Experimente celebre

  Profesoara de psihologie la Universitatea Rene-Descartes-ParisV, Ewa Drozda- Senkowska, a scris

numeroase lucrari in domeniu, precum „Capcanele rationamentului” , “Introduction a la psychologie sociale”,

“Irrationalites collectives”, etc. Prin cartile sale a reusit sa ofere noi informatii si sa atraga atentia cititorilor, dar

mai ales a studentilor in psihosociologie.

                  Influenta sociala se gaseste la orice pas, in viata de zi cu zi, oferind cercetatorilor in

psihosociologie provocari de a realiza noi si noi experimente. Lucrarea de fata, “Psihologie

sociala experimentala”, este structurata in doua mari parti:”Influenta sociala” si “A percepe si a gandi

lumea sociala.Insa, in aceasta recenzie voi incerca sa analizez doar prima parte, care urmarette sa ajute

cititorul sa inteleaga mai bine ce este”influenta sociala”, in ce imprejurari si in ce mod apare, experimente ce s-

au realizat cu ajutorul ei, etc.

                  Cartea este adresata in special studentilor, care vor descoperi in ea numeroase informatii

despre influenta, deoarece ei sunt tot mai atrasi de ceea ce se intampla in jurul lor.Astfel, lucrarea are ca punct

de plecare o introducere, in care autorul isi exprima parerea despre opera, insa face si o prezentare succinta a

acesteia.Tot in introducere se gaseste si o explicatie vasta a termenului “experiment” pentru ca cititorii sa

patrunda mai usor in tainele psihosociologiei experimentale.

                 Partea intai a cartii, “Influenta sociala” este structurata la randul ei in 4capitole, dupa cum

urmeaza: 1.Formarea normelor; 2.Conformismul; 3.Obedienta; 4.Inovatia.Insa si ea incepe cu o prezentare

succinta in care autorul explica pe scurt ce este influenta sociala in general.Astfel, aceasta apare doar atunci

cand exista 2entitati sociale(una fiind tinta, iar cealalta sursa influentei) si un obiect fata de care cele 2

reactioneaza.Reactiile dintre acestea se realizeaza doar prin interactiune sociala (existenta unei relatii sociale

intre tinta si sursa), iar procesele celei din urma sunt:normalizarea, conformismul si inovatia.

                 In primul capitol, “Formarea normelor”, autorul incearca sa explice mai bine ce este

normalizarea, cum se realizeaza, experimentele cele mai cunoscute in cadrul acestei practice.Astfel,

normalizarea reprezinta procesul de realizare a normelor si reperelor care au rol de a risipi ambiguitatea in

cazul unor “situatii noi” prin crearea de analogii intre acestea si situatiile care au avut deja loc.Cel ce a studiat

indeaproape normalizarea este Muzafer Sherif, care in studiul sau din 1936, privind formarea normelor, a utilizat

“efectul autocinetic”.In experimentul sau le-a cerut subiectilor ce se aflau intr-o camera intunecata sa

urmareasca miscarea unui punct luminos, ce ramane de fapt fix. Ei trebuiau sa estimeze in centimetri cat s-a

miscat punctul.Fiind intr-o situatie dilematica, fiecare individ a dat raspuns diferit, ba chiar unul a considerat ca

punctul s-a deplasat cu mai mult de 25de metri .Estimarile au variat, deoarece experimentul a durat 4zile, timp

in care subiectii au fost in acea incapere mai intai singuri si apoi in grup.S-a observat ca s-a realizat un reper de

grup in ceea ce priveste estimarea, formandu-se o norma.Din punct de vedere metodologic, experimentul lui

Sherif contine 3variabile independente; 2variabile dependente si de asemenea se bazeaza pe ipoteze de natura

cauzala.Autorul, atrage cititorul printr-un joc al imaginatiei, propunandu-i sa se puna in locul unui subiect ce

participa la studiul lui Sherif pentru a intelege mai bine experimentul. Personal, consider ca experimentul are

intr-adevar logica iar prezentarea lui din toate punctele de vedere de catre Drozda-Senkowska este foarte usor

de inteles. Astfel de exemple se gasesc si in viata de zi cu zi, cum ar fi jocurile pe calculator sau magiile

iluzionistilor. Presupun ca de fapt, toate aceste jocuri ar putea fi inspirate din experimentul lui Sherif, diferenta

fiind ca desi oamenii se lasa influentati de ceilalti nu sunt subiecti ai unor studii,ci doar captati de fascinatia

jocurilor. Intr-o definitie a normei, autorul face referire tot la parerea lui Sherif, care considera ca aceasta „poate

fi individuala sau colectiva, poate avea o marja de variatie, iar nerespectarea ei poate sa implice sau nu o

sanctiune reala sausimbolica”(Drozda-Senkowska,”Psihologie sociala experimentala”40).Autorul prezinta si cele

3 mecanisme ce stau la baza formarii normelor:1.Eliminarea incertitudinii; 2.Respectarea tendintei centrale;

3.Evitarea conflictului.In incheierea capitolului, autorul vorbeste despre experimentul a 2cercetatori, Jacobs si

Campbell(1961)care au preluat studiul lui Sherif, insa numai la nivel colectiv.Au fost introdusi in sala intunecata

3complici si un subiect naiv, cei dintai dand o evaluare exagerata a miscarii punctului, influentand si subiectul

sa accepte o valoare de mijloc, exagerata si ea.Treptat fiecare complice a fost inlocuit de cate un subiect nou.

S-a observat ca in final s-a pastrat aceeasi evaluare exagerata, din cauza”urmelor trecutului”, deoarece fiecare

subiect fiind influentat de ceilalti si-a pastrat ideea formata. As putea in incheierea analizei acestui capitol sa

dau un exemplu in ceea ce priveste o astfel de influenta bazata pe urmele trecutului.Astfel, consider ca traditiile

poporului roman, transmise din generatie in generatie ar fi norme dupa care noi, cei de acum ne orientam si

actionam in viata.Bunicii si parintii nostri sunt cei care ne formeaza si ne influenteaza, determinandu-ne pe multi

sa le acceptam ideile, iar la randul nostru presupun ca vom face la fel cu cei ce ne vor urma.

Capitolul al doilea, „Conformismul”, se ocupa de analiza majoritatii, ce poate fi cantitativa si calitativa(o

persoana competenta).Asch, adept al curentului gestaltist, este cel care a realizat cel mai bun experiment

despre conformism, cunoscut ca „efectul Asch” si studiaza comportamentul unui individ confruntat cu un grup

unanim, in dezacord cu el. Asch l-a contestat pe Lorge,care spunea ca pentru a accepta opinia unei persoane

conteaza mai intai de toate prestigiul autorului.Experimentul lui Lorge(1936)a constat in impartirea

subiectilor(americani toti) in 2grupe, ambelor dandu-se o fraza din discursul lui Thomas Jefferson(„pentru lumea

politica , o mica rebeliune este uneori binevenitasi chiar necesara”). Insa, unei grupe i s-a spus ca-i apartine lui

Lenin, iar celeilalte ca e a lui Jefferson.Rezultatul a aratat ca cei din a doua grupa au aprobat ideea, iar cei care

credeau ca-i apartine lui Lenin au dezaprobat-o. Asch l-a contrazis pe Lorge printr-un experiment asemanator ,

adaugand cererea ca subiectii sa realizeze un scurt eseu despre citat. A dovedit ca desi informatia despre

autorul unei idei influenteaza judecata subiectilor, ea se intampla doar pentru ca afecteaza obiectul acestei

judecati. Un alt experiment al lui Asch(1940) studiaza clasarea politicienilor. Subiectilor impartiti in 4grupuri li s-

au dat 2liste: una cu calitati si una cu 10 profesii, printre care si cea de politician. Unui grup i s-a spus ca

politicienii au fost clasati pe primul loc, fapt pentru care acesti subiecti se refera la sfarsit la mari oameni politici,

iar altui grup i s-a spus ca politicienii sunt pe ultimul loc, ceea cei-a determinat sa se refere in final la „micii

politicieni locali”. Astfel in urma celor 2experimente, opinia majoritatii provoaca modificarea partilor care

antreneaza o schimbare a totalitatii. Daca ar fi sa dau un propriu exemplu, cred ca ar fi tot in domeniul politicii,

deoarece parerea mea e ca asemenea lucruri se intampla cel mai des in cadrul ei. De cele mai multe ori

oamenii in varsta si de la tara sunt foarte inocenti, iar atunci cand vine in vizita in satul lor presedintele tarii, toti

se aduna in jurul lui si cred tot ce spune acesta, doar pentru ca este conducatorul statului si are putere.

Exceptand faptul ca politicienii spun vrute si nevrute, acesti oameni se lasa influentati, manipulati si se

conformeaza cu cele spuse de cei aflati la putere, doar datorita functiilor acestora. In continuarea capitolului,

autorul analizeaza modul in care Asch a realizat experimentul, metodologia si din nou invita cititorul la un joc de

imaginatie si anume sa se puna in locul unui subiect din experimentul ce testeaza exactitatea perceptiei vizuale.

Sunt desenate 3linii de lungimi diferite(A, B, C) si o linie etalon a carei dimensiune este egala cu a uneia din

cele3. In finalul experimentului s-a observat ca subiectii naivi utilizeaza raspunsurile gresite ale complicilor, iar

Asch explica:”sub influenta unei majoritati numerice, s-ar putea sa ajungem sa spunem ca negrul este alb”

(op.cit,53). Drozda-Senkowska spune ca exista 2tipuri de influenta: informationala si normativa ce se manifesta

de multe ori si simultan. In acest capitol, autorul a vrut sa demonstreze ca si intr-o situatie ambigua , o

majoritate reuseste sa-si impuna ideea, fara a face in mod evident presiuni asupra individului.

             Daca in capitolul al doilea se vorbeste despre conformism, in capitolul al treilea se vorbeste

despre obedienta, care nu este decat o forma particulara de conformism si care apare atunci cand o majoritate,

in general calitativa, isi impune”o presiune directa si explicita”(op.cit,64) asupra noastra. Stanley Milgram , in

cartea sa „Obedienta fata de autoritate”, sustine ideea ca obedienta este diferita de conformism, iar prin

experimentele sale, a vrut sa dovedeasca acest lucru.„In opinia lui Milgram, conformismul in

actiuni(comportamental) ar avea aceeasi amploare ca si cel in cuvinte(verbal)”(op.cit,65). Intr-un prim

experiment (1956, 1971), Milgram a testat conformismul in cazul unei presiuni implicite a unui grup si au fost

2conditii: una experimentala(in care sursa de influenta majoritara exista) si una”martor” (cand sursa lipseste). In

experiment, 3persoane (din care doar una era subiectul naiv) erau monitori, iar o a patra persoana era elev.

Unul din cei 2monitori complici, afiseaza elevului o lista de asociatii de cuvinte pe care trebuie sa le retina,

celalalt complice noteaza raspunsurile elevului, iar subiectului naiv ii revine sarcina de a da pedepsele in cazul

unui raspuns gresit(pedeapsa era aplicarea de socuri electrice). Fiecare din cei 3trebuia sa propuna intensitatea

socului electric, iar cea mai mica rma sa fie aplicata. S-a observat ca la fiecare greseala s-a hotarat in

unanimitate marirea intensitatii. Chiar daca subiectul naiv putea da valoarea cea mai mica ce ar fi fost aprobata,

el a fost de acord cu intensitatile propuse de ceilalti. La finalul experimentului s-a constatat ca influenta unui

grup asupra individului ii poate modela conduita, indiferent de situatie si de asemenea s-a observat ca subiectul

nu este agresiv intr-o situatie „martor”, chiar daca ar putea fi. „Astfel, conformismul nu se manifesta doar in

cuvinte, ci si in actiuni”(op.cit,70). Urmeaza un alt studiu al lui Milgram despre presiunea explicita a unui grup, in

care foloseste acelasi tip de experiment, modificand doar sursa de influenta si tipul de presiune. Experimentul

se desfasoara in aceleasi conditii,doar ca subiectului naiv i se impune sa creasca intensitatea socului de la o

greseala la alta, iar experimentatorul (autoritatea stiintifica)ramane in sala pentru a verifica desfasurarea

sedintei. Apar conflicte in interiorul subiectului, care doreste sa se opreasca, insa experimentatorul ii tot spune

sa continue. La sfarsit s-a observat ca majoritatea subiectilor s-au supus pana la capat exigentelor

experimentatorului. Consider aceste experimente destul de socante, chiar daca socurile electrice si reactiile

elevului erau trucate. Insa mi se pare destul de dureros pentru subiectul naiv, care desi constiinta ii spune sa se

opreasca, el trebuie sa asculte comenzile experimentatorului. Si desi stiu ca s-a demonstrat adevarul in ceea ce

priveste obedienta, cred in continuare ca experimentele au fost dure din punct de vedere moral pentru subiectii

naivi. Milgram a mers mai departe cu experimentul sau in 1974 pentru a gasi factorii care determina obedienta

fata de autoritate. A modificat un pic situatia si a observat ca obedienta a crescut de la 0%la peste 90%. S-a

constatat in experiment ca obedienta fata de autoritate variaza in functie de distanta dintre monitor si elev,

precum si de prestigiul autoritatii. S-a observat de asemenea ca nesupunerea se manifesta atunci cand apar

dezacorduri in sanul autoritatii. Drozda-Senkowska prezinta mai apoi si factorii de care nu depinde obedienta

fata de autoritate, cum ar fi de exemplu:sexul subiectilor; copiii si adolescentii sunt supusi ca cei maturi; nu

conteaza personalitatea subiectului, ci situatia cu care se confrunta„nici o trasatura de personalitate nu este

un bun predictor al obedientei”(op.cit,81). In incheierea capitolului despre obedienta, autorul prezinta cateva

contestatii aduse experimentelor lui Milgram si se pare ca in urma testelor au existat oameni ce au avut

probleme, insa si-au revenit dupa un anumit timp, ceea ce pe mine ma inspaimanta si mai tare. Intr-adevar omul

este obedient fata de autoritate, lucru ce se intampla la orice loc de munca si in viata de zi cu zi.

                      In ultimul capitol al acestei parti despre influenta sociala, Drozda-Senkowska prezinta

inovatia. Inovarea a aparut prin ideea ca iinfluenta nu apartine strict majoritatii, ci este si un domeniu al

minoritatii. Acest tip de influenta, analizata mai ales de Moscovici se face cunoscuta prin stilul ei de

comportament, minoritatea trebuind sa fie implicata, voluntara, sa-si pastreze autonomia si independeta, iar

atuul ei este”consistenta pozitiilor sale atat in timp, cat si in anumite situatii” (op.cit,86). Intr-un prim

experiment(1972), Moscovici si Faucheux au ales un grup de 4-5 persoane din care facea parte si un complice.

Subiectii trebuiau sa indice din 64 de desene cel care li se parea ca ar fi un reperaj rapid pentru operatorii de

trafic aerian. Complicele alege tot timpul culoarea ca factor ce faciliteaza reperajul rapid al informatiei, iar ceilalti

nu au o preferinta stabilita. Ei reprezinta majoritatea, iar complicele-minoritatea. Experimentatorii au

remarcat:”consistenta comportamentala a unui individ minoritar pare sa influenteze in acelasi timp,frecventa si

organizarea raspunsurilormajoritatii”(op.cit,88).In al doilea experiment, au analizat”consistenta unui individ

minoritar confruntat cu o majoritate care poseda o norma implicita”(op.cit,88)adica acele obisnuinte verbale

folosite de comunitate ca fiind norme. Subiectilor impatiti in grupuri de4 din care unul era complice li s-a dat o

lista de cuvinte-stimul cu cate 2asocieri (un calificativ si un cuvant supraordonat). Trebuiau sa aleaga asociatia

care li se parea cea mai apropiata de cuvantul-stimul. S-a observat ca indiferent de atitudinea adoptata,

complicele exercita influeta asupra majoritatii. Pentru a analiza consistenta unei minoritati confruntate cu o

majoritate ce poseda o norma explicita, Moscovici, Lage si Naffrechoux (1969)au realizat un experiment cu

subiecti numai femei, impartiti in grupuri de cate6(4subiecti naivi si 2complici). Ei erau nevoiti sa indice culorile

ce apareau intr-o serie de diapozitive. Majoritatea a spus albastru, iar minoritatea a spus verde, insa in final s-a

constatat ca”influenta exercitata de o minoritate consistenta poate fi la fel de importanta ca aceea exercitata de

o majoritate”(op.cit,95). Intr-un alt experiment, bazat tot pe culori, Moscovici si Personnaz au confirmat ipoteza

conform careia „numai influenta minoritara provoaca o schimbare la nivel latent”(op.cit,100).De fapt, in acest

capitol Drozda-Senkowska a vrut sa arate ca influenta sociala nu urmareste sa mentina doar statu-quo-ul, ci

poate genera schimbarea(inovarea).

                   In aceasta lucrare, autorul a urmarit sa dea cat mai multe exemple de experimente ce stau la

baza influentei sociale, deoarece cea mai buna metoda de a intelege problemele psihosociologiei este cea a

experimentului. Este o carte, in care Drozda-Senkowska a reusit sa adune si sa prezinte numeroase informatii

de valoare, realizand astfel un manual riguros, stiintific, organizat si foarte folositor studentilor in domeniu.

Personal, consider lucrarea un succes, din care am invatat lucruri noi si folositoare pentru viata si de aceea

consider ca trebuie cunoscuta si citita de cat mai multi pasionati de psihologie sociala.

Disonanta Cognitiva

isonanta cognitivaPublicat de Adrian in Psihologie sociala

In 1957, un tanar pe nume Leon Festinger a publicat o carte in care facea cunoscuta o teorie despre

care cred, la vremea aceea, ca nu si-a imaginat fabulosul destin ce o astepta. Adevarul insa a fost ca,

in anii ’60, cele mai importante jurnale de psihologie sociala i-au dedicat numeroase articole (in care

erau testate una sau alta din predictiile teoriei lui Festinger). O teorie concurenta, in epoca, ii apartinea

lui Heider (teoria balantei). Ambele se raportau la oameni ca la procesori activi de informatie, spre

deosebire de behavioristi, inclinati sa creada ca oamenii reactioneaza automat, stimulati de

recompense sau pedepse, asemenea sobolanilor (si, intr-adevar, este asa, dar nu tot timpul). Ulterior,

celor doua teorii ale consistentei cognitive li s-a adaugat teoria autopercetiei, elaborata de Bem

(studentii din anul 3 de la facultatile de psihologie ar trebui sa cunoasca deja aceste 3 teorii si sa le

poata testa in viata de zi cu zi-aproape ca-mi vine sa spun si „aplica”, dar asta ar fi deja manipulare,

nu?)

Sa o luam usor cu Festinger. Hai sa presupunem ca te-ai alaturat unui grup de copii (esti si tu copil)

agresivi cu un altul, care nu face parte din grup, insa fara ca acela sa le fi facut, sau zis, ceva.  He’s

just minding his own business (ca sa zic asa).  Dar copiii sunt, uneori, sadici. Ei vor sa provoace

raul unuia pe care il simt mai slab (incapabil de reactie). Este imposibil sa nu fi asistat la un astfel de

episod, poate chiar sa fi facut parte din una din tabere (imi amintesc de un client care, desi trecusera

20 de ani, continua sa aiba resentimente la adresa celor care il persecutasera, fara motiv, in scoala

primara). In exemplul meu, tu, in adancul tau, nu ai nimic cu acel copil si chiar iti pare rau atunci cand il

imbrancesti sau ii adresezi cuvinte jignitoare, razand impreuna cu colegii tai de jena sau neputinta lui

(unde sunt adultii responsabili, cand lucrul acesta se petrece la gradinita sau in curtea scolii este o alta

poveste).

Episodul se incheie si pleci spre casa (sau ramai singur, cu gandurile si sentimentele tale). Ceva nu e

in regula, corect? Nu te simti bine. Ceva este tensionatinauntrul tau, este evident (la copii, deoarece

un adult disociat ar putea sa nu mai simta propriul disconfort psihologic, intr-un caz similar). Festinger

a dat un nume frumos acestei stari launtrice de tensiune psihologica si a prezis ce vor face oamenii.

Se numeste „disonanta cognitiva” iar oamenii, instinctiv, incearca sa o reduca.

Iata si cum, in exemplul de mai sus: la intrebarea „cum am putut sa ma comport asa, in fond nu-mi

facuse nimic, si nici prietenilor mei, statea acolo fara sa supere pe nimeni, ce m-a apucat, nu sunt in

toate mintile?”, generatoare de emotii neplacute (deoarece loveste in imaginea pozitiva de sine),

cauti un raspuns apt sa reduca disonanta. Ce zici de urmatoarele?

„E un nenorocit de tigan (evreu, ungur) si-si merita soarta”

„Cu cine sa fiu dragut, cu tocilarul asta? Din cauza lui suferim noi la scoala, ne-am saturat sa ni-l dea

mereu exemplu”

„Cu fata aia de bou cere singur niste pumni”

„Daca ar fi fost in locul meu sunt sigur ca ar fi facut la fel. Ghinion!”

„Sigur a facut el ceva, alta data, prietenii mei abia acul l-au prins. E normal sa fie pedepsit”

„Daca-i lasam in pace pe astia de teapa lui se inmultesc, prin putere si cine stie ce tampenii incep sa

faca. Mai bine intervenim acum, cat mai e timp.”

Si ai putea si tu sa-ti mai imaginezi alte raspunsuri, nu-i asa? Totul pare familiar, sau cunoscut,

deoarece se intampla tot timpul (psihologia mi se pare extrem de interesanta, printre altele,

deoarece poate fi studiata oriunde exista doi oameni). Copilul de mai sus, un adult intr-un alt caz, sunt

prizonierii unui mecanism inconstient al mintii, un mecanism responsabil de autojustificare.

Nimeni nu poate trai cu el insusi intr-o stare de disonanta cognitiva. Este obligat de propria lui minte sa

schime ceva iar schimbarea merge, de regula, in directia protejarii imaginii de sine, oricare ar fi

asta (subliniere neintamplatoare, oamenii apara inconstient si imagini negative despre ei insisi-voi

reveni in alt articol). Suntem rigid identificati cu credintele noastre despre noi insine si, fara o munca

sustinuta de autoconstientizare, le aparam orbeste (si amuzant, pentru un observator detasat). Sigur

ca, in exemplul de mai sus, disonanta putea fi redusa recunoscand comportamentul inacceptabil si

ceea ce a stat in spatele lui (propria agresivitate reprimata si/sau nevoia de a apartine de grup). Nu ma

pot astepta ca un copil sa reuseasca asta de unul singur. Ar stii ceva? Nici un adult, lipsit de forta

interioara (cu un Eu slab, adica, efectul unui parentaj necorespunzator), nu reuseste. Din acest punct

de vedere, cunoasterea teoriei disonantei cognitive, in relatie cu oameni care se comporta irational, ne

poate oferi premisele pentru a-i intelege („Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”, spune frumos Iisus din

Nazareth).

Si chiar asa este. Cu cat disonanta este mai puternica, cu atat oamenii sunt convinsi de propriile lor

justificari. Ar putea fi amuzant, ziceam, sa privesti din exterior aceasta orbire (trioul Othello-Iago-

Desdemona iti spune ceva?), daca nu ai fi expus si tu aceluiasi pericol, imediat sau pe termen lung

(stii pe cineva care a justificat un razboi fluturand informatia niciodata confirmata a prezentei unor

arme periculoase in Irak?). Mi se pare uimitor (si inspaimantator, in acelasi timp) pana unde se poate

ajunge cu asigurarile cognitive pe care ni le oferim, cu inventarea de scuze pentru actiuni imorale sau

pur si simplu salbatice, cu rationalizarile, pe scurt, cu incercarile inconstiente de reducere a

disonantei cognitive. Eu, unul, am exemple in fiecare zi (inclusiv furnizate de mintea mea, al carei

observator pasionat sunt).

Cred, de aceea, ca merita sa fim expusi, chiar un pic dureros (nu face bine la orgoliu), la acest tip de

cunoastere daca vrem sa evoluam (ceea ce presupune sa invatam din greseli, prin urmare sa le

recunoastem) si sa-i protejam pe cei din jur de agresivitatea cu care natura ne-a dotat din belsug, pe

toti (si pe care, din fericire, o putem intelege si sublima, doar ca e nevoie de efort). In viziunea mea,

asta inseamna a actiona pentru a trai intr-o lume mai buna. In acest caz particular, caruia simt ca

merita sa-i acord mai mult spatiu, cu exemple cotidiene, actiunile la care ma gandesc sunt cele

de examinare onesta, pe cat posibil impartiala si, dezirabil, asistate de cineva nebiasat, la randul lui,

si de recunoastere cinstita a variabilei interne care te-a impins spre un comportament care iti da o

stare neplacuta, daca te gandesti putin la el.

Sunt de acord ca e nevoie de o forma oarecare de putere interioara (puterea de a te vedea intr-o

lumina mai putin pozitiva, dar mai reala) dar mai cred ca ea poate fi obtinuta, treptat, cu sprijinul unor

adulti capabile de caldura (si inzestrati cu umor, imi vine sa adaug). Vezi insa o alta cale? In fiecare zi

suntem prinsi, poate de mai multe ori, intre doua cognitii psihologic inconsistente (idei care se bat

cap in cap) iar mintea incepe automat sa lucreze, deoarece nu se poate trai mult timp intr-o stare de

tensiune launtrica (un fel de homeostazie, dar nu la nivel biologic-sau doar la nivel biologic, daca

acceptam ca mintea si creierul sunt unul si acelasi lucru). Ce crezi, tu esti condus de credinta ca un

altul greseste pentru a-ti justifica agresivitatea, intoleranta sau acuzatiile, de fapt, nefondate? (puternic

infirmate de realitate) Crezi ca iti distorsionezi, fara sa-ti dai seama, propriile perceptii, pentru a nu

avea de suportat presiunea propriei culpabilitati? Crezi ca pleci de la premise gresite pentru a ajunge

la concluzia pe care ai stabilit-o de la bun inceput ca fiind adevarata? Eviti sistematic confruntarea cu

persoane care cred altceva si sunt capabile sa aduca dovezi convingatoare?

M-as mira sa raspunzi „nu” (si m-as feri de tine, pentru ca esti un pericol pentru ceilalti). Pentru ca

suntem oamenii, toti suntem expusi, in diferite grade, disonantei cognitive pe care Festinger, intr-un

moment de geniu, nu a inventat-o ci a descoperit-o. Cei care pierd contactul cu realitatea si sunt tot

mai inclinati sa nege evidentele se apropie, intr-adevar, de patologie. Insa nu e nevoie sa se ajunga

pana aici (intoarcerea e mult mai grea, desi nu imposibila). Putem invata cum functioneaza mintile

noastre si putem intra in dialog cu oameni mai putin identificati cu tema care ne preocupa. Fiind mai

putin implicati si, desigur, capabili de gandire rationala, ne pot ajuta sa iesim din capcana in care am

cazut singuri. Facem greseli? Da, in fiecare zi. E natural, fiind oameni. Dar de ce sa persistam in ele?

De aici incepe maturitatea. Copiii sunt rugati sa mearga la raionul de jucarii.

Autoritatea –Zimbarbo

O lucrare care demonstreaza veridicitatea premiselor asezate la baza teoriei anarhiste:

sistemul ierarhic si autoritatea sunt cele care genereaza raul in societate. Prin sistemul juridic,

politic, economic si cultural care modeleaza individul, acesta va raspunde solicitarilor venit cu

autoritate din partea unor institutii sau a unor superiori pe linie ierarhica si va putea comite

acte de cruzime de care in mod normal nu ar fi capabil. Zimbardo, arata ca obedienta fata de

autoritate si conformitatea necritica fata de normele grupului fac posibila transformarea

individului intr-o persoana cruda.

Zimbardo considerea ca intrebarea “Cine e responsabil fata de o actiune care implica violenta

sau cruzime?” trebuie reformulata astfel: “Ce este responsabil pentru situatia respectiva?”. El

identifica puterea ca fiind responsabila, iar puterea este in sistemul juridic, politic, economic,

cultural, in sistemul institutional de educatie, etc.

“Raul inseamna exercitarea puterii. Unde este puterea? Puterea este in sistem”. Philip

Zimbardo.

Studiile de psihologie sociala din “Efectul Lucifer”, pleaca de la un celebru experiment din

1961, cunoscut sub numele de “Experimentul Milgram”. Acesta demonstraza de asemenea, ca

prin autoritatea ierarhica o persoana buna poate fi transformata intr-o persoana capabila sa

comita acte de cruzime. Experimentul Milgram a pornit de la dorinta autorului acestuia,

psihologul Stanley Milgram de la Universitatea Yale, de a-si explica cum a fost posibil

holocaustul. Un alt experiment, condus de Zimbardo in anul 1971 la Universitatea Standford,

demonstraza acelasi lucru.

Plecand de la exemplele oferite de istorie precum si de cercetarea sa inovatoare in domeniu,

creatorul experimentului Stanford detaliaza modul in care fortele situationale si dinamica

grupurilor pot conduce la transformarea oamenilor obisnuiti si buni in monstri. Aruncand

lumina asupra cauzelor acestei metamorfoze tulburatoare si explicand modalitatile prin care

indivizii pot rezista tentatiei raului, Zimbardo face posibila intelegerea unui larg spectru de

fenomene, de la abuzurile si manipularile corporatiste, pana la torturarea prizonierilor de la

Abu Ghraib si genocidul organizat.

Psihosociologul prof. Univ. Dr. Septimiu Chelcea scrie in recenzia pe care o face cartii lui Philip

Zimbardo: „Viziunea lui despre individ si societate este tulburatoare: suntem posibili criminali

si traim intr-o era a uciderii in masa. In ultima suta de ani, mai mult de 50 de milioane de

oameni, civili si militari, au fost ucisi sistematic prin hotararile guvernelor”.

O carte fascinanta, o calatorie in inima intunericului care va schimba pentru totdeauna modul

in care privim comportamentul uman.

Autorul, unul dintre cei mai cunoscuţi psihologi sociali, este cel care a iniţiat un foarte celebru

experiment la începutul anilor ‘70 la Universitatea Stanford, unde era profesor. În acel

experiment, mai mulţi studenţi voluntari (selectaţi pe baza a numeroase teste care dovedeau

“normalitatea” lor psihologică) au fost împărţiţi, prin tragere la sorţi, în deţinuţi şi gardieni. La

subsolul unei clădiri din Universitate s-a improvizat “închisoarea” în care avea să se

desfăşoare, timp de 2 săptămâni, experimentul.   Scopul era de a se observa în ce măsură

mediul contribuie la modificarea comportamentului uman. Fiecare dintre participanţi ştia că

ceilalţi sunt studenţi ca şi ei şi că pot renunţa în orice moment. În ciuda normalităţii

participanţilor şi a aşteptărilor optimiste ale specialiştilor care au condus acest experiment, el

a degenerat iar Zimbardo a fost nevoit să-l întrerupă după doar 6 zile. Trei dintre cei care jucau

rolul deţinuţilor au cedat psihic şi au trebuit să plece iar majoritatea gardienilor au abuzat de

poziţia pe care o deţineau, depăşindu-şi cu mult limitele comportamentale.

Cum a fost posibil acest lucru? Cum se face că, oameni simpli, care până nu demult au dat

dovadă de comportamente dezirabile social, au putut ajunge în situaţia de a umili şi chinui o

altă fiinţă umană în doar câteva zile? Aceasta este întrebarea fundamentală a cărţii

psihologului american. El crede că răul se află în fiecare dintre noi, dar este scos la suprafaţă

de situaţii speciale, de sisteme sau organizări defectuoase. Răul nu va ezita să se manifeste în

fiecare dinte noi atunci când mediul îl face posibil. Întreaga demonstraţie este un tur de forţă

prin istoria recentă a omenirii (pornind de la lagărele celui de-Al Doilea Război Mondial până la

măcelul din Rwanda sau la abuzurile de la închisoarea Abu Graib) şi prin psihologia

experimentală care îi susţin teoria. Exemplele sunt şocante iar autorul ne avertizează de mai

multe ori că pericolul care ne pândeşte este acela de a avea convingerea că am fi altfel, că,

plasaţi în situaţii asemănătoare, nu am putea acţiona în acest fel. Se pare însă că structura

phihologică a majorităţii covârşitoare a oamenilor declanşează în aceste situaţii tocmai

comportamentul pe care în alte condiţii l-am denunţa. Supunerea în faţa autorităţii, indiferent

de tipul ei, conformismul faţă de grup, abdicarea de la responsabilitate, depersonalizarea

celuilalt sunt mecanismele psihologice pe care Zimbardo le disecă pentru a ne demonstra cum

acestea devin catalizatori ai răului. O carte care face apel la luciditate şi ne avertizează asupra

necesităţii de a crea sisteme care să împiedice apariţia “efectului Lucifer”. Cred că meritul

major al cărţii este că îşi avertizează cititorul asupra a ceea ce ar putea deveni el la un

moment dat, oferindu-i astfel un antidot, o injecţie cu anticorpi împotriva răului pe care l-am

putea secreta la un moment dat.

La final, două observaţii: 1. cartea, foarte voluminoasă, are şi un preţ pe măsură; 2. pe tot

parcursul lecturii, am avut în minte alte două cărţi excelente: Hannah Arendt – Eichmann la

Ierusalim (la care şi autorul face trimiteri) şi Tzvetan Todorov – Confruntarea cu extrema.

Experimentul a arătat şi importanţa covîrşitoare a situaţiei asupra comportamentului

comparativ cu dispoziţia: studenţii aceia erau asemnători, iar împărţirea lor în deţinuţi şi

gardieni a fost aleatoare. S-au comportant conform rolului. Din cît am citit din carte, e la fel de

tulburătoare ca acest ingenios şi îndrăzneţ experiment (aprobat de comisia de etică a

Universităţii!) Cred că văzînd cum oamenii buni pot face rău, avem şanse să învăţăm cum se

poate face bine.

Se pune practic in discutie mai mult complexitatea naturii umane, neexplorata in circumstante

conventionale. Acei studenti se cunosteau, stiau ca situatia este una controlata, ca pot renunta

oricand, stiau poate chiar si ceea ce urmarea experimentul sa demonstreze; cu toate acestea

rezultatul nu a fost influentat.

Mai intai de toate, autoritatea nu valoreaza nimic in fata eticii. Ba chiar s-ar putea crede ca

renegarea eticii o alimenteaza. Exista totusi si efectul turmei. E evident ca macar unul dintre

gardieni a luat totul in gluma, refuzand sa-si umileasca unul dintre colegi, insa pus in fata

puterii sale si a hotararii cu care ceilalti abuzau de ea, a cedat si si-a folosit-o.

In sfarsit, morala cartii poate fi pusa in idscutie. Natura umana nu poate fi depasita prin

eforturi individuale, ci doar colective si animate de o puternica vointa, in contextul in care

efectul de turma poate fi folosit pentru o astfel de cauza[ lucru care de altfel e putin probabil,

instinctul puterii e invincibil].

Cred ca sunt nenumarate dovezile care demonstraza ca natura umana admite eroismul (nu

poate fi vorba de instinct de conservare atunci cand cineva isi pune in pericol propria viata

pentru a salva pe altcineva). Chiar si in cazul Stanford apare acea forma de opozitie care poate

fi numita rezistenta eroica, atunci cand unul dintre detinuti refuza sa-l injure pe colegul lui,

atragand asupra-si o serie de pedepse; sau cand alt detinut intra in greva foamei pentru ca

drepturile sale au fost incalcate si devine tinta predilecta a gardienilor. Ele nu schimba cu

nimic “sistemul”, dar sunt o dovada a existentei eroismului (intr-o forma atenuata, ce-i drept).

Apoi, actul eroic este cu predilectie individual si nu unul colectiv. Nu toti cei care lupta pe front

devin eroi ci doar cei care s-au remarcat, si-au depasit “turma”. Desigur, este mai usor sa fi

curajos cand esti alaturi de oameni curajosi si viceversa, aici este efectul de turma.

Nici un sistem nu va fi vreodata imun la rau, nimeni nu sustine contrariul.