Upload
stefanescu-paul
View
221
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Fără a ma iluziona cu speranțe și să fac o disoluție intre suspinele
reanimarii de acum cu toxinele molimei ce le-am purtat vreo 2 luni,incerc
după o neurastenie generală,dupa o imblanzire a hiperexcitibilitatii
nervoase puse in cortegiul inconstieței si a somnolentelor primejduite de
năluciri ce mi-au dezarticulizat glandele ce s-au daruit inertiei impulsurilor
primitive,sa-mi recapat predispozitiile pentru dezlantuirea torentelor in
care-mi sunt inchegate analizele precare.
Cel mai greu pentru mine a fost orice incercare de a
impune si a de concepe natura unui inceput,momentul de cumpana
in care dezideratul pretentios a oricarei geneze iti este
influentat de o memorie involuntara,de clipele prelinse pe
contextele ce ti-au alimentat insomniile, in care iti
fundamentezi unica speranta pe un lucru impalbabil,definitoriu
pentru ce ti-ai propus si intrigant pentru sfarsitul ce se va da
verdictul acestor clipe debutate in exercitii de dezmiticire.
M-am îndoit consecvent de existența unei soarte, de ceea
ce numesc unii habotnici si destin axat numai pe lucruri nepravute
ce-ti sunt insiminate in cognitie si care iti ofera un scop atat
de precis care sa ii dai o nuanta si sa-l escortezi din fantomele
trecutului in visul ce-l traiesti odata cu referintele asupra
viziunii tale in viitor.
Daca dau vietii un sens, ea isi pierde acel farmec
pentru necunoscut,iar teama intrigantă de a infrunta-o prin a-i sorbii
toate deliciile si chinurile obsedante este o sentinta tragica,o pervertire in
care sclipirile unor tendintele spre evolutie s-ar fluidiza in lacrimi ce-mi
vor stinge lumanarile de la capataiul mortii.
Simt ca ma descompun sub controlul sentimentelor, iar
asta ma conduce la relativa pierzanie fiindca aveam necesarul de
cutezanță cu tot frontul dezmeticirilor subîntelese să plutesc printre
subiecte pretențioase decât să colcai ca un milog osândit într-o grotă
iluzorie ,unde voalul neantului sucombă sau înnegrește remușcările până
la reculegerea suflului funest.
Atâta activitate somatică!Ce infern aș simti in absenta
unei rataciri preventive a ratiunii tamaduitoare,iar ignoararea a ceea ce
mi-e cunoscut ca o neliniste metafizica n-ar criogena iadul vital ce va
mocni de la extremitati pana la fundatia facultatilor cognitive ci l-ar asupri
cu deluviile ce cad din avalansa sentimentelor ca injunghieri latente, iar
fumul sufocant va asfixia si va opaciza toata optica organica a receptarii
lumilor perceptibile si interne.
Am sadit in mine o oroare dezgustatoare pentru vid si tot ce
tine de atmosfere inerte,sterse de un timp arid si neprielnice pentru a
suferi in tihna. Lumea descumpanita sub care pasesc terifiat ca un suzeran
ce i-a deslusit capriciile obsesive si s-a imunizat impotriva veninului ce l-a
zvarcolit din splendoarea ei paralizanta,se intrerupe din textura lina si i se
anuleaza forta sub care imi infing suporturile verticalizate cand am planuri
ce depasesc mediocritatea.
Letargia comunitara imi respinge pornirile impulsive si
ma condamna pentru aceasta razvratire tumultoasa la o restrictie vitală,a
carui dar demn de un prizonier al propriului suflet nu se poate deslusi
oricand la nivelul evolutiei individuale,fiind astfel corupt de mirajele ce-mi
intuneca mintea si imi servesc drept vicii pentru sublimarea pretiosului
timp al omagierii eului ca singura veriga ce trebuie conservata si incinsa
prin exploatarea ei pana la caderea de pe pilonul comediei umane. Mi-am
rezervat multe in viata, dar cu un scop bine definit n-as intrezari vreo
speranta ca astfel ma voi scuti de senzatia deplorabila a inferioritatii.
A lucra cu tenditele multiplicate ale lumii ar insemna
intr-o consecinta inevitabila ca voi dramatiza incoerent in zona obscura a
lucrurilor,unde salvarea de la anaghie e de prisos atata timp cat nu voi
renunta definitiv sa sustin planuri intemeiate in conformitate cu conditiile
lumii existentiale.
Dacă simt un roi de patimi purtate pe viforul inimii mele
glaciale,oare acest incendiu cu lacrimi perverse sorbite din satisfacții
tăinuite m-ar salva din beția inertului și ar lasă numai o umbră fumegândă
din acest iad înghețat? Acela care este cuprins iremediabil de o fericire
adiacentă cu mântuirea și își târăște hoitul grație venelor ce-l scaldă de
balsamurile edenice, va pieri în fiecare delir culminant,iar suflul vital va
reveni viermilor simbiotici ce iau redat frenezia dementă, el ca ființă
nemaiexistând decât ca o plantă ce suferă o ofilire prematură în fața unei
oglinzi ce-i redau conturul amurgului orbindu-l cu fulguratia moartii ce-i va
parcurge medular toate regretele fiziologice ale organelor regretate dupa
atata extenuare.
Când văd atâta forfotă îngânată de cvinta senzorială a
oamenilor ce-și zvâcnesc carnea pe parghia morții și când văd atâtă
bunăstare a cărei provienențe maladive se scurge din iruperea timpului
cardiac și zâmbetele largi ce vor fi pecetluite de propășirea în
descompunere, merită să preaslăvesc oare păcatul dezabuzării prin care
mă sustrag din acest prizoneriat primitiv și șters de profunzime ca
sudoarea unei frunți ce închide o temniță rarefiată?
Totuși ,dacă m-am salvat aparent de la o soarta comună
printr-o înconștiența ce culminează monstruos,venerată de un animal ce
și-a eradicat împovărarea rațională,la care ar tânji prima dată orice fărâmă
de existență blegită în acest adaos de materie în univers, sunt oare obligat
să savurez acest spectacol grotesc pe o comedie umană unde eu nu mai
joc dintr-o reorientare spre tragism?
Degeaba o genetică abandontă printr-un lăcaș planetar supus
unui carusel ciclic influențează atâtea deveniri în lume, dacă pântecul de
materie în care muritorul își află sentința în această parodie idealistă nu îi
servesțe anumite otrăvuri care să-l facă a ignora atătea pentru a găsi iluzia
ce-l va desfăta până când dintr-o orbire ancestrală va persista ân iluzie
gasisndu-și un scop in viață, neprimind la moarte verdictul că toate
strofocările sale pe acest genocid planetar nu au fost niciodată văzute
printr-o optică raportată la scara universului.
Astfel,viața nu există, degeabă reverberez niște momente
tulburătoare și trăiesc ani de-a rândul cu vise și multe așteptări
satisfăcătoare cu îmbrățișări armonice sau cosmice, atăta timp cât uitarea
se pronunță la vecinătățile maturității,copilăria devine un paradis pierdut
dupa depășirea ei,iar de aici și continuîndu-se cu primele lacrimi siderale
ce-mi stau la capătâiul umbrit de negura siderală devine o zbuciumare ce
se cosumă epuizant către starea de vis ce mi-o încununează moartea,ea
fiind desolubilizarea vocațională ce ți-e garantată din timpul inconștienței
cu care pătrunzi în această lume ce-ți va zdruncina leagănul sincronizărilor
gamelor paradiziace unde ai vrea să-ți odihnești pleoapa pentru suspansul
universului ce ți-a așteptat conștiința pentru a și-o respinge însăși pe mai
tărziu.
In cateva zile in care imi voi incinera neuronii
segregati sub caldura iluziilor,ma voi reapuca sa depan orele
tintuit in mrejele tratelor de filosofie,prafuite de uzanta ce
era sa-mi anunte pieirea pana acum 2 ore,jurnalul il dau naibii
ca in fiecare zi am scris la infinit aceleasi orori si obsesii
surprinzator exprimate prin diferite structuri in retorisme
splendide ce exprima aceasi preocupare si stari a caror
diversitate amenintatoare vor fi estompate sau eclipsate de acel
intens interes care subordoneaza anotimpurile organice in
defavoare simturilor pentru a lasa loc interpretarilor
meditative si a incercarilor de a trece profund prin
inselatoriile aparente ce incheaga artera prin care ne propulsam
spre acensiune prin ratiune,pornind de la reperele existentei sub
care ne-am pironit aces curs evolutiv,sau nu.
Am recitit nostalgic si tulburat tot ce e scris pe
blog,aveam odata mintea odihnita,care tresarea la eventualitatea
de a fi convergenta prin excelență spre lucruri abstracte care odata
sintetizate dădeau acea profunzime pentru care mi-as sacrifica toate
prioritatile lumesti in a realiza simplist,cu acea concizie si logica specifica
spre care nazui sa le maturizez sevele care compun atatea senzatii
indescifrabile,acel aforism care devine un subterfugiu pentru a rezista
acestei angoase vitale ce am intampinat-o prematur dar cu semne imune
ce sper a se transforma din imunitate in acea impotrivirea sfruntata care
sa nu mai tina cont de atatea meschinarii si lucruri insolente care
pagubesc o dezvoltare personala a carei fundament organic va sublima
risipit in eter, ca un abur al fiintei
Vreo 4-5 lucrari vor fi revizuite si modelate cu mai putin
exces de precizie iar sensul va capată alta impresie prin nuantarea
topicii si a stilului ce-l doresc a fi arid,concis si intransigent fara a se mai
scuza prin penintenta incoerentei ce mi-am angajat-o pentru a fi un bun
secretar al propriilor mele ganduri.
M-o împins depresia să scriu în seara asta potrivnică orgoliului meu. Am
scris mai sus,dintr-o oboseală sau inconștiență fatală,cuvântul – jurnal.
Urăsc să mă divulg și să-mi dau in vileag toate slăbiciunile
ca probe de șantaj mai mult emoțional,nu consider că o persoană e o
lucrare care trebuie disecată cu un entuziasm chirurgical din scopuri de
cunoaștere, sau că e un vernisaj plin de colecții unice,intrigante,obscene
care e permisiv oricăruia ce își însușește rolul de vizitator diletant sau de
curios impudic,dar știu din reflecțiile mele și ce-am mai scris cu o
veridicitate incontestabilă că mărturisirea sau confesiunea întreprinsă cu
un grup de persoane ce sunt de acord dintr-un voluntariat altruist să fie un
auditoriu subiectiv sau să împărtășească respectiva milogire ca dizolvare a
gravitații supraterestre ce o îndură acela năpăstuit, este cea mai ușoara
cale de a te destăinui prim mijloace simpliste cu un efort ce nu ține de
intelect( ca în psihanalizele introspective,solitare, etc),ci de niște
dezechlibre chimice sau emoții ce au tangența cu sfera obscură a
neputinței.
Iar filosofez,singurul merit al acestei practici este că
sfidează în sens pragmatic planul cartezian al existenței( spațiu-timp,
experiențe, trăiri,afecțiuni,dispoziții, tot diagnosticul spiritual) și-mi umple
fiecare tendință oarbă de a mă cufunda în abisul neantului,al haousului și
al dezumanizării,cu acele dispute meticuloase ce-ți amintesc că trăiești in
funcție de dispozițiile tale, iar acordurile conflictuale intri și extrinseci își
găsesc soluționarea în apanajul speciei umane- rațiunea.
Am scris prostii mai sus, chestii
pretențioase,stupide,teoretice pentru triunghiul pesimist,cinic și sceptic ce
mi-e înscris în cogniția,judecata,critica proprie. De la exaltarea exacerbată
ce mi-o aduc dispozițiile filosofice,metafizice și tot ce are legătură cu
meritele unei canoneli dedicate spontan regăsirii eului din ținuturile sobre
în care se elucidează,am ajuns iar să mă plâng de garanția nemuririi
acestei activități înșelatore pe parcursul ispășirii verdictului
postnatal.(Oare neantul nu-i o patrie, iar viața un exil?)
Vorbeam de un jurnal ca o formă de
aprehendare,aperceptiv(cunoaștere internă),că tot ce este
formulat,descompus,despicat,dezbinat,analizat, ca intensitate e degradat
progresiv.
Jurnalul nu-i mai intim decât o introspecție, nu mă refer la
calea de acces care e o inferență deductivă, ci la procesele ce au loc la
consolidarea celor două forme care privesc același subiect,adică sinele,dar
cum materialul de descompus e același în fiecare sinteză(jurnal și
introspecție), el suferă și dă in vileag fenomene ce-l recompun cu un reflux
ușor diferit în fiecare caz,menționând că jurnalul e o formă
metodică,sistemică,conștientă,cu facilitatea revizuirii,încapsulată cu
scoarța timpului sub care s-a formulat, iar introspecțiile sau
autoobservările se punctează tot prin dispozițiile
actuale,concretizate,simțite pe fundalul empiric,dar sistematizarea lor
după validările logice,excluderea ambientului și domolirea agitației,nu
permite ca acest refugiu să fie unul constructiv prin haotizarea sau
anestezierea momentană a unor probleme pure,fiindcă modul și
joncțiunea intensivă și protensivă sunt capitale în amânarea sau secarea
izvoarelor de erori intraductibile.
Aici e caracterul sacru al intimității,care îl înțeleg pe
baza unei însușiri proprii,care nu poate fi replicată,eternă,ce nu poate fi
deslușită lejer în cadrul altor experiențe ce nu vizează în mod direct
această cunoaștere lăuntrică,întrucât această slăbiciune ce
dezarmonizează idealul unei rezolvări interne e sădită în inventarul ce-l
folosesc în anumite chestiuni morale,etice,psihologice iar această
intimitate ancestrală,adimensională e amprentă ce-l umanizează sau îl
demoștenește cu repercusiuni instigatorii pe om de la modelul pur al
criticii raționale,punându-l astfel în arena certurilor în care el este oprimat
și constrîns să-și creeze alte plăceri delective de a-și extinde diverisifcat
programul festiv cu dedublare sa ca spectator omniprezent și ca inventator
regizoral(și cu asta am dat și definiția metafizicii).
Jurnalul e tot o răbufnare,dar sistematică în care
fiecare avânt e modelat și nuanțat într-o formă codificabilă ca explicație,
dat fiind limbajul ca suport de imprimare,dar toate neliniștile ce preced
această convergență metodică,sunt mai agresive cănd scapă de sub
controlul rațiunii și zburdă pe culmile disperării, fără un canon al
permisivității și al înțelegeri nu se poate trata o afecțiune ce nu-și are vreo
localizare și al cărei efect se usucă permanent pe cartea de vizită.
Dimpotrivă,un asemenea exces de
torente iluzorii ce-și găsesc ușor incestul din travaliul ce ni-l insărcinăm
conștient sau nu,e mai palpitant și mai prolific în reprezentări sau mai
abuzant de imaginația debordantă tocmai prin impactul cu care e adus la
suprafața conștientului în absența unui vameș sau a unui control pentru
acest simptom ce anunță activitate,fiindcă tot ce este intim și izvorăște din
adâncurile subconștientului este imun la alte intervenții ce sunt ușor de
suportat tocmai din permanența substanței și a spiritului unic ce-și
conservă numai omnipotența spontană, dar pe lângă această avuție
ancestrală,destinată oricărui muritor garantat ca amprentă
ego-energetică,se învârt toate dobânzile vieții afectate în mod direct de
acest nucleu ce influențează tot ce vine în contact cu el(el=prima
rezistență solitară ce dateză din prima fărâmă de nisip ce s-a scurs din
clepsidra alocată traiului dus de fiecare formă inimitabilă ce-și gasește
lucuri în comun din gustul vieții și a morții).
Astfel, un rezumat prezumtiv este acesta acela că jurnalul e o
opțiune comodă,confortabilă pentru a rescrie tulburările și pentru a
înțelege dualismul cauză-efect,iar introspecția,reflecțiile meditative sau
ce-or fi ele sunt o provocare pentru dezoxigenarea combustiilor ciclice ce
trebuie aplanate imediat cu intervenții mai rapide,nu neapărat
deontologice, dar mai mult ca sigur că vor fi niște iluzii(pasiunea
absurdului e singura care mai poate arunca o lumină demonică într-un
haos),iar cunoașterea de sine e mai pronunțată întrucât eu nu vreau să
tratez doar efectul prin expansiunea lui paradigmatică sau să-l definesc în
mii de feluri,ci să-i ard rădacinile ce l-au produs și să-i dau altă sevă pentru
a mă menține pe aceeași zonă insalubră. Iar intimitatea(în viziunea mea) –
substanța indivizibilă ca un blestem incurabil pentru ce-l ce vrea să
suporte claustrofobia dimensiunilor sale lăuntrice,explicate mai sus.
Astfel, iar redefinesc aceleași lucruri precum Kant, anume
că orice enigmă e solvabilă dacă o descompun prin analiză intransigentă și
o recompun prin sinteză cu secarea izvorului de erori,că după aceea
intelectul se va descurca cu tot ce pur și îi este inerent și deci cunoscut.
Voiam să mă laud că am ieșit din sclavia fumatului și că viciul nu e obiectul
viciat, ci asta devenim noi pentru substanța infimă de care abuzăm, dar
am scris o oră numai lucuri neîncheiate și greu de demontat pentru o
perspectivă la fel de amănunțită și vecină cu uzinele intelectului.
Aș fi un ipocrit dacă m-aș asocia de concluziile trase după
experiențele altor filosofi,dar lui Cioran, mi-e și rușine pentru altoirea sau
pentru vestirea unei aserțiuni care o confirm și eu în aceeași preocupare
existențială,îi aprob ca un diletant maxima că tutunul nu-i excitant sau
leac dimpotrivă,îndobitocește.
N-o să mărturisesc sau să pledez nevinovății,dar despre
vicii o să scriu altă dată tocmai pentru a nu interfera atât de multe
subiecte în postările mele. Aș mai scrie ceva despre mine,despre strânsori,
dar nuanța dată textelor tradează mintea ce le-a generat, dar cum dintr-o
simplă durere de coloană sau un junghi toracic ajungi să-ți blestemi zilele
și universul,iar când afli că iraționalul visat de tine s-a îndeplinit în
realitate,simți că extazul duce la o mântuire simulată, e greu să lucrezi cu
obiectivitatea pură, dar dacă e de forma unei matrice, bine organizată, o
să plictisească prin recurența calculată,monotonă,cunoscută,iar toxinele
oricum vor bântui nestingherit,de aceea conexiuea
puritate(teorie)-pragmatic(practic) e o transmisie intermitentă unde
mediu peturbator există când uităm să ne desprindem de sensibil, dar asta
inseamnă să renunțăm la lume voit sau prin iminența morții, deci tot
intelectul e giroscopul ce spulberă conceptul de cumpănă, travestind-o sau
mai bine zis o reîntoarce la originea pură de unde au spumegat toate
neregularitățile ce fac ca noi să ne punem eludat întrebări,să ne creem
probleme și să ne adâncim în imperfecțiunea regretabilă.
N-am mai citit tratate de filosofie de o săptămână, se poate
suporta această sfruntare orgoliosă pentru a-mi lăsa cugetul să se propage
aproape de naturalețea primordială pentru a vedea unde trebuie să mai
lucrez cu scopul de a mă induce terapeutic sau a mă lăsa purtat prin
farmecele de data asta pure ale fascinației pentru absolut și de a îmbrățișa
sacralitatea tainelor existențiale.
Am tras o vedere scurtă pe calendar și mi-o zvâcnit obrazul când știu că
mă apucă nostalgia.S-a dus vara.După prima frază,constat că nu voi ajunge
departe în halul ăsta de simplitate clișeistică, mă duc să-mi reculeg
spiritele constructive la o sedința tabagistică,asta e filosofia-blestem
incurabil care-ți cere să-ți intoxici mintea pentru a lupta cu luminile
demonice.Deci,voi lăsa ca toamna să fie întâmpinată cu scrumul și fumul
ce purced din blestemata voluptate de a zburda pe câmpii
albe,mate,infinite, purtat pe fluxulul caracterelor terifiate de claustrofobia
ce au îndurat-o necondiționat înlăuntrului meu.
Vara(p) – un deșert paradisiac,o oază de liniște,o dezbinare de
obligațiile sociale și profesiomale, o căutare a timpului pierdut,o invitație
către devandalizarea spiritului,un refren excitant, visul unei nopți lunatice
ce durează 90 de zile,o simfonie a simțurilor,o călatorie prin tunelurile
timpului necruțător,leagăn candid ce măngâie agitația hazardată,frenezie
supradimensionată,extaz permisiv,conciliere cu stihiile naturii,incursiune
intrigantă,coplanarea imaginațiilor,desfrâu tautologic,un vals vienez pe
arcurile bolții cerești,scufundare în primordialitatea fercirii,joc între
carisme,vacarm mut,străfulgerare pe mintea clar-obscură,joncțiunea
dorințelor,tezaur de amintiri amanetate,insomnii culminate,anularea
orgoliului solitar,motiv pentru acceptarea vieții,faună apriorică,specularea
necunoscutului,tandrețea nevrozelor, etc
Asta ar fi o scrupulozitate pozitivă, una negativă mă canonesc să
găsesc.
Vara(n)-ciuma circumvoluțiunilor, moleșeală plastică,fierbere
medulară,depănarea unei rutine delirante,clocotirea organelor,vacanță în
iadul insolențelor,mânjirea cu propriile mizerii ale glandelor,somnul
rațiunii,travaliu patologic sau intrinsec,carnaj al năzuințelor
ascensionale,inducerea în comă a identităților și a originilor
nestrămutate,orgie plagiată,tremurături ale dezarticularizării de
aderențele terestre,moartea cugetului, reanimare posibilă în timpul
derulării cadrelor,hiperexcitibilitatea nervoasă,materializarea stafiilor
trecutului,să fii flotabil pe fluiditatea agregatelor interne(absența
tangențelor),refren plictisitor,gamă telurică cu o tonalitate
stridentă,pendularea între extaz și delir unde regăsirea sinelui are cea mai
scurtă vizită( e pironit pe verticală),devierea asimptotică de la
paroxismului străin,exuberanța meteahnelor,sancțiune către viziunile
realiste,îmbălsămare cu râurile nirvanizate,tendința spre
nuditate,escaladarea munților surpați de ascensiunea lor pe un proiector
virtual,botezarea stelelor după fiecare manie diurnă,proiect ce aruncă
într-un mănunchi multiple soluții și le strănge intacte sub tutela orgoliului
veșnic,atracția către miasmele putrede,devorarea promițatoare a
patimelor ușoare,încercarea de a redresa mișcarea hordelor de nori în
prelungirile convulsive ale cărnii,zbaterea unor aripi disproporționate și
oțelite din cauza răspunsului combatant la corigențele
realitații ,infanterizarea îngerilor,germinarea inumanității și preferatele
mele:cauciucurile de vară.
Ce să mai scriu? Nu mai vreau, că în 4 minute ce vor leșina secerate de
ghilotina timpului în instalarea anotimpului obsedant poeților,nu se fac
tratate de descompunere(ultima noapte de vară sub care mi-am făurit
investitura )
Asta a fost vara- o pierdere regăsită.
Așteptarea nefastă a recompunerii paradisului pierdut m-a îndreptățit să
abandonez această epavă amăgitoare și reveresibil intrigată pentru a
descompune lumea după condeiele ce îmi rescriu existența după un
model constructiv, nefiind hărțuit de nicio divergență ce mi-ar aminti de
spectacolul morbid la care asist ca un vizionar inert,sțers de pasivitate în
acest cataclism al lumilor prăbușinde ce se devorează pănă la redefinirea
existenței.
Văzând urmele îmbâcsite ale modernizării intense și răscolind prin
patrimoniul meu deontologic a limitelor confortului în care vreau să fiu
imperios scutit de atâtea convenții banalizate,acceptate unanim nu după
eficiența lor în cadrul concilierii resurselor somatopsihice,ci după o
ipocrizie acerbă ce a a fost prima nelegiure aduse spiritelor individualiste
ce au vrut fuzionarea într-un nucleu ce tratează diferit toate
vulnerabilitățile aduse în aceast genocid al pierderii viciului solitar astfel,
pot considera că o alienare fără tranzacții perfide sau avare cu captivitatea
mizerabilă ce m-a încătușat ca prizonier din primele inclinațiii admirative
și care l-am concretizat din baricadele instinctive ce-l reflectau în alte
tonuri de întâmpinare,este cea mai bună recrutare tămăduitoare a
cugetului din relațiile ce l-au descumănit doctrinar si becisnic pentru a
salva cu o înstrăinare acerbă acea voință spre pogărârea într-un tărâm
mult mai îmblânzit și reconfortant,ce nu eliberează avizul silit de
distrugere și incubează neurasteniile.
Unde să găsești certitudinea și aforismele paroxismului cănd
totul se supune aceleiași transigurări metastazice?
Suportabilitatea naște un orgoliu imens ce duce lucidatea
incisivă la o epatare sau vanitate contagioasă, dacă gândurile ce străbat
măduva,neimpresionată de repugnările amorfe,ar fi apărut pe la începutul
gânguritului ca un testament reducțional după acest efort de articulare,
oare sinuciderea n-ar fi devenit virtute?Dar asta e imprevizibil pentru
această deșteptare târzie ce apare la adolescență tocmai din durată
îndelungată a acestei iluzii ce o renegăm umiliți fiindcă am dat un
pseudosens acestui preludiu,a cărui excitibilități va fi fatală pentru
metafizică ce o succede.
Acesta-i destinul fiecărei epoci, să-i fie violată spontan
autenticitatea pentru reconceperea demigrată a tot ce i-a certificat gloria
și amprentă istorică ce va fi insiminată în urmașii ce-și vor recompune
lumea sub același blazon al trufiei.
Spectatorii inconstienți ai prabușirii și travestirii obscene a
sumelor amalgamate de idealuri ,perpetuate ancestral in constiinta
fiecarei epoci reformatoare, ca vizionari trogloditi, au menirea croită pe
predispozitii infantile si impulsive să salte necugetat prin atasamente
deziderate,inundandu-și surdinele cu convulsii generate ca repercusiuni de
subjugare lejera,de magnitutidine fatalitică, ce odată insușită și
împăienjenită metastaziac în resursele cognitive, se iluzionează cu
conceptul facilizării traiului existențial iar nuanța spirituală, deja
deposedată de reflexii si profunzimi de un orgoliul animalic,va avea un
deznodământ funest prin otrăvirea letargică cu nesoluționarea banalului
cotidian ca percepție tranzitivă sau de interesul stârnit evaziv în mocnirea
palpitațiilor pentru cursurile cunoașterii.
Raportul acestei subordonări este concretizat în mod magistral
pe tatonarea trepidantă, indusă de sporirea infinitezimală a coabitării ce
amanetează din cauza setei de suveranitate tezaurul nostru cognitiv, a
cărui substanța autentică se compromite deja ireconciliabil într-un agregat
dizolvabil ce scaldă exasperant rațiunea dialectică într-un subterfugiu
angoasant ce prejudiciaza întarziat acea sclavie apoteotică de a defini
aperceptiv inutilitatea cosmogonică, îngemănată cu extenuarea ființei
până la o desăvârșire proximală privind scopul prognozat de individul
țintuit în arbitrara faună existențială.
Înfruntarea desfrânată cu orchestrațiile deluviale,agasante si
precipitate spre a știrbi silit angrenajele ce reclamă printr-o categorisire
fulgurantă aspirațiile înfrânte ale speciei, este discriminantul ce reglează
fluctuațiile oscilante ale corzilor ce dezacordează armonia năzuitoare spre
una escrocată,îngenuncheată ce rastoarnă sensul curgerii progresive în
funcție de aportul de a refula selectiv opera mușamalizată a apologeților
fanatici ce au reproiectat printr-un barbarism etic acel delir ce cicatriza
eroziunea zbateriilor prolifice ale orgiilor cognitive, înrobind astfel
făuritorul deja martirizat si agonisticit al lumii îmblanzite de el într-o
sufocantă megalomanie ce cramponează pretenția de a se poticni
intransigent prin această anarhie,a cărei devoalări este reglementată de
desconspirarea acestei varietăți luxuriante a iluziilor fugitive, astfel
exercițiul unei zilnice nirvanizări conduce la perceperea irealitații.
Toate orbirile vin din agresivitățile simțurilor, a căror tulburări extreme
precipită cugetul consternat de un frâul liber lăsat la cheremul
instincetelor.
N-o să-mi sacrific dispozițiile visătoare care-mi simulează
simultaneitatea unor paralele trase prin încordările angoasei hipertensive
decât în halucinantul dor al captiviății raționale sub orănduirea glandelor
dezarticulizate.
A mă descompune sub protecția tenebrului și a mă iradia sub clarul
lunii acompaniate de pacifismul aștrilor contemplatori,îmi rezumă molima
la un simplu dezacord insignifiant al dispoziției elanului creator în
joncțiune cu percepția vomitivă a sorbirii atâtor convalescențe ce îi izbesc
apetențele când uită că lumea trebuie vizionătă prin simboluri vacante.
Simt cum mă topesc sub edificiile telurice ce sugrumă și îmi
recompun bazele existenței primare și nu admiteam până acum leacul la
aceste lagăre mutagene până când am dispus de despovărarea din
coșmarul incurabil ce sălășluiște din clipa primordială.
Repausul oricărui reflex ce devine abstract se anulează sub propriul
exces de propagare,lasând aceasta arena,neaderentă cu simulacrul ce-l
sponsorizează,să fie dominată de rațiunea ce sancționează abuziv aceste
uneltiri a pretențiosului stupid.
Când noaptea își așterne sclipirile fugitive prin
țesăturileele intoxicate de paloarea cadaverică ce mi-e îngăduită s-o port
ca o reverie fără recurs pe seama culpabilitații izvorâte somptuos de
diurnul sensibil,constat o deplasare necuantificată spre groaza taciturnă
ce mi-am zidit-o pe seama acestei reversibile stări de spirit. Simt cum
peisajul mirific scăldat în reminisciențe deșarte pentru nevoile mele
lacunare se preschimbă chinestezic în neant liniștitor,intim și salvator, atât
de somptuos pentru rugile mele ce reneagă calomnierea universului
pentru tranziția aceasta ce dezbină sufocarea terestră de aforismele
indispensabile pentru care viața lăuntrică e suportabilă.
Când resimt acea fulgurație indisolubilă a recăpătării luciditații
ca un primum movens pentru exilul meu din regenerarea cangrenelor
zilnice, admit că amplasarea mea într-un context tulburător ce angrenează
spre starea de imponderabilitate, de turnură negativă a restului de
potențialul rămăs dintr-un efort vivace,stins pe seama consumării lui
treptate,nu poate decât să mă inducă în viciile ce le-am afurisit de atâta
vreme în acel loc în care moleșeala neputinței se interpune cu decadența
spiritului.
De câte ori n-am blestemat agitațiile zadarnice ce animă pe
scena umanității,cu câtă frenezie se doresc înlanțuite faptele lipsite de
rigori mentale,ce comerț de efemerități găunoase pentru acest perpetuum
mobile al ghilotinării insalubre,cât patos și câtă seninătate mioritică
prezent în fiecare clipă de supraviețuire orstostaționară pentru a culmina
pe tenacitatea absurdului, cât desfrâu al simțurilor doar pentru regăsirea
voluptății de a răsturna lespedea propriei indignări intraperosnale ce
oricum veghează asupra umbrei deformate a putregaiului ce-l asimilăm
modic în siluetele stropite cu propria umoare a excesului de reanimare și
câtă nevoie în ideologizare unui dezmăț fără destinație pentru
desprinderea de epocile reformatoare pentru a vedea prejudiciile reale ale
inerenței sufletului de trupul ce-l întemnițează, o coaliție deficitară de
altfel purtată într-un feeric balet de mântuiri dezabuzate.
La fiecare demitizare a reprezentației aștrilor ocrotitori,ce lasă
compensatoriu după oficializarea acestei decernări melancolice,un răsărit
mirific ce preveștește apocalipsa,se dezlănțuie toată furia înmagazinată
din regretul fiziologic al conștiinței neîmpăcate cu hotarele ei,iar propria
persoană nu pretinde salturi spectaculoase, neconcepute până acum în
această zarvă ce fuzionează numai secreții și amendează resursele
cognitive, iar singurătatea mea,prin propria-i natura, nu se poate intimiza
dintr-un altruism egocentrist fără a fi iscodită de această ambuscadă
infernală și agasantă decât într-un caz ce înnobilează condiția trupului
blindat de intermitențe funcționale ale celorlalți cobai ce excelează în
umilințe, anume negura mantiei cerești ce mistifică precautul în favoarea
înrobirii trupului și încununează libera gândire la posesia propriei valori
intrinseci prin debarasarea de colectivizări.
Când tot ce e organic este suprimat pentru refacerea unor
lanțuri deja atrofiate, în exercițiul unei desublimări a sinelui de tatonările
seculare ce i-a uzurpat valențele unice,găsesc prin diagramele frânte ale
dezmeticirii mele o apetență pentru tenebru,o slăbiciune imensă pentru a
fi răpit sub cascada fiorurilor si frisoanelor nocturne odată cu
exterminarea altor legitimități convenționale,fiindcă am certitudinea
validată de a fi triumfător în fața lațului de reîncarnări epuizante prin care
ființa umană e condamnată să cadă dintr-o scuza comună și colegială
pentru fentarea caznelor temporalității care oricum nu vor salva soarta
speciei.
Mă apucă letargia la viziunea prăbușindă a tot ce-am constituit
în satisfacerea exigentă a nevoilor lumii, dar noaptea îmi deposedează
renegările și mă cufundă într-un vacarm dialectic a cărui negură va dăinui
insesizabil ca o ironie zamislită pe tot ce-am investit sub ocrotirea perfidă
a sensibilului ce privilegia virtuosul înafara arcului pragmatic.
Când între pleoapele oripilate nu se mai zbățâie niciun roi
veninos,știu că iluziile se fragmentează și se preling pe ultima rază ce-și
difuzează luminisciența în vitraliul demolat de mine spre a învăpâia
observația în leagănele ce-mi străbat inspirația odată cu expansiunea
întunericului în devansarea stridențelor cerești ce mi-au sustras
chivernisirea universului de la conștientizarea însemnătății ridicole pe
acest populat pântec matern.
De fiecare dată când infernul se criogenează și-l tranzitez înafara
câmpuului meu de interese,știu că oricâte revelații aș ingera din
luciditatea asta extensivă, aș ajune la punctul critic în care furia nestăvilită
a cărnii va expulza aceast acoperământ imunitar în universul ce trebuie
regăsit de cugetul ce a direcționat spre acest metabolism demiurgic, la fel
ca o stea ce din cauza exigențelor carteziene ce îi condiționeză perioadă și
modul fenomenologic,își colpasează mecanismele interne sub presiunea
sufocării energiilor adiabate și eliberează toate rămășițele de la deșeurile
periferice ce nu le-a consumat, până la unicitatea ce a potențat aceste
sinteze ce vor atinge din suflarea asta detonată și alte consoarte supuse
aceluiași destin plictisitor, dar care își vor menține integritatea din cauza
pretenției cosmice a existenței conditiției devastatoare ce ar avea șanse să
zguduie și să schimbe ireversibil starea unui agregat plasat de
ingenuozitatea hazardului.
Așa suntem și noi, oamenii:Stele a căror potențialuri variate și
unice se vor autodistruge pentru sfidarea limitelor impuse, acest
deznodămând funest fiind o tautologie pentru panta mortală ce o
culminăm vibrant până la desconspirarea integrală a naturii ce ne succede
ontologic în concretizarea noastră specifică.
Să rătăcești în deriva pasiunilor tale prin inefabilele opreliști doar să
testezi paroxismul îngânărilor ultimei speranțe de resuscitare aduce
deliciul cangrenelor la o searbădă anchilozare.
A simți cum petele inimii,prelinse de pe urma inhibării
curentului purificării raționale de a prejudicia spre secare izvorul de
erori,se cristalizeză și sunt străpunse de dezmățul reveriilor ce iau în
subordine coșmarurile cu refrene stridente și le nutresc până la infuzarea
narcotică a corpului cu propria-și nălucire fecundă,desemnează aceeași
utopizare a idealismului cu înrobirea ființei sub propria învrăjbire
viscerală.
Să vibrezi la unison pe portativul văicărelilor cu recidivarea
unei strânsoare sufocante nu este o un act nihilistic asupra unui repaos
intern aflat in conjunctură cu unul extern sau o inferență ca răspuns
concludent al alergiei pentru aciditatea admonestestărilor destinate
intuițiilor psihologice, ci un debut promițator în azvărlirea ființei în
torentul ce l-a ațâțat la periferia conștiinței cu voluptățile ce au volatilizat
până la placidititatea ecoului de a distruge rezonanța ce însăși l-a creat pe
pelicula afonă a intempestivului.
Nu ai niciun merit sau vină pentru presipozițiile tale naturale
sau pentru valențele distinctive ce purced prin gratiile temperamentului
protensiv etern, dar acești compuși ce-ți sintetizează încrengăturile
alocate solitaritații veșnice sunt geneza și crepusculul ce-ți gravează fără
sustrageri și intermitențe toată inconvienența de a te naște cu substanța
întemnițată de ororile dematerializării.
Să fii schismatic cu splendorile și tributurile lumii – să te
sustragi de material, dar să-ți putrezești afinitățile în dialogul cinetic cu
toate meticulozitățile sustrase din neclintirea de a reproba adevărul duce
la chinul extatic față de împodobirile terestre.
Murmurul nemângâiat ce pulverizează stafiile ce ți-au găzduit
mintea ospitalieră din pricina vulnerbailității,te exaltă spontan în pozițiile
abjecte ale narsicistului frenetic, dar covalescența va îndruma sadismul
acestui admirativ impas spre ideea că infernul ce subțiază viziunea
preferabilă a vieții este o născocire ce a rezidat din propria decădere în
tirania impulsului boem ce guvernează pănă ce e eradicat de cruzimile
timpului.
Furia cărnii zvâcnește mai sângeros la întâmpinarea ulterior
susținută a fericirilor efemere, dar se cicatrizează la deznădejdiile
prelungite cu tot cu virusul ce le-a procreat.
Să te angajezi dintr-un voluntariat meschin și zgârcit pentru stima de
sine într-o recreație contradictorie,ce se frânge derizoriu pe seama
degerării pașilor apasăți de prejudecată societății și a refulării spirtului
doar pentru a simți cum potențialul energetic se scurge adiacent cu
solititudinea precipitată de pe învolburarea acelei tulburarări efemere
înseamnă că acele răscruci,comune cu eșuarea progresului, se vor
descăleca doar când senila accepțiune despre dualismul dintre viață și
animozitatea pentru susținerea ei într-un palpabil epilog fericit pe tot
decursul acestei mântuiri plictisitoare va deveni literă de lege în
plămădirea conștiinței cu acel surâs ironic ce anulează tangențele cu locul
flenduririi sale oragnice și o readuce pe tărâmuri în care pretinsa fericire
bastinașă este suspendată în acest mediu de separație.
A trăi cu o fervoare neprihănită duce la o sfruntare a
temporalitații relative,întrucât există o diferența instabilă între a te simți
trepat compresat de fiecare inspirație, nesuportând această rarefiere a
unor sforțări aprige sau de a interpreta inconfundabil rolul unui sediment
supus unei gravității plăpînde și răzvrătirea nu neapărăt inegnuă, dar
animată în spiritul reformator ce încheagă această piedică în
spontaneitatea virtuții de a fi izbăvitor prin expectorarea substanțializată
a tot ce e deficitar logicii, lăsând lacunele să fie suplinite cu satisfacții ce
vin de pe urma discplinăzirii croielei sorții ce pare naufragiată în
triunghiurile urgiei în această eșuare de a desfigura groteasca
amplitutidine a omului in univers,având confortul că mormântul ce ne
îmbie tot la degradare nu este definiția ascunsă existenței,în absența unei
licăriri salvatoare și premergatoare ireversibilului.
Într-un ocean de amitiri,cu puzderii de emoții oscilante ce sunt
depuse în străfundul intimității noastre ce suportă toate aceste presiuni
venite ca suveniruri din abandonarea eului de propriile cotloane
sfărmicioase,ne răscolim în ancorarea de suporturi nirvanizate,distribuite
confidențial pentru a ajunge pe linia de plutire din acest subprodus al
tristeții noastre.
Ajungând la demarcarea orizontului, singura evadare pentru
continuitatea tratamentului ar fi cerul în acest demers vertical de la
asfixierea brută la un plan sărac in velocitate si dinamism,dar dacă cerul,ca
mesager al stridenței crâmpeielor noastre,radiază numai hoarde
luminoase, iar când e înnourat îi este restricționată cuprinderea în
ansamblu ca binecuvântare a funcționalității unui organ, retează orice
elan al cunoașterii ce poate fi lesne deposedată prin viziuni fanteziste a
căror dizolvare după demascarea irationalității ne zguduie solemn și ne
înfige în refugiul matern,unde abandonul de agitația terestră este
inadmisibilă pentru instaurarea activă a raționalitații.
A gusta din șiroaiele ce s-au prelins ca propagare întărziată din
escapadă mai puțin densă, reduce interesul impulsiv pentru orice formă si
materie organizate după un tipar simplu, dar a căror excitibilități provoacă
chemâri necontenite spre profanarea sicriului în care tărâm toată
identitatea și amprentele energetice ca o garanție netocmită a nășterii pe
această sincopă otrăvitoare,degenerată din împestrițarea viziunii
paradiziace.
A retrograda din mrejele suferinței ca aversiune candidă
pentru prăbușirea ființei în dilema tragică a proprei sale naturi cotropite
de soluționarea sau extincția articulațiilor vicioase ce juxtapun sau
baricadează angrenajele intriseci deja formate cu inaccepțiunea de a fi
perimate în contextul excitării lor spre realizarea unui consens între pofte
și ghimpurile neprobate decât empiric ce ancorează aceste năzuințe în aria
realizabilului,presupune o reverență sfioasă cu scop regenerativ, marcată
de teamă colapsării statutului actual în favoarea stabilității satisfacute ce-l
conferă.
Înfrânarea pentru inseparabilitatea dintre reculegerea
sadică a pasajelor minerale ce sunt șlefuite grățios de reziduriile perimate
ca vulnerabilitați decisive cu tendințe spre progres și concretizare în cazul
unei manipulări construcive,cu acea oroare agasantă si deficitără în
devoalarea acestui camuflaj al slăbiciunilor,cea din urmă fiind
omniprezentă, nu ameliorează decât reprezentăriile ce conchid din acest
însuși conflict,iar rațiunea înfrăntă de sabotajele ce reies din repaosul ei
reflexiv, este pedepsită prin desprinderea ei din prototipul anchilozant.
Această amprentă adimensională este debarasată staționar într-o
textură înrădăcinată ce diminuează eficiența sistemul de judecată într-o
contracție nefondată pe o abatere deontologică ci doar pe o înstrăinare de
propria cunoaștere ce nu aduce nimic spiritului rațional ci doar îi
pecetluiește șansă spre o revanșă a silogisticii amare,iar acest deficit
trebuie echitat în mocnirea sferei suprasensibilului ce va controla
renegatul după fundamentul simțurilor.
Pentru defilarea în suburbiile embrionare ale
ființei,proaspăt cusute cu intretăieri perindate,se recomandă instrucția
facultații de judecare,întrucăt fiecare delir găunos redă voluptatea vieții in
acea periodă sufocantă, iar această corespondență de definire bazată pe o
incertitudine exponențială redă că firea noastră este într-o reflexie cu ea
insăși iar între proiecție și ea nu ar trebui să existe aberații intervenite din
afara autonomiei sale.
Când aspirațiile,visele,plăcerile sunt sublimate sau parțial
reflectate,fapt ce dă vagă certitudine că nu vor fi menținute și atinse, se
produce o iluzionare venită din coliziunea cu putregaiul de amintiri ce l-a
săpat corpul nostru in decursul zbăterii sale susținute pe un strop de
materie,întrucât ne poticnim mereu în a ne opri oscilația pe cer sau pe
pământ.
Astfel,ascensiunile noastre idealiste vor fi mereu
asimptotice în estetica asta transcedentală, singura care ne
zugrăvește praful peste refluxul mortalității.Fiecare ambuscadă sau probă
virgină pentru noi, în cazul rezolvării lor prin asimiliare,lărgind astfel
orizontul cunoașterii și nu prin evitare sau amânare consecventă, este o
dovadă că proiecția noastră se va menține străvezie în ciuda opacizării
declarate din nesiguranța asumării unui pact al conservării spirituale în
conformitate cu idealul/metodologia rațiunii pure.
Deci,separarea de corp înseamnă sfărșitul folosorii facultăților
voastre sensibile și inceperea folosirii intelectului,într-un moment iminent
se va renunța la amândoua, dar până la demontarea imortalității, orice
deficit va fi suplinit prin saltul la una dintre cele doua uzine ale
perfecționării cu condiția ca cea abuzată să fie întotdeauna disjunctiva cu
cea care trebuie să dezabuzeze ceea ce cauzează acel abuz,paradoxul
oarecum tautologizat imprimă faptul că intelectul este permisiv la dispute
interioare dar reductiv la invaziile calofiliste.
Un debut halucinant în care propria persoană, supusă unei
defragmentări pentru o familiarizare informativă si pur orientativă pentru
un convoi extins de persoane, ar cauza un suicid în privința expunerii
dimensiunilor sale lăuntrice, întrucât violarea singurătaților mele virgine
n-ar produce decât o regresiune în entropia unor procese rebele si haotice
ce-și găsesc corespondent în ansamblul freudian, fapt ce nu frapează decât
prin desconspirarea propriilor veleitați care nu-s singulare prin trecutul ce
le-a generat involuntar spre focusarea lor într-un domeniu regenerativ, ce
compensează printr-o participare inverșunată carențele ușor desuete în
contextul actual.
Renunț la refuzul de a fi rațional, în care canoneala mea, cu
indispensabila certitudine de a nu fi înțeles prin exces de nuanța sau de
stilul imuabil de a acapara prin finețe o gamă largă de idei, se va fonda pe
explicitarea unor fenomene prejudiciose într-o manieră segregată valid
după canoanele rațiunii pure și trecând preste consemnarea disecției cu o
abatere deontologică, ce nu va fi penalizată,prin apel la mijloace satirice,
consemanate in conformitatea deconstructivismului avid in societatea
curentă și cu o conduită intransigentă, voi creea pentru spectrul unui profil
secerat de chinurile existențiale acea opțiune alopată,dirjată spre
amortizarea ororii de a îndurara deliciile vieții ,desfăcute în travalii
imortalizate (percepții falimentate din anastomoză sau difuziunea
eterogenă a potențialurilor conservate de cele două emisfere și nu pe
conjuncturi fatidice).
Superba percepție a inutilității timpului arid m-a determinat să-mi
estompez declinurile vegetative ce degenerează fluent prin înglobarea
mea silită în acest decalaj fermentativ care nu-i corelat imperios sau
apodiciic cu sezonul estival, ci cu toata amăraciunea ce mă inundă cu
ropote asurzitoare a căror convertire în surdine,nu conferă prin
autocorijările vizate fluenței nefrecvente din aportul mental,nealocat
productiv,vreun suport regretabil pentru viitoarele cumpene ce vor bântui
nestingherit prin penitența trecutului iluzoriu al cărui amăgire va tinde
spre reinchegarea delirului și al carui extaz recules din negura lui va abroga
sau va precipita sentințele ulteriore în acest carusel periodic zdruncinat.
Un mod de persecuție intern este semnat spre uzanță de
propiul torționar,o replica fidelă a liberului arbitru trimis spre surghiun din
dialectica intrapersonală,unde aspirațiile ce ni le-am insușit pentru
suspensia unei perspective a egoului într-o reverie menită să ne prevină
cangrenele,să stăvilească criza de angoasă existențială incep sa pulseze
haotic pentru lipsa de scepticism în abuzarea unei identități intraductibile.
Circumscrierea in aceste lumi resimțite ca inabușiri schinjuitoare au
funcția de a ne iluziona printr-o reflexie ce provine fumegând din
apoteoza dezideratului de a transcende dincolo de eterogenizarea lumilor
prabușinde, ce au postulat în suspinele ancestrale o transfigurare exclusă
de la îmblânzire, dar a cărei datări, nu se regasește in momentele
primordiale ale haosului organic, ci în viziunea exploatată a omului ce a
decis ca verigile ce le-a fondat dincolo de depașirea pragului existențial, îi
vor conserva leșul cosmic pe acest platou ce l-a făurit cu o tenacitate
echivocă, iar pasiunea de a se poticni prin a-și reevalua progresiv meritele
facultaților sale mentale este ridiculizată si propune pentru cei atinși de
mântuirea organelor, un delir, a cărui pulsație sustrage identitatea
personală și o travestește intr-un conglomerat inert, destinat producerii
funerariilor ce desemnează colapsarea impetuoasă a rangului de ființă
rațională.
Cortegiul ce posedă aceste mântuiri față de fluctuațiile nervoase , este
orânduit de sălvările magistrale ce își zdrobesc cu consecvența
straduințele de barele contractibile ale coliviei ce devorează cu instignanță
în timpul conturării sale într-o forma definită și înalțătoare impulsurile ce
calmează definitiv și exclude răspândirea instinctelor feerice, ce priveaza
expansiunea cunoașterii dincolo de ce s-a consacrat prin tendințele
epocilor, nu demult apuse, anume ,cea de a potențializa resursele pentru a
contura infailibil agregatele scaldate în pofte de deslușire ce ne-au servit
drept spectatori dezmeticiți in acest hazard, ce a fost receptat prea
superficializat, dar a cărui complexitate sugruma pertinența învoirii de a
ne renega distincțiile certificate.
Canoneala mea va fi dezlanțuită din temnițele neputinței , ori de câte ori
traiul curent imi oferă pe langă răgazul de a gândi, acel imbold ce-mi
devorează reversibil plictisul și-mi instiga implicit dorința de a stinge focul
cavernicol de pe fundalul neantului.