Upload
claudia-clauh
View
275
Download
1
Embed Size (px)
Citation preview
Evaluarea şcolară actuală, argumentând existenţa/ coexistenţa în învăţământul românesc a
caracteristicilor evaluării tradiţionale şi ale evaluării moderne.
În “Dictionnaire de pedagogie”, Larousse conceptul de evaluare în pedagogie este definit
drept “un dispozitiv care a luat naștere spre mijlocul secolului al XX-lea în țările anglo-saxone și
care rezultă din transpunerea în domeniul învățământului a conceptelor și modelelor aplicate în
secolul al XIX-lea în lumea economiei, în special în industrie.” Evaluarea în domeniul educației
și al învățământului urmărește să aprecieze cu obiectivitate și prin mijloace științifice efectele
unei acțiuni pedagogice.
În ultimele decade, conceptul de evaluare a suferit profunde si semnificative transformări
în ambianța învățământului și a procesului de învățare. Secolul al XX-lea a fost decisiv pentru
evoluția evaluării. Pornind de la prima conceptualizare științifică a lui Tyler, urmată de cele
oferite de Bloom și de colaboratorii săi – evaluarea diagnostică, evaluarea formativă și sumativă
– și de contributia lui Popham – evaluarea criterială – sensul practicilor evaluative s-au schimbat
în intenția de a se adapta la noile cerințe educative și sociale. Evoluând de la concepția
tradițională asupra evaluării ce o situa în finalul învățării, la procesul evaluativ actual în care
evaluarea este mai mult decât un proces final sau paralel cu învățarea. Este un act care se
integrează organic în același proces de învățare, creând relații interactive și circulare.
Evaluarea – clasic şi modern
Exigenţele vieţii contemporane de a conferi activităţii de instrucţie şi educaţie o eficienţă
sporită au dus la intensificarea eforturilor de a asigura procesului de învăţământ un caracter cât
mai raţional prin determinarea cât mai precisă a obiectivelor instruirii, organizarea conţinuturilor
în concordanţă cu principalele caracteristici şi tendinţe ale societăţii contemporane, stabilirea
strategiilor de predare-învăţare în raport cu obiectivele vizate și conţinuturile stabilite,
perfecţionarea acţiunilor de evaluare a rezultatelor şcolare. Preocupările privind perfecţionarea
activităţii de evaluare a performanţelor elevilor sunt stimulate de recunoaşterea faptului că
evaluarea este o componentă esenţială a activităţii didactice.
Esenţa evaluării constă în cunoaşterea rezultatelor activităţii desfăşurate în vederea
perfecţionării procesului în etapele următoare. Evaluarea reprezintă un act necesar în conducerea
unei activităţi, în general, în procesul luării deciziilor în desfăşurarea activităţii respective. Ea
este menită să furnizeze informaţii necesare reglării şi ameliorării activităţii pentru ca aceasta să
devină un demers în spirală, în sensul unei reglări şi perfecţionări continue. Rostul evaluării
rezultatelor şcolare nu se limitează la cunoaşterea acestora şi la clasificarea şi selecţionarea
elevilor în funcţie de performanţele obţinute, ci constă, mai ales, în stabilirea elementelor izbutite
ale procesului, care au asigurat succesul şi aspectele slabe, punctele critice care urmează să fie
remediate.
Promovarea tehnologiei didactice moderne antrenează schimbări importante în evaluarea
rezultatelor şi performanţelor şcolare. Astfel, e necesară o mai bună integrare a proceselor
evaluative în actul didactic, permiţând realizarea unei verificări sistematice a performanţelor
elevilor, depistând operativ eventualele lacune care pot frâna progresul şcolar şi furnizând
informaţii în vederea ameliorării continue a acestora. De asemenea, prin folosirea probelor de
evaluare care verifică toţi subiecţii şi acoperă întregul conţinut esenţial predat se pot înlătura
neajunsurile verificării cu caracter de sondaj în rândul elevilor. Tehnicile de evaluare au fost
diversificate şi a crescut gradul de adecvare a acestora la situaţii didactice concrete. S-a realizat
trecerea către centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a
celor negative, prin transformarea elevului într-un partener autentic al profesorului în evaluare,
inter-evaluare şi evaluare controlată.
Caracteristicile evaluării tradiționale:
expresiile cele mai frecvente folosite pentru denumirea activităţii de evaluare sunt:
examinare, verificare, ascultare, control, chiar dacă această activitate se desfăşoară într-
un context cotidian, şi nu la finalul unui program de instruire;
aprecierea şcolară sau verificarea se constituia ca moment separat de activitatea de
predare-învăţare;
acţiona cu precădere periodic, realizând, de regulă, o evaluare sumativă;
este sinonimă cu aprecierea clasică, cu notaţia sau corecţia, cucontrolul continuu al
învăţării şcolare;
se finalizează cu clasificarea (clasamentul elevilor) (evaluare comparativă);
nota sau calificativul sancţiona învăţarea de către elev;
selectează şi exclude anumite domenii ale învăţării mai greu de evaluat: atitudini,
comportamente, trăsături de personalitate etc;
este centrată pe cunoştinţe;
notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare sau de certificare;
este sinonimă cu noţiunea de control al cunoştinţelor;
evaluatorul constată, compară şi judecă; este centrată deci pe elev şi
apreciază conformitatea cunoştinţelor predate (lecţia învăţată) cu o scară de valori care
este lăsată la aprecierea profesorului şi care rămâne în mare parte implicită, nu se
comunică elevilor ;
incriminează doar elevul nu şi criteriile de apreciere, deşi de multe ori criteriile sunt
insuficient definite sau confuze etc.
Trăsăturile evaluării moderne :
este asociată grijii faţă de măsurarea şi aprecierea rezultatelor;
nu este un scop în sine, un simplu control, ci se realizează în vederea adoptării
unor decizii şi măsuri ameliorative;
pune accent pe problemele de valoare şi pe emiterea judecăţii de valoare;
acordă preponderenţă funcţiei educative a evaluării;
încearcă să devină o interogaţie globală, preocupată de promovarea aspectului
uman în general;
acoperă atât domeniile cognitive, cât şi pe cele affective şi psihomotorii ale
învăţării şcolare;
se ocupă atât de rezultatele şcolare cât şi de procesele de predare şi învăţare pe care le
implică;
se constituie parte integrantă a procesului didactic, nu mai este privită din exteriorul
acestuia;
dezvoltă tot timpul o funcţie de feed-back pentru elev;
tinde să informeze şi personalul didactic asupra punctelor tari şi punctelor slabe ale
eforturilor depuse, asupra eficienţei activităţii didactice;
îşi asumă un rol activ, de transformare continuă a proceselor de predare şi de învăţare, de
intervenţie formativă;
devine un proces continuu şi integrat organic procesului de instruire;
evaluarea devine un mijloc de comunicare de informaţii asupra stadiului învăţării, în
vederea ameliorării sau reorganizării acesteia;
evaluează elevii în raport cu o normă, cu criterii dinainte formulate (vezi „Descriptorii de
performanţă pentru învăţământul primar”);
aceste criterii sunt cunoscute şi de evaluator şi de evaluat;
solicită o diversificare a tehnicilor de evaluare, a metodelor şi creşterea gradului de
adecvare a acestora la situaţii didactice concrete;
vizează deschiderea evaluării spre mai multe perspective ale spaţiului şcolar (competenţe
relaţionale, comunicare profesor-elev; disponibilităţi de integrare socială);
centrează evaluarea pe rezultatele pozitive, fără a sancţiona în permanenţă pe cele
negative;
elevul devine partener cu drepturi egale, într-o relaţie educaţională care are la bază „un
contract pedagogic” etc.
oferă transparenţă şi rigoare metodologică;
caută să aprecieze şi eficacitatea ansamblului de procese care trebuie să conducă la
învăţare etc.
Instrumente de evaluare tradiţionale și moderne
Ce este o metodă de evaluare? Este - o cale prin care profesorul oferă posibilitatea de a
demonstra nivelul de stapânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități, testate prin
utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit.
Spre deosebire de metodele tradiționale care realizează evaluarea rezultatelor școlare
obținute pe un timp limitat și de regulă cu o arie mai mare sau mai mică de conținut, dar oricum
definită, metodele alternative de evaluare prezintă cel puțin două avantaje în fața celor
tradiționale: pe de o parte realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legatură cu
instruirea/învățarea, de multe ori concomitent cu aceasta; pe de altă parte ele privesc rezultatele
școlare obținute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează formarea unor capacități,
dobândirea de competențe și mai ales schimbări în planul intereselor, atitudinilor, corelate cu
activitatea de învățare.
Sintagma „metode de evaluare" se referă îndeosebi la modalitatile prin care este evaluat
elevul, la calea, drumul pe care îl parcurge profesorul, împreună cu elevul / elevii săi în demersul
evaluativ.
Metodele de evaluare însotesc si facilitează desfășurarea procesului de învățământ. În
general, au aceleași caracteristici ca și metodele de predare/ învatare și anume:
- Sunt demersuri teoretico-acționale referitoare la ce, cât, cum și unde să evaluăm;
- Se elaborează și se aplică în strânsă legătură cu diferitele componente ale procesului de
învățământ;
- Se concep, se îmbină și se folosesc în legătură cu particularitățile de vârstă și individuale, cu
modul de acționare a factorilor educativi;
- Au caracter dinamic, fiind deschise înnoirilor și perfecționărilor;
- Au caracter sistematic; fără a-și pierde entitatea specifică se combină, se completează și se
influențează reciproc alcătuind un ansamblu metodologic coerent;
-Unele metode sunt folosite cu prioritate de către profesor, altele de către elev.
Conceptele cele mai frecvent întâlnite și care desemnează realitatea despre care vorbim
sunt urmatoarele: metode și procedee de evaluare; tipuri de evaluare; forme si modalități de
evaluare;
În diverse contexte educaționale unele dintre aceste concepte pot fi metode prin
intermediul cărora este condus procesul evaluativ, în timp ce în alte împrejurări pot deveni
mijloace de culegere, prelucrare a informațiilor sau de comunicare socială profesor – elev. Deci,
raporturile dintre ele se schimbă în funcție de context. Indiferent de proveniența și
funcționalitatea lor, când discutăm despre drumul/ calea de urmat de către profesor și elev în
procesul evaluativ, despre modul în care se culeg informațiile în activitatea evaluativă am putea
să vorbim deopotrivă, atât despre „metode de evaluare" cât si despre „modalități de evaluare", în
sensul includerii în această din urma sintagmă atât a metodelor cât si a procedeelor sau
procedurilor specifice acestui demers.
Importanța metodele de evaluare a rezultatelor școlare ale elevilor se stabilește îndeosebi
după modul de aplicare în situațiile cele mai potrivite. Fiecare metodă, tehnică sau instrument de
evaluare prezintă avantaje și dezavantaje. Ele vizează capacități cognitive diferite si, în
consecință nu oferă toate aceleași informatii despre procesul didactic. Datorită acestui fapt,
precum și diversității obiectivelor activității didactice, nici o metodă si nici un instrument nu pot
fi considerate universal valabile pentru toate tipurile de competențe și toate conținuturile. Așadar,
ele nu pot furniza un tablou cuprinzător, integral al schimbărilor și rezultatelor elevilor.
Urmărirea și verificarea cât mai complexă a realizării obictivelor vizate în procesul de
instrucție și educație se obtin prin îmbinarea diferitelor metode, tehnici si instrumente de
evaluare si prin folosirea, de fiecare dată, a celei mai potrivite.
Sistemul metodologic al evaluării performanţelor elevilor cuprinde mai multe forme de
verificare, metode şi procedee de examinare. Metodele tradiţionale de evaluare au căpătat această
denumire datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai des utilizate. Din această categorie fac
parte probele orale, probele scrise şi probele practice. Metodele tradiţionale constituie la
momentul actual elementele principale şi dominante în desfăşurarea actului evaluativ.
Pornind de la această realitate obiectivă, strategiile moderne de evaluare caută să
accentueze acea dimensiune a acţiunii evaluative care să ofere elevilor suficiente şi variate
posibilităţi de a demonstra ceea ce ştiu , ca ansamblu de cunoştinţe, dar, mai ales ceea ce pot să
facă (priceperi, deprinderi, abilităţi). Acest lucru se realizează prin metode moderne
complementare de evaluare. Acestea sunt: observarea sistematică a activităţii şi a
comportamentului elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliul, autoevaluarea.
Evidentiem câteva idei esenţiale care justifică amplificarea interesului pentru folosirea
metodelor alternative de evaluare:
Realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legătură cu învățarea/ instruirea, de multe ori
concomitent cu aceasta.
Privesc rezultatele școlare obținute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează formarea
de capacități, dobândirea de competențe și mai ales schimbări în planul intereselor,
atitudinilor, corelate cu activitatea de învățare.
Predomină evaluarea formativă, cu rol de cunoaștere a punctelor tari ale elevului și de
stimulare a punctelor slabe ale acestuia;
Elevii sunt stimulați să se autocunoască și să-și autoevalueze informațiile și
competențele.
În evaluarea modernă se îmbină armonios controlul frontal al profesorului cu alte forme
de evaluare: evaluarea pe grupe, evaluarea reciprocă, autoevaluarea.
În mod obişnuit, evaluarea trebuie inţeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării si
invăţării, de eliminare a eşecului şi de realizare a unui progres constant în pregătirea
fiecărui elev. O preocupare majoră a activităţii noastre didactice este aceea de a fi un evaluator
obiectiv, de a face din evaluare un proces lipsit de stres pentru elevi.
Concluzii
Există o metodă de evaluare care să atingă perfecțiunea, desăvârsirea? O metodă de
evaluare ideală? Părerea mea este că nu există si nu poate exista! Însusi idealul apartine
domeniului ideilor, există numai în gândire, este spiritual și imaterial.
Metoda ideală de evaluare ar constitui unul dintre țelurile supreme spre care s-ar îndrepta
teoria și practica evaluării.
Fiecare metodă sau tehnică de evaluare prezintă avantaje și dezavantaje, virtuți și limite.
Fiecare metodă face apel la capacități diferite și nu poate oferi aceleași informații, despre
rezultatele școlare sau despre procesul didactic, pe care le oferă o altă metodă.
Datorita acestui fapt, nici o metodă de evaluare nu poate fi considerată ideală, în sensul de a fi
perfectă și a o putea utiliza numai și numai pe ea, fără a mai fi nevoie și de alte metode de
evaluare.
Numai prin îmbinarea diferitelor metode si tehnici de evaluare, prin folosirea metodei
adecvate contextului, putem realiza o verificare completa a obiectivelor educationale. Atitudinea
dezirabilă față de sistemul metodelor nu implică acceptarea unora și excluderea altora. Problema
adevarată constă în optiunea pentru utilizarea metodei(lor) apreciate ca fiind adecvate. Nici o
metodă de evaluare nu este aplicabilă cu rezultate accesibile fără să fie adaptată contextului în
care este utilizată: vârsta elevilor, obiectivele urmărite, conținuturile verificate și tipul de decizii
ce urmează a fi luate.
Este adevarat că în practica școlară se observa o îmbunătățire a metodelor și tehnicilor de
evaluare în scopul realizarii unei corelații eficiente între predare-învatare-evaluare și pentru a se
atinge dezideratele idealului educațional, dar aceasta nu înseamnă că a luat naștere metoda ideală
de evaluare.
Importanța evaluării în actul didactic presupune punerea pe noi baze și flexibilizare a
procesului evaluator, în învățământul preuniversitar. Reforma în domeniul evaluării rezultatelor
școlare ale elevilor trebuie să se producă, în sensul creării unui sistem nou de evaluare, bazat pe
criterii unitare, la nivel național, de apreciere a performanțelor elevilor și nu în sensul revizuirii
si îmbunătățirii sistemului tradițional. Unele din elementele esențiale ale modernizării procesului
evaluativ este introducerea unor criterii unitare, a unor indicatori de performanță. Aceștia
reprezintă rezultatele anticipate ale activităților desfășurate, definite ca obiective proiectate.
Introducerea unui sistem de criterii - descriptori de performanță răspunde și necesității
de asigurare a obiectivității în acordarea notelor, în funcție de calitatea răspunsului dat de elev.
Principalelor argumente ce se aduc în favoarea introducerii, adoptării și utilizării unor
astfel de criterii calitative sunt: potențialul lor formativ în sensul conștientizării de către elevi a
cerintelor, a sarcinilor de lucru și a performanțelor așteptate; stimularea capacității elevului de
autoevaluare a nivelului său de pregătire în diverse momente ale procesului de învățare; creșterea
consistenței și transparenței de apreciere și de notare în scopul sporirii credibilității judecății de
valoare în cadrul evaluării curente, cu consecințe directe asupra examenelor
Se apreciază că acest lucru este esențial pentru fundamentarea unei judecăți de valoare
bazată pe criterii stabile și pentru asigurarea compatibilității în notare la nivel național.
În activitatea din învățământ, evaluarea se impune din numeroase rațiuni, toate
decurgând, pe de o parte, din interdependența învățământului cu dezvoltarea economico-socială
și culturală, iar pe de altă parte, din cerințe interne ale sistemului.
Necesitatea evaluării se impune și din perspectiva perfecționării activității instructiv-
educative. Ea nu se limitează la constatarea și aprecierea rezultatelor, ci vizează întotdeauna
reglarea, ameliorarea acțiunii educative. Prin contribuția sa în planul cunoașterii elevilor, al
stimulării capacității de învățare a acestora, precum și prin diagnoza operată, atât asupra
rezultatelor obținute, cât și asupra activității care le-a produs, evaluarea îndeplinește, în
ansamblul acțiunilor proprii activității de învățământ, un rol formativ și stimulator.
Având în vedere că profesorii se află în perioada de abordare a unor metode și tehnici noi
de control si evaluare, destul de dificil de aplicat pentru unii dintre ei, este necesară o reiniţiere
psihopedagogică a cadrelor didactice şi a managerilor din instituţiile de învăţământ în vederea
optimizării raporturilor dinte cele trei laturi ale procesului instructiv-educativ: predare-învăţare-
evaluare și multiplicarea, diversificarea activităţilor de perfecţionare în acest domeniu, nu numai
în cadrul larg al cercurilor pedagogice. O soluție viabilă pentru îmbunătăţirea actului evaluativ
este şi posibilitatea de a lua exemplul de bune practici în acest domeniu din celelalte sistemele
europene de învăţămănt.
Considerăm necesară o viziune nouă asupra EVALUĂRII progresului elevilor realizabilă
prin stabilirea unor itemi de evaluare, elaboraţi în raport cu obiectivele comportamentale,
facilitând profesorului crearea unei imagini relevante a progresului elevilor şi posibilitatea de
reglare a procesului de predare-învăţare, precum şi de diferenţiere a instruirii.
Se impune, de asemenea, reconsiderarea și reconstrucția sistemului de referinţă la
nivelul mentalității, atitudinal și relaţional atât al profesorilor cât și al elevilor în vederea
dezvoltării la elevi a capacității de a evalua şi a se evalua în contexte diferite atât pe parcurs cât
şi la finalul perioadei de studiu, permiţând astfel dezvoltarea unei personalităţi autonome,
armonioase, capabile de performanţă şi succes.
BIBLIOGRAFIE:
Cerghit, Ioan, „Sisteme de instruire alternative şi complementare”, Editura Aramis,
Bucureşti, 2002,
Constantin, Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2009
Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti, Grupul editorial Litera-Eitera
Internaţional, 2000.
Cristea, S., Evaluarea procesului de învăţămînt (II) // Tribuna învăţămîntului, 563/2000.
Dumitriu C. – “Strategii alternative de evaluare: modele teoretico-experimentale” E.D.P.,
Bucuresti, 2003;
Ionescu M. - “Educația si dinamica ei“ Tribuna Învățământului, Bucuresti, 1982;
Ioan Bontas, Pedagogie, Editura. All, București, 1996;
IUCU, Romita, „Instruirea şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
LAROUSSE, Dictionnaire du pedagogie, Paris, 1996 ;
Nicola, Ioan , Tratat de pedagogle şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996;
MEN, SNEE – “Ghid de evaluare pentru invatamantul primar” E.D.P., Bucuresti,1999.
MANOLESCU, M., „Evaluarea şcolară. Metode, tehnici, instrumente”, Editura Meteor
Press, Bucureşti, 2005;
Radu, I, T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ,
2000.