Popularea ca factor al modificării mediuluiÎn modificarea mediului un rol însemnat îi revine creşterii numărului și răspândirii

geografice a populaţiei şi diversificarea formelor de utilizare a terenului. Problema populării în literatură este abordată în diverse aspecte. Printre direcţiile principale de studiu al populării teritoriului se evidenţiază direcţia istorico geografică, care constă în analiza retrospectivă a modului de formare a sistemelor de populare. Acest studiu permite aprecierea rolului sistemelor intravilane în valorificarea şi modificarea peisajelor şi evidenţierea caracterului modificărilor lor antropice, în acelaşi rând şi aspectul ecologic ale sistemelor intravilane. Aşezările umane prezintă un areal compact, teritorial integru, de concentrare a populaţiei, înzestrat cu construcţii, străzi, căi de transport, parcuri etc. - condiţii necesare pentru viaţă, muncă şi recreare.

Aşezările omeneşti, componente de bază ale peisajului geografic, se afirmă prin însuşirile pe care le capătă ca urmare a unor procese de mare amploare cum sunt: accentuarea presiunii umane asupra spaţiului, consecinţă a manifestărilor intense a colectivităţilor rurale şi urbane; necesitatea acută a gestiunii şi gospodăririi patrimoniului naţional al mediului în favoarea omului. Procesele ce se desfăşoară în peisajul geografic relevă actualitatea şi cerinţele aprofundării cunoaşterii multiplelor compartimente ale ecologiei aşezărilor umane.

Cum s-a menţionat anterior, popularea este un sistem complex, format pe parcursul dezvoltării istorice în rezultatul interactiunii diferitilor factori. Pentru elucidarea acestor factori am folosit rezultatele cercetărilor istorice, materiale cartografice, date statistice, de arhivă etc. Această informaţie, conform lui V. Jekulin, contribuie la studierea evoluţiei peisajelor pe parcursul perioadelor istorice şi a modului de interacţiune dintre mediul geografic şi populaţie. În afară de aceasta, au fost supuse cercetării unele izvoare bibliografice, în care se caracterizează procesul de populare a teritoriului, pentru a evalua impactul aşezărilor umane asupra peisajelor în scopul evidenţierii specificului valorificării teritoriului în plan istoric.

Procesul de populare şi răspândirea geografică a populaţiei au fost analizate prin utilizarea metodei cartografice. Seria de hărţi şi diagrame întocmite, pe o bază geografică peisajistică, folosind tehnologiile Sistemelor Informaţionale Geografice, reflectă istoricul populării şi formării peisajelor intravilane actuale. Dezvoltarea procesului de populare şi formare a peisajelor intravilane şi structurii lor teritoriale este determinată de interacţiunea factorilor naturali, socio-economici, istorico politici, etno-demografici.

O influenţă esenţială asupra evoluţiei procesului de formare a sistemelor intravilane au avut-o, factorii istorico-politici - dezvoltarea regiunii în limitele unui sau altui stat, statutul şi structura administrativă, modificarea hotarelor, caracterul războaielor, invaziilor şi altor evenimente istorice. Timp îndelungat, în diferite etape de dezvoltare, teritoriul Republicii Moldova făcea parte din componenţa diferitelor state - Imperiul Otoman, România, Rusia, URSS, modificându-şi hotarele de mai multe ori, fapt ce a influenţat şi modul de formare a sistemelor de localităţi, evoluţia şi repartizarea lor geografică, care, la rândul său, s-au reflectat asupra modului de utilizare a resurselor naturale. Invaziile tătaro-mongole, armatelor turceşti,

cazacilor etc. au condiţionat distrugerea multor localităţi şi reducerea numărului populaţiei în ansamblu în perioadele respective.

În condiţii de pericol populaţia băştinaşă se retrăgea în întinsele păduri, care erau un sprijin de mare preţ pentru supravieţuirea sa. Ca urmare, întemeierea de noi aşezări, în regiuni împădurite, a adus la defrişarea în creştere a unor suprafeţe imense atât pentru teritoriile intravilane cât şi pentru agricultură.

În regiunile de silvostepă, supuse mai rar invaziilor, apariţia aşezărilor omeneşti a decurs mai intens. Aceste regiuni şi în prezent se evidenţiază printr-o densitate mai mare a aşezărilor omeneşti (circa 6 aşezări la 100 km2) cu predominarea numărului mic atât al populaţiei cât şi al suprafeţei intravilane. În peisajele sudice, formarea aşezărilor omeneşti în mare parte revine sec. XVIII-XIX. Aici apar localităţi mari cu un număr mare de locuitori, dar cu densitatea lor mai mică (2-4 aşezări la 100 km2). La apariţia localităţilor omeneşti de diferite dimensiuni ulterior contribuie şi modificările teritorial-administrative interne, ce aduc la apariţia noilor centre cu funcţii diverse.

Influenţa factorilor social-economici în formarea peisajelor intravilane şi structurii teritoriale se manifestă prin multiple legături. Aceste legături pot fi reprezentate astfel: nivelul dezvoltării forţelor de producţie, formele principale de activitate a populaţiei, structura pe ramuri şi teritorială a producţiei, necesitatea în forţa de muncă, numărul populaţiei, procesul populării (formarea anumitelor tipuri de sisteme intravilane, raportul sistemelor intravilane urbane şi rurale) evoluţia structurii teritoriale ale sistemelor intravilane. Succesiunea formatiunilor social-economice provoacă restructurări profunde în procesul populării, aglomerării populaţiei, structurii teritoriale şi asigură, în mare măsură, modificarea în numărul populaţiei sistemelor intravilane, structurii sociale a populaţiei, a suprafeţei arealului populat . Pe teritoriul Republicii Moldova fiecărei formaţiuni social-economice îi corespund anumite structuri teritoriale şi tipuri intravilane. Evoluţia îndelungată a procesului de populare a teritoriului Moldovei a condiţionat dezvoltarea unei reţele dense de aşezări omeneşti. O influenţă activă asupra aglomerării populaţiei localităţilor şi suprafeţelor lor intravilane revine şi modului de proprietate funciară. Agricultura, ca principala ramură a economiei naţionale, a determinat predominarea localităţilor rurale.

O anumită influenţă asupra populării exercită şi factorii etno-demografici dintre care enumerăm numărul populaţiei în deferite perioade istorice, structura etnică, socială, pe vârste şi sexe a populaţiei, caracterul interacţiunii diferitelor grupuri sociale, particularităţile culturii materiale a populaţiei. Consecinţele acţiunii acestor factori se manifestă, În mod deosebit, în particularităţile aşezări lor omeneşti (materialul de construcţie, planificarea localităţilor etc.).

Drept bază naturală de manifestare a acţiunii factorilor enumeraţi serveşte mediul geografic supus anumitelor modificări drept consecinţă a factorilor indicaţi.

Resursele şi condiţiile naturale, modul de valorificare a lor în mare parte determină dezvoltarea anumitelor forme de producţie, care se reflectă şi asupra procesului populării.

Condiţiile naturale determină alegerea terenului pentru viitoarea localitate, planificarea şi materialul utilizat în construcţia localităţii etc.

Popularea intensivă a teritoriului a fost condiţionată de factorii naturali favorabili pentru agricultură, de aşezarea fizico-geografică a ţării. Poziţia ţării la intersecţia căilor de transport şi comerciale (conturate de-a lungul istoriei statului nostru), leagă practic statele Europei de Vest cu cele ale Europei de Est şi ale bazinului Pontic.

Procesul de populare a Moldovei poate fi împărţit în câteva etape. Urmele arheologice descoperite şi documentele istorice atestă prezenţa omului pe aceste meleaguri (în grotele Duruitoarea Veche, Buteşti, Bobuleşti, Varvareuca, Rogojeni şi în alte locuri ale cursurilor medii ale râurilor bazinului Nistru şi Prut) încă din paleoliticul inferior (fig.5.1 a). Prezenţa omului paleolitic în peisajele regiunii podişurilor de silvostepă se datorează condiţiilor favorabile pentru viaţa lui (prezenţa peşterilor pentru organizarea locuinţelor; prezenţa rezervelor însemnate de cremene), necesare pentru confecţionarea uneltelor de muncă în depozitele cenomaniene; resurse de apa, animaliere, vegetale, peşte şi moluşte comestibile, pădurilor bogate în lemn pentru construcţii, foc şi unelte.

În paleoliticul mediu, condiţiile climatice mai aspre, au impus oamenii să-şi construiască locaşuri de suprafaţă, monumente depistate în satele Buteşti, Ofatinţi, Sculeni, Trinca, Buzdujani, Naslavcea, Bubuleşti, Floreşti, Otaci.

Monumente ale paleoliticului superior (peste 200) descoperite la Brânzeni, Corjeuţi, Corpaci, Viişoara, Gura Camencii, Raşcov, Ciutuleşti şi a. confirmă majorarea arealelor populate, în o regiunea Podişului de silvostepă a Codrilor şi în Câmpia Nistrului Inferior (fig.5.1 c). În neolitic, În perioada dezvoltării agriculturii şi domesticirii animalelor, mai solicitate pentru populare devin peisajele de silvostepă şi stepă cu soluri fertile. De rând cu locuinţele adâncite, apar şi cele de suprafaţă, atestate lângă Soroca. Aşezările din această epocă de obicei aveau o nouă etapă importantă în popularea teritoriului este epoca cuprului - cultura cucuteni (Tripolie) din sec. V - IV î. e. n. când apar aşezări în luncile râurilor, iar ceva mai târziu şi pe interfluvii. Cele mai cunoscute monumente ale culturii Cucuteni sunt cele de la Floreşti, Rudi, Buteşti, Cărbuna, Solonceni, Brânzeni, Ofatinţi şi Jura. Acestei perioade îi aparţin şi monumentele descoperite la Vulcăneşti, Lopăţica. Este necesar de menţionat că, în perioada indicată, aşezările umane erau situate atât solitar cât şi în grupuri, "cuiburi" a câte 5-8 aşezări. Dimensiunile lor variau de la 15000 m2 (Costeşti, Corestăuţi) până la 40000 m2

(Saharna). O trăsătură specifică a acestei perioade este apariţia construcţiilor auxiliare din piatră, lemn şi argilă.

La începutul culturii bronzului (sec. III î.e.n.) modul de viaţă seminomad al populaţiei se transformă în sedentar, despre ce ne vorbesc staţiunile de la Ghindeşti, Costeşti, Slobodca-Şirăuţi, Nisporeni, Gura-Bâcului, Coşniţa. M.A. Romankovskaia, în studiul monumentelor arheologice din sec. II-I î.e.n. a descoperit grupuri compacte de aşezări în cursul de mijloc al r. Nistru, bazinul r. Botna şi Răut, majoritatea fiind amplasate în lunci şi pe versanţii domoli. Aceste aşezări aveau dimensiuni de 100-150 m lăţime şi 200 m lungime (Lucaşeuca, Ulmu,

Brăneşti). Folosirea metalului şi a uneltelor de metal, începând cu sec. I î.e.n., a mărit posibilitatea valorificării regiunilor împădurite din zona de silvostepă.

Cunoştinţele obţinute despre mediul înconjurător În primele secole ale erei noastre au intensificat procesul populării în văile râurilor şi pe terasele lor (Delacău, Coşniţa, Comrat, Ruseni, Sobari, Zăicani). Fiecare aşezare avea o suprafaţă de circa 200-300 m2.

Aşezări sub formă de "cuiburi" erau caracteristice şi pentru evul mediu timpuriu (secolele VII-IX). Centrele acestor cuiburi reprezentau oraşele feudale cu o Populaţie de 4-5 mii locuitori, în jurul cărora pe o rază de 5-7 km de la centrul "cuibului" erau situate alte aşezări . Nucleul aşezări lor - cuibul, era Constituit din 3-7 aşezări, amplasate la o distanţă de 0,5-1,5 km unul de altul, formînd unităţi structurale sociale specifice. De această perioadă ţine apariţia nucleelor de valorificare a teritoriului din preajma localităţilor Peresecina, Tighina,Soroca.

Îndeletnicirile agricole ale populaţiei au determinat apariţia, şi în decursul sec.XI-XIII, a aşezărilor de dimensiuni mici repartizate în grupuri în jurul oraşelor, în apropierea

surselor de apă, pe terasele inferioare ale râurilor sau pe pantele domoale ale dealurilor. În acest timp apar areale compacte de populare în văile râurilor Nistru, Prut, Răut. De această perioadă ţine şi popularea mai intensă a regiunii Podişului de silvostepă a Codrilor, apar oraşele de lângă Costeşti, din valea r. Botna, cu suprafaţa de circa 4 km2 şi Orheiul Vechi din valea r. Răut cu suprafaţa de 2 km2.

La sfârşitul sec. XIV şi începutul sec. XV, ca rezultat al eliberării teritoriului de sub jugul tătaro-mongol, se înregistrează apariţia noilor aşezări omeneşti. Are loc valorificarea noilor teritorii cât şi a terenurilor populate anterior. În această perioadă popularea teritoriului Moldovei în mare măsură putea fi determinată de prezenţa apei potabile de suprafaţă şi a celei subterane, de la adâncimi mici. Schiţele cartografice întocmite de unii autori, precum şi cele întocmite de noi, pe baza evidenţei numărului de aşezări omeneşti, apărute în diferite etape istorice, demonstrează popularea neuniformă a teritoriului (fig. A. 2).

Practic erau nepopulate în această perioadă ( sec. XIV-XV) câmpiile Bălţilor şi a Bugeacului. Mai dens populate erau unele peisaje din regiunile de silvostepă şi din luncile r. Nistru, Prut şi ale afluenţilor lor. Către această perioadă, în diferite regiuni fizico-geografice, sau format de la 0,83 % până la 3,2 % din localităţile actuale, evidenţiindu-se, printr-o intensitate mai mare a populării, regiunea Podişului de silvostepă a Codrilor şi regiunea podişurilor şi platourilor de silvostepă (fig. 5.2).

În întregul spaţiu al interfluviului Prut-Nistru, numărul de sate în sec. XV constituia circa 200. Aşezările săteşti din primele secole ale societăţii medievale aveau în medie câte 90-100 locuitori. Dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului. In sec. XV -XVI au determinat şi peisajul aşezărilor umane: satele, oraşele, târgurile, în marea lor majoritate, erau aşezate de-a lungul căilor comerciale şi pe malurile bazinelor acvatice. De rând cu apariţia localităţilor, creşte şi numărul populaţiei.

Dezvoltarea meșteșugăritului și a comerțului au contribuit la apariția și dezvoltarea orașului Orheiul Vechi, însă majoritatea localităților în apariție fiind de tip rural, sate și cătune mici ce

includeau 10-20 gospodării. Se considera că suprafața acestor localități varia de la 2 la 4,5 ha sau de la 4 la 32 ha.

Grafic 5.2

Etapa unui nou "avânt" în constituirea peisajului intravilan se observă spre sfîrşitul sec. XVI mijlocul sec. XVII, când pentru înfiinţarea localităţilor erau defrişate padurile, lemnul fiind folosit ca material de construcţie cum sunt cele din împrejurimile Orheiului Vechi.Reteaua hidrografică de atunci îndeplinea şi rolul căilor de comunicaţii.Popularea de-a lungul apelor a fost condiţionată şi de factorul economic, deoarece un rol important în economia populaţiei o avea pescuitul, i-ar păşunile serveau ca hrană pentru creşterea animalelor, care reprezenta încă ocupaţia principală a populaţiei. În prima jumătate a sec. XVI au apărut un şir de aşezări şi în regiunile de sud ale zonei de stepă, în bazinul r. Cahul, Cogâlnic, Sărata, Ialpug, Işnovăt, Botna. În a doua jumătate a sec. XVI apar aşezări şi în regiunea de stepă a Bălţilor, în bazinul r. Cubolta, Căinari, Ciuluc. De rând cu apariţia noilor aşezări sporeşte numeric şi populaţia. Conform unor investigaţii în 1591, în interfluviul Nistru-Prut, erau circa 15952 de gospodării, repartizate astfel pe ţinuturi: Hotin-2583, Soroca-2287, Orhei- 3063, Iaşi-2000, Lăpuşna-2809, Tigheci-3211. Suprafaţa aşezărilor de atunci varia în limitele de la 2 la 15 ha, iar populaţia de la 50 la 300 locuitori. În această perioadă de timp în diferite regiuni fizico-geografice au apărut de la 0,71 % până la 4,09 % din aşezările omeneşti actuale (vezi fig. 5.2, fig. A. 2).

Sporirea numărului populaţiei de circa 4,5 ori (din 1591 până în 1777) precum ŞI scăderea recoltei pe terenurile valorificate o perioadă îndelungată de timp, au determinat folosirea noilor terenuri, cum sunt terasele superioare ale râurilor. Tot în această perioadă are loc şi introducerea noilor culturi cerealiere, cultivate în scopul comercializării, când de rând cu alte culturi în Moldova a fost introdus şi porumbul, care necesita şi un nou mod de prelucrare a solului.

Necătând că la sfârşitul sec. XVIII Moldova trece printr-un şir de grele încercări (războaie, secete cumplite, foamete, epidemii) ce au provocat schimbări în numărul populaţiei, totuşi în această perioada se înregistrează o creştere a numărului populaţiei faţă de perioada anterioară. Astfel, în a doua jumătate a sec. XVIII-lea, populaţia Moldovei sporea în continuu, fapt reflectat şi de catagrafiile din anii 1 772- 1773, 1774 şi 1803.

Ritmul de sporire a populaţiei Moldovei a fost în acord. sau chiar mai mare decât coeficientul de creştere anuală a populaţiei Europei, care în sec XVIII, a evoluat astfel: 1700-1725==0,19%; 1725-1750==0,45%; 1750-1775==0,49%" 1775-1800==0,71%. Numărul şi repartiţia geografică a populaţiei acestei perioade pentru Moldova a fost caracterizată de V. Băican, pe baza materialelor cartografice ale timpului.

Repartizarea geografică a populaţiei din această perioadă a fost descrisă şi în multe lucrări a diferitor călători şi cercetători.

Astfel, contele Alexandu de Longeron în 1791 scrie că numărul populaţiei nu este mare pentru întinderea ţării, deoarece mult teren nu este cultivat iar satele nu sunt decât cătune izolate. P. Sumarokov, vizitând stepa Bugeacului, menţiona " ... solul roditor al păşunilor şi imaşurilor cu iarba atât de înaltă, încât nici nu se vedeau cirezile de animale; clima ţării este foarte favorabilă, poziţia geografică este de neasemuit; fructe, păsări, peşti diferiţi sunt o mulţime, printr-un cuvânt "afară de populaţie" are în abundenţă de toate". Este cunoscut, că densitatea aşezărilor era mai mare în regiunile podişurilor şi platourilor de silvostepă (4-6 aşezări la 100 km2), Densitate mai mică caracterizează regiunile câmpiilor de stepă a Bălţilor şi Bugeacului (mai puţin de 2 aşezări la 100 km2).

Pentru această perioadă, de rând cu informaţia referitoare la geografia populaţiei rurale, apar date şi despre populaţia urbană. Astfel, în anii 1772-1774, populaţia urbană alcătuia 3020 locuitori, repartizată neuniform în spaţiu. Unele ţinuturi (Codru), erau lipsite de populaţie urbană; Soroca avea numai 420 de locuitori pe când tinutul Orhei număra 1820 de locuitori. La sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX a fost iniţiat procesul de urbanizare în Moldova. De exemplu, populaţia oraşului Orhei, din 1774 până în 1803, a crescut de la 560 la 1725 locuitori.

În legătură cu apariţia noilor căi de comunicaţie, a reţelei de drumuri şi poduri, primele fiind trasate în cele mai dese cazuri pe interfluvii, se intensifică şi valorificarea acestor terenuri. Acestei perioade îi corespund de la 0,95 % din localităţile actuale (regiunea Codrilor) până la 2,79 % (în regiunea Bugeacului), (fig. 5.2). Câmpiile stepei Bugeacului ademenesc diferite popoare de a se aşeza acolo cu traiul, drept dovadă serveşte apariţia multor noi localităţi cum sunt Satul Nou, Ialpujeni, Joltai, Chiriet-Lunga etc. Către anul 1831 în regiunile sudice s-au stabilit cu traiul circa 7592 de familii, ce numărau 38848 oameni. De această perioadă ţine şi înfiinţarea multor localităţi în câmpia de stepă a teraselor Nistrului Inferior. Astfel, din anul 1809 până în anul 1859, numărul aşezărilor omeneşti in judeţul Tiraspol s-a mărit de la 132 la 315, iar populaţia a sporit de la 24481 la 85494 locuitori.

În amplasarea geografică a aşezărilor se evidenţiază repartizarea lor inegală. O densitate mai mare a aşezărilor umane în această perioadă se înregistrează în bazinele r. Ciuluc, Cula, cursul superior al r. Bâc, fapt ce se datorează în mare parte nu numai condiţiilor climatice favorabile, dar şi prezenţei pădurilor, resurselor de apă, pe când judeţele Bender, Cahul rămân să fie mai slab populate. Ca exemplu, în anul 1817, în cadrul peisajului colinelor Ceaga-Cogâlnic erau numai 27 % din localităţile actuale cu o populaţie de 12,5 % din numărul populaţiei de astăzi.

Conform tab. 5.2 în perioada indicată se observă o repartizare spaţială neuniformă a aşezărilor; în Nord cel mai populat este judeţul Hotin, urmat de judeţele Orhei şi Chişinău în Centrul teritoriului, pe când judeţele din Sudul ţării rămân încă slab populate. Mai mult decât atât judeţul Orhei se caracterizează şi prin cea mai mare densitate a localităţilor - 5,08 la 100 km2, pe când în judeţele Cahul şi Acherman acest indice era respectiv de 1,35 şi 1,07. Afară de aceasta, pentru judeţele sudice, era caracteristic şi numărul comparativ mare de locuitori într-un sat, trăsătură specifică şi până în prezent.

Către jumătatea a doua a sec. XIX Moldova înregistrează şi o creştere a populaţiei urbane; în judeţele Chişinău, Orhei, Bender, Soroca, care în principiu alcătuiesc teritoriul actual al R. Moldova, erau deja 4 oraşe şi 719 aşezării rurale. Specific pentru cele din urmă era numărul mare de locuitori (79 la sută din localităţi numărau de la 200 la 1000 locuitori, dar 15 localităţi aveau de la 2000 până la 5000 locuitori, printre care Nisporeni, Cărpineni, Ciuciuleni, Volontiri, Cimişlia, Comrat, Abaclia etc.) /188/. Concentraţia cea mai mare a populaţiei şi în această perioadă are loc de-a lungul râurilor, care pe lângă aprovizionarea populaţiei cu apă, serveau şi ca magistrale principale de transport; iar solurile aluviale de luncă, fiind foarte feliile, contribuiau la dezvoltarea agriculturii. Astfel, conform datelor calculate după unele surse, de la Naslavcea în Nord şi până la Palanca în Sud numai pe malul drept al r. Nistru erau situate 91 aşezări umane cu un număr total de 11764 gospodării şi cu o populaţie de 79990 locuitori.

Procesul de populare şi creare a peisajelor intravilane a fost într-o măsură oarecare determinat şi de dezvoltarea intensivă a schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă, la ce a contribuit construcţia căilor ferate şi, ca urmare, apariţia a noilor tipuri de localităţi. Acest proces mai intens a decurs în judeţele Orhei, Chişinău, Hotin, în care gradul populării teritoriului era de 3,7; 2,8 şi respectiv 2,7, pe când în judeţele Bălţi şi Bender era respectiv de

1,8 şi 2,0 % (tab. 5.3). Gradul de populare a teritoriului s-a calculat prin determinarea ponderii vetrei satului din suprafaţa totală a judeţului după metodica elaborată de L. Voropai şi M. Kuniţa.

În perioada indicată suprafaţa peisajelor intravilane s-a extins cu 26220,96 ha pe parcursul a 20 ani (1870-1890) .

Timp de secole, în actualul spaţiu al republicii, condiţiile naturale favorabile au condiţionat popularea şi valorificarea teritoriului. Dinamica numărului populaţiei pe parcursul ultimelor două secole.

Comparând perioada sec. XIX şi XX, observăm că în sec. XIX populaţia a sporit de 8,76 ori, iar în secolul XX de 2,24 ori. Secolul XIX, în raport cu secolul XX, se caracterizează printr-o sporire majoră atât a numărului de populaţie cât şi a numărului de localităţi. Acestea au fost condiţionate de resursele şi condiţiile naturale favorabile dezvoltării şi principalei ramuri a economiei - agricultura. Asupra populării teritoriului au mai influenţat factorii social-economici şi politici.

Menţionăm şi faptul că pe parcursul acestei perioade, sistemul de populare capătă trăsături specifice noi; de rând cu creşterea populaţiei rurale sporeşte şi cea urbană.

Începând cu a doua jumătate a sec. XX, datorită dezvoltării intensive a economiei şi creşterii ponderii industriei, în R. Moldova, procesul urbanizării s-a intensificat. Între anii 1970-1990 ponderea populaţiei urbane a crescut de la 31 % la 47 %. În prezent raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală este de 46 şi 54 % respectiv.

Sporirea numărului populaţiei a modificat în esenţă şi indicele densităţii ei. Indicii respectivi au fost calculaţi reieşind din numărul populaţiei în momentul respectiv şi suprafaţa peisajelor. Densitatea medie a populaţiei a crescut de la 10,32 loc/km2 în 1817 la 127 loc/km2 a. 1999.

Actual cel mai dens populate sunt peisaj ele 58,26,62,49,52, iar mai slab populate sunt peisaj ele 66, 67, 68. Densitatea înaltă a populaţiei, chiar şi fără concentrare a industriei, are o influenţă pronunţată asupra mediului în apariţia situaţiilor ecologice.

Populaţia este prezentă în acest proces, pe de o parte, ca factor care generează aceste situaţii ecologice, iar pe de altă parte, populaţia este factorul care suportă consecinţele negative ale

dezechilibrului ecologic. Astfel, apariţia situaţiilor ecologice este, deci, un sistem componentele căruia sunt: sporirea numărului populaţiei - valorificarea resurselor naturale - dezvoltarea forţelor de producţie - majorarea impactului antropic, care condiţionează modificările nefaste în mediul înconjurător. Un rol diştinctiv în acest proces îi revine şi peisajului intravilan.

În aşa mod, în procesul de formare a peisajului intravilan se observă anumite perioade de intensificare a populării (prima jumătate a sec. XV - când apar nucleele multor localităţi din prezent, sfârşitul sec. XVI, începutul sec. XVII, sfârşitul sec.

XVIII - începutul sec. XIX, mijlocul sec. XX), care se alternează cu perioade de stagnare (sfârşitul sec. XV; sfârşitul sec. XVII), sau chiar diminuare a numărului populaţiei şi localităţilor. Un rol semnificativ l-au avut invaziile tătaro-mongole, precum şi jugul turcesc, care au influenţat acest proces.

În prezent, peisajul intravilan al R. Moldova este constituit din 1681 localităţi, din care 14 municipii, 51 oraşe şi 1615 aşezări rurale, ce ocupă o suprafaţă 447,1 mii ha (circa 10 %) din teritoriu, având o densitate medie de 5 localităţii/100 km2. La începutul sec. XIX pe teritoriul R. Moldova existau circa 60% din aşezările umane actuale, suprafaţa intravilană a cărora constituia aproximativ 62347 ha (circa 1,8% din teritoriu). Astfel, suprafaţa ocupată de peisajul intravilan s-a majorat de 7 ori. În aceiaşi perioadă, densitatea localităţilor s-a mărit de la 2,5 localităţi100 km2 la 5 localităţi/100 km2, adică de 2 ori, pe când densitatea populaţiei a sporit de circa 13 ori, de la 10 loc/km2 la 127 loc/km2. Din cele expuse conchidem că Republica Moldova prezintă un teritoriu cu un grad înalt de valorificare antropică a mediului. Aşezărilor omeneşti, ca nuclee principale, le revine rolul de "catalizator" în concentrare a tuturor proceselor de interacţiune a societăţii şi naturii.

Agricultura ca factor în modificarea peisajelorResursele funciare bogate de care dispune Republica Moldova au condiţionat dezvoltarea

agriculturii - principalei ramuri a economiei naţionale din antichitate, care substanţial a contribuit la formarea aspectului peisajistic contemporan. Fiecare epocă, fiecare generaţie a avut o contribuţie mai mare sau mai mică la modificarea ponderii diferitelor categorii de folosinţă ale pământului în funcţie de necesităţi şi cerinţe, de mijloacele de muncă şi tehnica timpului, de condiţiile naturale ale peisajelor, de gradul de populare. Studiul componentelor fondului funciar, a gradului şi modului lor de valorificare, permit de a evidenţia nu numai modul de utilizare a resurselor funciare, dar şi modul de transformare al peisajelor naturale în peisaje

antropice. Este evident că modificările în mediu sunt determinate de modul de utilizare de către om a resurselor naturale.

Dinamica utilizării potenţialului natural in cultivarea plantelor.Intensificarea impactului uman asupra mediului a fost cauzat de cultivarea unor plante

agricole şi domesticirea animalelor, încă în mezolitic. Dezvoltarea în continuare a mijloacelor de producţie, manifestată, în primul rând, prin perfecţionarea uneltelor de muncă (apariţia săpăligii în neolitic), care a intensificat procesul de valorificare agricolă a teritoriului. Activitatea omului se manifesta nu numai în peisaj ele de luncă, dar şi în cele de pe terasele inferioare cu soluri foarte fertile şi uşor supuse prelucrării, unde în afară de creşterea animalelor, se cultivau cereale (grâu, orz, ovăz), boboase (mazăre, vica, bobul), viţa de vie şi unii pomi fructiferi (caisul, mărul, prunul). Pentru această perioadă sunt caracteristice sistemele de agricultură de incinerare şi de defrişare-incinerare. Astfel, încă în paleolitic, are loc impactul antropic asupra mediului, care în neolitic se intensifică prin folosirea sistemului de agricultură de incinerare şi de incinerare-defrişare. Acest sistem s-a menţinut până în sec. XVI, contribuind în mod esenţial la micşorarea suprafeţelor împădurite.

Desăvârşirea uneltelor de muncă (folosirea plugului de fer) la începutul erei noastre a contribuit la lărgirea suprafeţelor agricole ocupate cu grâu, orz, ovăz, mei şi introducerea culturilor legumicole. Se evidenţiază o diferenţiere a sistemului de agricultură: în zona de silvostepă predomina sistemul agriculturii de pârloagă defrişare, iar în zona de stepă - sistemul agriculturii de pârloagă.

Secolele VI-IX se caracterizează prin modul nomad-sedentar de valorificare, când are loc majorarea ponderii folosirii sistemului agriculturii de defrişare incinerare, fapt ce s-a răsfrânt asupra tipurilor comunităţilor umane. În sec. XIXIII în Moldova comunitătile umane erau prezentate prin societăţi sedentare, legate de ocupaţiile sale tradiţionale - cultura plantelor şi creşterea vitelor, la care se adăugau îndeletnicirile meşteşugăreşti. În această perioadă conform unor estimări, structura fondului funciar avea următoarea specificaţie: arabil - 9 %; vii, livezi - 2,4 %; pajişti naturale - 21,4 %; păduri - 64,3 %; alte terenuri - 2,4 %.

Invaziile tătaro-mongole din sec. XIII au determinat, într-o oarecare măsură, intensificarea folosirii resurselor naturale în regiunea Podişului Moldovei Centrale, având ca consecinţă defrişările şi majorarea terenurilor folosite ca păşune, fâneţe şi teren arabil. Despre folosirea pe larg a acestui mod de valorificare ne mărturisesc şi toponimele "curătură", "corşeucă", "Iaz", "ciotcărie". Prezenţa păşunilor întinse a contribuit la dezvoltarea creşterii animalelor, care reprezenta ocupaţia principală a populaţiei.

Decăderea hoardei de aur în sec. XIV a contribuit la revalorificarea terenurilor "pusteite". În aşa mod, către sec. XIV mai valorificate erau peisaj ele din apropierea râurilor Nistru, Prut, Răut, Ceorna, Botna, Ciugur în care ocupaţia principală a populaţiei era creşterea animalelor şi cultivarea plantelor. Drept dovadă celor relatate servesc materialele diferiţilor călători în care se indica că teritoriul dispune de terenuri arabile, de pe care se strânge o roadă bogată de grâu,

ovăz, mei. Practic în această perioada rămân nevalorificate doar peisaj ele din regiunile de stepă a Bălţilor şi a Bugeacului.

În secolele XVI-XVII se introduc noi culturi agricole - porumbul şi tutunul. În agricultură predomina sistemul agriculturii de defrişare-pârloagă. În cultivarea plantelor predominau culturile de primăvară. Rolul principal în agricultură, ca şi în perioada precedentă îi revenea creşterii animalelor, ce a contribuit la valorificarea intensivă a păşunilor. Anual se exporta 15-20 mii capete de bovine, vin, dar şi peşte. Piscicultura este legată de construirea iazurilor şi heleşteelor.

O descriere amplă a stării mediului în republică, modului de folosire şi productivitatea terenurilor a fost efectuată de domnitorul D. Cantemir la începutul sec. XVIII, care descrie solurile fertile ce dau roade bogate de mei (în Podişul Moldovei Centrale şi podişurile de silvostepă). Se afirmă că grâu se strângea de 24 de ori mai mult decât se semăna, orz - de 60 de ori, mei - de 300 de ori. Pentru perioada actuală aceşti indici, calculaţi după Ş. Moraru, respectiv alcătuiesc pentru grâu circa de 16 ori, orz - 15-19 ori, mei - de 100 ori. După cum observăm, productivitatea terenurilor în decursul a trei secole a scăzut de 1,5-3 ori.

Creşterea numărului populaţiei, în sec. XVI-XVIII, aduce la majorarea suprafeţelor arabile, a păşunilor, fâneţelor, accelerează defrişările, care au loc în regiunile din jurul localităţilor. Noile curături se adaugă la cele mai vechi, majorând suprafaţa defrişărilor, a păşunilor, a fâneţelor şi a terenurilor arabile iniţiate încă în neolitic. Este necesar de menţionat, că sistemul de agricultură de defrişare apărut în Moldova din timpurile străvechi a existat până în sec. XIX, când fusese deja nimicite suprafeţe masive de păduri. De acest sistem ţine apariţia şi dezvoltarea proceselor de eroziune, a alunecărilor de teren, colmatării unor izvoare şi bazine acvatice. Către această perioadă mai intens valorificate au fost peisaj ele din regiunea podişului Codrilor, podişurilor de silvostepă, unele peisaje din Podişul Tigheciului şi din lunci1e râurilor Prut, Nistru şi Răut. Regiunile de stepă a Bugeacului şi a Bălţilor, potenţialul natural al cărora în sec. XIV era practic nevalorificat, continuă să rămână slab valorificate şi spre sfârşitul sec. XVIII. Despre aceasta ne vorbeşte şi evoluţia apariţiei localităţilor în aceste regiuni (fig. A. 2.).

Modificarea structurii fondului funciar către sf. sec. XVIII s-a făcut lent, dar continuu, ce a determinat menţinerea unei armonii benefice între om şi natură, creându-se peisaje agricole diferenţiate în teritoriu, în funcţie de condiţiile agropedoclimatuice, economice şi sociale. In crearea acestor peisaje s-a ţinut seamade puterea productivă a solului, de fertilitate a sa, în funcţie de care, omul şi-a organizat întreaga viaţă economică şi socială.

Regiunea principală a pomi culturii şi viticulturii devine Câmpia Nistrului inferior, iar a cultivării tutunului - peisaj ele podişurilor de silvostepă. Locuitorii unor localităţi (Goian, Molovata, Corjova, Cocieri, Lunga, Mahala, Pererâta, Coşniţa şi Dubăsari) seamănă tutunul în văile cu sol nisipos, care fiind foarte solicitat, se exporta în mari cantităti de către comercianţii ruşi, polonezi şi turci, la preţul de 15 copeici oca (1 ocă = 1,28 kg).

Evaluarea resurselor naturale a înlesnit valorificarea peisajelor de stepă care, până la începutul sec. XIX erau încă slab populate. Este necesar de accentuat, că în Moldova către începutul sec. XIX erau suprafeţe imense cu păşuni şi fâneţe naturale, Ponderea cărora constituia circa 83-85 la sută din suprafaţa teritoriului. Aceasta a condiţionat dezvoltarea pe larg a ramurii de bază a agriculturii – creşterea animalelor. Suprafaţa redusă a terenurilor agricole erau ocupate în marea sa parte cu cereale, viţă de vie, pomi fructiferi, legume şi unele plante tehnice ca cânepa, tutunul, inul etc. Numărul mic al populaţiei şi prezenţa terenurilor imense virgine au făcut ca să predomine sistemul de agricultură cu pârloagă cu caracter extensiv, pentru care era tipic împărţirea terenului în trei sectoare: teren arabil, păşune şi fâneţe, suprafaţa ultimelor întrecând de 8,5 ori suprafaţa terenurilor arabile. În prezent sectorul păşunilor şi fâneţelor este întrecut de cel al terenurilor arabile de 4,8 ori.

La începutul sec. XIX are loc sporirea considerabilă a terenurilor agricole datorită în mare măsură creşterii suprafeţelor ocupate cu cereale ( tab. 5.4).

Datele din tab. 5.4 indică că cele mai imense suprafeţe ocupate de cereale erau în judeţele Orhei şi Codreni (6,83 % din suprafaţa totală a judeţelor) urmate mai apoi de judeţele Hotin şi Hotărniceni (mai mult de 4 %), cele mai mici suprafeţe le sunt caracteristice judeţelor Soroca, Greceni şi Iaşi.

În structura culturilor cerealiere predomina porumbul, suprafaţa căruia depăşea suprafeţele ocupate de celelalte culturi în ansamblu (grâu, orz, ovăz, mei) cu 20,5 mii desetine. Predominarea porumbului în structura semănăturilor se explica nu numai prin faptul că era una din cele mai roditoare culturi, cultură rezistentă la secetă, avea o largă întrebuinţare în economia ţării, dar şi din considerente că solicita un volum mic de muncă. Aşa, amiralul Ciceagov în 1812 scria că 12 zile de muncă ale bărbatului şi femeii erau destul pentru a hrăni o familie compusă din 5 persoane în decursul unui an.

Recolta tuturor cerealelor în anii favorabili depăşea de 20 ori cantitatea semănată, dar în mediu pentru Basarabia recolta depăşea de 10 ori cantitatea semănată. Este necesar de evidenţiat că, în împrejurimile Achermanului, recolta era foarte bogată.

În verile ploioase, grâul, porumbul şi fânul recoltat aici putea îndestula necesităţile Basarabiei în ansamblu. Surplusul cerealelor se exporta în cantităţi mari. De exemplu, în anul 1825, numai din stepa Bugeacului, s-a exportat 62223 sferturi (1 sfert = 8-10 puduri) de grâu, 2382 sferturi de orz şi 100 sferturi de făină de secară. Preţul la cereale în anul 1826 era la grâu de 15 ruble un sfert, la orz de 6 ruble, făina de secară de 10 ruble.

La începutul sec. XIX în Basarabia se evidenţiau 2 regiuni agricole specializate; de nord şi centru (judeţele Hotin, Iaşi, Orhei) cu soluri fertile şi umiditate suficientă pentru cultivarea plantelor, şi regiunea sudică (judeţele Bender, Acherman, Ismail) cu verile calde, secetoase şi soluri mai puţin fertile pentru cereale, dar foarte favorabile pentru dezvoltarea viticulturii, renumit fiind, în deosebi, judeţul Acherman. Totodată luncile râurilor Nistru şi Prut erau intens folosite pentru pomicultură, viticultură şi cultivarea legumelor. Pe alocuri se cultiva cânepa, inul, tutunul.

Interes prezintă faptul că stepa Bugeacului la începutul sec. XIX era un "pustiu" - " ... unde nu se cultiva aproape nimic, decât iarbă şi buruieni înalte, ... câmpuri prelucrate, însămânţate, erau foarte puţine şi numai lângă sate; plugul agricol încă nu brăzdase terenul întelenit, ... stăpânii acestor stepe erau animalele de pradă şi cârdurile de păsări, ce se ascundeau la apariţia omului. Omul era oaspetele temporar, temându-se să rămână o perioadă mai îndelungată în acest pustiu". Peisaje de felul acesta erau caracteristice şi pentru regiunea câmpiilor de stepă şi fâneaţă a Bălţilor.

Însă, spre sfârşitul anilor 20 ai sec. XIX terenurile arabile s-au extins ocupând deja 10-30 % din teritoriu. Astfel, în judeţul Tiraspol, cu densitatea populaţiei de 14,7 loc/km2 în această perioadă, terenului arabil îi revenea 14 2 % stepelor şi fânetelor - 76,6 %, pădurilor - 1,8 %, terenurilor inconveniente - 5 %. În această perioadă începe valorificarea mai intensă a teritoriului. Anii 30 ai sec. XIX pot servi drept reper de la care începe intensificarea considerabilă a impactului antropic asupra peisajelor naturale, determinată de gradul înalt de valorificare a teritoriului, când se încep desteleniri intensive, cu transformarea fânetelor şi păşunilor în ţarină, şi extinderea mare a terenurilor cultivate cu cereale, tutun, sfeclă de zahăr, plantaţii de vii. Inul cultivat cândva pentru fibre, a început să fie cultivat şi pentru seminţe, destinate exportului. Sistemul de pârloagă în agricultură, în mare măsură este înlocuit cu valorificarea intensivă a regiunilor de stepă, proces oglindit în tab. 5.5.

Din tab. 5.5 conchidem, că în urma utilizării diferenţiate în spaţiu a diferitelor categorii ale fondului funciar, în mijlocul sec. XIX, are loc majorarea suprafeţei arabile în detrimentul celorlalte categorii de terenuri. Păşunile luxuriante de altă dată nu mai satisfăceau cerinţele agricultorului şi era necesar completarea cu fâneţe artificiale, prin cultivarea plantelor furajere.

Cultivarea cerealelor în această perioadă rămâne ramura principală în agricultura Basarabiei. Suprafaţa lor s-a majorat de 7,5 ori (de la 80 mii desetine (87403,2 ha) în 1814, la 6.00 mii desetine (655524 ha) în anii 50), porumbului revenind-ui peste 1/3 din suprafaţa cultivată. Producerea globală de cereale a sporit în aceasta perioada de 6-6,5 ori. Principalele cereale cultivate erau grau de toamna, care devenise cel mai însemnat articol de export și porumbul, care constituia hrana principală a locuitorilor. În anul1845 Basarabia ocupă locul al doilea între guberniile Novorosiei in ceea ce priveste suprafata insamintata si locul I in producerea de cereale.

Tendinţa de majorare a suprafetelor ocupate de cereale contribuie la modificarea structurii ramurilor agriculturii. Astfel regiunea sudica, evidenţiată pe vremuri prin creşterea animalelor, se transformă într-un nou centru de cultivare a cerealelor, căreia îi revenea 1/3 din cerealele produse în Basarabia. În regiunile sudice apar şi mari suprafeţe de in, care se semăna pe terenuri noi desţelenite şi care, conform unor cercetători, contribuia la degradarea solului mai mult ca oricare cultură cerealieră.

S-au lărgit esenţial podgoriile în centrul şi sudul Basarabiei. Suprafaţa viilor s-a mărit de la 10,5 mii desetine (11471,67 ha) în 1819 la 24,8 mii desetine (27095 ha) în 1858. În anii roditori se producea circa 700 mii vedre (105000hl) de vin. Cele mai importante centre ale vinificaţiei erau Naslavcea, Teleneşti, Căuşeni, Parcani. Numai din judeţul Orhei anual se exportau 100 mii vedre (15000 hl) de vin. Pomicultura era mai dezvoltată în judeţele Hotin, Orhei, Chişinău, Bender şi Tiraspol.

Tutunul era cultivat predominant în peisajele podişurilor de silvostepă, în deosebi în localitătile din lunca r. Nistru, însă tutunul de calitatea superioară se cultiva în apropiere de Dubăsari şi Chişinău. Împrejurimile Sorocii se evidenţiază prin plantaţiile de tutun, îndeosebi localitatea Ţepilovca, însă cele mai mari suprafeţe de tutun erau concentrate în judeţul Orhei (1550 desetine (1693,44 ha)). În Soroca fiind numai de 474 desetine (517,86 ha). Productivitatea înaltă a permis creşterea recoltei globale a tutunului de la 25 mii puduri (4095,13 chintale) în 1851, la 56 mii puduri (9173,08 chintale), în 1856/77. Legumicultura ocupa teritorii întinse în luncile râurilor Prut şi Nistru, precum și în împrejurimile Chişinăului, unde pentru prima dată în Basarabia, au fost folosite mașinile de irigare. În anii 40-50 ai sec. XIX, în regiunea de stepă a Bugeacului judetul Cahul) odata cu infiintarea coloniilor germane s-a intensificat şi cultivarea cartofului.

În raport cu specificul reliefului, climei şi solurilor, în Basarabia, în perioada respectivă, pot fi distinse trei zone cu caracteristici diverse în modul specializării agrare: zona de nord (judeţele Hotin, Bălţi, Soroca), zona de centru (judeţele Orhei, Chişinău), şi zona de sud (judeţele Bender, Cahul, Acherman). Dezvoltarea agriculturii, de rând cu îndestularea necesităţilor populaţiei, avea scopul şi de a obţine producţie-marfă pentru export. În consecinţă, în această perioadă, a sporit considerabil producţia de cereale, vin, fructe, tutun şi alte produse agricole. Creşterea populaţiei şi a exportului producţiei agricole au contribuit la lărgirea suprafeţelor supuse prelucrării, intensificând astfel valorificarea mediului natural. Terenurile arabile şi fâneţele ocupau circa 70 la sută din toată suprafaţa (terenurile arabile constituiau 1600000 desetine (1748064 ha), revenind la un locuitor câte 1,5 desetine 0,64 ha). Peste 100 ani (în anul 1953) acest indice alcătuia 0,83 ha, iar în anul 1989 - doar numai de O,40 ha la un locuitor.

La modificarea mediului geografic a contribuit şi sistemul de agricultură. În această perioadă sistemul de agricultură se baza pe cel cu pârloagă, care deseori însă nu se respecta. Terenul, în multe cazuri, se folosea până la degradarea completă a solului, fără a se tine cont de fertilitatea naturală a lui. .

Specific pentru jumătatea a doua a sec XIX este creşterea pronunţata a impactului antropic asupra mediului datorita şi modului extensiv de valorificare a terenurilor , cind pe baza reducerii suprafetelor de păduri, păşuni şi fâneţe are loc majorarea suprafeţelor de terenuri arabile, ce au atins 2376908 desetine (2596867 ha). Valorificarea teritoriului se intensifică, îndeosebi, în regiunea sudică (tab. 5.6).

Intensificarea valorificării potenţialului natural a fost condiţionat şi de folosirea pe larg a tehnicii agricole mai perfecţionate (tab. 5.7), proces care a luat amploare deosebită la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.

Menţionăm că numai pe parcursul a 20 ani numărul plugurilor desăvârşite a crescut de 4 ori, a treierătorilor şi semănătorilor respectiv de 11 şi 14 ori.

Începând cu anii 90, suprafaţa terenurilor arabile se măreşte, îndeosebi pe baza micşorării suprafeţelor de păşuni, fâneţe şi de păduri. Astfel, ponderea păşunilor şi fâneţelor se reduce de la 64 % în anul 1817 la 21 % în anul 1887. Se întreprind şi încercări de folosire a terenurilor considerate anterior inconveniente. În consecinţă suprafaţa unor aşa terenuri s-a micşorat din anul 1880 şi până în 1890 cu 50 mii de desetine (54627 ha). Aceasta, la rândul său, a contribuit în mod substanţial la degradarea ulterioară a acestor categorii de terenuri. În perioada indicată intensificarea impactului antropic are loc şi datorită majorării suprafeţelor ocupate cu peisaje intravilane, care, pe parcursul a 20 ani (1870-1890), s-au extins cu 24 mii desetine.

Către această perioadă ponderea diferitelor categorii ale fondului funciar avea o repartizare variabilă în spaţiu (fig. 5.6).

În fig. 5.6 sunt oglindite datele calculate de noi pe baza informaţiei şi care demonstrează modul de utilizare a potenţialului peisajelor către sfârşitul sec. XIX. Grădinăritul era concentrat în judeţul Hotin (regiunea podişurilor de silvostepă), pe când în prezent - în regiunea Câmpiei Nistrului Inferior. Podgoriile şi livezile în majoritatea sa erau amplasate în judeţele Chişinău şi

Orhei. Podgoriile s-au extins de la 30 mii desetine (30976,2 ha) în anii 70 la 75 mii desetine (81940,5 ha) în anii 90 producţia de vin constituind, în anul 1900 circa 14,7 mln vedre (2205000 hl) de vin. La sfârşitul anilor 80 începutul anilor 90 ai sec. XIX apar plantaţii de vii şi în raioanele din stânga Nistrului.

În anii 90 ai sec. XIX se majorează cu mult şi suprafaţa plantaţiilor de pomi fructiferi care atinge 26 mii desetine (28406,04 ha). Un rol de seamă în economia ţării revenind-ui producerii fructelor uscate. Specializarea în producţia dată are loc din timpurile străvechi, dar cu o intensitate sporită se dezvoltă începând cu mijlocul sec. XIX, perioada când practic pe tot întinsul republicii se observă o tendinţă de majorare a producţiei fructelor când se produc circa 400000 puduri de fructe uscate (în anul 1875), care la începutul sec. XX practic s-a dublat. Cea mai mare cantitate de fructe uscate revenea judeţelor Hotin şi Bender constituind 24556 şi respectiv 129829 puduri. Paralel cu aceasta are loc şi majorarea producţiei de fructe uscate în judeţele Orhei şi Chişinău. În prezent producţia fructelor uscate în R. Moldova constituie 1141 tone.

Suprafeţe arabile predominau în judeţul Soroca, unde valorificarea peisajelor de silvostepă a început din timpurile străvechi. Se măresc considerabil şi suprafeţele arabile în peisaj ele regiunilor de stepă a Bălţilor şi a Bugeacului. Terenurile arabile erau predominant ocupate şi în această perioadă cu culturi cerealiere, suprafaţa cărora în Basarabia, pe parcursul sec. XIX, se măreşte în continuu (fig. 5.7).

În prezent, din 1063,5 mii ha repartizate culturilor cerealiere, porumbuJui îi revine 26,2 %, grâului de toamnă - 23,5 %, orzului de toamnă - 3,4 % şi celui de primavară 4,1 %. Suprafaţa ocupată de grâu începând cu anii 20 ai sec. XIX a crescut considerabil, constituind spre mijlocul anilor 90 circa 45 %, care însă câtre 1899 se reduce la 35 %. Semănăturile cu secară şi porumb manifestă pe parcursul întregii perioade (1819-1899) o tendinţă de reducere, pe când suprafeţele ocupate cu orz şi ovăz dimpotrivă - o creştere. Aceasta a determinat creşterea producţiei globale de cereale de la 1,3-3,3 mln. sferturi în anii 60 la 3,5-15 mln. sferturi în anii 90 ai sec. XIX

Sporirea producţiei globale de cereale a avut loc, îndeosebi, pe baza majorării suprafeţelor însămânţate, care în unele cazuri s-au majorat în detrimentul celor de păşuni şi fâneţe, dar şi al suprafeţelor de pădure. Aceasta a adus la modificări climatice care, la rândul său au diminuat productivitatea agricolă în ansamblu, inclusiv şi a cerealelor (fig. 5.8).

În anii 1875-1879 plantaţiile de tutun ocupau 26722 desetine (29194,85 ha), fiind concentrate în judeţele Orhei şi Soroca. Producţia globală a tutunului fiind de 1150772 puduri (188502,21 chintale). În prezent producţia tutunului este de 23,8 mii tone, producţia medie la ha fiind de 13,7 chintale.

Din culturile oleaginoase mai răspândite erau cânepa şi inul, cărora, în anul 1893, le revenea respectiv 1168 (1276,09 ha) şi 9634 desetine (10525,53 ha). În literatura de specialitate încă în secolul XIX se menţiona rolul evident al unor plante (tutunul, cânepa) în degradarea solului. După cum se poate constata, peisajele se modifică vertiginos către sf. sec. XIX, proces care continuă şi în sec. XX. Dezvoltarea agriculturii, în primul rând a sectorului vegetal, pe de o

parte, şi exploatarea excesivă a pădurilor, pe de altă parte, a structurat mult fondul funciar. Astfel, suprafaţa totală de 3449153,48 ha, în 1912 includea categoriile de folosinţă reprezentate în tab. 5.8.

Majorarea suprafeţei arabile de la 37,8 % în 1860 la 69 % în 1912, s-a datorat expansiunii deosebite a culturilor cerealiere, care au sporit nu atât pentru acoperirea nevoilor interne de consum ale populaţiei, chiar dacă şi aceasta crescuseră în perioada studiata cât mai ales datorită cererii mari de cereale şi a preturilor ridicate pe piaţa externa.

În această perioadă din Basarabia se exporta o cantitate enormă de cereale (tab. 5.9).Majorarea suprafeţelor arabile era un proces continuu care către anul 1914 constituiau

2394000 desetine (2615540,76 ha), în raport cu 2315279,85 ha în anul 1912. Pe primele locuri se menţin judeţele Soroca şi Hotin a căror suprafaţă arabilă constituia respectiv 85% şi 73% din teritoriu, majoritatea terenurilor arabile fiind ocupate cu cereale. Aşa, în anul 1900, suprafaţa principalelor culturi cerealiere (grâu, porumb, orz, secară, ovăz) era de 1852 mii desetine (2023384,08 ha), pe când în anul 1913 ea constituia deja 2301 mii desetine (2513,93 ha), deci sporind cu 24%. După productivitatea culturilor cerealiere în Basarabia se evidenţiau 3 regiuni: de Nord (Hotin, Bălţi, Soroca), Centrală (Orhei, Chişinău) şi de Sud (Bender, Acherman, Izmail). În privinţa suprafeţelor ocupate cu culturi cerealiere şi productivitatea cerealelor la cap de locuitor, primul loc revenea regiunii de sud în care locuiau 37,7% din populaţia Basarabiei, unde erau concentrate 56% din suprafaţa culturilor cerealiere ce dădea 49,2% din producţia globală de cereale. Pe locul doi era situată regiunea de nord cu indicii respectivi de 38 %, 30,9 % şi 35 %, iar pe locul trei - regiunea centrală cu respectiv 24,5 %, 13,2 % şi 15,7 %. De rând cu culturile cerealiere, un rol deosebit de important în economia Basarabiei, în sec. XIX revin plantaţiilor de vii, livezi şi tutun. Suprafaţa podgoriilor în această perioadă ocupa 89471,38 ha pondere mai mare a lor fiind în judeţele Chişinău şi Orhei unde ele ocupau respectiv 5,8 % şi 3,8 % din suprafaţă. Tot aceste judeţe deţineau întaietea şi în privinţa suprafeţelor ocupate cu livezi.

Prezintă interes geografia păşunilor şi a suprafeţelor împădurite de la începutul sec.XX. Păşunile mai predominau încă în peisaj ele din regiunea câmpiilor de stepă a Bugeacului şi în regiunile câmpiilor şi podişurilor de fâneaţă şi stepă a Bălţilor, unde aveau o pondere de peste 20 la sută din structura peisajelor, pe când în peisaj ele regiunii podişurilor de silvostepă, păşunilor le revenea numai 6 %. Suprafeţele mai mari împădurite se întâlneau în judeţele Chişinău, Orhei şi Hotin unde ele alcătuiau respectiv 15,6, 12,6 şi 10,6 %.

Astfel, către începutul sec. XX ponderea peisajelor naturale constituia în judeţul Bălţi 28,4; Chişinău 26,9; Bender 25,9; Acherman 23,2; Orhei 20,3; Hotin 16,6 şi Soroca 8,2 din suprafaţa judeţelor. Valoarea medie a acestui indice pentru Basarabia era de 21,36, şi asigura stabilitatea naturală a peisajelor, care s-a menţinut în Basarabia până la mijlocul sec. XX, când a început deja "degradarea sistemului ecologic natural în Basarabia". Cemoziomurile, după aprecierile lui V. Docuceaev, N. Dimo, 1. Crupenicov, A. Ursu, posedau preţioase calităţi ecologice şi agrotehnice (conţinut înalt de humus, structură stabilă, capacitate de absorbţie înaltă), datorită

cărora au rezistat unei astfel de presiuni antropice. Aceasta se explică prin faptul, că în trecut agricultura se practica extensiv, solul cu fertilitate naturală înaltă se lucra superficial, fără a atinge orizonturile mai adânci. Cea mai mare parte din terenurile arabile erau ocupate de culturi mai puţin pretenţioase faţă de fertilitatea solului.

Menţionăm, de asemenea, că unii autori, afirmă, că în Basarabia solul fertil nu necesita introducerea îngrăşămintelor şi, până la începutul sec. XX nu se practica folosirea îngrăşămintelor minerale, iar cele organice (gunoiul de grajd) se foloseau episodic. Aceasta se explică şi prin faptul că ţara dispunea încă de suprafeţe de terenuri nevalorificate în regiunea de sud, ce permitea folosirea sistemului de pârloagă, când terenul arabil era periodic folosit ca păşune sau fâneaţă, dar care, posibil, nu se respecta cu stricteţe.

Îngrăşăminte se foloseau luai pe larg în judeţele Hotin, Soroca, în unele gospodării din judeţul Orhei (în medie 2-3 puduri la o desetină), precum şi în unele podgorii din judeţul Bender şi Acherman. Cu toate acestea, agricultorii din Basarabia atenţionau deja atunci, că câmpurile fertile de odinioară au nevoie de îngrăşăminte, care majorau şi rezistenţa culturilor la secetă. De exemplu, în urma secetei din anul 1887, de pe câmpurile cu îngrăşăminte recolta de pe o desetină era de 11 sarni (adică se strângea de 11 ori mai mult decât se semăna), iar de pe câmpurile fără îngrăşăminte era numai de 3 sami (adică se strângea de 3 ori mai mult decât se semăna). Pentru menţinerea fertilităţii solului, după părerea savanţilor, este necesar să se aplice anual câte 10-12 tone, iar pe solurile erodate câte 14-15 tone de îngrăşăminte organice la ha.

Analiza comparativă a cantităţii de îngrăşăminte organice, necesare să se aplice în sol ne vorbeşte despre modificările în fertilitatea solului, apărute ca rezultat al valorificării iraţionale a mediului. Însă, conform unor cercetători, majorarea recoltei are tendinţa spre reducere, în raport cu creşterea cantităţii de îngrăşăminte minerale introduse.

Apariţia tehnicii avansate, majorarea suprafeţelor ocupate cu culturi tehnice şi legumicole au necesitat aratul adânc al solului şi efectuarea multiplelor operaţii de îngrijire a plantelor. Lucrările sistematice asupra solului au determinat apariţia unor procese degradaţionale noi, şi în primul rând, dehumificarea, degradarea structurii, tasarea, care, la rândul lor, au activizat procesele naturale, în primul rând eroziunea, care se accelerează pe măsura intensificării valorificării agricole a învelişului de sol.

În a doua jumătate a sec. XX procesele de valorificare a mediului s-au intensificat şi mai pronunţat. Creşterea suprafeţelor agricole se realizează şi prin includerea în asolament a terenurilor neproductive. Astfel, în a doua jumătate a sec. XX, în luncile râurilor Nistru, Prut cât şi a altor râuri mai mici, se începe valorificarea agricolă a unor mari suprafeţe, anterior inundabile. Are loc, astfel, o modificare fundamentală a peisajelor, prin înlocuirea peisajelor pur naturale (suprafeţe de apâ, bălţi, stufăriş), cu peisaje antropice rară o expertiză ştiinţific argumentată.

Una din marile actiuni întreprinse de societate în mijlocul sec. XX a fost şi, majorarea suprafeţei irigate. Iniţial, încă în sec. XIX, în calitate de resurse acvatice pentru irigare erau folosite apele din fântânile arteziene.

În apropierea r. Nistru, Prut si alte râuri mai mici, pentru irigare era folosită apa din râu. În multe peisaje pentru irigarea grădinilor şi livezilor au fost construite iazuri sau rezervoare pentru acumularea apelor atmosferice. O răspândire largă a acestora a fost şi în peisajele sudice, începând cu a doua jumătate a sec. XIX. Construcţia sistemelor de irigaţie mai desăvârşite în R. Moldova au început în anii 3O ai sec. XX. Primul sistem de irigaţie a fost construit în peisajele Câmpiei Nistrului Inferior pe o suprafaţă de 3 mii ha, care în anul 1953 a atins circa 20 mii ha pe tot teritoriul, în 1969 - 100 mii ha, iar în prezent ajunge la 307 mii ha. Realizarea acestor mari sisteme de irigaţie au schimbat complet peisajul natural în regiunile respective, încât fondul de irigaţie constituie 14,5 mii km canale de irigaţie, circa 30 mii construcţii hidrotehnice şi peste 1720 staţiuni de pompare a apei. Toate aceste construcţii, în multe cazuri, influenţează negativ stabilitatea peisajelor. Ca rezultat se intensifică alunecările de teren, eroziune a etc. În ultimii ani criza economică a adus la o diminuare catastrofală a suprafeţelor irigate. Cu toate că suprafaţa terenurilor pentru irigaţie sa majorat de la 291,6 mii ha în 1990 la 307 mii ha în 1997, cantitatea de apă folosită pentru irigare în această perioadă s-a micşorat de la 898 mil. m3 la 128 m3, micşorându-se astfel cantitatea de apă folosită de la 2939 m3 la ha în 1990 la 361 m3 la 1 ha în 1997.

În scopul combaterii alunecărilor de teren au fost plantate specii arborescente de mică valoare biologică, puţin potrivite pentru condiţiile Moldovei, şi care insuficient îndeplinesc funcţiile de formare a microclimei şi alte funcţii proprii pădurilor aborigene, adaptate de milenii la specificul condiţiilor naturale locale. În prezent pe suprafeţele fondului silvic de stat se plantează mesteceni, salcâmi, pini, molizi, longevitatea cărora este mai mică, având şi o coroană ajurată cu o foliatură măruntă, care absoarbe puţină umezeală din terenurile degradate de alunecări, în timp ce în Codri în trecut pădurile de fag şi stejar erau un factor important în stabilizarea versantilor accidentati de alunecări. Despre necesitatea de folosire preponderentă a stejarului la împădurirea zonei de stepă indica, încă M. Turskii, sistemul radicular al căruia ajunge la adâncimi mari, îndestulându-şi necesitatea cu apă în anii secetoşi, care creează o microclimă specifică peisajelor din împrejurimi. Pentru ameliorarea situaţiei ecologice necesită restabilirea elementelor naturale ale peisajelor şi în primul rând ale pădurilor şi creării unor fâşii de protecţie.

Dinamica utilizării potenţialului natural în creşterea animalelorCreşterea animalelor în R. Moldova, din timpurile străvechi, era deja o ramură însemnată a

ocupaţiei populaţiei. În etapele iniţiale predomina păstoritul nomad, care mai apoi a fost înlocuit cu cel sedentar. Animalele erau folosite şi ca forţă de tracţiune. În sec. XIV şi XV, în regiunea Podişului Moldovei Centrale, păstoritul era reprezentat prin creşterea bovinelor şi porcinelor. O informaţie bogată în acest plan o găsim în multiplele materiale ale sec. XVI -XVII, în care se descriu spaţiile unde predomina creşterea animalelor. În a doua jumătate a sec. XVIII se măreşte simţitor şeptelul animalelor. Dacă în anul 1742 erau supuse impozitului 336600 ovine, atunci în anul 1785 - 1167600, iar în anul 1812 - 2655000 ovine. Numărul de bovine a crescut de la 400 mii în anul 1742 la 800 mii în anul 1785. Despre predominarea creşterii animalelor în economia ţării şi comercializarea lor ne vorbeşte şi bâlciul cel mai mare din Bălţi, unde pentru vânzare se strângeau de la 8- 12 mii la 20 mii de capete. Multe vite se cumpărau de austrieci, exportul în Austria fiind de 50 mii de capete. La sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, în fiecare an, Basarabia exporta 70 mii de oi cu preţul de 2 lei oaia. Un cal costa de la 40 la 100 ruble, o vacă de la 15 la 35 ruble, o pereche de boi - 100 ruble, pudul de lână se vindea cu 6-7 ruble. Creşterea animalelor chiar şi la începutul sec. XIX avea un caracter predominat comercial. Din 1813 până în anul 1816 din Basarabia s-au exportat 47986 bovine, 15982 ovine, 8472 cabaline. Circuitul total al banilor la bâlciul din Bălti constituia anual 800 mii ruble. Către mijlocul sec. XIX.

Basarabia devine un mare exportator de produse animaliere, cu toate că în această perioadă s-au evidentiat multe epizootii (anii 1844, 1845, 1846, 1848, 1852). Cea mai efectivă ramură a zootehniei era creşterea ovinelor. Ponderea şeptelului de ovine îi revenea în anul 1848 - 63,7 %, în 1851 - 68,3 %, i-ar în 1860 -73 %, din şeptelul total de vite, venitul cărora constituia 1840000 ruble argint. Dezvoltarea intensivă a ovinelor a contribuit la degradarea vegetaţiei de stepă şi la transformarea stepelor în areale pentru popândăi. Un rol însemnat revenea şi creşterii bovinelor. Anual se exporta în alte ţări peste 25000 capete de bovine, greutatea maximă a cărora era de 5-6 chintale, 13500 piei neprelucrate în sumă de circa 400 mii ruble de argint. În anii 50 anual se strângeau 120-170 puduri (2784,66 kg) de lână, inclusiv şi pentru export. Aşa, din 1844 până în anul 1854 anual se exporta o cantitate de 48 mii puduri (786264 kg) de lână. Este evident că dezvoltarea vităritului necesita şi o bogată bază furajeră. Fâneţele predominau în podişului Codrilor, în văile şi luncile râurilor Ichel, Bâc, Lăpuşna.

La începutul sec. XIX, paralel cu extinderea suprafeţelor culturilor cerealiere, creşterea animalelor continua să rămână ramura esenţială a economiei, ce se sprijinea exclusiv pe baza furaj eră naturală (păşuni şi fâneţe), ponderea cărora constituia circa 83-85 la sută din suprafaţa teritoriului. Fâneţele dădeau anual circa 1775255 puduri (290795,65 chintale) de fân. Pentru comparaţie, in prezent suprafaţa păşunilor şi fâneţelor alcătuiesc 11,07 % din teritoriu.

Potenţialul păşunilor şi fâneţelor Basarabiei, în primul sfert al sec. XIX, asigura hrana abundentă pentru nenumăratele turme de oi şi cirezi de bovine, iar în stepa Bugeacului, tătarii au adus şi mari herghelii de cabaline. Numărul vitelor în Basarabia era considerabil, foarte puţini ţărani erau fără vite, iar un ţăran bogat avea 20-30 capete bovine şi cabaline, unii chiar şi sute de capete.

La începutul anilor 50 ai secolului XIX, se observă o intensificare a cultivării plantelor, dar totuşi şeptelul de animale din 1842 până în 1856 a sporit considerabil, dintre care bovinele de 1,2 ori, cabalinele de 1,3 ori, ovinele de 1,8 ori, i-ar porcinele de circa 4 ori, păstrându-şi caracterul lor comercial. Astfel, din 1844 până în 1854 anual din Basarabia se exporta 26,5 mii capete de bovine şi cabaline, circa 48 mii puduri de lână de oaie, 13,5 mii puduri de piei, 8 mii puduri de brânză şi unt de vaci. În anii 60 ai sec. XIX din Basarabia s-au exportat produse agricole în sumă de 6,5 mln. ruble, produselor animaliere revenindu-le 40-45 % din exportul total.

Necătând la reducerea suprafeţei fâneţelor naturale cu aproximativ 60 % către anii 60 ai sec. XIX, în raport cu începutul secolului, suprafaţa lor de 25 % din teritoriu era suficientă pentru întreţinerea a 100 mii cabaline, 600 mii bovine şi circa 1,5 mln. ovine.

Ritmurile rapide de creştere a ovinelor în prima jumătate a sec. XIX în Basarabia au fost favorizate de cererea mare a lânii pe piaţa mondială. Această ramură era concentrată îndeosebi în peisajele sudice de stepă cu suprafeţe imense de păşuni şi fâneţe, unde creşterea animalelor continua să aibă un caracter extensiv. Geografia creşterii ovinelor era concentrată preponderent în judeţul Bender, unde erau cele mai mari turme de oi (circa 31 mii), pe când creşterea porcinelor se practica în judeţele nordice, numărul cărora era în permanentă creştere de la 45,7 mii în anul 1842 la 203,5 mii în anul 1855.

Paralel cu reducerea suprafeţelor de păşune (de la 85 % la începutul sec. XIX la 21 % spre sfârşitul lui) şi majorarea suprafeţelor arabile, are loc şi reducerea şeptelului de vite. În anul 1880, la o 100 de locuitori, şeptelul era de 293, în 1909 - 132 iar în 1915 respectiv 118. În anul 1900 şeptelul de vite (ovine, bovine, porcine, cabaline) constituia 3 mln, i-ar în anii 1909-1915 numărul lor s-a redus la 2,7 mln. Foarte mult s-a redus numărul de ovine, de la 42 de capete pe o verstă pătrată în anul 1900, la 33,5 capete în anul 1909. Dacă în anul 1871 la 100 de locuitori reveneau 220,6 oi, în 1904 - 61,4, atunci în 1914 - numai 32,2. Cele mai multe ovine erau concentrate în judeţele sudice, în care către anul 1900 erau 57% din şeptelul total, în cele de nord - 31% şi 12% - în centru. Datorită reducerii suprafeţelor de păşuni unele gospodării înlocuiau bovinele cu caprine, cele mai multe fiind în judeţul Bălţi. Din 1875 până în anul 1905 a sporit numărul cabalinelor de 2,5 ori (de la 152,7 mii la 377,4 mii), fiind în anul 1909 de 9 cai la o verstă pătrată, şi 17 cai la o sută de locuitori, fapt ce a contribuit la prelucrarea mai rapidă şi mai calitativă a terenurilor arabile. Între timp a crescut numărul de porcine până la 577 mii în 1864, 787 mii - în 1871, 1725 mii - în 1904, 2164 mii - în 1914.

De rând cu reducerea suprafeţelor de păşune, micşorarea numărului de animale a fost influenţată şi de insuficienţa de furaje, ce în anii secetoşi cauza pierirea animalelor.

La începutul sec. XX păşunile ocupau încă suprafeţe mai mari în judeţele sudice şi în judeţul Bălţi, ponderea lor fiind aici de peste 20 la sută, pe când în judeţele Hotin şi Soroca, păşunile alcătuiau circa 6 % (vezi tab. 5.5). Micşorarea suprafeţelor cu păşuni şi fâneţe naturale era compensată prin majorarea suprafeţelor cu fâneţe artificiale, îndeosebi în judeţele nordice (Hotin, Soroca, Bălţi), deci are loc trecerea la sistemul intensiv de zootehnie. În a. 1913 culturile furajere în suprafaţa arabilă a Basarabiei ocupau 33,7 mii ha (circa 1,6 %), părângului revenindu-i din această suprafaţă circa 82 %. În prezent suprafaţa culturilor furajere alcătuieşte 235,5 mii ha (13,5 %). Cu ritmuri rapide în această perioadă se măresc suprafeţele arabile, fapt care s-a răsfrânt atât asupra şeptelului de animale cât şi asupra modului întreţinerii lor. Apar complexe animaliere care exercită o influenţă majoră asupra peisajelor naturale, comparabilă cu gradul de influenţă a unui oraş mare.

Unii autori argumentează ideea, că densitatea mare a animalelor domestice contribuie la distrugerea covorului vegetal, condiţionează dezvoltarea eroziunii şi, în rezultat are loc modificarea calităţii solului. În regiunile de stepă, prin locurile frecvent traversate de cirezile de vite, s-au format numeroase ravene. Păşunatul intensiv de lungă durată şi lărgirea păşunilor de graminee au sporit simultan numărul de rozătoare, contribuind şi la invaziile lăcustelor.

Păşunatul intensiv şi numărul mare de animale la o unitate de suprafaţă de păşune a contribuit la degradarea lor pronunţată şi la modificarea comunităţilor vegetale, care, la rândul său au dus la scăderea nivelului apelor freatice, modificarea gradului de mineralizare a lor şi la intensificarea deşertificării. Studiile efectuate au permis de a determina indicele ce reflectă presiunea exercitată de creşterea animalelor asupra păşunilor şi a peisajelor în ansamblu. Acest indice reprezintă, numărul de vite (bovine, cabaline, caprine, ovine) în unităţi convenţionale (bovine) la un ha. Şi anume: o bovină=cu o cabalină=cu 5 ovine=cu 5 caprine. F. Ramad consideră că pentru fiecare biotop există o limită posibilă de folosire a lui pentru păşuni, care nu provoacă degradarea lor. Astfel, A. Ahaminov şi colaboratorii pentru regiunea Kursk, consideră că densitatea normală a animalelor trebuie să fie de 2,5-3 capete/ha, şi aceasta are drept rezultat reducerea eroziunii solului, păstrarea învelişului pedovegetal etc. Conform altor autori, numărul optim de vite fără impact păstoral negativ este de 2 capete/ha, iar pentru păşunile din regiunile ari de 0,25 capete/ha este considerat indice critic. Reieşind din cele menţionate, noi am calculat indicii respectivi pentru teritoriul R. Moldova în sec. XIX-XX (fig. 5.9).

Analiza acestei informaţii ne-a permis să conchidem, că suprafaţa păşunilor şi fâneţelor în perioada anilor 1828-1990 în urma majorării suprafeţelor de terenuri arabile s-a redus de circa 3,5 ori, ca urmare, densitatea vitelor, raportată la suprafaţa fâneţelor, calculată în bovine, a crescut în aceiaşi perioadă de 10,7 ori, fapt ce s-a resimţit în situaţia ecologică a peisajelor (vezi fig. 5.9).

În a doua jumătate a sec. XIX, în raport cu începutul secolului, datorită cererii crescânde în cereale pe piaţa mondială, are loc majorarea suprafeţelor ocupate cu această cultură de circa 7-8 ori. Majorarea suprafeţelor însămânţate cu cereale a redus posibilitatea lor de a fi asigurate cu îngrăşăminte organice, pe care le căpătau în perioada, când animalele regenerau fertilitate a

solului în procesul păşunatului. Aceasta a contribuit la degradarea resurselor agricole, manifestată prin reducerea fertilităţii solului pe de o parte, şi creşterea impactului păstoral asupra păşunilor pe de altă parte.

Către începutul sec. XX producţia medie de fân era de circa 2320 kg/ha, În această perioadă suprafeţele furajere (artificiale şi naturale) ocupau 36280 ha de pe care se recolta 110 66720 kg de fân, constituind de circa 10 ori mai putin decât se producea anterior. Ca rezultat al scăderii productivităţii păşunilor (sf sec. XIX) are loc și reducerea numărului de vite, proces înregistrat până în mijlocul sec. XX, dupa care se observa cresterea numarului lor, datorita concentrarii in complexe animaliere gigantice. Aparitia complexelor animaliere gigantice a contribuit in mod radical la poluarea apelor freatice si a solurilor.

În aşa mod, sistemul de agricultură folosit de-a lungul timpurilor a generat probleme enorme legate de economie, ecologie şi de protecţie a mediului, cauzând degradarea resurselor naturale. Dintre factorii decisivi în degradarea resurselor naturale sunt defrişările, majorarea exagerată a suprafeţelor arabile, fără asigurarea regenerării fertilităţii solului, creşterea impactului păstoral asupra păşunilor, manifestat prin reducerea suprafeţelor de păşuni şi fâneţe şi creşterea numărului de animale, introducerea unor culturi agricole cu o influenţă mai mare asupra peisajelor cum sunt porumbul şi cartoful, după recoltarea cărora, solul rămâne o perioadă îndelungată lipsit de învelişul vegetal, contribuind astfel la dezvoltarea eroziunii. Dar, după cum am menţionat anterior, de-a lungul secolelor cultura principală a fost porumbul şi în măsură mai mică cânepa, inul şi tutunul, care probabil au contribuit în mod substantial la modificarea peisajelor în Republica Moldova. Extinderea suprafeţelor arabile, îndeosebi în peisajele sudice cu capacitate ecologică instabilă, au provocat dezechilibrul naturii, manifestat prin accelerarea proceselor erozive, alunecărilor de teren, prin micşorarea considerabilă a valorii procentuale de humus din sol prin salinizarea solurilor.

Mestesugaritul si folosirea potentialului natural al peisajelorPrintre formele activitătilor umane cu repercusiuni în peisajele geografice sunt și diferitele

îndeletniciri sau meşteşuguri, dezvoltarea cărora, în mare măsură, se datoreaza specificului resurselor naturale.

Studiile arheologice demonstrează că, încă în mezolitic începe exploatarea subsolului prin extragerea argilei, folosită pe larg pentru producerea ceramicii. Este evident, că fabricarea ceramicii necesita şi exploatarea, pe alocuri intensivă a resurselor forestiere. Folosirea largă a resurselor forestiere era condiţionată şi de dezvoltarea unor astfel de meşteşuguri cum ar fi dogăritul, facerea căruţelor, roţilor, plugurilor din lemn şi alte meşteşuguri, răspândite în principal în partea centrală şi de nord a teritoriului investigat. Aceste îndeletniciri asigurau, în careva măsură, existenţa populaţiei, aşa cum, de exemplu, în mijlocul sec. XIX, căruţa se vindea cu 6-8 roble, roata - cu 3 ruble, butoiul - cu 5-15 ruble. Dar totuşi, cele mai esentiale modificări în peisaj ele naturale, au fost provocate de aşa meşteşuguri cum sunt producerea cărbunelui din lemn (mangalului) şi a sării de potasiu (silitrei), care au contribuit la defrişări masive. Despre producerea silitrei în ţinutul Soroca, Lăpuşna relatează D. Cantemir, G. Bezviconi. La începutul sec. XIX (a. 1806) în ţinutul Lăpuşna, anual se producea circa 12 mii de ocă de silitră care mai apoi se vindea la Constantinopol şi Austria cu 58 parale oca. Pentru producerea silitrei anual se tăiau din ţinutul Lăpuşna circa 20 mii din cei mai mari stejari. Dintr-un stângen de lemne se căpăta circa 5 sferturi de mangal. Locuitorii din împrejurimile Orheiului, datorită resurselor forestiere bogate, se ocupau cu producerea cărbunelui din lemn (mangalului) pe care îl transportau în Odesa, Acherman, Izmail. Se menţionează, că anul împrejur (a. 1826) drumurile erau ocupate de căruţele trase de 10-12 boi, care transportau mangalul în diferite regiuni.

Îndeletnicirile ce tineau de folosirea resurselor forestiere (producerea mangalului, olăritul, producerea cărămizii, roţilor etc.) aveau o mare dezvoltare până la sfârşitul secolului XIX. Către această perioadă, în centrul Basarabiei, îndeletnicirile bazate pe resursele forestiere, ca urmare a diminuării catastrofale a sUprafeţelor de păduri, puţin au decăzut. Totuşi, în gospodăriile ţărăneşti din judeţele Orhei şi Chişinău se continua încă producerea mangalului.

O mare cantitate de lemn, îndeosebi lemn de stejar, se folosea în construcţia lnorilor de vânt, care erau mai răspândite în centrul şi sudul Basarabiei, numărul cărora s-a mărit considerabil începând cu a doua jumătate a sec. XIX. Morile de vânt au înlocuit pe cele de apă, care în mare măsură şi-au încetat funcţionarea, ca rezultat al colmatării râurilor şi a scăderii capacităţii lor energetice. În judeţele sudice, în cursurile inferioare ale râurilor Nistru şi Dunăre era răspândită exploatarea resurselor însemnate de stuf. Suprafeţele ocupate de stuf aici constituiau circa 160 mii desetine.

Printre îndeletnicirile populaţiei din această perioadă un loc deosebit îi revenea colectării scumpiei, folosită pentru producerea vopselelor şi ca materie primă întrebuinţată în tăbăcirea pieilor. Scumpia se întâlnea pretutindeni în văile râurilor Nistru, Icheli, Bâc, Bucovăţ, Răut, Botna, Cogâlnic, îndeosebi suprafeţe mari erau prezente în judeţul Bender şi Orhei. Din cele 130 de gospodării ale localităţii Buiucani, mai mult de jumătate din populaţie se ocupa cu

producerea materiei din scumpie, întrebuinţate în tăbăcirea piei lor. Colectarea scumpiei timp de o lună da un venit echivalent cu venitul obtinut de tăran într-un an de zile. Oca de frunze se vindeau cu 2 lei, ba chiar şi mai mult. Mari cantităţi de scumpie, circa 1000 puduri, se exporta anual, îndeosebi, în Austria. În a. 1844 în Chişinău au fost folosite 6850 puduri de scumpie, în Orhei - 600, Bender -100, Hotin - 100.

Printre îndeletnicirile bazate pe folosirea resurselor naturale se menţionează extracţia şi arderea pietrei de var, îndeosebi în judeţul Orhei, unde ea se extrage din timpurile străvechi, fapt dovedit şi de vestigiile arheologice. Rezerve mari de piatră de" var, situate la suprafaţă, se extrăgeau în apropiere de Cosăuţi (Saraca), Slobodca, Peresecina (Orhei), în văile râurilor Ciorna, Răut, Cogâlnic, Sărata. Arderea varului a căpătat o dezvoltare largă începând cu secolul XIX, odată cu utilizarea lui în constructie. Extragerea pietrei de var, la începutul anilor 60 ai secolului XIX, constituia circa 1000 stângeni din care se producea 240-270 mii puduri de var nestins, realizat la preţul de circa 30 mii ruble de argint. Cu această îndeletnicire erau ocupaţi în jur de 3000 persoane. În judeţul Orhei anual funcţionau 200-300 cuptoare. Pentru fiecare cuptor se folosea cite 12-15 stingeni3 de lemne, in total, la cuptoarele din judetul Orhei se foloseau de la 2000 pina la 2500 stingeni3 de lemne anual, taiat din padurile din imprejurimi, fapt ce a majorat suprafetele defrisate. La transportarea varului erau ocupati locuitorii satelor Poharniceni, Lucaseuca, Seliste, Peresecina, Mitoc.

De rând cu extracţia pietrei de var, o îndeletnicire însemnată este şi extracţia calcarului, gipsului, fosforitelor, argilei şi caolinului, care se exploatau din timpurile străvechi. Ca dovadă pot servi galeriile subterane din apropierea s. Trebujeni, care, probabil, nu sunt altceva decât cariere părăsite din timpurile străvechi. Calcarul pentru construcţii se extrăgea în toate judeţele, din valea r. Nistru, mai cu seamă, lângă Bender, Bulboaca, Chişinău, Orhei, Soroca, Purcari, de-a lungul r. Cogâlnic şi Sărata. Multe din aceste zăcăminte rămân să fie explorate şi în prezent. În apropiere de Chişinău, Vulcăneşti, Costeşti, Horodişte, Corjeuţi, Trinca şi îndeosebi lângă Saraca şi Otaci se extrăgea gresia. Cremenea se extrăgea în mare parte lângă Lipcani şi Saraca. Materia primă pentru producerea obiectelor de faianţă se extrăgea la Mihailovca, Corcmaz, în Popeasca (jud. Acherman) - zăcăminte de alebastru. În anul 1910 la cele 151 de cariere de piatră, unde lucrau circa 1257 de lucrători pe zi, s-a extras 10649 stângeni de piatră la o sumă de 72870 ruble.

În unele localităţi din judeţele Izmail, Hotin, Chişinău, şi îndeosebi în judeţul Orhei, un rol important îi revenea şi olăritului. La sfârşitul sec. XIX în judeţul Orhei existau 237 de cuptoare de ardere, centrele principale fiind amplasate în localităţile Vâşcăuţi, Mândra, Păuleşti, Frumoasa, Ţâgăneşti, Morozeni situate țn apropierea orasului Orhei precum si in Cinseuti, Sircova unde peste 400 de familii se ocupau cu olăritul. Un rol insemnat in indeletnicirile populatiei il avea pescuitul. Cele mai multe iazuri in sec XV erau in apropierea riurilor Nistru si Prut.

În sec. XVI se construiesc noi iazuri în scopul creşterii peştelui. O productivitate mai mare avea lacul din apropierea Orheiului, unde se creştea peşte în sumă de 3000 galbeni. Pescuitul

rămâne o îndeletnicire a populaţiei pe larg profesată şi în sec. XIX, când apar multe iazuri în văile râurilor Prut, Nistru, Bâc, Botna, Cogâlnuic, Ialpug, Salcia, etc. O cantitate mare de peşte se prindea nemijlocit în râurile Nistru şi Prut, printre care şi specii valoroase ca morunul, nisetrul, cega. Către mijlocul sec. XIX de la Bender în aval pe r. Nistru funcţionau 14 fabrici de peşte care erau aprovizionate cu peşte de către 930 de pescari. În mijlocul sec. XIX pescuitul, cu toate că preţul la peşte era mic (morunul costa 2-3 ruble pudul, nisetrul- 2-4 ruble, cega - 2-3 ruble, păstruga - 1,5-2,5 ruble, crapul - 1,5-4 ruble, somnul - 1-3 ruble), asigura un venit considerabil, datorită cantităţii mari de peşte realizat. Se exporta o cantitate mare de specii valoroase de peşte (circa 300 mii puduri) şi icre negre (circa 2500 puduri). O pondere mai mare în acest proces aveau judeţele sudice (Bender, Acherman, Izmail). Cantitatea de peşte prins la sfârşitul sec. XIX în judeţul Bender se estima la 1790 ruble. Este necesar de menţionat că volumul de peşte obţinut în iazurile artificiale din judeţul Bălţi întrecea pe cel din lacurile judeţelor Soroca, Orhei şi Chişinău.

Un interes deosebit, în conceptia noastră prezintă analiza dinamicii unei alte îndeletniciri cum ar fi vânatul. Suprafeţele forestiere întinse din trecutul istoric adăposteau un fond cinegetic bogat şi divers, oferind un amplu câmp de activitate pentru vânători. Printre animalele sălbatice căutate pentru vânat se numarau cerbii, căprioarele, iepurii, mistreţii, bourii, vulpile, zimbrii, ultimii dispăruţi la începutul secolului al XIX-lea.

Suprafeţele mari ale pajiştilor naturale cu floră diversă au favorizat în mare măsură dezvoltarea albinăritului. În literatura de specialitate se indică că "teritoriul, era vestit prin albinetul său şi că era greu de străbătut din cauza multimii albinelor. În sec. XV cele mai multe prisăci se observă în interfluviile râurilor Răut, Ichel precum şi în cursul inferior al râului Botna, formând centrele principale de dezvoltare a albinăritului în Moldova. În sec. XVI-XVIII albinăritul continua să de tină un rol important în economia Moldovei, care exporta o mare cantitate de miere şi ceară.

Conform statisticii din 1764 stupii erau repartizaţi pe judeţe astfel: Soroca - 45500, Iaşi - 66066, Lăpuşna-Orhei - 141960, Greceni - 910. Aceasta asigura un venit considerabil. Aşa, călătorul Hacquet în anii 1800-1806 remarca că "albinele fac circa 72000 lei pe an". De îndeletnicirea dată era ocupată şi populaţia din sudul ţării. Astfel, se relatează că în 1818, la sud erau peste 153 prisăci, care întreţineau 19409 stupi ce produceau anual 6273 puduri de miere şi 1275 puduri de ceară. Defrisarile continue a padurilor, secetele frecvente, scaderea pretului la miere si la ceara au dus la o anumita scadere a albinaritului la aceasta contribuind si majorarea suprafetelor arabile, cind se nimiceste flora spontana de plante melifere. În 1845 Basarabia exporta în Austria 170 puduri de miere, în 1852 _ 1740, i-ar în anul 1853 numai 765 puduri de miere. În anul 1909 în Basarabia se număra 3435 prisăci cu 50978 stupi, care au produs 12297 puduri de miere şi 5058 puduri de ceară. Mierea se vindea la preţul de circa 4 ruble pudul, i-ar ceara circa 8 ruble pudul. Către anul 1913 numărul prisăcilor, în comparaţie cu anul 1894, s a redus cu 26 %, i-ar a stupilor cu 59 %. Albinăritul rămâne a fi mai răspândit în judeţele nordice (Hotin, Soroca, Bălţi) şi în peisajele împădurite ale judeţelor Orhei, Chişinău şi Bender.

Producţia totală de miere şi ceară în anul 1903 se estima la 200 mii ruble, i-ar în anul 1913 suma aceasta constituia numai 123,2 mii ruble.

Toate îndeletnicirile sus numite au influenţat mai mult sau mai puţin asupra modificării peisajelor, iar unele îndeletniciri cum ar fi albinăritul indirect ne mărturisesc despre modificările ce s-au produs în peisaje. Astfel, îndeletnicirile din trecut au contribuit într-o oarecare măsură la crearea situaţiei geoecologice actuale, manifestată prin reducerea suprafeţelor împădurite, majorarea suprafeţelor arabile, modificarea componentelor florei, faunei, etc.

Reteaua cailor de comunicatie si modificarile in peisajeEficacitatea funcţionării economiei în mare măsură depinde de asigurarea cu căi de

comunicaţie şi de nivelul de dezvoltare a transportului, care la rândul său exercită o influenţă asupra mediului, modificând vegetaţia naturală, solul, specificul reliefului, ale scurgerii de suprafaţă etc.

Baza actualei reţele de comunicaţie a fost pusă încă în timpurile străvechi.Începând cu secolul XVIII reteaua de drumuri s-a îndesit considerabil. Căile de comunicaţie

au început să fie reprezentate mai amănunţit pe hărţile geografice, evidenţiind repartiţia lor spaţială. De o mare importanţă era considerat drumul tătărăsc, de la Iaşi spre valea Bâcului, Chişinău, spre Tighina, unde, trecând Nistrul, se îndrepta spre Crimei a, sau spre Cetatea Albă. De la Lăpuşna se disprindea o ramură ce ducea spre Chilia. Numeroase drumuri ce existau anterior, în secolul al XVIII-lea capătă o importanţă deosebită. Cea mai dezvoltată reţea de drumuri era În valea râurilor Nistru şi Prut, care În multe locuri, erau traversate de poduri, construite în marea sa parte din lemn de stejar. Aceste drumuri asigurau legătura dintre localităţile bazinelor râurilor Nistru şi Prut. în această perioadă mai erau cunoscute şi aşa drumuri ca: drumul Hotinului, drumul Sorocii, cât şi numeroase drumuri tradiţionale vechi, care ocoleau satele şi căile însemnate. De obicei acestea erau destinate categoriei profesionale a celor care le foloseau mai frecvent, ca exemplu, drumurile păstorilor, drumurile sării. O dezvoltare vertiginoasă a gospodăriei drumurilor se observă către începutul sec. XIX proces conditionat de intensificarea populării şi valorificarea mai accentuată a teritoriului (fig. 5.10).

Spre sfârşitul sec. XIX, simultan cu îndesirea drumurilor vicinale (de ţară) are loc şi îndesirea celor principale, care, având o importanţă mai mare în generalizarea cartografică, sunt oglindite în primul rând. În această perioadă apar şi căile ferate, dea lungul cărora apar un şir de construcţii auxiliare. În sec. XIX sau intensificat lucrările de îmbunătăţire a drumurilor, care constau, în principal, în construcţia podurilor peste râurile mici, ravene şi crearea podurilor plutitoare peste râurile mai mari.

Căile de comunicaţie ale Basarabiei erau constituite din două sisteme: de nord şi de sud reprezentate prin nodurile de comunicaţie de la Bălţi şi Chişinău. Din aceste sisteme făceau parte drumurile de poştă (şoselele principale), drumurile comerciale şi cele vicinale. Drumurile de poştă, cu o lungime totală de 1060 verste, traversau păduri, păşuni şi fâneţe şi mai puţin terenurile arabile. Către mijlocul sec. XIX lungimea totală a drumurilor din Basarabia alcătuia circa 1300 verste. Cele mai de seamă fiind: Chişinău-Rotin - 268,5 verste, Chişinău-Gura Galbenă-Izmail _ 167,25 verste, Chişinău-Bender - 58,75 verste, Chişinău-Dubăsari - 38 verste, Chişinău Bălţi-Soroca-Otaci - 104,75 verste, Chişinău-Sculeni - 55 verste, Chişinău-Bender Acherman - 108,5 verste. Pe toate cele 1300 verste de drumuri principale şi de poştă erau construite 337 de poduri.

La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX în Basarabia are loc o dezvoltare accelerată a reţelei de drumuri, când lungimea lor totală este de 24031 verste. În 1913, acestei categorii de

utilizare a fondului funciar îi revenea o suprafaţă de 19831 desetine. În aceiaşi perioadă în regiune se numărau 668 de poduri cu lungimea totală de 1599 stângeni, din care 253 de piatră, (lungimea - 353 stângeni), 297 poduri de lemn (lungimea - 508 stângeni), 2 poduri din beton (lungimea - 99 stângeni), şi 116 poduri din alte materiale (lungimea - 637 stângeni). După cum observăm, într un timp scurt numărul podurilor pe căile de comunicaţie a sporit de cea 3 ori (de la 200 poduri la 668 poduri). În construcţia podurilor predomina lemnul (stejarul), situaţie prezentă şi în perioada anilor 40 ai sec. XX. Construcţia noilor poduri şi reparaţia celor vechi, în marea sa parte erau efectuate tot din lemn. Un exemplu convingător în această privinţă ne servesc podurile de la Butuceni şi Peresecina.

În sec. XX continuă extindere acestei categorii de folosinţă a fondului funciar, prin repartizarea a noi terenuri pentru constructia căilor de transport Astfel în anul 1913 sistemul căilor de comunicaţie ocupa o suprafaţă de 19831 desetine (21666 ha), în 1965 căilor de comunicaţie le reveneau 63,1 mii ha, pe când în a. 1995 ele ocupă deja 100 mii ha. Majorarea suprafeţelor ocupate de căile de comunicaţie (de 4,6 ori) are loc în detrimentul terenurilor arabile, păşunilor, pădurilor, etc. Cele mai mari suprafeţe incluse în sistemul de transport le revin peisajelor Câmpiei Bugeacului şi Câmpiei Nistrului Inferior (fig. 5.12).

Pe parcursul timpului s-a modificat nu numai suprafaţa ocupată de această categorie de folosinţă, dar şi calitatea căilor de comunicaţie. Astfel, în anul 1997 lungimea totală a drumurilor cu pavaj dur constituie circa 8,7 mii km, în raport cu 87 verste în anul 1900.

Rolul principal în asigurarea serviciilor de transport aparţine transportului auto, care simultan are şi un impact mai pronunţat asupra mediului. Crearea unei retele dense de transport auto (circa 0,31 km/km2), precum şi înzestrarea cu mijloace tehnice a parcurilor, au sporit traficul de mărfuri şi pasageri. Cu toate că calitatea reţelei de transport este în continuă deteriorare, numărul autovehiculelor s-a dublat, încât au sporit intensitatea traficului pe drumurile naţionale de 300 automobile/zi în sud şi 1200 în nordul republicii. În 1998 în circulaţie erau 282,6 mii autovehicule, care au transportat 26,4 mln. tone de mărfuri şi 58,3 mln. călători. Pentru comparaţie, în a. 1940 traficul de mărfuri constituia 1,5 mln. tone, iar cel de pasageri 0,5 mln.

În prezent majoritatea mijloacelor rurale sunt depăşite şi uzate, în consecinţă, impactul negativ al lor asupra mediului, prin emisia poluanţilor, în ultimii ani, a crescut vertiginos. Emisia substanţelor toxice constituie circa 60-80 % din cantitatea totală de poluanţi atmosferici orăşeneşti. Compoziţia gazelor de eşapament includ circa 1000 substante nocive. Cele mai multe substante nocive sunt emise de-a lungul principalelor magistrale (Chişinău-Bălţi, Ungheni-Chişinău- Tiraspol, Râbniţa-Tiraspol), în deosebi, ale celor internaţionale (269,4 t/km an), naţionale (104,1 t/km an) şi locale (15,6 t/km an). Substanţele nocive gazoase şi lichide emise de mijloacele de transport auto au sporit numai pe parcursul anului 1997 de circa 2 ori faţă de 1996, inclusiv: oxid de carbon - de 2 ori, hidrocarburi de 2,4 ori, bioxid de azot - de 3,7 ori. Mijloacele de transport generează mai mult de jumătate din cantitatea totală de monooxid de carbon, poluantul principal al oraşelor, care se reflectă, în primul rând, asupra organismelor vii. Poluarea aerului are o influenţă negativă asupra calităţii plantaţiilor forestiere, recoltei culturilor agricole etc.

O influenţă mare asupra mediului a revenit căilor ferate, care au avut o reflectare directă în specificul vegetaţiei, solului şi în relief. Primul sector de cale ferată, între Razdelinaia şi

Cuciurgan, dat în exploatare în a. 1865, a fost prelungit în a. 1869 până la Tiraspol. În anii următori este finisat traseul Tiraspol-Bender Chişinău (1871), Chişinău-Corneşti (1873) şi Corneşti-Ungheni-Noua Suliţă (1875).

Actualmente transportul este unul din sursele esenţiale de poluare a mediului ambiant. Emisiile transportului în atmosferă constituie circa 36 % din totalul emisiilor nocive în mediul înconjurător. De activitatea lui ţine emanarea în mediu a aşa substanţe nocive ca plumb, oxizi de azot, sulf, carbon, hidrocarburi etc. Cele mai mari cantităţi de noxe sunt emise de transportul auto în acele peisaie unde este mai mare densitatea reţelei de drumuri, cât şi de numărul mai mare al unitătilor de transport (Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina). Astfel, numărul mare de autovehicole (282,6 mii), cât şi cantitatea enormă de poluanţi la o unitate de suprafaţă, precum şi suprafata mare (de circa 100 mii ha) ocupată de toate sistemele de transport, au o influenţă atât directă cât şi indirectă, influenţând anumite componente ale peisajului sau peisajul în ansamblu.

Valorificarea potenţialului natural şi modificările în mediul geografic în R. MoldovaModificările în mediul geografic, după cu am menţionat şi anterior, sunt determinate în mare

măsură de modul şi gradul de utilizare a potenţialului lui natural în trecut şi prezent de către factorul uman. În Basarabia, urmele impactului antropic asupra mediului, pot fi sesizate încă din paleolitic. Investigaţiile arheologice confirmă aşa modificări în platourile de silvostepă, în câmpia Bălţilor, unde omul, folosind focul şi vânatul au început să modifice aşa componente ale peisajului ca vegetaţia şi lumea animală.

În mezolitic are loc domesticirea animalelor şi cultivarea unor plante agricole, extragerea unor substanţe minerale, de exemplu, a lutului în scopul fabricării ceramicii. Perfectionarea uneltelor de muncă, de exemplu, inventarea săpăligii în neolitic, sporeşte gradul de exploatare a pădurilor. Tot în această perioadă îşi are începutul valorificarea terenurilor din luncile râurilor şi de pe terasele inferioare cu soIuri fertile şi mai accesibile prelucrării. Odată cu valorificarea terenurilor de luncă şi a teraselor inferioare are loc şi modificarea în ansamblu a acestor peisaje naturale. Aceasta a permis unor autori să afirme, că, în neolitic, impactul antropic asupra mediului a contribuit la apariţia primelor peisaje antropice. Despre modificări semnificative ale mediului în nordul şi centrul regiunii ne vorbesc şi vestigiile culturii Cucuteni (Tripolie), pe larg prezente în aceste regiuni (peisajele platoului de silvostepa, câmpia de stepă a Băltilor, câmpiei Nistrului Inferior şi a podişului Codrilor). Populaţia în această perioadă se ocupa cu creşterea vitelor, cultivarea plantelor, fiind pe larg răspândit de asemenea vînatul și pescuitul.

În secolele VI-IX o dezvoltare mai amplă capată și meşteşugaritul, care, paralel cu sistemul de defrişare-incinerare în agricultură a contribuit la intensificarea gradului de exploatare a subsolului şi a resurselor forestiere. Sporirea numărului populaţiei, utilizarea tehnicii agricole mai perfectionate de exemplu, a plugului din metal, şi folosirea animalelor ca fortă de tractiune au contribuit la apariţia câmpurilor agricole permanent supuse prelucrării în consecintă şi la modificări mai accentuate în mediu.

Către secolul XVIII teritoriul R. Moldova se caracterizează printr-o valorificare diferenţiată a potenţialului natural, determinată, în mare măsură, de geografia aşezărilor. Aşezările umane sunt mai concentrate în luncile râurilor Nistru, Prut, Răut din Podişul Codrilor, Podişul Tigheci, Platoul de silvostepă. Utilizarea potenţialului natural, s-a manifestat prin aratul unor regiuni de stepă, defrişarea pădurilor, tasarea păşunilor şi fâneţelor de către animale, colmatarea bazinelor acvatice /10/. În această perioadă, rămân încă slab valorificate câmpiile de stepă a Bălţilor şi ale Bugeacului. Însă,Ispre sfârşitul sec. XVIII cât şi pe parcursul sec. XIX, înfiinţarea noilor localităţi, sporirea numărului populaţiei, exportul de cereale, au accelerat aratul terenurilor înţelenite, a păşunilor şi fâneţelor, contribuind simultan la majorarea suprafeţelor degradate." Astfel, din a. 1861 şi până în a. 1881 suprafaţa terenurilor degradate s-a majorat cu 161 mii ha, ocupând, de exemplu, în judeţul Chişinău, o suprafaţă de 13327 ha, în judeţul Bender - 5521 ha, în judeţul Orhei - 7350 ha; Soroca - 3078 ha /41/. Toate acestea au adus la modificări pronunţate în vegetatia de stepă care anterior era vestită prin numărul mare de iepuri, mistreţi, lupi, dropii, cocostârci, etc. Majorarea terenurilor arabile s-a făcut şi pe baza terenurilor împădurite.

Defrişările intensive au redus suprafeţele împădurite de la 12 % în 1812, la 5,6 % în 1914, iar pe parcursul a 43 de ani (1845-1888) în Basarabia au fost nimicite 201 mii ha de pădure. Defrişările se efectuau de obicei în jurul centrelor populate, (fig. 5.13), care, împreună cu carierele de extragere a calcarului şi argilei, au contribuit la intensificarea proceselor de versant, şi în primul rând, la activizarea alunecărilor de teren.

Defrişările masive au fost cauzate de asemenea şi de folosirea lemnului în calitate de combustibil în fabricarea ceramicii şi sticlei, în arderea varului, în producerea mangalului, utilizarea lemnului în construcţii navale, căi ferate, înfiinţarii noilor aşezări omeneşti, în construcţii individuale etc.

Defrişările şi transformarea suprafeţelor împădurite în terenuri arabile, începute încă în neolitic pe teritoriul Moldovei, s-au intensificat cu mult în secolul XIX, şi nu au încetat cu regret nici până la finele sec. XX, totuşi continuă defrişările ilicite, cu toate că în ultimele decenii se observă o creştere a suprafeţelor împădurite.

Suprafeţe mai mari în raport cu prezentul erau carateristice pentru păşuni şi fâneţe, ponderea cărora întrecea de circa 3 ori suprafaţa terenurilor arabile. Pentru comparaţie, în prezent, suprafaţa păşuni lor şi fâneţelor este mai mică de 4,8 ori faţă de cea a terenurilor arabile (fig. 5.14).

Începând cu mijlocul sec. XIX considerabil se modifică structura fondului funciar (cresc suprafeţele arabile, se reduc suprafeţele de păşuni-fâneţe şi cele impădurite), fapt ce nu a putut să nu să se răsfrângă şi asupra structurii peisajelor şi productivităţii lor. Analiza figurilor 5.13, 5.14 ne permite să evidenţiem o corelare directă între apariţia noilor aşezări umane, majorarea numărului populaţiei în ele, lărgirea suprafeţelor arabile, a celor ocupate de reţeaua de comunicaţie şi reducerea paralelă a suprafeţelor împădurite, a mlaştinilor etc., care au contribuit esenţial la apariţia situaţiilor geoecologice în R. Moldova.

Aşa dar, cele spuse vin să confirme, că la formarea situaţiei ecologice actuale, de exemplu, din Sud-Estul republicii, apreciată drept tensionată un aport însemnat îl aduc formele şi modul de utilizare a potenţialului natural încă în sec. XIX, când au loc modificări în structura peisajelor, când suprafaţa terenurilor arabile s-a majorat de 6 ori, iar a celor stabilizatoare (păşuni, fâneţe, păduri) s-a redus de circa 3 ori. În regiunea de centru unde situatia ecologica se apreciaza in prezent ca satisfactoare, acesti indici sunt mult mai mici.

Pe parcursul istoriei omul, însă a tins şi spre ameliorarea mediului ambiant prin intermediul unor măsuri concrete. Printre acestea putem evidentia măsurile ce tin de plantarea noilor suprafeţe de păduri, îndeosebi în sudul republicii. A. Zaşcuk descrie necesitatea gospodăririi silvice, nu numai din cauza că Basarabia nimicind pădurile sale poate fi lipsită de material necesar pentru construcţie şi combustibil, dar si restabilirea suprafetelor de păduri în scopul mentinerii fertilitătii solului.

Degradarea solurilor în stepa Bugeacului a fost cauzată şi de furtuni le de praf, care, aduceau mari pagube agriculturii, încă în sec. XIX şi care, în concepţia lui V. Docuceaev, puteau fi

atenuate prin plantarea fâşiilor de protecţie. Plantaţiile erau apreciate ca eficiente, numai dacă suprafaţa lor alcătuia 10-20 % din suprafaţa totală a teritoriului.

Procesul de împădurire a teritoriului Basarabiei s-a început, probabil, în primul sfert al sec. XIX. Unii autori afirmă, că în anul 1827 în plaurile Nistrului au fost plantate 6,6 ha de salcie. Pentru plantaţii forestiere erau folosite diferite specii de arbori, printre care şi stejarul, specie rezistentă la condiţiile de stepă. Dar se plantau şi alte specii de arbori, de exemplu, salcâmul care în multe sate din judeţul Orhei şi Chişinău a contribuit la stoparea procesului de ravenare. Crearea plantaţiilor forestiere decurgea foarte lent şi, ca urmare, în 1912 suprafaţa lor constituia doar 1041 desetine, fiind mai răspândire în împrejurimile c. Ţaul (judeţul Soraca), Sângerei (Bălţi), Adjilari (Bender), Goian (Chişinău).

Un aport apreciabil în restabilirea suprafeţelor împădurite în primele decade ale sec. XX revine Departamentului Silvic. Aşa, în anul 1912 Comisia Departamentului Silvic, însărcinată cu estimarea ravenelor din Basarabia, în scopul combaterii eroziunii, propune plantarea cu arbori, în judeţul Bender a unei suprafeţe de 27,8 ha. De rând cu aceste plantaţii, până în anul 1914 în Basarabia au fost plantate circa 5625 ha de plantaţii în pădurile statului şi 1550 ha au fost plantate de populaţie, constituind în total o suprafaţă de circa 7203 ha.

La începutul sec. XX din cele 240511 desetine de pădure, 5983 desetine erau considerate păduri de protecţie, din care 528 desetine aveau rolul de protecţie acvatică. În prezent aceste suprafeţe sau majorat, ariile protejate constituie 19608,62 ha, rezervaţiile peisajistice - 22436 ha, braniştile - 2927 ha, sectoarele de lunca 397 ha. Aceste suprafete protejate contribuie în mod substanţial la menţinerea echilibrului ecologic al mediului.

Este necesar de menţionat că încă L. Socalischi considera că, de rând cu plantarea arborilor, tufarilor, combaterea proceselor erozionale poate fi efectuată cu succes şi prin introducerea în asolament a culturilor furajere, suprafaţa cărora în prezent constituie 235,5 mii ha.

O măsură radicală menită să majoreze recoltele şi producţia agricolă globală o constituie şi diverse metode de ameliorare a solurilor (irigarea, desecarea, desalinizarea soloneţurilor de stepă etc.). În procesul irigării solurile sunt supuse unor schimbări negative: ridicarea nivelului apelor freatice mai sus de cel critic, salinizarea şi alcalinizarea solurilor etc.

Un mare volum de lucrări ameliorative ale solurilor de luncă s-au efectuat în anii 70-80 ai sec. XX. Au fost ameliorate (prin desecare sau irigare) circa 180 mii ha din cele 230 mii ha pe care le ocupă solurile aluviale din luncile râurilor, dintre care, în prezent, cu regret, peste 100 mii ha sunt într-o stare ecologică deplorabilă. Aceasta se datorează faptului, că în procesul de proiectare, i-ar apoi şi în procesul exploatării terenurilor ameliorate au fost comise un şir de greşeli: reglarea scurgerii râurilor fară un drenaj suficient, încălcarea normelor tehnice de exploatare a sistemelor de desecare, irigarea cu apă necondiţionată etc. Toate acestea au contribuit la intensificarea proceselor de acumulare a sărurilor la suprafaţă, ridicarea nivelului apelor freatice mai sus de cel critic.

Lucrările hidroameliorative pentru desecarea luncilor râurilor Nistru, Prut, Răut, precum şi reglarea regimului lor (construirea bazinelor de acumulare) au scos din echilibru aceste peisaje de luncă. În scopul ameliorării agriculturi au fost construite unele diguri de apărare contra inundaţiilor. Dar digurile nu contribuie la rezolvarea definitivă a problemei. În urma colmatării albiilor minore uneori şi a celor majore, fundul albiei râurilor se ridică deasupra terenurilor protejate.

În scopul ameliorării peisajelor şi crearea unor condiţii optime ce ar permite stabilitatea ecologică, în concepţia unor autori, este necesar elaborarea unui sistem de măsuri ecologice, ce ar permite stoparea procesului de degradare a mediului. Acest sistem ar putea include: a) plantarea unor fâşii forestiere din specii aborigene, în deosebi din stejar, care având un sistem radicular puternic dezvoltat ar diminua gradul de ariditate a climei şi ar reduce intensitatea proceselor de eroziune; b) reducerea suprafeţelor arabile, în regiunile peisajistice din sudul republicii şi din regiunile de podiş, şi majorarea suprafeţelor ocupate de fâneţe şi păşuni; c) restabilirea unor sectoare înmlăştinite ce servesc ca inele de legătură între ecosistemele terestre şi cele acvatice; d) crearea coridoarelor biologice în interfluviul Nistru-Prut, pentru dezvoltarea optimă a lumii animale, vegetale, precum şi alte măsuri menite de a menţine peisajele în stare funcţională şi durabil echilibrate.