UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

MATSTER DEZVOLTARE COMUNITARĂ ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

MODELE DE STATE ALE BUNĂSTĂRII

COORDONATOR ȘTIINȚIFIIC:

Asist. Univ. Dr. Gabriela Ilie

MSTERAND:

Olteanu Daniela

Craiova

2014

1. Noțiuni introductive

Conceptul de bunăstare este un concept complex. Pe de o parte, nivelul bunăstării a fost diferit

de la o epocă istorică la alta, de la o societate la alta, de la o țară la alta. Pe de altă parte, bunăstarea are

o semnificație diferită de la un individ la altul, prezentând o evidentă conotație subiectivă, dar și de la

un tip de sistem social la altul (de exemplu, capitalism versus comunism).

Soluțiile găsite în ceea ce privește producerea și furnizarea bunăstării sociale și a bunăstării

individuale sunt de o mare diversitate. La început, biserica, ordinele religioase și breslele au avut grijă

de cei nevoiași. Apoi, statul și-a asumat din ce în ce mai mult responsabilitatea furnizării bunăstării.

Milostenia bisericii și activitățile caritabile ale diferitelor asociații și organizații naționale și

internaționale coexistă în cadrul statului modern al bunăstării sociale.

Statul bunăstării sociale reprezintă o creație a sistemului capitalist european din perioada

postbelică. Deși germenii statului bunăstării sociale și-au făcut apariția pe plan european încă din

ultima treime a secolului al XIX-lea, statul modern al bunăstării a fost edificat în deceniile care au

urmat după încheierea ostilităților armate din cel de-al doilea război mondial, ajungând la deplina sa

maturizare la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.

Pe plan european pot fi identificate mai multe tipuri de state ale bunăstării sociale. Așa cum

există mai multe modele/lumi ale capitalismului, tot astfel există mai multe regimuri ale statului

bunăstării. Printre numeroasele elemente care explică această unitate în diversitate a statului capitalist

al bunăstării sociale se numără:1

- evoluția mișcării muncitorești din fiecare țară;

- nivelul de organizare a capitalismului;

- diferențele de abordare a problematicii sociale;

- ritmul și modalitățile specifice de socializare a capitalismului;

- relația dintre cetățenie și bunăstare;

- “vârsta” diferită a capitalismului în fiecare țară (capitalism tânăr versus capitalism bătrân);

- forța sistemului capitalist din fiecare țară (capitalism major, puternic, influent versus

capitalism minor, slab);

- trăsăturile caracteristice diferite ale fiecărei țări capitaliste etc.

1 Sorin Toma, Teză de doctorat Statul bunăstării în context european, București, 20102

2. Modele de state ale bunăstării

O primă distincție a statelor bunăstării este realizată de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până

în jurul anului 1930 când se pot distinge două modele opuse.

Primul este modelul liberal, regim anglo-saxon, american, deopotrivă, în care răspunsul dat

sărăciei a fost legat de încurajarea soluţiilor private. Această abordare este apropiată idealului

liberalismului clasic: beneficiile publice să fie strict corelate cu evaluarea nevoilor, astfel încât să nu fie

alterată incitarea la muncă şi nici bugetul public să nu fie afectat inutil.

Al doilea model istoric – european (iniţiat de Bismarck în jurul lui1880), pune accent pe

obligativitatea asigurărilor sociale. Statul are un rol puternic şi direct, în special în stipularea

obligativităţii asocierii şi în promovarea unor standarde de asigurare. Corporaţii şi agenţii de asigurare,

cu administrare autonomă, derulează programe bazate pe planuri ocupaţionale de asigurare. Aceste

principii paternalist-etatiste şi conservatoare de politică economică ghidează ţări industrializate ca

Austria, Franţa şi Germania.

Azi statul bunăstării se manifestă diferit, fiecare ţară adaptează şi/sau reformează politicile

sociale plecând de la cele două modele clasice.

În 1994 Michel Albert distinge două modele ale statului bunăstării caracteristice capitalismului

contemporan și anume:

- Modelul neoamerican

- Modelul renan

Modelul neoamerican Modelul renan

- Are în centru societatea americană;

- Se bazează pe reușita individuală și pe

profitul rapid;

- Se consideră că protecția socială crează o

mentalitate de asistat care favorizează lenea și

lipsa de răspundere;

- Piaţa are un rol determinant în circulaţia

bunurilor de la producător la consummator,

majoritatea schimburilor derulându-se după

criteriul pieţei;

- Politici economice şi un sistem de valori care

încurajează consumul;

- Are în centru societatea germană;

- Se bazează pe reușita colectivă, pe consens,

pe preocupările pe termen lung;

- Se consideră că protecția socială nu este

numai o urmare a progresului economic și și

un stimulent al acestuia;

- Majoritatea bunurilor economice îmbracă

forma marfară, dar consumul unei părţi

importante nu se realizează după regulile

pieţei;

- O politică economică ce încurajează

economisirea şi redistribuirea de venituri;

3

- Un sistem de învăţământ elitist, care tinde să

funcţioneze după regulile pieţei;

- Un sistem de învăţământ mai egalitar, în care

nivelurile profesionale intermediare dispun de

o bună formare;

În 1974 Richard Titmuss distinge între trei modele ale statului bunăstării:

Modelul rezidualist care pune accentul pe faptul că statul trebuie să intervină temporar pentru a

asigura protecția socială a cetățenilor dar doar în situația în care veniturile primare ale

populației obținute prin mecanismele pieței au fost afectate;

Modelul realizare-performanță care este centrat pe satisfacerea necesităților sociale în funcție

de performanța în muncă, iar mecanismele de protecție socială să fie complementare

mecanismelor pieței;

Modelul redistributiv în care “instituţia” bunăstării sociale reprezintă o parte integrantă a

societăţii, iar scopul acesteia este de a asigura servicii sociale pe principiai universaliste şi în

funcţie de necesităţi.

Această clasificare a fost deseori criticată deoarece multe dintre regimurile actuale ale

bunăstării include elemente din toate cele trei modele.

O clasificare de referință a statelor bunăstării a fost realizată de Gosta Esping-Andersen care

utilizând sintagma de “regimuri ale statului bunăstării” distinge trei tipuri de bază ale acestora:2

1. Regimul liberal, în care predomină asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor,

transferuri universale şi sisteme de asigurare socială modeste. Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri

mici, alocaţiile fiind, de regulă, scăzute. Statul încurajează piaţa, fie pasiv, prin garantarea doar a

minimului strict necesar, fie activ, prin subvenţionarea unor programe private vizând bunăstarea.

Exemplele tipice pentru acest model sunt SUA, Canada, Australia.

2. Regimul conservator, cu pronunţate caracteristici corporatiste, bazat pe garantarea

drepturilor sociale şi pastrarea diferenţelor de status. Statul deţine un rol important în asigurarea

bunăstării, dar impactul său redistributiv este neglijabil. În acelaşi timp, biserica şi familia au roluri

majore în conservarea relaţiilor tradiţionale. În virtutea principiului subsidiarităţii, statul intervine doar

atunci când nivelurile inferioare şi-au epuizat capacitatea de intervenţie. Exemplele tipice : Austria,

Franţa, Germania şi Italia.

3. Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al drepturilor sociale,

promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte. Sistemele de asigurări cu caracter

2 Liliana Mihuț, Politici sociale comparate – note de curs, Cluj-Napoca, 20094

universal conduc la o puternică solidaritate, în sensul că toţi beneficiază şi toţi plătesc, chiar dacă

nivelul celor mai multe beneficii sociale este în funcţie de venituri. Statul preia o bună parte a

cheltuielilor pe care le implică viaţa de familie, asumându-şi responsabilitatea directă pentru îngrijirea

anumitor categorii de persoane. Tările scandinave, îndeosebi Suedia, sunt considerate exemplele

relevante.

În acelaşi an al apariţiei tipologiei lui Esping – Andersen, Ramesh Mishra oferă o altă

clasificare. Acesta consideră statul clasic al bunăstării (keynesian) ca un regim caracteristic perioadei

care precede cea de-a doua criză mondială a petrolului, şi, care, a încetat să “funcţioneze la parametrii

normali”, în perioada 1975 – 1980, divizându-se în două regimuri distincte ale bunăstării: unul

neoconservator şi celălalt social corporatist.

a) Regimul neoconservator, reprezentativ pentru guvernările de dreapta. Se abandonează

preocupările statului pentru menţinerea ratei şomajului diminuată, cât şi cele pentru prevenirea sărăciei

sau pentru realizarea unui nivel universal al minimului de trai, acestea fiind “trecute” în sarcina

carităţii. Pe fondul slăbirii puterii sindicale se accentuează segmentarea societăţii în săraci şi bogaţi.

Exemple: SUA şi Marea Britanie.

b) Regimul social – corporatist a păstrat preocuparea pentru ocuparea forţei de muncă, pentru

minimul de trai al tuturor cetăţenilor şi pentru serviciile sociale universaliste. Exemple: Suedia, Austria.

La mijlocul anilor ‘90, Linda Hantrais, abordând evoluţia politicii sociale în UE, constată

persistenţa unor deosebiri între trei tipuri de state ale bunăstării:3

1) continental, cu o bază ocupaţională, beneficiile sociale fiind finanţate prin contribuţiile

angajatorilor şi angajaţilor;

2) nordic şi anglo-saxon (care asociază Regatul Unit şi Irlanda ţărilor scandinave), bazat pe

cetăţenie (altfel spus, pe aşanumita “acoperire universală”) şi finanţat, în principal, prin sistemul de

taxe şi impozite;

3) sudic (specific Greciei, Portugaliei, Spaniei), mai puţin avansat şi coerent, având unele

similitudini cu modelul continental, îndeosebi pentru că “patronii duc greul”, fiind caracterizat, în

acelaşi timp, prin rolul important al statului în finanţarea protecţiei sociale. Asemenea caracteristici au

condus la situaţia ca, în unele cazuri, ţările din sudul Europei să fie caracterizate drept “stat al

bunăstării rudimentar”.

3 Idem5

Concluzii

Realitatea socio-economică și politică a demonstrat faptul că nu există modele pure al statelor

bunăstării sociale, ci modele hibride rezultate din influențele reciproce dintre aceste modele. Cele mai

multe tipologii ale statelor bunăstării sociale converg spre existența a trei principale tipuri de regimuri,

respectiv liberal, conservator-corporatist și social-democrat.

Dezvoltarea statului bunăstării sociale se află într-o strânsă relație de interdependență cu

dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, politicile economice și politicile sociale ale statului

bunăstării sociale sunt corelate (economic și social). În evoluția statului bunăstării sociale au existat

perioade în care obiectivele politicii economice au intrat în contradicție cu obiectivele politicii sociale

(economic versus social). De exemplu, creșterea economică a fost sacrificată în favoarea unei politici

sociale mai generoase.

Indiferent de tipul statului bunăstării sociale, rolul statului ca actor de prim rang în viața socio-

economică nu poate fi neglijat. Statele bunăstării sociale sunt adeptele unei economii mixte în care

sectorul privat predominant coexistă cu sectorul public.

6

Bibliografie

1. Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994;

2. Deme, Cecilia, Rolul politicilor sociale în statul bunăstării, disponibil la

http://www.rtsa.ro/files/TRAS-16-2006-4Deme.pdf , consultat 20.03.2014;

3. Mihuț, Liliana, Politici sociale comparate – note de curs, Cluj-Napoca, 2009, disponibil la

http://studentladrept.blogspot.ro/2009/02/liliana-mihut-politici-sociale.html, consultat

20.03.2014;

4. Toma, Sorin, Teză de doctorat Statul bunăstării în context european, București, 2010;

7