MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Catedra: Cadastru Geodezie şi Construcţii

Specialitatea: Drept Patrimonial

TEZĂ ANUALĂ Tema: "Dreptul de proprietate”

A efectuat: A verificat:Studentul anului IV, Profesor universitar,grupa DP-015 secţia f/f magistru în dreptPuga Roman Climova Ala

CHIŞINĂU 2005

1

CUPRINSUL

Introducere.§ I. Dispoziţii generale cu privire la dreptul de proprietate.

1. Noţiunea dreptului de proprietate şi structura sa............................................ 4

2. Caracterele fundamentale ale dreptului de proprietate................................... 6

3. Obiectul, subiectul dreptului de proprietate ca conţinut al său...................... 9

§ II. Formele principale ale dreptului de proprietate.

1. Noţiunea şi caracteristica dreptului de proprietate publică formă a dreptului

de proprietate................................................................................................ 11

2. Noţiunea şi caracteristica dreptului de proprietate privată formă a dreptului

de proprietate................................................................................................ 16

§ III. Dobândirea, încetarea şi apărarea dreptului de proprietate.

1. Dobândirea dreptului de proprietate prin cele mai actuale moduri de

dobândire prevăzute de Codul civil al RM................................................ 19

a) Ocupaţiunea (ocuparea) ca nou mod de dobândire a proprietăţii în RM.

b) Accesiunea (incorporaţiunea) şi formele ei.

c) Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă – modalitate nouă de dobândire a

dreptului de proprietate.

d) Hotărârea judecătorească.

e) Succesiunea.

2. Temeiurile de încetare a dreptului de proprietate....................................... 26

3. Apărarea dreptului de proprietate. Acţiunea în revindecare şi acţiunea

ngatorie...................................................................................................... 28

Încheiere. Bibliografie.

2

Introducere

Trecerea la economia de piaţă în Moldova a generat mari schimbări în toate

sferele vieţii sociale: crearea noilor unităţi economice, modificarea organizaţiilor

statale, adoptarea noului Cod civil. Dezvoltarea normală a vieţii sociale necesită

respectarea normelor de conduită. Odată cu procesul de restructurare, s-au produs

schimbări esenţiale şi în societate.

Astfel, un accent important al societăţii este proprietatea în noile ei forme

recunoscute şi ocrotite atât prin legea fundamentală, cît şi prin alte legi speciale.

Fiind o totalitate de bunuri cei aparţin unui proprietar, noţiunea de proprietate

poate fi folosită în mai multe sensuri.1 Însă în majoritatea lor proprietatea este un

fapt constant şi univers în toate ţările şi în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă

şi păşeşte pe calea progresului, cu atât el simte în inima sa dorinţa de a fi proprietar

şi de a munci zi şi noapte spre a atinge scopul. El uită necazul şi durerea muncii,

când se gândeşte că rezultatul muncii sale are să-i dea un patrimoniu care să-i

înlesnească traiul şi să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om

la muncă şi îi face această muncă mai uşoară. Proprietatea este deci naturală şi

necesară omului; fără dânsa organizaţia socială este fără neputinţă. Sensul invers al

acestei noţiuni a încercat să fie demonstrat în socialism, unde proprietatea putea

aparţine doar statului, iar cea personală trebuia să dispună în comunism. Această

idee a făcut să dispară simţul de proprietar, stăpân şi a dus la distrugerea

socialismului.

În ansamblu relaţiilor de producere alături de schimbul de activitate dintre

oameni şi relaţiile repartiţie, relaţiile de proprietate constituie elementul cel mai

important al acestora, baza tuturor celorlalte relaţii de producţie.

De aceea şi dreptul de proprietate trebuie să fie cunoscut, în toate formele şi

caracterele sale specifice.

În această lucrare vom analiza noţiunea, caracterele, obiectul şi subiectul,

formele dreptului de proprietate, modalităţile specifice de dobândire a acestora.

1 S. Baieş, Drept civil. Drept de proprietate. Legislaţie, Chişinău, 1995, pag. 7-8.

3

§ I Dispoziţii generale privind dreptul de proprietate.1 Noţiunea dreptului de proprietate şi structura sa.

În literatura de specialitate se consideră că şi noţiunea "drept de proprietate" are mai multe înţelesuri. Astfel la C. Stătescu se aduce dublul sens al acestei noţiuni. Noţiunea "drept de proprietate" în sens obiectiv şi subiectiv şi anume:2

dreptul de proprietate în sens obiectiv, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate;

dreptul de proprietate în sens subiectiv, ca un drept al persoanelor asupra bunurilor, în virtutea căruia titularul are anumite prerogative ocrotite de dreptul obiectiv, în acest sens, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor subiective patrimoniale şi anume, este un drept real.

Proprietatea este un drept subiectiv: în prezent, majoritatea autorilor admit numai că proprietatea - drept privat, drept subiectiv, drept individual, are o funcţie socială, sau poate mai simplu, că ea nu este concepută exclusiv în interesul egoist al proprietarului, dar că ea poate fi limitată în interes social. El este în acelaşi timp cel mai important drept real, ocupând locul dominant în - sistemul tuturor drepturilor subiective.

În literatura de specialitate, dreptul de proprietate a fost definit pornindu-se de la o serie de elemente principale şi anume;

- dreptul de proprietate este un drept de apropriere, de însuşire a unor bunuri materiale;

- prin apropriere sau însuşire a bunurilor materiale trebuie înţeles, nu un raport dintre om şi lucru, ci raporturile sociale în cadrul cărora se realizează această însuşire şi care permite înfăptuirea ei;

- dreptul de proprietate, ca drept de apropriere, are un caracter istoric şi de clasă;

- în conţinutul dreptului de proprietate intră anumite prerogative (atribute) ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia;

- titularul dreptului de proprietate exercită cele trei atribute în numele şi interesul său propriu.

Deci, dreptul de proprietate în sens subiectiv, reprezintă dreptul individual sau al colectivităţii de a-şi apropria mijloacele de producţie şi produsele rezultate şi de a exercita asupra acestora, posesia, folosinţa, şi dispoziţia, în nume propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei în vigoare.

Articolul 1 al Legii cu privire la proprietate nr. 459 prevede conţinutul juridic al dreptului de proprietate care îl constituie cele trei atribute ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi dispoziţia (jus utendi, fruendi et abutendi), atribute acordate şi apărate faţă de orice încălcare prin norme juridice.

Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, implică, din partea titularului dreptului, exerciţiul unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct sau mijlocit, la locul aşezării

2 A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti , 1963, pag. 185-186.

4

permanente a persoanei sau în orice altă parte.Folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate conferă titularului a acestuia,

de a-şi însuşi fructele şi veniturile pe care acesta le produce, în scopul posibilitatea de a utiliza economic bunul său, potrivit cu destinaţia economică satisfacerii necesităţilor sale materiale şi spirituale.

Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate poate fi materială şi juridică. Dispoziţia materială conferă titularului posibilitatea de a hotărî asupra existenţei materiale a bunului său, în limitele legislaţiei în vigoare (adică titularul poate chiar distruge bunurile proprii). Dispoziţia juridică constă în dreptul titularului de a hotărî cu privire la soarta juridică a bunului său, el putând să-1 înstrăineze sau să constituie asupra lui alte drepturi reale, în condiţiile stabilite de lege. În legislaţie şi literatura de specialitate întâlneşte şi noţiunea de administrare a bunurilor. Reieşind din conţinutul art. 1, 12, 31 ale Legii nr. 459 noţiunea de dispoziţie şi administrare sunt identice, însă adesea ori noţiunea de administrare economică poate avea un sens mai îngust decât cea de dispoziţie fiind limitată de proprietarul ce transmite bunul altei persoane. Atributele dreptului de proprietate pot aparţine unei singure persoane sau pot fi

separate, aparţinând la mai multe persoane, ca urmare a voinţei titularului dreptului, voinţa exprimată într-o anumită formă, prevăzută în mod expres de lege. Deşi cele trei atribute nu epuizează complet conţinutul juridic al dreptului de proprietate, totuşi ele exprimă ceea ce este esenţial şi au un rol deosebit de important nu numai în realizarea raporturilor de proprietate privată dar şi în privinţa exercitării dreptului de proprietate publică.

2.Caracterele fundamentale ale dreptului de proprietate.

5

Aşa cum rezultă din definiţia pe care am expus-o, din legislaţia altor state dreptului de proprietate, are două caractere fundamentale şi anume:

- caracterul exclusiv, şi- caracterul perpetuu.

În art. 315 CCRM este evidenţiat doar caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Caracterul exclusiv este specificat în art. 127 al Constituţiei doar pentru proprietatea publică a statului.

În literatura de specialitate predomină opinia că anume aceste două caractere juridice constituie temeiul existenţei şi al exercitării dreptului de proprietate de către titularii săi.3

Din definiţiile legale a dreptului de proprietate a altor state reiese şi caracterul absolut. Astfel, potrivit art. 480 din Codul civil al României, proprietarul are puterea "de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut...".

Prin caracterul absolut trebuie să înţelegem că dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes), titularul putând opune dreptul său tuturor persoanelor, acestea fiind obligate să-l recunoască şi să respecte prerogativele proprietarului şi să nu facă nimic prin care să-1 împiedice pe acesta în exercitarea atributelor conferite de dreptul respectiv.

De asemenea, dreptul de proprietate este absolut în sensul că poate fi exercitat, de regulă în ansamblu, sub aspectul tuturor celor trei atribute ale sale (posesia, folosinţa şi dispoziţia),4 fără însă a se înţelege prin aceasta că el nu poate fi dezmembrat; dimpotrivă atributele sale pot fi separate, posesia şi folosinţa putând fi exercitate şi de alte persoane decât proprietarul, fireşte cu consimţământul acestuia.

Desigur, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale (art.135 şi 41), dreptul de proprietate este garantat şi inviolabil. Totuşi, el trebuie să fie exercitat de către titularii săi cu respectarea limitelor impuse de lege şi în conformitate cu regulile de convieţuire socială.

Dreptului de proprietate (avem în vedere dreptul de proprietate privată) i se pot impune restricţii în exercitarea sa de către titular. Aceste restricţii pot viza libertatea de inacţiune a proprietarului (de exemplu, obligaţia proprietarului de a întreţine corespunzător fasada casei sale) sau libertatea de acţiune a titularului (interdicţia de a zidi o fereastră la distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege); restricţiile pot fi impuse în interesul personal al proprietarului, în interesul, terţelor persoane sau în interesul general (public).5

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate.Acest caracter al dreptului de proprietate se identifică, la fel ca şi în cazul altor

drepturi subiective, cu prerogativele conferite titularilor săi. În acest sens, numai

3 A se vedea Christian Larroumet, Droit civil „ Les biens. Droits reels principaux” tome.II, Kd. Economica, Paris, 1985, pag. 110. 4 Ibidem, pag. 133.5 Gerard Cornu, Droit civil (Întroductions. Les persones. Les biens), Paris,1990, pag. 390.

6

proprietarul sau coproprietarii - în caz de indiviziune - sunt îndreptăţiţi să exercite atributele acestui drept asupra bunurilor ce constituie obiectul său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate nu operează în mod absolut. Existenţa sa comportă, aşa cum am mai spus şi anumite limite şi restricţii. Unele dintre aceste limite şi restricţii ale caracterului exclusiv al dreptului de proprietate - în special care se exercită asupra imobilelor - pot fi stabilite prin însăşi voinţa proprietarului, iar altele sunt impuse prin efectul legii pe cale judecătorească, de anumite interese generale sau situaţii social-economice şi juridice.

De regulă, toate cele trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia). pot fi exercitate direct de câtre titularii dreptului de proprietate asupra unui bun, însă aceştia pot consimţi, în mod liber, pentru stabilirea unor restricţii menite să limiteze caracterul exclusiv al dreptului lor. De exemplu, proprietarul unui bun imobil poate să constituie în favoarea unei alte persoane un drept real - dreptul de uzufruct, sau să consimtă la stabilirea unei servituţi în folosul unui fond vecin.

Deci, cât timp nu se iveşte necesitatea ca anumite restricţii să-i fie impuse, proprietarul însuşi este acela care decide la, stabilirea unor restricţii asupra exercitării dreptului său.

Exercitarea dreptului de proprietate poate fi restrâns şi fără consimţământul proprietarului. Astfel, este posibil ca prin efectul legii, să se constituie, m folosul altor persoane, anumite drepturi reale asupra unor bunuri, care să fie impuse proprietarilor, indiferent de voinţa lor. Aceasta reiese din conţinutul p. 3 al art. 315 CCRM, după care dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.

În acest sens, menţionăm servitutile naturale şi legale precum şi starea de coproprietate forţată şi perpetuă existentă asupra părţilor comune din clădirile în care se află mai multe apartamente proprietate privată (personală), precum şi starea de coproprietate asupra lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine cum ar fi: drumurile, fântânile, zidurile care despart proprietăţile, etc.

În aceeaşi ordine de idei, regimul juridic al construcţiilor impune proprietarilor de terenuri o serie de obligaţii, care constituie restricţii aduse caracterului exclusiv al dreptului de proprietate imobiliară.

Astfel, din anumite necesităţi de ordin social-economic, titularilor dreptului de proprietate imobiliară le sunt impuse, prin lege, unele restricţii dintre care menţionăm:

- posibilitatea de-a construi, conform art. 70, alin. 1 din Codul funciar al Republicii Moldova, numai pe terenurile care sunt situate în intravilanul localităţilor;

- obligaţia de a obţine autorizaţie de construcţie de la autoritatea administrativă din localitatea în care este situat terenul pe care urmează a se construi şi încadrarea în normele de sistematizare şi de arhitectură stabilite;

- respectarea servitutilor aşa-zise legale, faţă de fondul vecin care privesc scurgerea apelor din ploi (art. 429 CCRM.), deschiderea de ferestre sau balcoane la distanţele prevăzute de lege plantarea arborilor, etc.

7

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.

Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, cât există bunul. Acest caracter reiese nemijlocit din conţinutul p. 2 al art. 315 CCRM.

Deşi nu este definit am stabilit că caracterul perpetuu se evidenţiază prin durata în timp a dreptului de proprietate, care la rândul ei este determinată de perioada de timp cât există bunurile mobile sau imobile - care constituie obiectul dreptului Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, respectiv.

Precizăm că dreptul de proprietate asupra unui anumit bun nu trebuie în mod necesar să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular, în timp, bunul şi dreptul asupra sa, poate fi transmis prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă că, prin transmiterea sa, dreptul de proprietate se perpetuează în cadrul unui alt patrimoniu. Deci, specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale. Dreptul de proprietate asupra unui bun poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane din cauze voluntare sau din cauze forţate, impuse titularilor. Cauzele voluntare implică libertatea de voinţă a proprietarului de a înstrăina sau de a abandona bunul sau bunurile care formează obiectul dreptului său de proprietate. Transmiterea voluntară a dreptului de proprietate poate avea loc prin acte între vii, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia. Abandonarea, presupune părăsirea bunului sau a bunurilor de către proprietar, ceea ce, în ultimă analiză înseamnă renunţarea expresă sau tacită la dreptul de proprietate asupra lor. Acest mod de renunţare la dreptul de proprietate este specific, în exclusivitate, bunurilor mobile.

În privinţa bunurilor imobile, dacă este cazul, abandonarea poate fi similară cu succesiunile vacante, ajungându-se la această situaţie fie, pentru că defunctul nu a avut succesiune sau nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege.

Aspectul esenţial în cazul bunurilor abandonate îl constituie existenţa unor bunuri asupra cărora o persoană nu emite pretenţia de a fi titulara dreptului de proprietate. Deci, dacă bunurile există, şi dreptul de proprietate există, dar lipseşte titularul, persoana care să exercite acest drept. În această situaţie, pentru complinirea acestei lipse, prin art. 646 din CCRM se dispune: "Bunurile fără stăpânire sunt ale statului". Cauzele forţate de transmitere a dreptului de proprietate implică trecerea acestuia în patrimoniul statului, fără consimţământul titularului iniţial.

8

3. Obiectele, subiectele dreptului de proprietate ca conţinut al său.

Obiectele dreptului de proprietate.Articolul 7 al Legii cu privire la proprietate prevede că obiecte ale dreptului de

proprietate pot fi: pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi animal, clădirile, instalaţiile, utilajele, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare şi alte bunuri, precum şi produsele activităţii intelectuale.

Conţinutul dreptului de proprietate este format din bunuri, lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale, nu şi drepturile care se referă la aceste lucruri.

Deci, vorbind de bunuri, ca obiect al dreptului de proprietate, ne vom referi la acele valori economice care sunt utile satisfacerii nevoilor omului şi sunt susceptibile de apropiere sub forma drepturilor patrimoniale.

Când vorbim de lucruri ca obiect al drepturilor de proprietate, ne interesează în special sub aspectul clasificării lor în, bunuri mobile şi imobile. Această împărţire prezintă importanţă deoarece există regimuri diferite pentru fiecare dintre cele două categorii de bu-nuri, dintre care menţionăm:

spre deosebire de bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile se prescrie prin simplul fapt al posesiei, fără a fi necesară vre-o curgere de timp;

spre deosebire de bunurile imobile, pentru bunurile mobile dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, mobilele şi obiectele de uz casnic se moştenesc de către soţul supravieţuitor (peste cota parte ce i se cuvine ca moştenitor legal) când vine în concurs cu alte categorii de moştenitori decât descendenţii.6

comparativ cu bunurile mobile, pentru înstrăinarea unor bunuri imobile sunt prevăzute anumite condiţii de publicitate;

în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea imobilelor nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ, pe când înstrăinarea mobilelor (de valoare obişnuită) se poate face fără consimţământul expres al celuilalt soţ, legea prezumând existenţa consimţământului acestuia (art.35 alin. 2 din C. Fam.);

acţiunea în justiţie privind imobilele se intentează la instanţa locului unde este situat imobilul (art.5 CPCRM).

Acţiunile privitoare la mobile, de regulă se intentează la instanţa domiciliului pârâtului (art.5 CPCRM);7

în materie de garanţii, mobilele pot forma obiectul unui gaj, iar imobilele al unei poteci.

6 Fr. Deak, S. Cărpenaru, Drept civil (Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire), Bucureşti,1983, pag. 418-419; Julieta Manoliu, G.H.Durac, Drept civil. Drepturile reale principale, Iaşi,1994, pag. 35-38; D. Macovei, Drept civil-Succesiuni, Iaşi, 1993, pag. 59-62.7 V.M. Ciobanu, „Drept procesual civil”, vol.I, bucureşti, 1986, pag.169-177; V. Negru, D. Radu, „Drept procesual civil”, Iaşi, 1973, pag. 85-89.

9

În concluzie, bunurile mobile au un regim juridic mai lejer, mai puţin restrictiv în comparaţie cu bunurile imobile al căror regim juridic mai sever, cu mai multe condiţionări, limite şi restricţii.

Legea citată a evidenţiat unele particularităţi privind exercitarea dreptului de proprietate asupra produselor activităţii intelectuale, momentelor istoriei şi culturii. Conform art. 8 al Legii dreptul de proprietate se reglementează prin legi speciale.

Subiectele dreptului de proprietate.În conformitate cu art.54 al Legii cu privire la proprietate nr. 459-XII, se

consideră subiecte ale dreptului de proprietate persoanele fizice, juridice, statul, şi organele administraţiei publice locale.

În Constituţia RM art.128 mai evidenţiază o categorie de subiecte care pot avea drept de proprietate pe teritoriul RM. Astfel dispun de dreptul de proprietate pe teritoriul ţării noastre alte state, organizaţii internaţionale, cetăţeni străini şi apatrizi. Persoanele fizice devin subiecte ale dreptului de proprietate din momentul naşterii, iar în conformitate cu prevederile legislaţiei succesorale chiar şi până la naştere. Ele pot dispune liber de bunurile aflate în proprietate, pot crea alte drepturi reale prin punerea în circulaţie a acestora. Persoanele fizice pot crea la rândul lor, persoane juridic. La momentul actual în ţara noastră există o diversitate de persoane juridice: întreprinderi individu-ale, societăţi în nume colectiv, în comandită, cu răspundere limitată, pe acţiuni etc. Dreptul de proprietate a acestora se creează din patrimoniul distinct al fondatorilor, producţia creată, veniturile obţinute etc.

10

§ II Formele principale ale dreptului de proprietate.

Sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbrăca mai multe forme deşi, din punctul de vedere al atributelor şi caracterelor sale, este unic, în sensul că aparţine în totalitate unui singur titular. Astfel, prin art.9 alin.1 Constituţia Republicii Moldova, se dispune că: „Proprietatea este publică sau privată”.

Dreptul de proprietate este separat, în funcţie de titularii săi şi prin alte dispoziţii legale. Spre exemplu, ”Bunurile care nu sunt a particularilor sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise anume pentru ele”. Prin acest text se statuează că dreptul de proprietate, în funcţie de titularii săi, poate îmbrăca două forme: forma dreptului de proprietate privată, care aparţine particularilor şi forma dreptului de proprietate public, aparţinând statului.

În acelaşi context invocăm şi dispoziţiile art.4 din Codul funciar al Republicii Moldova privind fondul funciar, în conformitate cu care terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată, având ca titulari persoane fizice sau persoane juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat al statului.

Deci, în baza reglementărilor în vigoare şi în condiţiile social-economice actuale, dreptul de proprietate poate îmbrăca două forme:

- dreptul de proprietate publică şi

- dreptul de proprietate privată.

Proprietatea cooperativă prevăzută în art.2 al Legii cu privire la proprietate a R.M., consideră că este o formă mixtă derivată a proprietăţii publice şi privată, sau a persoanelor juridice. În literatura de specialitate sunt şi alte opinii referitoare la această proprietate, astfel se consideră că proprietatea cooperatistă este o variantă a dreptului de proprietate privată.

Deoarece în legislaţie bunurile ce se află în proprietatea statului au un regim juridic diferit ele creează două domenii (public şi privat) a dreptului de proprietate a statului. Atât în legislaţia altor state, cît şi în literatura de specialitate există şi alte opinii la acest subiect. Astfel se consideră că statul poate să apară în dublă calitate: ca titular al dreptului de proprietate publică exercitat asupra bunurilor ce constituie domeniul public şi ca titular al dreptului de proprietate privată exercitat la fel ca orice subiect de drept, asupra bunurilor ce formează domeniul privat al statului.

Noi nu susţinem opinia autorilor şi considerăm că cele două forme de proprietate a statului se deosebesc, în principal, din punctul de vedere al regimului

11

juridic diferit pe care îl au bunurile ce constituie domeniul public şi, respectiv, domeniul privat al statului.

Astfel, domeniul public al dreptului de proprietate publică a statului este inalienabil (bunurile din domeniul public, fiind scoase din circuitul civil general, nu poate face obiectul unor acte juridice civile) şi imprescriptibil şi din punct de vedere achizitiv, în timp ce domeniul privat al dreptului de proprietate publică a statului este alienabil şi perscriptibil din punct de vedere achizitiv şi sesizabil.

1.Noţiunea şi caracteristica dreptului de proprietate publică formă a dreptului de proprietate.

Constituţia Republicii Moldova, prin dispoziţiile art. 9, face doar o precizare

de ordin general cu privire la existenţa celor două forme de proprietate - publică şi privată - fără a oferi şi criteriile care stau la baza determinării lor. De altfel, după cum vom vedea, nici Codul Civil nu face precizări clare în acest sens.

În p. 3 al art. 127 al Constituţiei se precizează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Nici în Legea nr. 459 cu privire la proprietate nu găsim o definiţie reuşită a dreptului de proprietate a statului. Articolul 31 al legii precizează, că din proprietatea de stat a Republicii Moldova fac parte bunurile ce aparţin Republicii Moldova ca stat cu drept de posesie, de folosinţă şi de administrare. Ea se manifestă sub formă de proprietate de stat şi proprietate municipală.

Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ţinem seama atât de aspectele generale ale acestui drept real, cât şi de aspectele sale specifice.

Definim dreptul de proprietate publică astfel: "Dreptul de proprietate publică este acel drept exclusiv şi perpetuu de a stabili prin intermediul organului legislativ suprem, modul de posesie, folosinţă şi de administrare asupra bunurilor incluse m patrimoniul Republicii Moldova". În literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel se defineşte că dreptul de proprietate publică a statului, este un drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii autonome şi societăţi comerciale) şi instituţiilor publice care, exercită asupra bunurilor - mobile şi imobile - posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul public (la nivel naţional sau la nivel local) în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.8

Din izvoarele legislative analizate se observă că în unele se foloseşte noţiunea de proprietate de stat (art. 31 Legea nr. 459), în altele proprietatea publică (art. 127 al Constituţiei). Am putea pune semnul egalităţii între aceste două noţiuni, dacă obiectele dreptului de proprietate enumerate în izvoare ar coincide, deoarece ele se deosebesc presupunem că într-un izvor se expune dreptul de proprietate a bunurilor din domeniul public şi în altul din domeniul privat.

8 D. Radu, „Teoria generală a drepturilor reale”, Iaşi, 1992, pag. 436; Eugeniu Softa-Romano,”Dreptul de proprietate privată şi publică în Romînia”, Iaşi, 1993, pag. 95.

12

În dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de proprietate publică - posesia, folosinţa şi, mai ales, dispoziţia - se vor exercita în mod diferit, în "funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi, în aceeaşi măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului public şi respectiv, al domeniului privat".

Totdeauna, însă, dreptul de proprietate publică se exercită, indiferent de titularul său, în interesul general, fie al întregului public (interes naţional), fie al unui grup restrâns de populaţie (interes local). Această caracteristică face ca în dreptul francez proprietatea publică să fie considerată o proprietate colectivă.48

Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică.

În primul capitol am expus caracterizarea în genere a dreptului de proprietate. Însă aceste caractere se deosebesc atât în dependenţă de formele dreptului de proprietate, cât şi în dependenţă de domeniile dreptului de proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte, asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă parte, asupra bunurilor ce formează domeniul privat.

În funcţie de acest aspect, caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică vor fi diferite.

Astfel, p. 4 al art. 296 C.C.R.M. prevede că dreptul de proprietate publică, ce se exercită asupra bunurilor, dispune de următoarele caractere: absolut; insesizabil; exclusiv, imprescriptibil. Dreptul de proprietate publică este exclusiv în sensul că nu este susceptibil de dezmembrare în ceea ce priveşte atributele posesiei şi folosinţei, atribute care nu pot forma conţinutul unor drepturi reale (principale sau accesorii) care să aparţină unor persoane fizice sau persoane juridice, în acest sens, articolul respectiv din Lege privind administrarea publică locală. Prevede că Republica Moldova dispune: "În condiţiile legii, ele (bunurile proprietate publică) pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate".

Dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor care forme4ază domeniul public este de asemenea:

- inalienabil;- imprescriptibil (din punct de vedere achizitiv);- insesizabil.

În schimb, dreptul de proprietate publică exercitat asupra bunurilor aparţinând domeniului privat este alienabil şi prescriptibil.

Unele dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sînt prevăzute expres în anumite texte de lege, altele nu au o reglementare proprie, dar sunt deduse din esenţa şi finalitatea acestui drept.

Caracterele absolut şi exclusiv au fost analizate când au făcut prezentarea generală a dreptului de proprietate, aşa încât, nu vom reveni asupra lor, ci le vom analiza doar pe celelalte.

13

Caracterul inalienabilÎn conformitate cu reglementările legislaţiei în vigoare, dreptul de proprietate

publică exercitat asupra domeniului public este inalienabil, în sensul că bunurile (mobile şi imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil general.

Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al RM (p. 4, art. 296) şi în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri.

Astfel, în art. 296 alin. 4 al CCRM: "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile".

De asemenea, în art. 5 alin. 2 din Codul funciar se prevede: "Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel". Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor - prin analogie - şi asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile) care formează domeniul public. Extinderea caracterului inalienabil şi asupra celorlalte bunuri ce aparţin domeniului public, se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes naţional, fie în interes local.

Caracterul imprescriptibil În conformitate cu art. 296 din Codul Civil al RM, bunurile din domeniul

public al proprietăţii publice este imprescriptibil, adică nu se stinge prin neuz, şi nu poate fi dobândit de terţ prin: uzucapiune şi nu se supune termenelor de prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominanţă bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil, acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp. Se instituie astfel o prezumţie de proprietate, potrivit căreia, cel care posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui.

Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public), este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât şi extinctiv.

Astfel, fiind, în ipoteza în care va fi promovată o acţiune în revendicare a unui bun, care face parte din domeniul public, aflat în posesie nelegitimă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, posesorul nu se va putea prevala de faptul că a dobândit proprietatea asupra acelui bun prin posesia lui (îndelungată, pentru imobile sau simplă, pentru mobile).

Caracterul insesizabil.Acest caracter este specific dreptului de proprietate publică şi se exercită

asupra domeniului public al statului.Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în discuţie

posibila calitate de debitor a statului.Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele juridice - în

calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare silită.

Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi totdeauna solvabil şi, drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate

14

publică sunt insesizabile. Invocăm în susţinerea acestei opinii art. 46 alin. 1 din Constituţia Republicii

Moldova, care dispune: „ creanţele asupra statului sunt garantate", în consecinţă, creditorii statului ne putând urmări bunurile proprietatea statului, pot urmări, pentru satisfacerea creanţelor lor exigibile, numai mijloacele băneşti ale statului pe calea înscrierii lor la buget.

De fapt, acest mod de satisfacere a creanţelor faţă de stat este mult mai avantajos pentru creditori decât urmărirea bunurilor.

În literatura de specialitate română unii autori susţin opinia că toate bunurile ce constituie proprietate publică sunt insesizabile, şi nu pot fi aplicate dispoziţiile normelor de drept comun referitoare la urmărirea silită.

15

2. Noţiunea şi caracteristica dreptului de proprietate privată formă a dreptului de proprietate.

În Republica Moldova dreptul de proprietate privată a fost recunoscut în 1991 prin adoptarea Legii nr. 459-XII, Cu privire la proprietate art. 2, 12, al căreia concretizau, recunoaşterea şi conţinutul acesteia. Până atunci era recunoscut dreptul de proprietate personală care era un drept strict limitat în condiţiile legii (art. 102, 132 a CCRM vechi). Mai apoi dreptul de proprietate privată a fost recunoscut şi garantat prin dispoziţii cuprinse în Constituţia Republicii Moldova din 1994 şi în alte acte normative. Astfel, în art. 9 alin. 1 din Constituţie se prevede "Proprietatea este publică şi privată".

De asemenea, în art. 46 alin.1 al Legii fundamentale se dispune: "Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate"".

Însă, nici în Constituţie, nici în Legea cu privire la proprietate nici, în noul Cod Civil ai RM nu sa adus definiţia dreptului de proprietate privată, delimitarea lui de cel de proprietate personală, de dreptul de proprietate publică, deoarece este o noţiune nouă puţin cunoscută, o noţiune ce era ignorată în socialist.

Art. 12 al Legii nr. 459 se aduce următoarea formulare a dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată sunt bunurile, precum şi produsele activităţii intelectuale, care aparţin cetăţeanului, ca persoană fizică cu drept de posesie, folosinţă şi administrare. În literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii.

Astfel la E. Safta Romano, dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine persoanelor fizice şi juridice, statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile şi imobile exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv, şi perpetuu, prin putere şi interes propriu, în condiţiile determinate de lege.9 Dumitru C. Florescu aduce următoarea definiţie: "Dreptului de proprietate privată este dreptul real care conferă titularului său exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele şi cu respectarea dispoziţiilor legale".10

Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele de ordin general, trebuie să reţinem şi faptul că acesta poate aparţine atât statului cât şi persoanelor fizice şi persoanelor juridice. De asemenea, tot ca un aspect specific, subliniem că obiectul său nu este determinat, acesta fiind constituit din orice fel de bunuri, în afara celor ce formează domeniul public al statului, care sunt expres indicate de lege.

Dreptul de proprietate privată reprezintă, în concluzie, acel drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unor bunuri - mobile sau imobile - care se află în circuitul civil în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare.

9 E. Softa – Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Iaşi, pag. 83.10 Mitru C. Florescu, ”Dreptul de proprietate” , Bucureşti, 2002, pag. 116.

16

Din definiţiile aduse mai sus se observă că dreptul de proprietate privată este definit diferit şi aceste deosebiri se evidenţiază atât în dependenţă de caractere cât şi în dependenţă de subiecte. Astfel în literatura şi legislaţia română ca subiect al dreptului de proprietate privată se consideră şi statul, noi nu susţinem această opinie, deoarece considerăm că proprietatea privată poate aparţine persoanelor fizice sau unui grup de persoane fizice, persoanelor juridice create de persoane fizice sau cu participarea lor.

Dreptul de proprietate privată are unele caractere juridice pe care le are şi dreptul de proprietate publică, dar are şi unele caractere specifice numai acestei forme de proprietate.

Această diferenţiere se justifică prin faptul că dreptul de proprietate publică are ca finalitate satisfacerea intereselor titularilor săi.

În acest sens, menţionăm că destinaţia bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot face obiectul oricăror acte juridice civile. Dreptul de proprietate privată este: real; perpetuu; absolut (opozabil erga omnes); exclusiv; sesizabil; alienabil; prescriptibil.

1. Caracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege şi presupune existenţa unui subiect activ determinat de la început, care îşi poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat, formând totalitatea tuturor persoanelor.

2. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceia că acest drept durează atâta timp cât există bunul, şi că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosinţă.

3. Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată apare în raport cu celelalte drepturi reale şi nu în raport de exerciţiul atributelor sale, adică el nu este absolut în sine ci în esenţă, deoarece legea stabileşte anumite limite exerciţiului său, ca exemplu, art. 1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate prevede că proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător.

4. Caracterul exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate privată implică, în conţinutul, său, atât posibilitatea executării tuturor atributelor de către titulari, cât şi posibilitatea dezmembrării acestora. Titularul dreptului de proprietate privată este singurul care poate exercita atributele dreptului de proprietate chiar şi când nu are bunul în posesie.

În mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta, mai întâi, în plenitudinea atributelor sale, când toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şidispoziţia - sunt exercitate de către o singură persoană - proprietarul.

Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie şi folosinţă, acestea formând conţinutul altor drepturi reale exercitate de către alte persoane.

În acest fel se formează - ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată - alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separării atributelor dreptului de proprietate.

Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, aşa cum am mai 17

spus, numai dreptului de proprietate privată.5. Caracterul sesizabil. Dreptul de proprietate privată spre deosebire de dreptul

de proprietate publică (cu excepţia bunurilor domeniului privat) este sesizabil deoarece bunurile care formează obiectul său, când se află în patrimoniul unei persoane care, este în raport cu alta, fiind debitor, pot fi urmărite în scopul realizării creanţei creditorului.

Deci, creditorii pot urmări, când creanţa lor a devenit exigibilă, orice bun - mobil sau imobil - care se află, la momentul respectiv, în proprietatea privată a debitorului (mai puţin bunurile exceptate de lege).

De regulă, bunurile şi veniturile ce se află în proprietatea privată a unei persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.

6. Caracterul alienabil. Şi acesta este un caracter specific doar dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată, indiferent de forma sa - mobiliară sau imobiliară - este alienabil, în sensul că bunurile ce formează obiectul său se găsesc în circuitul civil general.

Deci, astfel de lucruri pot face obiectul oricăror acte juridico-civile, care au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor - cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de moarte.

El are dreptul de a se folosi de acţiunile puse la dispoziţia sa, pentru a apăra dreptul său de proprietate, şi anume:

— o acţiune negatorie, şi— o acţiune posesorie în complângere.;El are şi anumite obligaţiuni.1. Obligaţia de a nu face nimic de natură a scădea sau îngreuia întrebuinţarea

servituţii.2. El nu va putea schimba starea locurilor, ori strămuta exercitarea unor

servituţi în alt loc.

§ III Dobândirea, încetarea şi apărarea dreptului de

18

proprietate.1.Dobândirea dreptului de proprietate prin cele mai

actuale moduri de dobîndire prevăzute de Codul civil al RM.

Pentru a avea bunuri în proprietate este necesar să le dobândeşti. Există mai multe moduri sau modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate. Prin moduri de dobândire se înţeleg acele fapte şi acte juridice în baza cărora se dobândeşte dreptul de proprietate sau alte drepturi reale principale asupra unui bun. Ele sunt reglementate prin Legea nr. 459, art. 9, 15, 36, precum şi în cartea a II-a din Codul civil al RM (art. 320 şi urm.), intitulată: «Dobândirea dreptului de proprietate», fiind aplicabilă, în general, tuturor tipurilor şi formelor de drept de proprietate (prin lege, tradiţiune, ocupaţiune, accesiune, hotărâre judecătorească, posesie de bună credinţă, contract, suc-cesiune), iar unele din ele şi în ceea ce priveşte dobândirea celorlalte drepturi reale principale.

Unele din aceste moduri generale, spre exemplu, dobândirea prin posesie de bună-credinţă şi pe cale de prescripţie achizitivă (uzucapiunea), nu pot fi invocate de către o persoană fi-zică, sau de către o persoană juridică, pentru dobândirea unui bun, proprietate publică sau a altor drepturi reale principale, corespunzătoare acestui drept.

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte diverse de aceia atât în legislaţie, cât şi în literatura de specialitate se evidenţiază mai multe clasificări a modurilor de dobândire a acestora. Ca exemplu, art. 320 al Codului Civll al RM, arata că dreptul de proprietate se poate dobândi prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, prin tradiţiune, accesiune sau uzucapiune şi prin hotărâre judecătorească.

În literatura de specialitate sunt prevăzute şi alte clasificări folosindu-se diferite criterii. Astfel la C. Stătescu evidenţiem următoarele clasificări.

1. După întinderea dobândirii:a) moduri de dobândire universală sau cu titlu universal, atunci când dobândirea

are ca obiect o universalitate juridică ori o fracţiune dintr-un patrimoniu;b) moduri de dobândire cu titlu particular, când obiectul dobândirii este un

anumit bun, cert şi determinat sau determinat numai în genul său. 2. După momentul în care operează dobândirea:

a) moduri de dobândire între vii, spre exemplu, contractul;b) moduri de dobândire pentru cauză de moarte, spre exemplu, succesiunea

legală, legatul cuprins în testament. 3. După caracterul transmisiunii:a) modul de dobândire cu titlu oneros; spre exemplu, contractul de vânzare-

cumpărare. schimbul etc.;b) moduri de dobândire cu titlu gratuit; spre exemplu, donaţia, succesiunea

legală, legatul. 4. După situaţia juridică a bunului la data dobândirii:

a) modul de dobândire, originare, adică acelea prin efectul cărora proprietatea

19

asupra unui bun se dobândeşte nemijlocit (indiferent de voinţa proprietarului), deci nu provine dintr-o succesiune juridică, adică prin transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta şi anume: confiscarea, accesiunea, ocupaţiunea, uzucapiunea, dobândirea de către stat a bunurilor fără stăpân sau vacante, dobândirea unui bun mobil prin posesia de bună-credinţă, dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă;

b) moduri de dobândire derivate, atunci când dobândirea dreptului real principal presupune un transfer al dreptului respectiv de la o persoană la alta, adică atunci când dobândirea provine dintr-o succesiune juridică şi anume: contractul, tradiţiunea, succesiunea legală, legatul cuprins în testament, hotărârea judecătorească, atunci când este atributivă de drepturi, ori actul normativ de expropriere pentru cauză da utilitate publică, în cele ce urmează ne vom ocupa numai de unele din modrile generale de dobândire a drepturilor reale principale, deoarece celelalte, spre exemplu, contractul va fi examinat la contractele speciale în anul III, succesiunea legală şi legatul vor fi cercetate în amănunt la materia succesiunilor etc.11

T.Ionaşcu şi S. Brădeanu arată că mai toate modurile de dobândire a drepturilor reale principale pot fi cuprinse în modul general de dobândire care este legea şi că din enumerarea făcută de Codul civil, lipseşte dobândirea pe cale de executare silită.12

a. Ocupaţiunea (ocuparea), ca nou mod de dobândire a proprietăţii în Republica Moldova

Prin ocupaţiune se înţelege acel mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor care nu aparţin nimănui, adică sunt fără stăpân, deoarece nu au fost niciodată în proprietatea vre-unei persoane sau au fost, însă proprietarul le-a abandonat. Articolul 323 al CCRM consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Spre exemplu, prin ocupaţiune, se poate dobândi, apa de băut sau pentru trebuinţele casnice de la un izvor natural, vânatul şi peştele capturat în condiţiile prevăzute de lege, precum şi plantele medicinale care cresc sălbatic, orice fruct de pădure şi ciupercile care se dobândesc prin culegere.

b. Accesiunea (incorporaţiunea) şi formele ei.Accesiunea este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate în virtutea

căruia tot ce se uneşte cu un lucru sau se încorporează în acesta devine proprietatea aceluia căruia îi aparţine lucrul la care s-a făcut unirea sau incorporaţiunea. Codul civil al RM (art. 328,329,330), reglementează mai multe forme ale accepţiunii: accepţiunea imobiliară, naturală şi artificială, accepţiunea mobiliară.

Deci, în temeiul accesiunii, proprietarul dobândeşte tot ceea ce se uneşte sau se încorporează, m mod natural sau artificial, la lucrul său.

Accesiunea nu duce la dobândirea dreptului de proprietate, când proprietatea lucrului accesoriu aparţine statului precum şi în cazul în care soţii, prin contribuţie 11 C. Stătescu, C. Bârsan. Drept civil. Drepturi reale.Bucureşti,1988, pag. 829-830.12 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, „Drepturi reale”, Bucureşti,1995, pag. 173.

20

comună, ridică o construcţie pe terenul aparţinând în exclusivitate numai unuia din ei. După cum sa accentuat şi după cum se operează în favoarea bunurilor imobile sau mobile, accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.

1.Accesiunea imobiliară, poate fi: naturală, când se produce ca rezultat al unui fenomen natural, fără

intervenţia faptei omului; industrială sau artificială, când ea rezultă din fapta omului.Accesiunea imobiliară naturală poate apare în următoarele cazuri:a) în cazul adăugirilor de teren provocate prin acţiunea apei, sub forma

aluviunilor, ce se formează succesiv şi pe nesimţite, pe terenul unui proprietar riveran, care devine astfel proprietarul lor (art. 328 CCRM), fără ca prin aceasta să se aducă vre-o atingere proprietăţii publice;

b) în cazul avusiunii, adică porţiuni de pământ smulse brusc prin acţiunea apelor de la un teren şi alipite la un alt teren riveran. Potrivit art. 328 CCRM, dacă nu au fost revendicate în termen de un an de proprietarul fondului de la care s-au dezlipit adăugirile de pământ rămân proprietarului la care s-au alipit.

Dacă statul este proprietarul bucăţii de pământ dezlipite, revendicarea sa este imprescriptibilă, cu condiţia ca aceasta să poată fi recunoscută si identificată.

În Codul civil Român se reglementează modul de dobândire prin accesiune a animalelor şi păsărilor, astfel în cazul fixării pe un fond a unor animale şi zburătoare, semisălbatice (porumbei, albine etc.), adică vieţuitoare care trăiesc în libertate, pe fondul unde se stabilesc. Ele aparţin proprietarului fondului pe care s-au aşezat, dar numai pe timpul cât se găsesc pe acest fond şi numai cu titlu de prezumţie relativă de proprietate, cu condiţia ca această trecere să nu se fi făcut prin fraudă (art. 503 Cod civil român). Dacă animalele sau zburătoarele sunt proprietate publică, accesiunea nu va putea opera.13

Accesiunea imobiliară artificială, are la bază prezumţia relativă din art. 329 CCRM, conform căreia, construcţiile şi lucrările subterane sau la suprafaţa terenului, dacă au fost făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa, aparţin acestuia până la proba contrară.

Accesiunea imobiliară artificială, spre deosebire de cea naturală, rezultă din fapta omului şi, dacă aceste lucrări sunt efectuate de o persoană, alta decâtproprietarul, i se recunoaşte acelei persoane dreptul de a fi despăgubită; la fel şi în cazul când proprietarul construieşte cu materiale străine, pe terenul său.

Deci, accesiunea imobiliară artificială se datoreşte faptei unui terţ, care construieşte pe un teren străin cu materialele sale, (spre exemplu, arenda terenului public pentru construcţia casei de locuit) ori faptei proprietarului care construieşte pe terenul său, cu materiale străine.

Legea prevede două cazuri, şi anume :a) proprietarul terenului a făcut construcţii sau plantaţii cu materiale aparţinând

altuia, în acest caz el devine proprietarul acestor construcţii sau plantaţii, fiind însă obligat să plătească proprietarului materialelor încorporate, valoarea acestora, evaluată în momentul efectuării construcţiilor şi, eventual, o despăgubire pentru

13 C. Stătescu, operă citată, pag. 836;Genova Vrabie, T. R. Popescu, Dreptul civil, Bucureşti,1994, pag. 102.

21

paguba cauzată;b) proprietarul terenului dobândeşte prin accesiune proprietatea construcţiilor

sau plantaţiilor făcute pe terenul său de un terţ, cu condiţia de a plăti acestuia o despăgubire, în acest caz, art. 329 CCRM, face deosebire după cum terţul constructor este de bună sau de rea-credinţă.

Dacă terţul constructor este de bună-credinţă (nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie că terenul este al altuia), atunci proprietarul este obligat să plătească terţului, fie valoarea materialelor şi preţul muncii, fie numai sporul de valoare a terenului prin ridicarea construcţiei sau sădirea plantaţiei.

Constructorul de bună-credinţă, devine titular al unui drept de creanţă, el având la dispoziţie o acţiune în realizarea acestui drept, putând cere, printr-o acţiune mobiliară şi personală, obligarea proprietarului fondului de a-i plăti despăgubiri potrivit art. 329 CCRM.

Dreptul constructorului de a-şi valorifica despăgubirea este un drept patrimonial care poate fi exercitat în termen de trei ani prevăzut în CCRM în cazul când constructorul foloseşte construcţia, termenul de 3 ani începe să curgă de la data când a părăsit construcţia.

Dacă terţul constructor a fost de rea-credinţă (a ştiut sau trebuia să ştie că terenul este al altuia), atunci proprietarul are un drept de opţiune, constând în dreptul de a păstra construcţia sau plantaţia, plătindu-i constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii din momentul efectuării lucrării şi nu din momentul judecării acţiunii, sau poate să oblige pe terţul de rea-credinţă să ridice construcţia sau plantaţia, pe cheltuiala sa proprie şi cu plata unor eventuale despăgubiri pentru stricăciunile cauzate terenului. Prevederile art.329 CCRM, se aplică numai atunci când este vorba de construcţii noi,nu şi atunci când s-au făcut reparaţii sau îmbunătăţiri a unor clădiri.

Practica judiciară a admis că, în cazul în care numai o parte din construcţie se află pe terenul altuia, fără a i se fi constituit în prealabil un drept de superficie asupra acestui teren, constructorul să păstreze construcţia, dobândind, pe durata existenţei construcţiei, un drept personal de folosinţă asupra terenului respectiv în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare, plătită proprietarului, pentru paguba suferită ca urmare a folosinţei temporare a terenului său.

Acest drept personal de folosinţă, care se aseamănă cu dreptul de folosinţă al chiriaşului asupra terenului, pe care se află locuinţa închiriată, nu constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate.

În cazul când constructorul este statul, el va dobândi asupra construcţiei sau plantaţiei respective un drept de superficie având obligaţia de a plăti o despăgubire corespunzătoare proprietarului terenului.

Indiferent dacă constructorul este de bună sau de rea-credinţă şi proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, atunci terţul constructor devine un creditor, el dobândind împotriva proprietarului terenului, un drept de creanţă în despăgubire, prescriptibilă în termen de 3 ani, socotit de la data când proprietarul terenului ridică pretenţii asupra construcţiei sau plantaţiei respective; până la achitarea despăgubirilor cuvenite, constructorul are un drept de retenţie asupra lucrurilor făcute pe terenul altuia.

22

2. Accesiunea mobiliară (art. 330 CCRM) apare atunci când bunurile mobile aparţin la doi proprietari diferiţi, iar despărţirea acestora nu se poate face fără a sacrifica unul din ele. În toate cazurile, proprietarul bunului principal devine, în virtutea accesiunii, proprietar şi al bunului mai puţin important unit cu primul, având obligaţia de a plăti despăgubiri corespunzătoare.

Literatura de specialitate evidenţiază că accesiunea mobiliară este de trei feluri: adjuncţiunea, specificaţiunea şi amestecul (confuziunea).14

a) Adjuncţiunea înseamnă unirea a două bunuri mobile, aparţinând unor proprietari diferiţi, ce formează un singur tot, dar care rămân totuşi distincte şi pot fi recunoscute, nepierzându-şi individualitatea, spre exemplu, rama unui tablou şi tabloul însuşi. Aceasta este reglementată de p.1 al art. 330 CCRM.

Proprietarul bunului considerat principal dobândeşte, în principiu, proprietatea bunului accesoriu, cu obligaţia de a plăti acestuia din urmă preţul bunului accesoriu.

b) Specificaţiunea apare în cazul în care o persoană produce prin munca sa, un lucru nou, cu materiale aparţinând altuia, spre exemplu, confecţionarea unei haine de piele, în acest caz p. 4 al art. 330 CCRM, dispune că proprietatea va fi atribuită proprietarului materialelor sau lucrătorului, după cum elementul care predomină în compunerea lucrului nou, este materia sau munca, fiecare trebuind să-1 despăgubească pe celălalt, după caz, cu valoarea lucrului sau preţul cuvenit muncii. Prestarea de către o persoană a muncii pentru construcţia unei case, pe terenul şi cu materialele proprietate a altei persoane, conferă prestatorului, în contra proprietarului, un drept de creanţă egal cu valoarea manoperei, iar nu un drept real asupra clădirii însăşi.15

Când materialele sunt ale statului, lucrul nou format va apar-ţine acestuia, cu obligaţia de a despăgubi pe cel ce 1-a făcut.

c) Confuziunea înseamnă amestecul sau unirea a două lucruri, aparţinând mai multor proprietari, formându-se un lucru nou, fără a se mai putea distinge şi recunoaşte partea fiecăruia, spre exemplu, amestecul a două lichide, topirea a două metale etc.

Proprietarul lucrului principal va deveni proprietarul lucrului nou, rezultat din amestec, având însă obligaţia de a plăti celuilalt proprietar preţul bunului său (p. 2 al art. 330 CCRM). Dacă bunurile sunt echivalente, lucrul, obţinut din amestec devine comun, coproprietarii putând cere împărţeala. în cazul în care materialele

statului s-au amestecat cu materialele altuia, statul are dreptul de a cere, dacă acest lucru este posibil, separarea materialelor, în caz contrar, bunul nou format prin amestec aparţine statului.

c. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă - modalitate nouă de dobândire a dreptului de proprietate.

Unul din cele mai noi şi importante moduri de dobândire a dreptului de

14 T. R. Popescu, operă citată, pag. 103.15 Revista Română de drept, 1978, nr.3, pag. 61.

23

proprietate este uzucapiunea. Deşi este reglementată în noul CCRM, nu este adusă o definiţie. în literatura de specialitate uzucapiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale imobiliare prin efectul unei posesii prelungite a unui bun în intervalul de timp prevăzut de lege.16 Noi considerăm că uzucapiunea este modul dobândirii a unui drept de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, de către un dobânditor de bună credinţă, prin folosirea îndelungată în intervalul de timp prevăzut de lege. Deci, reieşind din definiţia de mai sus desprindem următoarele caractere ale uzucapiunii: posesie îndelungată în termen achizitiv; posesorul să fie de bună credinţă; posesia să fie utilă.

Posesia prelungită duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, cu excepţia celor care nu sunt în circuitul civil general.

Uzucapiunea poate fi de mai multe feluri, în funcţie de timpul prevăzut de lege, şi anume:

Punctul 1 al art.332 CCRM prevede uzucapiunea imobiliară care apare după folosirea bunului în termen de 15 ani.

Articolul 333 CCRM reglementează uzucapiunea mobiliară, termenul folosirii fiind de 5 ani.

În legislaţia altor state termenele uzucapiunii sunt mai mari şi mai variate. Astfel, Codul civil român prevede:

Uzucapiunea de 30 ani, în situaţia în care posesorul nu posedă, în baza unui just titlu, indiferent dacă este de bună sau de rea credinţă. În acest caz, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real principal prin uzucapiune de 30 de ani, trebuie să dovedească în deplinirea condiţiilor,

Uzucapiunea de 10 pînă la 20 ani, cînd posesorul posedă un bun imobil în baza unui just titlu şi este de bună credinţă ( art.1895 Cod civil român). Orice act juridic translativ de proprietate (vînzarea, donaţia, schimbul, legatul cu titlu particular), cînd emană de la altul decît de la adevăratul proprietar, constituie un just titlu, chiar şi succesiunea este un just titlu(nu şi certificatul de moştenitor ).17

Prin bună-credinţă în această materie potrivit art. 331 CCRM, se înţelege credinţa posesorului că cel de la care a dobândit bunul imobil avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea. Deci, buna-credinţă se va analiza nu numai în raport cu credinţa greşită a posesorului cu privire la calitatea de proprietar a celui de la care a primit bunul, dar şi în raport cu necunoaşterea cauzelor de anulabilitate care ar putea vicia titlul translativ de proprietate. Este suficient ca buna credinţă să fi existat în momentul dobândirii bunului imobil respectiv, dacă ulterior posesorul îşi dă seama de greşeala sa, acest lucru nu are nici o importanţă. Fiind elemente distincte, buna credinţă se prezumă totdeauna, pe când justul titlu trebuie să fie dovedit de cel ce îl invocă.

Punctul 2 al art. 331 CCRM prevede că dobânditorul de bună credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor furate, pierdute sau eşit în alt mod din posesia proprietarului contra voinţei acestuia.

Din cele expuse mai sus aţi observat că uzucapiunea este strâns legată de termen 16 C. Stătescu, C. Bârsan, operă citată, pag. 275.17 Ibidem, pag. 847.

24

care se numeşte termen de prescripţie achizitivă. CCRM nu defineşte termenul acesta, noi considerăm că termenul de prescripţie achizitivă este acel termen care include perioada de timp stabilită de lege pentru folosirea cu bună credinţă a bunului, la expirarea căruia el poate trece în proprietatea folositorului.

CCRM nu reglementează modul de calculare a termenului de prescripţie achizitivă în schimb prevede modalităţile de întrerupere. Art. 336 CCRM prevede că:

1. Cursul termenului de prescripţie achizitivă se întrerupe în perioada când este suspendată scurgerea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii de revendicare;

2. Cursul termenului de prescripţie achizitivă se întrerupe dacă a fost înaintată o acţiune de revendicare faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit;

3. În cazul cînd a fost întrerupt termenul de prescripţie extintivă.Întreruperea se produce ca urmare ca apariţie a unui fapt care înlătură

permanenţa posesiei şi inacţiunea proprietarului, făcând inutil timpul ce sa scurs sau un fapt care şterge prescripţia începută înainte ca aceasta să se fi ivit în aceste cazuri, este necesar ca o nouă prescripţie integrală să înceapă să curgă.

d .Hotărârea judecătorească.CCRM art. 320 prevede ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate şi

Hotărârea judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate. Ca excepţie de la regula generală, conform căreia hotărârile judecătoreşti au un caracter declarativ de drepturi, există şi cazuri când o hotărâre judecătorească are un caracter constitutiv (atributiv) de drepturi, spre exemplu, în materie de executare silită imobiliară, care ia sfârşit printr-o ordonanţă de adjudecare, situaţie în care adjudecatarul bunului vândut la licitaţie publică dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestuia, prin hotărâre judecătorească.

e. Succesiunea.Este imposibil să nu se menţioneze cea mai clasică şi veche modalitate de

dobândire a dreptului de proprietate ca succesiunea, care este comună ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, atât pentru proprietatea publică, cât şi pentru cea privată. Succesiunea este un mod derivat de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale, prin transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, care au aparţinut defunctului, către moştenitori, fie în baza legii, fie în temeiul ultimei voinţe a celui decedat, exprimată în mod expres, prin legatele cuprinse într-un testament. Dobândirea dreptului de proprietate publică are loc în cazul succesiunii vacante (art. 1515 CCRM).

25

2. Temeiurile de încetare a dreptului de proprietate.

Conform Codului civil al RM dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Astfel, nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor când conform legii, se efectuează:

urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului; înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii persoana nu le poate avea

în proprietate; răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de

comportare cu acestea; privatizarea proprietăţii de stat; exproprierea pentru cauză de utilitate publică; rechiziţia; confiscarea; alte acţiuni prevăzute de lege.

Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că a renunţa la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.

Obligaţiile persoanei care a renunţat la bun încetează atunci când un terţ dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului dat.

Renunţarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil se face printr-o declaraţie care este autentificată notarial şi înscrisă în registrul bunurilor imobiliare.

Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuată doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract.

Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.

Dacă, în temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din momentul dobândirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.

Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit, instanţa de judecată, la cererea autorităţii administraţiei publice locale poate dispune după cazului şi remiterea sumei obţinute către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietatea statului şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.

Astfel asemenea măsuri se aplică în cazurile în care persoana a dobândit în proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoit de o autorizaţie specială şi i-a fost realizată eliberarea unei astfel de autorizaţie.

În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcând evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească.

În caz de calamitate naturală, epizotie sau în altă situaţie excepţională, proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.

Persoana al cărui bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea dacă, după încetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.

Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţe, prin hotărâre judecătorească.

Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărâre judecătorească în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Acest act urmând a fi cu drept de atac în instanţa judecătorească.

27

3.Apărarea dreptului de proprietate. Acţiunea în revendicarea şi acţiunea negatorie.

Incontestabil, dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial a beneficiat întotdeauna de o protecţie specială din partea legiuitorului. Majoritatea ramurilor de drept conţin dispoziţii privind ocrotirea dreptului de proprietate. Dreptul civil cuprinde o multitudine de mijloace prin care poate fi apărat dreptul de proprietate, precum şi celelalte drepturi reale principale.18

În dependenţă de diferite criterii mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate se împart în mai multe categorii. În literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele feluri: mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) şi mijloace juridice specifice (sau directe).

Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte constituie acele acţiuni civile care se fundamentează pe drepturile de creanţă. Ceea ce este caracteristic acestor mijloace constă în faptul ca ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real în această categorie sunt incluse acţiuni care provin din neexecutarea contractelor, acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, acţiunile izvorâte din cvasicontracte, acţiunile în nulitate sau anulare, acţiunile în rezoluţiune sau reziliere, etc. Fundamentul acestor acţiuni îl constituie dreptul de creanţă.

Şi mijloacele de drept obligaţional pot contribui la protecţia dreptului de proprietate, deoarece „trebuie să se ţină seama de corelaţia ce există între drepturile reale şi cele de creanţă, de rolul pe care îl are dreptul de proprietate în determinarea conţinutului tuturor celorlalte drepturi patrimoniale, inclusiv a celor de creanţă, precum şi de funcţiile pe care le-au de îndeplinit m dreptul civil, raporturile de obligaţii".19

Mijloace juridice specifice sau directe de protecţia dreptului de proprietate constau în acele acţiuni care îşi au fundamentul direct pe dreptul de proprietate sau pe faptul posesiunii unui imobil.

Asemenea acţiuni se împart în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.Acţiunile petitorii sînt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea

dreptului de proprietate sau a altui drept real. Se includ în categoria acestor acţiuni: acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii, acţiunile de grăniţuire, acţiunile negatorii, : acţiunile în prestaţie tabulară.

Acţiunile posesorii sînt acele acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui imobil.

Distincţiile dintre acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii constau în următoarele:

- în timp ce acţiunile petitorii vizează însuşi fondul dreptului, acţiunile posesorii urmăresc doar protecţia posesiei;

Hotărârea judecătorească obţinută nu constituie un titlu de proprietate serveşte doar la înscrierea în cartea funciară a unui drept real.

18 E. Softa – Romano, operă citată, pag. 337.19 Dumitru Lupulescu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi”, Bucureşti,2000, pag. 197.

28

- acţiunile petitorii pot fi promovate numai de titularul dreptului real contestat sau încălcat, pe când acţiunile posesorii vor : putea fi intentate de posesor, indiferent daca acesta este sau nu : proprietarul imobilului.

Acţiunile petitorii, cea mai importantă dintre ele este acţiunea m revendicare, aşa încât, în continuare, o vom analiza atât din perspectiva doctrinii juridice, cât şi a jurisprudenţei.

Referitor la celelalte acţiuni petitorii, vom contura doar câteva aspecte.Acţiunea în grăniţuire (art. 584 Cod Civil) este acea acţiune prin care se

solicită unei instanţe judecătoreşti să determine, prin semne exterioare, întiderea a două fonduri învecinate. Instanţa supremă a stabilit în acest sens, că "Acţiunea în grăniţuire este o acţiune petitorie, întrucât are ca scop delimitarea proprietăţilor limitrofe".20 Spre exemplu, această acţiune poate fi înaintată la noi în temeiul prevederilor articolului 356 CCRM care reglementează proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor comune în care prevede că orice zid, şanţ sau altă despărţitură între doua terenuri care se află în intravilan este prezumată a fi în proprietatea comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu dintr-un semn de necomunitate conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comuna nu a devenit proprietatea exclusivă prin uzucapiune. Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun accesoriu înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decât o dată cu dreptul asupra terenului.

Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin care se urmăreşte ocrotirea sau valorificarea celorlalte drepturi reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute), în cazul în care o altă persoană împiedică exercitarea acestor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Caracterul petitoriu al acestor acţiuni rezidă din faptul că ele pun în discuţie însuşi dreptul real, care constituie fie dreptul de proprietate, fie un dezmembrământ al acestuia.

Acţiunea negatorie este acea acţiune reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie.

Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune reală prin care persoana îndreptăţită să-şi intabuleze un drept real imobiliar în cartea funciară, poate solicita instanţei judecătoreşti să hotărască înscrierea acelui drept în cartea funciară, dacă cei obligaţi refuză să dea înscrisul necesar pentru strămutarea sau constituirea dreptului respectiv în favoarea sa.

În conformitate cu articolul 374 CCRM apărarea dreptului de poprietate asupra buinurilor soţilor se face în condiţii generale în temeiul revendicării de către proprietar a bunurilor sale. Astfel, proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia. Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru care poseda are dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept superior facă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol. De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea credinţă de la momentul dobândirii posesiunii, posesorul răspunde faţă .de

20 C. Bîrsan ,Drept civil. Drepturile reale, bucureşti,2001, pag.34. 29

proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv. În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în modul corespunzător prevederile art. 307, 310-312 CCRM. Dacă a dobândit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, posesorul răspunde faţă de proprietar în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală. Acest articol se referă la dreptul de apărare comun al soţilor. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece poate fi promovată împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. Caracterul real al dreptului de proprietate se transmite şi acţiunii în revendicare prin care este apărat dreptul.

Acţiunea în revendicare are un caracter petitoriu, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate. Aceasta şi deosebeşte acţiunea în revendicare de acţiunea posesorie sau acţiunea care se întemeiază pe un drept de creanţă.

Acţiunea în revendicare este în principiu imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.21 Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, aşa încât el va putea fi apărat întotdeauna prin acţiunea în revendicare, în acest sens, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 prevede că „dispoţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”.

Atunci când însă un bun imobil este dobândit prin uzucapiune, sau un alt bun mobil a fost dobândit prin posesia de bună credinţă, dreptul de proprietate al proprietarului iniţial s-a stins şi el nu v-a mai putea avea câştig de cauză într-o acţiune de revendicare.

Cel care revendică un bun mobil sau imobil trebuie să aibă calitatea de proprietar al bunului, cu alte cuvinte, să facă dovada dreptului său de proprietate.

21 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, operă citată, pag. 192.30

ÎncheiereÎn lucrarea dată au fost descrise caracterele juridice şi aspectele esenţiale ale

dreptului de proprietate.

De asemenea, a fost expusă importanţa pe car o joacă legătura dintre

atributele dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate, în general, cît şi formele sale în particular, atinge

orice persoană atât fizică cât şi juridică. Dat fiind faptul că atât noul Cod civil al

R.M. cît şi alte acte normative conţin unele modificări cu privire la dreptul de

proprietate.

În ce priveşte baza normativă ne-am referit cu precădere la articolele noului

Cod civil în unele cazuri făcând unele comparaţii şi cu legislaţia altor ţări.

La fel au fost caracterizate modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

care joacă şi ele un rol important în societate necesare persoanelor care doresc de

a avea bunuri în proprietate astfel fiind cele mai actuale şi mai moderne.

În încheiere am mai putea spune că în lucrarea dată s-a făcut o încercare de a

studia pe cît se poate de clar dreptul de proprietate reglementat de legislaţia

Republicii Moldova.

31

Anexa nr.1

Înregistrarea dreptului de proprietate

Documentele necesare: a) actele administrative emise de autorităţile publice abilitate în modul stabilit de legislaţia, în vigoare la data adoptării lor;

b) contractele asupra bunului imobil, încheiate conform legislaţiei în vigoare la data adoptării lor;

c) certificatele de succesiune;d) hotărârile instanţei de judecată;e) titlurile de autentificare a drepturilor deţinătorului de

teren şi alte acte (adeverinţe) privind drepturile asupra bunului imobil, eliberate de autorităţile publice abilitate, în modul stabilit de legislaţia în vigoare la data eliberării lor;

f) alte documente privind naşterea sau transmiterea drepturilor asupra bunurilor imobile, eliberate conform legislaţiei în vigoare la data naşterii sau transmiterii acestor drepturi.

ETAPELE ÎNREGISTRĂRII

Depunerea cererii la Organul Cadastral Teritorial

Documentele în temeiul cărora se

efectuează înregistrarea dreptului de proprietate

Înregistrarea datelor

în Registrul Bunurilor Imobile

Eliberarea extrasului

din Registrul Bunurilor Imobile

32

Bibliografie

1. Constituţia Republicii Moldova, din 19 iulie 1994, cu modificările şi complectările actuale;

2. Codul civil, din 6 iunie 2002;3. Codul funciar, din 25 decembrie 1991;4. Codul familiei, din 26 octombrie 2000;5. Legea cu privire la proprietate, din 22 ianuarie 1991;6. Legea privind administrarea publică locală, din 18 martie 2003;7. Baieş Sergiu; Roşca Nicolae, „Drept civil. Scheme”, Chişinău, 2001;8. Baieş Sergiu, ”Drept civil. Drept de proprietate”, Chişinău, 1995;9. Eugenia Cojocari, Vitalie Cojocari, „Drept civil (Partea generală şi

specială)”. Întrebări şi răspunsuri. Ediţia I, Chişinău, 2004;10. Eugenia Cojocari, Marcel Cuşmir, Carolina Ciobanu, Vitalie Cojocari,

Drept civil. Drepturile reale. Note de curs, Chişinău, 2003;11. A. Ionaşcu, ”Drept civil. Partea generală”, Iaşi,1963;12. V.M. Ciobanu, ”Drept procesual civil”, vol.I, Bucureşti,1986;13. D.Radu, „Drept procesual civil”, Iaşi,1973;14. D. Radu,”Teoria generală a drepturilor reale”, Iaşi,1992;15. Eugeniu Softa-Romano, „Dreptul de proprietate privată şi publică în

România”, Iaşi,1993;16. Dumitru C. Florescu, „Dreptul de proprietate”, Bucureşti,2002;17. T. Ionaşcu, „Drepturi reale,Bucureşti,1994; 18. Dumitru Lupulescu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi”,

Bucureşti,2000;19. C. Bârsan, „Drept civil. Drepturi reale”, Bucureşti,2001;20. Julieta Manoliu, G.H.Durac,”Drept civil. Drepturile reale principale”,

Iaşi,1994;21.C.Stătescu, C.Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale”, Bucureşti,1998;22.D. Macovei, „Drept civil - Succesiuni”, Iaşi, 1993.

33