Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Poezia este o artă poetică modernă axată mai mult pe relația eu liric-creație decât pe eu liric-lume. Filozofia blagiană a cunoașterii revelatorii mai presus de cunoașterea rațională este fundamentul textului liric. Autorul realizeză argumente în versuri, discursul argumentativ fiind cu atât mai profund, mai fluent. Titlul este o propoziție dezvoltată sub forma unei declarații. Poetul așază concluzia în titlu, urmând în poezie să o demonstreze. „Corola de minuni” sugerează misterele lumii, sufletului, universului cuprinse în celelalte simboluri din text: „ochi”, „buze” ș.a. Prin faptul că declarația este sub forma unei negații, înțelegem că poetul a constat că forma afirmativă este cazul general față de care el vehement se depărtează. Tema o reprezintă enunțarea filozofiei poetului privind adevărata cunoaștere: cunoașterea revelatorie. Argumentul poetului este că prin măsurarea rațională a tainelor, prin efortul conștient de încadrare în tipare, în noțiuni deja cunoscute, imaginea pe care ne-o creem față de lume este una alterată, superficială, supusă subiectivității și limitării noastre de gândire. Perspectiva propusă este o cunoaștere revelatorie, anume mai întâi acceptarea misterului și apoi fenomenul involuntar, inconștient, mai presus de ființă, al revelării adevărului, tainei. Prin această vedere asupra lumii, eul este ferit de greașeală, căci nu prin încercările sale sortite greșelii caută să afle adevărului, ci însuși adevărul, taina, pe sine se descoperă. De aici și multitudinea imaginilor simbolice, abstracte, căci prin cuvinte unele lucruri nu pot fi explicate, ci abia pipăite. Poezia începe cu reluarea titlului pentru a întări punctul de plecare în argumentare. Observăm că textul este construit pe baza reiterării ideilor. Astfel, la început poetul spune „nu strivesc”, ca apoi să spună „nu ucid”. Un alt exemplu este „eu cu lumina mea sporesc”, „așa și eu îmbogățesc”, „luna mărește și mai tare”. O astfel de construcție este esențială, căci, dacă poetul dorește să denunțe cunoașterea bazată pe formulară precise, cânstrângătoare și să o proclame pe cea revelatorie, bazată pe actul acceptării incapabilității înțelegerii complete, pe renunțarea la cuvintele constrângătoare, atunci nu ar fi putut să formuleze definiție pentru însuși procesul cognitiv care neagă viabilitatea definițiilor. Așa că poetul recurge la singurul lucru posibil: călăuzirea cititorului către „taina de a înțelege tainele” prin arătarea efectelor sale, prin plasarea în opoziție cu modelul rațional, dorind să se transmită calea de urmat, iar nu capătul imposibil de atins. Astfel, textul vine să instige la efortul intuirii de către cititor, căci taina de care vorbește poetul este una care pentru fiecare persoană se descoperă sub forma unui „fior”, iar fiorul este propriu fiecăruia și imposibil de transmis. Poziția antitetică a eului liric față de modelul cunoașterii raționale este întărită prin exprimarea consecințelor adoptării acestui model. Astfel, acesta aduce „sugramarea vrăjii nepătrunsului ascuns”. Obiectul „nepătrunsul ascuns” este de o mare ambiguitate, dar ceea ce este inteligibil este procesul de „sugrumare”. Înțelegem că adoptând calea cunoașterii raționale nu permitem misterului să se reveleze, îi stăvilim revărsarea sa asupra noastră și ne silim în a înțelege puțin și superficial. În continuare poetul caută să precizeze poziția sa, lucru posibil prin metaforă și asemănare relativă cu alte situații. Astfel, eul liric spune că „nu strivește corola de minuni”, ci „cu lumina sa sporește taina”. La prima vedere ideea luminii care în loc să facă lucrurile lămurite le face și mai tainice pare paradoxală. Însă relevarea înțelesului ei vine prin asemănarea acestui proces cu „lumina lunii care noaptea face lucrurile să fie mai tainice decât ar fi pe deplin întuneric”. Printr-un efort de imaginație reușim să rezonăm cu gândirea poetului. Dacă ar complet întuneric în jurul nostru nu am ști la ce să ne așteptăm, nu am avea nicio bănuială, am presupune anumite existențe, dar nu am ști decât puțin. Pe când lumina lumii aduce delimitarea contururilor, întrevederea unui orizont. Ea nu aduce lămuriri concrete, dar sporește numărul existențelor presupuse în jur, sporește taina conținutului acelor obiecte cărora noi le vedem doar conturul. Ceea ce corespunde ideii că „neînțelesuri se fac neînțelesuri și mai mari”. În final poetul precizează cauza transformărilor percepute, motorul acestui model de cunoaștere, el spune că „iubește și flori și ochi și buze și morminte”. Cele patru cuvinte (flori, ochi, buze, morminte) sugerează dimensiunile existenței omului, domeniile cu care omul intră în relație: complexitatea naturii, infinitul psihicului omenesc, ascunzișurile din spatele cuvintelor, universul și timpul. Prin faptul că le „iubește” presupune că le acceptă fără să le judece, fiind această

alegere de a accepta pur și simplu condiția esențială a iubirii, pentru că nu va exista vreodată iubire gândită, măsurată, definită. Așadar, spune poetul, iubind toate cele cu care intrăm în relație, este calea pentru primirea revelației privindu-le pe acelea. De vom tăgădui în alegerea aceasta și vom proceda în schimb la a ne încrede în rațiunea noastră, atunci cu adevărat cu cât ni se vor părea tot mai certe și cuprinse cele din jur, cu atât ne vom depărta mai mult de adevăratul conținut. Poezia este alcătuită prin înlănțuire de idei, de aceea este dificil de a o delimita în secvențe poetice. Putem totuși să ne orientăm după împărțirea în fraze. Astfel, primele cinci versuri comunică poziția antitetică a poetului față de modelul de cunoaștere rațional, general-acceptat, iar restul poeziei este o încercare de contura procesul cunoașterii revelatorii. Limbajul, atât în prima secvență este puternic metaforizat, abia găsind un termen care să nu fie inclus într-o metaforă și deci, să aibă sens denotativ. „Corola de minuni” însumează tainele lumii. Prin corolă înțelegem un număr mare, dar și armonie, frumusețe. Alegând cuvântul „minuni” pentru a numi lucruri, gânduri, trăsături ale oamenilor, tot ce intră sub lupa observației, poetul sugerează strălucirea pe care o capătă orișice lucru, măreția în care se zugrăvește lumea atunci când nu o constrângem în definiții. Remarcăm că fiecărui om i se asociază „o lumină” pe care fiecare alege către ce să o orienteze. Această lumină sugerează voința fiecăruia, alegerea de credință pe care o face fiecare: în gândurile sale sau în misteriosul fior al cunoașterii revelatorii. În continuare poetul prezintă consecința alegerii sale. Taina lumii în ochii săi sporește, neînțelesurile se fac neînțelesuri și mai mari, precum taina nopții luminate de lună este mai mare decât taina nopții cu totul întunecate. Texul abundă în metafore. Dintre acestea remarcăm „largi fiori de sfânt mister” care denumește sursa amplificării neînțelesurilor, a îmbogățirii întunecatei zări, a sporirii tainei lumii. Metafora sugerează minunarea persoanei în fața revelației. „Fior” sugerează cutremurarea conștientului, fiind copleșit de cele revelate. „Mister” semnifică capătul niciodată atins al tainei, iar adăugarea lui „sfânt” plasează procesul acesta al trăirii cunoașterii revelatorii într-o dimensiune mai presus de psihicul omului. Poezia se încheie cu precizarea alegerii poetului „eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”, înțelegându-se că iubirea ca acceptare necondiționată este motorul revelației. Versificația este specifică liricii moderne. Măsura versurilor este inegală, textul nu e împărțit în strofe, rima și ritmul lipsesc, până și majuscula convețională de la începutul versurilor lipsește. Prin această poezie Lucian Blaga prezintă modelul cunoașterii revelatorii pentru descifrarea tainelor universului, oamenilor, sinelui. El denunță ca superficial și în detrimentul adevărului procesul rațional de fixarea a noțiunilor în definiții.