolitic a Uniunii, iar 40% din aceste investiţii revin anume capitalului german. Alţi trei mari

investitori au fost Olanda cu 15%, Austria - 13% şi Franţa – 11,5%. Cei mai mari receptori de

IED au fost Polonia – 32%, Cehia – 22% şi Ungaria – 21% [96, p.74]. Rusia a pierdut poziţia de

altădată a Uniunii Sovietice în comerţul acestor state [288, p.104-113], iar Uniunea Europeană s-

a plasat sigur pe aceste pieţe. Către anul 2002 ponderea Uniunii era de 61% din importul şi 70%

din exportul acestor state [205, p.25]. Băncile vest-europene au stimulat creditarea şi consumul

în economiile est-europene, iar multinaţionalele vest-europene au intrat să producă bunuri ale

„coşului de fum” cu forţa de muncă mai ieftină, pentru piaţa Uniunii Europene. UE şi-a

echilibrat, totodată, prin acest comerţ cu estul balanţa comercială. În anii 1996-1999, spre

exemplu, soldul pozitiv în comerţul cu statele candidate oscila între 25-35 miliarde de euro [205,

p.25].

89  

După aderarea Poloniei, Ungariei, Cehiei, Sloveniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei,

Ciprului şi Maltei, la 1 mai 2004, procesul de extindere a UE în acest spaţiu s-a încheiat la 1

ianuarie 2007, când la Uniune au aderat România şi Bulgaria. Astfel, a devenit realitate cel mai

ambiţios vis al părinţilor Europei, reunificarea continentului sfâşiat de războiul rece, iar statele

central şi est-europene au revenit în mult râvnita “familie europeană”.

Revenind asupra construcţiei instituţionale europene, reamintim că potenţialele extinderi

şi dinamica sistemului internaţional de după 11 septembrie 2001, când Statele Unite au început

să-şi croiască drumul în Orient, liderii europeni au semnat la 29 octombrie 2004, la Roma,

Tratatul Constituţiei Europene. După ce „Constituţia Europeană” cade în 2005 la

referendumurile din Franţa şi Olanda, criza instituţională pare depăşită, cel puţin temporar, odată

cu intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului

privind Uniunea Europeană şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană, a fost semnat la 13

decembrie 2007 în capitala Portugaliei. De altfel, Tratatul nu înlocuieşte (aşa cum s-ar fi

întâmplat în cazul adoptării Constituţiei) ci doar amendează celelalte Tratate existente şi va pune

la dispoziţia Uniunii Europene cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a eficientiza

mecanismul decizional european şi a face faţă provocărilor internaţionale. Printre principalele

modificări instituţionale ale noului tratat sunt: acordarea personalităţii juridice Uniunii Europene

şi posibilitatea unui stat (care nu a fost prevăzută până acum) de a se retrage din Uniune;

eficientizarea procesului decizional din cadrul Consiliului UE; prerogative legislative sporite

pentru Parlamentul European în adoptarea bugetului UE, politica agricolă, justiţia, etc.; delegarea

puterii spre parlamentele naţionale şi cetăţenii europeni. Cetăţenii primesc dreptul la iniţiativă

legislativă; tratatul extinde competenţele UE în o serie de domenii de interes comunitar printre

care politica energetică, securitatea, sănătatea publică, schimbările climatice, coeziune teritorială,

ajutor umanitar, cercetare, spaţiu, etc.; instituirea a două noi posturi la nivel înalt în Uniunea

Europeană – preşedintele UE ales pentru o perioadă de 2,5 ani şi Înaltul Reprezentant al Uniunii

Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate. Acesta, spre deosebire de vechea

legislaţie, va avea un rol dublu: va reprezenta Consiliul în problemele legate de politica externă

şi de securitate comună (PESC) şi va deţine funcţia de vice-preşedinte al Comisiei, Comisar

pentru afaceri externe, cumulând prin aceasta două funcţii responsabile cu relaţiile externe [170,

Titlul V]. Prin urmare, Tratatul reprezintă evoluţia unui proces de integrare de jumătate de secol,

care suscită, conform efectului de antrenare, noi formule politice cu instituţii mai eficiente şi mai

puternice [61, p. 4-5].

90  

Evoluţia construcţiei europene, abordată prin prisma abstracţiilor teoretice sistemice şi

raportată la sistemul politic internaţional, impune într-un final şi compararea (sub)sistemului

politic european şi a celui internaţional, prin prisma aceluiaşi cadru teoretic. Pornind de la o

geneză diferită, diferite sunt şi procesele acestor două sisteme, în special integrarea/integritatea şi

funcţionarea [184]. De altfel, diferită a fost şi extinderea acestora. Extinderea sistemului

internaţional era orientată spre „căutarea de periferie”, iar statele sau teritoriile pe seama cărora

s-a produs extinderea au fost inserate în sistem, de cele mai multe ori, fără voia lor şi prin

mijloace nu neapărat ortodoxe. Statele pe seama cărora s-a extins Uniunea Europeană, de

cealaltă parte, au fost cele care au solicitat aderarea şi, de regulă, au fost obligate să facă faţă

unor criterii economice, politice şi sociale pentru a demonstra că s-au încadrat în parametrii

ceruţi de acest “sistem elitist”.

Deosebirile în privinţa genezei şi extinderii celor două sisteme au constituit, în ultimă

instanţă, premisele unor procese diferite. Orice sistem social, inclusiv unul internaţional, îşi

sporeşte integritatea pe măsura evoluţiei sale. Intensitatea dinamică, cum o numeşte B. Buzan.

Atât sistemul politic internaţional global cât şi subsistemul european au evoluat în direcţia

sporirii integrităţii. Şi dacă primul a ajuns la etapa contemporană cu o integritate care este cu

greu stăpânită de literatura de specialitate, termenul cel mai des utilizat este de globalizare,

atunci integritatea celui de-al doilea este cu adevărat spectaculoasă [96, cap. I]. Aproximativ

60% din schimburile comerciale ale statelor membre ale UE se realizează cu partenerii lor

comunitari şi doar 40% cu restul lumii [96, p.53], politica monetară în cadrul zonei euro nu mai

este prerogativa statelor membre (sau mai exact a băncilor lor centrale), ci este benevol delegată

Băncii Centrale Europene, iar UEM integrează treptat politicile fiscale şi bugetare ale statelor

membre, pentru a se înscrie în Pactul de Stabilitate şi Dezvoltare.

Integritatea (sub)sistemului european s-a reflectat, deşi nu în asemenea măsură, şi în

suprastructură, a cărei instituţionalizare diferă de cea a sistemului politic internaţional.

Suprastructura sistemului politic internaţional a fost şi ea instituţionalizată, odată cu crearea

Organizaţiei Naţiunilor Unite, însă această instituţionalizare nu are, cel puţin deocamdată,

pretenţii de supranaţionalitate. Uniunea Europeană, de cealaltă parte, şi-a creat instituţii cu vădite

elemente supranaţionale. A. Lijphart, spre exemplu, înscrie aceste instituţii în modelul, care l-a

consacrat de altfel, consensualist şi făcând abstracţie de Consiliul European, susţine că Comisia

Europeană serveşte ca executiv al UE şi poate fi comparată cu un cabinet; Parlamentul European

este camera inferioară a legislativului, iar Consiliul Uniunii Europene serveşte ca cameră

superioară [106, p.57-61]. Deşi nu este cazul de a supraevalua capacităţile coercitive a acestor

instituţii, totuşi, unele dintre ele ca Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea

91  

Europeană de Justiţie, au vădite elemente supranaţionale, iar deciziile acestora fiind obligatorii

pentru statele membre. De rând cu aceste instituţii ale UE, există Consiliul European şi Consiliul

Uniunii Europene, instituţii dominante, care exprimă cel mai bine componenta

statală/interguvernamentală a Uniunii, şi o serie de organisme secundare şi consultative ca

Curtea de Conturi Europeană, care monitorizează mecanismul bugetar al Uniunii, Comitetul

Economic şi Social, care reprezintă diferite grupuri social-politice din Uniune, Comitetul

Regiunilor, care reprezintă autorităţile locale şi regionale ale statelor membre, precum şi altele

[Anexa 1].

Pe dimensiunea orizontală (sub)sistemul european este tripolar, iar Germania, Franţa şi

Marea Britanie sunt polii acestuia. Pe lângă reprezentativitatea pe care şi-au rezervat-o în

instituţiile europene, unde au o scuză demografică, ierarhia europeană este evidentă în plan

extern, cum a fost cazul negocierilor purtate de cele trei state cu Iranul (în dosarul nuclear al

acestuia) în numele Uniunii Europene. Toate trei au proiecte diferite, sau nu le au deloc, asupra

viitorului Uniunii Europene şi s-ar complace în rolul de lideri ai acestei construcţii. Deocamdată

şansele cele mai mari le are Germania. Cea mai mare economie europeană, după reunificare

Germania a început să joace un rol tot mai activ în Uniunea Europeană. Moneda europeană –

euro – s-a constituit în baza mărcii germane şi impune o modelare macroeconomică de tip

german a Uniunii, iar negocierile privind soluţiile de a scoate Grecia din riscul incapacităţii de

plată şi, respectiv, de a elimina presiunea de pe moneda europeană, au un puternic accent

german. Mai mult, Germania readuce tradiţionala Ostopilitic în politica sa externă, în timp ce

capitalul german este predominant în Europa de Est. Şi dacă Rusia monopolizează piaţa

energetică europeană, Germania, prin noile relaţii speciale cu prima, mai ales în proiectul North

Stream, poate monopoliza treptat distribuţia hidrocarburilor ruseşti pe piaţa UE.

Franţa nu s-a simţit niciodată comod când Germania a fost prea puternică. Totuşi, dorinţa

de a echilibra Marea Britanie pe continent şi SUA în lume, o face dependentă de un aliat puternic

în est, dorinţă care uneori trece peste Berlin şi ajunge la Moscova. Plus la aceasta, problemele

monetare de la începutul anilor 90 pe care le-a cunoscut Franţa, au constrâns Parisul să se

sprijine pe marca germană şi să susţină proiectul monedei unice. Aceasta nu înseamnă însă că

Franţa nu rămâne în cursă, iar capacitatea pe care o are încă de a absorbi o bună parte a bugetului

european prin intermediul PAC şi rolul activ al preşedinţiei franceze în contextul crizei din

Georgia, din august 2008, sunt indicatori convingători ai ponderii franceze în Comunitate.

Marea Britanie, la rândul său, urmăreşte circumspect procesele de pe continent şi dacă de

secole a avut grijă ca continentul să nu cadă pradă unei singure puteri, acum se implică în

construcţia europeană doar în măsura de a nu lăsa proiectul la discreţia Germaniei, spre exemplu.

92  

Totodată, Londra se implică nu atât de mult încât să fie şi ea prinsă într-o “dominaţie

continentală”. Dreptul pe care M. Britanie şi-l rezervă de a nu participa la unele politici

europene, inclusiv la Uniunea Economică şi Monetară, a instituţionalizat aşa numita Europă a

“geometriei variabile” şi reflectă, în acelaşi timp, rolul important al M. Britanii în politica

europeană. Cu alte cuvinte, proiectul european este deocamdată pentru marea Britanie prea

important pentru a-l neglija şi prea “periculos” pentru a se implica gradual.

Cei trei mari, de rând cu alte state europene, în special cu cele din eşalonul doi ca Spania

şi Italia, se contrabalansează reciproc. Anarhia şi balanţa de putere existente în cadrul Uniunii

Europene au multe în comun cu cele din evoluţia recentă a sistemului politic internaţional, doar

că anarhia este atenuată de valorile şi instituţiile europene, precum şi de către tot mai accentuata

interdependenţă economică europeană. Astfel, aceşti factori atenuanţi au creat o anarhie matură

pe continent sau cum ne-ar spune H. Bull o societate internaţională. Un club select unde dacă

facem abstracţie de unele conflicte interne din interiorul statelor, inclusiv cu tentă secesionistă,

este dificil să ne imaginăm, cel puţin deocamdată, un conflict militar.

Funcţionarea subsistemului european diferă şi mai mult de cea a sistemului politic

internaţional pe dimensiunea verticală. Spre deosebire de sistemul internaţional unde surplusul

este scos treptat din periferie şi adus spre centru, cel puţin aceasta o demonstrează diferenţele de

dezvoltare existente în lume, în Uniunea Europeană periferia este altfel tratată. Aici periferia

recepţionează investiţii substan�iale în infrastructură şi în cei mai importanţi factori de

promovare a condiţiilor favorabile producătorilor de bunuri şi servicii [339; 340]. Capitalul este

orientat spre sporirea cererii în periferie pentru a susţine prin aceasta diferite sectoare industriale.

Sistemul capitalist este unul care polarizează. În UE această polarizare este redusă la maxim, atât

la micronivel, prin reducerea decalajului dintre cei bogaţi şi cei săraci (chiar cu riscul de a sufoca

capitalul), cât şi la macronivel, prin reducerea decalajelor dintre centru şi periferie, dintre statele

şi regiunile dezvoltate şi cele defavorizate. Acesta este un mecanism de redistribuţie,

incomparabil cu cel de la nivelul mondial. Redistribuţia sau coeziunea se realizează prin câteva

mecanisme şi s-a accentuat pe măsura evoluţiei Uniunii Europene [189, p.194-230].

Principalele instrumente redistributive sunt puse la dispoziţie de aşa numitele Instrumente

Structurale, devenite consistente mai ales după prima reformă bugetară din 1988. Sunt trei

asemenea instrumente, care sunt de altfel instrumente financiare ale politicii de coeziune

europeană, şi anume: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), cel mai important

instrument financiar instituit după prima extindere spre nord a Comunităţilor Europene [118,

p.424], Fondul Social European (FSE) şi Fondul de Coeziune (FC). Prin intermediul acestor

fonduri, care mereu au crescut în volum, au fost alocate cele mai mari resurse financiare statelor

93  

şi regiunilor periferice, pentru susţinerea investiţiilor în infrastructură, educaţie, sănătate, mediul

de afaceri şi reformelor administrative. Astfel, începând cu anul 1989, UE a investit în statele şi

regiunile defavorizate cca 480 miliarde euro [51, p.27]. Iar pentru perioada 2007-2013, sunt

preconizate alocări financiare în sumă de 347 miliarde euro [317, p.5; 345]. Fondul European

pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR), instrumentul financiar al PAC, precum şi

Fondul European pentru Pescuit (FEP), instrument financiar al politicii europene pentru pescuit,

reprezintă, în contextul ponderii masive a agriculturii în statele sud-est europene, de asemenea

alocări financiare importante, deşi Franţa, spre exemplu, nu are beneficii mai mici prin aceste

politici. La aceste fonduri se adaugă Banca Europeană de Investiţie (BEI), înfiinţată prin Tratatul

de la Roma şi a cărui obiectiv este de a acorda împrumuturi pentru investiţii, cu dobândă scăzută,

aprobate în vederea susţinerii obiectivelor UE. Iar în 1992 a fost creată şi Banca Europeană

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), a cărei misiune este de a susţine, prin acordarea de

împrumuturi şi participarea la diverse proiecte de infrastructură, reformele structurale din statele

Europei Centrale şi de Est.

Acesta este, în linii mari, mecanismul de tratare preferenţială a periferiei în UE, care

demonstrează că sporirea integrităţii sistemului european, prin liberalizarea treptată a comerţului

şi a factorilor de producţie, a fost însoţită de elaborarea unor mecanisme compensatorii pentru

statele, regiunile şi grupurile sociale mai vulnerabile [184]. Astfel, după aderare, în perioada

1986-2002, Spania a cunoscut o creştere a PIB-ului pe cap de locuitor de la 71,7% la 82,2% a

nivelului mediu UE, iar Portugalia de la 54,5 la 74,6%. Pentru a nu aminti despre “tigrul

european”, Irlanda, care de la 58,8% în 1972 a ajuns la 125% în 2002 [212, p.18-20]. Iar statele

din Europa centrală şi de est, recent aderate, au cunoscut, până la criza economică, cele mai mari

ritmuri de creştere economică din Uniunea Europeană.

Totodată, suprastructura politică europeană este de asemenea mult mai favorabilă

periferiei, iar luarea deciziilor în cadrul mecanismului instituţional european este mult mai

„tonică”. Spre deosebire de Consiliul de Securitate ONU, în care doar marile puteri (postbelice)

au dreptul de veto, în cadrul Consiliului European şi al Consiliului UE deciziile pe cele mai

importante probleme se adoptă prin unanimitate, iar de dreptul de veto dispun toate statele

membre. Cazul Poloniei, care a blocat multă vreme deschiderea negocierilor privind semnarea

unui nou tratat politic de bază dintre Uniunea Europeană şi Rusia, este destul de sugestiv în acest

sens.

94  

3.3. Concluzii la capitolul 3

Sistemul politic internaţional şi (sub)sistemul european s-au articulat, prin urmare, pe

continentul european în condiţiile unor ostilităţi conjuncturale pentru Europa. Europa secolului al

XVI-lea, s-a organizat într-un sistem internaţional, primul sistem internaţional veritabil, cu o

proprie identitate şi o proprie logică de funcţionare şi transformare. Acest sistem eurocentric s-a

extins şi a sporit în integritate, ca la începutul secolului al XX-lea să capete dimensiuni cu

adevărat globale, iar Europa dădea principalele direcţii de evoluţie a civilizaţiei umane.

Interacţionând în termenii realişti ai luptei permanente pentru putere, statele/elementele centrale

ale sistemului politic internaţional au fost atrase într-un mecanism de contrabalansare reciprocă –

balanţa de putere – care devine legitatea de bază a dimensiunii sistemice orizontale.

Interacţiunile tot mai dinamice din centrul sistemului politic internaţional, au fost însoţite şi de

complexe interacţiuni pe verticală, timp în care marile puteri europene colonizau şi deschideau

pieţele unor state şi regiuni în numele profitului întreprinderii capitaliste. Tentativele de

instituţionalizare a sistemului politic internaţional, evidente odată cu Congresele repetate din

cadrul Concertului European, şi-au găsit expresia doar în perioada postbelică, odată cu crearea

sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instituţiilor economico-financiare internaţionale.

Două conflagraţii mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea au deplasat centrul

sistemului de pe continentul european, spre două puteri extraeuropene, iar Europa devenea

obiectul de dispută a celor două supraputeri. Răspunzând la această provocare structurală,

Europa s-a reorientat spre interior şi şi-a creat un nou modul politic şi un nou mecanism de

funcţionare. Uniunea Europeană, structură care cuprinde 27 de state ale continentului european,

surprinde prin originalitate şi complexitate şi este cel mai tentant (sub)sistem cunoscut în istoria

relaţiilor internaţionale. Uniunea Europeană a evoluat şi s-a perfectat de-a lungul a cinci decenii

şi depăşeşte calitativ orice sistem internaţional sau perioadă a sa care a existat vreodată în istoria

civilizaţiei umane. Un sistem instituţionalizat, a cărui instituţii absorb prerogative de la statul

naţiune, a unificat sub egida comună a Uniunii Europene o mare parte a continentului, devine un

atractor în sistemul politic internaţional, graţie modelului bunăstării şi al mecanismelor de

interacţiune a elementelor sale.

Integrarea economică sporită a sistemului european, care a ajuns la faza uniunii

economice şi monetare, de rând cu instituţionalizarea suprastructurii politice europene, care

diferă calitativ de instituţiile politice internaţionale, fac diferenţa dintre sistemul politic

internaţional şi subsistemul european. De asemenea, Uniunea Europeană oferă, prin interacţiunea

statelor membre, un nou model de funcţionare a sistemelor politice internaţionale şi suscită,

95  

totodată, un dialog teoretico-metodologic între teoriile sistemice şi cele integraţioniste. Anarhia

şi balanţa de putere existente în cadrul Uniunii Europene au multe în comun cu cele din evoluţia

recentă a sistemului politic internaţional, doar că anarhia este atenuată de valorile şi instituţiile

europene, precum şi de către tot mai accentuata interdependenţă economică europeană. Este un

sistem tripolar – Germania, Franţa, M. Britanie –, în care toţi trei poli au proiecte diferite, sau nu

le au deloc, asupra viitorului Uniunii Europene şi s-ar complace în rolul de lideri ai acestei

construcţii. Însă de rând cu alte state europene, în special cu cele din eşalonul doi ca Spania şi

Italia, se contrabalansează reciproc. S-a creat o anarhie matură pe continent, un proiect

integraţionist, unde dacă facem abstracţie de unele conflicte interne din interiorul statelor,

inclusiv cu tentă secesionistă, este dificil să ne imaginăm, cel puţin deocamdată, un conflict

militar.

Pe dimensiunea verticală a interacţiunii, statele şi regiunile periferice din cadrul UE

recepţionează din bugetul comunitar investiţii substan�iale în infrastructură şi în cei mai

importanţi factori de producţie. Investiţiile publice şi private sunt orientate spre sporirea cererii

în periferie pentru a susţine prin aceasta diferite sectoare industriale din statele şi regiunile

dezvoltate din Uniunea Europeană. Acesta este un mecanism de redistribuţie, incomparabil cu

cel de la nivelul mondial, şi se realizează prin intermediul instrumentelor financiare

nerambursabile ale politicii agricole şi de coeziune europene. Totodată, mecanismul instituţional

european este reprezentativ şi pentru statele comunitare mai mici, iar deciziile pe cele mai

importante probleme în cadrul Consiliului European şi al Consiliului UE se adoptă prin

unanimitate. Prin urmare, este un model de funcţionare care “surprinde” tiparele teoretice

sistemice create pentru descrierea sistemului politic internaţional şi impune, încă o dată, o

regândire a bazei teoretice existente.

96  

4. INTERACŢIUNEA UNIUNII EUROPENE CU SISTEMUL POLITIC

INTERNAŢIONAL

Europa începutului de mileniu, de rând cu sistemul politic internaţional, cunoaşte una

dintre cele mai profunde schimbări din ultimele cinci secole. Reaşezările interne care se petrec

atât pe continentul european, cât şi în sistemul politic internaţional, nu sunt două procese izolate

şi autonome unul în raport cu celălalt. Dimpotrivă, sunt procese care se condiţionează reciproc în

urma unei interacţiuni tot mai dinamice. Mecanismul de intrări şi ieşiri, asigură “suportul tehnic”

al acestei interacţiuni, interacţiune sensibilizată mult de integritatea/interdependenţa fără

precedent a civilizaţiei contemporane. Europa recepţionează impulsuri (substanţă, energie şi

informaţie) de la sistemul politic internaţional şi a proceselor sale conexe, care împreună sunt

mediul cu care ea intenţionează, şi se racordează la această cadenţă civilizaţională contemporană.

Sistemul politic internaţional la rându-i, recepţionează afluxul de substanţă, energie şi informaţie

de la Uniunea Europeană, aflux care dinamizează funcţionarea şi stimulează transformarea

acestuia. Gradul acestor interacţiuni şi, în mod special, efectele acesteia s-ar traduce prin

impactul pe care l-ar avea Europa, consolidată de noua sa arhitectură instituţională, asupra

sistemului politic internaţional şi viceversa. Prin urmare, vom insista în continuare asupra

dinamicii sistemului politic internaţional contemporan şi repercusiunile acesteia asupra Uniunii

Europene, dar şi mai mult asupra locului şi rolului Uniunii în actuala structură politică

internaţională. Demers teoretic completat şi de analiza penetraţiei periferiei mondiale de către

elementul european. Ultima secţiune se concentrează asupra raportului asimetric (pe verticală)

dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova.

4.1 Repercusiunile unificării politice europene asupra metamorfozării arhitecturii politice

internaţionale

Destrămarea lagărului socialist şi implozia Uniunii Sovietice au condus la apariţia unei

structuri politice internaţionale unipolare dominate de Statele Unite ale Americii şi au stimulat o

interdependenţă crescută a lumii contemporane. Globalizarea este categoria de la care pornesc de

cele mai multe ori asumpţiile teoretice privind parametrii de bază ai relaţiilor internaţionale

contemporane, iar mulţi autori argumentează o reaşezare a sistemului politic internaţional

cauzată de globalizare şi procesele conexe. Dezbaterile mai largi asupra globalizării au penetrat

şi teoriile sistemice, prin formularea variabilelor schimbării de principiu a arhitecturii politice

97  

internaţionale, iar multe dintre teoriile care argumentează o schimbare distribuţională nu se

înţeleg în privinţa variabilelor schimbării, precum şi a polarităţii înseşi.

Astfel, transformările descrise în cadrul neomarxismului şi a economiei politice

internaţionale, insistă asupra transformării de ansamblu a sistemului internaţional şi nu asupra

unei transformări sistemice (structurale), care ţine doar de schimbarea polarităţii în sistem.

Deosebirile între cele două abordări teoretice o fac variabilele schimbării sau “veriga slabă” care

erodează sistemul westfalic şi este, în primul caz, baza economică capitalistă (deşi I. Wallerstein,

spre exemplu, amână dispariţia acesteia pentru aproximativ jumătate de secol), iar în cel de-al

doilea, suprastructura politică (în urma apariţiei unor noi entităţi politice, care înlocuiesc treptat

statul-naţiune). Transformarea pe care o descriem în acest studiu porneşte de la formula lui J.

Nye de change and continuity (schimbare şi continuitate) şi este una sistemică (distribuţională).

Fără a face abstracţie de aspectele inedite ale lumii contemporane, (re)considerând globalizarea,

vom încerca a aduce argumente în favoarea flexibilităţii bazei economice capitaliste şi a

suprastructurii politice internaţionale – a sistemului westfalic.

Păstrând rigorile tehnice ale tiparelor teoretice cu care am operat în capitolele anterioare,

începem analiza cu evidenţierea structurii sistemului politic internaţional sau, mai exact, cu baza

capitalistă a acestuia, funcţie de valoarea PIB-ului [Anexa 4], PIB/pe cap de locuitor [Anexa 6],

concentrarea de capital [Anexa 5], structura economică şi productivitatea muncii. Privilegiul de a

fi în centrul sistemului îl au doar trei elemente – Triada Economică – SUA, Uniunea Europeană

şi Japonia. Odată cu apariţia economiilor emergente din Asia de Sud – Est, Europa de Est şi

America Latină, în sistemul contemporan se conturează mai evident semiperiferia, care cuprinde

aceste regiuni neuniforme, dintre care Brazilia, Rusia, China şi India (grupul BRIC), alături de

Africa de Sud, Mexic, Turcia şi Indonezia, sunt cele mai dinamice state semiperiferice. Periferia

“pură” cuprinde o serie de state şi regiuni din Asia, Africa şi America Latină, care sunt şi mai

neomogene şi instabile din punct de vedere social – politic, iar beneficiile din urma aflării în

sistem sunt, de regulă, mai mici în raport cu pierderile. Interacţiunea dintre elemente este

reglementată, în mare măsură, de către trei instituţii: Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul

Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

În centrul sistemului au devenit din ce în ce mai proeminente schimbările începute în

deceniile anterioare – revoluţia tehnologică asociată cu economia informaţiei şi a calculatoarelor,

dezvoltarea bio- şi nano- tehnologiei, care modifică structura economică a acestor economii,

precum şi a economiei mondiale. Aceasta este ceea ce A. Toffler prevestea ca fiind “al treilea

val” civilizaţional, prin trecerea la era postindustrială în care principala sursă a acumulării de

capital este cunoaşterea [164].

98  

Statele de la centru, în special SUA, de rând cu cele trei instituţii, promovează (sau cel

puţin au făcut-o până acum) liberalizarea comerţului mondial şi a fluxurilor internaţionale de

capital (capital productiv şi capital financiar), pe fundalul unor politici neoliberale. De rând cu

realizările tehnico-ştiinţifice ale lumii contemporane, care sporesc capacitatea de interacţiune a

elementelor, aceste politici facilitează globalizarea economiei mondiale. Globalizarea este o

sporire a integrităţii sistemului internaţional, o accelerare şi o adâncire a interconectării la scara

întregului sistem în toate aspectele vieţii sociale şi un proces de creare a unei economii şi politici

globale. Acesta este procesul de integrare care se manifestă la scară planetară şi care suscită o şi

mai mare interconectare/interdependenţă a elementelor sistemului[49, p.17-29]. După al doilea

război mondial, datorită unor runde succesive din cadrul GATT şi OMC, comerţul internaţional

s-a extins semnificativ şi a devenit un factor mult mai important în economia internă şi cea

internaţională, iar ritmul creşterii comerţului mondial a depăşit ritmul creşterii PIB-ului mondial.

Producţia globală se orientează tot mai mult nu spre piaţa internă, ci spre cea mondială şi, în

mediu, 20% din PIB-ul produs în economia mondială este destinat exportului [244, p.602].

Liberalizarea pieţelor de capital şi apariţia unui sistem financiar cu adevărat global îşi are

originea de la începutul anilor ’70 ai secolului XX, când s-a renunţat la convertibilitatea

dolarului în aur şi s-a trecut la un sistem monetar al cursurilor de schimb flexibile, sistem care

este permisiv liberei circulaţii de capital. Totodată, rezervele valutare suplimentare acumulate în

ţările Golfului Persic, graţie primei scumpiri a petrolului din 1973, au fost plasate în băncile

private europene şi americane, de unde au fost împrumutate ţărilor latinoamericane şi est-

europene. Ulterior, dereglementarea pieţelor financiare interne, în care SUA au jucat un rol

important, inovaţiile aduse instrumentelor financiare (cum ar fi derivatele) şi progresul

comunicaţiilor au determinat o creştere semnificativă a integrării sistemelor financiare naţionale

din toată lumea [69, p.111]. Existenţa unui sistem financiar global presupune, cel puţin teoretic,

mişcarea capitalului financiar dinspre economiile cu surplus de capital spre cele ale căror

oportunităţi de investiţii depăşesc rezervele, iar capitalul este liber să se orienteze spre locurile şi

activităţile unde poate fi folosit cel mai eficient. Astfel, ar putea fi soluţionată problema supra-

acumulării pe de o parte şi utilizarea eficientă a resurselor de capital pe plan mondial, de cealaltă

parte [127, p. 42-46].

Mişcarea de capital se referă nu doar la capitalul financiar dar şi la cel productiv.

Investiţiile străine directe (IED) au cunoscut şi ele o expansiune considerabilă în ultimele

decenii. Internaţionalizarea reală a producţiei şi serviciilor, în care corporaţiilor multinaţionale

(CMN) au un rol predominant, a început în a doua jumătate a anilor ‛80 şi a cunoscut creşteri

spectaculoase în anii ‛90. Şi dacă în perioada imediat postbelică, CMN americane (cele care erau

99  

preponderente atunci în asigurarea IED) au urmat o strategie de investiţii pe orizontală, prin care

s-au stabilit filiale peste hotare, în timp, CMN au trecut de la investiţiile pe orizontală la o

strategie de investiţii pe „verticală”, cu outsourcing global extensiv [69, p.129].

Această „fixare spaţio-temporală” a capitalului, cum o numeşte D. Harvey, este

condiţionată, totuşi, de câţiva factori care se adaugă restricţiilor, care mai există, din partea

guvernelor şi pieţelor cu o mare capacitate de absorbţie de bunuri, servicii şi capital. Este vorba

despre infrastructurile fizice (şosele, căi ferate, aeroporturi, facilităţi portuare, reţele de cablu,

sisteme de fibră optică, reţele de electricitate, reţele de irigaţii şi canalizare, conducte etc.),

infrastructurile sociale (cultura şi gradul de pregătire a forţei de muncă, inclusiv costul acesteia)

şi infrastructurile instituţionale (regimurile politice şi funcţionarea instituţiilor democratice,

cadrul legislativ etc.). Astfel, aceşti factori localizează capitalul, legându-l de anumite regiuni şi

îndepărtându-l de altele. Aşa se face ca fluxurile şi stocurile de IED să fie concentrate în cea mai

mare parte în centrul sistemului, iar fluxurile de capital financiar şi comerţul internaţional

cuprind mai mult statele din centru. Dacă înainte de primul război mondial 60% din fluxurile de

capital urmau traseul centru→periferie, în anii ‛90 circa trei sferturi din stocurile de IED erau

localizate preponderent în centrul sistemului [Anexa 5]. Aceiaşi tendinţă se observă şi în

comerţul mondial, unde protagoniştii sunt la fel statele din centru.

Suprastructura politică a sistemului este deocamdată unipolară, cu un singur centru de

putere – SUA – care dă tonul politicii mondiale. Aceasta presupune că sistemul politic

internaţional este administrat, atât cât este posibil, de către un singur centru de putere. „Statele

Unite – sintetizează G. Soros – reprezintă actualmente puterea dominantă pe glob, impunând un

plan de acţiune la care restul lumii trebuie să răspundă” [158, p. 130]. Este ca şi cum un partid

politic care a câştigat alegerile, îşi formează singur guvernul şi se află la cârma întregului proces

politic, fără să se consulte cu partidele din opoziţie. În cazul când pentru a trece o lege în

legislativ, care din cauza importanţei depăşeşte capacitatea numerică a mandatelor partidului de

guvernământ, el apelează la alianţe tactice cu alte partide din opoziţie, contra unor remunerări

evidente. Sistemul politic moldovenesc în perioada 2001 - 2009, spre exemplu, a fost unipolar.

Proiectarea puterii Statelor Unite în sistem se materializează prin prezenţa militară în regiunile

centrale – Uniunea Europeană şi Japonia –, de unde ameninţă şi alţi doi concurenţi strategici

proximi – Rusia şi China, apoi prin proiecţia puterii americane în semiperiferie şi periferie, prin

bazele militare care le are în toate regiunile lumii şi flota militară care patrulează Oceanul

Planetar.

De rând cu baza economică, suprastructura politică este de asemenea instituţionalizată –

Organizaţia Naţiunilor Unite –, instituţionalizare moştenită din perioada postbelică. Această

100  

instituţionalizare nu trebuie ignorată, dar şi mai puţin trebuie să ne arunce într-o iluzie

neoliberală, deoarece spre deosebire de sistemele politice interne în care instituţia principală –

statul – are capacitatea de a reglementa interacţiunea unităţilor, instituţiile Organizaţiei

Naţiunilor Unite nu au fost dotate cu prerogativele necesare pentru aceleaşi funcţii şi, prin

urmare, sistemul politic internaţional rămâne cu o structură fundamentală anarhică, în care

polaritatea şi puterea sunt componente indispensabile ale acestuia. Aparenta, poate pe undeva şi

reala, dezvoltare a sistemului politic internaţional (maturizarea anarhiei internaţionale) este mai

curând consecinţa tot mai sporitei interdependenţe economice a elementelor, care nu prea

agreează “jocul de-a armata”, şi factorului descurajator din sistem – arma nucleară – decât

rezultatul eficacităţii instituţiilor ONU.

Din această descriere sumară a structurii sistemului politic internaţional contemporan

trebuie să decurgă logica funcţionării şi premisele metamorfozării acestuia. Sunt parametrii care

modelează interacţiunile dintre elemente, parametrii care trebuie raportaţi la variabilele care

suscită schimbarea arhitecturii politice internaţionale. Trebuie să identificăm ce transformare

suscită variabilele respective, care sunt raporturile pe dimensiunea verticală în sistem, care sunt

raporturile pe dimensiunea orizontală şi cum unificarea europeană modelează centrul acestuia şi,

foarte important, cine beneficiază într-un sistem internaţional cu integritate sporită.

Într-un asemenea sistem capitalul, contrar ipotezelor neomarxiste, este destul de viabil şi

are posibilităţi de a-şi demonstra flexibilitatea. Dacă în centrul economiei capitaliste acesta

rezistă greu presiunilor (este vorba mai ales de producţia „coşului de fum”) care vin din partea

sindicatelor, a programelor sociale şi a reţinerilor ecologice, liberalizările succesive menţionate îi

dau posibilitatea de a-şi găsi refugiul în periferie, unde nu există asemenea presiuni şi forţa de

muncă este mult mai ieftină. Se profilează, astfel, o nouă diviziune mondială a muncii care nu

este doar inter-ramurală, ci şi intra-ramurală. Procesul prin care componentele produse într-o

locaţie oarecare sunt asamblate în alte economii şi apoi exportate în economia mondială, inclusiv

în economia de origine a firmei, se numeşte autsourcing. De regulă, în centru rămâne producţia

care solicită o forţă de muncă mai calificată (cu o mare componentă tehnologică), iar producţia

cu parte intensivă a forţei de muncă se orientează spre periferie. Astfel, CMN americane din

sectoarele textile, constructoare de maşini, siderurgie etc., şi-au plasat o parte din producţie în

America şi Asia de Sud-Est, în special China, cele japoneze în Asia de Sud-Est, iar cele europene

în Europa de Est, America Latină şi Africa de Nord [83, p.165]. Producţie care, funcţionând în

mare măsură pe bază de autsourcing, se întoarce preponderent spre economiile de origine a

investiţiilor. Aceasta rezolvă şi problema barierelor comerciale, tarifare şi netarifare, încă

101  

existente şi penetrează pieţele de consum din periferie care îşi sporesc capacitatea de cumpărare

odată cu delocalizarea a o bună parte din producţia mondială.

Pieţele din periferie îşi sporesc capacitatea de consum, inclusiv prin intermediul

remitenţelor trimise de către migranţi. Forţa de muncă de la periferie nu poate fi toată angajată de

către IED şi o parte din ea se deplasează spre centru, de cele mai dese ori ilegal, pentru o

angajare bine plătită în câmpul muncii. Conform datelor Băncii Mondiale, în anul 2003 existau

cca 175 milioane de imigranţi care au trimis în ţările de origine peste 100 miliarde USD [222,

p.50]. Acestea sunt date oficiale, care arată fluxul financiar prin intermediul sistemelor bancare,

însă cifrele reale trebuie să fie cel puţin duble. Cea mai mare parte a acestor lichidităţi se duc în

consumul de bunuri produse în economiile din centru, iar mare parte a acestor bani se întorc

înapoi la centru. Există şi un mecanism de redistribuţie global, instituţionalizat prin Declaraţia

Mileniului a ONU din 2000 şi obiectivelor de dezvoltare ale acesteia. Doar că suportul financiar

pentru periferie şi mecanismele de alocare financiară nu au atins ţinta propusă, încă din 1970, de

0,7% din PIB-ul statelor dezvoltate şi sunt dificil de comparat cu mecanismul de redistribuţie

european.

În urma funcţionării pe verticală a unui asemenea sistem interdependent centrul

sistemului are mai mult de câştigat decât periferia. Până la urmă, nu în zadar este centru.

Totodată, într-un asemenea sistem devine tot mai greu de argumentat pentru teoriile neomarxiste,

care acuză în continuare centrul doar de exploatarea periferiei. Capitalul productiv care se scurge

de la centru şi comerţul în care s-a angajat o mare parte din periferie a adus celeia din urmă, mai

exact populaţiei acesteia, mari beneficii şi o constantă creştere economică. Problema este că cea

mai mare parte a IED sunt absorbite de semiperiferie, îndreptându-se spre Asia de Sud-Est (în

special China), Europa de Est (cu o poziţie tot mai favorabilă a Rusiei), America Latină (în

special Mexic şi Brazilia). Dar capitalul productiv ignoră încă o bună parte din sistem, cum sunt

multe state asiatice şi latinoamericane şi aproape toată Africa, însă aceasta este mai curând din

cauza acestor state. Evident că există o serie de riscuri. Deschiderea economiilor naţionale face

periferia, în special, dependentă de capitalul străin care obstrucţionează de multe ori

comportamentul guvernelor şi dacă profitul începe să scadă într-o locaţie spaţială anume,

capitalul poate părăsi această locaţie, lăsând în urmă mii de şomeri cu consecinţele

macroeconomice respective.

Pentru a nu aminti aici de capitalul speculativ, care face şi mai vulnerabilă periferia.

„Fluxul masei valutare – ne reaminteşte profesorul chinez Lo Vandun – constituie două trilioane

de dolari pe zi, însă doar 10 % din această sumă sunt îndreptate către investiţii şi comerţ,

celelalte 90% – spre speculaţiile valutare” [246, p.8]. Criza asiatică din 1997-1998 şi efectele

102  

crizei economice globale contemporane, resimţite în regiuni care au tras în ultimii ani mult

capital financiar, ca Europa de Est, sunt cel mai grăitor exemplu. Interdependenţa sporită din

sistem accentuează şi mai mult polarizarea din sistem. Diferenţa dintre 1/5 din populaţia

mondială care locuiesc în statele dezvoltate şi 1/5 din populaţia care trăieşte în statele cele mai

sărace a avut un coraport de 30:1 în 1960, 60:1 în 1990 şi 74:1 în 1997 [267, p.92]. Conform

raportului privind dezvoltarea globală pe anii 2000-2001, din cele 6 miliarde a populaţiei

globale, 2,8 miliarde are venit de cca 2 dolari pe zi, iar 1,2 miliarde – mai puţin de 1–2 dolari pe

zi. Veniturile medii în 20 cele mai bogate state sunt de 37 de ori mai mari decât veniturile medii

în 20 cele mai sărace state, şi în ultimii 40 ani această discrepanţă s-a dublat [267, p.156].

Oricum, o abordare simplistă, care transferă toată responsabilitatea subdezvoltării şi instabilităţii

în periferie spre structura internaţională, nu poate fi decât incompletă. Bunăstarea unei societăţi

este, întâi de toate, responsabilitatea propriilor guverne, iar perspectivele de dezvoltare sau lipsa

acestora, trebuiesc căutate şi în politicile publice naţionale, mai ales că centrul şi bunăstarea au

proprietatea de a migra în sistem.

Totodată, parametrii unui asemenea sistem suscită de asemenea o serie de probleme şi în

statele din centrul acestuia. Deschiderea pieţelor pentru comerţ şi delocalizarea capitalului

productiv, duc la o „dezindustrializare” a acestor economii. Aceasta de rând cu bunurile mai

competitive la preţ din periferie (graţie forţei ieftine de muncă), care penetrează bogatele pieţe de

la centru, duc la scăderea salariilor şi la creşterea şomajului. Statele care recepţionează mari

fluxuri de capital productiv şi se specializează pe exporturi, au un proficit al balanţei comerciale

şi, respectiv, acumulează mari rezerve valutare, iar în economia SUA spre exemplu, se formează

un „gol de valută” care este acoperit prin redirecţionarea acestor fluxuri valutare dinspre

regiunile mai puţin dezvoltate. Aceasta este expresia interdependenţei în sistem. Mai mult, are

loc un transfer de bogăţie şi putere în cadrul sistemului.

Cert este că baza economică capitalistă se dovedeşte a fi destul de viabilă într-un sistem

internaţional caracterizat de asemenea parametri. Chiar şi în contextul crizei financiare

contemporane, teoria lui I. Wallerstein, nu stă în picioare, deşi o regândire a funcţionării

capitalismului global, precum şi a mecanismelor de reglementare a capitalului financiar ar fi

destul de providenţială. Capitalismul are resurse să-şi revină, iar adevăratele cauze ale crizei

globale contemporane sunt legate de politici macroeconomice care au distorsionat bunul mers al

pieţei, nu de imperfecţiunea celeia din urmă.

Nici suprastructura politică nu cedează acestor oscilaţii, iar statul rămâne elementul

central al sistemului politic internaţional. Sunt o serie de argumente în favoarea acestei asumpţii,

dintre care evidenţiem doar câteva. Pe lângă organizaţiile internaţionale interguvernamentale,

103  

care îşi formează bugetele din contribuţiile statelor membre ( prin urmare, nu au cum să le

concureze), cel mai des se invocă, de către susţinătorii dispariţiei sistemului westfalic, potenţialul

economic al Corporaţiilor Transnaţionale, care depăşesc PIB-ul multor state-naţiuni

contemporane şi care le-ar permite, drept consecinţă, să devină cele mai importante elemente în

structura politică internaţională. Este adevărat, însă nici o companie nu a depăşit, şi credem că nu

o va face niciodată, după potenţialul economic o mare putere. Ce înseamnă cifra de afaceri de

178 miliarde euro (2002) [194, p.321] a General Motors, cel mai mare producător mondial de

autoturisme, în comparaţie cu PIB-ul SUA de aproape 14 trilioane USD (2007) [Anexa 4]? Doar

cheltuielile militare ale SUA, pe anul 2009 au fost de 663 miliarde de USD [383, p.10]. Aceasta

nu reprezintă doar PIB-ul primelor trei companii transnaţionale luate împreună, ci jumătate din

PIB-ul întregii Africi [Anexa 4].

Mai mult, nu trebuie să ignorăm cine protejează capitalul privat şi cui îi revine sarcina de

a institui regulile de activitate a acestuia. Statul mai intervine când este necesar pentru a proteja

piaţa internă şi producătorii autohtoni, cum au făcut SUA în 2002 când au impus taxe

suplimentare la importul de oţel sau cum subvenţionează UE producătorii agricoli la limita

prevederilor OMC. Totodată, statul protejează active ale companiilor autohtone din străinătate şi

deschide pieţe străine pentru acestea. Să ne amintim despre Acordul Semiconductorilor (1986),

prin care SUA au silit Japonia să cedeze cca 20% din propria piaţă a semiconductorilor pentru

producătorii americani sau despre Acordul Plaza (1985), prin care SUA au obligat aceeaşi

Japonie să aprecieze yenul cu 30%, scumpind, astfel, mărfurile japoneze [69, p.201]. Tot statul,

ceea ce ne aminteşte mult de teoria marxistă privind rolul statului [55, p.193], pregăteşte de

multe ori terenul pentru capitalul autohton, cum ar fi cazul companiilor energetice ruseşti ca

Gazprom şi Lukoil, cărora administraţia rusă le „deschide afaceri” în Asia Centrală sau

companiei Halliburton, care a obţinut, fără licitaţie, dreptul la explorarea şi exploatarea

rezervelor de petrol din Irak după schimbarea regimului lui S. Hussein.

Tranzacţiile internaţionale şi rezervele valutare se efectuează cu lichidităţi emise de către

băncile centrale ale statelor. A. Toffler susţine că rolul băncilor centrale este puternic diminuat

într-un asemenea sistem, dar îi scapă faptul că se întăreşte rolul Rezervei Federale sau a Băncii

Centrale Europene într-un asemenea sistem. Criza economică globală contemporană şi măsurile

anticriză luate la nivel naţional şi internaţional, demonstrează o dată în plus rolul statului în

sistemul internaţional. Anume guvernele au fost cele care au intervenit şi au salvat de la faliment

instituţii financiar-bancare private şi CMN-uri sau chiar le-au naţionalizat, tot guvernele au intrat

pe mari deficite bugetare pentru a relansa economiile prin bugetul de stat şi a scoate din şomaj

mii de muncitori. Nu prea rămân argumente pentru apologeţii pieţelor după ce preşedintele

104  

american G. Bush acorda în decembrie 2008 17,4 miliarde USD companiilor General Motors şi

Chrysler sau când creditele neperformante (activele toxice) din sistemul financiar-bancar, sunt

transferate de la marii capitalişti pe umerii propriilor contribuabili. Altceva este faptul că

majoritatea statelor au acumulat mari datorii, inclusiv în actuala criză economică globală, şi,

respectiv, vor fi nevoite în viitor să reducă mult din angajamentele sociale asumate în ultimul

secol. De fapt, măsuri de austeritate sunt deja implementate în multe state ale lumii, iar valurile

de proteste ale sindicatelor europene susţin aceste argumente. Totuşi, în pofida unor presiuni

enorme asupra finanţelor publice, istoria ne învaţă că statele, spre deosebire de companiile

private, nu dau faliment. De altfel, chiar F. Fukuyama, într-o lucrare mai târzie, argumentează

creşterea rolului statului în secolul XXI [64].

Tot aici, dacă am accepta existenţa şi a altor elemente politice în sistemul politic

internaţional, diferite de statul modern, atunci aceste elemente au existat încă de la apariţia

sistemului însuşi. Companiile Comerciale din secolele XVII-XIX şi Băncile cu capital privat din

secolul XIX, sunt autentice mostre în acest sens. Compania Indiilor de Est britanică, spre

exemplu, a ajuns să aibă propria armată şi să emită propria monedă [81, p.278], iar Cecil Rhodes

îşi crea un imperiu propriu în sudul Africii. Argumentele pot continua, dar faptul că unele CMN

îşi asumă un rol educativ tot mai mare, precum şi o parte din progresul ştiinţific (deşi capitalul

tot timpul a făcut acest lucru, poate în proporţii diferite), doar reduce din preocupările statului,

dar nicicum din puterea acestuia. Statul, după cum putem observa, este încă inseparabil de

producţia capitalistă, în special în contextul unei noi crize şi competiţii în economia mondială

contemporană. Însă statul este şi mai necesar astăzi pentru cetăţeni, or, numai statul le poate

asigura acele realizări obţinute în ultimul secol, iar o refeudalizare a sistemului politic

internaţional, exprimată prin rolul sporit al CMN, ar însemna un regres substanţial pentru

civilizaţia umană.

Dacă aceste oscilaţii nu produc o schimbare a sistemului, atunci trebuie să argumentăm

variabilele unei transformări sistemice, structurale, fapt ce ne trimite la transformările

fundamentale din economia mondială de la începutul anilor 70 ai secolului trecut. Prima

scumpire a petrolului din 1973 [47, p.172-177], a pus presiune pe companiile americane şi

europene, care şi-au delocalizat o parte din producţie în Asia de Est şi America Latină, pentru a

compensa scumpirea energiei prin forţa de muncă mai ieftină din aceste regiuni. În timp ce

aceste companii produceau în continuare bunuri şi servicii preponderent pentru pieţele americană

şi europeană, care reprezentau şi principalele pieţe pentru exportatorii de materii prime (în

special hidrocarburi), apare riscul unor dezechilibre comerciale, din moment ce importurile

statelor asiatice, spre exemplu, creşteau mult mai lent. După ce la 15 august 1971 SUA renunţă

105  

la convertirea dolarilor în aur, parte a sistemului Bretton – Woods [146, p.111-113], se instituie

un sistem monetar internaţional bazat pe dolarul american, iar comerţul internaţional, drept

consecinţă, nu mai este „ajustat automat” ca în cazul etalonului-aur [81, p.231]. În acest context,

noul sistem monetar internaţional, definitivat tot în anul 1973, permitea libera circulaţie a

economiilor/rezervelor valutare dintr-o regiune a lumii în alta, precum şi existenţa unui deficit

comercial american cronic. Capitalul productiv american, delocalizat în Asia, Europa şi America

Latină, producea în mare, pentru piaţa americană şi, respectiv, mărea deficitul comercial al SUA

în raport cu restul lumii.

Periodic guvernul american a intrat şi el pe mari deficite bugetare, mai ales din deceniul

următor, când a fost silit să susţină prin cheltuieli publice (de multe ori militare) creşterea

economică, mecanisme utilizate din plin şi în ultimul deceniu. Aceasta a fost posibil în condiţiile

în care statele cu proficit comercial în comerţul cu SUA erau „obligate” să cumpere cu banii din

acest proficit active denominate în dolari americani (bancnote, obligaţiuni şi titluri de stat,

obligaţiuni şi acţiuni corporatiste), întorcând astfel lichidităţile pe piaţa americană pentru a putea

vinde în continuare pe această piaţă, de care au devenit dependente. Sau cum susţine D. Harvey:

„ei [China, Japonia, Taiwan – n. a.] au potolit astfel „foamea” societăţii de consum americane

care forma piaţa de desfacere a produselor lor” [269, p.75].

Prin urmare, enormul deficit comercial american, de rând cu enormul deficit bugetar,

ajuns la 459 miliarde USD în 2008 [300], erau acoperite prin emiterea de hârtii de valoare

guvernamentale, în timp ce Rezerva Federală emitea dolari fără nicio acoperire, care intrau în

conturile economiilor neomercantile asiatice şi a exportatorilor de hidrocarburi. Astfel, dacă

economia mondială (în special economiile asiatice şi europene) a devenit dependentă de piaţa de

consum americană, Statele Unite au devenit dependente de intrările de lichidităţi de pe piaţa

internaţională. Finanţele, astfel, sunt liantul interdependenţei în sistemul internaţional

contemporan. Drept consecinţă, SUA au mărit mult masa monetară M3 [211, p. 170] şi au intrat,

totodată, în mari datorii (datorii care le are sub formă de pasive în dolari faţă de restul lumii).

Doar rezervele Băncilor Centrale, fără activele deţinute de către sectorul privat, au crescut de la

aproximativ 2 trilioane USD în 2001 [372, p.10] la 7,34 trilioane USD la sfârşitul lui 2008 [358,

p.1]. Dintre care rezervele economiilor emergente, în special ale băncilor centrale asiatice şi a

exportatorilor de hidrocarburi, au crescut de la 170 miliarde USD în 1980 la 4,2 trilioane USD în

2007 [394, p.378]. O mare parte din aceste rezerve este alcătuită din pasivele trezoreriei şi

Rezervei Federale americane. În luna august 2010, restul lumii deţinea obligaţiuni de stat

americane în valoare de 4,21 trilioane USD, dintre care China – 868,4 miliarde; Japonia – 836,6;

106  

Marea Britanie – 448,4; majoritatea exportatorilor de petrol – 226,6; Brazilia – 165; Hong Kong

– 137,8; Taiwan – 130,2; Rusia – 129 miliarde etc. [313].

Acest exces de lichiditate, multiplicat în sistemul bancar prin monetizarea creditelor,

conjugat cu apariţia unor noi instrumente financiare (derivative) şi activitatea fondurilor hedging,

a stimulat creditarea şi producţia globală, dând impresia unei creşteri economice globale

durabile. Periodic supracreditarea a umflat bursele de valori sau pieţele imobiliare din diferite

regiuni ale globului, cum a fost cazul Asiei de Est în 1997 sau SUA în 2000, când piaţa Nasdaq

(a companiilor dot.com), după o creştere spectaculoasă din deceniul precedent, a cunoscut o

scădere dramatică [211, p. 6-45]. Relansarea economică după căderea pieţei Nasdaq, dar şi după

atentatele de la 11 septembrie 2001, a fost susţinută de marile deficite bugetare americane şi

reducerea dobânzii de referinţă de către Rezerva Federală, fixată la 1% în iulie 2003 [159, p. 12].

Relaxarea creditării a orientat o mare parte din lichidităţile disponibile spre piaţa imobiliară

americană, mai ales prin creditele ipotecare subprime (cu un grad ridicat de risc), sub egida

fondurilor federale Freddie Mac şi Fannie Mae, instituţii care deţineau şi garantau mai mult de

50% din totalul creditelor ipotecare americane[123]. Totodată, abrogarea în 1999 a legii Glass

Stegal, din 1933, care separa băncile comerciale de cele de investiţii, a interconectat mult cele

două instituţii financiare şi a dat posibilitatea creării unor produse financiare sofisticate –

obligaţiuni de plată garantate (CDO) şi swap-uri pe risc de credit (CDS) [159, p. 14-15] – , cu un

mare grad de risc, prin care băncile comerciale îşi vindeau/securizau ipotecile. Cele cinci mari

bănci de investiţii de pe Wall Street – Merrill Lynch, Goldman Sachs, Morgan Stanley, Lehman

Brothers şi Bear Stearns – pot împrumuta, spre deosebire de cele comerciale, fonduri aparent

nelimitate de la investitori din toată lumea şi le pot investi în orice tipuri de instrumente

financiare, asigurând astfel cu lichidităţi piaţa imobiliară americană.

Diversificarea instrumentelor financiare de pe piaţa imobiliară şi sofisticarea lor

ulterioară, a asigurat, totodată, şi un important “coridor financiar” prin care Wall Street-ul trăgea

rezervele valutare disponibile pe piaţa mondială în economia americană. Interdependenţa

sistemică stimula restul lumii să investească în economia americană, mai ales că bănci, fonduri

suverane şi fonduri de pensii, vedeau mari profituri pe Wall Street, iar economia mondială

creştea pe seama împrumuturilor şi consumului americanilor. Drept consecinţă, în urma acestor

inginerii financiare au beneficiat nu doar SUA, ci multe state şi regiuni ale planetei. China, spre

exemplu, are în acest consum deficitar american principala piaţă pentru produsele sale, iar

creşterea economică globală şi sporirea masei monetare au condus la creşterea preţului la

hidrocarburi şi la alte materii prime, transferând mari cantităţi de bani spre exportatorii acestor

produse, inclusiv Rusia.

107  

Toată lumea s-a găsit, într-un fel sau altul, implicată în ecuaţiile financiare ale unui

sistem internaţional interdependent a începutului de secol XXI, iar valoarea locuinţelor

americane, staţia terminus a unor instrumente financiare sofisticate, a crescut cu peste 50% din

2000 până la mijlocul lui 2005 [159, p. 13]. Cetăţenii americani, care se împrumutaseră la

dobânzi variabile pentru achiziţia de locuinţe (dintre care 40% erau cumpărate ca investiţii sau

case de vacanţă), nu şi-au mai putut onora obligaţiunile faţă de bănci, care măreau dobânda odată

ce creşteau preţurile şi, respectiv, balonul de pe piaţa imobiliară se sparge până la urmă în august

2007, când American Home Mortgage, una dintre cele mai mari societăţi americane

independente de credit pentru locuinţe, dă faliment [159, p. 11]. Când preţurile la locuinţe au

început deja să scadă, criza ipotecară ia proporţii şi Freddie Mac şi Fannie Mae, coloana

vertebrală a pieţei ipotecare americane, estimată la 12 trilioane USD [117], sunt salvate de la

faliment şi preluate de către guvernul american la începutul lunii septembrie 2008.

Turbulenţele de pe piaţa imobiliară se extind direct proporţional cu sofisticarea

instrumentelor financiare, ajungând în băncile comerciale şi cele de investiţii. În martie 2008

Bear Stearns este salvată prin înghiţirea de către JPMorgan Chase, Lehman Brothers dă faliment

în luna septembrie a aceluiaşi an, ulterior Merrill Lynch este cumpărată de Bank of America, iar

Morgan Stanley şi Goldman Sachs sunt transformate în holdinguri bancare, pentru a avea acces

la lichidităţile oferite de Rezerva Federală. În săptămâna care a urmat căderii Lehman Brothers

din septembrie 2008, bursele de valori au înregistrat scăderi istorice în toată lumea. Indicele Dow

Jones a căzut cu 500 de puncte, iar autorităţile de la Moscova au închis bursa, de teamă că

indicele RTS se va prăbuşi [16]. A urmat un lanţ al falimentelor, cele mai expresive fiind

falimentul şi restructurarea unor mari holdinguri bancare ca Mutual Washington şi Wachovia sau

celei mai mari companii de asigurări americane American International Group (AIG).

Interconectarea finanţelor globale a dus rapid problemele din sectorul financiar-bancar american

în toată lumea, iar scăderea economică şi reducerea consumului de pe piaţa americană au

accelerat declinul mondial. Astfel, lumea a intrat oficial în criză, care este însoţită de falimente

corporatiste, şomaj şi contracţie economică globală de 2,1% în 2009 [391].

Pe lângă efectele macroeconomice globale, aceste noi realităţi pun o mare presiune pe

economia americană şi slăbesc încrederea în aceasta şi, totodată, în dolarul american. Sau după

cum susţine G. Soros: „… criza curentă marchează sfârşitul unei ere a extinderii creditelor,

având dolarul ca monedă internaţională de referinţă” [159, p. 7]. Iar dacă, spre exemplu, China,

nu va mai cumpăra dolari şi alte active americane, orientându-se spre alte pieţe sau sporind

capacitatea de cumpărare a propriilor cetăţeni (deşi actuala situaţie încă „obligă” China să

cumpere active denominate în dolari americani), economia americană riscă să intre în cea mai

108  

mare criză pe care a cunoscut-o vreodată şi, respectiv, să tragă după sine o criză globală mult mai

profundă. Actuala criză economică globală reprezintă primul semnal serios în acest sens, iar

cosmetizarea acesteia, prin creşterea în continuare a masei monetare, doar va extinde durata

impasului inevitabil. Băncile Centrale, guvernele şi instituţiile financiare internaţionale recurg la

politici monetare expansioniste şi injectează sute de miliarde de dolari în sistemele financiar-

bancare. Deficitul bugetar al SUA pentru anul 2009 a fost de 1,4 trilioane USD [300], în timp ce

rezervele valutare globale au crescut până la 8,42 trilioane USD în 2010 [357, p. 1]. Deşi unele

pieţe transmit semnale pozitive de refacere, iar FMI prognozează o creştere economică globală

de 4,8% în 2010 şi 4,2% în 2011 [358, p. 16], aceste măsuri sunt orientate (din nou) spre

creşterea lichidităţilor, iar un nou val al crizei globale sau, de ce nu, o criză şi mai profundă peste

câţiva ani nu ar trebui să ne surprindă. De altfel, acelaşi raport FMI, semnalează şi multe riscuri

care definesc încă economia mondială [358, p. 16]. Mai mult, nu se ştie cum va reacţiona

economia mondială când guvernele vor „ieşi” (pentru că la un moment dat vor trebui să o facă)

din economie, pentru că nu se vor putea împrumuta la nesfârşit.

Totodată, urmare a unor asemenea ecuaţii economice, economiile neo-mercantile din

Asia şi producătorii de hidrocarburi, şi-au creat aşa numitele Fonduri Suverane, care la sfârşitul

lui 2007 aveau active în valoare de 2,5 trilioane USD [159, p.118]. Aceste Fonduri publice nu

investesc doar în obligaţiuni ale guvernului american dar intră pe piaţa de capital şi cumpără

acţiuni ale celor mai mari companii occidentale, cu riscul, pentru statele din centrul sistemului,

de a fi deposedate de cele mai preţioase active de către unele guverne nu totdeauna prietene. The

China Investment Corporation, spre exemplu, deţinând în portofoliu 200 miliarde USD, a primit

în primăvara lui 2007 mandat să cumpere active în toată lumea [372, p.24]. Aceasta, de rând cu

investiţiile directe pe care le recepţionează, facilitează scurgerea de tehnologie şi capital în Asia

(China spre exemplu, se specializează nu doar în industria „coşului de fum”, dar şi în o parte din

noile sectoare industriale) şi, ca consecinţă, transferă o parte însemnată de bogăţie şi putere spre

această regiune.

De cealaltă parte, creşterea ponderii Uniunii Europene în economia şi politica mondială,

mai ales după introducerea monedei europene şi a unificării (adevărat că lente) potenţialului

diplomatic şi militar al acesteia, reprezintă de asemenea un transfer de putere şi un proces la fel

de „reacţionar” pentru structura politică internaţională contemporană. „Distribuţia puterii pe glob

– anticipa Z. Brzezinski – este modificată semnificativ prin accelerarea unificării Europei”[18, p.

165]. Dacă transformarea sistemică majoră postbelică a constituit-o deplasarea centrului de pe

continentul european, înseamnă că creşterea potenţialului politico-economic european este

diferenţa calitativă majoră a structurii politice internaţionale contemporane. Toate acestea sunt

109  

procese care aduc o remodelare a structurii politice internaţionale unipolare şi care de rând cu alţi

factori ca proliferarea armelor de distrugere în masă, penuria resurselor globale, problemele

demografică şi ecologică [17], suscită o reaşezare profundă a economiei mondiale şi, respectiv, o

reaşezare (geo)politică la scară planetară [4;5]. Se conturează noi centre de putere pe alte

fundamente ale economiei mondiale.

În acest context, SUA au fost nevoite să se sprijine tot mai mult pe ultimul avantaj

incontestabil încă – forţa militară – pentru a-şi menţine poziţia în sistem, confirmând asumpţiile

lui K. Waltz potrivit cărora un stat va prefera să lupte, decât să-şi piardă statutul privilegiat din

sistem, dar şi alimentând cu capital industria militară pentru a relansa creşterea economică după

crahul bursier de pe piaţa Nasdaq. Este astfel, un fenomen aproape spenglerian, când o cultură se

transformă în civilizaţie. SUA au încercat să i-a sub control unele zonele ale globului, bogate în

hidrocarburi şi strategice politico-militar, mai ales că unele regimuri autoritare şi organizaţii

fundamentaliste pe care primele le adăposteau pun în pericol securitatea regională şi

internaţională (inclusiv a SUA) şi, respectiv, se expun unor intervenţii din afară. De asemenea,

menţinerea în continuare a unui sistem monetar al dolarului, precum şi a ecuaţiilor economico-

financiare existente, este mai uşor de realizat când ai baze militare pe întreg globul. Doar că

acesta devine un exerciţiu prea costisitor.

Punctul de cotitură l-a constituit ziua de 11 septembrie 2001, odată cu atentatele teroriste

din Statele Unite, când americanii au fost atacaţi de către o reţea teroristă internaţională cu

„sediul” în Orientul Mijlociu extins. După intrarea în Afganistan o lună mai târziu, în decembrie

2001 SUA au renunţat la Acordul ABM de la 1972 privind Scutul Antirachetă şi dezvoltă noul

sistem antirachetă – National Missile Defence System – cu 24 de rachete interceptoare în Alaska

şi California, intenţionând să amplaseze elemente ale acestuia în Europa de Est [203, p. 240-

264]. În 2002, G. Bush a anunţat o nouă doctrină militară, prin care SUA îşi rezervă dreptul

atacului preventiv, inclusiv nuclear, în orice colţ al globului unde interesele americane o cer [35,

p. 98-101]. Alianţa Nord – Atlantică, ghidată de SUA, s-a extins mult spre Est şi poate ajunge de

curând şi în Transcaucazia (se discută chiar o potenţială extindere în Pacific), iar la summitul de

la Lisabona, noiembrie 2010, s-a decis dezvoltarea scutului antirachetă în cadrul NATO, cu

posibila includere a Rusiei în proiect. În martie 2003 Statele Unite, alături de o serie de alte state

aliate, au intrat în Irak şi au răsturnat regimul ostil al lui S. Hussein, iar Teheranul este tot mai

des ameninţat cu o intervenţie asemănătoare, dacă nu renunţă la programul său nuclear. Doar că

şi ceilalţi actori în devenire au interese crescute în multe zone ale planetei şi se simt impuşi de

context să fie mai activi în periferia mondială, iar A. Toffler s-a grăbit când afirma că aceasta îşi

110  

pierde din tentaţia de altădată pentru centru [165, p.401-403], într-un sistem internaţional în care

tentante devin inclusiv cosmosul şi Arctica [102, p.12-13].

Fiecare transformare de anvergură a sistemului politic internaţional, a fost însoţită şi de o

remodelare a arhitecturii instituţionale şi a bazei legale internaţionale, iar transformarea pe care o

trăim la începutul secolului XXI nu este o excepţie. Tot mai multe state, printre care Japonia,

Germania, Brazilia sau Indonezia (cel mai populat stat musulman), cer locuri permanente în

Consiliul de Securitate şi/sau o regândire de ansamblu a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Marile

puteri economice, de rând cu economiile emergente, pun presiune pe Statele Unite şi solicită o

redistribuire a voturilor în cadrul Fondului Monetar Internaţional. China şi India solicită aderarea

la G8, iar gestionarea crizei globale a devenit prerogativa G20 (19 state + UE, care asigură cca

90% din PIB-ul şi 80% din comerţul mondial). Ceea ce s-a instituit în 1999 ca un club de discuţii

între miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor centrale, urmare a crizei asiatice, devine în

noiembrie 2008 (odată cu prima întâlnire la cel mai înalt nivel de la Washington) platforma de

reglementare a finanţelor şi capitalismului global. Platformă care reunită într-un asemenea

format extins, recunoaşte tacit importanţa economiilor emergente (semiperiferiei) în economia şi

politica mondială. Totodată, Statele Unite ale Americii şi Rusia, care deţin împreună cele mai

multe focoase nucleare existente în lume, resuscită procesul de dezarmare nucleară globală şi

semnează la 8 aprilie 2010, la Praga, acordul START III (Strategic Arms Reduction Treaty), prin

care se obligă să reducă cu aproximativ 30% propriile arsenale nuclearo-strategice [225].

Acestea sunt, în opinia noastră, variabilele schimbării şi, totodată, complicatul context

politic internaţional cu care interacţionează la începutul secolului XXI Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană, dată fiind integritatea mult mai sporită a elementelor sale faţă de integritatea

sistemului politic internaţional global, este un subsistem internaţional care propune noi tipare de

organizare social-politică. La etapa apariţiei sistemului politic internaţional, Europa propunea

întregii lumi o organizare în state suverane, iar pe măsura evoluţiei acestuia o organizare în state-

naţiuni. Dacă iniţial suveranitatea statelor moderne era moştenirea monarhilor europeni, în

statele-naţiuni suveranitatea (puterea) a fost transmisă treptat cetăţenilor (naţiunii). Când după al

doilea război mondial toate societăţile de pe glob au preluat acest model de organizare propus de

europeni, mai mult sau mai puţin reuşit [45], Europa intrigă din nou toată comunitatea

internaţională cu două noi proiecte – statul bunăstării şi instituţii supranaţionale care absorb tot

mai multe prerogative ale suveranităţii statelor-naţiune. Evident că tendinţele transformatorii

contemporane, îşi lasă amprenta asupra acestei construcţii fără precedent în istoria civilizaţiei

umane. Sunt o serie de factori pe care construcţia europeană îi recepţionează (intrări) de la

111  

actualul mediu internaţional şi care îi modifică arhitectura, or, subsistemul european, luat în

ansamblu, nu este decât un element al sistemului politic internaţional.

Este vorba, în primul rând, despre viabilitatea acestor instituţii supranaţionale europene

şi, de fapt, a construcţiei europene în ansamblu. Deşi adoptat noul Tratat de la Lisabona, acesta,

pe de o parte, nu mulţumeşte doritorii de „mai multă Europă”, dată fiind că este un tratat

interguvernamental cu multe proceduri enorm birocratizate şi care nu asigură funcţionalitatea

eficientă a Uniunii în situaţii de criză, iar cazul crizei economice actuale demonstrează acest

lucru. Totodată, tratatul nu asigură unificarea potenţialului diplomatic şi militar european, iar

Europa nu are de fiecare dată politici consolidate şi rapide, devenind mai expusă oscilaţiilor care

vin dinspre mediul extern. Pe de altă parte, chiar şi acele realizări aduse de noul tratat, de rând cu

realizarea UEM, nu au cum să nu îngrijoreze alţi protagonişti ai scenei internaţionale, în primul

rând Statele Unite, care privesc cu circumspecţie o eventuală unificare a potenţialului diplomatic

şi militar european. Prin urmare, chiar SUA sunt angajate într-o sarcină de a nu permite o

consolidare (în special militară) europeană care ar îndepărta Europa de NATO şi ar priva

americanii de acel „premiu geopolitic”, după cum cataloga Z. Brzezinski Europa. Pentru a nu

aminti de Rusia, care deşi se pronunţă pentru unitatea Europei pentru a contrabalansa cumva

puterea americană, preferă să negocieze cu state europene separat nu cu Uniunea Europeană ca

întreg, iar „argumentele energetice” pe care le are o face persuasivă şi importantă în

„dezbinarea” europeană. Aceste două exemple sunt intrări structurale pentru UE care pe cât de

paradoxal nu ar părea au un mare impact asupra construcţiei europene. La fel de adevărat este,

totuşi, că aceste impout-uri pot avea efect invers, iar reacţia Europei la aceste presiuni sistemice

poate să ducă la o mai accentuată unificare europeană. Aceasta o înţeleg multe state europene,

drept că nu toate, şi o înţelege în primul rând cuplul franco-german [179].

În al doilea rând, liberalizarea comerţului realizată prin intermediul OMC, submină

uniunea vamală europeană şi acea fortăreaţă comercială europeană (unul din scopurile căreia a

fost anume protejarea economiilor europene de unele presiuni externe). Cum susţine economistul

rus I. Şişcov: ”pe măsura liberalizării globale a relaţiilor economice externe, privilegiile

asigurate de uniunea vamală se diminuează” [289, p.39]. Rundele succesive din cadrul OMC au

dus la continua reducere a taxelor tarifare şi netarifare, inclusiv a produselor agricole, iar runda

Doha, care se negociază din 2001, va reduce şi mai mult din taxele agricole, desigur în cazul în

care negocierile vor fi finalizate. Aceasta loveşte în producătorii agricoli europeni şi redeschide

discuţii aprinse privind Politica Agricolă Comună (PAC). În pofida faptului că agricultura nu

depăşeşte 2,5% din PIB-ul Uniunii şi înglobează cca 5% din forţa de muncă [221, p.90], PAC

rămâne domeniul cel mai dezvoltat ca strategie comună a Uniunii şi absoarbe jumătate din

112  

bugetul european (spre exemplu în 2003 – 45%) [221, p.90]. Garantarea unor preţuri mari pentru

producători, sporurile continue de productivitate şi cererea cel puţin constantă, cauzează

surplusuri mari de producţie agricolă care trebuie aruncate pe piaţa mondială, pe seama

contribuabililor europeni şi în detrimentul unor finanţări pentru cercetare. Acestea sunt mari

presiuni bugetare şi evident că stârnesc nemulţumiri în rândul membrilor comunitari, în primul

rând a Marii Britanii, ce contribuie la accentuarea disensiunilor dintre statele membre. Totodată,

PAC pune în dificultate Uniunea în negocierile din cadrul OMC şi este chiar supusă unor critici

dure din partea partenerilor comerciali ai Europei, în special SUA, Brazilia şi Australia.

În al treilea rând, UE este vulnerabilă şi, drept consecinţă, recepţionează impulsuri din

partea mediului, în sfera producţiei şi cunoaşterii, în relaţia pe care o vedea A. Toffler între cele

două în noua economie mondială. Europa, spre deosebire de SUA, a dezvoltat în interior aşa-

numitul capitalism renan şi nu a renunţat la keynesianism sau, cel puţin, l-au utilizat diferit decât

americanii. În contextul unor transformări sistemice globale sub egida Statelor Unite, economia

europeană pare astfel mai puţin familiară acestui model neoliberal american şi este mai puţin

flexibilă [286]. Dacă întreprinderile americane, în special CMN, au fost produsul funcţionării

pieţei, CMN europene au fost, în marea lor majoritate, produsul unei cooperări dintre guverne şi

bănci pentru a crea aşa-numiţii „Campioni Naţionali” înainte de a se integra, şi de a o face cu

succes, într-o piaţă comună. Ramurile în care s-au specializat companiile europene, sunt ramuri

cu valoare adăugată mai mică în comparaţie cu noile sectoare tehnologizate îmbrăţişate de către

grupurile industriale americane şi japoneze.

Dacă companiile europene realizează mari performanţe în industria chimică,

farmaceutică, alimentară şi în rafinarea petrolului, atunci CMN americane şi japoneze domină

sectorul electronicii şi al informaticii. Microsoft şi Intel americane sunt două exemple

crestomatice în acest sens. În ceea ce priveşte „industria industriilor” – cea constructoare de

automobile – întâietatea este împăr�ită aproape proporţional. Pe de altă parte, companiile

europene rămân în urmă în a produce şi acea sursă de bază a producţiei contemporane –

cunoaşterea. „Trecând de la specializări şi puncte forte la analizarea slăbiciunii sistemului nostru

industrial – susţine R. Prodi –, aspectul fundamental se referă la insuficienta sa capacitate de

inovaţie, mai ales dacă o comparăm cu cea a industriei americane” [139, p.143]. Referindu-se la

învă�ământul şi ştiinţa europeană în ansamblu acesta continuă: „Efortul învăţământului

european în direcţia ştiinţei teoretice şi aplicate nu este deocamdată suficient pentru a permite

continentului nostru să joace rolul dorit de noi pentru viitorul planetei” [139, p.162]. Acest

subiect este poate cel mai dureros în contextul în care cunoaşterea devine cea mai importantă

sursă a puterii în sistemul politic internaţional.

113  

În anul 2000 UE a adoptat Agenda/Strategia de la Lisabona, document care prevedea ca

până în 2010 Uniunea să devină cea mai competitivă economie mondială prin creşterea

cheltuielilor pentru cercetare până la 3% din PIB-ul comunitar. Deşi termenul de realizare a

expirat, este clar că Agenda de la Lisabona este unul din obiectivele ratate ale Uniunii, iar

cheltuielile pentru cercetare rămân sub 2% din PIB, în comparaţie cu 2,59% în SUA şi 3,12% în

Japonia [223, p.118]. Dacă luăm în calcul şi sporirea noilor tehnologii în China sau India, situaţia

devine şi mai periculoasă pentru Europa. De altfel, în Documentul de evaluare a Strategiei de la

Lisabona, prezentat la 2 februarie 2010, Comisia recunoaşte că principalele obiective ale

Strategiei (adică o rată de ocupare a for�ei de muncă de 70% �i sume totale cheltuite pe C&D

la un nivel de 3% din PIB) nu vor fi atinse, iar cheltuielile totale pe C&D în UE exprimate în

procent din PIB au crescut numai marginal (de la 1,82% în 2000 la 1,9% în 2008) [40, p.3].

Pe lângă efectele de perspectivă asupra economiei europene, această situaţie a stimulat o

rată nepermis de ridicată a şomajului, cu toate efectele social-economice conexe. Producţia cu

conţinut tehnologic scăzut s-a orientat în mare parte din Europa spre periferie (este bine că o

bună parte s-a orientat spre Europa de Est, „periferia internă” a UE) iar cea cu conţinut

tehnologic ridicat care ar asigura locuri de muncă cu „valoare adăugată” se lasă încă aşteptată,

din cauza menţionată mai sus. Mai mult, P. Kennedy ne atrage, pe bună dreptate, atenţia asupra

unei „dileme economice” care reduce din competitivitatea industriei europene. Anume din cauza

şomajului ridicat companiile europene, spre deosebire de cele americane şi japoneze, trec mai

lent la tehnologizarea şi automatizarea producţiei: „Ţinând cont de şomajul structural din multe

state UE, care se poate accentua odată cu aderarea statelor est-europene, sunt posibile mari

nemulţumiri, dacă în urma automatizării vor fi aruncaţi în stradă o multitudine de muncitori

industriali” [240, p.334]. Într-o economie globală deschisă, industriei europene îi este tot mai

greu, astfel, să concureze cu alte centre economico-politice mondiale.

Pentru a nu aminti că Uniunea Europeană resimte din plin efectele crizei economice

internaţionale. Instituţiile financiar-bancare europene au fost de asemenea antrenate în ecuaţiile

economice dezvoltate în ultimul deceniu şi s-au umplut de active neperformante. La 9 august

2007, o mare bancă franceză, BNP Paribas, a suspendat trei dintre fondurile sale de investiţii, în

valoare de 2 miliarde de euro, invocând problemele din sectorul ipotecar subprime din SUA

[159, p.11]. A urmat falimentul şi/sau naţionalizarea unor instituţii financiar/bancare ca Northern

Rock, Dexia, Fortis sau Hypo Real Estate Holding, după care criza a ajuns şi în economia reală,

mai ales că construcţiile au constituit unul dintre motoarele creşterii economice europene în

ultima perioadă. PIB-ul european a scăzut cu 4% în 2009, producţia industrială a scăzut la

nivelurile din anii’90, iar 23 milioane de persoane (10% din populaţia activă a UE) nu au în

114  

prezent un loc de muncă [57, p.8]. Au fost în special afectate de criză statele est-europene,

precum şi Spania, Irlanda, Portugalia şi Italia, iar Grecia intra în incapacitate de plată, dacă nu

primea ajutoarele de la UE. Toate acestea pun o presiune suplimentară pe moneda europeană,

care cunoaşte o depreciere constantă faţă de dolarul american şi alte valute convertibile.

Guvernele europene au recurs la masive politici expansioniste, iar Banca Centrală Europeană a

redus la 1% dobânda de referinţă. Totuşi, situaţia sistemului financiar-bancar european este

destul de fragilă, iar finanţele publice europene au fost grav afectate, cu deficite bugetare medii

de 7% din PIB şi cu niveluri ale datoriei publice de peste 80% din PIB [57, p.8].

În al patrulea rând, şi în strânsă legătură cu cele expuse anterior, tendinţa actuală de

migraţie a forţei de muncă din periferie spre centru este mai acută pentru UE din cauza că

agravează problema şomajului structural european, precum agravează şi o altă mare problemă

europeană – cea demografică. Pe lângă imigranţii est-europeni, care deşi nemulţumesc

sindicatele vest-europene şi-au adus majoritatea guvernele după ei în UE, există un flux mare de

imigranţi asiatici şi africani. Numărul acestora, care cel mai des vin din fostele colonii spre

metropole, este în creştere iar natalitatea mai mare decât a populaţiei indigene. Aceştia evident că

sunt mai competitivi pe piaţa muncii europene, în special, la muncile care nu solicită înaltă

calificare şi aruncă pe piaţă noi şomeri europeni.

În afară de aceasta, cum spuneam, există temeri serioase legate de componenta etnică şi

religioasă a populaţiei europene, în contextul în care majoritatea statelor europene cunosc o

îmbătrânire a populaţiei şi o scădere a numărului acesteia. Îmbătrânirea populaţiei reprezintă o

presiune în plus asupra economiei europene. În anul 2004, în 25 de state UE populaţia de după

65 de ani constituia 16,4% iar în 2050 va ajunge la 29,9%, iar în cifre absolute – de la 75,3 la

134,5 milioane [266, p.22-34]. Achitarea pensiilor absoarbe 19% din cheltuielile bugetare şi

constituie 10% din PIB. Deja pe la 2030 în Germania, Franţa şi Italia acestea vor constitui 18-

23% din PIB [212, p.69]. În această situaţie UE nu va avea forţă de muncă activă care să poată să

întreţină acest număr de pensionari, mai ales că va cunoaşte o tot mai accentuată scădere a

natalităţii şi a populaţiei în ansamblu. Nemulţumirea sindicatelor franceze, spre exemplu, de

majorarea vârstei de pensionare de la 60 la 62 de ani, anticipează de fapt mari probleme în

finanţele publice europene. Acceptarea mai multor imigranţi musulmani, asiatici şi africani

devine şi ea greu de admis, mai ales că repetatele incidente din suburbiile Parisului au

demonstrat dificultatea integrării acestora. Mai mult, populaţia în vârstă se orientează mai

degrabă spre consumul producţiei din „valul doi”, nu spre consumul noilor tehnologii, ceea ce dă

semnale pentru piaţă de a produce mai multe bunuri respective şi, astfel, companiile europene

riscă să rămână şi mai mult în urmă în privinţa noilor realizări tehnico-ştiinţifice. Pentru a nu

115  

aminti, în cele din urmă, despre criza energetică globală care se prefigurează şi despre

dependenţa tot mai crescută a UE de importul de hidrocarburi [233, p.7-23]. Toate acestea

reprezintă intrările sau impout-urile care vin din mediul extern şi care pun presiune pe evoluţia şi

dezvoltarea Uniunii Europene.

Uniunea Europeană, totodată, nu este doar un receptor al intrărilor sistemice, dar şi

influenţează sistemul politic internaţional în cea mai mare măsură, fiind unul din elementele

principale care contestă actuala structură politică internaţională unipolară. În pofida problemelor

pe care le are UE în privinţa gradului ridicat al şomajului, al rămânerii în urmă în multe sectoare

ale industriei prelucrătoare, a crizei instituţionale şi a efectelor crizei economice globale,

politicile unei economii europene unite afectează (şi o vor face tot mai mult) semnificativ

sistemul politic internaţional. Unind 27 de state cu o populaţie de cca jumătate de miliard,

Uniunea Europeană este cea mai mare piaţă mondială şi produce cca o pătrime din PIB-ul

mondial. În anul 2007 dintr-un PIB global de 54,2 trilioane USD, conform ratei oficiale de

schimb, PIB-ul UE a constituit 16,77 trilioane USD în comparaţie cu 13,82 trilioane al SUA, 4,4

trilioane al Japoniei, 3,29 trilioane al Chinei, 1,28 trilioane al Rusiei şi 1,14 trilioane al Indiei

[Anexa 4]. Adevărat că după PIB pe cap de locuitor în acelaşi an 2007 UE (32.700 USD)

rămânea în urma SUA (45.800 USD) şi Japoniei (33.500 USD), dar depăşea de câteva ori China,

Rusia şi India [Anexa 6]. Această putere economică nu rămâne fără impact asupra bazei

economice internaţionale şi, respectiv, asupra suprastructurii politice.

Uniunea Europeană, este cel mai mare bloc comercial al planetei, cu o cotă de 42% din

comerţul mondial cu mărfuri [392]. Această pondere a Uniunii în comerţul mondial, face ca

gradul de deschidere/închidere, de gradul de globalizare a economiei mondiale şi de redistribuire

a bogăţiei să depindă foarte mult de comportamentul UE pe pieţele mondiale. Fapt ce nu poate să

nu îngrijoreze mulţi apologeţi ai globalizării comerciale printre care se numără şi R. Gilpin: „O

Europă deschisă, care nu va recurge la discriminări împotriva bunurilor şi serviciilor

noneuropene, va da un important impuls forţelor globalizării economice; o Europă închisă, care

va ridica bariere comerciale şi investiţionale şi/sau va acorda preferinţe comerciale anumitor

state din exterior, precum cele din Africa, Europa de Est şi Orientul Mijlociu, va favoriza

protecţionismul comercial şi regionalismul economic în întreaga lume” [69, p.166].

Moneda unică europeană, într-un sistem monetar al cursurilor de schimb flexibile pune

bazele transformării, dacă nu fundamentale, atunci deocamdată semnificative, a sistemului

politic internaţional. Rolul euro este în creştere în tranzacţiile comerciale şi în rezervele valutare

internaţionale. Activele petroliere sunt în proporţie de 22% deţinute în euro şi 67 % în dolari

americani, iar rezervele valutare globale 25% în euro şi 65% în dolari americani [372, p.22].

116  

Evident că aceasta suscită o competiţie monetară (euro – dolar) neîntâlnită în sistemul mondial

modern. Deficitul contului curent american a fost echilibrat în mare datorită faptului că multe

state deţin active denominate în dolari (puterea suveranului), iar punerea în circulaţie a monedei

unice europene pune şi mai mult în pericol economia americană, care după cum am văzut

necesită injecţii masive de lichidităţi din toată lumea. În schimb, aceasta va permite economiei

europene să fie creditată fără dobândă din toate colţurile lumii, de către companii, guverne sau

persoane fizice care vor cumpăra de acum înainte euro. Înainte de conferinţa G20 de la

Washington, 15 noiembrie 2008, statele membre UE, reunite la un summit informal, au mandatat

Comisia Europeană să susţină un nou rol al Uniunii în arhitectura economică globală, printre

care asumarea de către UE a rolului de lider în economia mondială; un rol mai însemnat al

monedei europene în economia mondială şi; o pondere mai mare a UE în cadrul Fondului

Monetar Internaţional. Mai mult, UE este poate cel mai activ actor care cere o revizuire a

sistemului financiar internaţional şi impune lumii o modelare a economiei mondiale şi funcţie de

economia şi moneda europeană. De altfel, criza economică actuală reprezintă şi un test de

maturitate pentru economia europeană, iar dacă Europa va şti să iasă din aceasta reformată şi

optimizată, va concura cu oricine în economia şi politica mondială a secolului XXI.

În acest context, la 3 martie 2010, Comisia Europeană a prezentat spre dezbatere publică

Comunicarea Europa 2020. O strategie europeană pentru o cre�tere inteligentă, ecologică �i

favorabilă incluziunii, document care îşi propune să înlocuiască Agenda de la Lisabona şi să

propună soluţii de redresare economică pe fonul crizei economice globale contemporane. Europa

2020, care reconfirmă intenţia de a investi în cercetare 3% din PIB-ul UE, propune trei priorităţi

tematice: creştere inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare;

creştere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării

resurselor, mai ecologice şi mai competitive; creştere favorabilă incluziunii – promovarea unei

economii cu o rată ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi

teritorială [57, p.5]. Potenţialul intelectual de care încă dispune Uniunea Europeană şi

dezvoltarea unor sectoare tehnologice de perspectivă, dau încredere unor asemenea proiecte.

Spre exemplu, din cele 4.203 de companii private de biotehnologie, existente în 2008 în toată

lumea, 42% sunt europene şi doar 31% americane [196, p. 169].

De rând cu această solidă bază economică sau mai exact graţie acesteia, un alt element

important al influen�ei Uniunii Europene este influenţa politico-culturală europeană. Noţiunea

de „valori europene” se răspândeşte în sistemul internaţional cum nu a făcut-o mai bine de un

secol, iar multe state ale lumii se orientează la aceste valori ca la „etalonul” noului

comportament internaţional. Aceste valori includ respectarea drepturilor omului şi a proprietăţii

117  

private, asigurarea bunăstării sociale, solidaritate şi subsidiaritate, mecanisme diplomatice

(paşnice) de soluţionare a litigiilor internaţionale, stabilitate şi securitate economică, politică,

socială etc. Tot mai mult regiunile periferice apelează la instituţiile europene şi la standardele

impuse de acestea, mai mult decât la sugestiile americane, când se ciocnesc cu diferite probleme

pe drumul democratizării societăţilor respective. „Liderismul în sfera protecţiei drepturilor

omului – susţine cercetătorul rus M. Troiţkii – permit Uniunii Europene, în caz de necesitate, să

exercite presiuni eficiente asupra unor sau altor state” [276]. Plus la toate, UE, iarăşi spre

deosebire de SUA, îşi exercită influenţa prin instrumente bi- şi multi- laterale cu care acoperă

aproape toate regiunile lumii. „Uniunea Europeană îşi formează propriul stil de liderism în

politica mondială – mai reţinut şi mai puţin vizibil, dar pe termen lung, probabil, capabil să nu

cedeze în eficienţă celui american” [276].

Tot aici trebuie menţionat rolul pe care şi l-a asumat Uniunea Europeană în protejarea

climei globale şi reducerea efectului emisiilor de CO2 asupra civilizaţiei umane. După ce s-a

angajat în martie 2007 să realizeze proiectul „20-20-20” – reducerea cu 20% a emisiilor de CO2;

20% din consumul de energie să reprezinte energie regenerabilă; reducerea cu 20% a consumului

de energie, prin eficientizare – până în 2020 [343], la Summit-ul G8 de la Heilegendamm,

preşedinţia germană a reuşit să impună un protocol, deşi fără multe angajamente din partea SUA

şi Rusiei, prin care opt din cele mai mari economii globale se obligă să reducă efectele de seră

până în 2050 cu 50% [351, p.15]. Astfel, deşi potenţialul diplomatic european este încă în proces

de consolidare, UE îşi exercită cu succes (poate nu în măsura dorită) influenţa politică (politico-

culturală) în sistem şi aduce noi practici în ceea ce s-ar numi managementul politicii mondiale.

Potenţialul militar european şi unificarea acestuia, care se articulează în conformitate cu

realizările din cadrul pilonului comunitar Politica Externă şi de Securitate Comună, este unul în

creştere, deşi realizarea unor structuri militare comune este dificilă. După ce a pierdut sceptrul de

lider mondial, Europa a fost umbrită de către SUA şi URSS în domeniul potenţialului militaro-

strategic şi, printr-o tradiţie postbelică, securitatea militară europeană a rămas una din

prerogativele americane. NATO, alături de bazele militare şi elementele nuclearo-strategice

americane desfăşurate în Europa, asigură securitatea continentului şi, totodată, prezenţa Statelor

Unite în treburile europene, iar extinderea şi restructurarea alianţei nu indică o revenire a Europei

în clubul marilor puteri militare globale. Totuşi, o privire de ansamblu asupra bugetelor militare

globale, care reflectă nu doar potenţialele militare ale statelor, dar şi tendinţele în materie de

securitate, devine providenţială în acest sens. Conform datelor International Peace Research

Institute din Stockholm, cheltuielile militare globale în anul 2009 au constituit 1,53 trilioane

USD, dintre care SUA au cheltuit – 663 miliarde USD; China – 100 miliarde USD; Franţa – 63,9

118  

miliarde USD; M. Britanie – 58,3 miliarde USD; Rusia – 53,3 miliarde USD; Japonia – 51

miliarde USD; Germania – 45,6 miliarde USD; Arabia Saudită – 41,3 miliarde USD; India –

36,3 miliarde USD; Italia – 35,8 miliarde USD [384, p.10]. Astfel, în primele zece bugete

militare din lume, intră şi patru europene. Conform datelor Agenţiei Europene de Apărare, în

anul 2008, bugetul militar cumulat al UE a constituit 200 miliarde de euro, în comparaţie cu 466

miliarde de euro al SUA; 1,63% din PIB, în comparaţie cu 4,7% în SUA; 406 euro/pe cap de

locuitor, în comparaţie cu 1532 euro în SUA [388, p.2].

Astfel, cheltuielile militare europene, calculate împreună, s-au dublat în comparaţie cu

cele 160 miliarde USD cheltuite în 2003 [284, p.81] şi depăşesc, cu excepţia evidentă a SUA,

cheltuielile militare ale oricărei potenţiale mari puteri, iar cele 200 miliarde de euro cheltuite în

2008, fac invidioşi strategii militari ruşi, chinezi sau japonezi. Diferenţa, din nou, este făcută de

faptul că sunt 27 de bugete militare diferite în UE, nu unul singur [181]. Mai ales că raportat la

PIB, bugetul militar are unde creşte în raport cu cel american. Doar potenţialul nuclear european

rămâne cu mult în urma concurenţilor americani şi ruşi, însă acesta rămâne a fi doar un

instrument de descurajare în sistem şi este greu de imaginat cum SUA sau Rusia ar ataca cu

ogive nucleare Uniunea Europeană. La mijlocul anilor ’90 statele UE controlau un arsenal

nuclear, al Marii Britanii şi al Franţei, de 10 ori mai mic decât cel al SUA (4,6% contra 46,8%

din totalul mondial de armament nuclear) [235, p.11]. Faptul că două state membre ale UE deţin

armament nuclear, deşi doar cel al Franţei este în totalitate independent, este suficient, cel puţin

deocamdată.

De altfel, instabilitatea din vecinătatea apropiată, în special criza din fosta Iugoslavie, a

stimulat europenii să stabilească programe concrete în unificarea potenţialului militar european.

În decembrie 1998 are loc întâlnirea la nivel înalt de la Saint-Malo dintre Franţa şi M. Britanie,

la care se adoptă „o declaraţie comună privind apărarea europeană”, prin care britanicii acceptă

pentru prima dată în istoria integrării europene ca UE să aibă competenţe în materie de apărare.

În iunie 1999 Consiliul European de la Koln, sub pre�edin�ie germană, „europenizează”

Declaraţia de la Saint-Malo şi lansează oficial Politica Europeană de Securitate şi Apărare

(PESA).  Pentru ca aceasta să devină operativă, Consiliul European de la Helsinki definitiva

Obiectivul Global Helsinki (Helsinki Headline Goal) care presupunea crearea până în 2003 Forţe

Europene de Reacţie Rapidă de 50.000-60.000 militari puse la dispoziţia PESA. Deşi proiectul

nu a fost realizat la timp, din motive financiare şi politice, el a fost puţin modificat şi în format

nou a fost stabilită realizarea lui finală în 2010 [228, p.15-12]. La Consiliul European de la Feira

(iunie 2000) gestionarea civilă a crizelor este integrată PESA, iar la Sevillia (iunie 2002)

Consiliul European extinde mandatul PESA şi la lupta împotriva terorismului.  Pentru a da o

119  

dimensiune doctrinară PESA, la Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2003, UE

aprobă Strategia Europeană de Securitate (SES), în care sunt definitivate ameninţările la adresa

securităţii europene – terorismul; proliferarea nucleară; conflictele regionale din toată lumea;

statele eşuate; crima organizată – şi priorităţile pentru asigurarea securităţii pentru Europa într-o

lume mai bună [293].

Toate acestea încă nu vorbesc despre o armată unificată europeană, dar înseşi faptul că

există deja o politică, o doctrină şi o serie de instituţii (Eufor, Grupuri de Luptă, Athena) şi

agenţii (Institutul UE pentru Studii de Securitate, Agenţia Europeană de Apărare, Centrul

Satelitic al UE) din domeniul securităţii, contează mult în funcţionarea sistemului politic

internaţional, deşi în această sferă o colaborare cu SUA este încă necesară. Dar o colaborare cu

SUA, inclusiv în cadrul NATO, nu va fi acea cu care ne-am obişnuit timp de jumătate de secol. 

Semnarea Acordului „Berlin plus” dintre UE şi NATO în decembrie 2002, care prevede, printre

altele, posibilitatea folosirii în cadrul PESA a capacităţilor militarilor NATO, este un bun început

în acest sens. Totodată, după ce Statele Unite şi Rusia au semnat START III, mai multe state

europene, în frunte cu Germania, solicită americanilor să renunţe la vestigiile „războiului rece” şi

să scoată de pe continent (din Germania, Olanda, Belgia, Italia şi Turcia) cele circa 200 de

focoase nucleare tactice, cu rază scurtă şi medie de acţiune. Acesta este deja limbajul unei noi

colaborări americano-europene, precum şi a unei lumi diferite a secolului XXI.

Tot în acest context, Uniunea Europeană devine treptat o „putere cosmică”, având o serie

de proiecte de explorare şi utilizare a acestuia [270, p. 432-438]. Cosmosul este în secolul XXI,

ca şi cunoaşterea, una din importantele surse ale puterii în sistemul politic internaţional. La fel ca

cunoaşterea şi în strânsă legătură cu aceasta, cosmosul sau mai corect sistemul de navigare

cosmic este utilizat în toate sferele, de la cea economică la cea militară. Până acum Europa a fost

dependentă de sistemul american GPS, aflat în subordinea Pentagonului. Acum pe urmele

americanilor şi ruşilor, care au un program similar Glonass, UE iese în cosmos [302]. Cel mai

important proiect european este sistemul Galileo, propus spre realizare către anul 2014. Sistemul

este o totalitate de 30 de sateliţi lansaţi la o înălţime de 24 km care vor acoperi tot globul

pământesc. Costul proiectului este de cca 3,4 miliarde de euro şi din punct de vedere tehnic va fi

un pas înainte faţă de GPS-ul american [232, p.36-50]. Mai puţin mediatizată, aceasta este o

mare performanţă europeană, precum şi expresia influenţei construcţiei europene asupra

transformărilor structurale contemporane.

Sintetizând cele susţinute mai sus, putem menţiona că sistemul politic internaţional, care

are o existenţă de câteva secole, cunoaşte la începutul secolului XXI una din cele mai mari

transformări ale sale. Transformările sau oscilaţiile la care este supus sistemul derivă, mai înainte

120  

de toate, din modificarea structurală a bazei sale economice (dar nu se reduce la aceasta),

suprastructura politică reacţionează şi prelungeşte opera iniţiată de bază. Totuşi, aceasta este o

transformare sistemică (structurală) nu o transformare a sistemului în ansamblu. Contrar unor

asumpţii teoretice neomarxiste (care prezic o dispariţie a bazei economice capitaliste) şi

neoliberale (care se grăbesc să retragă statul – naţiune din organizarea societăţilor moderne –

distrugând, astfel, suprastructura politică existentă), atât capitalul, cât şi statul naţiune se

dovedesc a fi flexibile şi rezistente la oscilaţiile sistemice contemporane. Globalizarea, de care se

leagă cel mai des transformările contemporane, au dus doar la sporirea integrităţii sistemului

internaţional şi la o centralizare a lui. Procesul se manifestă prin liberalizarea comercială,

liberalizarea pieţelor de capital şi trecerea statelor din centrul sistemului la o economie post-

industrială. Aceasta suscită un transfer masiv de bogăţie şi putere la scară planetară, precum şi o

reaşezare (ge)opolitică la scară globală, marcată de relansarea competiţiei pentru pieţe şi zonele

strategice ale planetei. De rând cu prezenţa crescută europeană din sistem, aceste tendinţe

transformă structura politică unipolară contemporană. Singurul centru de putere veritabil din

sistem – SUA – este ameninţat de aceste tendinţe contemporane şi reacţionează pentru a-şi păstra

statutul, dinamizând, prin aceasta, competiţia.

Uniunea Europeană este şi ea marcată de interacţiunea cu mediul internaţional

contemporan şi resimte impulsurile care intră din sistem. Fiind o oază a stabilităţii şi bunăstării

într-un sistem tot mai integrat, UE s-a găsit prinsă între firmele high tech din SUA şi Japonia, pe

de o parte, şi producătorii cu costuri salariale mici din Asia de Est şi din alte economii aflate în

proces de industrializare, pe de altă parte. Europa pierde locuri de muncă şi devine mai puţin

competitivă în economia mondială. Europa este prinsă într-o presiune americană la Vest, o

revanşă rusă la Est şi o lume musulmană săracă şi instabilă la Sud. Acestea şi alţi factori sunt

reale presiuni ale mediului internaţional asupra Uniunii Europene. Totodată, Uniunea

influenţează la rându-i sistemul şi este unul din generatorii transformării structurale

contemporane. Cu un PIB mai mare decât cel al SUA, cu o populaţie mai mare ca a acesteia, cu

o monedă comună care strâmtorează tot mai mult dolarul de pe pieţele financiare internaţionale,

cu perspective, deşi deocamdată incerte, de a-şi unifica potenţialul diplomatic şi militar –

Uniunea Europeană are calităţile unui veritabil Challanger care pune în discuţie actualul statut al

SUA. Multe teorii sistemice insistă pe schema care susţine trecerea, de fiecare dată, a sistemului

de la unipolaritate spre multipolaritate ca legitate a transformării sistemului politic internaţional.

Pentru a încerca o verificare empirică a acestei asumpţii şi, mai mult, pentru a ne convinge de

rolul UE în noua structură politică internaţională ce se prefigurează, ne propunem, în continuare,

121  

să sesizăm cum se umbreşte puterea europeană geografic în sistem şi, în special, cum este

proiectată puterea europeană în periferia mondială.

4.2 Ponderea Uniunii Europene în periferia mondială şi remodelarea centrului sistemului

politic internaţional

Transformarea structurii politice internaţionale contemporane are un ecou profund şi în

periferia sistemului, de unde centrul „se inspiră” şi acumulează o bună parte din resursele

necesare supravieţuirii şi dezvoltării. Fiecare dinte potenţialii candidaţi la statutul de pol

sistemic, dar şi actualul hegemon, Statele Unite ale Americii, sunt obligaţi să aibă o prezenţă cât

mai masivă/activă în regiunile mai puţin favorizate ale planetei. Aceasta presupune atât

participarea activă la delimitarea a ceea ce are o terminologie tradiţională de „sfere de

influen�ă”, cât şi capacitatea organizatorică, şi nu doar, de a face faţă unei agende internaţionale

destul de încărcate cum este cea contemporană, marcată de instabilitate în multe dintre aceste

regiuni. Uniunea Europeană nu poate fi o excepţie în acest sens, iar gradul în care va reuşi să

remodeleze centrul sistemului politic internaţional are o etapă obligatorie de „prezenţă

geografică” în sistem, adică în periferia acestuia. Secţiunea aceasta urmăreşte, astfel, proiectarea

potenţialului Uniunii Europene în periferia sistemului internaţional şi potenţialul impact a acestei

proiectări asupra arhitecturii politice internaţionale.

Orice element central al sistemului, inclusiv Uniunea Europeană, este tentat, mai întâi de

toate, să-şi consolideze prezenţa în arealul limitrof, care să poată servi ca brâu de securitate şi

„trambulină geopolitică”. Fără o prezenţă semnificativă în proximitatea geopolitică, de unde să-şi

asigure o parte din sursele bogăţiei şi securităţii, nici un element nu poate să pretindă la un statut

privilegiat în ierarhia internaţională, adică la statutul de centru de putere. Astfel, se explică şi

interesul Statelor Unite pentru America, a Chinei şi a Japoniei pentru Asia de Sud-Est şi a Rusiei

pentru spaţiul post-sovietic. După repetatele extinderi, proximitatea geopolitică a Uniunii

Europene, unde trebuie să fie foarte activă, cuprinde un areal destul de vast cu regiuni pe cât de

eterogene pe atât de importante pentru Uniune ca întreg. Acestea se întind de la Atlantic şi

Magreb, de la Canalul Suez în Balcani, ca să intre în contact cu arealul geopolitic tradiţional al

Rusiei în Transcaucazia şi Europa de Est. Prin extensie, acest spaţiu atrage UE în Orientul

Mijlociu şi Asia Centrală şi este „ostaticul” a trei spaţii maritime – Mediterană, Marea Neagră şi

Marea Baltică, alte câteva mări conexe ca Marea Roşie şi Golful Persic, Azovul şi Marea

Caspică, Adriatica şi Marea Nordului. Dacă uscatul leagă Uniunea Europeană direct de cinci

state balcanice (dacă includem şi Turcia), patru state est-europene şi Norvegia (în total zece);

122  

atunci marea învecinează Uniunea cu cel puţin (în cazul când ne referim doar la proximitatea

geografică) optsprezece state. Prin urmare, UE, în strategiile actuale şi potenţiale asupra arealului

limitrof, este obligată să ia în calcul şi „maritimitatea” care o leagă de aceste regiuni şi să dea

prioritate regiunilor în totalitatea lor.

Secolul al XVI-lea este şi secolul diminuării importanţei Mediteranei pentru Europa.

Acest bazin maritim, care deşi mai găzduia unele rute comerciale, îşi pierde dramatic din rolul

strategic deţinut din timpuri imemorabile şi este mult ignorat de sistemul internaţional în

devenire. America devine „cofondatorul” acestuia, iar Atlanticului îi revine rolul de arteră

principală a fluxurilor comerciale. Dacă noile fluxuri economico-comerciale se articulau într-o

altă ecuaţie decât cea mediteraneană, atunci expansiunea prelungită a Imperiului Otoman în

Levant şi nordul Africii a redus simţitor prezenţa politică europeană în zonă. Doar în a doua

jumătate a secolului al XVIII-lea statele europene relansează comerţul cu Levantul şi, respectiv,

acordă o mai mare atenţie Mediteranei, atenţie devenită influenţă politică şi economică doar în

secolul următor, mai ales odată cu deschiderea Canalului Suez la 1869. Printr-un hazard istoric,

canalul care leagă Mediterana de Marea Roşie şi Oceanul Indian a fost şi protagonistul

diminuării influenţei europene, când după criza Suezului (1956), SUA şi URSS au convenit

asupra „retragerii europene” din regiune şi, astfel, pentru aproape jumătate de secol cele două

supraputeri au înlocuit ponderea europeană de altădată.

Actualul context internaţional modifică din nou situaţia şi readuce Mediterana în prima

linie a intereselor europene şi internaţionale. Pentru Uniunea Europeană, Mediterana este

importantă prin posibilitatea relansării comerţului cu o Asie emergentă, iar prin Suez şi

Mediterana Europa importă cca 2/3 din necesităţile sale de hidrocarburi. Competiţia economică

în care UE este plenar angajată face din extremităţile sudică şi estică a Mediteranei o zonă de

dezvoltare în care alături de concentrarea de tehnologie şi capitaluri să existe şi mari rezerve de

forţă de muncă [139, p.98]. Zona este bogată în hidrocarburi, în special algeriene şi libiene, iar

principalele pericole care ar putea ameninţa civilizaţia europeană – migraţii clandestine, terorism

şi distrugerea mediului înconjurător – ar putea proveni anume dinspre această parte a lumii.

Sunt argumente suficiente pentru sporirea interesului Uniunii Europene pentru acest areal

geografic, iar o serie de indicatori relevă că aceasta redevine actorul–cheie în regiune [98, p.166-

176]. UE a reorientat treptat comerţul statelor din regiune către propria-i piaţă, comerţ care a

totalizat 127 miliarde euro în anul 2007 [318] şi a plasat în această zonă o mare parte din

capitalul său productiv investit afară [347, p.64]. Totodată, UE este destul de activă pe piaţa

hidrocarburilor nord-africane, inclusiv prin construcţia unor gazoducte pe fundul Mediteranei

care leagă cele două extremităţi ale acesteia şi a Planului Solar Mediteranean 2010-2020, care

123  

prevede producerea energiei solare în Africa şi transportarea acesteia în Europa. Spre deosebire

de alţi protagonişti ai scenei internaţionale, UE a stabilit un cadru instituţional care îi asigură o

penetrare mai eficientă a regiunii. Acesta este parteneriatul euro-mediteranean sau Procesul de la

Barcelona, iniţiat în 1995, care conţine trei mari obiective conform celor trei capitole: politic şi

securitate, economico-financiar şi social-cultural, iar scopul major este crearea în bazinul

mediteranean a unei zone de dialog, de schimb şi de cooperare care să garanteze pacea,

stabilitatea şi prosperitatea [297, p.3-8]. După extinderea UE de la 1 mai 2004, când Cipru şi

Malta, iniţial incluse în parteneriat, au aderat la Uniune, Parteneriatul euro-mediteranean include

37 de membri – UE 27 şi 10 parteneri Mediteraneeni. Libia a primit în 1999 statutul de

observator. Pe lângă inaugurarea unui dialog la nivel politico-strategic dintre UE şi statele din

regiune, Procesul de la Barcelona prevede realizarea până în 2010 în regiunea mediteraneană a

unei Zone de Liber Schimb (cu o populaţie de cca 700 milioane de locuitori). Pentru a pregăti

statele din regiune pentru crearea zonei de liber schimb UE a inaugurat un instrument special de

asistenţă tehnică şi financiară – MEDA. Din 1995 până în 2006 UE a alocat prin MEDA cca 8,7

miliarde de euro pentru o serie de proiecte [318], iar Banca Europeană de Investiţii joacă,

începând din 1974, un rol activ în dezvoltarea regiunii.

Nu mai puţin pregnantă este prezenţa Uniunii în estul Mediteranei şi anume în Levant.

Prezenţa unui actor geostrategic în această regiune este mai întâi de toate validată de implicarea

acestuia în conflictul arabo-israilean care destabilizează regiunea de mai bine de jumătate de

secol. Acest aspect devine mai important în contextul în care organizaţii ca „Hamas”, care

controlează Gaza, şi „Hezbollah”, cu o pondere tot mai mare în Liban, amplifică

fundamentalismul în regiune şi extind influenţa unui Iran tot mai ameninţător (care susţine aceste

organizaţii) în această zonă. Influenţa iraniană vine să contracareze orice prezenţă nemusulmană

în regiune, inclusiv europeană. Chiar dacă a slăbit în perioada bipolarităţii, prezenţa europeană în

Levant nu a dispărut niciodată nici în medierea conflictului arabo-israelian, în special graţie celor

două state UE cu tradiţie în regiune – Franţa şi M. Britanie. Astfel, în aprilie 2003 se instituie un

cvartet internaţional pe problema arabo-israeliană, unde de rând cu SUA, Rusia şi ONU, UE este

parte a acestuia. Uniunea are, din 30 noiembrie 2005, o Misiune de Asistenţă la Frontieră în

Rafah (EU BAM Rafah), punctul de trecere palestinian. Misiune instituită iniţial pentru 12 luni şi

extinsă, ulterior până la 24 mai 2008, iar de la 1 ianuarie 2006 a intrat în exerciţiu Misiunea

Poliţienească a UE în Teritoriile Palestiniene (EUPOL CORPS) cu o durată iniţială de 3 ani

[Anexa 3]. Pentru a nu a aminti de faptul că UE este principalul donator al palestinienilor.

Mai mult, Europa a avut de fiecare dată o poziţie proprie asupra situaţiei din Orientul

Apropiat, de multe ori diferită de cea a SUA, poziţie care a fost mai sensibilă faţă de lumea

124  

arabă, pe când cea americană tradiţional filo-israeliană. Statele europene, în special, Franţa şi

Italia, au luat iniţiativa în organizarea misiunii pacificatoare ONU UNIFIL II – instalată în Liban

la sfârşitul anului 2006 în urma războiului din vara aceluiaşi an dintre Israel şi „Hezbollah”, care

destabiliza regiunea şi au urcat brusc preţurile la ţiţei pe piaţa mondială. Toate acestea

evidenţiază atât o preocupare europeană pentru această regiune, cât şi o prezenţă solidă a acesteia

în acest areal. Iar în iulie 2008, Uniunea Europeană, alături de partenerii mediteraneeni, lansează

Uniunea pentru Mediterana, organizaţie menită să consolideze şi mai mult relaţiile dintre Europa

şi proximitatea sa sudică pe o serie de sectoare strategice [359].

Uniunea Europeană este „legată” de Marea Neagră (şi statele proxime), pe care

hidrocarburile caspice o face şi mai tentantă ca altă dată. După orientarea principalelor rute

comerciale europene spre Atlantic, Pontul Euxin devine până în secolul al XVIII-lea un „lac

turcesc” [263; 70, p. 35-59] şi reintră plenar în calculele strategice europene doar în secolul al

XIX-lea. Perioada postbelică a consemnat o influenţă sovietică în regiune şi dominarea autoritară

a acesteia a litoralului nordic, precum şi a statelor sud-est europene înglobate în cadrul blocului

socialist. Alta este situaţia la începutul secolului XXI, când Europa intră într-o competiţie pe

termen lung cu Rusia, dar şi cu SUA, pentru influenţă în geopolitica pontică. Regiune de o

importanţă vitală pentru UE ca întreg, care poate asigura tranzitul hidrocarburilor Mării Caspice

şi din Orientul Mijlociu spre piaţa europeană, hidrocarburi care să reducă dependenţa Europei de

gazul şi ţiţeiul rusesc. Astfel, regiunea capătă pentru UE o importanţă geo-economică, or, anume

prin Marea Neagră (via Ucraina sau Peninsula Balcanică) şi Turcia (via Peninsula Balcanică)

sunt preconizate a fi construite viitoarele gazoducte şi oleoducte susţinute de UE, dintre care cel

mai important este proiectul Nabucco. Regiunea cunoaşte o relansare economică şi este o piaţă

de perspectivă, mai ales dacă luăm în calcul şi Turcia, tot din această regiune vine şi o mare parte

din instabilitatea (geo)politică de la hotarele comunităţii. „Numai transformarea Mării Negre

într-un „lac european” – susţine O. Serebrian – ar fi în măsură să facă din acest bazin acvatic

pivotul unui spaţiu real de cooperare şi destindere ” [153, p. 202].

Extremitatea vestică a acestui areal cuprinde o zonă balcanică instabilă [50] în care UE

prin tradiţionala „politică moale” a monopolizat fluxurile comerciale ale statelor rămase

deocamdată în afara graniţelor sale, orientându-le către propria piaţă. Cadrul comun de cooperare

pentru statele din regiune este Procesul de Stabilitate şi Asociere (PSA), instituit în 2000 la

Zagreb, care conţine preferinţe Comerciale Autonome (acordate în acelaşi ani pentru toate statele

din Balcanii de Vest) şi Acorduri de Stabilizare şi Asociere, semnate deja cu toate aceste state.

Astfel, în 2007 UE era cel mai important partener comercial al regiunii, 61,3% la importuri şi

63,2% la exporturi [331]. Funcţie de dinamicele politico-economice interne ale statelor balcanice

125  

şi conform PSA sunt state candidate la aderare la UE (Croaţia, care are cel mai consolidat raport

cu UE, Turcia şi Macedonia) şi potenţiale candidate – Albania, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo,

Muntenegru şi Serbia [308]. Asistenţa financiară europeană este de asemenea considerabilă şi

conţine finanţare prin instrumentul de pre-aderare (IPA). Încă din timpul conflictului militar din

Serbia UE a facilitat şi contribuit la crearea unor organisme suplimentare în regiune care să

asigure stabilitatea şi integrarea economică a regiunii. Este cazul Pactului de Stabilitate pentru

Europa de Sud Est, creat în iunie 1999 şi transformat în februarie 2008 în Consiliul Regional de

Cooperare, şi de „Memorandumul de Înţelegere privind facilitarea şi liberalizarea Comerţului”

semnat în 2001 şi devenit în decembrie 2006 CEFTA. Acestea sunt două structuri „sub egidă”

europeană.

De altfel, state europene ca Germania, care are consilieri în multe guverne din regiune, îşi

proiectează tradiţional influenţa „hard” în Balcani, iar expresia comună a UE a acestei influenţe

sunt misiunile militare şi paramilitare. Prima misiune a UE de acest gen în zonă (care a fost de

altfel prima misiune UE de pe glob) a fost misiunea CONCORDIA din Macedonia, urmată de

Misiunea Poliţistă EUROPOL PROXIMA, echipa de consultanţă Poliţistă EUPAT, Misiunea

Poliţienească EUPM din Bosnia, misiunea EUFOR – ALTHEA din Bosnia şi devine

operaţională misiunea EULEX Kosovo [Anexa 3].

Dacă Balcanii au fost dintotdeauna „coridorul geopolitic” spre Orient, cheia acestuia a

fost Anatolia, iar reactivarea interesului statelor europene pentru regiune, tot mai evidentă din

secolul al XIX-lea, au sporit şi importanţa Turciei în calculele strategice europene. În anul 2005

au fost date în exploatare primele două proiecte care scot gazul şi petrolul caspic prin Turcia.

Oleoductul Bacu-Tibilisi-Ceyhan transportă petrol caspic spre portul turcesc din Mediterana

Ceyhan, de unde tancherele duc petrolul pe piaţa europeană. Gazoductul Bacu-Tibilisi-Erzurum

transportă gazul natural caspic pe piaţa turcească, diminuând dependenţa acesteia de Rusia, cu

perspectiva de a prelungi gazoductul spre piaţa europeană. Proiectul Nabucco, în cazul dacă va

reuşi, va transporta gaz natural din Asia Centrală şi, probabil, Iran/Irak, prin Turcia şi Balcani în

Europa Centrală. Tot Turcia poate asigura legăturile comerciale şi extinderea influenţei europene

în Caucaz, Asia Centrală şi orientul Mijlociu. 

La 13 iulie 1959 Turcia a depus cererea de aderare la Comunitatea Europeană de atunci,

iar la 12 septembrie 1963 la Ankara este semnat Acordul de Asociere dintre părţi. După o

perioadă „rece” de la începutul anilor '80, legată de preluarea puterii de către militarii turci, anii

'90 ai secolului trecut readuc atenţia europeană în Anatolia. Pe 6 martie 1995 este semnat la

Bruxelles Acordul de constituire a uniunii vamale dintre UE şi Turcia, iar la 3 octombrie 2005

Turcia, de rând cu Croaţia, începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Crearea uniunii

126  

vamale a stimulat şi mai mult comerţul dintre comunitate şi Turcia, pentru care piaţa europeană

este principalul importator [334]. În acelaşi timp, Turcia este unul din marii beneficiari ai

asistenţei financiare europene, asistenţă care a crescut pe măsura consolidării relaţiilor dintre

Ankara şi Bruxelles. Beneficiară a instrumentului MEDA, Turcia a primit în perioada 1996-2006

cca 2 miliarde euro. Din 2007, aceasta, de rând cu Croaţia şi ceilalţi potenţiali candidaţi din

Balcani, este beneficiară a instrumentului de predare IPA şi va primi sume mai mari până în

2013 [344], pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. Această consistentă asistenţă este

dublată de către activitatea Băncii Europene de Investiţii în Turcia. Toate acestea nu ne permit să

afirmăm o lipsă a Europei în „treburile turceşti” şi, respectiv, în flancul pontic sudic.

Situaţia este oarecum diferită în nord-estul Mării Negre şi anume în R. Moldova, Ucraina

şi Caucazul de Sud. Este vorba despre spaţiul ex-sovietic care are o dinamică geopolitică diferită

şi pe care Rusia îl consideră drept spaţiu vital pentru reafirmarea sa în politica internaţională.

Aceeaşi regiune devine tot mai importantă şi pentru Uniunea Europeană. Toate aceste state au

moştenit de la Uniunea Sovietică o gamă de conflicte aşa-zise „îngheţate”, care pe lângă faptul

că sunt o parte din instrumentele Kremlinului de a-şi păstra influenţa de altădată, sunt surse de

instabilitate regională. Regiunea cunoaşte un proces lent şi complicat de tranzi�ie, iar valorile

democratice şi ale economiei de piaţă prind greu rădăcini în statele din acest areal. Pentru a

dinamiza relaţiile cu �ările ex-sovietice din jurul Mării Negre, în cadrul UE se conturează

proiectul polono-suedez – Parteneriatul Estic. Parteneriatul Estic, lansat oficial pe 7 mai 2009

[360], are la bază Sinergia Mării Negre şi este o parte componentă a Politicii de Vecinătate

Europene (PEV). De fapt, prin crearea Parteneriatului Estic şi a Uniunii pentru Mediterana, UE

separă clar vecinii din cadrul PEV, fără să dea de înţeles care sunt prioritari. Scopul

parteneriatului este integrarea dintre UE şi R. Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan

şi Belarus, pe cinci mari paliere: noi relaţii contractuale (acorduri de asociere); integrarea

progresivă în economia UE; mobilitate şi securitate; securitatea energetică şi; sprijinirea

dezvoltării economice şi sociale [306].

Caucazul de Sud are o importanţă deosebită în ecuaţia regională. Regiunea poate fi

inclusă în procesul de reconstrucţie a rutelor comerciale mondiale, iar pe fundalul ascensiunii

economice a Asiei prin zonă poate să treacă o parte a comerţului dintre Europa şi Orient,

relansând prin aceasta vechiul „Drum al Mătăsii”. Dar mai mult decât orice, interesul UE pentru

Transcaucazia se leagă de rezervele şi tranzitul hidrocarburilor din Marea Caspică şi Asia

Centrală. Importanţa pe care i-o dădea Z. Brzezinski Azerbaidjanului, a cărui poziţie geopolitică

o descria ca pe „buşonul de o importanţă vitală care deschide accesul la „rezervorul” ce conţine

bogăţiile Mării Caspice şi ale Asiei Centrale” [20, p.146], poate fi raportată la întreg Caucazul de

127  

Sud. Pentru că fără Georgia, spre exemplu, importanţa geopolitică a Azerbaidjanului se

diminuează.

Competiţia strânsă ruso-americană existentă în Transcaucazia după destrămarea URSS a

făcut ca mulţi experţi să afirme inexistenţa UE în geopolitica caucaziană, cel puţin în cazul

conflictelor secesioniste din regiune [243, p.214-225]. Totuşi, state ca Germania, M. Britanie,

Franţa şi Grecia sunt destul de active aici şi deţin întâietatea după comerţ şi investiţii. Rolul UE

în ansamblu cunoaşte o convalescenţă în Caucaz, începând cu mijlocul anilor '90. Comisia

Europeană a fost principalul iniţiator şi finanţator al proiectului TRACECA (Coridorul de

Transport Europa – Caucaz – Asia) un proiect de infrastructură rutieră şi feroviară care

relansează fostul „Drum al mătăsii” şi leagă continentul european de Orient. Până în anul 2000

UE a investit mai bine de un miliard de euro în acest proiect [292, p.110] şi deşi realizarea

acestuia este tardivă, se preconizează, totuşi, ca până în 2015 acesta să fie realizat.

UE a devenit principalul investitor şi a absorbit treptat exporturile statelor din regiune,

devenind principalul partener comercial al acestora, în special după acordarea, de la 1 ianuarie

2006, a Sistemului Generalizat de Preferinţe (GSP) a Uniunii pentru acestea şi cu sporirea

importurilor de hidrocarburi caspice. În anul 2007 comerţul cu UE reprezenta 41% din comerţul

Armeniei, 28,5% din cel al Azerbaidjanului şi 32% al Georgiei [329]. În iulie 2003, la iniţiativa

Greciei, s-a instituit un Reprezentant Special al UE în Caucazul de Sud. Tot în cadrul PESC, la

16 iulie 2006 a fost lansată misiunea EUJUST THEMIS în Georgia. Aceasta a fost o misiune de

justiţie care să susţină guvernul georgian în reforma justiţiei şi combaterea criminalităţii. În

august 2008, în contextul declanşării războiului din Georgia, Uniunea Europeană, prin

preşedinţia franceză, a fost cea care a intervenit cu un Plan de încetare a focului şi de retragere a

trupelor ruse din Georgia, iar ulterior a trimis în zonă o misiune de monitorizare. Poate că acest

demers nu a fost suficient, odată ce Rusia a recunoscut până la urmă Abhazia şi Osetia de Sud,

dar a fost, totuşi, o atitudine fermă şi coerentă a Uniunii Europene. Raportul politico-juridic

dintre UE şi statele din Caucazul de Sud este asigurat, ca şi în cazul altor state din spaţiul ex-

sovietic, de Acorduri de Parteneriat şi Cooperare (APC). Prin acestea se menţine dialogul politic

în spiritul menţinerii unui parteneriat durabil cu regiunea caucaziană şi se acordă asistenţă

financiară nerambursabilă prin programul TACIS (Asistenţă Tehnică pentru statele CSI). Toate

trei state transcaucaziene sunt incluse în Parteneriatul Estic. De altfel, ar fi greşit de a nu lua în

calcul elementul european în orice analiză geostrategică a regiunii caucaziano-caspice.

Pentru a statua poziţia UE în regiunea Mării Negre şi pentru a da coerenţă acţiunilor

comunitare, UE a adoptat în primăvara lui 2007 o nouă iniţiativă regională de Cooperare –

Sinergia Mării Negre. Aceasta va spori influenţa Uniunii în acest areal prin cooperare cu statele

128  

din regiune în următoarele sfere: democraţie, respectul drepturilor omului şi buna guvernanţă;

managementul şi îmbunătăţirea securităţii; conflictele „îngheţate”; energie; transport; mediu;

politica maritimă; pescuit; comerţ; cercetare şi educaţie; ştiinţă şi tehnologie; angajare în câmpul

muncii şi aspecte sociale şi dezvoltare regională [303]. Astfel, după ce UE este principalul

partener comercial al statelor din regiune, principalul investitor în economiile respective,

principalul donator de asistenţă financiară, aceasta „ţese” în continuare în această zonă o serie de

raporturi politico-juridice, proiecte şi cooperări, prin care să devină liderul incontestabil al

regiunii care să ghideze o gamă largă de segmente de cooperare, inclusiv implicarea acesteia tot

mai activă în soluţionarea conflictelor „îngheţate”.

Periodic preocupată de instituirea unui „cordon sanitar” în estul Europei, Marea Britanie,

prin iniţiativa şefului diplomaţiei, Jack Straw, lansa în primăvara lui 2002 discuţiile privind

dezvoltarea unui nou cadru de relaţii dintre Uniunea Europeană şi noii vecini din estul

continentului.  La 11 martie 2003, Comisia Europeană a prezentat Consiliului UE şi

Parlamentului European spre aprobare Comunicarea Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru

pentru relaţiile cu vecinii noştri de est şi de sud-est. Documentul poartă un caracter strategic şi

este o expunere a viziunii asupra relaţiilor cu vecinii din Est (Rusia, Ucraina, Belarus şi

Republica Moldova) şi Sud (Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Libia, Maroc, Autoritatea

Palestiniană, Siria şi Tunisia). Astfel, documentul confirmă voinţa UE de a dezvolta dialogul

politic şi relaţiile de cooperare cu ţările vecine care, conform deciziilor Consiliului European de

la Copenhaga 2002, nu vor adera într-un viitor previzibil la Uniune. Pentru a crea în jurul său o

regiune stabilă şi prosperă ancorată puternic în orbita diplomaţiei europene, UE intenţionează să

ofere statelor care intră sub incidenţa documentului, o perspectivă de participare la piaţa ei

internă, în special, prin instituirea celor patru libertăţi de circulaţie. Totodată, specifică

documentul, politica UE în relaţiile cu vecinii săi va purta un caracter diferenţiat şi se va baza pe

consolidarea şi perfecţionarea mecanismelor deja existente [305]. Pentru a da o bază materială

solidă acestor deziderate, Uniunea Europeană a creat în baza programelor MEDA şi TACIS un

nou instrument financiar care să cuprindă toate statele din cadrul Politicii de Vecinătate –

Instrumentul European de Vecinătate şi Cooperare. În actualul exerciţiu financiar european

(2007-2013) acest instrument financiar va dispune de 12 miliarde euro [375, p.13]. Un expert de

la Institutul de Studii Strategice din Paris încerca succint să surprindă această nouă politică

europeană: „ În anii '90, „politica externă” a UE se mişca în jurul întrebării legate de statutul de

membru sau non-membru. Dacă erai membru, erai în cărţi, există o politică faţă de respectivul

stat; dacă nu, nu... Suntem acum martorii naşterii UE ca actor complet de politică externă,

129  

capabil să treacă dincolo de dihotomia acces/non-acces şi construind o serie de instrumente

pentru a-şi promova interesele” [54, p.40].

Asia Centrală este o altă regiune intens disputată la începutul secolului XXI. Cinci foste

republici sovietice – Kazahstan, Uzbekistan, Kârgâstan, Tadjikistan şi Turkmenistan – la care se

adaugă Afganistanul în sud, reprezintă un areal pe cât de instabil pe atât de important în noua

arhitectură internaţională. Pentru UE regiunea devine tot mai importantă graţie a câtorva factori.

Un potenţial val de fundamentalism islamic şi terorism, care să se repercute până pe continentul

european. Afganistanul, care producea în 2005 87% din opiumul de pe glob [295, p.2], este

sursa, iar fostele republici sovietice tranzitul, pentru cea mai mare parte din heroina care ajunge

pe piaţa europeană. Deşi nesemnificativă deocamdată, regiunea reprezintă o piaţă în creştere

pentru UE. Tot aici se găseşte o bună parte din rezervele mondiale de uraniu şi alte materii

prime, deloc neglijabile pentru orice putere. Dar mai mult ca orice, regiunea este importantă

pentru UE graţie rezervelor de hidrocarburi care le posedă şi de care se leagă speranţele pentru

surse energetice alternative pentru Europa.

Odată ce vechile rute comerciale care formau „Drumul Mătăsii” deveneau tot mai

neutilizate, scădeau şi contactele dintre Europa şi Asia de Mijloc, iar regiunea, izolată în

interiorul Asiei, a rămas multă vreme în afara sistemului internaţional. Doar în secolul al XIX-

lea arealul este înglobat în sistem prin competiţia ruso-britanică denumită ulterior „Marele joc” şi

reintră în calculele strategice europene după destrămarea URSS, când alături de Rusia, China şi

SUA, Uniunea Europeană se face tot mai prezentă economic şi politic în Asia Centrală. Încă în

anii '90 ai secolului XX companiile europene, în special din sectorul energetic, s-au grăbit să

intre în sectoarele energetice ale statelor din regiune, iar zeci de organizaţii non-profit s-au

angajat să exporte valorile europene. Statele membre ale UE, în particular Germania, Marea

Britanie, Italia şi Olanda au însoţit organizaţiile private şi au stabilit relaţii cu noile state

eurasiatice, inclusiv prin reprezentanţele diplomatice acreditate aici. Ca expresie a interesului

pentru regiune, Germania este singurul stat european cu ambasade în toate cele cinci state [362,

p.1], iar Uzbekistanul devine reperul acestui interes german.

Uniunea în ansamblu, şi-a sporit interesul pentru Asia Centrală şi promovează tot mai

insistent tradiţionala „politică moale”, inclusiv prin acordarea statelor din regiune a Sistemului

Generalizat de Preferinţe (GSP). În 2007, comerţul cu UE reprezenta 29,1% din comerţul

fostelor republici sovietice central-asiate, iar Kazahstanul este de departe cel mai important

partener comercial al UE (aproximativ 85% din exportul kazah către piaţa comunitară îl

reprezintă hidrocarburile) [322]. Din 2002, UE au depăşit SUA ca principal investitor extern în

economia kazahă şi dezvoltă o serie de importante proiecte energetice [311].

130  

După îndelungate negocieri sectorul energetic se pare că creşte în consistenţă şi capătă o

dimensiune pragmatică în dialogul dintre UE şi Asia Centrală. Uniunea Europeană susţine

construcţia gazoductului transcaspic, care să lege Turkmenistanul de Azerbaidjan pe fundul

Mării Caspice şi care să fie o ramificaţie a proiectului Nabucco [66, p.16-17]. După o înţelegere

preliminară cu o lună mai devreme, în mai 2008, Comisarul UE pentru Politica Externă, Benita

Ferrero-Waldner şi preşedintele turkmen G. Berdymukhammedov s-au înţeles ca Turkmenistanul

să vândă UE 10 miliarde m³ gaz anual [346]. Onorarea obligaţiilor faţă de UE, dar şi faţă de

China, va necesita noi investiţii în sector şi, probabil, vom asista la noi investiţii ale companiilor

energetice europene în Turkmenistan. Acesta a fost un succes al diplomaţiei europene, iar

demersurile viitoare trebuie orientate spre împiedicarea Rusiei de a contracara aceste proiecte şi

a le duce la bun sfârşit [66, p.16-17].

Raportul politico-juridic dintre UE şi statele Asiei Centrale au la bază Acordurile de

Parteneriat şi Cooperare semnate cu acestea în a doua jumătate a anilor ’90 şi care sunt deja în

vigoare, cu excepţia Acordului cu Turkmenistanul. După stabilirea dialogului politic, UE devine

un important donator al acestor state, oferinduli-se bani nerambursabili pentru reformele

democratice şi dezvoltarea economiei de piaţă. Din 1991 până în 2004, ajutorul UE a totalizat

1,132 miliarde euro, dintre care 516 milioane euro au fost oferite prin programul TACIS [389].

În 2002, UE a adoptat o Strategie pentru Asia Centrală 2002-2006, iar în 2007, sub pre�edin�ia

germană UE a adoptat documentul – UE şi Asia Centrală: Strategia pentru un Nou Parteneriat –

care vine să consolideze relaţiile cu regiunea. Inclusiv asistenţa europeană va creşte pentru

aceasta, până la 750 milioane euro anual în actualul exerciţiu bugetar (2007-2013) [389, p.29].

Sub egida UE se realizează programul de administrare a graniţelor din Asia Centrală – BOMCA

[261, p.15] –, iar din 2005 Consiliul UE şi-a desemnat un Reprezentant Special pentru Asia

Centrală. Acestea sunt doar câteva expresii ale sporirii interesului şi influenţei UE în Asia

Centrală. Lucru dezirabil pentru Europa, or, „Marele joc” continuă.

Orientul Mijlociu, ne referim aici doar la statele limitrofe Golfului Persic şi nu la Orientul

Mijlociu extins (tot mai des intrat în calculele literaturii de specialitate), este poate regiunea cu

cea mai mare miză în actuala reaşezare geostrategică globală [53]. Găzduind cele mai mari

rezerve mondiale de ţiţei şi mari rezerve de gaz natural, regiunea este singura care poate alimenta

cu hidrocarburi economia mondială, cel puţin pentru următorul jumătate de secol. Astfel,

controlul regiunii poate asigura trasarea liniilor directoare ale bazei sistemului internaţional şi a

suprastructurii sale politice. UE este principalul consumator al ţiţeiului din Golf, ceea ce ar fi

suficient pentru a argumenta interesul european pentru regiune. Totodată, Uniunea devine tot

mai interesată de stabilitatea regiunii, regiune care găzduieşte mai multe axe conflictuale [9].

131  

Deşi portughezii cuceresc strâmtoarea Hormuz la începutul secolului al XVI-lea şi preiau

din afacerile comercianţilor musulmani, a fost nevoie de trei secole până ce teritoriile

preponderent musulmane (cu statute politico-juridice eterogene) din arealul Golfului Persic au

fost plenar atrase în sistemul eurocentric. La începutul secolului al XIX-lea Europa, mai ales prin

intermediul Marii Britanii, devine autoritară în (geo)politica şi economia acestui areal, iar

companiile europene le concurează pe cele americane în exploatarea hidrocarburilor din regiune.

Retrasă parţial în perioada postbelică, în favoarea SUA şi URSS, Europa în ansamblu şi statele

europene în particular au pierdut din influenţa de altădată. La începutul secolului XXI şi în

această zonă intervin schimbări. Statele arabe din peninsulă reunite în 1981, cu excepţia

Yemenului, în Consiliul Cooperării Golfului (CCG) au devenit treptat a şasea piaţă de export a

UE. Uniunea, la rândul său, a acordat statelor CCG Sistemul Generalizat de Preferinţe (GSP) şi a

devenit principalul partener comercial al acestora, mai ales în condiţiile în care creşterea

preţurilor mondiale la hidrocarburi au sporit capacitatea de cumpărare a economiilor respective.

Doar investiţiile europene în regiune nu sunt considerabile, în special din cauza instabilităţii

celeia din urmă. Astfel, exporturile UE către CCG au constituit în 2008 61,5 miliarde euro,

importurile 30,7 miliarde euro, iar investiţiile directe europene 2,5 miliarde euro [324].

UE a dezvoltat, prin tradiţie, o relaţie politico-juridică cu statele din regiune. Astfel,

relaţiile cu Arabia Saudită, Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar şi Emiratele Arabe Unite, sunt

conduse de Acordul de Cooperare semnat în 1988 între Comunitatea Europeană şi CCG.

Principalul obiectiv al Acordului de Cooperare este consolidarea stabilităţii în regiune şi

facilitarea relaţiilor politice şi economice, prin crearea unei zone de liber schimb. S-au stabilit

grupuri de lucru în domeniile economic şi energetic. De asemenea Acordul prevede, întru

menţinerea dialogului politic, întâlniri la nivelul Consiliului UE şi miniştrii de externe ai statelor

CCG, plus întâlniri între funcţionari de rang secund [309].

În nord, UE şi-a dezvoltat relaţii complexe cu Irakul şi Iranul. Înainte de campania

americană din 2003, companii franceze şi germane activau în sectorul energetic irakian şi evident

că aceasta a contat mult în refuzul Germaniei şi Franţei de a participa la această campanie. Chiar

şi acum UE rămâne unul dintre principalii parteneri politici (strategia adoptată de Comisie în

2004 şi misiunea Eujust Lex sunt doar două exemple) şi comerciali ai Irakului, deşi SUA au

depăşit-o în ultima perioadă. Sancţiunile impuse de Congresul SUA Iranului, care

obstrucţionează orice investiţii în economia iraniană mai mare de 20 milioane USD, nu au fost

respectate în întregime de către companiile europene. Companii energetice germane şi franceze,

spre exemplu, şi acum activează în Iran, deşi incertitudinea în privinţa acestuia duc la retragerea

treptată a acestora. Iranul, totuşi, este inclus în calculele proiectului Nabucco, iar în iulie 2010, în

132  

timpul vizitei la Ankara a ministrului petrolului iranian, s-a semnat un contract prin care o

companie privată turcească va construi în trei ani o conductă (660 km), care să transporte zilnic

60 de milioane m³ de gaz iranian pentru Turcia şi Europa [361].

Statele europene, în primul rând Germania, au dezvoltat relaţii „speciale” cu Iranul pe

parcursul ultimelor decenii. Spre exemplu, în pofida înrăutăţirii relaţiilor cu Iranul după 1979, ⅔

din industria iraniană este pe tehnologie germană. În 2007 comerţul germano-iranian a constituit

25 miliarde USD [306], iar Berlinul a fost cel mai insistent în semnarea unor contracte energetice

cu Teheranul. UE a acordat Iranului GSP şi este principalul partener comercial al acestuia [325].

Investiţiile UE în Iran nu sunt deloc impunătoare şi sunt în descreştere, mai ales în contextul

tensiunii actuale. Din 2003, UE în persoana Germaniei, Franţei şi M. Britanii au purtat un dialog

cu Iranul în dosarul său nuclear, state care actualmente fac parte, alături de SUA, China şi Rusia,

din grupul celor şase state care negociază soluţii în acest dificil dosar. Prin urmare, deşi SUA au

multe baze militare în multe dintre aceste state iar China semnează tot mai multe contracte

petroliere, sunt indicatori care denotă că UE nu este deloc lipsă în actuala „aglomeraţie

geopolitică” din Golful Persic.

Asia de Sud-Est este regiunea cu cea mai mare creştere economică de câteva decenii, iar

unii specialişti prevăd chiar un secol XXI al Asiei. Creşterea economică susţinută şi fluxurile

majore de capital şi tehnologie au schimbat profund situaţia social-economică a regiunii. Aici

sunt trei potenţiali poli de putere – China, Japonia şi India – care se bucură, în mare parte, de

transformările majore ale sistemului internaţional. Acest transfer masiv de bogăţie şi putere spre

Asia suscită un interes şi/sau o preocupare pentru toţi protagoniştii scenei internaţionale, inclusiv

pentru Europa. UE nu-şi poate permite, în condiţiile unei Asii bogate şi puternice, să ignore

această regiune. Sau, cum sublinia R. Prodi: „Europa nu va fi capabilă să formuleze o politică

realmente globală decât dacă şi atunci când va reuşi să devină activă şi în Asia” [139, p.122].

Retragerii coloniale europene din regiune i-a succedat o mai mare influenţă americană şi

înscrierea Asiei în competiţia postbelică bipolară, însă la începutul noului mileniu Uniunea

Europeană revine treptat într-o regiune cu un enorm potenţial. Tradiţia economico-administrativă

de altădată este înlocuită de solide relaţii economico-comerciale. Comerţul UE cu regiunea

asiatică a crescut considerabil în ultimele două decenii, iar în 2008 UE a exportat către statele

ASEM (the Asia-Europa Meeting) bunuri în valoare de 237 miliarde euro şi importurile au

constituit 473 miliarde euro [321]. Această dinamică s-a datorat în special creşterii producţiei în

regiune, care are la bază tehnologie inclusiv europeană, precum şi exporturi tot mai mari spre

piaţă europeană. Comerţul cu Asia reintră, astfel, în „normalitate”, fiind unul deficitar pentru

Europa, iar principalii parteneri comerciali ai UE în regiune sunt Japonia, China şi Coreea de

133  

Sud. UE este de asemenea un important donator şi partener investiţional al Asiei, iar de la

sfârşitul anilor 1980, Banca Europeană de Investiţii a creditat preferenţial alte proiecte în

regiune.

UE şi-a păstrat în mod normal şi relaţiile politice cu statele asiatice, construind, totodată,

o relaţie multilaterală cu întreaga Asie. În 1996 a fost iniţiat dialogul politic ASEM, format care

reprezintă principalul mecanism de colaborare dintre cele două continente. Forul principal al

acestui dialog sunt summit-urile bianuale la cel mai înalt nivel, iar agenda cuprinde toată gama

relaţiilor bilaterale. În cadrul PESC, UE a fost destul de activă în medierea unor conflicte din

regiune cum ar fi cel din Şri Lanka sau din Indonezia, inclusiv misiunea de monitorizare Aceh

Monitoring Mission (AMM) [Anexa 3]. Sunt doar câteva exemple care nu doar că reflectă un

interes sporit al UE pentru regiune, dar şi articularea unor relaţii, pe fundamente diferite, dintre

Europa şi Asia în noul secol.

Deşi cu o miză diferită, continentul african este la fel de important pentru Europa, iar

state europene, de rând cu Uniunea Europeană în ansamblu, sunt plenar angajate, alături de SUA

şi China, primul şi al doilea importator de petrol african [110, p. 284], în competiţia pentru

resursele (de la petrol şi gaze naturale până la aur, uraniu şi diamante) continentului. Spre

deosebire de alţi actori mai îndepărtaţi geografic, UE este preocupată şi de stabilitatea Africii şi a

sub-regiunilor acesteia [97, p. 9-17], iar extremismul, migraţia ilegală şi traficul de droguri, sunt

alţi factori importanţi pentru Europa [44, p. 24-25; 142].

Companii şi bănci europene, deşi „frustrate” de cele americane în era bipolară, nu au

părăsit niciodată Africa, iar Marea Britanie şi mai ales Franţa şi-au păstrat legăturile şi influenţa

în fostele colonii [32, p.400]. Franţa îşi consolidează prezenţa în Africa francofonă şi menţine

chiar trupe militare aici. Interesul francez şi a altor actori interesaţi de geopolitica continentului

african s-a regăsit şi în politica UE în ansamblu faţă de Africa.

Încă din 1957 Franţa, principala putere colonială dintre statele fondatoare ale

comunităţilor Europene, impune relaţii privilegiate cu fostele sale colonii: ea este la originea

primului Fond European de Dezvoltare din 1958 şi a Convenţiei de la Yaounde (1963). Între

timp, se constituie grupul statelor din Africa, din Caraibe şi Pacific (ACP), iar în 1975 este

încheiată prima Convenţie de la Lome, de către Comunitatea Europeană şi 46 de state ACP [199,

p.292-295]. După expirarea Lome IV, în 2000 se semnează Convenţia de la Cotonou, pe o

perioadă de 20 ani, care continuă relaţia comercială preferenţială dintre UE şi ACP, stabilind

astfel cadrul prin care să sporească interdependenţa dintre Uniune şi o mare parte a periferiei

mondiale, bazat pe trei piloni de bază: cooperarea pentru dezvoltare, cooperarea economico-

comercială şi dimensiunea politică. Efectele negative ale comerţului urmau să fie acoperite prin

134  

Fondul European de Dezvoltare, cu un buget de 13,8 miliarde euro pentru perioada 2000-2007 şi

22,7 miliarde euro pentru anii 2008-2013 [337]. Ca rezultat al acestor înţelegeri succesive, UE a

devenit principalul partener comercial al Africii. Spre exemplu 85% din exporturile africane de

bumbac, fructe şi legume sunt importate de către Uniune, iar volumul comerţului statelor ACP

cu UE în 2008 ajungea la cca 140 miliarde euro, adică 26,2% din totalul comerţului acestor state

[320].

Companii europene ca Total şi Shell le concurează pe cele americane şi chineze în

Angola şi Nigeria [194, p.125]. Dacă SUA şi China susţin construcţia oleoductelor pe axa est-

vest, Uniunea Europeană poate reanima vechea rută transsahariană prin susţinerea construcţiei

gazoductului Trans-Saharan Gas Pipeline (TSGP), care urmează să transporte anual 30 miliarde

de metri cubi de gaz nigerian prin deşertul Sahara. Totodată, Africa a devenit unul dintre

principalii „beneficiari” ai politicii externe şi de securitate europene. În 1996 primul

Reprezentant Special al UE este numit în regiunea Marilor Lacuri din Africa. Ulterior un

asemenea Reprezentant Special a fost numit în Sudan. Misiunile Civile şi Militare UE au fost şi

mai sunt desfăşurate în zone „fierbinţi” ale continentului african: misiunea ARTEMIS DRC din

RD Congo, misiunea EUFOR RD Congo, EUPOL KINSHASA, inclusiv în funcţie EUSEC RD

Congo şi EUPOL RD Congo; AMIS Darfur din Sudan (Darfur); două misiuni în Ciad şi Guineea

Bisau, EUFOR TCHAD/RCA şi EU SSR Guinea-Bisau şi; două misiuni în Somalia, prin care

Uniunea Europeană participă la securizarea Golfului Aden, pe unde sunt tranzitate 30% din

hidrocarburile mondiale, EUNAVFOR Somalia şi EUTM Somalia (în pregătire) [Anexa 3].

După un prim Summit UE – Africa, desfăşurat în anul 2000 la Cairo, progresul continuu

în consolidarea raportului politico-juridic dintre UE şi Africa s-a regăsit în timpul celui de-al

doilea Summit UE – Africa, care a avut loc în decembrie 2007 la Lisabona. La acest Summit a

fost adoptat un document – Parteneriatul Strategic UE-Africa. (Strategia Comună UE – Africa),

care are patru mari obiective: a) consolidarea parteneriatului politic UE-Africa; b) consolidarea şi

promovarea păcii, securităţii valorilor democratice şi drepturilor omului, libertăţilor

fundamentale şi dezvoltării economice sustenabile; c) promovarea şi susţinerea unui

multilateralism efectiv, cu instituţii puternice şi reprezentative, reforma sistemului ONU şi a

principalelor instituţii internaţionale etc.; facilitarea şi promovarea parteneriatului între

populaţiile ambelor continente [387]. Amploarea şi domeniile de interacţiune dintre cele două

continente, ne scutesc de argumente suplimentare în favoarea greutăţii Uniunii Europene în

(geo)politica Africii.

Continentul american este important pentru UE, atât datorită SUA, cât şi datorită

importanţei în creştere a Americii Latine în noua arhitectură economică şi politică mondială.

135  

Este o regiune bogată în resurse naturale [287], care în contextul creşterii spectaculoase a

preţurilor mondiale la aceste produse stimulează mai mult creşterea economică în regiune şi a

dus rezervele valutare a statelor din regiune la 350 miliarde USD în 2007 [168, p.24]. Dacă luăm

în calcul şi legăturile socio-culturale comune, UE este practic obligată să fie mai activă pe

continent, după ce începând cu jumătatea secolului al XIX-lea sunt treptat înlocuite de către

SUA. Luptei postbelice dintre URSS şi SUA, i-a succedat o consolidare a poziţiilor americanilor

în anii 80-90 ai secolului trecut, ca la începutul secolului XXI Statelor Unite să li se alăture UE,

China, dar şi Rusia [247].

Totuşi, adevăratul concurent al SUA [79, p.10-11] în geopolitica continentului este

Uniunea Europeană. Statele europene au tradiţie şi o experienţă în regiune, iar contactele politice

şi economice cu America Latină nu au lipsit în totalitate nici în timpul confruntării dintre SUA şi

URSS. Este vorba în special de foste metropole ca Franţa, M. Britanie şi evident Spania. De la

mijlocul anilor '90 ai secolului trecut spre exemplu, capitalul spaniol devine destul de prezent în

economiile sud-americane [242, p.15].

Uniunea Europeană ca întreg facilitează şi direcţionează, în măsura capacităţilor

instituţiilor comunitare, capitalul european spre America Latină. După ce în perioada 1990-1995

cota investiţiilor europene a scăzut până la 25% din totalul IED în regiune, Comisia Europeană

iniţiază programul AL-INVEST, unul din proiectele susţinute de către Comisie întru orientarea

capitalului european în America Latină [241, p.17-23]. Reorientarea interesului UE şi implicit a

capitalului productiv european către America Latină devine în ordine ascendentă de la mijlocul

deceniului trecut, ajungând ca în 1997 20% din IED externe ale UE să intre anume în economiile

latino-americane. Astfel, doar în perioada 1992-2000 statele UE au investit în economiile din

regiune 143,8 miliarde USD [241, p.17-23], iar stocul total de IED europene ajungea în 2007 la

227,8 miliarde euro [327]. Dacă la capitolul investiţii UE deţine întâietatea alături de SUA, la

comerţ este al doilea partener al regiunii după SUA. Volumul comerţului dintre UE şi America

Latină este în ascensiune şi s-a dublat în ultimele două decenii. Aproximativ 60% din importurile

europene din America de Sud constituie produsele agricole urmate de echipament de transport şi

energie. Piaţa latino-americană absoarbe în special maşini şi produse chimice europene. Astfel,

în 2008 importurile UE din America Latină şi Caraibe au totalizat 102,4 miliarde de euro, iar

exporturile au fost în valoare de 86,4 miliarde de euro [327]. Mercosur este principalul partener

economico-comercial al UE dintre organizaţiile regionale, iar Brazilia este statul cu cea mai mare

pondere în comerţul cu Uniunea. Uniunea Europeană este şi cel mai important donator de

asistenţă umanitară pentru sud-americani, care au încă o bună parte din populaţie care trăieşte în

condiţii precare. Pentru perioada 2007-2013 asistenţa financiară a UE pentru America Latină va

136  

constitui 3 miliarde de euro, iar Banca Europeană de Investiţii va împrumuta preferenţial

regiunea cu 2,8 miliarde de euro [335].

UE a instituit de asemenea, un dialog politico-juridic cu America Latină, dialog format pe

trei nivele: regional, subregional şi statal. La nivel bilateral UE are un dialog avansat cu Mexic şi

Chile. Astfel, în 1997 a semnat un Acord de Asociere cu Mexic, iar în 2002 un Acord de

Asociere cu Chile. În decembrie 2003, UE semnează un Acord Politic şi Cooperare, al treilea din

1983, cu Comunitatea Andină, iar la întâlnirea la cel mai înalt nivel UE – Comunitatea Andină

(12-13 iulie 2006) s-a decis iniţierea de consultări interne pentru lansarea negocierilor privind

semnarea unui Acord de Asociere dintre părţi. Relaţiile UE cu America Centrală au fost

consolidate în decembrie 2003 prin semnarea Acordului de Dialog Politic şi Cooperare,

înlocuind astfel, Acordul de Cooperare din 1993. La Summit-ul din 2006 de la Viena părţile au

decis lansarea negocierilor privind semnarea unui Acord de Asociere, care să includă şi crearea

unei zone de Liber Schimb dintre UE şi America Centrală. Mercosur este cel mai important

partener economico-comercial al UE în America Latină şi în contextul tentativelor Braziliei şi

statelor partenere de a se „elibera” de tutela SUA, ambele blocuri sunt tentate să dinamizeze

cooperarea în toate sferele. Primul pas în apropierea celor două uniuni a fost semnarea, în

decembrie 1995, a Acordului Cadru de cooperare dintre UE şi Mercosur. Pe lângă instituirea

dialogului politic, acesta prevedea liberalizarea treptată a comerţului în spiritul creării unei zone

de liber schimb între părţi. Negocierile în privinţa creării unei zone de liber schimb s-au relansat

în 2000 şi continuă şi până astăzi din cauza a o serie de domenii sensibile pentru ambele părţi

[275, p.28-36].

În iunie 1999, la Rio de Janeiro, are loc primul Summit dintre UE, America Latină şi

Caraibe, unde este lansat de fapt, parteneriatul strategic dintre părţi. Obiectivul acestui summit a

fost consolidarea relaţiilor politice, economice şi culturale dintre cele două regiuni, în ordinea

dezvoltării unui parteneriat strategic. Acest summit a consemnat instituţionalizarea dialogului

politic la cel mai înalt nivel, prin Summit-uri ţinute o dată la doi ani, dintre UE şi America

Latină. Astfel, au urmat alte Summit-uri: la Madrid (2002), Guadalajara (2004), Viena (2006),

Lima (2008). Aceste întâlniri regulate reprezintă bază unei consolidări în continuare a poziţiilor

UE în America Latină, inclusiv prin liberalizarea economico-comercială a relaţiilor dintre cele

două regiuni. Noile priorităţi ale Uniunii Europene faţă de America Latină sunt definite în

Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din septembrie 2009 – Uniunea

Europeană şi America Latină: parteneriat între actori globali – în care Comisia propune

intensificarea dialogului cu continentul în sectoare importante ca cel macroeconomic şi financiar,

energetic, cercetare, piaţa muncii şi migraţia [307, p.6-7].

137  

Această „inspecţie geopolitică” în toate regiunile sistemului internaţional ne permite să

facem următoarele sintetizări în privinţa ponderii Uniunii Europene în periferia mondială. Deşi

integrarea europeană nu a reuşit deocamdată să consolideze potenţialul diplomatic şi militar

european, Politica Externă şi de Securitate Comună a UE este, totuşi, o politică în ascensiune în

cadrul procesului politic al Uniunii. Deocamdată, „interguvernamentalismul diplomatic”

îngreunează mult luarea unor poziţii ferme şi coerente în cadrul sistemului internaţional, inclusiv

în vederea proiectării influenţei UE în periferia acestuia. Cele mai importante decizii vin de la

marile cancelarii europene, ceea ce face uneori neuniform vectorul extern al UE ca întreg. Or,

vechile metropole europene au interese diferite în diferite regiuni ale globului, prioritare fiind

pentru fiecare (de cele mai multe ori) regiunile controlate de altădată. În acelaşi timp, ceea ce

acum reprezintă mai degrabă un obstacol pentru o politică coerentă europeană, poate într-un

viitor previzibil să reprezinte un mare avantaj pentru Uniunea Europeană. Pentru că tradiţia şi

relaţiile avute de state ca Franţa, Germania, M. Britanie, Italia şi Spania pe toate continentele

propulsează (prin intermediul acestora) şi influenţa europeană (ca purtătoare de asemenea

influenţă), iar în condiţiile unei eventuale omogenizări a politicilor europene (dictată tot mai

mult de actuala conjunctură internaţională) această influenţă ar creşte mult în consistenţă, mai

ales că ar fi dublată de greutatea instituţiilor europene.

Chiar şi în actualul format, instituţiile comunitare sunt destul de reprezentative în cadrul

Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi promovează comerţul UE în periferia mondială. Banca

europeană de Investiţii şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare creditează şi deţin

active în multe regiuni ale lumii. UE este principalul donator mondial şi a dezvoltat o serie de

mecanisme – Fondul European de Dezvoltare, TACIS, MEDA (IEV), IPA etc. – prin care acordă

asistenţă financiară, de fiecare dată condiţionată, în regiunile de interes pentru aceasta. În cadrul

PESC/PESA, UE a reuşit să dezvolte o serie de instituţii tot mai omogene, şi foarte important,

două instituţii „de teren” – Reprezentantul Special al UE şi Misiunile Civile şi Militare. Astfel,

UE are 10 Reprezentanţi Speciali în diferite zone conflictuale de pe glob (pentru a nu aminti de

delegaţiile Comisiei Europene tot mai numeroase) şi a avut sau are 24 de misiuni Civile şi

Militare din cadrul PESA. UE devine, prin urmare, un adevărat „pacificator global” prin aceste

misiuni care se desfăşoară în Europa de Sud-Est, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia şi Africa. Ele

sunt, de altfel, şi purtătoare de influenţă europeană [Anexa 3].

Pe lângă capacităţile economice şi politice, menţionate în secţiunea anterioară, aceştia

sunt factori care dau o greutate suplimentară Uniunii Europene în structura politică internaţională

şi, implicit, consolidează ponderea elementului european pe dimensiunea orizontală a acesteia.

Dacă în centrul sistemului politic internaţional se prefigurează reaşezări, atunci Europa, inclusiv

138  

graţie prezenţei tot mai active în periferie, este cu certitudine unul dintre catalizatorii acestor

remodelări sistemice. Această realitate, de altfel tot mai evidentă, se reflectă şi în relaţiile UE cu

celelalte, actuale sau în devenire, centre de putere, cu care Uniunea Europeană concurează în

toate regiunile globului. Deşi state ca India sau Brazilia îşi vor consolida în continuare statutul de

puteri regionale, în centrul sistemului politic internaţional Uniunea Europeană va interacţiona

obligatoriu cu SUA, Rusia, China şi Japonia.

Cea mai specială relaţie, care de fapt este în multe privinţe nucleul arhitecturii mondiale

contemporane, a UE este cea cu Statele Unite ale Americii. Dimensiunea relaţiilor economico-

comerciale şi colaborarea politico-militară, inclusiv în cadrul NATO, este fără precedent în lume

şi evident, este de un interes vital pentru Uniunea Europeană. SUA este principalul partener

economico-comercial al UE, după cum şi UE este principalul partener al Statelor Unite ale

Americii. Urmare a acestui comerţ UE îşi echilibrează balanţa comercială, exportând în 2007

bunuri şi servicii în valoare de 399 miliarde euro şi importând în valoare de 307,9 miliarde euro

[330]. Nu mai puţin importante sunt fluxurile de capital între cele două maluri ale Atlanticului.

În 2004, UE deţinea 702,9 miliarde de euro IED în SUA, iar companiile americane aveau

investite în economia UE 802 miliarde de euro; astfel, stocuri comune de IED în valoare de 1,5

trilioane de euro [342]. Aceasta însemnă că ⅔ din investiţiile externe ale companiilor europene

sunt efectuate în economia americană şi invers. Dacă luăm în calcul şi fluxurile de capital

financiar, iar criza financiară globală a demonstrat că acestea sunt enorme, este tot mai evidentă

interdependenţa economică transatlantică. Doar IED reciproce asigură 12-14 milioane de locuri

de muncă în ambele economii, iar jumătate din profitul obţinut de asemenea giganţi americani ca

„Microsoft” şi „Intel” în 2005, spre exemplu, au provenit din Europa [260, p.37]. În cadrul

summit-ului UE-SUA din aprilie 2007 a fost semnată o „foaie de parcurs” pentru integrarea

economică transatlantică, inclusiv prin instituirea Consiliului Economic Transatlantic [350].

Totodată, articularea puterii economice şi politice a UE şi transformările conexe din

cadrul sistemului politic internaţional, suscită tot mai multe disensiuni transatlantice, disensiuni

de natură economico-comercială ca de exemplu: „războiul” bananelor, carnea de vacă tratată cu

hormoni, alimentele modificate genetic, taxarea exporturilor americane sau deciziile antitrust ale

Comisiei Europene în cazurile fuziunii General Electric-Honeywell şi Microsoft etc. Dar mai

mult decât orice, tensiunile transatlantice sunt de ordin politic şi ţin de profilarea noii arhitecturi

mondiale, şi de viziunile diferite (de altfel, este firesc dată fiind faptul că prima aspiră, iar

cealaltă pierde treptat administrarea planetei) asupra acestei arhitecturi, aspect care va conta

enorm în reaşezarea geopolitică globală la care asistăm.

139  

După repetatele extinderi în estul continentului, UE are o graniţă terestră cu Rusia şi deşi

aceasta s-a retras treptat din centrul şi estul continentului, ea rămâne o mare putere, iar orice

sistem de securitate construit pe continent şi pe glob este fragil fără o antrenare a Rusiei în acesta

[183]. Rusia este principalul furnizor de hidrocarburi pentru UE [227; 238] şi reprezintă o piaţă

în dezvoltare pentru bunurile şi capitalurile europene. Marile rezerve valutare ale Rusiei,

acumulate în urma creşterii preţurilor mondiale la hidrocarburi, devin tentante pentru valutele

internaţionale, în special dolarul american şi euro, cât şi pentru băncile şi pieţele de capital

europene, în contextul crizei de lichiditate de pe piaţa internaţională. Acestea sunt doar câteva

din aspectele cele mai importante ale semnificaţiei pentru UE a unui dialog aprofundat cu Rusia.

Comerţul şi investiţiile reciproce ruso-europene sunt afectate de criza economică globală

şi, în consecinţă, ambele părţi (dar mai ales Rusia) sunt interesate de relansarea fluxurilor

economico-comerciale. Creşterea economică mondială de la începutul mileniului, alimentată de

mărirea accelerată a masei monetare globale, a dus la acumularea de mari rezerve valutare în

Rusia (şi ca consecinţă la sporirea capacităţii de cumpărare a pieţei interne) pe de o parte şi

capacităţi suplimentare de producţie în Uniunea Europeană (care necesită resurse energetice şi

debuşee suplimentare), pe de altă parte. Din 2000 până în 2006 exportul de bunuri în Rusia a

crescut mai mult de trei ori, iar importurile UE din Rusia au crescut mai mult de două ori. Astfel,

în 2008 UE a exportat în Rusia bunuri în valoare de 105 miliarde euro şi servicii (în 2007) în

valoare de 18 miliarde euro, importând de 173,2 miliarde bunuri (în mare parte hidrocarburi) şi

11,5 miliarde servicii [328]. Uniunea devine de departe principalul partener comercial al Rusiei

(cu o cotă de 52,3%), iar aceasta din urmă al treilea partener comercial (după SUA şi China) al

acestui proiect integraţionist [328].

Aproximativ 75% din stocul de investiţii străine directe din Rusia sunt asigurate de

companiile europene, care numai în 2007 au investit 17 miliarde euro în economia rusească

[328], iar întregi sectoare economice (de la construcţia de automobile până la industria chimică)

ruseşti îşi leagă viitorul de capitalul productiv european. Lucrurile se complică prin faptul că

companiile şi băncile ruseşti sunt greu acceptate în cumpărarea de active europene, iar cele

europene (cu excepţia sectorului extractiv) ocolesc de multe ori piaţa rusească, mai ales în

contextul în care negocierile privind aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului

(OMC) s-au îngreunat după ce Rusia doreşte să adere la organizaţie „la pachet” cu Belarusul şi

Kazahstanul, ca Uniune Vamală. De altfel, criza economică globală îşi are expresia şi în scăderea

fluxurilor comerciale dintre cele două unităţi în anul 2009 [348].

La nivelul „politicii înalte” relaţia nu este mai puţin complicată. Cooperarea politică, în

termenii noului Tratat de la Lisabona, şi negocieri privind noul tratat politic de bază dintre

140  

Uniunea Europeană (de la 1 decembrie persoană juridică) şi Rusia au constituit principalul

subiect al summit-ului UE-Rusia de la Stockholm (18 noiembrie 2009). O agendă încărcată cu

probleme ca „noua arhitectură de securitate europeană”, manevrele Rusiei în „vecinătatea

apropiată”, comerţul şi investiţiile, Kaliningradul, critica permanentă a UE la adresa democraţiei

ruseşti, temerile Rusiei de articularea unei „cortine shenghen” etc., toate, în fond, legate de

tatonarea a doi actori în devenire, au zădărnicit semnarea unui nou document politic. Deşi cei doi

actori se simt nevoiţi să lanseze un proces de reconstrucţie a raporturilor bilaterale, în contextul

unei lumi în profundă schimbare, negocierile durează de doi ani, iar progrese substanţiale nu s-au

realizat nici la acest summit. Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), în vigoare din 1997

pentru o perioadă de zece ani, care a instituţionalizat dialogul politic (inclusiv instituţionalizarea

acestor întâlniri bianuale la cel mai înalt nivel) şi a lansat comerţul nu doar că trebuie reînnoit,

dar nu mai este actual [294].

Rusia doreşte un tratat care să exprime greutatea acesteia în geopolitica continentului şi o

deschidere a Uniunii faţă de economia şi cetăţenii ruşi, printr-o liberalizare succesivă a regimului

de vize. Dacă la nivel global, Rusia nu ascunde că s-ar complace într-o lume multipolară (alături

de o Uniune Europeană consolidată şi puternică), cu care să scoată treptat americanii din Europa,

în dialogul de pe continent Rusia preferă negocieri separate cu state ca Germania, Franţa sau

Italia. Uniunea Europeană, la rândul său, doreşte un partener modern şi stabil, care să nu

constituie o ameninţare pentru cetăţenii proprii şi cei a statelor vecine. Europa poate specula

uneori cu această relaţie în dialogul cu SUA, însă deocamdată este interesată mai mult de energia

şi piaţa de consum rusească, iar cooperarea cu americanii, inclusiv în cadrul NATO, rămâne

prioritară pentru UE. Astfel, în mai 2003 s-a convenit crearea pe termen lung a patru „spaţii

comune” după cum urmează: Spaţiu Economic Comun; Spaţiu Comun de Libertate, Securitate şi

Justiţie; Spaţiu Comun de Securitate Externă; Spaţiu Comun de Cercetare şi Educaţie [333]. Un

dialog complex, altfel spus, care era completat în 2006, când se semna Acordul de simplificare a

regimului de vize şi Acordul de readmisie dintre cele două părţi. Astfel, în pofida numeroaselor

dificultăţi, cei doi actori se simt nevoiţi de a lansa un proces de reconstrucţie a raporturilor

bilaterale, în contextul unei lumi în profundă schimbare.

China şi Japonia nu sunt doar unii din principalii parteneri comercial ai UE, dar, mai ales

în cazul Chinei, sunt şi protagoniştii modelării viitoarei arhitecturi politice internaţionale. China

este al doilea partener comercial al UE, iar piaţa comunitară este, de rând cu cea americană,

principala destinaţie de export a Chinei. În 2008 UE exporta în China bunuri şi servicii în valoare

de 98,5 miliarde euro şi importa în valoare de 262 miliarde euro [323]. Dacă până în anii 1980

acest comerţ era excedentar pentru Comunitate, de la sfârşitul deceniului acesta a devenit

141  

responsabil pentru cel mai mare deficit comercial al UE. Deficitul comercial şi comerţul în

ansamblu, este unul din subiectele conflictuale ale agendei sino-europene. UE acuză China că

ţine artificial yuanul depreciat, lucru care este unul din motivele acestui deficit şi cere cu

insistenţă ca guvernul chinez să aprecieze moneda. Marile companii europene şi-au deschis

filiale în China ceea ce accentuează şi mai mult fluxurile de capital şi interdependenţa. UE şi

China nu au opinii similare în multe probleme de pe agenda internaţională (ca în cazul dosarului

nuclear iranian), iar UE critică de fiecare dată felul cum se respectă drepturile minorităţilor (vezi

cazul tibetanilor sau al uigurilor) şi drepturile omului în general. China la rândul ei, este

nemulţumită de primirile pe care le are Dalai Lama în capitalele europene şi de unele

contencioase comerciale (ca în 2005, când în porturile europene au fost blocate textile chineze în

valoare de câteva miliarde de dolari). Cu toate acestea între cele două entităţi s-a stabilit un

raport politico-juridic. Acordul de Cooperare şi Comerţ din 1985 este principalul document în

acest sens, iar Summit-urile la cel mai înalt nivel sunt mecanisme ale acestuia. Se discută tot mai

mult despre modificarea nivelului acestui parteneriat şi se articulează un raport dintre două

centre de putere de a căror interacţiune va depinde în mare măsură stabilitatea sistemului

internaţional în următorul secol.

Japonia este de asemenea un important partener economico-comercial al UE, dar şi un

concurent economico-comercial serios al Europei. Între 2000 şi 2007 exporturile de bunuri ale

UE spre Japonia au scăzut de la 45,5 miliarde de euro la 43,7 miliarde de euro, în timp ce

importurile din Japonia au scăzut cu 15%, de la 92,1 miliarde la 77,9 miliarde de euro, ca rezultat

deficitul comercial al UE a scăzut de 46,6 miliarde de euro în 2000 la 34,2 miliarde de euro în

2007 [326]. Comerţul cu Japonia scade în avantajul Chinei şi altor economii emergente din Asia.

În 2006, UE a exportat servicii (în special financiare) în Japonia în valoare de 18,9 miliarde de

euro şi a importat servicii în valoare de 12,9 miliarde de euro, un excedent de 6 miliarde. Între

cele două economii are loc un flux continuu de capital productiv de miliarde de euro anual [326].

La nivel politic, relaţia dintre UE şi Japonia are la bază două documente: Declaraţia

Comună din 1991 şi Planul de Acţiuni pentru Cooperare UE – Japonia din 2001. Obiectivele

ultimului document (semnat pe o perioadă de 10 ani) sunt: promovarea păcii şi securităţii;

accentuarea parlamentului economico-comercial; apropierea socio-culturală etc. Mecanismul

instituţional este summitul UE – Japonia, care se petrece anual [296]. Acestea sunt angajamente

care reflectă un dialog dintre două mari puteri economice, dialog care trebuie menţinut şi

consolidat, or, va conta mult în reaşezarea (geo)politică din secolul XXI.

Prin urmare, centrul sistemului politic internaţional este în plină transformare,

transformare ce se reflectă în interacţiunile actorilor de pe dimensiunea orizontală a sistemului.

142  

Succesul sau insuccesul acestora, adică a potenţialilor centre de putere, la capătul acestui ciclu de

transformare, va depinde, încă odată, nu doar de abilităţile strategice de a interacţiona pe

orizontală, dar şi de penetraţia periferiei mondiale, inclusiv de abilitatea de a interacţiona cu

aceasta. Deocamdată UE îşi consolidează simţitor poziţiile în proximitatea geopolitică, fiind

principalul partener comercial şi investitor al statelor din Mediterana, Marea Neagră şi Caucaz.

Uniunea Europeană are resurse de a fi mai influentă în Orientul Mijlociu şi este principalul

partener comercial al statelor din regiune. UE este tot mai activă în Asia Centrală şi este plenar

angajată în reîmpăr�irea hidrocarburilor din acest areal. UE este al doilea partener comercial al

Asiei de Sud – Est şi a ajuns să trimită pacificatori în Indonezia. UE este principalul partener

comercial al Africii, participă activ la reîmpăr�irea resurselor acesteia, iar militarii francezi

reprezintă cele mai multe trupe străine pe continentul african. UE este principalul investitor şi al

doilea partener comercial al Americii Latine, iar companiile europene concurează serios cu cele

americane şi, mai nou, chineze în exploatarea resurselor continentului. Şi, foarte important, UE a

reuşit să dezvolte o gamă de instituţii, dialoguri şi mecanisme, prin care şi-a instituţionalizat

relaţiile cu statele din centru şi regiunile periferice, instituţionalizare ce nu a reuşit să o facă nici

unul dintre contracandidaţi. Pe lângă rigoarea pe care o aduc în raporturile cu periferia, aceste

mecanisme aduc o nouă atitudine faţă de aceste regiuni. Conjugarea acestor capacităţi poate

permite, la un moment dat, Uniunii Europene să-şi consolideze şi mai mult poziţiile în periferie,

prezenţă care i-ar oferi resursele necesare pentru a deveni un veritabil centru de putere într-un

sistem politic internaţional multipolar.

4.3 Relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană: o interacţiune asimetrică într-un

sistem internaţional dinamic

Spaţiul post-sovietic a beneficiat, încă de la destrămarea Uniunii Sovietice, de un

tratament diferenţiat din partea Uniunii Europene, în virtutea anumitor factori (geo)politici şi

(geo)economici la care ne-am referit în parte şi în secţiunea anterioară. UE semna Acorduri de

Asociere cu 12 state, dintre care doar trei erau foste republici sovietice, se afla într-o fază

avansată în realizarea Pieţei Unice Interne şi a planurilor ambiţioase promovate prin Tratatul de

la Maastricht, printre care Uniunea Monetară şi Politica Externă şi de Securitate Comună.

Ulterior, Uniunea era preocupată de pregătirea de aderare a statelor asociate, inclusiv instituirea

unor noi mecanisme financiare (SAPARD, ISPA), şi asimilarea acestora. Fiind ea însăşi

protagonista unor transformări majore, UE trata cu reţinere statele ex-sovietice, inclusiv

Republica Moldova.

143  

De cealaltă parte, Republica Moldova nu transmitea semnale suficiente pentru a spori

interesul cancelariilor europene. Prudenţa cu care a tratat Uniunea Europeană Republica

Moldova îşi găseşte explicaţia în declanşarea şi existenţa conflictului transnistrean (de rând cu

prezenţa trupelor ruseşti în această regiune), fragilitatea socio-economică internă, consolidarea

insuficientă a suveranităţii, dificila edificare a statului de drept şi a unei economii de piaţă

funcţionale, precum şi poziţia ambiguă a guvernelor ce s-au perindat în Republica Moldova.

Pentru a nu reaminti despre incertitudinea geopolitică care caracteriza (precum mai

caracterizează şi acum) arealul pontic, pe fundalul unei competiţii tot mai accentuate pentru

controlul acestuia. Totuşi, în urma succesivelor extinderi, UE are frontieră comună cu R.

Moldova şi, respectiv, se vede determinată să se angajeze tot mai mult în precizarea raporturilor

cu proximitatea sa geopolitică. Dinamica sistemului politic internaţional contemporan marchează

în foarte mare măsură relaţiile moldo-europene, iar analiza repercusiunilor dinamicii

internaţionale asupra R. Moldova din perspectivă istorică, cât şi locul actual al ţării noastre în

cadrul arhitecturii internaţionale, ne oferă o imagine mult mai clară a situaţiei şi opţiunilor pe

care le are acest nedreptăţit stat periferic.

Din cele mai vechi timpuri dezvoltarea socio-economică moldovenească, ca şi a

întregului spaţiu etno-cultural românesc, a fost legată de ciclurile (geo)politice şi

(geo)economice din zona Mării Negre. Fiind integrat în acest areal geografic, s-a bucurat şi de

importanţa regiunii care lega o serie de rute comerciale, iar participarea la tranzitul comercial al

acestui înfloritor comerţ pontic, unde se întâlneau comercianţi şi mărfuri orientale, mediteranene

şi nord-europene, asigura un relativ proces de dezvoltare. Statul feudal moldovenesc, apărut în

secolul al XIV-lea, continua această dezvoltare socio-economică susţinută. Se baza pe un sistem

fiscal centralizat, care împreună cu vămile şi minele de sare, alcătuiau sursele principale de

completare a visteriei. Treptat, se intensifică producţia agricolă şi meşteşugărească, precum şi o

reţea internă de pieţe şi rute comerciale [163, p.14].

Articularea în Europa de Vest a sistemului internaţional eurocentric a avut şi repercusiuni

„induse” asupra Principatelor Româneşti, inclusiv asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Descoperirea Atlanticului şi înglobarea Americii Latine în cadrul sistemului, precum şi

deschiderea rutelor comerciale spre Asia, via Oceanul Indian, au reorientat fluxurile comerciale

şi interesul puterilor europene dinspre Mediterana şi Marea Neagră spre oceanul planetar.

Regiunea, astfel, a fost lăsată la discreţia şi apoi „inclusă” în posesiunile Imperiului Otoman în

sec. XVI care, pe lângă influenţa politică, a reorientat economiile şi comerţul Principatelor către

piaţa turcească. Mai întâi de toate, cucerirea de către otomani a porturilor de la Marea Neagră

deturnează rutele comerciale internaţionale care traversau Moldova, având ca efect scăderea

144  

veniturilor vamale, iar impozitarea excesivă practicată de către turci, pentru a putea susţine

maşina de război otomană (de altfel cum s-a susţinut ulterior, prin aceleaşi metode, şi armata

rusească) reduce la minim volumul investiţiilor locale. Ulterior, „specializarea îngustă a

economiei, care este impusă să furnizeze pieţelor metropolitane volume în creştere de produse

agricole, împiedică dezvoltarea industriei” [163, p.15].

Pe măsură ce sistemul politic internaţional s-a extins şi a înglobat treptat tot spaţiul sud-

est european, Basarabia devine „indicatorul” marilor transformări sistemice de-a lungul evoluţiei

sale. Astfel, prima mare transformare a sistemului de la confluenţa secolelor XVIII-XIX,

încheiată la anul 1815, s-a soldat cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus,

unde devine rapid o „colonie” internă a acestuia. Cucerirea, de la 1812 [93], nu aduce cu sine şi

schimbări de substanţă în dezvoltarea Basarabiei, iar aspectele benefice ale capitalismului

industrial occidental nu a dat rădăcini în regiune. După Tratatul de la Adrianopol (1829) vasalii

Turciei din regiunea Mării Negre sunt treptat incluşi în circuitul economico-comercial european,

în oblostea Basarabia, însă, modernizarea socio-economică occidentală venea prin nord, via S.

Petersburg, iar noua orientare a rutelor comerciale a fost conturată de reţeaua de căi ferate,

construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îndreptate către Odessa şi Transnistria. A

fost unul din principalele obstacole care nu au permis economiei moldoveneşti să absoarbă

efectele revoluţiei industriale târzii din Estul Europei. Producţia industrială nesemnificativă,

dominată de micile ateliere meşteşugăreşti, împreună cu agricultura puţin performantă, alcătuiau

întreaga economie.

Următoarea reconfigurare sistemică de la începutul secolului trecut, exprimată prin

primul război mondial, readuce Basarabia în spaţiul etno-cultural românesc şi, de rând cu

întreaga Românie, intră sub influenţa puterilor europene. Deşi nu a beneficiat de cel mai ortodox

tratament (de altfel nici realităţile social-politice din România, nici conjunctura internaţională nu

au fost favorabile unei adevărate relansări socio-economice), a cunoscut, totuşi, un proces

(adevărat că lent) de dezvoltare, exprimat mai ales în alfabetizarea populaţiei rurale. Statu-quoul

sistemului, însă nu a durat mult şi în urma transformării structurale a acestuia, cauzată de cea de-

a doua conflagraţie mondială, Basarabia „schimbă” din nou polii şi este cucerită încă pentru

jumătate de secol de către Rusia sovietică. Pe fundalul relansării economiei postbelice mondiale

[87, p.275], experienţa economiei planificate, dacă facem abstracţie de teroarea politică, a adus

relative îmbunătăţiri în economia RSSM, dar teritoriul a rămas o periferie dependentă de centru.

De la Imperiul Ţarist s-a păstrat tradiţia unei periferii furnizoare de produse alimentare,

iar industrializarea nu a fost uniformă. Programul de industrializare a concentrat cele mai

importante sectoare industriale – producerea oţelului, energiei electrice, maşinilor – pe malul

145  

stâng al Nistrului, astfel încât în anul 1989 mare parte din PIB-ul moldovenesc îşi avea originea

în Transnistria. Este adevărat că economia moldovenească era aprovizionată cu resurse

energetice şi materii prime la preţuri mai mici decât cele mondiale şi, în acelaşi timp, republica

avea pentru mărfurile sale de calitate inferioară o piaţă de desfacere imensă şi stabilă. Dar la fel

de adevărat este şi faptul că nu se consuma foarte multă energie, inclusiv din cauza faptului că nu

era atât de multă industrie consumatoare de energie, iar mărfurile pe care le exportam erau tot

sub preţul pieţei mondiale, doar că cererea garantată nu a mai stimulat investiţiile orientate spre

sporirea calităţii. Erau locuri de muncă şi salarii relativ decente, doar că oferta de bunuri era

insuficientă şi statul „strângea” lichidităţile de la populaţie prin depozitele la casele de economii

ale Gosbankului, lichidităţi care au dispărut odată cu URSS. Aceasta ca să facem doar o

radiografie mai curând economică a acelor timpuri, fără a aminti de deportările în masă a

populaţiei băştinaşe sau despre alte atrocităţi ale unui regim totalitar.

Cert este că RSSM se izola tot mai mult de piaţa mondială, devenind de pe atunci dublu

dependentă de Rusia, atât în ceea ce priveşte aprovizionarea cu resurse energetice, cât şi în ceea

ce priveşte piaţa de desfacere a producţiei autohtone. Ca urmare a unei asemenea politici, în anii

1980, RSSM exporta peste hotarele Uniunii Sovietice 5-6% din volumul produselor ce nu se

vindeau pe piaţa „internă” [119, p.239]. De altfel, cele mai bune produse autohtone, în special

cele crescute în complexurile de bovine şi fabricile de pui din toată republica, se duceau spre

centru – spre Fondul Unional, iar moldovenii de multe ori se alimentau pe bază de taloane.

Specializarea în cadrul diviziunii unionale a muncii o reflectă şi faptul că cu o populaţie de 1,5%

din cea a imensului imperiu, RSSM deţinea 3,5% din volumul unional al producţiei agricole şi

doar 1,2% al celei industriale [119, p.239].

În anii 1989-1991, când sistemul politic internaţional îşi modifică din nou structura (de la

bipolaritate la unipolaritate) Republica Moldova cunoaşte pentru a câta oară, o repoziţionare în

cadrul arhitecturii internaţionale şi îşi dobândeşte independenţa. Spre deosebire de statele baltice,

care reuşesc să preia rapid controlul asupra elementelor de bază ale suveranităţii de stat şi să

impună evacuarea trupelor militare ruseşti (adevărat că cu concursul Occidentului), Republica

Moldova este atrasă într-un conflict militar în Transnistria, în urma căruia rămâne cu o regiune

secesionistă în estul ţării şi cu trupe militare ruseşti. Chişinăul intră în Comunitatea Statelor

Independente (CSI), prin care se stabileşte instituţional apartenenţa la sfera de interese rusească.

Insuccesele în materie de (geo)politică sunt dublate de contra-performanţele în materie de

(geo)economie. Tranziţia de la economia planificată la cea de piaţă, care a luat forma terapiei de

şoc, a fost una din cele mai nereuşite din tot fostul lagăr socialist, reprezentând mai mult şoc

decât terapie. Liberalizarea bruscă a preţurilor a generat hiperinflaţie, care a redus enorm

146  

economiile populaţiei (adică capacitatea de cumpărare a cesteia), iar timp de un an, din

decembrie 1992 până în decembrie 1993, veniturile reale ale populaţiei au scăzut cu 54% [77, p.

40]. În aceste condiţii statul, odată ce resurse interne nu erau suficiente, a fost nevoit să se

împrumute din afară pentru a stabiliza preţurile. Astfel, apar primele datorii externe, care nu se

duc în investiţii. După liberalizare şi stabilizare a urmat privatizarea activelor statului, iar în

contextul când populaţia nu mai avea deja capacitatea să participe masiv la procurarea de active

(economiile au fost înghiţite de inflaţie), s-a recurs la modelul bonurilor de privatizare împărţite

populaţiei şi strânse, ulterior, de la aceasta (prin cumpărare directă sau atragerea în societăţi în

calitate de acţionari minoritari) de către un „cerc select” de cetăţeni. Ca ulterior producţia să

scadă dramatic, aruncând în şomaj sute de mii de muncitori [160, p. 225-239].

Nici programul „Pământ” de împroprietărire a ţăranilor, care a urmat, nu a fost unul de

succes. Parcelarea terenurilor agricole, lipsa de bani şi investiţii, lipsa de expertiză şi a pieţelor

de desfacere, au lăsat ţăranii la discreţia cămătarilor şi a băncilor comerciale sau au dus la

îmbogăţirea doar a unor aşa-numiţi lideri de asociaţii (de multe ori foşti preşedinţi de colhozuri

sau alţi nomenclaturişti) şi, prin urmare, la o involuţie dramatică a sectorului agricol. Cea mai

sugestivă expresie a primului deceniu de tranziţie este că Produsul Intern Brut (PIB) constituia în

anul 1999 doar 33% din cel al anului 1990 [119, p.143]. Pe fundalul unei asemenea contracţii

economice, a fost dificilă modernizarea sistemului politic intern, iar faptul că circulaţia elitelor,

nu doar politice, a păstrat practicile sovietice, a democratizat foarte lent societatea.

La începutul secolului XXI, în condiţiile prefigurării unor seisme sistemice majore,

Republica Moldova rămâne un stat periferic de frontieră, cu perspective geopolitice încă incerte.

Diferendul transnistrean şi trupele militare ruseşti din estul ţării, precum şi riscurile conexe la

adresa integrităţii teritoriale, suveranităţii şi independenţei statului este de departe cea mai gravă

problemă a Republicii Moldova. Ecoul transformărilor geopolitice a ajuns în regiunea pontică,

iar R. Moldova va fi marcată de evoluţia confruntării dintre Rusia, SUA şi Uniunea Europeană

pentru controlul acestei regiuni. Extinderea NATO şi a UE până la frontiera ţării noastre au

reprezentat o schimbare majoră în geopolitica regiunii şi o perspectivă probabilă pentru R.

Moldova de a „schimba” din nou polii, însă evenimentele din august 2008 din Georgia, au

demonstrant că Rusia nu este dispusă să se retragă din spaţiul ex-sovietic. Mai mult, instalarea de

baze militare americane în Bulgaria şi România şi proiectul Scutului Antirachetă American din

Europa de Est au servit ca pretext Rusiei de a impune, la 12 decembrie 2007, moratoriu asupra

Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa (FACE) şi, ce este mai important pentru noi, Rusia

nu-şi mai justifică nicicum nerespectarea angajamentelor de la Istanbul (1999) privind retragerea

muniţiilor şi militarilor din R. Moldova. Mai mult, Rusia speculează cu „demonstraţia de forţe”

147  

din Georgia (reamintind de fiecare dată despre Kosovo) şi cu incertitudinea politică de la

Chişinău, încercând să ocolească formatul de negocieri „5+2” şi să impună pe bilaterală

Chişinăului un „Plan de Soluţionare”, care cu certitudine nu prevede retragerea trupelor ruse de

pe teritoriul R. Moldova sau crearea unui stat unitar moldovenesc.

Republica Moldova importă o mare parte a ţiţeiului şi tot gazul consumat din Rusia, care

a ajuns în 2011 la preţul mediu european, fapt care accentuează vulnerabilitatea R. Moldova.

Republica Moldova nu s-a văzut serios interesată şi, prin urmare, nu este parte a vreunui proiect

de conducte care vor scoate alternativ gaz şi petrol din zona caspică şi Orientul Mijlociu, deşi

însăşi realizarea unor asemenea proiecte este încă incertă. Două treimi din energia electrică este

importată din Transnistria, de la centrala electrică controlată, de fapt, de statul rus, iar singura

alternativă de energie vine din Ucraina. Estul a reprezentat, până de curând, principala piaţă de

desfacere pentru produsele moldoveneşti, iar producţia sensibilă ca cea vinicolă, care nu este

absorbită de cotele europene, are tot în est principala piaţă de desfacere.

Deşi ultimele date ale Biroului Naţional de Statistică relevă că 318 mii cetăţeni

moldoveni sunt plecaţi la muncă peste hotare [15, p.5], se estimează că cifra se apropie de un

milion, iar banii trimişi acasă de către aceştia (remitenţe) constituie o treime din PIB-ul ţării, bani

care alimentează o economie de altfel falimentară. În Rusia muncesc cca jumătate dintre ace�tia,

iar în contextul în care economia este dependentă de aceste injecţii de capital sub formă de

remitenţe şi a unor proceduri mult mai dificile de angajare pe piaţa muncii europeană, aceasta

reprezintă altă pârghie de presiune şi control pentru marele vecin estic. Pentru a nu aminti că

Rusia controlează mediatic Republica Moldova sau că are forţe politice în statul moldovenesc

loiale acesteia.

Dependenţele excesive şi multisectoriale faţă de un singur stat reprezintă un risc major

pentru oricare societate, mai ales că cleştele (geo)politic rusesc este asociat în Republica

Moldova cu o vulnerabilitate economică, care face şi mai dificilă existenţa statului şi a

cetăţenilor acestuia într-o lume în schimbare. Începând cu anul 2000, economia moldovenească

stimulată de relansarea economiilor europene şi ruse cunoaşte o creştere continuă, iar PIB-ul

nominal a crescut de la aproximativ 19 miliarde lei în 2001, până la 53.354 milioane lei (cca 5

miliarde USD) în 2007 [21]. Totuşi, creşterea economică a avut la bază cererea internă

(consumul) stimulată de injecţiile de lichidităţi în economie efectuate de moldovenii care

muncesc peste hotare. Transferurile băneşti efectuate de către persoanele fizice prin sistemul

bancar au crescut de la 152,94 milioane USD în 2000 până la 1.218.23 milioane USD în 2007,

iar în primele două trimestre ale anului 2008 au ajuns la 755,95 milioane USD [8]. Transferurile

totale au fost mult mai mari, şi după estimări au crescut de la peste 200 milioane USD în 2000 la

148  

cca 1,5 miliarde USD în 2007, iar estimările pentru 2008 sunt între 2-3 miliarde USD. Cea mai

mare parte a acestor bani se duc în consum (precum şi în sectorul imobiliar) şi stimulează astfel

cererea. Creşterea cererii de pe piaţă nu este însoţită de investiţii pe măsură, care să o alimenteze.

Cheltuielile publice sunt cronic insuficiente (din varii motive, pe care nu le descriem aici),

mediul local de afaceri este precar, iar capitalul străin nu a fost prea tentat de economia

moldovenească. Astfel, producţia nu ţine ritmul cererii, iar aceasta din urmă este asigurată din

importuri. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova, deficitul

comercial a crescut de la 327 milioane USD în 2001 la 3,3 miliarde USD în 2008 [21]. Un

asemenea deficit comercial, devenit principalul responsabil pentru deficitul contului curent, nu a

putut fi acoperit nici de către IED, nici de către remitenţe, iar singura soluţie a rămas împrumutul

extern. Conform datelor Băncii Naţionale a Moldovei, datoria externă brută a Republicii

Moldova a crescut de la cca 1,7 miliarde USD (dintre care 815 milioane datorie guvernamentală)

în anul 2000, până la cca 4,3 miliarde USD (778 milioane - guvernamentală) în trimestrul trei al

anului 2009 [7]. Deci, dacă datoria publică a rămas practic constantă, sectorul privat este

puternic îndatorat, lucru extrem de periculos în contextul crizei globale contemporane.

Mai departe, această explozie a importurilor a dus şi la creşterea impozitelor indirecte

(taxe vamale, accize şi TVA) şi, respectiv la creşterea bugetului de stat, în formarea căruia aceste

impozite sunt determinante. Politicile publice neinspirate, orientate spre cheltuieli nesustenabile,

au făcut ca mare parte a acumulărilor bugetare în loc să susţină dezvoltarea s-au stins în inflaţie.

Inflaţia ridicată, pe lângă pagubele aduse pentru consumatori şi economie în general, impune

politici macroeconomice austere. Guvernul, spre exemplu, nu poate intra pe mari deficite

bugetare (pentru a investi în sănătate, educaţie şi infrastructură – atât de necesare unei dezvoltări

socioeconomice), iar Banca Naţională răspunde cu o politică monetară restrictivă care

descurajează încă o dată investiţiile, pentru că băncile finanţează economia reală la dobânzi

foarte mari. Mai mult, de rând cu cumpărarea masivă de valută naţională pe contul banilor trimişi

din afară, această dobândă foarte ridicată atrage capital speculativ care intră în ţară şi se

depozitează în leul moldovenesc, deci creşte încă o odată cererea pentru leu. Sporind cererea

pentru leu, aceasta duce la întărirea acestuia în raport cu principalele valute de referinţă, iar

întărirea leului este în detrimentul producătorilor moldoveni şi stimulează încă odată importurile

în detrimentul exporturilor. Astfel cresc în continuare exporturile, deficitul şi datoria externă a R.

Moldova. Este un cerc vicios caracteristic unei economii periferice, iar actuala criză economică 

globală pune presiune suplimentară pe economia moldovenească.

Recesiunea economică din UE şi Rusia, lasă mulţi şomeri, inclusiv moldoveni, şi/sau

reduce veniturile cetăţenilor moldoveni angajaţi în cele două economii. Drept consecinţă,

149  

remitenţele, care după cum am menţionat, menţin funcţionabilitatea economiei moldoveneşti, au

scăzut cu cca 1/3 în 2009, determinând scăderea cererii interne, principalul motor de creştere

economică. Totodată, recesiunea din UE şi Rusia a dus şi la o scădere a consumului din aceste

pieţe şi, respectiv, a scăzut şi cererea pentru produsele moldoveneşti, mai ales pe piaţa

europeană. Astfel, PIB-ul moldovenesc în ianuarie – septembrie 2009 a fost în scădere, în

termeni reali, cu 7,7% comparativ cu perioada similară a anului 2008 [14, p.6]. Scăderea

exporturilor, dar mai ales a importurilor, a redus (cu cca 10% din PIB) veniturile bugetare, iar

guvernul nu doar că nu poate interveni masiv pentru relansarea economiei, este nevoit să se

împrumute de la Fondul Monetar Internaţional pentru a-şi onora obligaţiunile interne. 

Realităţile politico-economice interne dificile, conjugate cu un context internaţional

turbulent, solicită o aderare a Republicii Moldova la un proiect integraţionist continental în

interiorul căruia să fie protejată de provocările unei lumi ierarhic interdependente şi să cunoască

stabilitatea şi bunăstarea. Continentul european găzduieşte două procese integraţioniste –

Uniunea Europeană şi Uniunea Vamală Rusia-Kazahstan-Belarus – care acoperă un spaţiu de la

Atlantic până la Pacific şi care reprezintă singurele alternative pentru Republica Moldova.

Astfel, alternativa estică a unui proiect integraţionist care reprezintă cea mai mare piaţă, cel mai

mare PIB şi cel mai mare bloc comercial din lume, ajuns după şase decenii la etapa Uniunii

Economice şi Monetare, este deja o Uniune Vamală (UV) semnată în grabă de către preşedinţii

Rusiei, Kazahstanului şi Belarusului la sfârşitul anului 2009, în baza unui Acord semnat la 6

octombrie 2007 în cadrul Comunităţii Economice Eurasiatice (EvrAzEs) [226]. UV a intrat în

vigoare de la 1 ianuarie 2010, din 6 iulie a aceluiaşi an a intrat în vigoare Codul Vamal comun,

după o confruntare a gazelor dintre Rusia şi Belarus, iar din 2012 se doreşte crearea unui Spaţiu

Economic Comun. Pentru Republica Moldova, care este de două decenii în căutarea unui model

de organizare socio-politică, această dublă alternativă, Est – Vest, reprezintă nu doar o simplă

mutare tactică ci o perspectivă de destin şi, drept consecinţă, alegerea trebuie să fie susţinută de

solide argumente de ordin politic, economic şi social.

Pentru Republica Moldova va fi dificil, înainte de toate, să-şi modernizeze sistemul

politic în cadrul Uniunii estice, mai ales că dezvoltarea instituţiilor politice şi reformele

democratice au trenat în cadrul CSI [29, p. 139-150]. Sistemele politice interne, se omogenizează

obligatoriu în cadrul unor proiecte integraţioniste pe măsura avansării acestora, iar state ca

Spania, Grecia sau cele est-europene au preluat modelul liberal-democraţiei vest-europene. Prin

contrast, Rusia nu putea fi un model politic pentru foştii sateliţi, iar de multe ori liderii statelor

ex-sovietice au profitat, în detrimentul cetăţenilor simpli, de situaţia în care prima le cerea doar

loialitate, putând să guverneze veşnic. O uniune vamală sau un spaţiu economic unic în care

150  

Belarusul şi Kazahstanul au preşedinţi neschimbaţi şi Rusia preşedinţi previzibili, tot nu va putea

produce instituţii politice democratice, atât de necesare modernizării Republicii Moldova. Spre

exemplu, situaţia în care se află localităţile rurale ale Republicii Moldova poate fi rezolvată doar

prin modelul descentralizării administrative europene, când autorităţile locale pot gestiona

treburile cotidiene şi co-finanţa fonduri nerambursabile europene. Într-un spaţiu economic unic,

fa vi practic imposibil de realizat asemenea reforme, atâta timp cât în Rusia preşedintele are

prerogativa de a numi şi demite guvernatorii.

De asemenea, este dificil pentru Republica Moldova instituţional de a se integra într-un

spaţiu care pe fundalul ineficienţei CSI a încercat diferite modele de integrare, de la uniuni

statale la structuri militare, gândite funcţie de interesele unei Rusii nevoite să propună alternative

Uniunii Europene în Estul Europei şi Chinei în Asia Centrală. Statul moldovenesc este de la 8

mai 2001 membru al OMC, pe când membrii UV sunt în diferite faze de negociere a aderării la

organizaţie. Mai mult, Rusia negociază aderarea la organizaţie din 1993 şi a încercat la un

moment dat să negocieze o aderare „la pachet”, alături de Belarus şi Kazahstan, sau, prin vocea

premierului V. Putin, să şantajeze partenerii occidentali că renunţă la OMC în favoarea unei

integrări (protecţioniste) regionale. Reluarea ulterioară a negocierilor cu americanii pentru

grăbirea aderării individuale a Rusiei fac deocamdată UV un instrument în negocierile acesteia

cu SUA şi UE sau un „refugiu geopolitic” unde să-şi amortizeze riscurile unei viitoare deschideri

comerciale.

Cert este că deocamdată Rusia nu este membru OMC şi comerţul cu aceasta devine de

multe ori obstrucţionat de relaţia politică bilaterală dintre Chişinău şi Moscova, iar embargourile

repetate din 2006 şi 2010 impuse de Rusia vinurilor şi altor produse agroalimentare

moldoveneşti au urmat unor evenimente (geo)politice. În cazul când Rusia aderă până la urmă la

OMC, rămâne totuşi incert raportul juridic al UV cu OMC, precum incerte rămân mecanismele

soluţionării unor potenţiale litigii comerciale din cadrul spaţiului eurasiatic. Vor fi soluţionate în

cadrul organizaţiei mondiale a comerţului, prin mecanisme utilizate de către majoritatea statelor

lumii, sau tot la Moscova? De altfel, faptul că Ucraina nu este, cel puţin deocamdată, membru

UV, aduce o suplimentară incertitudine geografică asupra unificării vamale dintre Republica

Moldova şi cei trei actuali membri.

De cealaltă parte, nu doar că toate statele Uniunii Europene sunt membre OMC, UE

acţionează ca o entitate unică în cadrul rundelor de negocieri comerciale internaţionale, în baza

politicii comerciale comune (Common Commercial Policy), iar Comisia Europeană negociază

acorduri şi reprezintă interesele statelor membre în cadrul OMC. Mai mult, în 2006 R. Moldova

devine membru în Acordul de Liber Schimb în Europa Centrală (CEFTA), care include R.

151  

Moldova într-o zonă de liber schimb sud-est europeană, alături de statele balcanice, menită să

apropie standardele economico-comerciale ale membrilor de cele europene, nu belaruse. Astfel,

apartenenţa la UV, care implică tarife vamale comune, ar presupune impunerea, pentru statele

balcanice, unui regim tarifar modelat după economia rusească, în condiţiile în care suntem cu ele

într-o zonă de liber schimb aspirantă la integrarea într-o piaţă comună europeană. Pentru a nu

aminti că parte a negocierilor privind Acordul de Asociere dintre Republica Moldova şi Uniunea

Europeană, lansate în ianuarie 2010, vor fi şi negocierile privind semnarea unui Acord de Liber

Schimb Aprofundat şi Comprehensiv dintre părţi, preconizate de a fi lansate în primele luni ale

anului 2011. Este un proces ireversibil, iar Republica Moldova nu-şi poate permite luxul de a nu

beneficia de accesul liber pe piaţa europeană şi, respectiv, de a suspenda un amplu mecanism de

negocieri cu Uniunea Europeană.

Ca entitate economică, UV reprezintă o piaţă de 170 de milioane de consumatori, cu un

PIB de 1,86 trilioane USD [394, p. 416] şi cu o cotă (pentru întreg spaţiul CSI) de 3% în

comerţul mondial [392]. Dificil de comparat cu UE, o piaţă de 500 milioane de consumatori, cu

un PIB de 17 trilioane USD şi cu o cotă de 42% din comerţul mondial cu mărfuri [392].

Specializată în exporturile de hidrocarburi, care aduc cele mai mari rezerve valutare în cazul

Rusiei şi Kazahstanului, această entitate poate oferi celorlalţi candidaţi, cum a fost până de

curând cazul Belarusului, doar preţuri reduse la hidrocarburi şi segmente din piaţă pentru unele

bunuri sub calitatea pieţei mondiale. Motorul noii structuri, Rusia, nu are tehnologie şi capital

productiv de investit în economiile partenerilor din UV şi îşi leagă, la rându-i, speranţele unei

relansări economice reale (nu bazate pe preţuri mari la materii prime) de tehnologia şi investiţiile

occidentale. Aproximativ 75% din stocul de investiţii străine directe din Rusia sunt asigurate de

companiile europene, care numai în 2007 au investit 17 miliarde euro în economia rusească

[328], iar întregi sectoare economice (de la construcţia de automobile până la industria

alimentară) ruseşti îşi leagă viitorul de capitalul productiv european.

Singurul sector, unde Rusia este competitivă tehnologic este industria militară. Ar fi cel

puţin neserios dacă ne aşteptăm ca la Orhei să se construiască rachete balistice intercontinentale

„Topol-M”. Mai mult, IED ruseşti care au intrat în Republica Moldova s-au orientat în mare

parte spre sectorul vinicol şi au produs, în special, pentru piaţa rusească. Dacă dăm credit

motivaţiei oficiale invocate de Rusia în 2006 şi 2010, când îşi închidea piaţa pentru vinurile

moldoveneşti, fără a scoate în evidenţă motivaţia eminamente politică, reiese că vinurile noastre

sunt de proastă calitate. Atunci în ce măsură trebuie să ne legăm speranţele de relansare

economică de investiţiile care intră într-un sector destul de competitiv, poate cel mai competitiv

152  

pe care îl avem deocamdată, ca ulterior statul de origine a acestor investiţii să conteste calitatea

produselor realizate de către acestea şi să-şi închidă piaţa pentru aceste produse?!

În contextul în care Rusia vinde deja la preţul de piaţă gazul şi petrolul în tot spaţiul ex-

sovietic, inclusiv Belarusului, partenerii acesteia nu-şi mai pot relansa economiile stimulând

producţia prin preţuri reduse la energie. De fiecare dată apologeţii integrării treptate într-un

spaţiu euro-asiatic dominat de Rusia, au invocat posibilitatea aprovizionării cu energie ieftină. Pe

parcursul anilor 90 ai secolului trecut Gazprom-ul, cu concursul guvernului moldovenesc, a

vândut Republicii Moldova gazul la cel mai mare preţ din CSI – 80 USD pentru 1000m³ –, a

crescut artificial datoriile ţării pentru gazul consumat, a scăzut artificial preţul patrimoniului

moldovenesc din sector şi, în final, a preluat (în contul a unei părţi minore din datoriile

acumulate) controlul acestui patrimoniu prin crearea S.A. Moldovagaz [129, p.5-22]. După

lansarea politicii „preţurilor de piaţă” pentru gazul livrat statelor CSI din iarna 2005/2006,

monopolistul rus a scumpit treptat preţul gazului livrat Republicii Moldova pe o formulă care a

majorat preţul până în 2011. Făcând abstracţie de politica deliberată a Rusiei de a pune presiune

pe foştii sateliţi, aceasta chiar nu mai poate să vândă gazul la preţurile de acum un deceniu. Nu

doar pentru că s-au inflamat preţurile pe piaţa mondială, ci şi pentru că importă la alte preţuri

gazul din Asia Centrală, unde este serios concurată de China, iar aderarea la OMC, dacă se va

produce, va aduce o mărire obligatorie a preţului şi pentru consumatorii ruşi. Mai mult, presiunea

Rusiei nu a permis Republicii Moldova să participe la proiecte alternative de alimentare cu gaze

a Europei, iar acum Gazprom-ul, ca unic furnizor, poate să ceară orice preţ.

Totodată, deşi pledează pentru crearea unei pieţe interne, chiar despre o monedă comună,

Rusia nu doreşte să liberalizeze piaţa energetică, inclusiv infrastructura de transport a

hidrocarburilor, care ar permite procurarea de energie direct din Asia Centrală. Astfel, într-un

spaţiu economic comun, statul rus va deţine monopolul asupra transportării şi, respectiv, al

preţurilor, hidrocarburilor. Dacă admitem că UV devine tentantă pentru investitorii străini, deşi

nu va putea niciodată concura cu UE care atrage jumătate din investiţiile globale, există riscul

real ca capitalul şi tehnologia occidentală să se orienteze în continuare spre piaţa unde energia

este mai ieftină, iar guvernul, are lichidităţi (cel puţin în comparaţie cu Republica Moldova)

pentru a susţine în timpuri de criză anumite companii occidentale, cum a fost cazul Renault. De

altfel, Rusia, nefiind membru OMC, încearcă să protejeze şi cu taxe vamale unele sectoare

industriale pe care le doreşte relansate, şi a impus în interiorul UV taxe mari la importul de

automobile şi textile, spre exemplu. Pentru ceilalţi membri, aceasta va însemna o presiune

inflaţionistă, prin scumpirea maşinilor (bine păstrate) europene şi textilelor (accesibile)

chinezeşti.

153  

Pentru Republica Moldova, astfel, relansarea economică şi întoarcerea cetăţenilor acasă

este mai reală în interiorul unui proiect integraţionist în care companiile europene, încercând să

revină după criza economică globală vor prefera pieţele estice din UE. De asemenea, o economie

care are comerţ liber cu UE, pentru a nu vorbi de o piaţă comună, va atrage şi un flux mare de

investiţii asiatice, în special chinezeşti, care demult caută posibilităţi de a penetra cea mai mare

piaţă din lume. Fluxul de muncitori moldoveni spre piaţa muncii europeană, inevitabil în primă

fază, se va stabiliza şi va cunoaşte un proces invers odată ce vor exista posibilităţi de a munci

acasă.

Evident că orice fel de deschidere economică este însoţită, cel puţin pe termen mediu, de

o serie de externalităţi negative pe care le resimte direct economia şi unele segmente sociale.

Republica Moldova, care îşi formează o mare parte din buget din impozitarea

importurilor/consumului, şi-ar reduce substanţial încasările vamale/bugetare, atât într-o zonă de

liber schimb cu UE, cât şi într-o UV cu Rusia. Totodată, producătorii agricoli şi companiile

moldoveneşti vor concura, neprotejaţi de tarife vamale, cu producători agricoli şi companii

puternic subvenţionate, atât în vest cât şi în est. La momentul când Comunităţile Europene au

intrat în faza Uniunii Vamale (1968), Franţa reuşise să instituie Politica Agricolă Comună,

politica care absorbea în primele decenii cca 90% din bugetul comunitar şi prin intermediul

căreia sunt subvenţionaţi fermierii europeni. Pregătirile pentru finalizarea pieţei interne şi mai

apoi a UEM au presupus şi crearea de politici şi mecanisme financiare (Instrumente Structurale),

care doar în actualul exerciţiu financiar european (2007-2013) vor aloca 347 miliarde euro [317,

p.5] statelor şi regiunilor defavorizate, pentru susţinerea investiţiilor în infrastructură, educaţie,

sănătate, mediul de afaceri şi reformelor administrative.

Inexistenţa unor asemenea mecanisme compensatorii la nivelul UV, va crea probleme de

finanţare a economiei moldoveneşti, iar producătorii autohtoni vor fi dezavantajaţi în raport cu

cei ruşi, spre exemplu. Marile rezerve valutare ale Rusiei îi permit acesteia să investească în

proiecte de infrastructură (deşi nu atât de multe) sau să susţină prin scutiri fiscale producătorii

proprii. Deşi şi-a asumat reducerea subvenţiilor agricole, acestea vor fi oricum enorme în

comparaţie cu posibilităţile bugetului moldovenesc, care îşi va reveni greu de pe deficit după

pierderea unor venituri de la importuri.

Uniunea Europeană, pe de altă parte, ar oferi Republicii Moldova beneficiile politicii

europene de coeziune, care, dacă rezistă recesiunii economice europene, se va traduce în bani

nerambursabili pentru infrastructură, educaţie, sănătate şi întreprinderi Mici şi Mijlocii, sectoare

vitale pentru o creştere economică durabilă. România, spre exemplu, are alocate pentru perioada

menţionată fonduri în valoare de 19,7 miliarde euro, care pot ajunge, alături de cofinanţarea

154  

publică şi privată, la 25-31 miliarde euro şi care se aşteaptă să aducă o creştere suplimentară a

PIB de 15-20% până în 2015 [28]. Această injecţie masivă de capital în economie, poate să

suscite pe viitor şi mai multe investiţii private, pentru că având o infrastructură de bază modernă,

spre exemplu, devii mult mai tentant pentru investitori [11]. În cel de-al patrulea raport al

Comisiei Europene privind coeziunea economică şi socială – Regiuni în dezvoltare, Europa în

dezvoltare – este menţionat că fiecare euro investit din Instrumentele Structurale între 2000 şi

2006, au atras în medie 0,9 euro pentru obiectivul convergenţă şi până la 3 euro pentru obiectivul

competitivitate [41, p.IX]. Cetăţenii moldoveni care muncesc în afară au devenit, între timp, buni

specialişti în construcţii, iar proiecte ample de infrastructură finanţate din fondurile europene ar

oferi mii de locuri de muncă. Cererea de forţă de muncă ar atrage mai întâi de toate muncitorii

din Rusia, pentru că aceştia au salarii mai mici comparativ cu cei din vest. Aceasta nu doar că ar

putea aduce câteva sute de mii de concetăţeni să muncească şi să plătească impozite în ţară, dar

ar reduce dependenţa de Rusia, or factorul muncitorilor moldoveni este unul din „argumentele”

grele ale acesteia în dialogul cu Republica Moldova.

O parte din fonduri ar putea fi alocate spre dezvoltarea IMM-urilor şi a sectorului privat

în ansamblu, care ar avea şi acces la imensa piaţă europeană. Aceasta „... va permite

întreprinderilor moldoveneşti să-şi fortifice poziţiile prin lărgirea pieţei de desfacere, precum şi

prin posibilităţile strategice, manageriale şi logistice absolut noi.” [154, p.27]. Pe lângă acestea,

un mare flux de IED s-ar orienta spre economia moldovenească. Republica Moldova, cel puţin

pe termen mediu, nu va dispune de rezerve valutare comparabile (evident că pe cap de locuitor)

cu cele ale Rusiei, ca să poată interveni masiv prin bugetul de stat în mari proiecte de

infrastructură care să stimuleze şi investiţiile private, iar fondurile nerambursabile europene

reprezintă deocamdată singura alternativă.

Uniunea Europeană, din nou în condiţiile în care va păstra realocările bugetare existente

în perioada de până în 2013, ar oferi R. Moldova fonduri nerambursabile din cadrul Politicii

Agricole Comune. Fiind o ţară preponderent agrară, cu o mare parte din populaţie antrenată în

agricultură, R. Moldova nu va cunoaşte niciodată o dezvoltare durabilă, dacă nu vor fi rezolvate

problemele agriculturii şi a dezvoltării rurale. Până la o reală soluţionare a problemelor din

mediul rural, care ar fi un proiect pe termen lung, subvenţiile agricole europene orientate tot mai

mult spre plăţile directe pentru fiecare hectar de pământ (care ajung până la 200-400 euro pentru

fiecare hectar), ar creşte automat preţurile la terenurile agricole şi, astfel, ar creşte valoarea

activelor deţinute de către ţăranii noştri, atât de mult nedreptăţiţi. Iar autorităţile publice locale

(primăriile de la sate) ar avea acces la fonduri pentru proiecte de infrastructură locală.

155  

Şi în sfârşit, dar nu în cele din urmă, una din cauzele majore a aderării noastre la CSI, a

fost perspectiva unei soluţionări a diferendului transnistrean şi, respectiv, asigurarea integrităţii

teritoriale a ţării. După aproape două decenii de prezenţă în această structură, nu am evoluat

practic deloc în această direcţie, doar că timp de aproape două decenii în stânga Nistrului s-au

consolidat o serie de structuri (pseudo)statale, inclusiv militare, care administrează o serie de

întreprinderi şi care îşi bat o monedă proprie. Mai mult, Rusia nu şi-a retras militarii şi muniţiile

din Transnistria (şi nu transmite deloc semnale că ar dori să o facă), a susţinut prin toate

mijloacele posibile regimul secesionist, iar GAZPROM-ul, care în aceşti ani a livrat în regiune

gaze pe credit, sugerează de la un timp Republicii Moldova că dacă îşi doreşte o unificare a ţării,

ar trebui să achite şi datoriile istorice ale Tiraspolului pentru gazul consumat.

Altfel spus, regimul secesionist de la Tiraspol a fost şi este susţinut, într-o mare măsură,

pe seama cetăţenilor plătitori de taxe din dreapta Nistrului. Combinaţie practicată mai degrabă în

secolul al XIX-lea, când spre exemplu Compania Indiilor de Est britanică controla părţi ale

Indostanului prin intermediul unei armate plătite de către indieni şi formată, cu excepţia ofiţerilor

superiori, din militari recrutaţi din rândurile populaţiei indiene. Greu de prevăzut o modificare în

comportamentul Rusiei, dacă Republica Moldova aderă la Uniunea Vamală Rusia-Kazahstan-

Belarus. Deocamdată, singura schimbare gestionată de către Rusia a fost cea din Georgia, care s-

a sfârşit cu recunoaşterea de către aceasta a independenţei Osetiei de Sud şi Abhaziei. Pentru că

Rusia a creat aceste regiuni separatiste anume pentru a putea ţine în sfera sa de influenţă R.

Moldova, Georgia sau Azerbaidjanul, nu pentru a le asigura ulterior unitatea şi a le scăpa de sub

control, altfel nu avea de ce să se compromită în ochii comunităţii internaţionale.

De cealaltă parte, Uniunea Europeană nu dispune, cel puţin deocamdată, de pârghiile

necesare soluţionării rapide a problemei, majoritatea acestora sunt la Moscova. Însă pe termen

mediu şi lung UE, alături de Statele Unite ale Americii, ar putea să ne faciliteze realizarea

bunăstării şi prosperităţii, care ne-ar face mai tentanţi pentru populaţia transnistreană (indiferent

de apartenenţa etnică). Astfel, perspectiva relansării economice pe care o oferă UE, graţie

investiţiilor private şi fondurilor nerambursabile europene, a modernizării politice, precum şi a

liberei circulaţii pe cea mai mare piaţă a lumii, va conta mult în opţiunile cetăţenilor din stânga

Nistrului. Mai ales că există precedentul cipriot, unde nordul insulei (separatist) găzduieşte din

1974 militari turci, iar înainte de aderarea Ciprului la Uniunea Europeană, 1 mai 2004, turcii

ciprioţi au votat prin referendum reîntregirea ţării şi aderarea concomitentă. Paradoxal, însă

referendumul nu a trecut în partea grecească a Ciprului. Republica Moldova trebuie să le ofere o

alternativă serioasă la regimul nerecunoscut de la Tiraspol, iar proiectul social european este

unul verificat în timp.

156  

Mai mult, imediat după aderarea celor zece state est-europene în 2004, şi semnarea

Tratatului de Aderare cu România şi Bulgaria, aprilie 2005, Uniunea Europeană şi-a îndreptat

spre R. Moldova o parte din instrumentele disponibile din arsenalul diplomatic tradiţional sau a

politicii „hard”. Astfel, în 2005 este desemnat un Reprezentant Special pentru R. Moldova, iar

Comisia Europeană îşi deschide o reprezentanţă la Chişinău. La sfârşitul anului 2005 UE, în

conformitate cu acordurile moldo-ucrainene, a mandatat o misiune – EUBAM – care să asiste la

controlul frontierei moldo-ucrainene. Este o misiune din cadrul PESC, care vine să sporească

implicaţia UE în stabilitatea regională şi soluţionarea conflictelor din proximitatea sa geopolitică,

iar din momentul instituirii acesteia au fost înregistrate o serie de succese „tehnice” ca reducerea

migraţiei ilegale, a traficului de droguri, a contrabandei cu ţigări netimbrate şi carne de pui etc.

[136, p. 194].  

Cu puţin timp înainte de instituirea EUBAM, Uniunea Europeană reuşeşte alături de

SUA, să devină parte a formatului de negocieri în dosarul transnistrean, deşi doar în calitate de

observatori. Astfel, vechiul format, „3+2”, în care Republica Moldova negocia practic de una

singură cu Rusia, este înlocuit de formatul „5+2”, unde UE nu poate semna doar documente

finale negociate dar poate interveni în cadrul negocierilor. Acestei mutări strategice occidentale,

prin care UE şi SUA a ajuns direct la masa negocierilor în faţa Rusiei, ultima a reuşit să-i reducă

din importanţă, odată ce Tiraspolul boicotează negocierile din luna februarie 2006, pe motivul

instituirii „blocadei economice”. În acest context, cancelariile europene, alături de autorităţile

moldoveneşti, au lansat un proces de negocieri neoficiale, pentru sporirea încrederii între

Chişinău şi Tiraspol, precum şi pentru a crea o platformă de discuţii între părţile implicate în

negocieri. Pe 27-28 septembrie 2010, a avut loc 13-ea rundă de asemenea negocieri în capitala

Austriei, în urma cărora au fost posibile relansarea , de la 1 octombrie 2010, a circulaţiei trenului

de pasageri pe traseul Chişinău – Odesa prin regiunea transnistreană, care a fost întreruptă în

anul 2006.  

Totodată, în cadrul acestor negocieri, partea moldovenească a propus ca Uniunea

Europeană şi SUA să primească statutul de mediatori în formatul „5+2” [43]. Deşi Statele Unite

nu au luat o poziţie fermă pe marginea propunerii, reprezentantul Special al UE pentru Republica

Moldova, Kalman Mizsei, a declarat că „solicitarea este foarte bine argumentată”. Această

poziţie este în spiritul disponibilităţii crescute din ultima perioadă ale UE de susţinere a

Republicii Moldova în eforturile de integrare a ţării, care a mai fost expusă şi prin vocea Înaltului

Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe, dna Catherine Ashton: „UE rămâne pe

deplin angajată în reluarea negocierilor în formatul „5+2”, fără precondiţii sau întârzieri şi cu

respectarea deplină a principiilor fundamentale ale suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale

157  

Republicii Moldova” [383]. Chiar şi în actualul context, unii cercetători autohtoni susţin că „cu

venirea SUA şi UE la procesul de negocieri poziţiile Republicii Moldova s-au fortificat” [157, p.

182].

Prin urmare, suntem îndreptăţiţi să anticipăm o mai mare implicare a Uniunii Europene,

pe termen mediu şi lung, în soluţionarea diferendului transnistrean. Asemenea angajamente se

vor lovi de interesele principalului decident în dosarul transnistrean – Rusia – iar diplomaţia

europeană este tot mai mult predispusă de a include în încărcata agendă bilaterală şi problema

transnistreană. Rusia a negociat de fiecare dată mai uşor pe bilaterală cu guverne europene, ca

cel german, francez sau italian, decât cu funcţionarii comunitari, iar faptul că la scurt timp după

summitul UE – Rusia, cancelarul german A. Merkel a negociat la începutul lunii iunie 2010 o

poziţie comună cu preşedintele rus D. Medvedev care include şi referinţe exprese la separatismul

transnistrean, este un viu exemplu. La întâlnire, cei doi au decis înfiinţarea unui Comitet special

pe probleme de securitate Rusia-UE, format în care Rusia şi UE vor coopera pe diferite segmente

ale securităţii europene, inclusiv în direcţia aplanării conflictului transnistrean. Mai mult, A.

Merkel a condiţionat liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii ruşi, de retragerea trupelor şi

muniţiilor ruseşti din Transnistria. Subiectul a fost reluat în cadrul trilateralei din octombrie

2010, unde la cei doi s-a alăturat preşedintele francez N. Sarkozy. Este important ca aceste

întâlniri şi declaraţii să constituie o tatonare pe bilaterală pentru a parafa nişte principii, care

ulterior să fie preluate şi semnate de către Uniunea Europeană şi Rusia (şi poate contrasemnate

de către SUA) sub forma unor mecanisme clare de soluţionare a diferendului. În situaţia în care

Rusia solicită capital şi tehnologie occidentale, reia cooperarea cu NATO şi propune din iunie

2008 o nouă arhitectură europeană de securitate, UE şi SUA pot determina Rusia să cedeze în

Transnistria, în termenii înlocuirii formatului de negocieri şi de pacificatori.

În acest context, doar la nivelul Uniunii Europene există misiunile civile în cadrul PESC,

care s-au recomandat în diferite regiuni fierbinţi ale globului, din Macedonia până în R.D.Congo

şi Indonezia, şi care ar putea înlocui actualii pacificatori. OSCE nu dispune de asemenea

mecanisme, rezultatul mandatului pacificatorilor ONU din Kosovo nu poate fi relevant, din mai

multe puncte de vedere, iar două decenii de confruntare au demonstrat că Republica Moldova nu

va fi niciodată unificată cât are în estul ţării, fără voia sa, muniţii şi trupe ruseşti. Sunt o serie de

variabile care vor conta mult în perspectiva soluţionării diferendului, însă cert este că Uniunea

Europeană, spre deosebire de Rusia, este realmente interesată de soluţionarea acestui conflict de

la frontierele sale.

Evident că calitatea de membru a Uniunii Europene nu reprezintă un panaceu pentru toate

problemele socio-economice ale statelor membre, iar în primă fază este chiar asociată cu o serie

158  

de dezavantaje pentru diferite categorii sociale. Spre exemplu, concurenţa şi normele europene ar

duce la faliment multe întreprinderi moldoveneşti, însă ar permite, totodată, înfiinţarea şi

dezvoltarea altora mult mai competitive. Convergenţa reală europeană, după cum o

demonstrează experienţa statelor din estul Europei, îşi are primele efecte în indicele preţurilor de

consum, care ajung la nivelul celor europene, şi doar apoi în creşterea salariilor la nivelul celor

europene. De altfel, preţurile din Republica Moldova sunt deja comparabile cu cele din UE.

Eliminarea tuturor barierelor comerciale, tarifare şi netarifare, ar pune presiune pe sectorul

agroalimentar, în contextul în care practic nu avem alte sectoare, prin invadarea pieţei de către

produsele din vestul continentului, mult mai competitive.

După doi ani de apartenenţă la UE, România importă 70-80% din producţia

agroalimentară din celelalte state membre. Aceasta trebuie să ne mobilizeze spre o pregătire

adecvată, în sensul sporirii competitivităţii, pentru o eventuală aderare. Sunt şi o serie de norme

care ne obligă să renunţăm la multe din elementele tradiţionale ale societăţii moldoveneşti, iar în

plan politic, renunţarea la unele din prerogativele tradiţionale ale suveranităţii (în cazul în care

statul a avut toate elementele suveranităţii). Reieşind dintr-o logică machiavelică însă, vectorul

european este, practic, fără alternativă pentru Republica Moldova. Este, cu alte cuvinte, cea mai

mare oportunitate sistemică pe care R. Moldova a avut-o vreodată. Rămâne de văzut cum putem

valorifica această oportunitate şi în ce măsură aceasta este compatibilă cu interesele Uniunii

Europene.

Încă de pe timpul crizei din Balcani, de la mijlocul anilor 90 ai secolului trecut, lumea

euroatlantică începe să intimideze Rusia în regiunea Mării Negre. NATO semnează în 1994

Parteneriatul pentru Pace cu Republica Moldova, iar Uniunea Europeană semnează, la 28

noiembrie a aceluiaşi an, Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC). Documentul, similar cu

cele semnate cu alte state CSI, deschidea edificarea unui dialog politico-juridic complex şi stabil

între părţi.

După o lungă perioadă de ratificare, APC dintre UE şi R. Moldova a intrat în vigoare la 1

iulie 1998. Prin acest document se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea relaţiilor dintre cele

două părţi, o relaţie fundamentată pe principiul valorilor democratice şi într-un cadru juridic

stabil. APC vine să consacre Republica Moldova în calitate de partener direct al UE şi conform

articolului 1 al Acordului obiectivele acestui parteneriat sunt: asigurarea unui cadru

corespunzător dialogului politic între Părţi, care ar permite dezvoltarea unor relaţii politice;

promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi a relaţiilor economice armonioase dintre Părţi,

pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor economică durabilă; asigurarea bazei pentru colaborarea

în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural; susţinerea eforturilor Republicii

159  

Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare a economiei şi de finalizare a tranziţiei sale

la economia de piaţă [1, art.1].

Astfel, în vizorul Acordului au fost plasate toate aspectele cele mai importante ale

activităţii statului, de la drepturile omului sau protecţia proprietăţii intelectuale şi până la astfel

de domenii specifice ca cel financiar. Totodată, APC stipulează crearea unei scheme

instituţionale comune şi anume: Consiliul de Cooperare, Comitetul de Cooperare şi Comitetul

Parlamentar de Cooperare. Aceste organe au menirea de a menţine dialogul politic între Părţi şi

de a monitoriza implementarea APC. Fiind pe deplin interesată să contribuie la implementarea

exemplară şi integrală a obiectivelor APC, UE s-a angajat, conform Acordului, să asigure

asistenţă financiară şi tehnică temporară sub formă de donaţii, prin intermediul programului

TACIS (Asistenţă Tehnică Noilor State Independente ţărilor fostei Uniuni Sovietice) [1, art.78].

Doar că acest acord pune accent pe dimensiunea de cooperare şi nu presupune o aderare graduală

a R. Moldova la Uniunea Europeană, mau ales că nu a fost pe deplin fructificat de către prima.

Resuscitarea turbulenţelor în Balcani, de această dată în Kosovo, a readus spaţiul sud-est

european pe agenda internaţională, iar în timp ce Bulgaria şi România (care au susţinut

intervenţia NATO în Serbia) lansează în 2000 negocierile de aderare la UE [73, p. 32-33],

Republica Moldova este admisă, la 28 iunie 2001, în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa

de Sud-Est. Pactul a fost creat la propunerea pre�edin�iei germane a UE în contextul crizei

balcanice din 1999, ca o structură regională care să contribuie la stabilitatea în regiune şi la o

pregătire a statelor respective pentru un potenţial val de extindere a UE. Deşi R. Moldova a fost

admisă cu două condiţii şi anume, să nu abordeze în cadrul organizaţiei problema transnistreană

şi să nu solicite semnarea unui acord de asociere şi stabilizare cu UE [31, p.7], gestul UE a fost

un semnal pentru R. Moldova că ar putea fi tratată ca un stat care aparţine unui areal pasibil de

aderare la această structură.

În 2004, Republica Moldova este inclusă în Politica de Vecinătate a UE. În cadrul

acesteia, la 22 februarie 2005, a fost semnat Planul de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea

Europeană. Planul este un document politic care stabileşte obiectivele strategice ale Cooperării

dintre R. Moldova şi Uniunea Europeană pe următoarele domenii: dialogul politic şi reformele;

cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean; reforma şi dezvoltarea social-

economică; comerţul, piaţa şi reforma regulatorie; cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne; transport, energie, telecomunicaţii, mediu şi cercetări, dezvoltare şi inovaţii; contactele

interumane [134]. Documentul are un caracter temporar de implementare (pe o perioadă de 3

ani) şi este un mecanism de implementare a obiectivelor politicii europene de Vecinătate, deci

semnat cu statele unui areal geografic (inclusiv Maroc, Tunis sau Israel) cu care UE îşi

160  

consolidează relaţii de vecinătate, în care îşi sporeşte influenţa, dar nu reprezintă o politică de

extindere a Uniunii Europene.

Pe lângă CEFTA şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, devenit între timp

Consiliul pentru Cooperare Regională (RCC), UE a facilitat încă din anii 90 ai secolului trecut

aderarea Republicii Moldova şi la alte organisme regionale ca Iniţiativa de Cooperare în Europa

de sud-est (SECI), Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (PCESE), Iniţiativa Central

Europeană (ICE) [67, p.38-60]. Mai mult, în aceeaşi logică a reorientării fluxurilor comerciale

ale R. Moldova, UE a oferit în 2006 R. Moldova un tratament comercial preferenţial (GSP+),

care să faciliteze exporturile moldoveneşti spre piaţa comunitară (prin scutirea de taxe vamale la

7.200 de produse). Din 2008 R. Moldova beneficiază din partea UE de un Sistem Autonom de

Preferinţe, care vine să impulsioneze şi mai mult exporturile moldoveneşti. Totuşi, acest regim

comercial impune limite cantitative pentru produse esenţiale în exporturile moldoveneşti ca:

mezelurile şi carnea, ouă, grâu, porumb, zahăr şi vinuri [42].

După aderarea României la UE, când Uniunea a ajuns să aibă frontieră directă cu statul

moldovenesc, Republica Moldova semnează cu aceasta, în octombrie 2007, Acordul de

Simplificare a regimului de vize şi Acordul de readmisie, documente care au menirea de a

simplifica procedurile de deplasare a cetăţenilor moldoveni în UE şi a evita astfel, crearea unei

„cortine Shengen” pe Prut. Iar la 7 mai 2009, Republica Moldova, alături de alte cinci state ex-

sovietice, este inclusă în Parteneriatul Estic. În contextul instituirii unei alianţe de guvernământ

proeuropene în Republica Moldova, dar şi revenirii Ucrainei în tradiţionalul „parteneriat” cu

Rusia, anul 2010 a fost unul benefic pentru relaţiile moldo-europene. Astfel, la 12 ianuarie au

fost lansate negocierile privind Acordul de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană,

acord care va cuprinde şi instituirea unui Acord de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv

dintre cele două părţi. Totodată, la 15 iunie este lansat la Luxemburg Dialogul privind

liberalizarea regimului de vize dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană, iar în cadrul

Consiliului UE din 25 octombrie, Comisia Europeană a fost însărcinată cu misiunea de a pregăti

Planul de Acţiuni pentru Moldova, care să stabilească termenii şi criteriile concrete de realizat în

scopul eliminării vizelor [310].

Pe lângă aceste acte semnate dintre UE şi R. Moldova, sau mai bine zis graţie acestora, R.

Moldova este treptat atrasă în fluxurile economico-comerciale ale Uniunii Europene. Capitalul

european este tot mai interesat de economia moldovenească, iar Uniunea Europeană a devenit

principalul partener comercial al Republicii Moldova. Astfel, dacă în 1995 ponderea comer�ului

cu UE în volumul total al comerţului exterior efectuat de agenţii economici moldoveni

reprezenta 12,7% [30, p.96], în primul semestru al anului 2008 statele UE aveau o pondere de

161  

51,6% din exporturile şi 44,1% din importurile moldoveneşti [21]. Uniunea Europeană a acordat

substanţială asistenţă financiară nerambursabilă R. Moldova pentru diferite proiecte, asistenţă

care în perioada 1991-2003 a totalizat peste 250 milioane euro [138, p.13], în 2006 a ajuns la cca

320 milioane euro [Anexa 7], iar în Programul Indicativ Naţional pentru anii 2007-2010 a fost

prevăzută o asistenţă financiară, în cadrul Instrumentului European de Vecinătate şi Cooperare,

de 209,7 milioane euro [Anexa 8].

Sintetizând, putem afirma că teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ostaticul transformărilor

sistemului politic internaţional, începând cu apariţia acestuia. Schimbările legate de războaiele

napoleoniene, ambele războaie mondiale şi dispariţia Uniunii Sovietice, toate au avut cele mai

directe repercusiuni asupra acestui teritoriu sud-est european, silindu-l de fiecare dată să oscileze

funcţie de distribuţia puterii pe continent. La începutul secolului XXI, extinderea Uniunii

Europene şi politicile acesteia din proximitatea geopolitică, oferă Republicii Moldova, un stat

mic periferic, o alternativă de dezvoltare pe care nu a cunoscut-o în istorie. Angajamentele UE,

prin politica de vecinătate şi deschiderea comercială, susţinute de asistenţa financiară

nerambursabilă, dau acesteia o pondere importantă în regiunea Mării Negre, inclusiv în

Republica Moldova. Relaţiile Uniunii Europene cu statul moldovenesc au fost condiţionate, mai

curând de politicile şi interesele primeia în regiune, decât de procesele interne din Republica

Moldova, iar europenizarea (restructurarea şi modernizarea) tardivă a acesteia nu a inclus-o, cel

puţin deocamdată, în lista potenţialilor candidaţi la aderare. Totuşi, schimbările politice interne

din Republica Moldova, alături de conjunctura regională, fac din aceasta practic singurul stat din

Parteneriatul Estic susceptibil de a fi europenizat şi, totodată, un exemplu de succes a unei

politici europene, pe care să-l invidieze şi celelalte cinci state post-sovietice (mai ales Ucraina).

În acest context, statul moldovenesc poate beneficia de un interes sporit din partea Uniunii

Europene.

De altfel, în geopolitica pontică, care a marcat de fiecare dată viitorul teritoriului dintre

Prut şi Nistru, Uniunea Europeană concurează cu Statele Unite şi Rusia, unde ultima a avut de

fiecare dată interese şi pârghii de influenţă, şi toate trei contestă tentativele Chinei de a intra în

disputa pontică. Litoralul pontic pe întreaga curbă de nord-est găzduieşte militari ruşi, în

Transnistria, Crimeea şi Abhazia, adică în teritorii intens discutate. Hidrocarburile şi propria

piaţă, alături de mecanismele instituţionale create timp de două decenii, denotă încă odată că

Rusia mai este autoritară în regiune. Recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud,

semnarea acordului cu noua conducere a Ucrainei care permite flotei militare ruse de la

Sevastopol să rămână aici cel puţin până în 2042, precum şi succesele în promovarea

162  

gazoductului South Stream (concurent direct al Nabucco) şi altor proiecte energetice, sunt alte

argumente grele ale Rusiei în negocierile pe marginea acestui areal.

De cealaltă parte, SUA îşi mişcă, în cadrul NATO, trupele militare spre nord-vest-ul

litoralului pontic şi cooperează în cadrul Parteneriatelor pentru Pace cu statele ne-membre. De

rând cu baza militară Bondsteel din Kosovo şi bazele militare tradiţionale, instalate în Bulgaria şi

România, preşedintele american B. Obama redimensionează proiectul Scutului Antirachetă

american prin decizia instalării elementelor acestuia în România şi Bulgaria, precum şi vase de

tip Aegis în Marea Neagră. Alături de Uniunea Europeană, susţine diferite acorduri regionale,

care să reducă dependenţa energetică a statelor sud-est europene de Rusia. Astfel, oleoducte ca

Odessa – Brodi – Gdansk şi Constanţa – Trieste sau gazoductul Nabucco, sunt cele mai

relevante proiecte.

În acest context, diplomaţia moldovenească ar trebui să fie orientată spre „a ajuta” cei trei

actori să ia unele decizii favorabile Republicii Moldova. Interesul Republicii Moldova este un

echilibru multipolar tonic în zonă şi, respectiv, prezenţa SUA în geopolitica sud-est europeană,

singurele care pot echilibra competiţia celor doi actori indigeni în Europa [180]. În acelaşi timp,

poziţionarea geografică şi capriciile istoriei au legat pentru totdeauna destinul Republicii

Moldova de atitudinea Rusiei faţă de acest destin, astfel prima nu-şi poate permite niciun fel de

răcire a relaţiilor cu veşnicul vecin de la răsărit. Exerciţiu diplomatic destul de dificil în contextul

în care Rusia este deranjată de orice prezenţă a SUA şi UE în spaţiul post-sovietic sau şi mai

mult de o extindere euroatlantică în regiune, însă diplomaţia moldovenească are în complexitatea

relaţiilor pe care le dezvoltă Rusia cu SUA, UE şi NATO, argumente solide în a-şi consolida

relaţiile pe vectorul vestic fără ca relaţiile cu prima să se deterioreze.

Multe state periferice de pe întreg globul profită de posibilitatea de a coopera

multivectorial într-o lume cu mai multe centre de decizie, precum şi Republica Moldova trebuie

să înveţe a beneficia de multipolaritatea regională, care a lipsit de multe ori în istorie când

teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost prins într-un dispozitiv geopolitic bipolar. Totodată, este

important ca Republica Moldova să-şi păstreze neutralitatea militară, dar să dezvolte relaţii cu

Alianţa Nord-Atlantică, precum important este ca aceasta să fie protejată de orice fel de

remodelare a sistemului european de securitate la care Statele Unite, Uniunea Europeană şi Rusia

se pot pune de acord. Neutralitatea militară trebuie formulată drept principala garanţie dată

Rusiei (pentru a-şi retrage militarii din Transnistria) că Republica Moldova doreşte o integrare

europeană după modelul Austriei, care nu este membră NATO, în schimb este membră UE şi are

relaţii strânse cu Germania. La fel şi Republica Moldova trebuie să aibă relaţii excelente cu

România într-o Europă unită şi prosperă. Rusia a propus în iunie 2008 remodelarea actualului

163  

sistem, iar în noiembrie 2009 a prezentat partenerilor euroatlantici propunerile concrete.

Republica Moldova are cel mai direct interes ca orice acorduri semnate cu Rusia să fie precedate

de respectarea angajamentelor acesteia faţă de forurile continentale deja existente, printre care şi

retragerea trupelor şi muniţiilor ruseşti din Transnistria. Doar un asemenea echilibru regional şi o

flexibilitate a diplomaţiei moldoveneşti ar putea garanta parametrii de bază ai unei dezvoltări

durabile a statului moldovenesc.

Dezvoltarea socio-economică a Republicii Moldova poate avea în aderarea la Uniunea

Europeană cea mai solidă susţinere, exprimată în investiţii structurale orientate spre dezvoltarea

celor mai importanţi factori de producţie. Doar că pe lângă faptul că Uniunea Europeană nu

oferă, cel puţin deocamdată, această perspectivă Republicii Moldova, dificultatea aderării vine şi

de la faptul că ultima nu este pregătită deocamdată să fie parte a unei pieţe unice europene.

Republica Moldova nu trebuie să cerşească aderarea şi să semneze necondiţionat orice

documente, trebuie să-şi asume şi să materializeze acele rigori economice şi politice pentru a

demonstra că se încadrează parametrilor ceruţi de către această structură integraţionistă. Astfel,

demersurile europene ale Republicii Moldova trebuie să fie orientate spre conectarea la regiunea

Balcanilor de Vest, inclusiv în cadrul CEFTA şi altor organisme regionale, precum şi să susţină o

eurointegrare sectorială prudentă şi bine pregătită tehnic.

Dar mai mult decât oricui, statul moldovenesc trebuie să demonstreze propriilor cetăţeni,

prin ridicarea standardelor de viaţă, că sunt cetăţeni europeni şi merită un trai decent. Aceasta

presupune un efort pe termen lung şi se manifestă prin adoptarea treptată a legislaţiei europene,

implementarea practicilor politice şi socio-economice europene, participarea la piaţa energetică

europeană şi conectarea la coridoarele de transport europene, reorientarea fluxurilor financiare şi

comerciale spre piaţa europeană, înglobarea mediului academic moldovenesc în cel european şi

stabilirea unor legături sociale consolidate cu societatea europeană etc. Acestea sunt, de altfel,

măsurile pe care le poate întreprinde Republica Moldova în contextul în care politica de

vecinătate europeană oferă, cel puţin deocamdată, doar posibilitatea integrării, iar o colaborare

cu statele vecine, în special cu România, este, în acest context, mai mult decât imperativă.

Republica Moldova intră într-un proces de negocieri privind tratatul politic de bază cu

Uniunea Europeană, Acordul de Asociere. Documentul nu va prevedea aderarea la UE a

Republicii Moldova, însă conţinutul acestor documente diferă în nuanţe. Dacă Rusia negociază

liberalizarea regimului de vize cu UE, diplomaţia moldovenească poate să argumenteze că

cetăţenii moldoveni nu doresc (şi nu ar trebui să o facă) să se deplaseze liber doar în spaţiul ex-

sovietic. Şi dacă singura sursă reală de tehnologie înaltă pentru economia rusească sunt

companiile europene, Republica Moldova poate convinge Europa şi Rusia că şi ea doreşte să

164  

întoarcă cetăţenii acasă cu ajutorul capitalului occidental şi, prin urmare, trebuie să aibă un regim

economico-comercial mai avansat cu vecinul de la vest [180].

De asemenea, pe dimensiunea cooperării teritoriale europene, Republica Moldova ar

putea să aibă o colaborare mai intensă cu România (a cărei bun exemplu este Convenţia privind

micul trafic la frontieră), în timp ce Rusia a semnat proiecte comune cu Finlanda în Karelia.

Altfel, avem o situaţie paradoxală în care Rusia este deranjată de eurointegrarea Republicii

Moldova, în timp ce ea insistă asupra unui parteneriat strategic cu Uniunea Europeană şi

negociază intens liberalizarea regimului de vize. Sunt două programe operaţionale, care oferă

posibilitatea unei cooperări transfrontaliere moldo-române, pe diverse domenii, în contextul

apropierii Republicii Moldova de Uniunea Europeană. Acestea sunt Programul Operaţional

Comun de Cooperare în bazinul Mării Negre 2007-2013 şi Programul Operaţional Comun

România – Ucraina – Moldova 2007-2013, care sunt finanţate din Instrumentului European de

Vecinătate şi Parteneriat (ENPI). Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Moldova

îşi propune ca în contextul unor graniţe sigure să stimuleze potenţialul de dezvoltare al zonei de

frontieră prin favorizarea contactelor între parteneri de pe ambele părţi ale graniţei [Anexa 9, 10].

Totodată, realităţile economice actuale, denotă că statul moldovenesc nu este pregătit

pentru o liberalizare completă a comerţului cu acest gigant economic, iar un regim comercial mai

avansat trebuie să fie orientat spre eliminarea limitelor cantitative pentru produsele esenţiale în

exporturile moldoveneşti. Doar după ce investiţiile europene vor stimula producţia locală pot fi

eliminate complet barierele tarifare în comerţul cu Uniunea Europeană. Atunci nici cetăţenii

moldoveni nu ar căuta de lucru în Europa, argumentul principal în defavoarea eliminării

regimului de vize pentru moldoveni. Sau, într-un scenariu de rezervă, cetăţenii moldoveni trebuie

să înceapă a circula liber pe piaţa europeană concomitent cu bunurile, iar statul moldovenesc să

solicite de la UE finanţare prin Instrumentul pentru Asistenţă de Preaderare (de care beneficiază

şi statele balcanice doar potenţial candidate la aderare), instrument financiar mult mai consistent

şi absolut providenţial pentru producătorii autohtoni într-o zonă de comerţ liber cu Uniunea

Europeană. Evident că în condiţiile contracţiei economice contemporane, pe care Uniunea

Europeană o va resimţi încă o bună perioadă, va fi greu de negociat asemenea scheme economic-

comerciale, dar mult mai greu va fi agricultorilor moldoveni spre exemplu, nevoiţi să concureze

într-un regim de liber schimb cu fermierii europeni care sunt masiv subvenţionaţi prin politica

agricolă europeană.

165  

4.4. Concluzii la capitolul 4

În concluzie, putem menţiona că sistemul politic internaţional, care are o existenţă de

câteva secole, este supus la una dintre cele mai mari transformări ale sale la începutul secolului

XXI. Contrar unor asumpţii teoretice neomarxiste (care prezic o dispariţie a bazei economice

capitaliste) şi neoliberale (care se grăbesc să retragă statul-naţiune din organizarea societăţilor

moderne – distrugând, astfel, suprastructura politică existentă), atât capitalul cât şi statul naţiune

se dovedesc a fi flexibile şi rezistente la oscilaţiile sistemice contemporane, care ne permit să

argumentăm în favoarea unei transformări sistemice (structurale) nu o transformare a sistemului

în ansamblu. Marile deficite comerciale şi bugetare americane, responsabile în mare măsură de

criza economică globală contemporană, scurgerea de bogăţie şi putere spre regiuni şi state

emergente, cum ar fi cazul Chinei, de rând cu unificarea economico-politică europeană,

reprezintă principalele variabile ale acestor schimbări. Se articulează un sistem politic

internaţional multipolar, pe noi fundamente ale economiei mondiale.

Uniunea Europeană este profund marcată de interacţiunea cu mediul internaţional

contemporan şi resimte impulsurile care intră din sistem, fiind prinsă între firmele high tech din

SUA şi Japonia, pe de o parte, şi producătorii cu costuri salariale mici din Asia de Est şi din alte

economii emergente, pe de altă parte. Europa pierde locuri de muncă şi devine mai puţin

competitivă în economia mondială şi resimte o presiune americană în Vest, o revanşă rusă în Est

şi o lume musulmană săracă şi instabilă în Sud. Totodată, Uniunea influenţează, la rându-i,

sistemul şi este unul din generatorii transformării structurale contemporane. Cu un PIB mai mare

decât cel al SUA, cu o populaţie mai mare ca a acesteia, cu o monedă comună care strâmtorează

tot mai mult dolarul de pe pieţele financiare internaţionale, cu bugete militare ale statelor

membre de trei ori mai mari ca ale Chinei, cu un model nou de leadership global, Uniunea

Europeană are calităţile unui veritabil centru de putere care va avea un cuvânt greu de spus în

arhitectura politică internaţională a secolului XXI.

Deşi integrarea europeană nu a reuşit deocamdată să consolideze potenţialul diplomatic şi

militar european, Politica Externă şi de Securitate Comună a UE este, totuşi, o politică în

ascensiune în cadrul procesului politic al Uniunii. Deocamdată, „interguvernamentalismul

diplomatic” îngreunează mult luarea unor poziţii ferme şi coerente în cadrul sistemului

internaţional, inclusiv în vederea proiectării influenţei UE în periferia acestuia. Totuşi, chiar şi în

actuala situaţie, instituţiile comunitare sunt destul de reprezentative în cadrul OMC şi

promovează comerţul UE în periferia mondială. Uniunea Europeană îşi consolidează simţitor

poziţiile în proximitatea geopolitică, are resurse de a fi mai influentă în Orientul Mijlociu, este

166  

tot mai activă în Asia Centrală şi este plenar angajată în reîmpăr�irea hidrocarburilor din acest

areal. Uniunea este al doilea partener comercial al Asiei de Sud-Est şi a ajuns să trimită

pacificatori în Indonezia. UE este principalul partener comercial al Africii, participă activ la

reîmpăr�irea resurselor acesteia, iar militarii francezi reprezintă cele mai multe trupe străine pe

continentul african. UE este principalul investitor şi al doilea partener comercial al Americii

Latine, iar companiile europene concurează serios cu cele americane şi, mai nou, chineze în

exploatarea resurselor continentului. Banca europeană de Investiţii şi Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare creditează şi deţin active în multe regiuni ale lumii. UE este

principalul donator mondial şi a dezvoltat o serie de mecanisme – Fondul European de

Dezvoltare, TACIS, MEDA (IEV), IPA etc. – prin care acordă asistenţă financiară, de fiecare

dată condiţionată, în regiunile de interes pentru aceasta. În cadrul PESC/PESA, UE a reuşit să

dezvolte o serie de instituţii tot mai omogene, având 10 Reprezentanţi Speciali în diferite zone

conflictuale de pe glob (pentru a nu aminti de delegaţiile Comisiei Europene tot mai numeroase)

şi a avut sau are 24 de misiuni Civile şi Militare din cadrul PESA.

Sunt factori care dau o greutate suplimentară Uniunii Europene în structura politică

internaţională şi, implicit, consolidează ponderea elementului european pe dimensiunea

orizontală a acesteia, iar conjugarea acestor capacităţi poate permite, la un moment dat, Uniunii

Europene să-şi consolideze şi mai mult poziţiile în sistem, devenind unul dintre principalele

elemente ale sistemului politic internaţional.

Pe măsura transformărilor interne şi internaţionale care s-au petrecut în ultimul deceniu,

Uniunea Europeană şi-a sporit interesul şi prezenţa în R. Moldova, iar extinderea spre est a

„împins” graniţele UE până la frontiera cu R. Moldova şi solicită din partea acesteia o activare a

acţiunilor la graniţele sale estice. În această regiune, Uniunea Europeană concurează cu Statele

Unite şi Rusia, unde ultima a avut de fiecare dată interese şi pârghii de influenţă, şi toate trei

contestă tentativele Chinei de a intra în dispozitivul geopolitic pontic. UE este interesată, în

special, de stabilitate şi securitate la frontierele sale, unde comerţul şi investiţiile să fie în

siguranţă. În această optică a tratat Uniunea R. Moldova când a instituţionalizat relaţiile cu

Chişinăul, fără să dea perspective europene certe statului moldovenesc. Parteneriatul estic, în

care Republica Moldova a fost diplomatic inclusă alături de alte cinci state ex-sovietice, deşi a

nemulţumit Rusia, reprezintă, cel puţin deocamdată, un proiect comunitar de integrare a

periferiei externe, în acest spirit al securităţii şi stabilităţii, nu o hartă de parcurs pentru aderarea

graduală la Uniunea Europeană. Contracţia economică din Uniunea Europeană, însoţită de

creşterea şomajului şi a datoriilor publice, precum şi agenda internaţională încărcată cu dosare

dificile ca cel nuclearo-strategic, în care Uniunea este plenar antrenată, obstrucţionează asumarea

167  

de angajamente suplimentare din partea acesteia pentru vecinii estici, printre care şi Republica

Moldova.

De cealaltă parte, Republica Moldova trebuie să continue reformele interne pentru a

demonstra întregii lumi, Uniunii Europene şi, mai ales, propriilor cetăţeni, că este un stat

european modern, ai cărui cetăţeni merită o viaţă mai bună. Reforme conjugate, în plan extern,

cu susţinerea unui echilibru regional între marii protagonişti şi o flexibilitate a diplomaţiei

moldoveneşti, singurele care ar putea garanta parametrii de bază ai unei dezvoltări durabile a

statului moldovenesc. Alternativele de dezvoltare pentru statul moldovenesc orbitează în jurul a

doi vectori – est şi vest, iar majoritatea argumentelor de natură politică, socială şi economică sunt

în favoarea reintrării în familia democraţiilor şi a valorilor europene, sub sigla comună a Uniunii

Europene. Neoferind perspective certe de aderare, totuşi, Uniunea Europeană nu a negat

niciodată şansele Republicii Moldova de a deveni membru. Totodată, această opţiune nu trebuie

să fie însoţită de un îngheţ al relaţiilor cu Rusia şi spaţiul post-sovietic, precum nu trebuie să fie

însoţită de cerşirea aderării la Uniunea Europeană. Rusia poate avea state prietene şi în cadrul

Uniunii Europene, iar Uniunea Europeană poate avea nevoie în perspectivă de valorificarea

potenţialului uman şi geografic al Republicii Moldova, care poate să devină un membru demn al

unei Europe unite şi prospere.

168  

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Studiul asupra locului şi rolului Uniunii Europene în cadrul sistemului politic

internaţional, aflat în plină transformare, ne permite să evidenţiem următoarele enunţuri şi

concluzii.

- Sistemul politic internaţional, care este o entitate politică distinctă cu propriile legităţi

de funcţionare şi rezultata interacţiunii tot mai accentuate a elementelor constituente, este o

realitate obiectivă şi tot mai evidentă a lumii în care trăim. Este creaţia bazei economice

capitaliste articulate în secolul al XVI-lea pe continentul european, care şi-a însuşit treptat o

formulă politică – sistemul westfalic – compatibilă cu propriul model de organizare. În cele

câteva secole de evoluţie, sistemul politic internaţional s-a extins treptat în toate regiunile

globului, ajungând la sfâr�itul secolului al XIX-lea să fie un sistem integrat de dimensiune

globală, iar Europa, prin puterea economică şi politico-militară, a asigurat administrarea acestuia.

- În urma celor două conflagraţii mondiale, Europa pierde statutul privilegiat pe care l-a

deţinut în sistemul politic internaţional încă de la apariţia acestuia, iar centrul sistemului

„emigrează” din vestul continentului european spre Statele Unite ale Americii şi Uniunea

Sovietică. Reacţionând la această „ostilitate sistemică” şi la necesitatea restabilirii politico-

economice interne, Europa se instituţionalizează, prin lansarea unui proces inedit de integrare.

Ajuns la etapa unei uniuni economice şi monetare, continentul european caută modalităţile

instituţionale de unificare a potenţialului diplomatic şi militar european într-o Uniune Europeană

care cuprinde 27 de state.

- La începutul secolului XXI sistemul politic internaţional (precum şi baza economică a

acestuia) intră într-un proces cantitativ de transformare, iar supremaţia americană instaurată după

destrămarea Uniunii Sovietice este tot mai mult contestată de efectele acestui proces. Fără a

subestima transformările profunde din economia şi politica mondială, considerăm că

transformarea sistemului politic internaţional contemporan este una structurală, iar determinanţii

îşi au originea în metamorfozările din cadrul bazei economice globale. Astfel decizia SUA

(1971) de a renunţa la convertirea dolarului în aur, parte a sistemului Bretton – Woods, instituie

un sistem monetar internaţional bazat pe dolarul american (neacoperit cu aur), care împreună cu

politicile neoliberale promovate de americani şi instituţiile financiare internaţionale au permis

Statelor Unite să finanţeze, prin emiterea de dolari şi alte active, un buget militar şi un deficit

comercial enorm, în contextul în care o mare parte din producţia globală (inclusiv americană)

începe să se orienteze spre regiunile sistemice (semi)periferice. Pe măsură ce creşteau deficitele

americane (altfel spus, datoria americanilor faţă de restul lumii), creştea masa monetară globală

169  

şi, respectiv, rezervele valutare ale statelor cu mare proficit comercial. Acest exces de lichiditate

a stimulat creditarea şi producţia globală (dând impresia unei creşteri economice globale

durabile), iar periodic supracreditarea a umflat bursele de valori sau pieţele imobiliare din

diferite regiuni ale globului. De această dată, mari lichidităţi s-au îndreptat spre piaţa imobiliară

americană, mai ales prin creditele ipotecare subprime, care până la urmă au falimentat mari

instituţii financiare şi au generat (începând cu luna septembrie 2008) o criză economico-

financiară globală, însoţită de falimente corporatiste, şomaj şi contracţie economică.

Totodată, aceste inginerii financiare, de rând cu delocalizarea producţiei mondiale au dus

la un transfer semnificativ de tehnologie şi capital în alte regiuni ale lumii, în special Asia, iar

dacă spre exemplu China nu va mai cumpăra dolari şi alte active americane, orientându-se spre

alte pieţe, spre exemplu piaţa europeană, economia americană riscă să intre în cea mai mare criză

pe care a cunoscut-o vreodată şi, prin ricoşet, să tragă după sine o criză globală de mari proporţii.

De cealaltă parte, unificarea potenţialului politico-economic european într-o formulă

instituţională a Uniunii Europene, duce la articularea unui veritabil centru de putere care reaşează

structura politică internaţională şi asigură premisele unei reveniri a centrului sistemului politic

internaţional (şi) pe continentul european. De rând cu alţi factori ca proliferarea armelor de

distrugere în masă, problemele ecologică şi demografică, acestea sunt variabilele schimbării care

prefigurează noi centre de putere pe alte fundamente ale economiei mondiale.

- Uniunea Europeană, şi ea în profundă schimbare, se îndreaptă treptat spre o mai mare

integrare şi îşi recuperează uşor poziţiile în cadrul sistemului. O economie mai autosuficientă

decât cea a Statelor Unite, cel puţin în privinţa finanţelor, cu un mecanism de redistribuţie şi

redresare socio-economică a regiunilor defavorizate, alături de rolul pe care moneda europeană îl

poate avea în sistemul monetar internaţional, sunt premisele unei dezvoltări durabile europene.

Deşi actuala criză economică globală a îndatorat guvernele europene şi a resuscitat unele din

carenţele cronice ale modelului de bunăstare european, după succesivele extinderi UE este cea

mai mare piaţă din lume, cea mai mare entitate economică şi principalul bloc comercial global.

Cu un produs intern brut de aproximativ 12 trilioane euro şi cu eventuala unificare a potenţialului

diplomatic şi militar, UE va putea constitui un veritabil centru de putere în secolul XXI.

- Uniunea Europeană, de rând cu unele state membre, are o influenţă mare în

proximitatea geopolitică, intensificând tot mai mult cooperarea cu statele mediteraneene şi nord-

pontice, iar Balcanii de Vest sunt pregătiţi pentru o eventuală extindere a acesteia. UE este tot

mai prezentă în Caucaz şi Asia Centrală şi este protagonista „redesenării” infrastructurilor de

transport a hidrocarburilor din acest areal. UE este principalul partener comercial al statelor din

Orientul Mijlociu şi are pârghii suficiente de influenţă politică în regiune, precum este un

170  

important partener economico-comercial al Asiei şi stabileşte un dialog politic de lungă durată cu

aceasta. UE este principalul partener comercial al Africii şi alături de bazele militare ale statelor

membre devine tot mai activă în asigurarea stabilităţii continentului. UE este, alături de SUA,

principalul investitor în America Latină şi al doilea partener comercial al acesteia, intensificând

concurenţa cu Statele Unite pentru poziţia privilegiată în geopolitica latino-americană. UE este

principalul donator internaţional, devine un „generator” de stabilitate, prin misiunile PESA de pe

tot globul (24 la număr), şi dezvoltă raporturi instituţionalizate cu periferia.

- Uniunea Europeană are o influenţă în creştere şi în Republica Moldova. Dacă acum un

deceniu, în virtutea anumitor circumstanţe endogene şi exogene, avea doar interese limitate, după

extinderile succesive spre est, în urma cărora a ajuns vecinul direct al Republicii Moldova, şi a

accentuării competiţiei în regiunea Mării Negre, interesul UE pentru R. Moldova a crescut

considerabil. UE şi-a deschis reprezentanţă la Chişinău, se implică tot mai mult în soluţionarea

diferendului transnistrean (vezi formatul de negocieri „5+2” şi misiunea EUBAM) şi a devenit

principalul partener comercial al statului nostru. Totodată, dinamica economico-politică internă a

Uniunii Europene şi a Republicii Moldova, de rând cu dinamica (geo)politică nord-pontică, fac

ca prima să nu trateze deocamdată statul moldovenesc ca pe un potenţial membru şi, drept

consecinţă, dezvoltă un raport politico-juridic cu acesta care insistă pe cooperare şi stabilitate (la

frontierele Uniunii), nu pe perspective certe de aderare la această structură integraţionistă.

- Republica Moldova, la rându-i, este profund marcată de dinamica strategică globală

contemporană şi se află în faţa unei mari cotituri istorice. Transformările sistemului politic

internaţional au avut de fiecare dată repercusiuni asupra statului moldovenesc, precum şi

actualele metamorfozări internaţionale vor avea un impact definitoriu pentru securitatea şi

evoluţia ulterioară a Republicii Moldova. Alternativele pentru ţara noastră nu sunt multe şi

orbitează în jurul a doi vectori – est şi vest, iar majoritatea argumentelor de natură politică,

socială şi economică sunt în favoarea reintrării în familia democraţiilor şi a valorilor europene,

sub sigla comună a Uniunii Europene. Deşi cu un viitor (geo)politic încă incert, atâta timp cât

Uniunea Europeană şi întregul sistem politic internaţional se „reaşează”, R. Moldova poate

realiza un asemenea proiect printr-o serie de politici şi acţiuni durabile, ca la momentul potrivit

să fie capabilă să devină un membru demn şi respectat al acestui proiect integraţionist european.

În baza studiului efectuat şi a concluziilor deduse, considerăm că sunt binevenite

următoarele recomandări:

- Sub aspect instituţional, considerăm obligatorie omogenizarea în continuare a

potenţialului diplomatic şi militar european. Uniunea Europeană nu-şi mai poate permite să

vorbească pe mai multe voci pe scena internaţională, precum nu-şi mai poate permite să lase

171  

securitatea europeană doar în grija Statelor Unite ale Americii sau a unui condominium ruso-

american.

- Este necesară o regândire a politicilor economice europene, în termenii corecţiilor

deficitelor bugetare şi a stimulării muncii prin fiscalitate şi, totodată, prin reducerea ajutoarelor

de şomaj şi altor pachete sociale. La fel de importante sunt reformele fondurilor de pensii

europene şi majorarea vârstelor de pensionare, iar resursele sistemelor de pensii private trebuie

orientate spre creditarea întreprinderilor mici şi mijlocii, nu spre instrumente financiare

sofisticate şi riscante tranzacţionate pe pieţele de capital. Aceasta în paralel cu sporirea

investiţiilor în cunoaştere, infrastructura de bază şi capitalul uman din statele şi regiunile

europene defavorizate, dar cu un mare potenţial de creştere.

- Uniunea Europeană va trebui să-şi redefinească relaţiile cu centrele de putere ale lumii

şi să proiecteze propriul model de organizare asupra întregii lumi. Este necesar ca Statele Unite

ale Americii să rămână principalul partener strategic al Europei, însă acest parteneriat, inclusiv în

cadrul NATO, trebuie să ia forma unui bipolarism atlantic care să constituie nucleul viitoarei

arhitecturi internaţionale. Este dezirabilă o poziţie unitară şi promptă a UE în raport cu Rusia,

precum dezirabile sunt o zonă de liber schimb cu aceasta şi o infrastructură de securitate şi

energetică comune. În viitoarea arhitectură politică internaţională, Rusia va avea un rol

determinant şi ponderea mai mare în sistem o poate avea, între Asia şi Europa, acea entitate care

va reuşi să atragă Rusia într-un parteneriat strategic durabil. Asia şi America Latină trebuie de

asemenea să devină priorităţi ale politicii externe europene, în timp ce activele denominate în

euro să reprezinte o alternativă serioasă pentru rezervele valutare ale Chinei.

- Este necesară o consolidare a poziţiilor europene în periferia mondială, prin investiţii

productive în economiile periferice, nu în active riscante sau tot soiul de speculaţii financiare de

pe piaţa de capital americană, care să crească consumul privat local şi să genereze valoare

adăugată. Proximitatea geopolitică trebuie să fie prioritară în acest sens, inclusiv continuarea

extinderii şi europenizării în arealul pontic, însoţite de realizarea unor proiecte care să asigure

securitatea energetică a Uniunii Europene.

- Uniunea Europeană va trebui să dea o importanţă mai mare proceselor din Republica

Moldova şi să valorifice capacităţile de inovare şi producţie ale statului moldovenesc. Implicarea

mai consistentă în soluţionarea conflictului transnistrean, inclusiv prin negocierea înlocuirii

actualilor pacificatori cu o misiune civilă europeană de monitorizare, precum şi eurointegrarea

treptată a Republicii Moldova ar contribui la asigurarea stabilităţii şi securităţii regionale.

- Republica Moldova trebuie să menţină traseul european, printr-o eurointegrare

sectorială prudentă şi bine susţinută tehnic, iar adoptarea unui nou concept de politică externă

172  

care să ţină cont de procesele politico-economice globale şi continentale contemporane, unde

integrarea europeană să figureze ca obiectiv strategic prioritar, este obligatorie pentru statul

moldovenesc.

- Important este ca autorităţile moldovene să obţină ca liberalizarea regimului de vize

(care deja se negociază) şi liberalizarea comercială (pentru care negocierile urmează să înceapă

pe parcursul anului 2011) dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană să se producă

concomitent, iar cetăţenii moldoveni să înceapă a circula liber pe piaţa europeană concomitent cu

bunurile. Dacă UE va ţine mult timp moldovenii „în afara Europei”, există riscul ca cetăţenia

moldovenească şi, respectiv, statul moldovenesc să devină indezirabile pentru populaţia

Republicii Moldova.

- Guvernul moldovenesc trebuie să negocieze cu cancelariile europene sporirea asistenţei

financiare comunitare nerambursabile pentru Republica Moldova. În contextul negocierii

bugetului comunitar pentru perioada 2014-2020, statul moldovenesc poate solicita pentru această

perioadă finanţare prin Instrumentul pentru Asistenţă de Preaderare (de care beneficiază şi statele

balcanice doar potenţial candidate la aderare), instrument financiar absolut necesar pentru

agricultorii şi producătorii autohtoni într-o zonă de comerţ liber aprofundat cu Uniunea

Europeană.

- Republica Moldova trebuie să solicite oficial Uniunii Europene şi Rusiei înlocuirea

militarilor ruşi din Transnistria cu o misiune civilă de monitorizare europeană din cadrul PESA,

de tipul celora care s-au recomandat în diferite regiuni fierbinţi ale globului, din Macedonia până

în R.D.Congo şi Indonezia. Altfel, OSCE nu dispune de asemenea mecanisme, rezultatul

mandatului pacificatorilor ONU din Kosovo nu poate fi relevant, din mai multe puncte de

vedere, iar două decenii de confruntare au demonstrat că Republica Moldova nu va fi niciodată

unificată cât are în estul ţării, fără voia sa, muniţii şi trupe ruseşti.

În urma concluziilor evidenţiate şi a recomandărilor propuse considerăm necesar a

propune câteva direcţii de cercetare în domeniu, care se evidenţiază ca necesare în scopul

consolidării tezelor din prezentul studiu:

- statul-naţiune în contextul metamorfozărilor (geo)politice globale contemporane;

- relaţiile Uniunii Europene cu Asia de Est în condiţiile unei lumi multipolare;

- repercusiunile crizei economice globale contemporane asupra periferiei mondiale;

- politica de coeziune a Uniunii Europene: percepte pentru Republica Moldova.

173  

BIBLIOGRAFIE

I. Surse bibliografice în limba română

1. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene şi statele lor membre, pe de o parte şi R. Moldova pe de altă parte. Bruxelles, 1994. 28 p.

2. Actul Unic European. Brusseles, 1986. 65 p. 3. Albu N., Roşca A. Securitatea naţională a Republicii Moldova şi identificarea riscurilor

în condiţiile globalizării. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2007, nr 2 (XXXVII), p. 28-47.

4. Alexe V. Geopolitica noului război rece. În: Lumea (Global Politics and World Events). 2008, nr 5, p. 40-46.

5. Alexe V. Realinierea globală a secolului XXI. În: Lumea (Global Politics and World Events). 2007, nr 10, p. 27-34.

6. Baciu G. Dictionar – agresiuni, bătălii, campanii, războaie din istoria lumii. Bucureşti: Alfa, 2008. 400 p.

7. Banca Naţională a Moldovei. Datoria externă brută a Republicii Moldova 2000 - tr. I 2008. Chişinău, 2008. 1 p.

8. Banca Naţională a Moldovei. Transferuri de mijloace băneşti (remiteri) din străinătate efectuate de persoane fizice prin băncile comerciale din Republica Moldova (dinamica anuală). Chişinău, 2009. 1 p.

9. Barnavi E. Politică şi religie în Orientul Mijlociu. În: Lumea (Global Politics and World Events). 2007, nr 9, p. 46-51.

10. Bălăţel A. Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate; Realizarea Planului de Acţiuni UE-Moldova. Chişinău: ADEPT, 2008. 182 p.

11. Băleanu A. Impactul fondurilor structurale - aspecte calitative. Bucureşti: I.E.R., 2007. 102 p.

12. Beaud M. Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000. Chişinău: Cartier, 2001. 322 p. 13. Benewick R. Dicţionarul marilor gânditori politici ai secolului XX. Bucureşti: Artemis,

2002. 344 p. 14. Biroul Naţional de Statistică. Dezvoltarea social-economică a Republicii Moldova în anul

2009. [On-Line]. 2009. http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Raport_trimestrial/RAPORT_ANUAL_2009.pdf (citat 10. 03.2010).

15. Biroul Naţional de Statistică. Migraţia Forţei de Muncă. [On-Line]. 2009. http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/migratia/Migratia_FM.pdf. (citat 10. 03.2010).

16. Bonea M. Lehman Brothers: Falimentul care a schimbat lumea. [On-Line]. 2009. http://www.money.ro/lehman-brothers-falimentul-care-a-schimbat-lumea_267316.html. (citat 10.10.2010).

17. Bovet Ph., Sinai A. Provocările climatice: conştientizare, negare şi recuperare. În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 19, p. 16-17.

18. Brzenzinski Z. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei. Bucureşti: Editura Deogene, 1995. 320 p.

174  

19. Brzenzinski Z. Triada Geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia. Bucureşti: Editura Historia, 2006. 137 p.

20. Brzezinski Z. Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2000. 238 p.

21. Buletin Statistic (ianuarie-iunie 2008). În: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Chişinău, 2008. 87 p.

22. Bull H. Societatea Anarhică: un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chişinău: Ştiinţa, 1998. 280 p.

23. Burian A. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău: Tipografia Centrală, 2003. 456 p. 24. Burke P. Renaşterea Europeană. Centre şi periferii. Bucureşti: Polirom, 2005. 343 p. 25. Busek E., Mikulitsch W. Uniunea Europeană şi drumul spre răsărit. Iaşi: Institutul

European, 2005. 232 p. 26. Buzan B. Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională

în epoca de după războiul rece. Chişinău: Cartier, 2000. 388 p. 27. Buzan B., Little R. Sistemele internaţionale în istoria lumii. Iaşi: Polirom, 2009. 469 p. 28. Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007-2013 (România). Brussels, 2007. 197 p. 29. Cebotari S. Interesul naţional al Republicii Moldova între Uniunea Europeană şi

Comunitatea Statelor Independente. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2005, nr 2 (XXIX), p. 139-150.

30. Cebotari S. Politica externă a Republicii Moldova în contextul proceselor integraţioniste: interese şi priorităţi: Autoref. tezei dr. şt. politice. Chişinău, 2007, 23 p.

31. Cernencu M. Pactul de Stabilitate din Europa de Sud-Est şi Republica Moldova. În: Moldova şi Lumea. 2001, p. 7-8.

32. Chauprade A., Thual F. Dicţionar de geopolitică. Bucureşti: Corint, 2003. 532 p. 33. Chirot D. Societăţi în schimbare. Bucureşti: Athena, 1996. 237 p. 34. Chombart De Lauwe P.H. Cultura şi puterea. Bucureşti: Editura Politică, 1982. 344 p. 35. Chomsky N. State eşuate. Un abuz al puterii şi un atac asupra democraţiei. Prahova:

Antet, 2007. 327 p. 36. Ciachir N. Istoria Relaţiilor Internaţionale de la Pacea Westfalică (1648) până în

contemporaneitate (1947). Bucureşti: Oscar Print, 1998. 345 p. 37. Ciobu E. Independenţa Republicii Moldova si Marile Puteri: influente si probleme ale

consolidării si afirmării internaţionale. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2008, nr.1 (XL), p. 7-15.

38. Coandă L., Curta F. Mic dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura ALL, 1994. 265 p. 39. Cojocaru Gh. Politica externă a Republicii Moldova. Chişinău: Civitas, 2001. 206 p. 40. Comisia Europeană. Document de evaluare a Strategiei de la Lisabona. [On-Line]. 2010.

http://ec.europa.eu/growthandjobs/pdf/lisbon_strategy_evaluation_ro.pdf. (citat 10. 03.2010).

41. Comisia Europeană. Regiuni în dezvoltare, Europa în dezvoltare. Al patrulea raport privind coeziunea economică şi socială. Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2007. 204 p.

42. Comisia Europeană. Regulamentul de introducere a unor preferinţe comerciale autonome pentru Republica Moldova. [On-Line]. 2008. http://www.delmda.ec.europa.eu/eu_and_moldova/4_ro.shtml. (citat 05.10.09).

175  

43. Comunicat Guvernul Republicii Moldova. Conferinţa susţinută de viceprim – ministrul Victor Osipov în legătură cu cea de-a patra în acest an rundă de negocieri neoficiale în formatul “5+2” pe marginea procesului de reglementare a problemei transnistrene, care s-a desfăşurat în perioada 27-28 septembrie 2010 la Viena. [On-Line]. 2010. http://www.gov.md/libview.php?l=ro&id=3015&idc=436. (citat 22.10.2010).

44. Conchiglia A. Africa de dincolo de ideile preconcepute. În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 16, p. 24-25.

45. Cordellier S. (coord.). Naţiuni şi naţionalisme. Bucureşti: Corint, 2002. 182 p. 46. Croitoru V. Geopolitica în Republica Moldova: dilemele conceptualizării, instruirii si

realizării. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2006, Nr 3 (XXXIV), p. 120-136.

47. De Launay J., Charlier J.-M. Istoria secretă a petrolului 1859-1984. Bucureşti: Editura Politică, 1989. 279 p.

48. Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autoritate Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Paris, 1950. 1 p.

49. Dehesa G. Învingători şi învinşi în globalizare. Bucureşti: Editura Historia, 2007. 349 p. 50. Derens J.-A. Cutia Pandorei la frontierele balcanice. În: Le monde diplomatique (ediţia

română). 2008, nr 22, p. 16-17. 51. Drăgan G. Politica de coeziune economică şi socială. Bucureşti: ASE, 2008. 57 p. 52. Dubouis L., Blumann C. Drept comunitar material. Chişinău: USM, 2002. 516 p. 53. Dumont G.-F. Schimbarea paradigmei în Orientul Mijlociu. În: Lumea (Global Politics

and World Events). 2008, nr 3, p. 60-69. 54. Dungaciu D. Moldova ante portas. Bucureşti: Tritonic, 2005. 320 p. 55. Dunleavy P., O’Leary B. Teoriile statului. Politica democraţiei liberale. Chişinău:

Epigraf, 2002. 344 p. 56. Duverger M. Europa. De la Atlantic la Delta Dunării. Bucureşti: Omegapres, 1991. 176 p. 57. EUROPA 2020. O strategie europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică şi

favorabilă incluziunii. Bruxelles, 2010. 39 p. 58. Eyal G. şi alţii. Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est.

Bucureşti: Omega, 2001. 355 p. 59. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. Chişinău: USM, 2000. 378 p. 60. Florescu M. Enigmele şi paradigmele materiei. Bucureşti: Editura politică, 1984. 264 p. 61. Foucher M. Ce fel de proiect şi ce frontiere pentru Uniunea Europeană. În: Le monde

diplomatique (ediţia română). 2007, nr 14, p. 4-5. 62. Friedman T. Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI. Iaşi: Polirom, 2007. 480

p. 63. Fruntaşu I., Kovali O. (coord.). De la implementarea PAUEM la elaborarea de politici.

Chişinău: Cartier, 2006. 140 p. 64. Fukuyama F. Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI. Prahova: Antet,

2004. 142 p. 65. Fukuyama F. Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Bucureşti: Paideia, 1992. 385 p. 66. Gente R. Din Caucaz în Asia Centrală, "marele joc" în jurul petrolului şi al gazului. În:

Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 16, p. 16-17.

176  

67. Gheorghiu V. Relaţiile politice dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Chişinău: IPP, 2007. 72 p.

68. Ghica L. (coord.). Enciclopedia Uniunii Europene. Bucureşti: Meronia, 2005. 381 p. 69. Gilpin R. Economia Mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global. Iaşi:

Polirom, 2004. 279 p. 70. Gogeanu P. Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei. Bucureşti: Editura Politică,

1966. 206 p. 71. Goldschmidt B. Complexul atomic. O istorie politică a energiei nucleare. Bucureşti:

Editura Politică, 1985. 398 p. 72. Golub Ph. Statele Unite, traumatizate de sfârşitul Imperiului. În: Le monde diplomatique

(ediţia română). 2007, nr. 19, p. 8-9. 73. Gorincioi R. Democratizarea Republicii Moldova în contextul proceselor de globalizare:

Autoref. tezei dr. şt. politice. Chişinău, 2005, 21 p. 74. Grable H. Puterea de transformare a UE. Europenizarea prin intermediul condiţiilor de

aderare în Europa Centrală şi de Est. Chişinău: Epigraf, 2008, 247 p. 75. Gresh A. Frontiere date peste cap de războiul american. În: Le monde diplomatique

(ediţia română). 2007, nr 20, p. 18-19. 76. Griffiths M. Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori. Bucureşti: Ziua, 2003. 450 p. 77. Guţu I. Republica Moldova: Economia în tranziţie. Chişinău: Litera, 1998. 447 p. 78. Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale: Povestea fără sfârşit a unei morţi anunţate:

Realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politică internaţională. Iaşi: Institutul European, 2000. 469 p.

79. Habel J. A pierdut Washingtonul America Latină? În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 21, p. 10-11.

80. Harvey D. Noul imperialism. Bucureşti: Bic ALL, 2004. 224 p. 81. Held D. şi alţii. Transformări Globale. Politică, economie şi cultură. Iaşi: Polirom, 2004.

575 p. 82. Hiro D. Puterile în ascensiune vs Statele Unite. În: Lumea (Global Politics and World

Events). 2007, nr 11, p. 35-41. 83. Hirst P., Thompson G. Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi

posibilităţile de guvernare. Bucureşti: Editura Trei, 2002. 423 p. 84. Hobsbawm E. Era capitalului (1848-1875). Chişinău: Cartier, 2002. 398 p. 85. Hobsbawm E. Era Imperiului (1875-1914). Chişinău: Cartier, 2002. 503 p. 86. Hobsbawn E. Era Revoluţiei (1789-1848). Chişinău: Cartier, 2002. 383 p. 87. Hobsbawn E. O istorie a secolului XX. Era extremelor 1914-1991. Chişinău: Cartier,

1999. 624 p. 88. Hoffmann S. Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale.

Chişinău: Ştiinţa, 1999. 420 p. 89. Holtz-Gimenez E. Cele cinci mituri ale tranziţiei către agrocarburanţi. În: Le monde

diplomatique (ediţia română). 2007, nr 15, p. 28-29. 90. Ignatieff M. Erorile din Irak. În: Lumea (Global Politics and World Events). 2007, nr 10,

p. 35-40. 91. Ionescu A. Parlamentul European: o pasiune fără suflet. În: Le monde diplomatique

(ediţia română). 2007, nr 20, p. 14.

177  

92. Isărescu M., Murgu N. Aurul. Mit şi realitate. Iaşi: Junimea, 1981. 165 p. 93. Jarcuţchi I., Mischevca V. Pacea de la Bucureşti. Chişinău: Ştiinţa, 1993. 200 p. 94. Jinga I. Uniunea Europeană. Realităţi şi Perspective. Bucureşti: Lumina Lex, 1999. 232

p. 95. Jinga I., Popescu A. Integrarea europeană. Dicţionar de termeni comunitari. Bucureşti:

Lumina Lex, 2000. 208 p. 96. Juravschi L. Integrarea economică europeană şi incidenţele ei asupra comerţului exterior.

Autoref. teză dr. şt. economice. Chişinău, 2006, 27 p. 97. Kaplan R. Anarhia care va veni. Spulberând visele ulterioare războiului rece. Prahova:

Antet, 2002. 119 p. 98. Khanna P. Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală. Iaşi: Polirom, 2008.

435 p. 99. Kissinger H. Are nevoie America de o politica externă? Către diplomaţia secolului XXI.

Bucureşti: Incitatus, 2001. 271 p. 100. Kissinger H. Diplomaţia. Bucureşti: Bic ALL, 2003. 784 p. 101. Kissinger H. Vechea dilemă în noua realitate din Irak. În: Lumea (Global Politics and

World Events). 2008, nr 10, p. 22-25. 102. Kopp D. Început de Război Rece pe banchiză. În: Le monde diplomatique (ediţia

română). 2007, nr 18, p. 12-13. 103. Lemoine M. Imperiul, strategii şi conflicte. În: Le monde diplomatique (ediţia română).

2007, nr 15, p. 26-27. 104. Levi-Strauss C. Antropologia structurală. Bucureşti: Editura Politică, 1978. 486 p. 105. Leymarie Ph. Când Washingtonul se joacă cu focul somalez.... În: Le monde

diplomatique (ediţia română). 2007, nr 20, p. 10-11. 106. Lijphard A. Modele ale Democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în 36 de ţări.

Iaşi: Polirom, 2006. 319 p. 107. Linde G., Brettschneider E. Înainte de venirea omului alb. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,

1967. 391 p. 108. Love J. Făurirea lumii a treia. Teorii şi teoreticieni ai subdezvoltării în România şi

Brazilia. Bucureşti: Univers, 2003. 415 p. 109. Luraghi R. Europenii caută Eldorado. Bucureşti: Editura Politică, 1971. 383 p. 110. Marchand S. Când China va învinge. Bucureşti: Pro Editură şi Tipografie, 2008. 320 p. 111. Matei H. şi alţii. Enciclopedia Europei. Bucureşti: Meronia, 2005. 400 p. 112. Mazilu D. G8 - diplomaţie şi confruntare. În: Lumea (Global Politics and World Events).

2007, nr 8, p. 92-96. 113. Mazilu D. Pledoarie în favoarea echilibrului de forţă. În: Lumea (Global Politics and

World Events). 2007, nr 11, p. 66-69. 114. Mazilu D. Sunt soluţii pentru depăşirea crizei provocate de votul irlandez? În: Lumea

(Global Politics and World Events). 2008, nr 11, p. 44-47. 115. Mazilu D. Uniunea Europeană şi alte puteri ale lumii. În: Lumea (Global Politics and

World Events). 2008, nr 12, p. 62-65. 116. McNeill W. Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu

retrospectiv. Chişinău: ARC, 2000. 818 p.

178  

117. Mihai A. Fannie Mae şi Freddie Mac, pe mâna Guvernului SUA . [On-Line]. 2008. http://www.financiarul.com/articol_12713/fannie-mae-si-freddie-mac-pe-mana-guvernului-sua.html. (citat 19.09.2010).

118. Miron D. (coord.). Economia Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Luceafărul, 2002. 541 p.

119. Moldovanu D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. Chişinău: Arc, 2004. 296 p.

120. Molle W. Economia integrării europene: teorie, practică, politici. Chişinău: Epigraf, 2009. 493 p.

121. Morar F. Relaţiile internaţionale între realităţi, principii juridice şi imperative etice. Bucureşti: Paideia, 2006. 319 p.

122. Muller B. Trebuie restituite prăzile războaielor coloniale? În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 16, p. 20-21.

123. Munteanu B. Germenii recesiunii americane au încolţit în anul 2000. [On-Line]. 2008. http://www.financiarul.com/articol_14392/germenii-recesiunii-americane-au-incoltit-in-anul-2000.html. (citat 17.10.2010).

124. Munteanu I. şi alţii. Moldova pe calea democraţiei şi stabilităţii. Din spaţiul post-sovietic în lumea valorilor democratice. Chişinău: Cartier, 2005. 259 p.

125. Munteanu R. Drept European: Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică. Bucureşti: Oscar Print, 1996. 447 p.

126. Oehler-Şincai M. Cine face jocurile în Asia? În: Lumea (Global Politics and World Events). 2007, nr 11, p. 30-34.

127. Palan R. şi alţii. Strategiile statelor în economia politică globală. Chişinău: Epigraf, 2007. 274 p.

128. Palmowski J. Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană, vol I-II. Bucureşti: ALL, 2007. 1056 p.

129. Parlicov V., Soitu T. Industria gazului în RM: povara ignoranţei şi costul erorilor. Chişinău: IDIS Viitorul, 2007. 40 p.

130. Pârvu I. Introducere în Epistemologie. Iaşi: Polirom, 1998. 304 p. 131. Petrache D. Cojocea. Istoria unui tratat controversat. Chişinău: Zamolxe, 2000. 245 p. 132. Pichiu D. Sistem, structură, metodă structurală. Iaşi: Gheorghe Asachi, 1996. 126 p. 133. Piot O. Parisul vinde la solduri bumbacul african. În: Le monde diplomatique (ediţia

română). 2007, nr 18, p. 22-23. 134. Planul de Acţiuni UE – MOLDOVA. Bruxelles, 2005. 38 p. 135. Pond E. Renaşterea Europei. Târgovişte: Editura Pandora-M, 2003. 291 p. 136. Pop A. Contribuţii actuale şi potenţiale ale României la realizarea obiectivelor de

securitate ale Uniunii Europene în regiunea Marii Negre. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2008, nr 4 (XLIII), p. 181-198.

137. Pop A. Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est. Bucureşti: Corint, 2002. 414 p.

138. Popescu L. Optimizarea practicilor şi politicilor Republicii Moldova de utilizare constructivă a ofertei asistenţiale a UE. Chişinău: ADEPT, 2006. 44 p.

139. Prodi R. O viziune asupra Europei. Iaşi: Polirom, 2001. 186 p.

179  

140. Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Moldova 2007-2013. Bruxelles, 2007. 136 p.

141. Raimbeau C. O altă Europă, cea a întreprinderilor recuperate. În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 21, p. 14-15.

142. Ramonet I. Africa spune NU. În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2008, nr 22, p. 1.

143. Rifkin J. Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră visul American. Iaşi: Polirom. 368 p.

144. Rosenau J. Turbulenţă în Politica Mondială. O teorie a schimbării şi continuităţii. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994. 382 p.

145. Roşu Hamezescu I. Istoria integrării economice. Craiova: Editura Universitaria, 2003. 295 p.

146. Rothbard M. Ce le-a făcut statul banilor noştri? Bucureşti: Institutul Ludwig von Mises – România, 2005. 167 p.

147. Saca V., Ciobanu V. Republica Moldova între civilizaţia estică şi cea vestică în contextul intereselor geopolitice. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2007, nr 3 (XXXVIII), p. 96-109.

148. Sandu I., Moşneaga V. Sistemul Politic al Societăţii. În: Politologia, partea III, Chişinău: USM, 1995, p. 125-178.

149. Schneider B. Revoluţia desculţilor. Bucureşti: Editura Politică, 1988. 357 p. 150. Scurtu I., Buzatu Gh. Istoria românilor în secolul XX. Bucureşti: Paideia, 1999. 685 p. 151. Sédillot R. Istoria Petrolului. Bucureşti: Editura politică, 1979. 383 p. 152. Serebrian O. Dicţionar de geopolitică. Iaşi: Polirom, 2006. 344 p. 153. Serebrian O. Geopolitica spaţiului pontic. Chişinău: Cartier, 2006. 205 p. 154. Serebrian O. Politică şi geopolitică. Chişinău: Cartier, 2004. 160 p. 155. Servan – Schreiber J. Sfidarea mondială. Bucureşti: Editura Politică, 1992. 365 p. 156. Smith K. Politica externă a Uniunii Europene. Bucureşti: Editura Trei, 2004. 344 p. 157. Solomon C., Gumeniuc A. Conflictul transnistrean si procesul de negocieri în formatul

„5+2”. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica). Univ. de Stat din Moldova. 2008, nr 3 (XLII), p. 175-186.

158. Soros G. Epoca failibilităţii. Consecinţele luptei împotriva terorii. Bucureşti: Polirom, 2007. 235 p.

159. Soros G. Noua paradigmă a pieţelor financiare: criza creditelor din 2008 şi implicaţiile ei. Bucureşti: Litera Internaţional, 2008. 140 p.

160. Stiglitz J. Globalizarea. Speranţe şi deziluzii. Bucureşti: Editura economică, 2005. 448 p. 161. Strange S. Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială. Bucureşti:

Editura Trei, 2002. 268 p. 162. Strange S. State şi pieţe. Iaşi: Institutul European, 1997. 326 p. 163. Şofransky O. Republica Moldova: Capital geopolitic. Chişinău: Cartier, 1999. 100 p. 164. Toffler A. Al treilea val. Bucureşti: Editura Politică, 1983. 683 p. 165. Toffler A. Puterea în mişcare. Bucureşti: Antet, 1995. 480 p. 166. Toffler A. Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI. Prahova: Antet,

1995. 351 p. 167. Toffler A. Şocul Viitorului. Bucureşti: Editura Politică, 1973. 515 p.

180  

168. Toussaint E., Millet D. Banca Sudului contra Banca Mondială. În: Le monde diplomatique (ediţia română). 2007, nr 15, p. 24.

169. Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul instituind Comunităţile Europene şi anume Acte Conexe. Amsterdam, 1997. 537 p.

170. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Lisabona, 2007. 202 p.

171. Tratatul de la Nisa de modificare A Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor Acte Conexe. Nisa, 2000. 160 p.

172. Tratatul Instituind Comunitatea Europeană. Roma, 1957. 95 p. 173. Tratatul privind Uniunea Europeană. Maastricht, 1992. 373 p. 174. Tsoukalis L. Ce fel de Europă? Bucureşti: BIC ALL, 2005. 272 p. 175. Tsoukalis L. Noua economie europeană revizuită. Chişinău: Arc, 2000. 314 p. 176. Tudorescu I. Determinismul şi ştiinţa. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971. 286 p. 177. Ţugui E. Continuitatea şi limitele extinderii Uniunii Europene - o provocare pentru statele

europene „nealiniate”. În: Revista de Filosofie şi Drept. Academia de Ştiinţe a Moldovei. 2004, nr 1-3, p. 162-166.

178. Ţugui E. Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană: opţiuni, realităţi şi perspective. În: Moldoscopie (probleme de analiză politică). Univ. de Stat din Moldova. 2003, nr XXIII, p. 67-79.

179. Ţugui E. Uniunea Europeană între conjunctură şi arhitectura optimă de constituire. În: Materiale Conferinţei Internaţionale: „Integrarea Europeană: filosofie, politică, cultură”. Chişinău, Univ. de Stat din Moldova. 2004, p. 254-257.

180. Ţugui E. Republica Moldova în contextul relaţiilor ruso-europene. În: Materialele Conferinţei Ştiinţifice Naţionale: „Societatea contemporană în viziunea tinerilor cercetători: provocări, contribuţii, perspective”. Chişinău, Academia de Ştiinţe a Moldovei. 2010, p. 176-182.

181. Ţugui E. Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi problema apărării europene comune. În: Materialele Conferinţei Internaţionale: „Unificarea Europeană: unitate prin diversitate”. Chişinău, Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale. 2004, p. 159-162.

182. Ţugui E. Uniunea Europeană şi NATO – dilema dublei extinderi. În: Analele Ştiinţifice ale Universitatea de Stat din Moldova. 2004, p. 138-141.

183. Ţugui E. Uniunea Europeană şi Rusia în contextul noilor realităţi geopolitice europene. În: Materialele Conferinţei Internaţionale: „Unificarea Europeană: filosofia viitorului”. Chişinău, Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale. 2005, p. 188-195.

184. Ţugui E., Sandu I. Sistemul internaţional versus subsistemul european – geneza şi funcţionarea prin prisma teoriilor sistemice. În: MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Univ. de Stat din Moldova. 2007, nr XXXVII, p. 156-170.

185. Ţurcanu I. Istoria Relaţiilor Internaţionale. Chişinău: Litera, 2005. 360 p. 186. Urwin D. Dicţionar de istorie şi politică europeană (1945-1995). Iaşi: Institutul European,

2001. 560 p. 187. Vaisse M.(coord.). Dicţionar de relaţii internaţionale. Secolul XX. Iaşi: Polirom, 2008.

400 p.

181  

188. Vass A. Când devenim ostaticii unei pieţe libere? În: Lumea (Global Politics and World Events). 2008, nr 4, p. 98-105.

189. Wallace H., Wallace W. Procesul politic în Uniunea Europeană. Chişinău: Arc, 2004. 621 p.

190. Wallerstein I. Declinul puterii americane. Statele Unite într-o lume haotică. Bucureşti: Incitatos, 2005. 244 p.

191. Wallerstein I. Sistemul Mondial Modern. Bucureşti: Meridiane, 1992, vol. I-IV. 235, 224, 312, 224 p.

192. Waltz K. Omul, statul şi războiul. Iaşi: Institutul European, 2001. 295 p. 193. Waltz K. Teoria politicii internaţionale. Bucureşti: Polirom, 2006. 325 p. 194. Werner K., Weiss H. Noua carte neagră a firmelor de marcă. Intrigile concernelor

internaţionale. Oradea: Editura Aquila'93, 2004. 448 p. 195. Wighte M. Politica de Putere. Chişinău: Arc, 1998. 325 p. 196. Zakaria F. Lumea postamericană. Iaşi: Polirom, 2009. 255 p. 197. Zajec O. Obsesia antirachetă a Statelor Unite. În: Le monde diplomatique (ediţia

română). 2007, nr 16, p. 3. 198. Zinoviev A. Occidentul. Fenomenul occidentalismului. Fapte, idei, documente.

Bucureşti: Editura Vremea, 2002. 479 p. 199. Zorgbibe Ch. Construcţia Europeană. Trecut. Prezent. Viitor. Bucureşti: Editura Trei,

1998. 400 p. 200. Zorin A. (coord.). Istoria Diplomaţiei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1962. 612 p.

II. Surse bibliografice în limba rusă

201. Aмин С. Вирус либерализма. Москва: Eвpoпа, 2007. 163 p. 202. Аверьянов Ю. (ред.) Политология: Энциклопедический словарь. Москва: Изд-во

Моск. коммерч. ун-та, 1993. 431 p. 203. Арбатов A. (ред.). Ядерное распространение: новые технологии, вооружения и

договоры. Москва: Российская политическая энциклопедия, 2009. 272 p. 204. Азовский И. Китай и страны Центральной Азии: экономические отношения. În:

Восток (Oriens). 2005, nr 1, p. 119-133. 205. Бopкo Ю. Pacшиpeниe и yглyблeниe eвpoпeйcкoй интeгpaции. În: Миpoвaя

Экoнoмикa и Мeждyнapoдныe Отнoшeния. 2004, nr 7, p. 15-29. 206. Бжeзинcкий З. Выбoр: миpoвoe гoсподство или глобальное лидерство. Москва:

Мeждунapoдныe Oтнoшeния, 2005. 288 p. 207. Блауберг И. В., Юдин Э. Г. Становление и сущность системного подхода. Москва:

Наука, 1973. 376 p. 208. Блауберг И.В., Садовский В.Н., Юдин Э. Г. Системный подход: предпосылки,

проблемы, трудности. Москва: Знание, 1969. 345 p. 209. Блауберг И.В., Садовский В.Н., Юдин Э. Г. Системный подход в современной

науке. În: Проблемы методологии исследования. Москва: Мысль, 1970. 123 p.

182  

210. Богатуров А.( ред.). Cистемная история международных отношений в четырех томах. 1918-2003. События и документы. Том I, Москва: Московский рабочий, 2000. 520 p.

211. Боннep У., Уиггин Э. Cудный дeнь aмеpикaнcких финансов. Мягкaя депрессия в XXI веке. Челябинск: Социум, 2005. 402 p.

212. Борко Ю., Буторина Щ. Европейский Союз на пороге XXI века: выбор стратегии развития. Москва: УРСС, 2001. 357 p.

213. Бус К. и Смит C. (ред.). Теория международных отношений на рубеже столетий. Москва: Гардарики, 2002. 378 p.

214. Бэттлер А. Kонтуры мира в первой половине XXI века и чуть далее (Теория). În: Мировая Экономика и Международные Отношения. 2002, nr 1, p. 73-80.

215. Валлерстайн И. Конец знакомого мира: Социологиа XXI века. Москва: Логос, 2004. 355 p.

216. Валлерстайн И. Пoсле либеpализма. Москва: УРСС, 2003. 253 p. 217. Вишневский М. Вашингтон – Пекин: новое соперничество в Африке. În: Азия и

Африка Сегодня. 2006, nr 11, p. 40-45. 218. Воронов К. Глобальная интерсистема: эволюция, структура, тенденции. În:

Мировая Экономика и Международные Отношения. 2007, nr 1, p. 18-27. 219. Гaджиeв К. Гeoпoлиткa Кaвкaзa. Мocквa: Мeждунapoдныe Oтнoшeния, 2003. 463p. 220. Гyбaнoв Н. Typция: Пyть в Eвpoпy чepeз Гepмaнию. În: Aзия и Aфpикa ceгoдня.

2006, nr 9, p. 23-28. 221. Гавриков Д. Европейский Союз как территория противоречий. În: Мировая

Экономика и Междунородные Отношения. 2004, nr 12, p. 88-95. 222. Глущенко Г. Транснационалисм мигрантов и глобального развития. În: Мировая

Экономика и Международные Отношения. 2005, nr 12, p. 50-57. 223. Говорова Н. Экономика знаний: европейские реалии и перспективы. În:

Современная Европа. 2006, nr 4, p. 110-119. 224. Дегтерев Д. Китай-Африка: важные аспекты отношений. În: Мировая Экономика и

Международные Отношения. 2005, nr 5, p. 84-91. 225. Договор между Российской Федерацией и Соединенными Штатами Америки о

мерах по дальнейшему сокращению и ограничению стратегических наступательных вооружений. [On-Line]. 2010. http://news.kremlin.ru/ref_notes/512 (citat 19.09.2010).

226. Договор о создании единой таможенной территории и формировании Таможенного Союза. [On-Line]. 2010. http://www.tsouz.ru/Documents/TCform_dog.doc. (citat 20.10.2010).

227. Eвропейский Союз и Россия. Статистические сопоставления 1995–2005. [On-Line]. 2007. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-77-07-231/RU/KS-77-07-231-RU.PDF (citat 15. 05.2008).

228. Журкин В. Военные структуры ЕС цель – 2010. În: Современная Европа. 2005, nr 3, p. 5-11.

229. Зайцева Т. В защиту либерализма. În: Полис. 2005, nr 3-4, p. 47-81. 230. Зeвин Л., Ушaкoвa Н. Roccия и Цeнтpaльнaя Aзия: проблeмы и экoнoмичecких

oтнoшeний. În: Вocтoк (Oriens). 2005, nr 2- 3, p. 77-89, 91-103.

183  

231. Зиглep И. Cтpaтeгия CШA В Цeнтpaльнoй Aзии и Шaнхaйcкaя Opгaнизaция Coтpудничecтвa. În: Мировая Экономика и Международные Отношения. 2005, nr 3, p. 13-22.

232. Иванов И. Евросоюз перед стартом в космос. În: Современная Европа. 2005, nr 4, p. 36-50.

233. Иванов И. Смутное время в энергетике Евросоюза. În: Современная Европа. 2006, nr 2, p. 7-23.

234. Иноземцев В. К воссозданию Вестфальской системы: хаос и порядок в международных отношениях (I-II). În: Миpoвaя Экoнoмикa и Мeждyнapoдныe Отнoшeниe. 2005, nr 8-9, p.11-18, 3-11.

235. Иноземцев В., Кузнецовa E. Boзвpaщeниe Eвpoпы. Oбъeдинeннaя Eвpoпa нa пути к лидeрствy в миpoвoй пoлитикe. În: Миpoвaя Экoнoмикa и Мeждyнapoдныe Отнoшeниe. 2002, nr 4, p. 3-14.

236. Иноземцев В. Специфические особенности европейской социальной модели. În: Современная Европа. 2004, nr 1, p. 34-47.

237. Кaлъвoкopeccи П. Миpoвaя пoлитикa пocлe 1945 гoдa. Мocквa: Мeждyнapoдныe Oтнoшeния, Книгa I-II, 2000. 589, 461 p.

238. Кaмпaнep Н. Eвpoпeйcкaя энepгoбeзoпacнocть и уpoки иcтopии. În. Poccия в глoбaльнoй пoлитикe. 2007, nr 6, p. 27-45.

239. Карр Э. Х. Двадцать лет кpизиса: 1919-1939 – Введение в изучение международных отношений. În: Цыганков П. А. Теория Международных Отношений (Хpистоматия). Москва: Гардарикии, 2002. 125-168 p.

240. Кеннеди П. Вступая в двадцать первый век. Мocквa: Весь Мир, 1997. 422 p. 241. Климов С. Европейский капитал на рынках Латинской Америки. În: Латинская

Америка. 2005, nr 10, p. 17-24. 242. Клочковский Л. Экономический гегемонизм США и Латинская Америка. În:

Латинская Америка. 2005, nr 11, p. 17. 243. Кoппитepc Б. Eвpoпeизaция и paзpeшeниe кoнфликтoв: кoнкpeтныe исслeдoвaния

eвpoпeйcкoй пeрифepии. Мocквa: Вecь Миp, 2006. 264 p. 244. Королёв И.С. (ред.). Мировая экономика: глобальные тенденции за 100 лет.

Москва: Весь Мир, 2003. 455 p. 245. Kругмaн П. Boзвpaщениe вeликой дeпpeccии. Москва: Экcмо, 2009. 334 p. 246. Крушинский А. Глобализация и антиглобализм. În: Комерсант Plus. 2002, nr 12, p.

12. 247. Лавров С. Россия - Латинская Америка: строем партнерские отношения. În:

Латинская Америка. 2006, nr 1, p. 4-10. 248. Лапкин В., Пантин В. Концепция эволюционного усложнения мировой

политической системы. În: Полис. 2005, nr 3-4, p. 157-175. 249. Лекторский В. А., Садовский В. Н. О принципах исследования систем, (В связи с

„общей теории систем“ Л. Берталанфи). În: Вопросы Философии. 1969. p. 68-89. 250. Ленин В. И. Полное собрание сочинений. Москва: Гocпoлитиздaт, Т. 42, 1957. 276

p. 251. Ленин В. Империализм как высшая стадия капитализма. În: Полное собрание

сочинений. Москва: Гocпoлитиздaт. 1957, p. 1-122.

184  

252. Лукоянов А. Иран: взгляд без предупреждения. În: Россия в глобальной политике. 2008, nr 1, p. 87-103.

253. Мaлышeвa Д. Южнaя Eвpaзия в cтpaтeгии CШA. În Миpoвaя Экoнoмикa и Мeждyнapoдныe Отнoшeния. 2006, nr 4, p. 33-42.

254. Мapкc К. Peвoлюция в Китae и Eвpoпe. În: Мapкc К. и Энгeльc Ф. Coчинeния, Мocквa: Гocпoлитиздaт. 1957, p. 88-96.

255. Модельски Дж. Эволюция глобальной политики (I-II). În: Полис. 2005, nr 3-4, p. 62-82, 124-142.

256. Мошняга В., Теоса В. Денежные переводы трудовых мигрантов: их роль в cоциально-экономической стабилизации в Mолдове. În: Moldoscopie (Probleme de analiza politica), Univ. de Stat din Moldova. 2006, nr 2 (XXXIII), p. 7-34.

257. Назария С. История международных отношений и внешней политики великих держав в новейшее время, Кишинев: Гос. ин-т междунар. отношений Молдовы ; Ин-т истории, гос. права АН Молдовы ; Центр стратег. анализа и прогноза Респ. Молдова, 2007. 687 p.

258. Назария С. Российская федерация в контексте международных политических процессов современности. Autoref. teză dr. hab. în ştiinţe politice. Chişinău, 2004, 28 p.

259. Нepу Дж. Oткpытиe Индии. Мocквa: Издaтeльcтвo пoлитичecкoй литepaтуpы, Книгa втopaя, 1989. 346 p.

260. Носов М. Глобальные аспекты трансатлантических отношений. În: Современная Европа. 2006, nr 2, p. 31-53.

261. Носов М. Еврoсоюз и Центральная Азия. În: Современная Европа. 2006, nr 4, p. 10-21.

262. Носов М. ЕС и Китай: на пути к глобальному партнёрству. În: Современная Европа. 2000, nr 2, p. 25-43.

263. Opeшкoва C. Ф. „Турeцкoе Oзepo”: Чepнoe Мope в XV-XVIII вв. În: Вocтoк. 2005, nr 3, p.18-35.

264. Пoздняков Э. Внешнеполитическая деятельность и межгосударственные отношения. Москва: Наука, 1986. 242 p.

265. Поздняков Э. Системный подход и международные отношения. Москва: Наука, 1976. 286 p.

266. Рубинский Ю. Демографические перспективы Европы. În: Современная Европа. 2006, nr 3, p. 22-34.

267. Сакович В. Антиглобализм: причины, сущность и основные формы. Autoref. teză dr. hab. în ştiinţe politice. Chişinău, 2005. 46 p.

268. Санаи М. Ирано-Российские Связи: Проблемы И Перспективы. În: Россия в глобальной политике. 2007, nr 2, p. 34-52.

269. Сетров М. Принцип системности и его основание понятия. În: Проблемы методологии системного исследвания. Мocквa: Мысль, 1970, p. 112-143.

270. Славин С. Тайны военной космонавтики. Москва: Вече, 2005. 448 p. 271. Сорос Дж. Кризис мирового капитализма. Открытое общество в опасности. Мocквa

Инфра-М, 1999. 262 p.

185  

272. Copoc Дж. Мыльный пузыpь aмepикaнcкoгo пpeвocхoдcтвa. Мocквa: Aльпинa Бизнec Букc, 2004. 191 p.

273. Страус А. Униполярность: концентрическая структура нового мирового порядка и позиция Росси. În: Полис. 1997, nr 2, p. 27-49.

274. Стрендж С. Политическая экономия и международные отношения. În: Бус К. и Смит C. (коор.). Теория международных отношений на рубеже столетий. Москва: Гардарики, 2002, p. 234-256.

275. Тайар В. Евросoюз – Меркосур: Стратегическое партнерство. În: Латинская Америка. 2007, nr 5, p. 28-36.

276. Троицкий М. Европейский Союз в мировой политике. În: Международные Процессы, Том 2. 2004, nr 2(5), p. 65-74.

277. Уткин А. Месть за победу – новая война. Москва: Aлгоритм, 2005. 541 p. 278. Уэлс Г. Очерки истории цивилизации. Москва: Эксмо, 2004. 821 p. 279. Федоров В. Крушение Европы. În: Современная Европа. 2005, nr 3, p. 13-30. 280. Фридман Т. Плоский мир, краткая история XXI века. Москва: Хранитель, 2006. 603

p. 281. Хаас Р. Ближний Восток. În: Pоссия в глобальной политике. 2006, nr 6, p. 76-98. 282. Хики Д. Африка и миф об aмериканском всемогуществе. În: Азия и Африка

Сегодня. 2006, nr 2, p. 62-67. 283. Червов Н. Ядерный круговорот: что было, что будет? Москва: Олма-Пресс, 2001,

382 p. 284. Черников Г.,Черникова Д. Европа жаждит независимости. În: Международная

Жизнь. 2002, nr 4, p. 77-92. 285. Чернявский C. Центральная Азия в эпоху перемен. În: Россия в глобальной

политике. 2005, nr 6, p. 90-112. 286. Шемятенков В. Западноевропейский капитализм – век. XXI. În: Современная

Европа. 2004, nr 2, p. 5-17. 287. Шереметьев Пк., Николаевa Л. Арена борьбы за природные рeсурсы. În: Латинская

Америка. 2007, nr 6, p. 13-32. 288. Шишкoв Ю. Poccия в экoнoмикe Eвpoпы: нapacтaющee oдинoчecтвo. În:

Coвpeмeннaя Eвpoпa. 2004, nr 4, p. 104-113. 289. Шишков Ю. Европа и процессы глобализации экономики. În: Современная Европа.

2000, nr 1, p. 32-47. 290. Шишков Ю.В. Формирование европейского экономического пространства. În:

Заглядывая в 21-ый век: ЕС и СНГ. Москва: Мир, 1998. 423 p. 291. Энгельс Фр. О разложении феодализма и возникновении национальных государств.

În: O теoрии насилия. Москва: Эксмо, 2003, p.247-265. 292. Языкoва A. Кaвкaзкиe гoлoвoлoмки. În: Coвpeмeннaя Eвpoпa. 2006, nr 3, p. 107-117.

III. Surse bibliografice în limba engleză

293. A Secure Europe in a better World: European Security Strategy. [On-Line]. 2003. http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf. (citat 16.05.2008).

186  

294. AGREEMENT ON PARTNERSHIP AND COOPERATION establishing a partnership between the European Communities and their Member States, of one part, and the Russian Federation, of the other part. Brussels, 1997. 67 p.

295. Alvazzi A. UNODC experience in estimating the global drug market. [On-Line]. 2010. http://www.oecd.org/dataoecd/42/62/35649902.pdf. (citat 28.10.2010).

296. An Action Plan for EU-Japan Cooperation. Brussels, 2001. 25 p. 297. Barcelona declaration. Barselona, 1995. 17 p. 298. Barysch K. East versus West? The EU economy after enlargement. London: CER, 2006.

8 p. 299. Barysch K. The EU and Russia. Strategic partners or squabbling neighbours? London:

CER, 2004. 68 p. 300. BBC. US deficit 'hits record $1.4tn'. [On-Line]. 2009.

http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/8296079.stm (citat 03.01.2010). 301. Biermann F., Sohn H. Europe and Multipolar Global Governance: India and East Asia as

New Partners? În: Global Governance Working Paper No 10, [On-Line]. 2004. http://www.glogov.org/images/doc/WP10.pdf. (citat 10. 12.2007).

302. Bildt C. şi alţii. Europe in Space. London: CER, 2004. 43 p. 303. Black Sea Synergy – A new regional Cooperation Initiative. Brussels, 2007. 13 p. 304. Britz M. European integration theory and organisational theory – perhaps and ideal match

for an analysis of the Europeanisation process. [On-Line]. 2006. http://aei.pitt.edu/2056/01/001536_1.pdf (citat 10. 03.2010).

305. Communication from the Commision to the Council and European Parliament. Wider Europe-Neighbourhood: A new Framework for Relations with our eastern and Southern Neighbours. Brussels, 2003. 26 p.

306. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE COUNCIL Estearn Partnership. Brussels, 2008. 15 p.

307. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE COUNCIL The European Union and Latin America: Global Players in Partnership. Bruxelles, 2009. 10 p.

308. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT AND THE COUNCIL Western Balkans: Enhancing the European perspective. Brussels, 2008. 23 p.

309. COOPERATION AGREMENT between European Economic Community, of the one part, and the countries parties to the charter of the Cooperation Council for the Arab States o the Gulf (the State of the Unitet Arab Emirates, the State of Bahrain, the kingdom of Saudi Arabia, the Sultanate of Oman, the State of Qator and the State of Kuwait) of the other part. Louxemburg, 1989. 13 p.

310. Council of the European Union. Conclusions on the Republic of Moldova. [On-Line]. 2010. http://www.mfa.gov.md/img/docs/117335.pdf. (citat 03.10.2010).

311. Cutler R. Kazakhstan deepens relations with Europe. [On-Line]. 2010. http://www.atimes.com/atimes/Central_Asia/LJ29Ag01.html. (citat 30.10.2010).

312. Dailami M., Masson P. Te New Multi-polar International Monetary System. [On-Line]. 2009. http://www.iadb.org/intal/intalcdi/PE/2009/04453.pdf. (citat 10. 03.2010).

187  

313. Department of the Treasury/Federal Reserve Board . Major foreign holders of treasury securities. [On-Line]. 2010.http://www.treas.gov/tic/mfh.txt. (citat 06. 09.2010).

314. Donnell C. The EU, Israel and Hamas. London: CER, 2008. 34 p. 315. Dougherty J., Pfaltzgraff R. Contending Theories of International Relations. A

Comprehensive Survey. Fourth edition. New York: Longman, 1997. 608 p. 316. Emerson M., Gross E. (editors). Evaluating the EU's Crisis Missions in the Balkans.

Brussels: CEPS, 2007. 156 p. 317. European Commission. Cohesion Policy 2007-13. National Strategic Reference

Frameworks. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2008. 78 p.

318. European Comission. Euro-Mediterranean trade relations. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/euromed/index_en.htm. (citat 10. 03.2010).

319. European Commission. European Neigbourhood Policy: Economic Review of the EU Neigbour Country. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2008. 131 p.

320. European Commision. European Union Trade with Africa, Caribbean, Pacific. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/africa-caribbean-pacific (citat 10. 03.2010).

321. European Commision. European Union Trade with ASEM (Asia-Europe Meeting). [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/asem (citat 10. 03.2010).

322. European Commision. European Union Trade with Central Asia. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/central-asia (citat 10. 03.2010).

323. European Commision. European Union Trade with China. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/countries/china/index_en.htm (citat 10. 03.2010).

324. European Commision. European Union with Gulf region. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/gulf-region (citat 10. 03.2010).

325. European Commision. European Union Trade with Iran. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/countries/iran (citat 10. 03.2010).

326. European Commision. European Union Trade with Japan. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/countries/japan/index_en.htm (citat 10. 03.2010).

327. European Commision. European Union Trade with Latin America and the Caribbean. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/latin-america-caribbean (citat 10. 03.2010).

328. European Commision. European Union Trade with Russia. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/countries/russia/index_en.htm (citat 10. 03.2010).

188  

329. European Commision. European Union Trade with South Caucasus. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/south-caucasus (citat 10. 03.2010).

330. European Commision. European Union Trade with United States of America. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/countries/united-states (citat 10. 03.2010).

331. European Commision. European Union Trade with Western Balkans. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/regions/balkans (citat 10. 03.2010).

332. European Commision. Euro-Mediterranean Partnership. An overview of programmes and projects. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2009. 84 p.

333. European Commision. European Union -Russia Common Spaces. [On-Line]. 2005. http://ec.europa.eu/external_relations/russia/common_spaces/index_en.htm (citat 10. 03.2010).

334. European Commision. European Union -Turkey relations. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/enlargement/candidate-countries/turkey/relation/index_en.htm (citat 10. 03.2010).

335. European Comission. European Union and Latin America. [On-Line]. 2010. http://www.eeas.europa.eu/la/index_en.htm. (citat 29.09.2010).

336. European Commission. Implications of EMU for Global Macroeconomic and Financial Stability. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2008. 58 p.

337. European Comission. Overview of ACP-EC-Partnership Agreement. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/development/geographical/cotonouintro_en.cfm#overview. (citat 01.07.2010).

338. European Commission. Promoting prosperity and stability: The EMU anchor in candidate and potential candidate countries. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2008. 46 p.

339. European Commission. Structural policies and European territories. Competitiveness, sustainable development and cohesion in Europe: From Lisbon to Gothenburg. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2003. 58p.

340. European Commission. Structural policies and European territory – Cooperation without frontiers. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2002. 52 p.

341. European Commission. The European Union and Russia: Close Neighbours, Global Players, Strategic Parteners. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2007. 69 p.

342. European Commission. The European Union and The United States.Global parteners, global responsibilities. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2006. 72 p.

343. European Commission. The European Union climate and energy package. [On-Line]. 2007. http://ec.europa.eu/clima/policies/brief/eu/package_en.htm. (citat 15.09.2010).

189  

344. European Commision. Turkey - Financial Assistance. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/enlargement/candidate-countries/turkey/financial-assistance/index_en.htm (citat 10. 03.2010).

345. European Commission. Working for the regions. EU Regional Policy 2007-2013. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2008. 34 p.

346. European Union secures Turkmenistan gas deal. [On-Line]. 2008. http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7347051.stm. (citat 26.11.2009)

347. Eurostat. European Union foreign direct investment yearbook 2008 (data 2001-2006). Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2007. 121 p.

348. Eurostat. Eurostat newsrelease. [On-Line]. 2010. http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=STAT/09/163&format=HTML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en (citat 10. 03.2010).

349. FOURTH REPORT on Economic and Social Cohesion. Bruxelles, 2007. 226 p. 350. FRAMEWORK FOR ADVANCING TRANSATLANTIC ECONOMIC

INTEGRATION BETWEEN THE EUROPEAN UNION AND THE UNITED STATES OF AMERICA. Washington, 2007. 11 p.

351. G 8 Summit Declaration (7 June 2007). Growth and responsibility in the world economy. [On-Line]. 2010. http://www.g-8.de/Content/EN/Artikel/__g8-summit/anlagen/2007-06-07-gipfeldokument-wirtschaft-eng,templateId=raw,property=publicationFile.pdf/2007-06-07-gipfeldokument-wirtschaft-eng.pdf. (citat 24.10.2010).

352. Grant Ch. Europe's blurred boundaries. Rethinking enlargement and neighbourhood policy. London: CER, 2006. 79 p.

353. Grant Ch., Barysch K. Can Europe and China shape a new world order? London: CER, 2008. 105 p.

354. Grant Ch., Leonard M. How to strengthen EU foreign policy. London: CER, 2006. 4 p. 355. Grant Ch., Valasek T. Preparing for the multipolar world. European foreign and security

policy in 2020. London: CER, 2007. 37 p. 356. Hamilton D., Quinlan J. Globalization and Europe: prospering in the New Whirled

Order. Washington: Center for transatlantic relations, 2008. 238 p. 357. International Monetary Fund. Currency Composition of Official Foreign Exchange

Reserves (COFER). [On-Line]. 2010. http://www.imf.org/external/np/sta/cofer/eng/cofer.pdf (citat 08.10.2010).

358. International Monetary Fund. World Economic Outlook. October 2010. Recovery, Risk, and Rebalancing. Washington: International Monetary Fund, Publication Services. [On-Line]. 2010. http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2010/02/pdf/text.pdf. (citat 14.10.2010)

359. Joint Declaration of the Paris Summit for the Mediterranean. [On-Line]. 2010. http://www.ue2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/07/0713_declaration_de_paris/Joint_declaration_of_the_Paris_summit_for_the_Mediterranean-EN.pdf (citat 10. 03.2010).

360. Joint Declaration of the Prague Eastern Partnership Summit. [On-Line]. 2009. http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressdata/en/er/107589.pdf (citat 10. 12.2009).

361. Kardas S. Turkish-Iranian Energy Cooperation in the Shadow of US Sanctions on Iran. [On-Line]. 2010.

190  

http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews%5Btt_news%5D=36672. (citat 23.08.2010).

362. Kassenova N. The New EU Strategy towards Central Asia: A vew from the Region. Brussels: CEPS, 2008. 8 p.

363. Kassenova N. The New EU Strategy towards Central Asia: A vew from the Region. În: CEPS Policy brief. 2008, nr 148, 26 p.

364. Keohane R., Hoffmann S. The New European Community. Boulder-San Francisco-Oxford: Westview Press, 1991. 208 p.

365. Leonard M. Can EU diplomacy stop Iran s nuclear programe? London: CER, 2005. 82 p. 366. Leonard M., Grant Ch. Georgia and the EU: Can Europe s neighbourhood policy deliver?

London: CER, 2005. 75 p. 367. Mold A. EU development policy in a changing world: challenges for the 21st century.

Amsterdam: Amsterdam University Press, 2007. 272 p. 368. Moravcsik A. Negotiating the Single European Act. În: Keohane R., Hoffmann S. The

New European Community. Boulder-San Francisco-Oxford: Westview Press, 1991. p. 41-84.

369. Narramore T. China and Europe: engagement, multipolarity and strategy. În: The Pacific Review, Vol. 21, 2008, nr 1, p. 87–108.

370. Nuriyev E. EU Policy in the South Caucasus. A view from Azerbaijan. Brussels: CEPS, 2007. 27 p.

371. Nye J. Understanding international conflicts. New York: Longman, 2002. 288 p. 372. Papaioannou E., Portes R. The international role of the euro: a status report. Luxembourg:

Office for Official Publications of the European Communities, 2008. 68 p. 373. Pollak M. International Relations Theory and European Integration. [On-Line]. 2000.

http://www.eui.eu/RSCAS/WP-Texts/00 55.pdf (citat 01. 10.2005). 374. Puchala D. Institutionalism, Intergovernmentalism and European Integration: A Review

Article. În: Journal of Common Market Studies, Vol. 37, 1999, nr 2, p. 317-331. 375. REGULATION (EC) No 1638/2006 OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF

THE COUNCIL laying down general provisions establishing a European Neighbourhood and Partnership Instrument. Strasbourg, 2006. 14 p.

376. Renner S. The Energy Community of Southeast Europe: A neofunctionalist project of regional inegration. [On-Line]. 2000. http://eoip.or.at/eoip/index.php/eoip/article/view/2009_001a/88 (citat 10. 03.2005).

377. Rosamond B. Theories of European integration. Basingstoke: Palgrave, 2000. 232 p. 378. Rupert M. Idiologies of Globalization. Contending Vosions of a New World Order.

London, New York: Routledge, 2000. 274 p. 379. Sapir A. Fragmented power: Europe and the global economy. Brussels: Bruegel, 2007.

307 p. 380. Schmidt S. Sterile Debates and Dubious Generalisations: An Empirical Critique of

European Integration Theory Based on The Integration Processes in Telecommunications and Electricity. [On-Line]. 1996. http://www.mpifg.de/pu/mpifg_dp/dp96-5.pdf (citat 10. 03.2010).

381. Schott J. The future of the multilateral trading system in a multi-polar world. [On-Line]. 2008. http://www.iie.com/publications/papers/schott0608.pdf. (citat 10. 03.2010).

191  

382. Spinelli A., Rossi E. Towards a free and united Europe – a draft manifesto. [On-Line]. 2010. http://www.federalunion.org.uk/archives/ventotene.shtml. (citat 10. 03.2010).

383. Statement of Catherine Ashton, the High Representative of the Union for Foreign Affairs and Security Policy and Vice-President of the Commission. [On-Line]. 2010. http://ec.europa.eu/delegations/ukraine/press_corner/all_news/news/2010/2010_05_17_2_en.htm. (citat 21.08.2010).

384. Stockholm International Peace Researche Institute. Yearbook 2010 – Military Expenditure. [On-Line]. 2010. http://www.sipri.org/media/media/pressreleases/pressreleasetranslations/storypackage_milex. (citat 10.10.2010).

385. Taylor P. International Organization in the Modern World: The Regional and the Global Process. London: Pinter, 1993. 342 p.

386. Taylor, P. Consociationalism and Federalism as Approaches to International Integration. În: Groom A., Taylor P. (editors). Frameworks for International Co-operation. London: Pinter. 1994, p. 172-184.

387. THE AFRICA – EU STRATEGIC PARTNERSHIP. A Joint Africa – EU Strategy. Lisabona, 2007. 82 p.

388. The European Defence Agency. European - United States Defence Expenditure in 2008. [On-Line]. 2009. http://www.eda.europa.eu/defencefacts/. (citat 27.10.2010)

389. The EU and Central Asia: Strategy for a New Partnership. Bruxelles, 2007. 30 p. 390. Thelen K., Steinmo S. (editors). Structuring Politics: Historical Institutionalism in

Comparative Politics. New York : Cambridge University Press, 1992. 456 p. 391. The World Bank. The global outlook in summary, 2008-2012. [On-Line]. 2010.

http://web.worldbank.org/external/default/main?theSitePK=659149&pagePK=2470434&contentMDK=20370107&menuPK=659160&piPK=2470429. (citat 11.10.2010).

392. The World Trade Organization. World and regional Exports Profiles 2009. [On-Line]. 2010. http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/world_region_export_09_e.pdf. (citat 11.09.2010).

393. Tilford S. Will the eurozone crack? London: CER, 2006. 61 p. 394. United Nations Conference on Trade and Development. Handbook of Statistic 2009. [On-

Line]. 2010. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat34_enfr.pdf (citat 10.10.2010). 395. Wallace W. (editor). The Dynamics of European Integration. London: Pinter, 1990. 434

p. 396. Wheare K. Federal Government. London: Oxford University Press, 1946. 278 p. 397. Wiener A., Diez Th. European Integration Theory: Past, Present and Future. Oxford:

Oxford University Press, 2004. 384 p.

IV. Surse bibliografice în limba franceză

398. Durausset H. L'Union Europeenne au XXI e siècle. Paris: Ellipses edition, 2004. 286 p. 399. Ianzin M. L’Europe entre deux temperaments politiques: ideal d’unite et particularismes

nacionaux. Marseille, 1994. 362 p. 400. Schwok R., Merand F. L'Union européenne et la sécurité internationale: Théories et

pratiques. Louvain-la-Neuve: Academia-Bruylant, 2009. 270 p

192  

ANEXE

Anexa 1

 

Figura 1, A1. Arhitectura instituţională a Uniunii Europene. Sursa: Elaborat de autor.

 

 

Banca Centrală Europeană

Comisia Europeană 

Consiliul UE 

Parlamentul European 

Curtea Europeană de Justiție

Curtea de Conturi Europeană

Comitetul Economic şi Social

Comitetul Regiunilor

Consiliul European 

Preşedintele UE

193  

Anexa 2

Figura 1., A2. Instituţiile PESC/PESA (până la Tratatul de la Lisabona). Sursa: Elaborat de autor.

Consiliul Uniunii Europene (GAERC) 

 Înaltul Reprezentant pt. PESC/ Secretarul General 

Direcțiunea Generala E 

Planificarea strategică/ alarmă 

imediată 

Stat Major (SMUE) 

Parlamentul European 

Comisia Europeană (reprezentată în Consiliu, în CPS şi în Comitetul pt. Aspecte civile ale administrării

situaţiei de criză) 

Comitetul Militar

(CMUE)

Comitetul pt. Aspecte Civile ale administrării situațiilor de 

criză

Comitetul Reprezentanților Permanenți 

Comitetul Politic şi de Securitate 

Agenția Europeană de Apărare  

Institutul UE pt.Studii de Securitate 

Centrul Satelitic European

ATHENA

Misiune CivilăReprezentanți Speciali UE  Misiune Militară (EUFOR)

Consiliul European  

194  

Anexa 3

Tabel 1., A3. Reprezentanţii Speciali şi Misiunile Uniunii Europene.

Reprezentanţi Speciali UE Misiunile UE 1. Roeland van de Ger – regiunea Marilor

Lacuri. 1. EUFOR Altheia - Bosnia şi Herţegovina, 2004 –

în curs. 2. Miroslav Lajcak – Bosnia şi

Herţegovina 2. EUPM –Bosnia şi Herţegovina, 2003 - în curs. 

3. Pierre Morel – Asia Centrală.  3. EULEX KOSOVO – Kosovo, 2008 – în curs. 4. Torben Brylle – Sudan.  4. EUPAT – Macedonia, 2005 – durata şase luni. 5. Kalman Mizsei – Republica Moldova.  5. CONCORDIA – Macedonia, 31.03.2003-

15.12.2003. 6. Ervan Fourere – Republica Macedonia.  6. EUPOL PROXIMA – Macedonia, 2004-2005. 7. Marc Otte – Orientul Mijlociu.  7. EUPOL CORPS – Palestina, 2006 – în curs. 8. Peter Semneby – Caucazul de Sud.  8. EU BAM Rafah – Palestina, 2005 – în curs. 9. Francesc Vendrell – Afganistan.  9. EUJUST LEX – Irac, 2005 – în curs. 10. Pieter Feith – Kossovo.  10. EUPOL AFGHANISTAN – Afganistan, iunie

2007 – în curs.   11. AMM (Aceh Monitoring Mission) – Indonezia,

2005-2006.   12. EUJUST THEMIS – Georgia, 2004-2005.   13. EUMM GEORGIA – Georgia, 2008 – în curs.   14. EU SSR Guinea-Bisau – Guineea Bisau, 2008 –

în curs.   15. EUFOR TCHAD/RCA – Ciad, 2008 – 2009.    16. EU Suport to AMIS DARFUR – Sudan, 2005 –

2006.    17. EUPOL RD CONGO – RD Congo, iunie 2007 –

în curs.   18. EUSEC RD Congo – RD Congo, 2005 – în curs.   19. EUPOL KINSHASA – RD Congo, aprilie 2005 –

iunie 2007.   20. EUFOR RD Congo – RD Congo, 20.04.2006-

30.11.2006.   21. ARTEMIS DRC – RD Congo, iunie 2003-

septembrie 2003.   22. EUNAVFOR Somalia – Somalia, 2008 – în curs.   23. EUTM Somalia – Somalia, în curs de pregătire.   24. EUBAM – R.Moldova/Ucraina, 2005-în curs.

Sursa: Overview of the missions and operations of the European Union November 2010 [On-Line]. 2010. http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=268&lang=EN (citat 21.11.2010).

195  

Anexa 4

Tabel 2., A4. Produsul intern brut global (conform ratei de schimb), milioane USD.

Regiunea, ţara 1980 1990 2000 2007 Total global

- economii dezvoltate - economii emergente - economii în tranziţie

11 921 8508 285 572 2 624 062 1 012 216

22 129 834 17 424 153

3 836 406 869 276

31 850 291 24 685 189

6 781 147 393 954

54 273 88738 436 541 14 055 191

1 782 155Africa

- Africa de Sud 515 510

80 544514 193112 014

605 467 132 878

1 252 565(e) 277 825

America de Nord - SUA

3 055 1522 784 856

6 375 2645 789 487

10 563 468 9 834 008

15 241 555(e)13 816 049

America Latină şi Caraibe

- Brazilia

765 041227 565

1 122 097438 256

2 007 926 601 732

3 534 209(e) 1 346 927

Asia - Japonia - China - India

2 414 9461 055 205

306 520 185 402

5 264 0343 018 112

404 494 327 930

8 973 508 4 649 614 1 192 836

468 978

13 975 141(e) 4 395 398 (e) 3 286 881 (e) 1 136 921

Europa - R.M. - Rusia - UE 27

3 958 535- -

3 780 953

7 610 816- -

7 249 181

9 234 106 1 288

259 718 8 462 624

19 196 034(e) 4 159

(e) 1 284 698 (e)16 770 311

Oceania - Australia

200 451170 327

374 157319 140

465 815 399 612

1 074 384(e) 921 725

Sursa: Adaptat de autor după UNCTAD Handbook of Statistics 2008 [On-Line]. 2009. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat33_en.pdf (citat 23.10.2010).

196  

Anexa 5

Tabel 3., A5. Investiţiile străine directe globale, milioane USD.

Regiunea, ţara 1980 1990 2000 2006 Total global

- economii dezvoltate - economii emergente - economii în tranziţie

55 26247 575

7 664 24

201 594165 641

35 877 75

1 411 366 1 148 340

256 096 6 930

1 305 852874 083 379 052

52 717Africa

- Africa de Sud 400-10

2 806-78

9 685 888

35 544-323

America de Nord - SUA

23 66516 918

56 82348 422

392 964 313 997

251 256175 412

America Latină şi Caraibe - Brazilia

6 4831 910

9 733989

97 810 32 779

83 73518 782

Asia - Japonia - China - India

950278

57 79

24 5461 753 3 487

237

163 563 8 323

40 715 3 585

275 653-6 506 69 468 16 881

Europa - R.Moldova - Rusia - UE

21 578--

21 494

97 058--

90 513

729 195 128

2 714 697 389

627 248222

28 732 547 542

Oceania - Australia

2 1621 866

10 5528 121

18 150 14 019

32 41624 022

Sursa: Adaptat de autor după UNCTAD Handbook of Statistics 2008 [On-Line]. 2009. http://www.unctad.org/en/docs/tdstat33_en.pdf (citat 20.10.2010).

197  

Anexa 6

 

 

 

 

 

Figura 3., A6. Produsul intern brut/pe locuitor (2007 estimat, în USD). Sursa: Adaptat de autor după CIA – The World Factbook 2008 [On-line]. 2009. https://www.cia.gov/library/publications/download/download-2008/index.html (citat 05.10.2009).

 

SUA – 45.800

 

Japonia – 33.500

 

Australia – 37.300

 

Africa de Sud – 9.700

 

Brazilia – 9.500

 

India – 2.600

 

Rusia – 14.800

 

China – 5.400

UE – 32.700

Global –

10.000

198  

Anexa 7

Tabel 4., A7. Asistenţa Uniunii Europene în Republica Moldova, 1991-2006 (milioane euro).

1991- 1998

1999

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total

Programul Naţional TACIS **  

***41,1 14,7  

‐  14,8  

‐  25,0  

‐  42,0  

‐  137,6  

Cooperarea transfrontalieră TACIS ****

- - 2,0  

3,0

1,1  

2

1,0  

3,6

10  22,7

Programul regional TACIS ****

- - - 0,9  

- 1,25  

6,6 5,1

12,3  26,15

Securitatea Alimentară

- - 5,5  

- 10,4  

- 10  - 10  35,9

Asistenţa Macro-Financiară

87.0

  ‐      87.0

Asistenţa umanitară

- 3.9

0.8  

0.8

      5,5

PEV-ONG COFINANŢARE

- - ‐  - ‐  0,5

‐  - ‐  0,5

Drepturile omului (EIDHR)

- - 0,2  

0,47

‐  - ‐  - ‐  0,67

SPP - - - 4,7

‐  - ‐  - ‐  4,7

Total 128,1

18,6

9,4  

23,77

12,75  

27,5

17,6  

50,7

32,3  

320,72

* 2006 date şi indici ce nu sunt valabile altor iteme ** Incluzând TEMPUS *** Cifre generale pentru asistenţă tehnică 1991-1998. **** Alocate Moldovei pentru programele regionale şi transfrontaliere (NP ; CB).

Sursa: REPUBLIC OF MOLDOVA COUNTRY STRATEGY PAPER 2007-2013 [On-line]. 2007. http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/enpi_csp_moldova_en.pdf (citat 08.09.2009).

199  

Anexa 8

Tabel 5., A8. Volumul şi clasificarea indicativă a asistenţei UE pentru Republica Moldova, 2007-2010 (milioane euro).

Domeniul Prioritar 1: Susţinere în dezvoltarea democratică şi în buna

guvernare

52,4-73,4 milioane

(25-35%)

Domeniul Prioritar 2: Susţinere în reforma sistemului judiciar şi crearea

capacităţii administrative

31,5-41,9 milioane

(15-20%)

Domeniul Prioritar 3: Susţinere în reducerea sărăciei şi creştere

economică

83,9-125,8 milioane

(40-60%)

Sursa: Republica Moldova. PROGRAM INDICATIV NAŢIONAL pentru anii 2007-2010 [On-line]. 2007. http://ec.europa.eu/delegations/moldova/index_en.htm (citat 10.12.2008).

200  

Anexa 9

Tabel 6., A9. Alocarea financiară/priorităţi în cadrul Programului Operaţional Comun România – Ucraina – Moldova 2007-2013.

Distribuirea bugetelor totale eligibile

Finanţarea totală eligibilă (în mil. EURO)

Finanţarea ENPI (în mil. EURO)

Finanţarea naţională (în mil. EURO)

Total 137,4 126 11,4

Prioritatea 1: către o economie mai competitivă a zonei de frontieră

62,7 57 5,7

Prioritatea 2: mediu şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă

49,5 45 4,5

Prioritatea 3: promovarea activităţilor people to people

13,2 12 1,2

Asistenţă tehnică 12 12 0

Sursa: Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Moldova [On-line]. 2007. http://www.mdrl.ro/_documente/coop_teritoriala/granite_externe/ro_uk_mo/POC%20Ro-Ua-Md%2029%20feb%20romana.pdf (citat 10.12.2008).

201  

Anexa 10

Tabel 7., A10. Alocarea financiară/priorităţi în Cadrul operaţional Comun de Cooperare în bazinul Mării Negre 2007-2013.

Distribuirea bugetelor totale eligibile

Finanţarea totală eligibilă (în mil. EURO)

Finanţarea ENPI (în mil. EURO)

Finanţarea naţională (în mil. EURO)

Total 18.863.479 17.305.944 1.557.535 Prioritatea 1 Sprijinirea parteneriatelor transfrontaliere în vederea dezvoltării economice şi sociale bazate pe utilizarea în comun a resurselor

6.050.000 5.500.000 550.000

Prioritatea 2 Utilizarea în comun de resurse şi competenţe pentru protecţia şi conservarea mediului

6.875.000 6.250.000 625.000

Prioritatea 3 Sprijinirea iniţiativelor culturale şi educaţionale în vederea creării unui mediu cultural comun în bazinul Mării Negre

4.207.885 3.825.350 382.535

Asistenţă tehnică 1.730.944 1.730.944

Sursa: Programul Operaţional Comun de Cooperare în bazinul Mării Negre 2007-2013[On-line]. 2007. http://www.mdlpl.ro/_documente/coop_teritoriala/granite_externe/marea_neagra/fisa_program.pdf (citat 10.12.2008).

202  

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe propria răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat,

se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

Ţugui Eduard

  

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

203  

 

Curriculum vitae Europass

Informaţii personale

Nume / Prenume Eduard Ţugui Adresă(e) Chişinău, Republica Moldova

Telefon(oane) Mobil: (+373)600 44 305 E-mail(uri) etugui@gmail.com; eduard.tugui@yahoo.com

Naţionalitate(-tăţi) RM

Data naşterii 08.03.1980

Experienţa profesională

Perioada Septembrie 2003 - prezent Funcţia sau postul ocupat Lector universitar

Activităţi şi responsabilităţi principale - Elaborarea şi perfectarea curriculumului universitar - Predarea cursurilor „Istoria şi teoria sistemelor internaţionale”, „Separatismul contemporan”, „Politica de coeziune a Uniunii Europene”, „Uniunea Europeană în sistemul de relaţii internaţionale” - Cercetare în domeniul politicii internaţionale şi Uniunii Europene

Numele şi adresa angajatorului Universitatea de Studii Politice şi Economice Europene, str. Ştefan cel Mare şi Sfânt 200, Chişinău MD-2004, Republica Moldova

Tipul activităţii sau sectorul de activitate Instituţie de Învăţământ Superior

Educaţie şi formare

Perioada Ianuarie 2004 – martie 2011 Calificarea / diploma obţinută

Disciplinele principale studiate / competenţe profesionale dobândite

Cercetare şi elaborarea tezei de doctor în ştiinţe politice „Uniunea Europeană în contextul reconfigurării sistemului politic internaţional”

Numele şi tipul instituţiei de învăţământ / furnizorului de formare

Universitatea de Stat din Moldova

Perioada Octombrie 2007 – Martie 2009 Calificarea / diploma obţinută MA Managementul Fondurilor Structurale ale Uniunii Europene

204  

Disciplinele principale studiate / competenţe profesionale dobândite

- Economia Uniunii Europene - Instituţiile Uniunii Europene - Politica de coeziune a Uniunii Europene - Economia regională - Managementul proiectelor europene

Numele şi tipul instituţiei de învăţământ / furnizorului de formare

Academia de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea Relaţii Economice Internaţionale

Perioada Octombrie 2002 – Iulie 2003 Calificarea / diploma obţinută MA Politologie

Disciplinele principale studiate / competenţe profesionale dobândite

- Fundamente teoretice şi metodologice ale Ştiinţelor Politice - Serviciul de Stat - Practica serviciului diplomatic în Republica Moldova

Numele şi tipul instituţiei de învăţământ / furnizorului de formare

Universitatea de Stat din Moldova

Perioada Septembrie 1998 – Iunie 2002 Calificarea / diploma obţinută Licenţiat în Relaţii Internaţionale

Disciplinele principale studiate / competenţe profesionale dobândite

- Teoria politică - Teoria Relaţiilor Internaţionale - Istoria şi practica diplomatică - Economia mondială - Politica externă a Republicii Moldova

Numele şi tipul instituţiei de învăţământ / furnizorului de formare

Universitatea de Stat din Moldova

Abilităţi personale şi competenţe

Limba maternă Româna

Limba(i) străină(e) cunoscută(e) Autoevaluare Înţelegere Vorbire Scriere

Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la conversaţie

Discurs oral Exprimare scrisă 

Rusa C2 C2 C2 C2 C2

Engleza B2 B2 B2 B2 B2

Franceza A2 B2 A1 A2 A1

(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă Pentru Limbi Străine

Competenţe şi abilităţi sociale - abilităţi de comunicare, obţinute în urmă activităţii didactice - abilităţi de coordonare cercetare, obţinute în urma coordonării activităţilor pedagogice

Competenţe şi aptitudini organizatorice

- competenţe de lucru şi coordonare cu grup de oameni, obţinute în urma lucrului la Catedră

Competenţe şi aptitudini de utilizare a calculatorului

Microsoft Office

Alte competenţe şi aptitudini - abilităţi de evaluare şi analiză, obţinute în urma activităţii ştiinţifice

Informaţii suplimentare

205  

Participări la conferinţe, mese rotunde

• Conferinţa Ştiinţifică Internaţională: „Securitatea naţională a Republicii Moldova în context geopolitic european”, Chişinău, AŞM, 8 octombrie 2010. / Comunicarea „Dilema securităţii în era nucleară: Scutul antirachetă şi neutralitatea Republicii Moldova”.

• Conferinţa Ştiinţifică Naţională: „Societatea contemporană în viziunea tinerilor cercetători”. Chişinău, AŞM, 4 martie 2010. / Comunicarea „Republica Moldova în contextul relaţiilor ruso-europene”.

• Conferinţa Ştiinţifică Internaţională: „Sistemul politic din Republica Moldova şi puterea de stat:evoluţie şi perspective”, Chişinău, AŞM, 8 octombrie 2009. / Comunicarea „Eurointegrarea Republicii Moldova prin prisma cooperării teritoriale şi politicii de vecinătate europene”.

• Sesiunea Comunicărilor Ştiinţifice din Academia de Studii Economice Bucureşti, Bucureşti, 10-11 aprilie 2009. / Comunicarea „Perspectivele cooperării moldo-române în cadrul politicii de vecinătate europene”.

• Masa Rotundă: „Necesităţi curriculare şi bibliografice în domeniul studiilor europene: dezbateriacademice”, Chişinău, Fundaţia Soros-Moldova, 2007.

• Conferinţa Internaţională: „ Unificarea Europeană: filosofia viitorului”, Chişinău, ISPRI, 7-9 mai, 2005. / Comunicarea „Uniunea Europeană şi Rusia în contextul noilor realităţi geopoliticeeuropene.”

• Conferinţa Naţională: „Diferendul transnistrean: realităţi şi perspective” , Chişinău, Institutul Muncii, 26-28 noiembrie 2004. / Comunicarea „Separatismul contemporan: tipuri şi practici de soluţionare”.

• Conferinţa Internaţională: „Integrarea Europeană: filosofie, politică, cultură”, Chişinău, USM, 18-21 noiembrie, 2004. / Comunicarea „Uniunea Europeană între conjunctură şi arhitectura optimă de constituire”.

• Conferinţa Internaţională: „Unificarea Europeană: unitate prin diversitate”, Chişinău, ISPRI, 7-9 mai, 2004. / Comunicarea „Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi problema apărării europene comune”.

• Conferinţa universitară a masteranzilor USM, Chişinău, USM, 23 mai 2003. / Comunicarea„Uniunea Europeană între conjunctură şi arhitectura optimă de constituire”.

Publicaţii

• Uniunea Europeană şi Africa SubSahariană: o interacţiune asimetrică într-un sistem internaţional dinamic. // Geopolitica, Bucureşti, 2010, nr.35.

• Republica Moldova în contextul relaţiilor ruso-europene. // Geopolitica, Bucureşti, 2010, nr.32. • Republica Moldova – reconvertirea unui stat periferic. // Lumea (Global Politics and World Events),

Bucureşti, 2009, Nr.2 (191). • Sistemul internaţional versus subsistemul european – geneza şi funcţionarea prin prisma teoriilor

sistemice. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică), Chişinău, USM, 2007, nr. XXX. • Uniunea Europeană şi Rusia în contextul noilor realităţi geopolitice europene. // Materialele

Conferinţei Internaţionale: „Unificarea Europeană: filosofia viitorului”, Chişinău, ISPRI, 7-9 mai, 2005.

• Uniunea Europeană între conjunctură şi arhitectura optimă de constituire. // Materialele Conferinţei Internaţionale: „Integrarea Europeană: filosofie, politică, cultură”, Chişinău, USM, 18-21 noiembrie, 2004.

• Uniunea Europeană şi NATO – dilema dublei extinderi. // Analele Ştiinţifice ale USM, Chişinău, USM, 2004.

• Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi problema apărării europene comune. // Materialele Conferinţei Internaţionale: „Unificarea Europeană: unitate prin diversitate”, Chişinău,ISPRI, 7-9 mai, 2004.

• Continuitatea şi limitele extinderii Uniunii Europene - o provocare pentru statele europene„nealiniate”. // Revista de Filosofie şi Drept, Chişinău, AŞM, 2004, nr.1-3.

• Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană: opţiuni, realităţi şi perspective.//MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică), Chişinău, USM, 2003, nr. XXIII.