CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………….... 2

Capitolul I. Caracteristica generală a fidejusiunii

1.1 Conceptul, reglementarea și caracterele juridice ale fidejusiunii……………………………4

1.2 Condițiile privind persoana fidejusorului................................................................................7

1.3 Încetarea fidejusiunii...............................................................................................................9

Capitolul II. Fidejusiunea în cazul contractului de împrumut

2.1 Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de împrumut...............................................11

2.2 Condițiile de valabilitate a contractului de împrumut............................................................13

2.3 Raporturile de fidejusiune. Drepturile și obligațiile fidejusorului..........................................16

2.4 Riscurile și beneficiile fidejusiunii în cazul contractului de împrumut..................................18

Capitolul III. Analiza studiului de caz

3.1 Elemente de drept comparat cu privire la fidejusiune. Tendințe internaționale......................20

3.2 ÎCS “Pro Credit” SA versus Vergil Vrabii și Raisa Vrabii cu privire la încasarea

datoriei...........................................................................................................................................24

Încheiere.............................................................................................................................................28

Bibliografie.........................................................................................................................................30

Anexe..................................................................................................................................................32

1

Introducere

În perioada actuală de timp, au loc schimbări radicale în toate ramurile economiei naționale,

schimbări care necesită crearea unui cadru juridic adecvat. Totodată, edificarea și consolidarea în

Republica Moldova a unui stat de drept și constituirea economiei de piață impun crearea unui

fundament legislativ riguros. Fie că dorim să ne reînoim lucrurile din casă sau să ne achiziționăm un

autoturism, suntem nevoiți tot mai des să apelăm la bancă pentru un împrumut, condițiile contractuale

fiind atractive dar și de multe ori cu capcane.

Prin urmare, cum este și firesc, banca dorește să elimine orice dubiu cu privire la restituirea

împrumutului, stabilind în contract anumite garanții. Garanție des folosită este fidejusiunea.

Fidejusiunea reprezintă o convenție prin intermediul căreia o parte, numită fidejusor, se obligă față

de o alta parte, denumită creditor (banca) să execute obligația unui debitor (împrumutat) al creditorului

în cazul în care nu ar executa-o el însuși.

Prietenul sau ruda care vine în ajutorul împrumutatului să nu fie pus într-o situație nedorită,

contractul de fidejusiune cuprinde anumite beneficii.

Fidejusorul are dreptul să invoce în cadrul contractului de împrumut:

- beneficiul de discuțiune, în baza căruia creditorul poate fi obligat să urmărească, mai întîi,

bunurile debitorului și numai dacă nu va fi îndestulat, îl va putea urmări pe fidejusor;

- beneficiul de diviziune, în baza căruia creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decît pentru partea

corespunzătoare garantata din datorie.

Avînd în vedere cele de mai sus, sfătuiesc să atragem cu atenție clauzele contractuale pentru ca

împrumutul să nu devină o povară prea mare pentru sine sau pentru cei apropiați, care din bunavoință,

ne acordă tot sprijinul.

Actualitatea temei de cercetare

În Republica Moldova, actualitatea temei de cercetare în mod special, este determinată de

schimbările radicale care și-au găsit expresia în noua legislație civilă, în Codul civil al Republicii

Moldova [1.1] și în alte acte normative care reglementează relațiile private, acte la care am apelat pe

parcursul întregului proiect.

Reieşind din cele prezentate mai sus se conturează actualitatea temei care se manifestă prin

importanţa naturii juridice a acesteia. Putem spune că subiectul acestei teme este destul de actual

confirmându-se că rolul principal al ei ar fi cunoașterea clauzelor contractuale ca împrumutatul să nu

fie pus într-o situație nedorită.

Scopul și obiectivele tezei

Scopul lucrării este de a studia şi analiza caracteristicile naturii juridice a fidejusiunii în cadrul

contractului de împrumut și modul în care legiuitorul a reglementat juridic fidejusiunea. Astfel, studiul

se axează pe distingerea domeniilor de aplicabilitate a instituției nominalizate pe de o parte, iar pe de 2

altă parte, pe studiul infrastructurii relațiilor care apar în domeniul raporturilor de fidejusiune în cadrul

contractelor de împrumut, prin prisma efectelor pe care acestea le produc. Cele menționate ne vor servi

ca bază pentru elaborarea recomandărilor necesare optimizării interpretării și aplicării normelor

juridice care reglementează fidejusiunea și a celor tangențial legate de aceasta.

Obiectivele urmărite în cadrul acestei lucrări sunt:

• studierea și definirea noțiunii de fidejusiune;

• cercetarea și analiza naturii juridice a fidejusiunii în cadrul contractului de împrumut;

• evaluarea modului în care legiuitorul a reglementat juridic fidejusiunea;

• evidențierea particularităților fidejusiunii în sfera bancară și analiza domeniului de

aplicabilitate în cadrul contractelor de împrumut;

• formularea și promovarea recomandărilor perfecționate de legislația civilă în materie.

Gradul de cercetare a tematicii

Baza teoretico-științifică o constituie lucrările cercetătorilor autohtoni și români în domeniul

dreptului civil. La fiecare capitol se observă o proporţionalitate în volumul de pagini, ceea ce denotă

faptul că nici un capitol nu a fost neglijat, toate fiind tratate amănunţit în egală măsură. Menționăm cu

titlu de exemplu lucrările autorilor: A. I. Filipescu, S. Baieș, L. Plop, R. Ursu, T. Toma, C. Turianu,

Gh. Chibac, A. Băieșu, Al. Rotari, O.Efrim, D.C Florescu, Fr. Deak, O. Ungureanu, A. Bacaci, S.

Angheni și alții.

Structura lucrării

Logica cercetării ne-a condus la următoarea structură a tezei: introducere, trei capitole, încheiere,

lista literaturii utilizate și o anexă.

Capitolul I. Se tratează aspectele teoretice generale, rolul şi importanţa fidejusiunei. Tot aici sunt

reliefate definirea conceptelor de fidejusiune; stabilirea naturii juridice a acesteia, analiza genezei,

formele ei precum și atingînd cele mai recente reglementări în domeniu.

Capitolul II. S-a recurs practic la metoda determinării conținutului fidejusiunii în cadrul contractului

de împrumut prin prisma domeniului de aplicabilitate a acesteia, care a avut ca finalitate evidențierea

particularităților instituției nominalizate.

Capitolul III. Este dedicat cercetării unui studiu de caz pe marginea unei decizii pronunțate de

Curtea Supremă de Justiție. Se face o analiză asupra măsurilor dispuse de instanța supremă în cazul

dat, precum și se analizează elemente de drept comparat cu privire la fidejusiune.

În concluzii sunt expuse rezultatele obţinute în urma studiului efectuat al temei și sunt conturate

unele propuneri, privind soluţionarea problemelor la etapa actuală. Proiectul este completat de o anexă.

3

Capitolul I: Caracteristica generală a fidejusiunii

1.1 Conceptul, reglementarea și caracterele juridice ale fidejusiunii

În orice sistem de drept, o persoană care contractează o obligație (de a plăti o sumă de bani, de a

livra un bun sau de a presta un serviciu) răspunde de îndeplinirea obligației asumate cu propriul ei

patrimoniu. Pentru a se proteja contra eventualelor riscuri, inclusiv riscului insolvabilității debitorului,

creditorul solicită prezentarea unor garanții. Deseori, în vederea obținerii unor astfel de garanții pentru

creditor, debitorul se adresează unor terți. Oferind garanțiile, terții, alături de debitorul principal,

generează de cele mai multe ori o solidaritate în fața creditorului, sporind astfel gradul de securitate a

acestuia. Astfel de “asociere” în scopurile protecției contra riscurilor imprevizibile, aferente executării

obligațiilor (contra cărora este tot mai complicat a te proteja în mod individual) devine necesară într-o

lume de afaceri pe cale de globalizare. Una dintre garanțiile utilizate pe larg în toate sistemele de drept

este fidejusiunea.

Fidejusiunea este singura garanție personală reglementată în Codul civil al Republicii Moldova

[156]. Termenul de fidejusiune este utilizat alternativ cu termenul de “cauțiune”. Cuvîntul “cauțiune”

este de origine romană. În dreptul roman, termenul “cautio” avea un sens larg și însemna prudență

(cavere) sau precauțiune [2.13, p. 423].

Garanțiile sînt definite ca ansamblul mijloacelor juridice care conferă creditorului garantat anumite

prerogative suplimentare, prerogative care constau fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în

posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană care s-a

angajat să execute obligația ce revenea debitorului. După obiectul lor, garanțiile sînt de două feluri:

personale și reale. Fidejusiunea este o garanție personală [2.3, p. 297].

Fidejusiunea este contractul, prin care o parte (fidejusor) se obligă față de cealaltă parte (creditor) să

execute, integral sau parțial, gratuit sau oneros, obligația debitorului.

Spre deosebire de Codul civil precedent, în care reglementările în materie de fidejusiune se găseau

în capitolul referitor la garantarea executării obligațiilor, în noul Cod civil aceste reglementări sunt

situate în Cartea a treia, printre contracte.

Prevederi referitor la fidejusiune există și în alte compartimente ale Codului civil. În unele cazuri,

legea operează cu termenul generic garanții, care include în sine și fidejusiunea. Astfel, prevederi

referitor la garanții, în general, și fidejusiune, în special, se conțin în capitolele privind cesiunea de

creanță și preluarea datoriei, stingerea obligațiilor, rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului.

Un rol deosebit de important îl au garanțiile ca mijloace de asigurare a rambursării creditului

bancar. Părțile unui contract de credit bancar pot conveni asupra constituirii unor garanții reale,

personale sau a unor alte garanții uzuale în practica bancară. Garanțiile personale sunt utilizate în

practica bancară mai puțin decît cele reale, uneori ca mijloace de asigurare complementare garanțiilor

reale.

4

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să dea dovadă de credibilitate în ceea ce

privește rambursarea acestora la scadență. În acest scop, băncile cer solicitanților garantarea creditelor

în condițiile stabilite prin regulamentele lor de creditare[1.9, p. 35].

Totodată, băncile pot acorda garanții în vederea asigurării obligațiunilor unor terți. În acest caz,

banca apare nu ca beneficiar al garanției, ci ca garant.

Garanția este tratată ca o obligațiune condiționată în formă de document (scrisoare de garanție,

fidejusiune, acreditiv “stand-by”) emis de către o persoană, numită garant, la solicitarea altei persoane,

numite ordonator de garanție, prin care garantul se angajează față de a treia persoană, numită

beneficiar de garanție, de a achita datoria ordonatorului de garanție în cazul neonorării de către ultimul

a obligațiunilor asumate conform contractului de bază încheiat cu beneficiarul de garanție [1.3, p.2]

În literatura de specialitate se consideră că fidejusiunea este de trei feluri:

- convențională, cînd înseși părțile raportului obligațional, debitorul și creditorul, convin că

pentru garantarea executării obligației debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor sau

garant;

- legală, atunci cînd o normă a legii prevede expres că debitorul este obligat să aducă un fidejusor

pentru a garanta executarea obligațiilor pe care le are față de cealaltă parte;

- judecătorească, în cazul în care într-o cauză litigioasă, instanța judecătorească dispune aducerea

unui fidejusor care să garanteze executarea obligației unei persoane. Astfel, instanța de judecată

are această posibilitate în mai multe situații; pentru încuviințarea unei execuții vremelnice;

pentru suspendarea executării unei hotărîri definitive supusă revizuirii sau recursului.

Indiferent de felul ei, chiar dacă obligația debitorului de a prezenta o fidejusiune este impusă de

lege sau de instanța de judecată fidejusiunea ia naștere întotdeauna dintr-un contract încheiat între

fidejusor și creditor, prin care primul își ia angajamentul față de cel de-al doilea de a garanta

executarea obligației principale de către debitor.

În analiza caracterelor fidejusiunii trebuie să avem în vedere că, în toate cazurile, ea are o natură

contractuală. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu, solemn, unilateral, cu titlul gratuit

sau oneros și aleatoriu [2.8, p. 280].

El este accesoriu față de obligația principală, pe care o are debitorul față de creditor. Din acest

caracter rezultă cîteva consecințe:

- fidejusiunea urmează soarta obligației principale, atît sub aspectul condițiilor de validitate, cît și

sub aspectele nașterii și încetării ei, după principiul accesorium sequitor principalem. Aceasta

înseamnă că fidejusiunea poate garanta doar o obligație validă. Dacă obligația garantată este declarată

nulă, aceasta va atrage și nulitatea fidejusiunii.

În ceea ce privește nașterea fidejusiunii, ea este determinată de apariția obligației principale. Chiar

dacă contractul de fidejusiune a fost încheiat înainte de contractul principal, fidejusiunea nu poate

5

produce efecte înainte de a se naște obligația principală. În acest context, trebuie de menționat că prin

fidejusiune se poate garanta și o obligație viitoare sau afectată de modalități, de exemplu o obligație ce

se naște dintr-un act juridic sub condiție suspensivă. La fel ca și nașterea, stingerea fidejusiunii este și

ea determinată de soarta obligației principale, astfel încît fidejusiunea întotdeauna încetează odată cu

stingerea obligației garantate [2.2, p. 472].

- fidejusiunea nu poate întrece datoria principală și nu poate fi făcută în condiții mai oneroase. Dacă

fidejusiunea excede datoria principală sau este făcută în condiții mai oneroase, ea este valabilă numai

în limitele obligației principale. Totodată, fidejusiunea poate fi contractată numai pentru o parte a

obligației și în condiții mai puțin oneroase.

- fidejusiunea se extinde asupra accesoriilor datoriei principale. Legea stipulează că, în limitele

sumei maxime, menționate în contract, fidejusorul răspunde pentru:

a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, inclusive sumele datorate din cauza

vinovăției ori întîrzierii debitorului principal, precum și penalitățile contractuale sau despăgubirea

globală prevăzute pentru cazul încetării contractului, atunci cînd s-a convenit expres în acest sens;

b) cheltuielile de reziliere a contractului și de urmărire în justiție, dacă trebuie suportate de

debitorul principal, în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin

satisfacerea cerințelor creditorului;

c) dobînzile datorate de debitorul principal, dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui lucru.

- fidejusorul poate opune creditorului toate excepțiile pe care le-ar putea opune debitorul principal,

cum ar fi, de exemplu, excepțiile de prescriptive sau de compensație care pot fi invocate de debitorul

principal, excepțiile ce se întemeiază pe valabilitatea obligației principale (lipsa sau viciile de

consimțămînt) etc. [2.17, p. 129].

Contractul de fidejusiune este solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere respectarea

formei scrise. Codul civil [157] prevede însă posibilitatea înlăturării viciului de formă prin executarea

efectivă a obligației ce constituie obiectul contractului.

În dreptul comparat calificarea contractului de fidejusiune ca fiind cu titlu gratuit sau cu titlu oneros

este controversată. Legea noastră stipulează expres că, contractul de fidejusiune poate fi atît gratuit cît

și oneros, fără a stabili o prezumție în acest sens.

Fiind recunoscut ca un contract cu titlul gratuit în doctrina clasică, fidejusiunea rămîne astfel

deseori și astăzi, mai cu seamă în raporturile dintre particulari, raporturi întemeiate adesea pe relații de

familie ori de prietenie, care se caracterizează prin gratuitate. Legislația și doctrina modernă însă au

evoluat spre atribuirea caracterului oneros raporturilor de fidejusiune, acesta fiind mai pronunțat în

raporturile de afaceri, între profesioniști unde angajamentul de a plăti datoria altuia este în mod

normal, remunerat.

6

Pentru a determina caracterul gratuit sau oneros al contractului de fidejusiune trebuie de reieșit din

criteriul de bază al definirii naturii oneroase sau gratuite a contractelor – criteriul cauzei (scopului).

Potrivit acestui criteriu, se va numi contract cu titlul gratuit acela care are drept cauză determinată

intenția de a procura un folos altuia, fără a urmări nimic în schimb. Din potrivă, va fi oneros acel

contract care a fost încheiat în scopul de a obține un folos în schimbul obligației asumate. De notat că

nu este obligatoriu ca acest folos să parvină de la cealaltă parte a contractui, el poate parveni și de la un

terț. Astfel, în contractul de fidejusiune remunerația fidejusorului poate fi plătită atît de creditor cît și

de debitor. Este normal ca fidejusorul să fie plătit de debitor, deoarece anume acesta din urmă profită,

în ultimă instanță, de fidejusiune. Nu suntem de acord cu părerea că pentru a deveni oneros în

contractul de fidejusiune trebuie să apară o contraprestație anume din partea creditorului. Într-adevăr,

în literatura juridică a fost propus în calitate de criteriu pentru determinarea caracterului oneros sau

gratuit al unui contract, criteriul reciprocității prestațiilor părților contractului [2.3, p. 299].

Acest criteriu a fost criticat pe bună dreptate, deoarece acceptarea lui ar aduce la confundarea

contractului sinalagmatic cu contractul cu titlu oneros și a contractului unilateral cu contractul cu titlu

gratuit, ceea ce este greșit. Dreptul nostru cunoaște, spre exemplu, contracte unilaterale cu titlu oneros:

contractul de mandat remunerat, deși este fără îndoială un contract unilateral, totodată este și cu titlu

oneros.

Contractul de fidejusiune cu titlu gratuit ca și cel cu titlu oneros, în cazul în care remunerația este

plătită de debitor, este un contract unilateral, deoarece generează o singură obligație – cea a

fidejusorului față de creditor de a garanta obligația debitorului. Raporturile care se nasc între fidejusor

și debitor nu izvorăsc din contratul de fidejusiune. Contractul de fidejusiune este sinalagmatic în cazul

în care remunerația fidejusorului este datorată de creditor.

În ipoteza în care contractul de fidejusiune este un contract cu titlu oneros, el este aleatoriu,

deoarece nașterea obligației fidejusorului depinde de un eveniment incert – neexecutarea obligației

principale de către debitor.

1.2 Condițiile privind persoana fidejusorului

Instituţia juridică a fidejusiunii prezintă următoarele trăsături juridice:

• are natură contractuală, fidejusiunea fiind un contract unilateral şi accesoriu;

• fidejusiunea reprezintă acordul de voinţă intervenit între creditorul unei personae şi o terţă

persoană de contractul principal, numită fidejusor;

• fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia;

• contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără acordul ori cunoştinţa debitorului garantat sau a

garantului personal al acestuia.

7

Pentru valabilitatea contractului de fidejusiune se prevede că fidejusorul trebuie să îndeplinească

următoarele condiții:

- fidejusorul să aibă capacitate deplină de exercițiu. Tutorele nu poate garanta obligația altuia în

numele minorului sau interzisului, după cum minorul cu capacitate restrînsă nu poate fi

fidejusor nici cu încuviințarea ocrotitorului legal și a autorutății tutelare [2.17, p.247].

- fidejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică “să posede avere îndestulată, spre a garanta

o obligație”. În aprecierea solvabilității unui garant se vor avea în vedere numai imobilele ce pot

fi ipotecate și acelea care se află la o distanță nu prea mare pentru a putea fi ușor de urmărit. Fac

excepție de la această regulă fidejusiunile care însoțesc o datorie mică sau o obligație

comercială;

- fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competență teritorială a tribunalului în care trebuie să

fie executată obligația.

Dacă fidejusorul devine între timp insolvabil, el este obligat să aducă un alt fidejusor. Regula nu se

aplică atunci cînd fidejusorul adus de debitorul principal este o persoană anume stabilită de către

creditor.

Fidejusiunea se supune regulilor generale de valabilitate a oricărui act juridic, precum și unor reguli

speciale.

Capacitatea de a contracta. Sunt capabile de a lua parte la raportul juridic în caliatate de fidejusor,

persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină și persoanele juridice legal constituite. Nu pot

garanta persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu, cu capacitate limitată sau restrînsă. În privința

contractării fidejusiunii de către persoanele juridice, trebuie de ținut cont de principiul specialității

capacității lor de exercițiu.

În afară de regulile generale, privind capacitatea, se stabilește cerințe special referitor la persoana

fidejusorului. Astfel, debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o persoană fizică

cu domiciliul sau reședință în Republica Moldova, sau o persoană juridică înregistrată în Republica

Moldova, care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta obligația. În cazul în care persoana

propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană. Această regulă nu se aplică

atunci cînd creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană [2.2, p. 474].

Consimțămîntul. Ca și orice alt contract, fidejusiunea ia naștere prin manifestarea de voință a

părților – fidejusorului și creditorului – care trebuie să fie persoană cu discernămînt. Voința trebuie să

fie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice și nu trebuie să fie viciată. Din caracterul solemn

al contractului reiese că consimțămîntul trebuie să fie manifestat expres. Chiar dacă fidejusiunea este

legală sau judecătorească, acest lucru nu afectează caracterul ei contractual. Într-adevăr, legea sau

instanța poate impune doar furnizarea unei fidejusiuni. Raportul de fidejusiune, însă, ia naștere prin

consimțămîntul părților manifestat în contract.

8

Obiectul contractului de fidejusiune este prestația promisă de fidejusor creditorului, în cazul în care

debitorul principal nu-și execută obligația, prestație care, potrivit principiului accesorialității, urmează

soarta obligației principale. Obligația fidejusorului de a garanta executarea obligației de către debitor,

nu înseamnă că fidejusorul se angajează să efectueze anume acea prestație la care s-a obligat debitorul.

Se poate întîmpla ca fidejusorul să nu fie în stare să efectueze o asemenea prestație. De aceea, de

regulă, fidejusorul este obligat să achite o sumă în bani echivalentă datoriei principale și accesoriile ei.

Trebuie de menționat că în practică, fidejusiunea se utilizează mai des pentru garantarea obligației

pecuniare [2.3, p. 300].

Conform regulilor generale, obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie în circuitul

civil, să fie licit și moral. Pot fi garantate obligații prezente, obligații viitoare, precum și obligații

afectate de modalități.

Cauza fidejusiunii este obiectul urmărit la încheierea actului juridic civil, acel interes pe care părțile

vor să-l satisfacă. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită și morală.

Forma. Legea cere forma scrisă pentru contractul de fidejusiune, în calitate de condiție de

valabilitate a acestuia.

1.3 Încetarea fidejusiunii

Fidejusiunea poate înceta pe calea rezilierii contractului, pe cale indirectă, ca efect al stingerii,

modificări sau preluări de datorie principale sau pe cale direct, independent de obligația principală.

Pe lîngă temeiurile pentru rezilierea contractului, prevăzute de regulile de drept comun, legea

prevede unele cazuri special de reziliere a acestui contract: dacă fidejusiunea s-a constituit pentru

garantarea obligațiilor viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune,

fidejusorul are dreptul, după exprimarea a 3 ani de la constituirea fidejusiunii să rezilieze contractul cu

un preaviz de 3 luni față de creditor, de debitorul principal și de ceilalți fidejusori.

O fidejusiune stabilită pe un termen anume poate fi reziliată după 5 ani, cu respectarea unui termen

de preaviz de 3 luni [1.1, p. 159].

După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născute, chiar dacă acestea

sînt afectate de modalităţi.

Reieșind din caracterul accesoriu al fidejusiunii, ea poate înceta ca urmare a stingerii obligației

principale, fie prin plata făcută de debitor, fie prin alte modalități prevăzute de legi:

- Prin compensarea creanțelor reciproce ale debitorului și creditorului. În acest domeniu legea

dispune că fidejusorul poate opune creditorului compensarea a ceea ce aceasta din urmă datorează

debitorului;

- Prin confuziunea, adică prin întrunirea de către aceeași persoană a calităților de debitor și

creditor; legea stipulează expres că asemenea confuziune profit fidejusorului;

9

- Dacă creditorul, în baza unei înțelegeri cu debitorul, îl eliberează pe acesta de executarea

obligației;

- În cazul modificării, fără acordul fidejusorului a obligației garantate, cînd această modificare

atrage mărirea răspunderii sau alte consecințe nefavorabile pentru fidejusor;

În cazul preluării datoriei garantate de către o altă persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să

garanteze executarea obligației de către noul debitor.

Pe calea directă fidejusiunea poate înceta în următoarele moduri:

- Odată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată;

- În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul în decursul

unui an de la scadența obligației garantate, nu a intentat nici o acțiune contra fidejusorului;

- În caz de deces al fidejusorului;

- Atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile

creditorului față de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura prejudiciului suferit;

- Prin compensația intervenită între fidejusor și creditor;

- Prin confuziunea dintre fidejusor și creditor;

- Prin remiterea de fidejusiune, creditorul renunțîndu-le garanție [2.16, p. 129].

10

Capitolul II. Condițiile de valabilitate și efectele contractului de împrumut

2.1 Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de împrumut

Codul civil al Republicii Moldova definește, în baza contractului de împrumut, că o parte

(împrumutător) se obligă să dea în proprietatea celeilate părți (împrumutatul) bani sau alte bunuri

fungibile, iar acesta se obligă să restituie banii în aceeași sumă sau bunuri de același gen, calitate și

cantitate la expirarea termenului pentru care i-a fost dat [1.1, p. 123].

Contractul este cunoscut încă din dreptul roman, sub nume de mutuum.

Cînd obiectul contractului face parte dintre bunurile consumptibile (prin natura sa şi prin intenţia

părţilor) şi trece în proprietatea împrumutatului, care trebuie să restituie o cantitate echivalentă de

lucruri de aceeaşi specie şi calitate, contractul poartă denumirea de împrumut de consumaţie.

Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de

bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să

restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi

natură şi calitate.

Dacă însă obiectul poate să fie folosit fără a-şi epuiza substanţa şi fără a deveni proprietatea

împrumutatului, care are obligaţia să-l restituie în natură, în însăşi individualitatea sa, contractul se

numește împrumut de folosinţă sau comodat.

În ambele ei aspecte, operaţiunea avantajează pe împrumutat, care deţine rolul de beneficiar. El

realizează un profit gratuit, fiindcă se foloseşte în interesul său exclusiv de lucrul primit, fără să

procure, în principiu, vreun echivalent celeilalte parţi pentru această utilizare.

Serviciul pe care împrumutătorul îl face contractantului său constă în faptul că se privează pentru un

timp determinat de folosinţa unui bun al său, din dorinţa altruistă de a îndatora pe cealaltă parte, cu

care în genere se găseşte în relaţii de rudenie ori de prietenie [2.14, p. 179].

Actul de binefacere lasă însă intact patrimoniul împrumutătorului, chiar dacă prin natura sa

contractul implică transferarea proprietăţii bunului predat spre folosinţă (ca în împrumutul de

consumaţie), fiindcă obiectul remis beneficiarului trebuie să fie întotdeauna restituit la scadenţă, fie în

natură (comodat), fie prin echivalent (mutuum). Operaţiunea se distinge prin urmare de liberalităţi,

care presupun o translaţie definitivă de proprietate de la dispunător la gratificat.

Caracterele juridice ale contractului de împrumut

Contractul de împrumut este caracterizat prin următoarele caractere juridice:

Este un contract sinalagmatic. La contractul de împrumut atît împrumutătorul cît și împrumutatul se

obligă cu privire la anumite prestații – împrumutătorul cu privire la transmiterea bunului în împrumut,

iar împrumutatul cu privire la restituirea acesteia la scadență. Specific, însă rămîne faptul, că deși

contractul este consensual, la neexecutarea obligației de a transmite bunul împrumutătorul nu poate fi

obligat la executarea silită a obligației, aceasta, după natura ei rămînînd o obligație imperfectă.

11

Este un contract translativ de drepturi. În contractul de împrumut are loc transmisiunea dreptului de

proprietate asupra unui bun fungibil. La încheierea contractului, riscul peirii fortuite a bunului îl

suportă persoana care a dobîndit dreptul de proprietate.

După cum putem vedea din noțiunea legală a contractului, împrumutul este translativ de proprietate.

Bunurile împrumutate trec în proprietatea împrumutatului, însoțite de transferul riscurilor, pieirii sau

deteriorării fortuite potrivit normelor generale. Din momentul recepționării bunurilor ele sunt

susceptibile de urmărire și pot fi utilizate de către împrumutat după necesitățile proprii fără a fi necesar

acordul împrumutătorului. Caracterul translativ de proprietate al contractului de împrumut se datorează

naturii bunurilor care reprezintă obiectul contractului. Astfel, bunurile consumptibile și banii nu pot fi

utilizați potrivit destinației altfel decît prin consumarea substanței, pentru care cel care le consumă

urmează să fie proprietarul lor. Această particularitate a împrumutului a determinat și denumirea de

contract de împrumut de consumație în legislația unor țări. La survenirea termenului contractual sau

legal, împrumutatul este ținut să restituie în proprietatea împrumutătorului aceeași sumă de bani sau

bunuri de același gen, cantitate și calitate [2.4, p. 112]

Deși în dreptul roman contractul apare ca unul esențialmente gratuit, în toate timpurile oamenii au

încercat să obțină foloase materiale în urma împrumutului, în formă de dobîndă sau a unei cantități mai

mari de bunuri. Din diferite considerente, în decursul istoriei s-a încercat deseori să i se asigure prin

măsuri de ordin legislativ un caracter gratuit. Potrivit reglementărilor actuale, contractul de împrumut

poate fi atît gratuit, cît și cu titlul oneros.

Împrumutul este un contract cu executare succesivă, deși, potrivit unei opinii, poate fi și uno inctu.

Încetarea contractului pe motiv de neexecutare s-au executare necorespunzătoare va opera prin

reziliere.

Este un contract cu conținut patrimonial. Prestațiile cu privire la care se obligă împrumutătorul față

de împrumutat, au de regulă conținut patrimonial.

Este un contract consensual. Deși, după natura contractului de împrumut, acesta ar urma să fie cu

caracter real, totuși, după prevederile Codului civil acest contract rămîne a fi cu caracter consensual,

unde împrumutătorul cît și împrumutatul își asumă obligații la momentul în cheierii contractului, iar

începutul producerii efectelor contractului nu este legat cu momentul transmiterii în împrumut a

bunului.

Este un contract ce poate fi încheiat atît personal cît și prin reprezentant.

Este un contract numit, tipic și reglementat.

Este un contract negociabil. Părțile la încheierea contractului pot negocia atît condițiile de

transmitere, caracterele bunului, modul de restituire, precum și marimea dobînzii.

Este un contract de regulă afectat de modalități. La încheierea contractului părțile pot stabili diverse

condiții, care pot ține atît de începutul producerii efectelor, cît și de momentul încetării contractului.

12

Este un contract de regulă irevocabil, dar în condițiile stabilite de lege părțile pot induce

revocabilitatea contractului. Astfel, conform prevederilor Codului civil [123] împrumutătorul poate

revoca contractul dacă sitația materială a împrumutatului se înrăutățește substanțial, astfel, ca aceasta

să creeze pericolul restituirii împrumutului.

2.2 Condițiile de valabilitate a contractului de împrumut

Ca ori și care alte categorii de contracte, contractul de împrumut, pentru valabilitatea lor urmează a

corespunde condițiilor de legalitate, privitoate la consimțămînt, privitor la capacitatea de a încheia

contractul, privitor la obiect și privitor la cauza și forma contractului [2.9, p. 298].

Capacitatea de a încheia contractul. Prin capacitatea de a încheia contractul de împrumut se

înțelege aptitudinea părții de a deveni titular de drepturi subiective și obligații civile, condiția

principală a deținerii capacității de a contracta fiind prezența discernămîntului. La contractul de

împrumut legislatorul nu stabilește condiții speciale de capacitate. Pornind de la acesta, capacitatea de

a încheia contractul de împrumut o poate avea orice persoană. Facem referință doar la cenzul de vîrstă

pentru părți, care este condiționat de atingerea majoratului.

Părțile contractului sunt numite împrumutător și împrumutat. În calitate de parte la contractul de

împrumut poate participa orice persoană înzestrată cu capacitate civilă necesară pentru încheierea

actelor de dispoziție. Împrumutătorul trebuie să fie proprietar al bunurilor care reprezintă obiectul

contractului de împrumut. În cazurile prevăzute de lege împrumutătorul trebuie calitate specială –

lombard sau asociație de economii și împrumuturi ale cetățenilor, iar calitate de împrumutat au doar

cetățenii Republicii Moldova și cetățenii străini [2.5, p. 215].

Consimțămîntul la contractul de împrumut este realizat atunci cînd părțile au convenit asupra

condițiilor esențiale ale contractului și determinăm: natura bunului împrumutat, scopul împrumutului -

folosință sau consumație, termenul împrumutului, modul de transmitere-restituire a bunului, marimea

și termenul de achitare a dobînzii. La momentul cînd părțile au convenit asupra acestor condiții,

consimțămîntul se consideră realizat.

Totodată în vederea constatării valabilității consimțămîntului în contractul de împrumut, este

necesar ca consimțămîntul să provină de la o persoană cu discernămînt; să fie exprimat cu intenția de a

produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie viciat.

Obiectul contractului. Obiectul material al contractului de împrumut sunt banii sau alte bunuri

fungibile. Obiectul specific al contractului de împrumut este unul din criteriile de bază după care face

delimitarea între împrumut și locațiune sau comodat. Din momentul transmiterii banilor sau a altor

bunuri fungibile împrumutatul devine proprietar și suportă riscul pieririi sau deteriorării fortuite.

Împrumutătorul pierde orice drept asupra bunurilor transmise, păstrîndu-și însă dreptul de a cere

13

restituirea aceleiași sume de bani sau bunuri de același gen, calitate și cantitate. Obiectul contractului

trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege:

a. Sa fie licit, deci sa fie conform cu legea și celelalte reguli de conviețuire socială;

b. Lucrurile la care se referă prestația să se afle în circuitul civil;

c. Să fie determinat ori determinabil în viitor;

d. Sa fie posibil;

e. Să constituie un fapt personal al celui care se obligă.

În cazurile expres prevăzute de lege sau de contract, împrumutul este cu titlu oneros. Prețul

contractului de împrumut este numit dobîndă, care reprezintă o prestație suplimentară față de bunurile

real împrumutate, datorată de împrumutatul. Dobînda reprezintă fructul civil al sumei împrumutate

(capitalul). În conformitate cu prevederile Codului civil [123], pentru ca împrumutul să fie purtător de

dobîndă, contractual trebuie să conțină expres o clauză în acest sens. Cuantumul dobînzii urmează a fi

determinat de părți în contract în așa mod, încît să fie într-o relație rezonabilă cu rata de refinanțare a

Băncii Naționale a Moldovei, ceea ce presupune că rata dobînzii contractuale trebuie să fie apropiată

de rata de referință.

Înțelegerea cu privire la dobîndă nu este una din clauzele esențiale ale contractului de împrumut.

Părțile pot stabili doar caracterul oneros al contractului și în acest caz, împrumutatul va datora dobînda

legală, care este egală cu rata de referință a Băncii Naționale.

Contractu de împrumut urmează a fi încheiat cu respectarea normelor generale referitoare la forma

actului juridic. Nerespectarea obligației de a întocmi un simplu înscris nu duce la nulitatea contractului

de împrumut, însă privează părțile de posibilitatea dovedirii existenței lui prin proba cu martori. O

simplă recipisă eliberată de împrumutat este suficientă pentru a dovedi existența și condițiile

contractului de împrumut [2.4, p. 114]. Împrumuturile oferite de asociațiile de economii și

împrumuturi ale cetățenilor se perfectează în scris, iar cele acordate de lombard – prin întocmirea

chitanței de amanet.

În Roma antică dobînda la împrumut se considera un delict public. Măsurile prohibitive au fost

dictate de motive sociale, în favoarea plebeilor și micilor cultivatori de terenuri, care ruinați de

războaile frecvente, își puteau asigura mijloace de trai doar din împrumuturile gratuite. În evul mediu

dreptul canonic interzicea dobînzile din motive de ordin religios, sau religia creștină considera imorală

dobînda în virtutea unui percept din Noul Testament, care spune: “dați cu împrumut fără să așteptați

ceva în schimb”. Din dreptul canonic prohibiția de percepere a dobînzilor a fost preluată și de primele

legislații civile.

Termenul contractului de împrumut nu reprezintă o clauză esențială și se determină de părțile în

contract. Dacă contractul nu conține clauze cu privire la termenul de restituire a împrumutului, el se

14

consideră încheiat fără termen. În acest caz, împrumutătorul poate cere în orice moment restituirea

împrumutului, împrumutatul avînd la dispoziție 30 de zile pentru executarea obligației [1.1, p.124].

Dacă, la încheierea contractului de împrumut, s-a convenit asupra încheierii contractului de

fidejusiune, prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral

sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului, în cazul neexecutării obligaţiei privind restituirea

împrumutului, fidejusorul şi împrumutatul sînt obligaţi în solidar să restituie împrumutul creditorului,

dacă în contract nu este prevăzut altfel [1.2, p. 4-5].

Încetarea contractului de împrumut

În mod obișnuit, contractul de împrumut încetează prin restituirea împrumutului și a dobînzilor

aferente, indiferent dacă aceasta se face în mod voluntar sau prin executare silită.

În condițiile dreptului comun, contractul de împrumut mai poate înceta și prin reziliere, remitere de

datorie, confuziune, compensație sau dare în plată [2.5, p. 223].

2.3 Raporturile de fidejusiune. Drepturile și obligațiile fidejusorului

Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge între categoriile de raporturi juridice implicate de

cauţiune: - raporturi dintre creditor (creditor atît în raportul juridic obligaţional principal, cît şi în

raportul juridic accesoriu) şi fidejusor; - raporturi dintre fidejusor şi debitorul principal; - raporturile

dintre fidejusori între ei, dacă obligaţia principală a fost garantată de mai mulţi fidejusori.

a. Raporturile dintre creditor și fidejusor

Aceste raporturi izvorăsc direct și nemijlocit din contractul de fidejusiune.

Principala obligație a fidejusorului este de a executa obligația debitorului în cazul în care acesta nu

o execută. Se consacră principiul solidarității obligației fidejusorului și debitorului în fața creditorului

[1.1, p. 157]. Din acest principiu rezultă că, în caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul are

alegerea de a urmări fie pe debitor, fie pe fidejusor, fără a fi obligat să respecte vreo ordine.

Este necesar de subliniat că urmărirea fidejusorului poate avea loc cu condiția respectării regulilor

de drept comun privind obligația de punere în întîrziere. Această concluzie reiese din caracterul

accesoriu al fidejusiunii față de obligația principală; creditorul nu-l poate urmări pe fidejusor decît în

cazul cînd poate fi urmărit și debitorul principal. Astfel, după cum debitorul nu poate fi obligat să

plătească decît după ce este pus în întîrziere în urma unei somaţii, tot aşa creditorul nu îl poate urmări

pe fidejusor numai la simpla scadenţă a termenului şi neplata datoriei din partea debitorului, cu

excepţia cazurilor în care legea prevede expres că somaţia nu este necesară [1.1, p. 158].

Însă regula privind solidaritatea obligaţiei fidejusorului şi debitorului în faţa creditorului are

caracter supletiv, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească

datoria numai după urmărirea debitorului. Această facultate a fidejusorului, convenită de părţi în

contract, de a cere creditorului care s-a îndreptat cu urmărire împotriva lui, să urmărească mai întîi

15

bunurile debitorului şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe el, se numeşte în

literatura de specialitate beneficiul de discuţiune [2.8, p. 282]. Pentru admiterea acestei facultăţi, legea

cere să fie întrunite următoarele condiţii:

- fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite;

- fidejusorul trebuie să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri.

O altă excepţie pe care o poate invoca fidejusorul, în cazul în care părţile au convenit în acest sens,

este beneficiul de diviziune. Conform regulii generale, în cazul în care mai multe persoane au prestart o

fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru întreaga

datorie. Părţile însă pot conveni că cofidejusorii sunt îndreptăţiţi să ceară creditorului ca aceasta sa-şi

divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei. Invocarea excepţiei

beneficiului de diviziune este o facultate a fidejusorului faţă de care a început urmărirea [2.2, p. 475].

Creditorul, la rîndul lui are următoarele obligaţii:

- să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile

obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia;

- să-l informeze pe fidejusor dacă debitorul principal este în întîrziere cu executarea obligaţiilor

sale;

- dacă fidejusorul execută obligaţia, să-i remită documentele care atestă creanţele împotriva

debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă.

b. Raporturile dintre fidejusor şi debitor

Aceste raporturi nu izvorăsc nemijlocit din contractul de fidejusiune, ci au la bază alte temeiuri

juridice [2.6, p. 408].

În cazul în care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are drept de regres împotriva acestuia

pentru a obţine restituirea prestaţiei executate în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria

principală, dobînda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu

fidejusiunea. Regresul fidejusorului contra debitorului se întemeiază pe faptul că fidejusorul a plătit

datoria altuia. În acest scop, fidejusorul are la dispoziţie două acţiuni:

- acţiunea personală. În cazul în care fidejusiunea s-a constituit la indicaţia debitorului principal,

această acţiune este întemeiată pe un mandat intervenit între debitor şi fidejusor, deoarece, în această

ipoteză, fidejusorul acţionează în calitate de mandatar ce execută ordinul mandantului (care este

debitorul principal). Atunci cînd fidejusiunea s-a constituit fără consimţămîntul debitorului, acţiunea

personală se bazează pe gestiunea de afaceri;

- acţiunea subrogatorie. Temeiul acţiunii subrogatorii este dispoziţia: fidejusorul care a executat

obligaţia principal se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului [2.3, p. 302].

În contextul acesta, țin să precizez că solidaritatea debitorului se menţine şi faţă de fidejusor. Astfel,

legea dispune că, în cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat

16

fidejusiunea pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia dintre ei pentru a recupera

integral ceea ce a plătit.

Debitorii solidari și fidejusorul pot înainta creanțele pe care aceștia ar putea să le aiba prin

executarea creanțelor creditorului pe viitor față de debitorul aflat în proces de insolvabilitate numai

dacă creditorul nu a înaintat creanțele sale în procesul de insolvabilitate [1.5].

De regulă, fidejusorul îşi exercită dreptul de regres după ce a plătit. Sunt însă cazuri cînd fidejusorul

se poate îndrepta contra debitorului chiar înainte de a fi plătit:

- dacă fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată;

- dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat, şi acesta a

expirat.

Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului, dacă acesta a plătit şi el datoria din cauza

faptului că fidejusorul nu l-a anunţat despre plata efectuată. În acest caz, fidejusorul poate pretinde

creditorului să-i restituie plata făcută pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză [2.2, p. 477].

Debitorul este obligat:

- să înştiinţeze de îndată fidejusorul, dacă a executat obligaţia garantată prin fidejusiune. În caz

contrar fidejusorul care a executat obligaţia îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de regres

împotriva debitorului;

- să-l elibereze pe fidejusor de fidejusiune în cazul în care acesta s-a obligat la indicaţia

debitorului principal sau dacă, în urma prestării fidejusiunii, are faţă de debitorul principal

drepturi de mandatar, în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de afaceri, dacă:

a. situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;

b. urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după preluarea

fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;

c. debitorul principal este în întîrziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;

d. creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească învestită cu formula executorie împotriva

fidejusorului.

Dacă însă obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal poate să dea fidejusorului

garanţii în loc să-l elibereze.

Fidejusorul este obligat, la rîndul lui, să-l introducă în cauză pe debitor, dacă se intentează o acţiune

împotriva sa. În caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres a fidejusorului toate

excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului.

c. raporturile dintre fidejusori

Dacă o singură şi aceeaşi datorie a fost garantată de mai multe persoane, creditorul poate urmări pe

fiecare dintre fidejusori iar fidejusorul urmărit, care plăteşte întreaga sumă poate cere cofidejusorilor

17

săi, restituirea părţii fiecăruia, adică să cheme în judecată, separat, pe fiecare cofidejusor pentru partea

sa.

Aici este vorba deci, în această situaţie, de o subrogare parţială, în timp ce, în cazul recursului

introdus de fidejusorul care a plătit pe creditor, împotriva debitorului principal, are loc o subrogare

integrală (totală) în temeiul căreia poate obţine de la acel debitor întreaga sumă remisă creditorului

[2.6, p. 409].

2.4 Riscurile și beneficiile fidejusiunii în cazul contractului de împrumut

Este util să se precizeze riscurile și beneficiile pe care le comportă fidejusiunea în cazul contractului

de împrumut. Astfel, ca riscuri, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

- Deținerea unei garanții personale conferă calitatea de creditor chirografar (drept de gaj general),

nu conferă prerogativele de preferință și urmărire ca în cazul garanțiilor reale.

- Riscul de insolvabilitate al debitorului sau fidejusorului mai ridicat – urmărire mai atentă a

actelor de către creditor.

- Garanțiile personale nu fac obiectul înregistrării în sistemele de publicitate, iar debitorul poate

contracta și alte garanții cu ușurință, creînd astfel un concurs între creditorii săi.

- Efectuarea silită a garanțiilor personale se face după procedura de drept comun prevăzută de

codul de procedură civilă, fără alternative.

În ceea ce privește avantajele garanțiilor personale, cel puțin următoarele trebuie reținute:

- Flexibilitatea în modalitatea de constituire a garanțiilor (înscrisuri sub semnătura privată);

- Evitarea unor proceduri birocratice de înscriere în sisteme de publicitate;

- Adaptabilitatea la nou și cerințele mediului de afaceri (scrisoare de confort);

- Caracterul irevocabil și necondiționat (scrisoarea de garanție);

- Fidejusiunea însoțită de restricții convenționale vizavi de actele de dispoziție ale fidejusorului și

garanții.

18

Capitolul III. Analiza studiului de caz

3.1 Elemente de drept comparat cu privire la fidejusiune. Tendințe internaționale

Legislațiile statelor ce conțin reglementări în materie de fidejusiune sînt foarte asemănătoare cu cele

ale Republicii Moldova.

Legislația Franței și a României. Ca și în dreptul roman, fidejusiunea face parte din dreptul

contractelor și din dreptul obligațiilor, în general. Reglementările în această materie se bazează pe

două mari principii:

- Beneficiul de discuțiune, care acordă fidejusorului dreptul de a cere creditorului de a-l urmări

mai întîi pe debitorul principal, și de a nu interveni decît în cazul în care acesta a devenit insolvabil;

- Cel de-al doilea principiu este strîns legat de primul și constă în faptul că, dacă debitorul

principal invocă excepții (obiecții), fidejusorul poate suspenda executarea angajamentelor sale pînă

cînd conflictul între debitor și creditor nu va fi clarificat în fond [2.3, p. 309].

În ceea ce privește beneficiul de discuțiune, ținem să menționăm că, spre deosebire de legislația

noastră, în care solidaritatea obligației fidejusorului se prezumă, iar beneficiul de discuțiune are

caracter convențional, în legislațiile Franței și României beneficiul de discuțiune rezultă chiar din lege:

“fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului, decît cînd nu se poate îndestula de la debitorul principal,

asupra averii căruia trebuie, mai întîi, să se facă discuțiune, afară numai cînd el însuși a renunțat la

acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul” [1.1, p. 145].

În jurisprudenţa şi doctrina franceză a fost abordată problema urmăririi fidejusorului particular

adică neprofesionist, în cazul în care suma datoriei garantate depăşeşte posibilităţile lui financiare.

Conform legislaţiei franceze, instituţia de credit nu poate cere executarea unui contract de fidejusiune

încheiat cu o persoană fizică a cărei angajament era, la momentul încheierii lui, manifest

disproporţionat cu bunurile şi veniturile sale, dacă patrimoniul fidejusorului, la momentul cînd este

chemat la răspundere, nu îi permite să-şi onoreze obligaţia. În acest sens, ca urmare a hotărîrii Curţii de

casaţie din Franţa, Prima cameră civilă, din 22.10.1996, în jurisprudenţa franceză s-a stabilit o regulă,

conform căreia, contractul de fidejusiune este manifest excesiv atunci cînd fidejusorul ar fi obligat să

plătească, în fiecare lună, o sumă ce depăşeşte 30% din veniturile sale disponibile, proporţia fiind

evaluată la momentul formării contractului şi la momentul executării lui.

Din punct de vedere al legislaţiei noastre, o asemenea situaţie ar putea fi soluţionată uneori prin

prisma reglementărilor Codului civil în materia clauzelor contractuale [157] care prevăd, în particular,

că o clauză contractuală standard este lipsită de efect, dacă prejudiciază disproporţionat, contrar

principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului.

19

Legislația Elveției prevede două modalități distincte ale fidejusiunii: fidejusiunea simplă și

fidejusiunea solidară. În cadrul fidejusiunii simple răspunderea fidejusorului este subsidiară. El nu

poate fi urmărit decît dacă:

- Debitorul este declarat în stare de faliment;

- Exercitarea dreptului creditorului este substanțial îngreuiată;

- Eventualele gajuri au fost deja realizate.

În cazul fidejusiunii solidare răspunderea fidejusorului este primară. El poate fi urmărit înaintea

debitorului principal și înaintea realizării eventualelor gajuri atunci cînd:

- Debitorul este în întîrziere cu plata datoriei și a fost somat fără efect;

- Insolvabilitatea debitorului este notorie.

Legislația Italiei consacră, ca și legislația noastră, solidaritatea de plin drept a răspunderii

fidejusorului, însă părțile pot conveni ca fidejusorul să nu fie ținut să plătească înaintea urmăririi

debitorului principal. De reținut că în practica acestei țări, contrar majorității celorlalte tări, drepturile

și angajamentele celor trei participanți – fidejusorului, debitorului și creditorului, figurează într-un

document unic.

Legislația Chinei reglementează fidejusiunea prin Legea privind garanțiile, adoptată în iunie 1995.

Reglementările acestei țări fac apel, în repetate rînduri, la etică prin care prevede că principiile

“egalității, loialității, onestității și credibilității” trebuie să fie respectate în orice contract de fidejusiune

[2.3, p. 311]. De remarcat că legislația Chinei nu prevede solidaritatea răspunderii fidejusorului. O altă

particularitate a sistemului legislativ al Chinei este că organismele publice, în afară de însuși statul, nu

pot contracta fidejusiuni. În ceea ce privește întreprinderile în formă de societăți comerciale, contractul

nu poate fi realizat fără o autorizație scrisă a organului statutar superior al întreprinderii.

Una dintre tendințele evocate recent în doctrină este că, în viitor, fidejusiunea s-ar putea caracteriza

prin disocierea dintre fidejusiunea consimțită cu titlu amical sau familial, sau în orice caz cu titlu

ocazițional – cauțiunea neprofesionistă, și cauțiunea furnizată cu titlu profesional de către bănci,

societăți de cauțiune, companii de asigurare și alte instituții publice sau private – cauțiunea

profesionistă. De asemenea, în doctrină s-a relevat că evoluția reglementărilor în materie de fidejusiune

se caracterizează prin conflictul între tendința, foarte pronunțată, a legislatorului de a acorda

fidejusorului diferite mijloace de protecție și tendința inversă a practicii de a ocoli obstacolele în

interesul creditorului care, de cele mai dese ori, se află în relațiile contractuale pe poziție de forță.

Succesorul acestei forme de garanție rezidă în compromisul între aceste două tendințe contradictorii.

Tendințe internaționale. Dezvoltarea schimburilor internaționale pun, tot mai scurt, problema

creării unui cadru normativ uniform al acestor raporturi. Preocupările de unificare a normelor de drept

internațional s-au materializat în acte internaționale, ce pot fi grupate în următoarele categorii:

20

- Actele uniforme de drept internațional privat ce au drept scop soluționarea problemelor,

privind dreptul național, aplicabil raporturilor cu element de extranietate. Un loc central în sistemul

acestor acte îl ocupă Convenția Comunității Economice Europene privind legea aplicabilă obligațiilor

contractuale, încheiată la Roma în 1980. Această convenție a influențat puternic atît reglementările

uniforme internaționale ulterioare, cît și legislațiile naționale în materia conflictelor de legi. De

menţionat că şi reglementările Codului civil al RM (Cartea V), în materia legii aplicabile obligaţiilor

contractuale, au fost, în mare parte, inspirate din prevederile Convenţiei de la Roma.

În acest context este semnificativă decizia Curţii de Apel de la Versailles (Franţa) din 6 februarie

1991, care a statuat că prezumţia, edictată prin articolul 4 a Convenţiei de la Roma, conform căreia,

contractul prezintă legăturile cele mai strînse cu ţara în care partea ce furnizează prestaţia caracteristcă

are reşedinţa sa obişnuită, atunci cînd rezultă din ansamblul circumstanţelor că contractul prezintă

legături mai strînse cu o altă ţară. În rezultat, fidejusiunea, dată de către o persoană ce are reşedinţa sa

obişnuită in Franţa, trebuie să fie guvernată de legea Italiei şi să scape de nulitatea prevăzuta de legea

franceză, dacă obligaţia principală este cîrmuită de legea italiană, angajamentul a fost redactat în limba

italiană şi semnat în Italia, în folosul unui creditor domiciliat în Italia [2.8, p. 312].

- Acte uniforme de drept material. Eforturile de unificare a reglementărilor, în materie de

garanţii, în domeniul comerţului internaţional, au dus la semnarea la 11 martie 1995 a Convenţiei

Naţiunilor Unite asupra garanţiilor independente şi a scrisorilor de garanţie „stand by”. Însă, acestă

convenţie încă nu a intrat în vigoare, deoarece, actualmente, ea nu este semnată decît de următoarele

state: Belarus, Ecuador, El Salvador, Panama şi SUA.

Astfel, Convenţia Națiunilor Unite defineşte garanţia independentă ca angajament independent, luat

de o bancă sau o altă instituţie sau persoană (garant/emitent)de a plăti beneficiarului o anumită sumă

sau o sumă determinabilă la simpla cerere sau la cererea însoţită de alte documente, conform

termenilor şi a tuturor condiţiilor documentare ale angajamentului, indicînd sau din care rezultă că

plata este datorată in virtutea neexecutării unei obligaţii, sau în virtutea unei oricare alte

eventualităţi, sau în virtutea unui împrumut ori a unui avans, sau în virtutea ajungerii la scadenţă a

unei datorii a ordonatorului sau a unei alte persoane [2.3, p. 313]. Prin urmare, Convenţia nu se

referăla garanţiile condiţionale, adică la fidejusiunea propriu-zisă.

Uzanţe internaţionale standardizate. Camera internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat

următoarele culegeri de uzanţe internaţionale ce vizează anumite modalităţi ale garanţiilor, similare

fidejusiunii, practicate în comerţul internaţional:

- Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale;

- Reguli uniforme pentru garanţiile la cerere.

21

Aplicarea, în cadrul contractelor comerciale internaţionale, a acestor documente este facultativă, dar

o dată acceptate de parteneri şi stipulate în contract, uzanţele internaţionale în materie devin obligatorii

pentru părţi.

În cadrul Uniunii Europene, întru implementarea Tratatului de la Roma, instanţele europene au

elaborat un şir de directive pentru a facilita realizarea şi funcţionarea unei pieţi comune în care va

domina libera circulaţie a oamenilor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor. Printre directivele europene

care vizează, într-o anumită măsură, raporturile de fidejusiune se numără:

- Directiva 73/239/CEE din 24 iulie 1973, care a avut ca obiectiv codificarea ramurilor de

asigurare. În anexă la această directivă, printre cele 15 ramuri ale asigurării figurează şi cauţiunea.

Această ramură cuprinde două sub-secţiuni:

- a) cauţiunea directă, adică dreptul unei întreprinderi de asigurare de a acorda cauţiuni pentru

diferite operaţiuni comerciale;

- b) cauţiunea indirectă – sistem de asigurare în folosul fidejusorilor profesionişti (case de

cauţiune mutuală, bănci, instituţii financiare specializate în domeniul cauţiunii, fonduri de garanţie

etc.). Această directivă conţine şi exigenţele atît faţă de structura juridică a societăţilor de cauţiune,

precum şi faţă de solvabilitatea lor (de ex., obligaţia deţinerii unui capital minim şi constituirii unor

fonduri de rezervă);

- Directivele 88/357/CEE din 22 iunie 1988, 92/50/CEE din 18 iunie 1992 şi 92/96/CEE din 10

noiembrie 1992, privind libera prestare a serviciilor, care instituie o piaţă comună a serviciilor. Aceste

directive oferă, oricărei companii, dreptul de a exercita activitatea sa în orice stat al Uniunii Europene

de pe teritoriul său naţional, fiind supusă controlului numai din partea ţării sediului său social [2.3, p.

313].

22

3.2 ÎCS “Pro Credit” SA versus Vergil Vrabii și Raisa Vrabii cu privire la încasarea datoriei

Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 19 decembrie 2012 Colegiul civil, comercial și de

contencios admninistrativ lărgit a constatat că ÎCS “ProCredit” SA a depus o cerere de chemare în

judecată împotriva lui Vergil Vrabii și Raisa Vrabii cu privire la încasarea datoriei. În motivarea

acțiunii reclamantul a indicat că conform contractului de împrumut nr. B1242/B1684 din 20 octombrie

2004, a acordat pârâtului Vergil Vrabii un împrumut în sumă de 3000 dolari SUA pe un termen de 14

luni, cu scadența la data de 20 decembrie 2005. Drept asigurare a onorării obligațiilor conform

contractului de împrumut menționat a servit fidejusiunea pârâtei Raisa Vrabii în baza contractului de

fidejusiune din 20 octombrie 2004 [3.1].

Conform punctului 2.2 din contractual de fidejusiune, fidejusorul poartă răspundere față de creditor

în aceeași măsură ca și împrumutatul pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractual de

împrumut.

Reclamantul menționează că începînd cu 03 septembrie 2007, pârâtul nu-și mai onorează obligațiile

asumate prin contractual de împrumut nr. B1242/B1684 din 20 octombie 2004.

De asemenea se mai indică că reclamantul în legătură cu neachitarea în termen a plăților lunare, ÎCS

“ProCredit” SA a expediat în adresa pârâților notificarea nr. 54 din 18 februarie 2010, prin care i-a

informat despre încălcarea prevederilor contractuale și, anume, neachitarea în termen a plăților lunare

și a solicitat rambursarea anticipate a sumei integrale a împrumutului, a dobînzilor aferente și a

penalității de întîrziere, însă în termenele acordate, pârâții nu au achitat datoria.

Astfel, conform punctului 3.10.1 din contractul de împrumut, în cazul neachitării în termen a

plăților lunare stabilite în graficul de achitări, ÎCS “ProCredit” SA va calcula o penalitate în mărime de

0,5% din suma neachitabilă, pentru fiecare zi de întîrziere.

Reclamantul susține că la 05 mai 2010, suma totală a datoriei acumulate de către pârât constituie

2196,44 dolari SUA. Prin urmare, solicită încasarea în mod solidar de la pârâți a datoriei accumulate

conform contractului de împrumut nr. B1242/B1684 din 20 octombrie 2004 în sumă de 2196,44 dolari

SUA și a cheltuielilor de judecată în sumă de 831,55 lei.

Prin hotărîrea Judecătoriei Rîșcani din 28 iulie 2010 acțiunea a fost respinsă ca fiind depusă cu

expirarea termenului de prescriptive extinctivă.

Prin decizia Curții de Apel Bălți din 30 noiembrie 2010 a fost admis apelul declarant de către ÎCS

“ProCredit”SA, casată integral hotărîrea primei instanțe și restituită pricina spre rejudecare în primă

instanţă, în alt complet de judecată.

Prin încheierea Judecătoriei Rîşcani din 06 decembrie 2011 a fost permisă înlocuirea ÎCS

“ProCredit” SA cu succesorul lui în drepturi BC “ProCreditBank” SA şi a fost înlocuită ÎCS

“ProCredit” SA cu succesorul lui în drepturi BC “ProCreditBank” SA.

23

BC ProCreditBank SA a depus o cerere de chemare în judecată, suplimentară, prin care a solicitat

încasarea în mod solidar de la pârâţi a datoriei în sumă de 2421,21 dolari SUA sau echivalentul în lei

moldoveneşti la momentul executării hotărîrii şi a taxei de stat în sumă de 80,25 lei.

Prin hotărîrea Judecătoriei Rîşcani din 03 mai 2012 a fost admisă acţiunea şi a fost încasat în mod

solidar de la Vergil Vrabii şi Raisa Vrabii împrumutul, cu dobîndă şi penalităţi în sumă de 2421,21

dolari SUA, în valută naţională conform curslui oficial al Băncii Naţionale a Moldovei la data

executării prezentei hotărîri şi taxa de stat în sumă de 2160 lei.

Prin încheierea Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2012 nu a fost dat curs cererii de apel depusă

de către Vergil Vrabii şi Raisa Vrabii, fiindu-le acordat termen pentru achitarea în mod solidar a taxei

de stat în sumă de 1620 lei pînă la 15 noiembrie 2012.

Pârâţii au declarat recurs împotriva încheierii instanţei de apel, cerînd admiterea acestuia, casarea

încheierii instanţei de apel şi emiterea unei încheieri cu privire la scutirea de la plata taxei de stat.

Recurenţii Vergil Vrabii şi Raisa Vrabii, în motivarea recursului, au indicat că nu sunt de acord cu

încheierea instanţei de apel. Starea lor materială este extrem de grea. Ei sunt pensionari şi bolnavi, nu

pot lucra. În afară de aceasta, Vergil Vrabii este invalid de gradul II, avînd o pensie de 519 lei lunar.

Această sumă de bani nu le ajunge pe de plin pentru procurarea produselor alimentare, îmbrăcăminte,

încălţăminte, pentru plata serviciilor locativ-comunale, pentru procurarea lemnelor şi cărbunelor în

perioada rece a anului, pentru procurarea medicamentelor, etc. Consideră ca prin încheierea instanţei

de apel le-a fost încălcat dreptul de acces la justiţie.

Studiind materialele dosarului, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii

Supreme de Justiţie consideră recursul întemeiat şi care urmează a fi admis cu casarea integrală a

încheierii instanţei de apel şi restituirea pricinii în instanţa de apel pentru soluţionarea chestiunii cu

privire la plata taxei de stat din următoarele considerente.

În cadrul dezbaterilor judiciare s-a constatat că recurenţii Vergil Vrabii şi Raisa Vrabii au depus o

cere de apel împotriva hotărîrii primei instanţe, fără plata taxei de stat.

În conformitate cu articolul 364, al.1 CPC, cererea de apel se depune în scris la instanţa

judecătorească a cărei hotărîre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, cu plata taxei de stat în cazul în care

apelul se impune cu taxă, în condiţiile legii, iar în conformitate cu articolul 368, al.1 CPC, dacă cererea

de apel nu întruneşte condiţiile prevăzute la articolele 364 şi 365 şi dacă cererea este depusă fără plata

taxei de stat, instanţa de apel dispune printr-o încheiere să nu dea curs cererii, acordînd apelantului un

termen pentru lichidarea neajunsurilor.

Astfel, instanţa de apel, prin încheierea din 25 octombrie 2012, a dispus de a nu da curs cererii de

apel, acordîndu-le recurenţilor termen pînă la 15 noiembrie 2012 pentru a achita în mod solidar taxa de

stat în sumă de 1620 lei.

24

Din materialele dosarului rezultă că la depunerea apelului, recurenţii Vergil Vrabii şi Raisa Vrabii

au solicitat scutirea de la plata taxei de stat.

Însă, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii recurenţilor de a fi scutiţi de la plata taxei de

stat la depunerea apelului.

Astfel, din considerentele menţionate, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al

Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a admite recursul, de a casa integral încheierea

instanţei de apel şi de a restitui pricina în instanţa de apel pentru soluţionarea chestiunii cu privire la

plata taxei de stat.

În conformitate cu articolul 427, lit. b, CPC, Colegiul civil, comercial si de contencios administrativ

al Curţii Supreme de Justiţie decide că se admite recursul declarat de către Vergil Vrabii şi Raisa

Vrabii. Se casează integral încheierea Curţii de Apel Bălţi din 25 octombrie 2012 în pricina civilă la

cererea de chemare în judecată a Băncii comerciale “ProCreditBank” societate pe acţiuni împotriva lui

Vergil Vrabii şi Raisa Vrabii cu privire la încasarea datoriei, cu restituirea pricinii la Curtea de Apel

Bălţi pentru soluţionarea chestiunii cu privire la plata taxei de stat. Decizia nu se supune nici unei căi

de atac.

Cazul ÎCS “Pro Credit” SA versus Vergil Vrabii și Raisa Vrabii cu privire la încasarea datoriei a

fost examinat doar în prima instanță la Judecătoria Rîșcani prin care a fost admisă acțiunea și a fost

încasat în mod solidar de la Vergil Vrabii și Raisa Vrabii împrumutul cu dobîndă și penalități precum

și taxa de stat.

Pârâții nefiind de acord cu hotărîrea primei instanțe au depus cerere de apel la Curtea de Apel Bălți.

Prin încheierea Curții de Apel Bălți nu s-a dat curs cererii de apel deoarece pârâții nu au achitat taxa

de stat pînă la data indicată , cauza nefiind examinată în fond.

Ulterior, recurenții au declarat recurs împotriva încheierii instanței de apel și scutirea lor de la plata

taxei de stat din motiv că sunt pensionari și bolnavi, nu pot lucra, ceea ce Curtea de Apel Bălți au omis

examinarea ei.

Curtea Supremă de Justiție depistează eroare a Curții de Apel că ultimii nu au examinat cerințele

familiei Vrabii cu privire la scutirea taxei de stat restituind pricina la Curtea de Apel Bălți pentru

examinarea chestiunii cu privire la plata taxei de stat.

În cazul în care apelanții o să depună cerere de apel cu achitarea taxei de stat cazul va fi examinat în

fond, care nu va fi deacord cu decizia va putea înainta recursul la Curtea Supremă de Justiție.

Drept îngrădire a dreptului privind accesul liber la justiţie poate fi tratată situaţia în care instanţa

restituie fără examinare cererea de apel pe motiv de neachitare a taxei de stat, dacă se constată că

partea nu a fost informată în modul stabilit de lege despre emiterea unei încheieri privind acordarea

termenului pentru achitarea taxei de stat.

25

Instanța urmează să repare erorile procedurale comise. Totodată, în Codul de procedură civilă art.

373, al. 5 se indică că instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în

apel. Dat fiind faptul că instanța de apel nu s-a expus asupra cerinței privind scutirea de la taxa de stat,

instanța de recurs corect a admis recursul și a remis cauza spre reexaminare în instanța care a admis

greșeala și anume a Curții de Apel Bălți.

În concluzie, Curtea de Apel Bălți urmează a se pronunța în privința taxei de stat fie admit cererea

apelanților sau o resping cu privirea plății de stat după care ar urma examinarea cauzei în fond cu

privire la încasarea datoriei.

26

Încheiere

Instituția juridică a fidejusiunii reprezintă un mijloc de garantare a executării obligațiilor și este

cunoscută încă din dreptul privat roman, dezvoltîndu-se a căpătat ample reglementări în special în

dreptul continental, dar păstrînd pe parcursul anilor elementele esențiale. Codul civil [156]

reglementează singura garanție personală numită fidejusiunea (cauțiunea). Fidejusiunea în cadrul

contractului de împrumut cuprinde aspecte specifice precum ar fi: neobligativitatea acordului

debitorului la constituirea fidejusiunii, limitele și întinderea clauzelor stipulate în contract. Aceasta,

deoarece, domeniul său de aplicabilitate este foarte vast, iar utilitatea cotidiană ne permite să afirmăm

că aceasta este indispensabilă vieții juridice moderne.

În orice raport juridic obligațional creditorul urmărește executarea obligației de către debitor sau, în

măsura în care acesta se află în imposibilitatea de a-și executa obligația de o persoană care se obligă

alături de el. În mod evident, creditorul are interesul de a înlătura riscul imposibilității debitorului de a-

și îndeplini obligația, fapt care i-ar aduce prejudicii. În modul acesta, pentru a înlătura acest risc,

creditorul solicită adesea debitorului crearea unor garanții. Pe lîngă garanția generală de care

beneficiază toți creditorii, debitorul sau alte persoane care se angajează alături de debitor pot să

constituie garanții specifice, afectate unei anumite obligații cum ar fi garanțiile constituite cu privire la

anumite bunuri ale debitorului și care conferă creditorului atribute de preferință și urmărire pentru

satisfacerea creanței. Pornind de la cele expuse, am considerat necesar să analizez detaliat asupra

modului în care legiuitorul nostru a reglementat juridic fidejusiunea în cazul contractului de împrumut,

formulînd în acest sens mai multe propuneri de lege ferenda, dar și de interpretare și aplicare a

normelor juridice deja existente.

Dacă, la încheierea contractului de împrumut, s-a convenit asupra încheierii contractului de

fidejusiune, prin care o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral

sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului, în cazul neexecutării obligaţiei privind restituirea

împrumutului, fidejusorul şi împrumutatul, în conformitate cu Cod civil [156], sînt obligaţi în solidar

să restituie împrumutul creditorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Una dintre tendințele evocate recent în doctrină este că, în viitor, fidejusiunea s-ar putea caracteriza

prin disocierea dintre fidejusiunea consimțită cu titlu amical sau familial, sau în orice caz cu titlu

ocazițional – cauțiunea neprofesionistă, și cauțiunea furnizată cu titlu profesional de către bănci,

societăți de cauțiune, companii de asigurare și alte instituții publice sau private – cauțiunea

profesionistă. Astfel, pe de o parte, garanțiile “autonome”, “abstracte”, numite și “garanții la prima

cerere” se aplică, din ce în ce mai larg, în relațiile de afaceri. Iar pe de altă parte, legislațiile

diminuează valoarea fidejusiunii solidare în favoarea fidejusorului – persoană fizică, în cazul în care

angajamentul asumat este disproporționat cu posibilitățile sale financiare.

27

De asemenea s-au abordat şi aspecte de drept comparat în aceast proiect în special – tendinţa

legislaţiei chineze de a proteja în primul rînd persoana fidejusorului, forma contractului cerut de

legislaţia italiană, precum şi asemănările şi deosebirile dintre Codul Civil român, francez şi

moldovenesc în materie de fidejusiune.

Ulterior, urmează de a examina cu atenție practica judiciară care există și care va apărea în

domeniul fidejusiunii în cazul contractului de împrumut în vederea elaborării unei Hotărîri explicative

a plenului Curții Supreme de Justiție care pot să conțină explicații cu caracter de recomandare

instanțelor judecătorești referitor la modul de aplicare a legislației ce ține de încheierea, executarea și

rezilierea acesteia.

Avînd în vedere cele precizate anterior, se poate concluziona că prezentul studiu a avut ca scop

analiza conceptuală a instituției nominalizate, cercetarea sistematică a acesteia pentru a scoate în

evidență domeniile de aplicabilitate și a determina corelația ce există între contractul de împrumut și

fidejusiune. Fie legală sau fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter convențional, deoarece

“Nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinței sale”.

28

Bibliografie

I. Acte normative

1.1 Codul civil al Republicii Moldova.Adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea

nr. 1107-XV din 06.06.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002.

1.2 Hotărîrea nr.8 din 24.12.10 cu privire la aplicarea legislaţiei legate de contractele de împrumut.

1.3 Instrucțiunea Băncii Naționale a Moldovei nr.126 din 06.06.2002 cu privire la înregistrarea și

autorizarea de către BNM a angajamentelor externe private .

1.4 Legea Republicii Moldova cu privire la datoria publică, garanţiile de stat şi recreditarea de stat nr.

419-XVI din 22.12.2006.

1.5 Legea insolvabilității nr. 632-XV din 14.11.2001.

1.6 Legea privind finanțele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003.

1.7 Legea instituțiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.1995.

1.8 Legea achiziției de mărfuri, lucrări și servicii pentru necesitățile statului nr. 1166-XIII din

30.04.1997.

1.9 Regulamentul privind deschiderea, modificarea şi închiderea conturilor la băncile licenţiate din

Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea CA al BNM nr.297 din 25.11.2004.

II. Monografii și publicații din ediții periodice

2.1 Baieș S., Roșca N. Drept civil. Partea generală, drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor.

Chișinău, 2001 – 195 p.

2.2 Baieș S., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Volcinchi V. Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală

a obligațiilor. Vol. II. Chișinău: Editura Cartier, 2005. – 528 p.

2.3 Băieșu A. Ghidul judecătorului în materie civilă și comercială a Republicii Moldova. Instituții

selectate, 2004 – 391 p.

2.4 Chibac Gh., Băieșu A., Rotari A., Efrim O. Drept civil. Contracte speciale. Vol. III, Chișinău:

Crtier, 2005. – 688 p.

2.5 Chirică D. Drept civil. Contracte speciale. București: Lumina Lex, 1997. – 317 p.

2.6 Cosmovici P. M. Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Codul civil. Bucureşti : Ed. ALL BECK,

1998. – 646 p.

2.7 Deak Fr. Tratat de drept civil. Contracte speciale. București: Universul juridic, 2001. – 574 p.

2.8 Filipescu A. I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: Atcani, 2000. – 437 p.

2.9 Florescu D. C. Drept civil. Contracte speciale. București: Titu Maiorescu, 2001. – 528 p.

2.10 Matica I., Moțiu F. Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară. București: Lumina

Lex, 1998. – 359 p.

29

2.11 Nour O. S. Contractul de imprumut.Analiza teoretica si practica. București: Univerersul juridic,

2009. – 321 p.

2.12 Pop L., Popa I. F., Vidu S. I. Tratat elementar de drept civil. Obligatiile. București: Universul

juridic, 2012. – 889 p.

2.13 Pop L. Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. – 512p.

2.14 Toma T. Drept civil. Contracte. Iași: Chemarea, 1998. – 287 p.

2.15 Trofimov I. Drept civil. Contracte civile, Chișinău, 2004. – 256 p.

2.16 Turcu I. Operațiuni și contracte bancare. București: Lumina Lex, 1997. – 479 p.

2.17 Turianu C. Probleme speciale de Drept civil. București: România de mâine, 2000. – 304 p.

2.18 Ungureanu O., Bacaci A., Turianu C., Jugastru C. Principii și instituții de drept civil. Curs

selectiv pentru licență. București: Ed. Rosetti, 2003 – 176 p.

2.19 Ursu R. I., Angheni S. Drept civil. Contracte civile. Vol III, București: Ed. Oscar Print, 2000. –

278 p.

III. Practică judiciară

3.1 Decizia Curții Supreme de Justiție din 19.12.2012/dosarul nr.2r-1012/12

30

CONTRACT DE ÎMPRUMUT CU GARANȚIE (FIDEJUSIUNE)

Între subsemnații:

1. Creditor .............. domiciliat în .....................

2. Debitor .............. domiciliat în .....................

3. Fidejusor ............. domiciliat în ..................... s-a încheiat următorul contract de împrumut cu

garanție.

I. Eu, debitorul .............. declar ca am luat cu împrumut de la creditorul ............ suma de ..........

lei, pe care am primit-o la semnarea acestui contract și această declarație a mea are valoare de chitanță

autentică de primire a acestei sume.

- Dobînda curentă este de ..... platibilă ......... (lunar, la data de .....; trimestrial, la data de .......;

semestrial, la data de .......; sau la datele de .........).

- Termenul împrumutului este de ...... care curge de la data încheierii acestui CONTRACT, termen

facultativ pentru mine, debitor, care pot achita împrumutul într-un termen mai scurt și obligatoriu

pentru creditor.

- Plățile capitalului și ale dobînzilor se vor face la domiciliul creditorului.

- Dacă eu, debitorul, nu voi plăti o rată de dobînda la vreunul din termenele de mai sus, întreg

capitalul împrumutat devine de îndata exigibil.

- În caz de neplată a capitalului împrumutat la termenul stabilit sau de neplata a unei rate a

dobînzilor, creditorul poate investi prezentul CONTRACT cu formula executorie și fară somație să

treacă la executarea silită a acestui CONTRACT, cerînd scoaterea la vînzare a bunurilor mele, mobile

sau imobile.

II. Eu, .......... fidejusor, garantez plata capitalului, a dobînzilor și a celorlalte cheltuieli ce se vor

efectua de către creditor, solidar cu debitorul ............. renunțînd la beneficiul discuțiunii prevazut de

art. 1157 C. civ. Drept urmare, dacă debitorul ............. nu va plăti dobînda sau capitalul la termenele

stabilite, executarea se poate îndrepta si împotriva mea, tot fară somație, punere în întarziere sau

judecată, creditorul putînd să mă urmareasca și pe mine.

Eu, .............. fidejusor, care garantez pe debitor, voi face plata tot la domiciliul creditorului și

acesta se obliga a-mi da descărcare autentică pentru sumele pe care i le voi plăti, acte în temeiul cărora

mă voi substitui în drepturile lui, avînd dreptul ca, din momentul plății, să am automat drept de regres

31

împotriva debitorului. Deci, voi avea dreptul să încep sau să continui executarea împotriva debitorului,

fară somație, punere în întarziere sau judecată, pentru a-mi recupera sumele plătite și eventualele

cheltuieli de executare.

III. Eu, creditorul ........... declar că am dat cu împrumut debitorului ............ suma de ......... lei, cu

dobînda și garanția solidară a d-lui ............ și accept toate condițiile enunțate în acest contract, pe care

înteleg să-l accept în intregul său.

Cele trei părți declară că orice comunicare judiciară sau extrajudiciară se va face la domiciliile

enunțate mai sus.

Încheiat astăzi ....... în .... exemplare.

CREDITOR

...................

DEBITOR

.....................

FIDEJUSOR(GARANT)

......................

32