Upload
buique
View
235
Download
5
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI STIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE
FINANȚE PUBLICE ȘI FISCALITATE – Suport de curs –
Lect.univ.dr. TRANDAFIR ADINA
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
1
Introducere
Finanţele publice constituie studiul activităţilor financiare ale guvernelor şi autorităţilor
publice. Ele sunt o parte a studiului econonomiei şi, prin urmare se referă la alocarea resurselor rare.
Finanţele publice sunt în mod specific interesate în efectele activităţii guvernamentale (sectorul
public) asupra alocării resurselor. Este ea eficientă? Este ea echitabilă? Finanţele publice, ca şi
economia, au ambele dimensiuni-pozitivă şi normativă. Analiza pozitivă vizează construirea de
modele pentru a arăta efectele reacţiei oamenilor la stimulentele economice şi financiare. Analiza
normativă oferă criteriul care să ne ajute să stabilim dacă schimbările economice şi financiare
aşteptate pot fi considerate dezirabile.
Disciplina Finanțe publice și fiscalitate cuprinde aspecte teoretice legate de dezvoltarea
finanţelor publice în România, de dezvoltările în domeniu care au loc la nivel european şi
internaţional, astfel încît să-şi poată găsi locul în economia globală care se prefigurează, de
impozitele directe și cele indirecte, de împrumuturile de stat și datoria publică, de bugetul public și
procesul bugetar, dar și aspecte practice referitoare la principalele impozite aplicate în România
conform legislației fiscale în vigoare și cele legate de desfășurarea procesului bugetar în țara
noastră.
Procesele şi fluxurile financiare sunt prezentate atît ca mecanisme, instrumente şi pîrghii de
acţiune, cît şi ca elemente ale politicii financiare ale statului, tranziţia la economia de piaţă
presupunînd o adaptare corespunzătoare a întregului sistem financiar, a instrumentelor, a
instituţiilor şi organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor
juridice cu caracter financiar.
Constituirea principalelor fonduri financiare la dispoziţia statului (prin impozite, taxe,
contribuţii) precum şi repartizarea acestora pentru acoperirea necesităţilor publice (sociale,
culturale, economice, adminstrative, s.a.), este prezentată prin intermediul metodelor, tehnicilor şi
procedeelor specifice de alocare a resurselor, subliniindu-se în special, particularităţile existente în
cadrul cheltuielilor şi veniturilor bugetare.
Impozitele sunt prezentate atât sub aspect conceptual, cât și ca instrumente şi pîrghii de
acţiune, ca elemente ale politicii financiare ale statului, de intervenție în viața economică,
presupunînd o adaptare corespunzătoare a întregului sistem fiscal, a instrumentelor, a instituţiilor şi
organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor juridice cu
caracter fiscal.
Împrumuturile și datoria publică sunt prezentate ca alte surse alternative de procurare a
veniturilor la bugetul de stat. Bugetul public și procesul bugetar prezintă întreaga problematică a
componenței, a derulării întregului proces derulat la nivel național.
Obiectivele cursului
Cursul de Finanțe Publice și fiscalitate îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze”
studenţii cu elementele de bază ale teoriei şi practicii fiscalității și finanțelor abordate la nivel
macroeconomic, astfel încât aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să
se adapteze cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Desigur, vom prezenta o serie de aspecte teoretice legate de conceptul, trăsăturile, rolurile şi
funcţiile finanțelor publice, mecanismului financiar, politica financiară, sistemul fiscal, impozitelor
directe și indirecte. De asemenea, vom prezenta împrumuturile de stat și datoria publică ca surse
alternative de procurare a veniturilor. Cursul va fi completat cu aspecte teoretice și exemple concrete
privind bugetul public și procesul bugetar, abordând trăsăturile și etapele derulării procesului bugetar.
Competenţe specifice
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilitaţi privind:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
2
Identificarea, definirea și aplicarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private,
cheltuielile publice, cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală,
impozitele, taxele și contribuțiile, impozitele directe, impozitele reale, impozitele personale,
impozitele indirecte, taxele de consumație, monopolurile fiscale, dubla impunere internațională,
împrumutul de stat, datoria publică, bugetul de stat; a teoriilor privind abordările finanțelor
publice, metodelor şi instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare
publice, dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de
analiză a impozitelor directe, impozitelor indirecte, a datoriei publice.
Identificarea, definirea și aplicarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de culegere, analiză şi
interpretare a datelor referitoare la modalitatea de calcul a impozitelor directe și indirecte
conform cu legislația națională în vigoare, a modalitatea de aplicare a metodelor de evitare a
dublei impuneri internaționale, a modalității de plasare a împrumuturilor de către stat pe piața
internă, a datoriei publice.
Identificarea, definirea și aplicarea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de culegere, analiză şi
interpretare a datelor referitoare la nivelul, structura și dinamica cheltuielilor și resurselor
financiare publice.
Aplicarea cunoştinţelor, metodelor, tehnicilor şi instrumentelor pentru realizarea unei analize
economico-financiare pe baza bugetului general consolidat la nivel macroeconomic.
Explicarea și interpretarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile
publice, cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală, impozitele directe,
impozitele reale, impozitele personale, impozitele indirecte, taxele de consumație, monopolurile
fiscale, dubla impunere internațională, împrumutul de stat, datoria publică, bugetul de stat.
Explicarea și interpretarea teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi
instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice,
dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare , dimensionarea veniturilor și cheltuielilor
bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a impozitelor directe, impozitelor indirecte, a
datoriei publice.
Explicarea metodelor și instrumentelor de analiză și interpretare a datelor referitoare la
modalitatea de calcul a nivelului, structurii și dinamicii cheltuielilor și resurselor financiare
publice, a impozitelor directe și indirecte conform cu legislația națională în vigoare, a
modalitatea de aplicare a metodelor de evitare a dublei impuneri internaționale, a modalității de
plasare a împrumuturilor de către stat pe piața internă, a datoriei publice.
Aplicarea conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile publice,
cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală, impozitele directe,
impozitele reale, impozitele personale, impozitele indirecte, taxele de consumație, monopolurile
fiscale, dubla impunere internațională, împrumutul de stat, datoria publică, bugetul de stat.
Aplicarea teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi instrumentelor de analiză
a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice, dimensionarea veniturilor și
cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a cheltuielilor publice, a resurselor
financiare publice, a impozitelor directe, impozitelor indirecte, a datoriei publice.
Aplicarea instrumentelor de analiză a împrumuturilor de stat, a datoriei publice și a soldului
bugetar.
Aplicarea instrumentelor de analiză și interpretare a datelor referitoare la modalitatea de calcul a
indicatorilor de nivel, structură și dinamică a cheltuielilor și veniturilor publice, a impozitelor
directe și indirecte conform cu legislația națională în vigoare, a modalitatea de aplicare a
metodelor de evitare a dublei impuneri internaționale, a modalității de plasare a împrumuturilor
de către stat pe piața internă, a datoriei publice.
Evaluarea critică a conceptelor privind finanțele publice, finanțele private, cheltuielile publice,
cheltuielile bugetare, resursele financiare publice, presiunea fiscală, impozitele directe,
impozitele reale, impozitele personale, impozitele indirecte, taxele de consumație, monopolurile
fiscale, dubla impunere internațională, împrumutul de stat, datoria publică, bugetul de stat.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
3
Evaluarea critică a teoriilor privind abordările finanțelor publice, metodelor şi instrumentelor de
analiză a cheltuielilor publice și a resurselor financiare publice, a celor privind dimensionarea
veniturilor și cheltuielilor bugetare; metodelor şi instrumentelor de analiză a impozitelor directe,
impozitelor indirecte, a datoriei publice. Efectuarea de analize economico-financiare pe baza datelor culese din bugetul general
consolidat la nivel național.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
4
Structura cursului
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE. FUNCȚIILE FINANȚELOR
PUBLICE
1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice
1.2. Funcțiile finanțelor publice
1.3. Finanțe publice vs. Finanțe private
CAPITOLUL 2
MECANISMUL FINANCIAR
2.1. Concept și componente
2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare
2.3. Componentele sistemului financiar
CAPITOLUL 3
POLITICA FINANCIARĂ
3.1. Concept și trăsături
3.2. Obiectivele politicii financiare
CAPITOLUL 4
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
4.1. Conţinutul şi caracterizarea cheltuielilor publice
4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice
4.3. Clasificarea cheltuielilor publice
4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice
4.4.1 Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală și reală
4.4.2. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut
4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor
4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice
4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice
4.6.1 Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi
reală
4.6.2 Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
4.6.3 Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
4.6.4 Modificarea structurii cheltuielilor publice
4.6.5 Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si
modificarea produsului intern brut
4.6.6 Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut
4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale
4.8. Studii de caz
CAPITOLUL 5
SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare
5.2. Gruparea resurselor financiare publice
5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare
5.3.1. Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală
5.3.2. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut
5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
5
5.4. Structura veniturilor publice
5.5. Dinamica veniturilor publice
5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie
reală
5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie
reală
5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut
5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor
5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice
5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi
modificare produsului intern brut
5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut
5.6. Studii de caz
CAPITOLUL 6
SISTEMUL FISCAL
6.1. Sistemul fiscal-generalităţi
6.2. Conceptul de impozite, taxe, contribuţii
6.3 Fiscalitatea şi presiunea fiscala
6.4. Elementele impozitului
6.5. Principii de echitatea fiscală
6.6. Principii de politică financiară
6.7. Principii de politică economică
6.8. Principii social-politice
6.9. Aşezarea şi perceperea impozitelor
6.9.1.Stabilirea obiectului impozabil
6.9.2 Determinarea cuantumului impozitului
6.9.3 Perceperea impozitelor
CAPITOLUL 7
IMPOZITELE DIRECTE
7.1. Impozitele directe – trăsături caracteristice
7.2. Impozitele directe reale
7.3. Impozitele directe personale
7.3.1 Impozitele pe venit
7.3.2 Impozite pe avere
7.4. Principalele impozite directe din România
7.4.1 Impozitul pe profit
7.4.2 Impozitul pe venitul persoanelor fizice
7.4.3 Impozitele şi taxele locale
7.5. Dubla impunere internaţională
7.5.1. Conținutul dublei impuneri internaționale
7.5.2. Metode de evitare a dublei impuneri juridice internaționale
CAPITOLUL 8
IMPOZITELE INDIRECTE
8.1. Caracterizare generală a impozitelor indirecte
8.2. Taxele de consumaţie
8.3. Monopolurile fiscale
8.4. Taxele vamale
8.5. Taxele generale
8.6. Principalele impozite indirecte din România
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
6
8.6.1 Taxa pe valoarea adăugată
8.6.2 Accize şi alte taxe speciale
CAPITOLUL 9
ÎMPRUMUTURILE DE STAT
9.1.Conţinutul economic al creditului public
9.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice
9.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat
9.2. Tehnica împrumuturilor de stat
9.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
9.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat
CAPITOLUL 10
DATORIA PUBLICĂ
10.1 Datoria publică -noţiuni generale
10.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză
10.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză
CAPITOLUL 11
BUGETUL PUBLIC
11.1. Conceptul de buget public
11.2. Principii bugetare
11.2.1 Universalitatea bugetului
11.2.2 Unitatea bugetară
11.2.3 Realitatea bugetului
11.2.4 Anualitatea bugetului
11.2.5 Specializarea bugetară
11.2.6 Echilibrarea bugetară
11.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare
11.2.8 Principiul publicităţii bugetare
11.2.9 Principiul unităţii monetare
11.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
CAPITOLUL 12
PROCESUL BUGETAR
12.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar
12.1.1 Elaborarea proiectului de buget
12.1.2. Aprobarea bugetului
12.1.3. Execuția bugetului
12.1.4 Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
12.1.5. Controlul bugetar
12.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de trezorerie
12.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului
12.2.2 Funcţiile trezoreriei
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
7
CAPITOLUL 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE FINANȚE PUBLICE.
FUNCȚIILE FINANȚELOR PUBLICE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de finanțe, în general, a conceptului de finanțe publice și a celui
de finanțe private, reliefând asemănările și deosebirile dintre cele două concepte;
– identificarea funcţiilor finanțelor publice; – adoptarea unor noţiuni teoretice de finanțe care să le folosească viitorilor economiști în
desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele abordări și teorii privind finanțele publice; – prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea finanțelor publice în evoluția
societății umane.
Noţiuni cheie: finanțe publice, funcțiile finanțelor publice, evoluția conceptului de finanțe publice,
finanțe private, bunuri publice, bunuri private, bunuri cvasipublice/cvasiprivate.
1.1. Evoluția conceptului de finanțe publice
Ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi îşi
au originea legată de apariţia şi funcţionarea statului.
Primele elemente ale finanțelor publice (impozite, cheltuieli) au apărut odata cu instituția
statului. În măsura în care acesta și-a consolidat poziția și s-a extins atribuțiunile, s-au dezvoltat în
corelație și fluxurile de venituri și cheltuieli publice, depășind aspectul cantitativ al importanței în
plan financiar și acționând ca un instrument de intervenție în plan economic și social.
În orânduirile social-economice, finanțele s-au manifestat ca relații sociale, de natură
economică, apărute în procesul repartiției produsului social și mai ales al venitului național, în
strânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, astfel:
în comuna primitivă – statul nu se formase, iar funcțiile publice erau îndeplinite de oameni
aleși de întreaga comunitate; funcțiile de conducere erau onorifice, nu se utilizau metode de
constrângere speciale; nu s-au manifestat relațiile financiare (munca se desfășura în comun
iar rezultatele se repartizau în mod egal între membrii societății);
în orânduirea sclavagistă, predomina economia natural închisă, iar funcțiile publice erau
onorifice, cheltuielile statului erau acoperite prin prestațiile în muncă sau în natură la care
erau obligați supușii. O dată cu dezvoltarea economiei de schimb, a apariției banilor, statul
folosea ca resurse, pentru acoperirea cheltuielilor publice, impozitele și împrumuturile,
așadar apar primele elemente de finanțe publice.
în orânduirea feudală, relațiile marfă-bani nu au devenit preponderente și, ca urmare, s-a
menținut forma naturală de acoperire a nevoilor statului (prestații în muncă, dări în natură,
etc.), veniturile bănești erau reduse ca pondere; visteria statului era echivalentă cu cămara
domnitorului (impozite, daruri, împrumuturi, tributuri, etc.);
în orânduirea capitalistă , acoperirea cheltuielilor publice se realiza numai pe seama
resurselor bănești. Activitatea statului viza două funcții, respectiv funcția internă de
menținere a ordinii interne și de asigurare a funcționării instituțiilor specifice economiei
capitaliste și funcția externă de apărare a țării, a independenței și a suveranității naționale, de
întreținere a relațiilor diplomatice cu alte state.
în prezent, nu numai că se mențin cele două condiții care au stat la baza apariției finanțelor,
dar, pe de o parte, asistăm la o amploare deosebită a producției de mărfuri, a schimbului și a
relațiilor marfă-bani, iar, pe de altă parte, la lărgirea și intensificarea activității statului, atât
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
8
pe plan intern, cât și extern, ceea ce a determinat ca veniturile și cheltuielile statului să
îmbrace în exclusivitate forma bănească.
Nevoile şi interesele publice se realizează de către stat, în principal (şi uneori exclusiv) prin
bani. Într-adevăr, cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decât în bani. Fără
bani nu există nici finanţe publice.
Această caracteristică explică şi preocuparea pentru etimologia cuvântului finanţe. După câte
se pare, noţiunea de finanţe provine de la cuvintele latineşti fiare sau finis, care se traduc prin a
termina, a încheia un diferend, o acţiune judiciară în legatură cu plata unei sume de bani. De la
aceste cuvinte s-a format financia sau financia pecuniaria, adică plata în bani. Se crede că din
aceste cuvinte latineşti s-a născut noţiunea finance folosită în Franţa în secolele XV-XVI, care avea
mai multe înţelesuri şi anume: sume de bani, resurse băneşti, venit al statului, iar les finances
echivala cu gospodaria publică, patrimoniul statului.
Trebuie remarcat însă că nici măcar concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sunt la unison,
înţelesurile folosite de economişti fiind diferite ca de exemplu:
– Fonduri băneşti la dispoziţia statului;
– Mijloace de intervenţie a statului în economie;
– Metode de gestionare a banului public;
– Act juridic între stat şi membrii societăţii;
– Relaţii sociale, de natură economică care apar în procesul constituirii fondurilor
publice de resurse băneşti şi repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale
societăţii.
Finanţele publice reprezintă forma băneasca a relaţiilor economice, în procesul repartiţiei
produsului social şi venitului naţional în cadrul îndeplinirii funcţiilor statului. Conţinutul social,
economic şi în special juridic al relaţiilor financiare, funcţiile şi importanţa lor sunt câteva din
problemele fundamentale ale ştiinţei finantelor.
1. Noţiunea clasică de finanţe publice
Această concepţie este legată de liberalismul politic, fiind specifică perioadei de dezvoltare
economico-socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Conform acestei concepţii, statul liberal este
preocupat mai puţin de activităţile private, limitându-şi intervenţia la funcţiile sale tradiţionale, şi
anume: apărarea naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie.
Au existat două motive pentru care statul nu a intervenit în activitatea agenţilor economici. În
primul rând, activitatea economică se afla încă sub influenţa muncii manuale, industria era
predominant manufacturieră, schimbul de mărfuri fiind restrâns ca valoare. În al doilea rând,
intervenţia statului în activitatea economică necesita resurse financiare, neputându-se limita această
intervenţie numai la planificări, dispoziţii date agenţilor economici, etc.
Perioada liberală a finanțelor corespunde, în linii generale, maşinismului, capitalismului
ascendent (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX) şi reflectă, de fapt, doctrina
liberală dominată de concepția privind superioritatea inițiativei particulare (idee susținută de Adam
Smith, J.B Say, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, etc.).
Doctrina liberală consideră că, pentru buna funcționare a mecanismului pieței, activitatea
economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer
(factorii de producție să se poată mișca liberi de a un sector la altul, conform barometrului
prețurilor), urmărindu-se evitarea oricărei intervenţii din partea autorităţii publice care ar putea
perturba iniţiativa privată, libera concurenţă, acţiunea legilor obiective ale pieţii.
În concluzie rolul statului trebuia să fie cât mai neutru, reducându-se numai la constituirea
cadrului juridic și asigurarea respectării lui (stat jandarm), pe de o parte și la furnizarea unui
minim de servicii publice tradiționale: întreținerea armatei, administrația publică, realizarea
anumitor lucrari publice, pe de altă parte.
În concepţia clasică intervenţiile statului asupra activităţii economice limitau libertatea de
acţiune a forţelor pieţii, preocuparea specialiştilor fiind orientată cu precădere spre problemele
procurării resurselor necesare statului, utilizarii lor cu spirit de economie, repartizării sarcinilor
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
9
fiscale pe categorii de plătitori, contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării
echilibrate a bugetului.
Finnațele publice se subordonau unor principii care impuneau:
– Limitarea cheltuielilor publice la finanțaarea anumitor servicii colective (legate mai
ales de siguranța bunurilor și persoanelor)
– Lejeritatea şi neutralitatea impozitelor, astfel încât să servească exclusiv acoperirii
cheltuielilor publice şi să nu constituie o frână pentru efectuarea schimburilor;
– Respectarea cu stricteţe a echilibrului bugetar anual, considerat ca fiind „principiul
de aur al gestiunii bugetare”. Nu se agreau nici deficitul, din cauza pericolului de a genera
inflaţie, nici excedentul, a cărui utilizare s-ar fi exprimat în cheltuieli suplimentare ale
statului, deci în intervenţia acestuia;
– Contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, întrucât acestea, pe
de o parte, sporesc în mod artificial bugetul, iar pe de altă parte, influenţează generaţiile
viitoare, deoarece ipotechează libertatea de opţiune, fiind un impozit amânatşi o posibilă
sursă de inflaţie.
Asa cum am mai precizat, viaţa economică se desfăşura în conformitate cu principiul laisser
faire, laisser passer. Cheltuielile publice trebuiau reduse la minim. Concepţia guvernului ieftin îşi
găseşte suportul în teza potrivit căreia progresul social-economic reclama utilizarea venitului
naţional pentru dezvoltarea industriei şi comerţului, în loc să fie irosit pentru activităţi neproductive.
Rolul finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare funcţionării instituţiilor publice.
2. Noţiunea moderna de finanţe publice (perioada intervenționistă)
Aceasta perioada corespunde dezvoltării monopolurilor (secolul XX), şi mai cu seamă
perioada de dupa primul război mondial și după marea recesiune economică mondială (1929-1933),
când, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm a fost luat de către statul-providenţă
(statul-bunăstării), care-şi lărgeşte considerabil sfera preocupărilor. În legatură cu activitatea
economică a statului, se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă.
Gândirea economică a vremii este reprezentată de concluziile economiştilor John Maynar
Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă Constantinescu, Victor Jinga, etc și sunt răspunsuri
la starea de criză.
Keynes propune o politică anticriză, bazată pe trei componente majore:
– menţinerea cererii prin nealterarea puterii de cumpărare, având în vedere faptul că
orice reducere a salariului (inclusiv pe calea impozitelor) antrenează scăderea consumului,
care este factorul determinant al cererii efective;
– exercitarea unei acţiuni globale asupra economiei, prin intervenţia autorităţilor
publice. Astfel, statul trebuie să suplinească investiţiile particulare prin investiţii publice,
argumentând că sporirea investiţiilor are un rol stimulator asupra relansării economiei prin
intermediul salariilor distribuite şi, implicit, prin creşterea puterii de cumpărare;
– implicarea statului prin acţiuni asupra componentelor monetare ale economiei.
Demonstrând rolul (pozitiv sau negativ) pe care îl pot avea banii într-o economie, Keynes
acordă o importanţă deosebită ratei dobânzii şi unei „monede dirijate”.
În concepţia modernă, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de acoperire a
cheltuielilor sale, ci, înainte de toate, un mijloc de intervenţie în economie, în care autoritatea
publică joacă un rol activ în viaţa economică, influenţează procesele economice, corectează evoluţia
ciclică şi previne sau limitează efectele crizelor
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
10
În condiţiile în care „mâna invizibilă” a pieţei a încetat de a mai fi modelul ideal al economiei
de piaţă, în care opţiunile economice sunt direcţionate şi reglate prin mecanismul preţurilorşi al
concurenţei, intervenţionismul pledează pentru implicarea autorităţilor publice în corectarea
dezechilibrelor apărute prin politicile: fiscală, bugetară, monetară și valutară.
În această perioadă, se evidenţiază aşa-numita „revoluţie keynesiană”, autorul său, John
Maynard Keynes, dovedind că este posibilă relansarea economică prin deficit bugetar.
Sub presiunea efectelor crizei economice generale, concepţia cu privire la rolul statului a
evoluat, în sensul că acesta poate şi trebuie să-şi extindă aria misiunilor tradiţionale, pentru a
corecta deficienţele cauzate de jocul liber al economiei de piaţă. În planul finanţelor publice,
doctrina intervenţionistă a încurajat înfiinţarea de întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea
de subvenţii şi facilităţi fiscale întreprinderilor particulare, adoptarea de către autorităţile publice a
unor măsuri de combatere a şomajului şi de redresare a economiei stagnante.
Astfel, pentru statul modern, finanţele publice încetează de a mai fi doar un simplu mijloc de
acoperire a cheltuielilor strict necesare funcţionării sale şi îndeplinirii unor minime atribuţii, ci
devin un instrument activ de intervenţie în economie. Atenţia specialiştilor nu se mai limitează la
studiul mijloacelor de acoperire a cheltuielilor statului, ci se extinde şi se concentrează asupra
posibilităţilor de influenţare a proceselor economiceşi a relaţiilor sociale prin intermediul
cheltuielilorşi al veniturilor publice.
Maurice Duverger considera că „în secolul nostru, pentru stat finanţele publice nu mai
reprezintă doar un mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administraţie, ci, mai ales, un mijloc de
a interveni în viaţa socială, de a exercita o presiune asupra cetăţenilor, de a organiza ansamblul
naţiunii”.
Pierre Lalumière evidenţiază rolul intervenţionist al statului, arătând că atât impozitele, cât şi
cheltuielile publice reprezintă adevărate instrumente de politică financiară. Bugetul de stat are, în
concepţia sa, rolul unui imens filtru care prelevă o parte din venitul naţional pe calea impozitelor şi
distribuie acest segment de venit naţional prin intermediul cheltuielilor publice. Creşterea
accentuată a cheltuielilor publice în valoare absolută şi ca procent din produsul intern brut nu
reprezintă o decizie politică, ci este strâns legată de evoluţia tehnicii şi a societăţii, în general.
Statul modern ia asupra sa rezolvarea unor probleme majore precum eliminarea sărăciei,
asigurările sociale (pentru pensii) şi cele pentru sănătatea membrilor săi. Medicina modernă a
condus la prelungirea duratei medii de viaţă, iar costul său este în creştere. Drepturile revendicate în
prezent de cetăţeni presupun intervenţia statului cu privire la: dreptul la instrucţie, la sănătate, la
muncă, la pensie de vârstă etc. Această extindere a drepturilor omului a avut consecinţe majore în
redistribuirea veniturilor. Într-adevăr, statul, pentru a garanta anumite drepturi (dreptul la muncă,
asigurarea minimului mijloace- lor necesare unui trai decent), a fost nevoit să intervină direct în
economie.
Concomitent cu sporirea cheltuielilor de securitate socială, cheltuielile publice propriu-zise au
crescut puternic şi ca urmare a progresului tehnic. Au apărut noi mijloace de comunicaţii, a căror
infrastructură este în mod tradiţional în sarcina statului. Practic, nu se poate compara preţul unei
autostrăzi sau al căii ferate din zilele noastre cu cel al drumurilor pe care în trecut circulau căruţeşi
diligenţe. Tehnica militară modernă antrenează cheltuieli pe care armamentul de la începutul
secolului XX nu le necesita.
Keynesianismul şi doctrina asociată ideilor lui Keynes s-au generalizat în democraţiile
occidentale care s-au dezvoltat după cel de-al doilea război mondial, astfel că principiile sale de
bază se regăsesc în The Employment Act/1946 din S.U.A.şi în art. 55 al Cartei Naţiunilor Unite. De
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
11
asemenea, administraţiile democrate ale S.U.A. din anii '60 (în timpul preşedinţilor J.F. Kennedy şi
L.Johnson) au avut consilieri keynesianişti, ca Paul A. Samuelson, N.A. Heller, James Tobin).
3. Noţiunea liberala de finanţe publice
Noua abordarea liberală s-a concretizat, dupa cel de-al doilea razboi mondial prin revenirea
teoriilor economice keynesiene la doctrina (oreintarea) liberală.
Interesant de remarcat că, în această perioadă, tendinţa liberală precum și cea intervenţionistă
(divizate în subtendinţe) au coabitatşi/sau au alternat ca pregnanţă, dând naştere unor confruntări
permanente în planul ideilor şi al transpunerii lor în practică.
Mai mult, premiile Nobel acordate pentru economie s-au împărţit între adepţii liberalismului
(Fredrich A.von Hayek, Milton Friedman, George J. Stigler, James Buchanan) şi cei ai
intervenţionismului (P.A. Samuelson, K.J.Arrow, James Tobin, Franco Modigliani), ceea ce
confirmă afirmaţia lui Georges Corm: „Economia politică modernă a oscilat între două extreme pe
care le-am trăit în acest secol: totul pentru Stat şi prin Stat, totul pentru individ şi prin individ” şi
îndreptăţeşte întrebarea aceluiaşi autor: „De cine depind bogăţia şi sărăcia naţiunilor? De puterea
statului şi a mecanismelor colective care asigură crearea şi repartiţia avuţiilor, sau exclusiv de
dinamismul individului şi de libertatea de care se bucură?”
În continuare sunt prezentate câteva dintre curentele de gândire care sunt considerate ca
alcătuind o nouă ortodoxie liberală, dupa cum urmează:
1. Monetarismul (sau Şcoala de la Chicago), în frunte cu Milton Friedman are o poziţie
diferită de cea a lui Keynes în domeniul monetar.
Caracteristica generală a monetarismului este ultraliberalismul: opoziţia fermă la intervenţia
statului şi a Băncii Centrale, susţinând creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu cel al creşterii
produsului naţional. Punând accentul pe rolul de bază al pieţei în varietatea şi diversitatea acţiunii
individuale, Friedman recunoaşte statului rolul de far în stabilirea „regulilor jocului”şi pe cel de
arbitru în aplicarea regulilor adoptate.
2. Şcoala libertariană acuză statul providenţă că este un factor de anchilozare a societăţii,
deoarece, prin controlul asupra tuturor actorilor economici şi mecanismelor sociale, îngrădeşte
iniţiativa. De asemenea, sectorul public este considerat ca fiind mai risipitor decât cel particular.
Şcoala libertariană (având ca adepţi pe: Murray Rothbard - iniţiator , Fredrich August von Hayek,
Robert Nozick ş.a.) este considerată ramura cea mai radicală a liberalismului. Constrângerea
libertariană... interzice sacrificarea unei persoane în beneficiul alteia, întrucât societatea este
formată din indivizi distincţi, fiecare cu propria viaţă. Acest curent de gândire are ca punct central
ideea că toţi oamenii au un anumit set de drepturi, care nu pot fi negate, anulate sau confiscate în
interesul colectivităţii.
Esenţa libertarianismului o constituie „laissez faire” şi o profundă neîncredere în intervenţia
statului. Din acest punct de vedere, statului nu-i este permis să intervină pentru a afecta drepturile
de proprietate ale unora în favoarea altora prin redistribuirea veniturilor. Adepţii acestei orientări
consideră îndreptăţită existenţa unui „stat minimal” ale cărui funcţii să se limiteze la protecţia
individului (de violenţă, furt, înşelătorie) şi la asigurarea respectării contractelor. În opinia lor, doar
un asemenea stat are legitimitate morală, deoarece el nu încalcă „drepturile naturale” ale
individului, între care dreptul la viaţă şi la proprietate. Ei se pronunţă pentru reducerea fiscalităţiişi
a cheltuielilor publice, considerând că trebuie încurajată mai degrabă oferta,şi nu cererea.
3. Şcoala opţiunilor colective (sau a opţiunilor publice) este caracterizată pe scurt de unul
dintre adepţii săi - Denis C. Mueller- ca fiind „aplicarea principiilor economice la ştiinţa politică”,
astfel că obiectul de studiu îl constituie: statul, regimurile electorale, partidele, grupurile de
presiune, birocraţia ş.a. Dintre alţi adepţi ai acestui curent de gândire, enumerăm: James Buchanan,
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
12
G. Tullock, D. Black ş.a. Concepţiile acestei şcoli consideră că statul trebuie să se debirocratizeze şi
să se integreze în mecanismele pieţei; reducerea sectorului public să fie însoţită de o
descentralizare, astfel încât anumite sarcini să fie lăsate (conform principiului subsidiarităţii) acelor
instituţii apte să le realizeze mai bine. Administraţiile trebuie să devină mai eficiente, inspirându-se
din modelele de gestiune ale firmelor particulare. Statul nu numai că trebuie să-şi limiteze
implicarea în economie, ci trebuie să ajungă să se gestioneze în mod corespunzător, ceea ce implică
obligaţia de a-şi echilibra bugetul.
4. Economia de ofertă (având ca adepţi pe Arthur Laffer, M. Feldstein, A Gilder) condamnă
orice politică de reglare a cererii, precum şi rolul statului providenţă, militând pentru manifestarea
liberei iniţiative ca fiind singura în măsură să producă avuţie.
Conform acestei orientări, extinderea intervenţiilor economice şi sociale ale statului a condus la
excese de reglementare, de cheltuieli publice şi prelevări obligatorii, având efecte negative asupra
incitării la muncă, economisirii şi investirii, ceea ce reprezintă o frână în desfăşurarea activităţii
economice. În consecinţă, adepţii „economiei de ofertă” propun reducerea ratei fiscalităţii,
diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor, în special a celor care vizează protecţia socială, şi
reconsiderarea iniţiativei particulare pentru dinamizarea activităţii economice.
Se poate afirma că, în perioada contemporană, circuitul fiscal- bugetar se caracterizează printr-
o modificare a dimensiunii, care a transformat raportul său cu economia reală. Această schimbare
îmbracă un aspect cantitativ, marcat de ponderea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în produsul
intern brut – aproximativ 15% înainte de primul război mondial şi circa 50% în prezent şi un aspect
calitativ, constând în transformarea conţinutului acestora.
Rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de activitate economică - socială,
ceea ce s-a repercutat într-o creştere de volum a bugetului public şi o schimbare a rolului finanţelor
publice. Intervenţiile statului nu se mai bazează doar pe instrumentele oferite de finanţele publice,
ci şi pe o combinaţie de instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară, de credit.
În opinia profesorilor americani Richard şi Peggy Musgrave, „finanţele publice constituie un
termen care în mod tradiţional a fost aplicat la un set de probleme politice care includ utilizarea
măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli. Acesta nu este un termen prea fericit, deoarece
problemele de bază nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor,
distribuirea venitului şi gradul de ocupare a forţei de muncă” (Public Finance in Theory and
Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York).1
Finanţele publice pot fi definite si de urmatoarele trăsături:
– Sunt relaţii cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării
şi utilizării produsului social.
– Apar în formă bănească, deoarece în cadrul producţiei de mărfuri şi al acţiunii legii
valorii, produsul de producţie, reproducţie şi de circulaţie a mărfurilor, repartiţia produsului
social, relaţiile de schimb, retribuirea muncii, precum şi relaţiile dintre agenţii economici
sau dintre aceştia şi persoanele fizice, se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor
relaţii băneşti. Noţiunea de finanţe publice sau relaţii financiare nu poate fi confundată cu
cea de bani sau relaţii băneşti. Banii reprezintă o marfă, iar finanţele sunt relaţii de
constituire, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti.
– Sunt relaţii fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestaţie
directă din partea subiectului beneficiar al mijloacelor băneşti.
– Sunt relații care nu implică o contraprestație directă. Mijloacele băneşti repartizate
şi utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.
– De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către unele regii
autonome sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii pentru
1 Public Finance in Theory and Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York, 1989
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
13
populaţie. Acelaşi caracter de nerambursabilitate îl poartă şi transferurile efectuate către
populaţie sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii.
– Transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se poate
realiza parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea caracter poartă sumele de bani
vărsate de persoanele fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa
internă; garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de
persoanele ce gestionează bani şi alte valori publice.
1.2. Funcțiile finanțelor publice
Rolul finantelor deriva din funcțiile acestora și se manifestă în plan financiar, economic și
psihosocial.
Rolul financiar rezulta din faptul ca mecanismul finantelor publice constituie modalitatea
principala de atragere a resurselor financiare ale statului necesare realizarii unor obiective de interes
general, dar si mijlocul prin care se redistribuie veniturile si averile intre membrii societatii.
Rolul economic se evidentiaza in conditiile in care finantele publice, prin cele doua etape ale
functiei fiscale reprezinta un important instrument de politica economica folosit de catre autoritatile
publice in vederea influentarii fenomenelor si proceselor economice, corectarii ciclurilor economice
si inlaturarii dezechlibrelor econmice.
Rolul psiho-social rezida pe de o parte din orientarea si modelarea comportamentelor
indivizilor in prezenta prelevarilor fiscale si a transferurilor financiare, iar pe de alta parte din
necesitatea asigurarii de catre autoritatile publice a unor programe de protectie sociala in vederea
sprijinirii categoriilor sociale defavorizate.
Finanţele publice sunt necesare, în mod subiectiv şi obiectiv, deoarece contribuie la realizarea
sarcinilor şi funcţiilor statului, care nu ar putea fi înfăptuite fără pârghiile financiare. Mijloacele
prin care finanţele publice, ca relaţii financiare îşi îndeplinesc acest rol, sunt funcţiile acestora:
– funcţia de repartiţie
– funcţia de control
Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului social (produsului intern
brut) şi cuprinde două faze:
– constituirea fondurilor (resurselor) bănesti;
– redistribuirea (utilizarea) acestora.
În prima fază are loc formarea fondurilor publice de resurse băneşti, acţiune la care participă
societăţi comerciale, regii autonome, instituţii publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice,
indiferent dacă sunt rezidente sau nerezidente.
Fondurile publice de resurse se constituie în mai multe forme concrete cum sunt:
– impozite
– taxe
– contribuţii petru asigurări sociale
– amenzi
– majorări şi penalizări de întârziere
– vărsăminte din profitul regiilor autonome
– vărsăminte din veniturile instituţiilor publice
– redevenţe şi chirii din concesiune şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de
stat
– venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân
– rambursări ale împrumuturilor de stat acordate
– dobânzi aferente şi ajutoare primite
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
14
Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi din
toate sectoarele sociale: public, privat, cooperatist, mixt. În proporţie covârşitoare, resursele băneşti
ale finanţelor publice sunt mobilizate cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie.
A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor publice pe beneficiari –
persoane juridice şi fizice. Distribuirea este dată în competenţa autorităţilor publice şi se face în
raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii:
învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărire comunală şi
locuinţe, apărare naţională, ordine publică, administraţie publică, acţiuni economice, datorie
publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Distribuirea sau redistribuirea produsului intern brut (produsul social) are loc în două modalităţi:
– în cadrul aceluiaşi tip de proprietate, când are loc un transfer de resurse băneşti între
stat şi unităţile sale în ambele sensuri
– cu schimbarea titlului de proprietate când transferul are loc între stat pe de o parte şi
agenţii economici cu capital privat sau mixt şi populaţie pe de alta parte, şi invers.
Redistribuirea se poate realizea şi pe plan extern, prin contractarea de împrumuturi externe,
acordarea de împrumuturi externe, achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor către organisme
internaţionale de către stat sau alte instituţii publice, primirea sau acordarea de ajutoare externe de
către stat, etc.
Funcţia de control a finanţelor publice se justifică deoarece fondurile publice aparţin întregii
societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai larga decât cea a funcţiei de repartiţie,
deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice, şi modul de
utilizare a resurselor.
Funcţia de control a finanţelor publice nu se limitează la modul de constiturire a fondurilor
publice şi la repartizarea acestora pe beneficiari, ci urmăreşte şi legalitatea, necesitatea,
oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează
în concret resursele băneşti de care dispun.
În consecinţă, controlul se efectuează nu numai activităţilor specifice funcţiei de repartiţie, ci
el se exercită şi asupra producţiei realizate în sectorul de stat, a schimbului şi consumului ce are loc
în acest sector.
În România controlul financiar se exercită de puterea legislativă şi cea judecătorească, direct
sau prin organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor, bănci şi alte
instituţii financiare; organe specializate ale ministerelor, unităţilor administrativ-teritoriale şi
unităţilor economice, etc.
Richardşi Peggy Musgrave disting trei mari funcţii ale finanţelor publice, şi anume:
1. alocarea resurselor,
2. distribuirea veniturilor şi
3. reglarea vieţii economice.
În ceea ce priveşte funcţia de alocare (numită și funcție de repartizare sau funcție fiscală) a
resurselor prin politica fiscală a statului, se ştie că bunurile sociale nu pot fi obţinute prin
mecanismul pieţei, ci sunt distribuite prin intermediul autorităţilor publice. Aceste servicii sunt
finanţate pe seama resurselor publice mobilizate la bugetul statului şi au rolul de a asigura
satisfacerea unor nevoi sociale (apărare, justiţie, ordine publică, sănătate, învăţământ, cercetare
ştiinţifică etc.) fără ca membrii societăţii să achite statului „preţul” lor, ca în cazul bunurilor
achiziţionate pe piaţă. Prelevarea prin metode de constrângere a resurselor necesare finanţării
utilităţilor publice şi dirijarea acestora către instituţiile prestatoare constituie o formă de manifestare
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
15
a funcţiei alocative a finanţelor publice şi a rolului autorităţilor publice. Această funcție vizează
formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor, efectuarea cheltuielilor prevăzute în acesta.
Distribuirea veniturilor şi averilor între persoane fizice şi juridice (numită și funcție socială)
depinde de forma de proprietate şi de modul de repartizare a factorilor de producţie. Din cauză că
această distribuire, în general, nu este în concordanţă cu dreptatea sau justiţia socială, apare
necesitatea atenuării discrepanţelor ce se manifestă, prin redistribuirea fondurilor publice, acţiune
care revine statului. Principalul instrument aflat la dispoziţia statului în acest scop este bugetul
public, prin impozite şi cheltuieli publice. Această funcție presupune transferul de putere de
cumpărare între diferite domenii de activitate economico-socială sau între diferite categorii socio-
profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât, cel puţin într-o
primă fază, resursele statului se formează pe baza veniturilor primare, adică a veniturilor obţinute
de factorii de producţie pe seama contribuţiei lor la rezultatele activităţii economice: producerea de
bunuri materiale, servicii, informaţii, inclusiv cele de natură social-culturală, cum sunt educaţia,
sănătatea, asigurările sociale etc. Pe seama acestor venituri, statul întreprinde activităţi de susţinere
fie cu caracter general (pregătire şcolară obligatorie, asistenţa categoriilor sau persoanelor
defavorizate, apărarea etc.), fie cu caracter punctual (încurajarea unui anumit gen de activitate,
susţinerea unei zone defavorizate etc.).
Funcţia de reglare a vieţii economice (numită și funcție de stabilizare sau funcție
extrafiscală), prin politica fiscală a statului, urmăreşte înfăptuirea unor obiective cum sunt:
obţinerea unui grad acceptabil al stabilităţii preţurilor; atingerea unei mai mari ocupări a forţei de
muncă; realizarea unei situaţii mai solide a balanţei de plăţi externe; înregistrarea unei rate sporite a
creşterii economice. Aceasta are ca obiect utilizarea resurselor financiare ale statului pentru
favorizarea creşterii economice şi atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune intervenţia
statului în activitatea socială, în general, şi în cea economică, în particular. Se urmăreşte încasarea
ritmică şi în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora potrivit legii,
eradicarea/diminuarea/limitarea evaziunii fiscale, evitarea deturnării.
1.3. Finaţe publice vs. finanțe private
Noţiunile de finanţe publice şi private sunt adecvate situaţiei din ţările cu economie de piaţă,
în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată, fapt care face
posibilă realizarea unei delimitări nete între sectorul public şi cel privat.
Finanţele publice sunt asociate întotdeauna cu statul, unităţile administrativ-teritoriale,
cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora.
Finanţele private sunt asociate întotdeauna cu activităţile financiare ale întreprinderilor
economice, ale băncilor şi societăţilor de asigurări private, în legatură cu resursele şi necesităţile
acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările
şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Finanţele publice se aseamănă cu cele private cel puţin sub urmatoarele aspecte:
– Şi unele şi altele operează cu categorii financiare de bază: monedă, credit, bani.
– Şi unele şi altele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, de resurse
financiare în ultimă instanţă.
– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private trebuie să asigure un echilibru financiar
pentru a garanta funcţionarea normală a sectoarelor de activitate pe care le coordonează;
– Finanţele Publice şi Finanţele Private au un cadru organizatoric;
– Şi Finanţele Publice şi Finanţele Private funcţionează în baza reglementărilor legale
Între finanţele publice şi cele private există o serie de deosebiri după cum urmează:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
16
1. Privind modul de colectare a resurselor
− Resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului (Finanţele Publice), se procură
de la persoane fizice şi juridice în principal prin măsuri de constrângere şi într-o mică parte prin
împrumuturi şi relaţii contractuale.
− Resursele necesare întreprinderilor (Finanţele Private) pe lângă disponibilităţile proprii se
procură pe baze contractuale în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei (dobânda).
2. Privind posibilităţile de executare silită
− Împotriva statului şi instituţiilor sale (Finanţe Publice) dacă nuşi îndeplineşte obligaţiile,
respectiv cheltuielile prevăzute, nu poate fi urmată calea executării silite.
− Împotriva Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) dacă nu-şi onorează obligaţiile sau
nu-şi onorează angajamentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.
3. Privind efectul utilizării resurselor
− Efectul utilizării resurselor colectate de Finanţele Publice este satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii.
− Efectul utilizării resurselor colectate (formate) de Finanţele Private este în slujba unui
grup restrâns respectiv întreprinzătorul în cauză.
4. Privind gestiunea resurselor
− Gestiunea Finanţelor Publice este supusă dreptului public (prevederi în lege)
− Gestiunea Finanţelor Private (întreprinderi, societăţi) este supusă dreptului Comercial
(contracte). Trebuie făcută precizarea că noţiunile de Finanţe Publice şi Finanţe Private sunt
specifice ţărilor cu economie de piaţă, în care se impune o delimitare clară între sectorul public şi
cel privat. În economiile socialiste (comuniste), noţiunea de finanţe private este privată de obiect,
deoarece proprietatea este colectivă de stat sau de grup.
Sintetizând, asemănările şi deosebirile dintre finanţelor publice şi finanţele private pot fi enunţate
astfel:
FINANŢE PUBLICE FINANŢE PRIVATE
Cuprind statul, unităţile
administrativ teritoriale şi
alte instituţii
Cuprind întreprinderi, bănci,
societăţi de asigurare
Resursele se procură prin
constrângere, în mod
obligatoriu, fără
contraprestaţie directă şi
imediată pentru cea mai mare
parte şi numai o mică parte
pe baze contractuale
Resursele se procură pe baze
contractuale, prin confruntarea
pe piaţa liberă a cererii şi ofertei
Statul poate lua măsuri în
legătură cu moneda naţională
în care se constituie fondurile
Întreprinderile private nu pot
influenţa în mod legal moneda în
care se constituie fondurile
Sunt folosite în scopul
satisfacerii nevoilor naţionale
Se urmăreşte realizarea de profit,
printr-o activitate rentabilă
Gestiunea este supusă
dreptului public
(administrativ şi
constituţional)
Gestiunea este supusă dreptului
commercial
Nevoi individuale vs. nevoi colective
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
17
La nivelul unei societăți se disting următoarele categorii de nevoi:
Nevoi individuale
Nevoi colective
Nevoi cvasi publice/cvasiprivate
Nevoile individuale depind de preferințele fiecărui om, diferă în funcție de vârsta, sex,
ocupație, mediu social, zonă geografică și sunt satisfăcute pe seama bunurilor care sunt capabile să
ofere valori de întrebuințare oamenilor (alimente, haine, locuință, transport, etc- bunuri private
procurate prin mecanismul pieței).
Nevoile colective sunt procurate pe seama unor activități (servicii) organizate de autoritățile
publice vizând asigurarea apărării naționale, menținerea ordinii interne și a securității civile,
păstrarea echilibrului ecologic, protecția socială, etc. (reclamă existența unor instituții publice
capabile să ofere cetățenilor bunuri publice).
Nevoile cvasipublice întrunesc trăsăturile specifice atât nevoilor individuale, cât și nevoilor
sociale și pot fi satisfăcute atât pe seama bunurilor publice, cât și pe seama bunurilor private (nevoia
de educație și instruire, de cultură și ocrotire medicală).
Având în clasificarea anterioară bunuri care satisfac aceste nevoi se circumscriu următoarelor
categorii:
Bunuri private
Bunuri publice
Bunuri cvasipublice/cvasiprivate
La baza satisfacerii nevoilor individuale ale populației stau bunurile private care pot fi
procurate de pe piață într-o anumită cantitate și la un anumit preț, în condiții de concurență
(conform figurii 1.1.)
Fig. 1.1. Caracteristicile bunurilor private
Aceste bunuri (precum: alimente, haine, locuință, transport, etc.) pot fi procurate de către
consumatori de pe piață, fie direct de la producători, fie de la cei care le comercializează
(intermediari). Prețul acestora este stabilit de piață, în funcție de raportul existent între cererea
consumatorilor și oferta producătorilor. Aceste bunuri nu se produc în cantități discreționare,
hrană locuință transport
Nevoi individuale
Preț
Bunuri private
Piață
Cerere
ofertă
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
18
datorită limitelor existente atât la nivelul factorilor de producție, cât și la nivelul resurselor bănești
disponibile ale cumpărătorilor. Dacă un cumpărător consumă o unitate dintr-un anumit bun, atunci
cantitatea disponibilă se micșorează în mod corespunzător. În acest fel se poate spune că un
consumator intră în concurență cu ceilalți cumpărători, întrucât o unitate dintr-un bun, ce servește la
satisfacerea unor nevoi individuale, nu poate fi consumată decât de o singură persoană.
Pe lângă nevoile individuale, oamenii mai au și nevoi colective satisfăcute prin bunuri publice
asigurate de către autoritățile publice. Aceste bunuri prezintă anumite particularități în ceea ce
privește accesul la consumul lor, conform figurii de mai jos:
Fig. 1.2. Caracteristicile bunurilor publice
De bunurile publice beneficiază întreaga colectivitate, indiferent dacă membrii acesteia au participat
sau nu la efortul de finanțare a acestor bunuri. Prin urmare, consumul este indivizibil și
neconcurențial.
Bunuri private vs. bunuri publice
Caracteristicile bunurilor publice și private, prezentate mai sus, pot fi sintetizate astfel:
Fig. 1.3. Caracteristici bunuri private vs. bunuri private
O anumită parte a nevoilor populației, repectiv nevoile cvasipublice pot fi satisfăcute
apelând atât la bunuri publice, cât și la bunuri private.
apărare Protecție socială Iluminat public
Nevoi colective
Consum neconcurențial
și indivizibil Bunuri publice
Autorități publice
Consum individual
Consum
concurențial
Acces condiționat
Procurate prin
mecanismul pieței
Antrenează costuri
individuale Antrenează
cheltuieli publice
Asigurate de autorități
publice
Acces
necondiționat
Consum
neconcurențial
Consum nedivizibil
Bunuri
private
Bunuri
publice
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
19
Fig. 1.3. Bunuri cvasipublice/cvasiprivate
În cazul bunurilor cvasipublice, furnizarea de utilități de către autoritățile publice se face în
mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor. De exemplu, la acordarea de
burse, se ține seama de rezultatele la învățătură ale elevilor/studenților și/sau de situația materială a
acestora.
Satisfacerea nevoilor membrilor societății se poate realiza prin intermediul bunurilor
publice, bunurilor private sau al bunurilor semipublice, în proporții diferite.
Participarea autorităților publice la satisfacerea nevoilor colective este determinată de
imposibilitatea sectorului privat de a oferi servicii și bunuri, deoarece:
nu este organizat, sub raport tehnic să desfășoare astfel de activități;
nu poate stabili cu exactitate beneficiarii acestora pentru a le putea
solicita plata prețului datorat;
deși este capabil să producă anumite bunuri și servicii, nu își asumă
asemenea sarcină, datorită incapacității beneficiarilor de a suporta costul
acestora.
De asemenea, imperfecțiunea pieței determină intervenția statului în viața
economică.
Întrebări de autoevaluare
1.Când au apărut primele elemente de finanţe publice?
2.Care sunt accepțiunile întâlnite în literatura de specialitate referitoare la conceptul de finanţe
publice?
3. Prezentaţi abordările privind evoluția conceptului de finanţe publice.
4. Care sunt trăsăturile caracteristice a finanţelor publice?
5. Prezentaţi cele trei funcţii ale finanţelor publice în viziunea lui Richard şi Peggy Musgrave.
6. Prezentaţi detaliat cele două funcţii ale finanţelor publice în viziunea majorităţii
specialiştilor.
7. Prezentați comparativ finanțele publice și finanțele private.
8. Detaliați conceptele de nevoi individuale, nevoi colective și nevoi cvasipublice.
9. Prezentați trăsăturile caracteristice ale bunurilor private, bunurilor publice și ale bunurilor
cvasipublice/cvasiprivate.
Bunuri private
Preț
Educație
Cultură
Ocrotirea medicală
Bunuri cvasipublice cvasiprivate
Bunuri publice
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
20
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Analizați comparativ evoluția bunurilor publice/private/ cvasipublice furnizate pe grupe de
țări (țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare).
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Musagrave R.A., Musagrave P.B., Public Finance in Theory and Practice. 5th Edition, Mc
Grew Hill, New York, 1989
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice. Aplicaţii şi soluţii, Editura
Muntenia, Constanţa, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
21
CAPITOLUL 2. MECANISMUL FINANCIAR
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptelor de mecanism economic și financiar, de sistem financiar;
– identificarea componentelor mecanismului financiar; – adoptarea unor noţiuni teoretice referitoare la sistemul fondurilor de resurse financiare care să
le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind întreaga problematică a mecanismului
și sistemului financiar.
Noţiuni cheie: mecanism economic, mecanism financiar, pârghii financiare, relații financiare,
sistemul fondurilor de resurse financiare, sistem financiar, instituții financiare.
2.1. Mecanismul financiar – concept și componente
Fiecare ţară încearcă să construiască un mecanism care să faciliteze funcţionarea normală,
neîntreruptă şi eficientă a economiei naţionale. În ţările cu economie planificată, planul-directivă,
obligatoriu de sus şi până jos, constituie principalul instrument al conducerii economiei naţionale şi
al reglării diferitelor procese economice. În ţările cu economie de piaţă, piaţa concurenţială este
aceea care joacă rolul hotarâtor în reglarea (autoreglarea) proceselor economice.
Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter financiar
sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea fondurile
de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în calitate de
întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a planurilor
financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o serie de
componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de conducere
şi/sau de reglare a economiei naţionale, de către factorii de decizie ai societăţii, împreună cu
obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin
intermediul căruia se efectuează.
Dintre modalităţile de influenţare a activităţii economice de către stat, unele au caracter
financiar sau produc efecte financiare. Din această categorie fac parte: constituirea şi repartizarea
fondurile de resurse financiare publice; participarea statului la activităţi economico-financiare în
calitate de întreprinzător; folosirea pârghiilor financiare, a normelor şi normativelor financiare, a
planurilor financiare. Prin urmare, mecanismul de funcţionare a economiei naţionale cuprinde o
serie de componente de natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.
Mecanismul financiar cuprinde: sistemul financiar; pârghiile financiare utilizate de stat
pentru a influenţa activităţile economice; metodele administrative de conducere utilizate în
domeniul finanţelor publice; cadrul instituţional; cadrul juridic.
1. Sistemul financiar. Finanţele ca sistem pot fi abordate:
- ca un sistem de relaţii economice în expresie bănească, care exprimă un transfer de resurse
financiare ce se produce în anumite condiţii;
- ca un sistem de fonduri ce se constituie în economie la anumite niveluri şi se utilizează în
scopuri determinate;
- ca un sistem de planuri financiare care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în
economie, în cursul unei perioade de timp;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
22
- ca un sistem de instituţii (aparatul financiar) care participă la organizarea relaţiilor financiare,
la constituirea şi repartizarea fondurilor, la elaborarea, executarea şi controlul planurilor financiare.
2. Pârghiile financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează pentru
stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramură sau subramură economică,
grup socio-profesional, zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi individual (producători,
consumatori, locuitori ai unei zone geografice etc.) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Spre
exemplu, cu ocazia instituirii, impozitul este conceput astfel încât să constituie atât o sursă de venit
bugetar, cât şi un mijloc de: stimulare şi/sau restrângere a producţiei, a investiţiilor, a consumului, a
schimburilor comerciale externe; redistribuire a veniturilor unor categorii sociale; stabilizare
economică etc. La realizarea unor obiective sau acţiuni pe seama fondurilor publice, se pot avea în
vedere metode de finanţare care să încurajeze dezvoltarea anumitor ramuri, subramuri sau zone
geografice, să stimuleze creşterea eficienţei economice, să contribuie la protejarea mediului etc.
Pârghiile financiare pot acţiona şi în sensul sancţionării materiale a agenţilor economici, în
cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale, prin aplicare de amenzi, penalităţi,
dobânzi majorate etc.
Pârghiile economico-financiare ocupă un loc important în mecanismul de funcţionare a
economiei şi se comportă ca metode economice de conducere, însă folosirea lor nu presupune
renunţarea la folosirea anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o
îmbinare judicioasă a metodelor economice cu cele administrative, acestea completându-se
reciproc.
3. Metodele administrative de conducere utilizate în domeniul finanţelor publice constau
în:
- elaborarea de prognoze, programe economice şi planuri financiare pentru a cunoaşte în ce
direcţii, în ce ritm, cu ce eforturi şi cu ce rezultate se dezvoltă economia;
- organizarea evidenţei contabile, elaborarea situaţiilor financiare şi a bugetelor în
conformitate cu normele metodologice stabilite de autorităţile publice competente;
- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii de către autorităţile publice;
- reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice;
- supravegherea derulării comerţului exterior în cazul unor bunuri,
- reglementarea regimului valutar;
- exercitarea controlului financiar de către organele specializate şi sancţionarea evaziunii
fiscale şi a altor abateri de la prevederile legale etc.
4. Cadrul instituţional este format din organe alese democratic, organe ale administraţiei de
stat centrale şi locale, organe specializate ale statului în domeniul financiar, care au atribuţii şi
răspunderi în domeniul finanţelor publice, respectiv: organele alese democratic (Parlament, Consilii
judeţene şi locale etc), organe ale administraţiei de stat şi centrale (Guvern, ministere, prefecturi),
organele specializate ale statului ce activează în domeniul financiar (Ministerul finanţelor Publice şi
organele din subordine).
5. Cadrul juridic este format din ansamblul actelor normative care reglementează domeniul
financiar.
2.2. Sistemul fondurilor de resurse financiare publice
La nivelul economiei naţionale se constituie mai multe fonduri de resurse financiare. Fiecare
fond are regulile sale proprii de formare şi utilizare, legături şi corelaţii cu celelalte fonduri. Aceste
fonduri se pot grupa după mai multe criterii: după nivelul la care se constituie; după destinaţie; după
forma de proprietate; după titlul cu care se constituie şi se utilizează.
După nivelul la care se constituie, distingem:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
23
a) fonduri constituite la nivel central (macroeconomic): fondul bugetar de stat; fondurile
bugetului asigurărilor sociale de stat; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
fonduri de creditare;
b) fonduri constituite la nivel mediu (mezoeconomic), reprezintă acele fonduri la dispoziţia
unităţilor administrativ-teritoriale: fonduri bugetare ale judeţelor, municipiilor, oraşelor, comunelor;
c) fonduri constituite la nivel microeconomic: fondurile proprii ale instituţiilor şi unităţilor
economice.
După destinaţia pe care o primesc, distingem:
a) fonduri de înlocuire şi dezvoltare, care se constituie pentru înlocuirea mijloacelor fixe
scoase din funcţiune şi pentru dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea,
retehnologizarea, dezvoltarea întreprinderilor existente, precum şi realizarea de obiective de
infrastructură). În acest scop se folosesc: fondurile proprii ale întreprinderilor, resursele
împrumutate de întreprinderi, o parte din fondurile bugetare şi extrabugetare ale statului, o parte din
fondurile proprii ale instituţiilor şi întreprinderilor;
b) fonduri de consum. În acest scop se utilizează: o parte din fondurile bugetului de stat şi
bugetelor locale, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor
(care se servesc pentru acţiuni sociale şi stimularea salariaţilor), o parte din veniturile instituţiilor şi
ale populaţiei;
c) fondurile de rezervă, care cuprind:
- fondurile înscrise în bugetul de stat şi în bugetele locale cu acest titlu şi care
servesc pentru finanţarea unor sarcini şi acţiuni, neprevăzute, intervenite în cursul anului;
- fondurile de rezervă (de risc sau altfel denumite) constituite la dispoziţia
întreprinderilor pentru acoperirea eventualelor pierderi;
d) fonduri de asigurare:
- fondurile constituite la dispoziţia societăţilor de asigurări şi reasigurări cu acest
titlu, care servesc pentru acoperirea daunelor apărute în urma calamităţilor naturale, accidentelor şi
a altor evenimente (fenomene) aleatorii, precum şi pentru achitarea sumelor cuvenite persoanelor
asigurate în urma producerii riscului asigurat;
- mai îndeplineşte rolul unui fond de asigurare şi fondul de intervenţie constituit în
bugetul de stat la dispoziţia guvernului, care serveşte pentru finanţarea unor lucrări operative de
înlăturare a efectelor unor calamităţi naturale şi pentru acordarea de sprijin persoanelor aflate în
dificultate.
După forma de proprietate, distingem:
a) fonduri proprietate publică: fondurile bugetului de stat, fondurile bugetelor locale,
fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, fondurile publice extrabugetare, fondurile proprii ale
întreprinderilor şi societăţilor de asigurări cu capital de stat;
b) fonduri proprietate privată: fondurile proprii ale societăţilor comerciale, agricole,
bancare, de asigurări şi reasigurări cu capital integral sau majoritar privat; fondurile proprii ale
întreprinzătorilor particulari; fondurile proprii ale asociaţiilor fără scop lucrativ.
După titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare publice, distingem:
- prelevări cu titlu definitiv şi cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii etc.);
- prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ (subscrieri la împrumuturi de stat) şi
transferuri externe rambursabile (împrumuturi contractate în străinătate);
- prelevări cu titlu nerambursabil şi caracter facultativ (donaţii, ajutoare).
Baza juridică a acestor prelevări o constituie:
- dispoziţiile legale care îi dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere şi să
pretindă de la persoanele fizice şi juridice impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi;
- prevederile cuprinse în contractele încheiate de stat cu diverse persoane fizice şi juridice
(contracte de concesionare, de închiriere, de împrumut).
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
24
De la fondurile de resurse publice se efectuează plăţi:
- cu titlu definitiv (nerambursabil): alocaţii de la buget pentru finanţarea cheltuielilor curente
ale instituţiilor publice, a investiţiilor etc.
- cu titlu rambursabil: acordarea de împrumuturi.
Între fondurile de resurse financiare publice şi private există legături, dar excedentul unui
fond poate fi preluat numai la fondul cu care acesta are corespondenţă, iar deficitul de resurse al
unui fond nu se poate completa decât de la fondul cu care acesta are legături. Deci, în procesul de
echilibrare a fondurilor individuale de resurse financiare trebuie să se respecte principiul
compatibilităţii fondurilor, folosindu-se mecanismul de reglare corespunzător.
2.3. Componentele sistemului financiar
Sistemul financiar, privit ca relaţii economice, este alcătuit din:
a) relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale;
b) relaţiile care se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale
de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat;
c) relaţiile generate de constituirea şi repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;
d) relaţiile de credit bancar;
e) relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
f) relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia întreprinderilor.
Relaţiile care se reflectă în bugetul de stat şi în bugetele locale cele care se reflectă în bugetul
asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale de sănătate şi în bugetele altor acţiuni ce
ţin de domeniul asigurărilor sociale de stat, relaţiile generate de constituirea şi repartizarea
fondurilor speciale extrabugetare precum şi creditul public, luate împreună, formează sistemul
financiar public, iar relaţiile de credit bancar, relaţiile de asigurări şi reasigurări de bunuri,
persoane şi răspundere civilă și relaţiile generate de constituirea fondurilor la dispoziţia
întreprinderilor formează sistemul financiar privat.
Principale componente ale sistemului financiar public sunt:
Bugetul de stat şi bugetele locale. În aceste bugete se reflectă relaţiile de repartizare a unei
importante părţi a produsului intern brut, în scopul satisfacerii nevoilor sociale. Pe de o parte, apar
prelevările de venituri, de la persoanele fizice şi juridice, la dispoziţia autorităţilor centrale de stat,
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, amenzi
etc.) şi pe baze contractuale (chirii, redevenţe, dividende, vărsăminte din profitul net al regiilor
autonome, încasări din vânzări de bunuri etc.). Pe de altă parte, sunt reflectate relaţiile de distribuire
a resurselor colectate, în favoarea unor instituţii, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocaţiilor
bugetare pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii, plata salariilor şi altor drepturi de personal,
subvenţii, dobânzi, cheltuieli de investiţii etc.
Prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale se realizează un amplu proces de
distribuire şi redistribuire a resurselor financiare între sfera materială şi cea nematerială, între
ramurile şi subramurile economiei, între sectoarele sociale, între grupurile sociale, precum şi între
membrii societăţii luaţi individual, proces prin care statul influenţează mărimea şi destinaţia
fondului de consum, dimensiunea şi structura formării brute de capital.
Asigurările sociale de stat. Protecţia salariaţilor şi a altor categorii sociale, în caz de pierdere
a capacităţii de muncă, la o anumită vechime în muncă şi la împlinirea unei vârste, în caz de şomaj
şi în alte situaţii, se realizează printr-un sistem de asigurări sociale.
Prestaţiile de asigurări sociale au forme multiple: pensii (pentru munca depusă şi limită de
vârstă, pentru pierderea capacităţii de muncă, de urmaş etc.), indemnizaţii (pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, de maternitate etc.)
indemnizaţii de şomaj, suportarea, parţială sau integrală, a costului medicamentelor achiziţionate
din farmacii, a cheltuielilor de spitalizare, a trimiterilor la tratament balnear şi odihnă etc.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
25
Resursele financiare necesare finanţării acestor prestaţii se procură de către stat pe seama
contribuţiilor achitate de către angajatori şi de către asiguraţi, precum şi din alte surse. Contribuţiile
la asigurările sociale de stat sunt stabilite prin lege, iar plata lor la termenele legale este obligatorie.
Procesul de colectare şi repartizare a resurselor financiare destinate asigurărilor sociale de stat
se reflectă în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul asigurărilor sociale de sănătate, în
bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Fondurile speciale extrabugetare se alimentează din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte
stabilite în sarcina persoanelor fizice şi juridice şi se pot utiliza exclusiv pentru finanţarea
obiectivelor aprobate prin legile de instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se întocmeşte
câte un buget, iar soldurile fondurilor speciale existente la sfârşitul anului se reportează în anul
următor cu aceeaşi destinaţie.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă mecanismul economic?
2. Ce reprezintă mecanismul financiar ?
3. Ce reprezintă sistemul financiar?
4. Care sunt componentele sistemului financiar?
5. Care sunt componentele mecanismului financiar?
6. Prezentaţi în detaliu fiecare componentă a mecanismului financiar.
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Analizați și comparați mecanismul financiar în țările dezvoltate și în țările în curs de
dezvoltare.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006 Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
26
CAPITOLUL 3. POLITICA FINANCIARĂ
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de politică financiară;
– abilitatea de a delimita domeniile de manifestare ale politicii financiare;
– prezentarea teoretică a unor aspect precum trăsăturile politicii financiare;
– abilitatea de a prezenta obiectivele politicii financiare pe domenii de manifestare ale
acesteia.
Noţiuni cheie: politică economică, politică financiară, trăsăturile politicii financiare, domenii de
manifestare.
3.1. Conceptul de politică financiară
Politica economică constituie ansamblul deciziilor adoptate de către autorităţile publice în
vederea orientării activităţii economice unei ţări.
Politica financiară nu trebuie confundată cu finanţele, deşi între acestea există o strânsă
legătură.
Politica financiară cuprinde totalitatea normelor financiare, fundamentate pe constatări
obiective furnizate de ştiinţa finanţelor, folosite de stat pentru constituirea, repartizarea şi
optimizarea utilizării fondurilor de resurse financiare necesare realizării ţelurilor politicii social-
culturale, economice etc. ale ţării în perioada dată.
Politica financiară se defineşte ca fiind activitatea desfăşurată de forurile conducătoare în
domeniul economic pentru a pune în practică programul de guvernare.
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum
şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea
proceselor economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată, constituie componente ale
politicii financiare.
Caracteristicile politicii financiare:
Este o componentă a politicii generale a statului.
Trebuie să aibe o anumită strategie și o anumită tactică
Are un caracter dinamic.
Diferă de la o țară la alta în funcție de: potențial economic, grad de dezvoltare, tipul de
conducere a economiei, etc.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt următoarele:
a) domeniul resurselor financiare publice care vizează:
veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
resursele financiare extraordinare atrase pe calea împrumuturilor, a asistenţei financiare
internaţionale nerambursabile, a privatizării unor întreprinderi ale statului, a vânzării altor
bunuri ale statului;
b) domeniul cheltuielilor publice;
c) domeniul creditului bancar;
d) domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Politica financiară în sens restrâns este limitată la finanţele publice, având ca obiect numai
veniturile şi cheltuielile publice.
Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important
în realizarea programelor de dezvoltare economică, a celor sociale, de apărare etc.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
27
Politica financiară prezintă o independenţă relativă faţă de politica statului din celelalte
domenii de activitate, deoarece are obiective proprii şi utilizează metode şi instrumente specifice
pentru atingerea acestora. În acelaşi timp, politica financiară nu constituie un scop în sine, ci, alături
de celelalte politici ale statului (economică, socială, monetară etc.), contribuie la realizarea
obiectivelor economice, sociale, din alte domenii de interes naţional.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor generate de
formarea şi de dirijarea fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor
sociale. Totuşi, prin modul în care se înfăptuieşte repartiţia, prin dimensiunile şi destinaţia
fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte în mod sistematic, politica
financiară influenţează, practic, şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi
consumul.
Raportând noţiunile de strategie şi tactică la politica financiară a statului, se poate considera că
deciziile care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru fiecare etapă determinată din punct
de vedere istoric, precum şi programele financiare de perspectivă îndelungată formează cadrul
strategiei financiare, iar actele administrative de planificare pe perioade scurte şi măsurile concrete
care se iau pentru realizarea sarcinilor pe termen scurt ţin de domeniul tacticii financiare.
Politica financiară a statului se modifică în funcţie de interesele categoriilor sau grupurilor
sociale pe care le exprimă partidul (partidele) la putere şi de condiţiile interne şi internaţionale
specifice fiecărei perioade.
Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic, gradul de
dezvoltare economică, resursele naturale de care dispune, orânduirea socială, metoda de conducere
a economiei, de alţi factori.
3.2. Obiectivele politicii financiare
Politica promovată în domeniul veniturilor publice trebuie să stabilească:
- volumul şi provenienţa resurselor financiare publice;
- metodele de prelevare a resurselor financiare publice;
- influenţa pe care o exercită instrumentele fiscale asupra economiei, precum şi obiectivele
ce trebuie atinse prin utilizarea acestora.
Volumul resurselor financiare publice se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor
publice. În realitate, însă, între cheltuielile considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor
sociale (cererea de resurse financiare publice) şi volumul resurselor ce pot fi procurate pe plan
intern (oferta de resurse financiare publice) nu există concordanţă.
Volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de:
gradul de dezvoltare a economiei;
de soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale
şi de finanţare a cheltuielilor pe care le antrenează.
Resursele financiare publice pot proveni din interiorul ţării sau pot fi atrase de pe plan extern.
Se recomandă ca resursele externe să fie utilizate numai în completarea celor interne, iar decizia de
a se apela la datorii externe trebuie riguros motivată, evitându-se îndatorarea, în condiţii oneroase,
pentru scopuri neproductive.
Resursele interne pot proveni, în proporţii diferite, de la sectoarele public şi privat, în funcţie
de structura de proprietate din economie. Prin politica financiară, statul poate trata în mod egal pe
toţi contribuabilii (persoane fizice şi juridice), indiferent de forma de proprietate, sau poate încasa
de la aceştia impozite şi taxe în cote şi cuantumuri diferite, chiar dacă veniturile impozabile sunt
egale în mărime absolută, avantajând una dintre formele de proprietate. Diferenţierea obligaţiilor
fiscale mai poate fi făcută în funcţie de forma juridică de organizare a contribuabilului (societate de
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
28
persoane sau de capital), dimensiunea întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramura sau subramura
în care îşi desfăşoară activitatea, de zona geografică în care acţionează, de rezidenţă etc.
Diferenţierea obligaţiilor fiscale (ca mărime absolută şi/sau relativă) se bazează pe diferite
criterii, precum: puterea contributivă a plătitorului (exprimată prin nivelul veniturilor sau mărimea
averii); situaţia personală a acestuia şi numărul persoanelor pe care le are în întreţinere; capacitatea
de muncă (integrală, parţială sau incapacitate totală); grupa socio-profesională (salariat, liber-
profesionist, proprietar imobiliar etc.).
Prin politica financiară se stabileşte numărul şi tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor etc.
Teoretic, s-ar putea folosi un singur impozit, dar practica tuturor ţărilor a infirmat această
modalitate de formare a veniturilor publice. Soluţia folosirii mai multor impozite, taxe şi contribuţii
care să alimenteze fondurile financiare permite o adaptare a obligaţiilor fiscale la natura agenţilor
economici, la mărimea veniturilor impozabile, asigurând diferenţierea şi echitatea impunerii.
Politica financiară concepe impozitele, taxele, contribuţiile etc. nu numai ca surse de
alimentare a fondurilor financiare publice, ci şi ca instrumente (pârghii financiare) de influenţare a
activităţii economice, de realizare a unor obiective de ordin social, demografic sau de altă natură.
În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie:
- să stabilească nivelul, destinaţia şi structura acestor cheltuieli;
- să definească obiectivele ce trebuie realizate cu ajutorul acestor cheltuieli;
- să precizeze metodele de finanţare.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul total
exprimat în moneda naţională) şi relative (ponderea în PIB) a acestora. Cheltuielilor publice trebuie
să fie menţinute în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale, pe plan intern, fără
să se recurgă la emisiune monetară sau la credite externe nejustificate.
La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile sociale
ce trebuie satisfăcute, cu prioritate, pe seama resurselor publice. Stabilirea corectă a opţiunilor şi
priorităţilor pentru fiecare etapă prezintă o importanţă deosebită, deoarece influenţează ritmul
creşterii economice, nivelul de trai al populaţiei, satisfacerea celorlalte nevoi sociale.
La repartizarea produsului intern brut, este necesar să se asigure un raport judicios între
consum şi formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie
neproductivă sau indirect productivă, între consumul individual şi cel social.
Cheltuielile publice se dimensionează pe fiecare destinaţie (învăţământ, sănătate, cultură,
acţiuni economice, apărare etc.) cu luarea în considerare a obiectivelor stabilite de organele de
decizie şi a structurii economice a cheltuielilor necesare realizării obiectivelor respective (cheltuieli
de personal, bunuri şi servicii, dobânzi, subvenţii, transferuri, cheltuieli de capital etc.).
Întrucât resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale, cu
ocazia determinării cheltuielilor, care exprimă efortul maxim recunoscut de societate ca justificat
pentru realizarea unui anumit obiectiv, se impune cuantificarea efectului util ce poate fi obţinut.
Altfel spus, autorizarea efectuării oricărei cheltuieli publice necesită cunoaşterea eficienţei sau a
eficacităţii acesteia.
În scopul creşterii eficienţei sau a eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, prin politica
financiară se urmăreşte şi stimularea beneficiarilor fondurilor publice prin metode de finanţare şi
gestionare sau prin alte instrumente specifice. Aceasta se poate realiza prin alegerea metodei de
finanţare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau acţiuni:
autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului;
autofinanţare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocaţiilor bugetare;
finanţarea integrală pe seama alocaţiilor bugetare.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
29
Se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe din fondurile publice a unor
obiective sau acţiuni cu acordarea de stimulente fiscale (avantaje indirecte) celor care asigură
acoperirea anumitor categorii de cheltuieli pe seama resurselor proprii.
Un obiectiv important al politicii financiare îl reprezintă problema echilibrului financiar. În
acest sens, organele de decizie trebuie să îşi precizeze poziţia în legătură cu eventualele
neconcordanţe dintre volumul cheltuielilor publice şi resursele publice care pot fi mobilizate, în
condiţii normale, într-o anumită perioadă: dacă acceptă dezechilibrul; în ce împrejurări şi în ce
limite (raportul dintre deficitul bugetului general consolidat şi PIB) acceptă deficitul bugetar; ce
modalităţi pot fi utilizate pentru acoperirea deficitului.
Dacă se apelează la împrumuturi pentru acoperirea deficitului bugetar, prin politica financiară
trebuie să fixeze: scopul împrumuturilor (realizarea unor obiective economice productive, pentru
infrastructură, pentru investiţii în resurse umane sau pentru consum), resursele pe seama cărora vor
fi rambursate împrumuturile (veniturile generate de obiectivele realizate din sumele împrumutate,
din venituri publice special afectate acestui scop sau din veniturile generale ale bugetului),
termenul, condiţiile, moneda în care se contractează împrumutul.
Întrebări de autoevaluare
1. Prezentați conceptul de politică financiară.
2. Care sunt trăsăturile politicii financiare?
3. Care sunt domeniile de manifestare ale politicii financiare?
4. Prezentaţi detaliat obiectivele politicii financiare pe fiecare domeniu de manifestare.
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Analizați și comparați politica financiară în țările dezvoltate și în țările în curs de dezvoltare.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
30
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
31
CAPITOLUL 4. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului și conţintului cheltuielilor publice
– abilitatea de a delimita cheltuielile publice consolidate de cele neconsolidate
– capacitatea de a face distincţie între cheltuielile publice şi cele bugetare
– prezentarea teoretică a unor aspect precum criteriile de clasificare a cheltuielilor publice
– aplicarea de către student a indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice într-un domeniu
macroeconomic
Noţiuni cheie: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, cheltuieli publice consolidate, cheltuieli
publice neconsolidate, clasificarea cheltuielilor publice, analiza cheltuielilor publice.
4.1. Conținutul și caracterizarea cheltuielilor publice
Într-o viziune tradițională a finanțelor publice, cheltuiala publica are o situatie paradoxala: pe
de o parte, i se confera o importanta hotaratoare pornind de la ideea ca ceea ce primeaza sunt
cheltuielile si apoi se cauta resurse necesare pentru acoperirea lor. Pe de alta parte insa, în viziunea
tradiționala asupra finantelor publice nu se regasesc preocupari privind natura cheltuielii publice si
influenta acesteia in viata social-economica.
În concepția modernă aupra finanțelor publice, cheltuiala publică este cercetată și apreciată, în
primul rând, prin prisma naturii sale; ceea ce conteaza nu este atat marimea ei, cat mai ales efectele
pe care le induce in viata social-economica.
Finanțele moderne delimitează noțiunea de cheltuială publică de noțiunea de cheltuială
privată. Potrivit unei aprecieri pur juridice, diferența dintre cheltuială publică și cea privata este
determinata de calitatea autorului. Astfel, toate cheltuielile pe care le face statul în calitate de stat-
autoritate sunt cheltuieli publice. Toate celelalte cheltuieli facute in baza unui contract reprezinta
cheltuieli private ale statului.
Prin cheltuiele publice statul acopera necesitatile publice de bunuri si servicii considerate
prioritare in fiecare perioada.
Cheltuielile publice inglobeaza:
- cheltuieli publice efectuate de administratiile centrale de stat, din fondurile bugetare si
extrabugetare;
- cheltuielilor colectivitatilor locale ale unitatilor administrativ teritoriale;
- cheltuielile finanțate din fondurile asigurarilor sociale de stat.
Cheltuielile publice nu înseamna același lucru cu cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice se refera la totalitatea cheltuielilor efectuate in domeniul public prin
interiorul institutiilor publice care se acopera fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii.
Cheltuielile bugetare înseamna numai acele cheltuieli care se acopera de la bugetul
administratiei centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurarilor sociale de stat.
Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli
bugetare.
Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectuează de la bugetul
statului, de la bugetele locale, din bugetul asigurărilor de stat, din fondurile proprii ale agenţilor
economici cu capital de stat, instituţiilor publice etc. pentru acţiunile social-culturale, dezvoltarea
economico-socială, organele statului, apărarea naţională, ordinea publica, asigurarea
suveranităţii şi independenţei naţionale, privite în unitatea şi interdependenţa lor.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
32
Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se
manifestă între stat pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu ocazia
repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legatură cu destinaţia lor. Unele
cheltuieli publice reprezintă consum definitiv de PIB (plăţi materializate în cheltuieli curente) iar
altele avansare de PIB (investiţii, construcţii de drumuri, porturi, aeroporturi, clădiri etc.).
O noţiune importantă în studiul cheltuielilor publice o reprezintă cheltuielile publice total
neconsolidate.
Cheltuielile publice totale neconsolidate se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor
categorii de administraţii publice.
Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de organizare
administrativă, cuprind:
- cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale, care, la rândul lor, înglobează:
- cheltuielile administraţiei publice centrale, finanţate de la bugetul de stat (din bugetul
guvernului central/federal)
- cheltuieli finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor sociale de
sănătate)
- cheltuielile administraţiei publice centrale finanţate din fonduri speciale.
Cheltuielile publice efectuate de subdiviziunile politice şi administrative intermediare,
finanţate din: bugetele statelor, ale provinciilor şi ale regiunilor membre ale federaţiei.
Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale, finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale.
Ecuaţia de calcul a cheltuielilor publice neconsolidate se prezintă conform relaţiei:
Cpt =
n
j 1
Cpj = Cpc + Cpi + Cpl
unde:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare
Cpl = Cheltuielile colectivităţilor locale
Cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formale de finanţare,
cuprind :
- Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare, constituite în :
Bugetul de stat ;
Bugetul asigurărilor sociale de stat ;
Bugetele locale
Bugetele instituţiilor publice autonome
- Alte cheltuieli publice
- Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială
- Cheltuieli acoperite exclusiv din resurse financiare publice constituite în afara bugetului,
prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome
- Cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului
- Cheltuieli finanţate din alte surse, precum credite externe, fonduri externe nerambursabile.
Conform acestei delimitări, cheltuielile publice pot fi calculate după formula :
Cpt = Cb + Acp
unde:
Cb = cheltuieli bugetare
Acp = alte cheltuieli publice
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
33
Efortul financiar anual al statului în vederea finanţării obiectivelor şi acţiunilor în cadrul
politicii bugetare este reprezentat de cheltuielile publice totale consolidate.
Cheltuielile publice totale consolidate comportă următoarele operaţii: cheltuielile publice
totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările anuale de credite
externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente.
Relaţia de calcul este:
CPTC = Cpt - Tig + Crexi - Ri
în care:
Cpt = cheltuielile publice totale
Tig = transferurile între bugetele administraţiilor publice centrale şi cele locale sau alte bugete
din sistem
Crexi = intrări anuale de credite externe în fiecare buget
Ri = rambursări anuale de credite externe, mai puţin dobânzile aferente
i = numărul treptelor de bugete
4.2. Aprecierea economică și monetară a cheltuielilor publice
Chiar dacă, cheltuielile publice pot fi considerate din punct de vedere economic, ca fiind
pozitive, negative sau neutre, se pune problema dacă pot fi considerate total sau partial si ca
productive sau rentabile.
Timp îndelungat noțiunile de productivitate și rentabilitate (eficiență) au fost asociate doar
cheltuielilor din domeniul privat. În prezent datorită rolului extins al statului și creșterii apreciabile
a cheltuielilor publice se pune tot mai insistent problema determinării caracterului productiv sau
neproductiv al diferitelor tipuri de cheltuieli și măsurarea eficienței acestora.
Ca regulă generală, orice cheltuială, dacă vizează satisfacerea unei nevoi sociale de natură
materială sau nematerială, este productivă. Din punct de vedere contabil, productivitatea unei
cheltuieli publice rezultă din compararea valorii sociale a utilităților oferite de stat ca autoritate
publică, cu valoarea bunurilor și serviciilor consumate de către acesta. Diferențele în plus sau în
minus influențează în fiecare țară PIB-ul, în sensul creșterii sau respectiv a scăderii sale.
Rentabilitatea cheltuielilor publice este mult mai dificil de apreciat pentru că aceasta
presupune ca ceea ce se obține să fie mai valoros decât ceea ce s-a consumat, ori, în multe cazuri
serviciile publice sunt mult mai costisitoare decât ceea ce se obține. Mai mult, dacă consumul de
bunuri și servicii poate fi ușor și exact cuantificat, nu același lucru se poate spune și despre efectele
activității statului, atât ca urmare a defazării în timp a efectelor față de eforturi (consumuri), cât și
din cauza faptului că unele servicii ale statului pot fi evaluate într-un mod foarte diferit
(controversat).
Orice cheltuială, privată sau publică, exercită o oarecare influență asupra circulației monetare.
De regulă, cheltuielile din domeniul privat (vizeaza profitul), deși au influențe asupra circulației
monetare, nu au consecințe inflaționiste deoarece o asemenea cheltuială creează utilități.
Cheltuiala publică prin definiție sporește cererea solvabilă și reclamă și punerea de monedă în
circulație ducând la creșterea masei monetare. O parte din cheltuielile publice au consecințe
inflaționiste imediate în sensul că duc la creșterea cererii solvabile care va depăși oferta, iar
echililibrul va fi restabilit prin creșterea prețurilor. Astfel, spre exemplu, toate cheltuielile de
funcționare ale aparatului de stat pot avea consecințe inflaționiste deoarece sporesc cererea
solvabilă fără să fi determinat și creșterea ofertei.
Anumite cheltuieli publice nu au însă consecințe inflaționiste și este vorba, spre exemplu de
subvențiile acordate pentru sinistrați etc.
4.3. Clasificarea cheltuielilor publice
Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii. În literatura
financiar şi statistică a statelor contemporane se foloseşte următoarea clasificare:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
34
A. Clasificaţia administrativă grupează cheltuielile publice dupa instituţiile publice care le
realizează, respectiv ministere (departamente, agenţii guvernamentale), instituţii publice autonome,
unităţi administrativ-teritoriale şi face necomparabile în timp cheltuielile publice (un minister,
departament, judeţ reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate şi de asemenea structura ministerelor,
departamentelor se modifică periodic). Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice
pe ordonatori de credite bugetare.
B. Clasificaţia economică grupează cheltuielile publice după destinaţia acţiunilor finanţate în
conformitate cu două criterii:
Primul criteriu
Cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare) includ cheltuielile de personal, cheltuielile
materiale şi pentru prestări de servicii şi cheltuielile pentru subvenţii şi transferuri (de natură
economică sau socială) şi reprezintă un consum definitiv de PIB deoarece trebuie să se reînnoiască
anual.
Cheltuieli de capital (de investiţii) sunt destinate realizării de investiţii la unităţi economice
sau instituţii publice, cumpărării de terenuri, constituirii de stocuri de rezervă şi duc la dezvoltarea
şi modernizarea patrimoniului public.
Al doilea criteriu
Cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative cuprind, în general, remunerarea
serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice sau
achiziţionării de mobilier, aparatură, echipamente.
Cheltuielile de transfer (de redistribuire) reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la
dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau bugete ale administraţiilor locale; ele pot avea caracter
economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producţie,
stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice) sau caracter
social (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea unor
acţiuni de importanţă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
C. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de
activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor
legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administraţiilor publice, plata
dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve. Ele reflecta obiectivele politicii financiare
a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii
de activitate şi obiective, instituţiile care funcţionează în diverse domenii de activitate fiind
consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor ordonatori de credite bugetare.
D. Clasificaţia financiară grupează cheltuielile publice în:
- cheltuieli cu caracter definitiv prin care se realizeaza o repartizare şi utilizare definitivă a
resurselor financiare alocate (investiţii, subvenţii, pensii etc.) şi cuprind atât cheltuieli curente cât şi
de capital.
- cheltuielile cu caracter temporar sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe, adică
nu presupun o finalitate imediata ci temporizează efectuarea lor (avansurile pentru anumite
achiziţionari de marfuri, servicii); majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi
sunt evidenţiate în conturile speciale ale trezoreriei. Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele
publice, ci se gestionează separat prin trezoreria publică.
- cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii sau se vor efectua în anumite condiţii (garanţii acordate de stat pentru
credite care ar putea să nu fie rambursate de către debitorii giraţi).
După forma de manifestare se foloseşte următoarea clasificare:
- cheltuieli publice fără contraprestaţie - au caracter de subvenţie sau finanţare definitivă fără
a se urmări un contraserviciu din partea consumatorului;
- cheltuieli publice cu contraprestaţie - au caracter de finanţare temporară.
- cheltuieli publice definitive - nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
35
- cheltuieli publice provizorii - sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligaţiei de
furnizare de produse sau servicii statului (avansuri, împrumuturi etc.)
- cheltuieli publice speciale - se folosesc pentru finanţarea unui anumit sector economic sau
social;
- cheltuieli publice globale - vizează influenţa asupra echilibrului general economic.
După criteriul repetabilităţii se foloseşte următoarea clasificare:
- cheltuieli publice ordinare - se repetă în fiecare exerciţiu financiar şi volumul lor este
previzibil;
- cheltuieli publice extraordinare (efectuate în condiţii deosebite şi cu volum imprevizibil,
cuprinse de regulă în fonduri de rezervă).
E. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale grupează
cheltuielile publice în:
- cheltuieli reale (negative) - sunt cheltuielile publice cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea armatei cu
armament, etc. şi reprezinta un consum definitiv de PIB.
- cheltuieli economice (pozitive) - sunt reprezentate de investiţii efectuate de stat pentru
înfiinţarea de noi întreprinderi, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construcţia de drumuri,
poduri, porturi, aeroporturi etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi
reprezintă o avansare de PIB.
F. Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale ONU
Este utilizată de toate ţările, având o valoare practică deosebită deoarece permite prezentarea,
analizarea şi compararea cheltuielilor publice ale statelor, evidenţiind destinaţia şi conţinutul lor
economic.
Clasificaţia ONU are în vedere două criterii:
1. după criteriul funcţional cheltuielile publice se grupează pe acţiuni şi obiective (învăţământ,
sănătate, apărare, activităţi economice, securitate socială, cultură, servicii publice generale ş.a.),
după cum urmează:
SERVICII PUBLICE GENERALE ŞI ORDINE PUBLICĂ
-preşedenţia sau instituţia regală
-organe legislative
-instituţii de ordine publică şi securitate
-justiţie, procuratură, notariat
-alte instituţii de drept public
-aparatul administrativ economic şi financiar cu caracter executiv
APĂRARE
-armata
-cercetare ştiinţifică şi experienţe cu arme
-baze militare pe teritorii străine
-participarea la blocuri militare şi la războaie
-participarea la conflicte militare
-lichidarea urmărilor războaielor
EDUCAŢIE
-şcoli primare, generale, liceale
-universităţi şi colegii
-institute de cercetare fundamentală
-institute postuniversitare
SĂNĂTATE
-spitale şi clinici
-unităţi profilactice antiepidemice
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
36
-institute de cercetări.
SECURITATE SOCIALĂ ŞI BUNĂSTARE
-asistenţă socială
-asigurări sociale
-protecţie socială
ACŢIUNI ECONOMICE
-acţiuni în favoarea unităţilor economice de stat şi ale unităţilor private din unele ramuri
economice; combustibil şi energie; agricultură, minerit, industrie şi construcţii, transporturi şi
comunicaţii; alte afaceri economice
-subvenţii pentru export;
-participarea la organisme internaţionale economice;
-participarea la societăţi internaţionale economice;
-cheltuieli de cercetare în domeniul economic.
LOCUINŢE ŞI SERVICII COMUNALE
-locuinţe şi întreţinerea lor;
-alte servicii comunale.
RECREAŢIE, CULTURĂ ŞI RELIGIE
-instituţii şi acţiuni culturale
-spaţii de agrement
-instituţii de cult
ALTE CHELTUIELI
2. după criteriul economic cheltuielile publice se grupează în cheltuieli curente, cheltuieli de
capital şi transferuri de capital.
În România, clasificarea cheltuielior publice se aliniază la criteriile utilizate în cadrul
clasificaţiei ONU, folosindu-se următoarele grupări:
1. clasificaţia economică;
2. clasificaţia funcţională;
3. clasificaţia administrativă;
4. clasificaţia pe surse de finanţare.
În legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, are loc următoarea grupare a
cheltuielilor publice:
CHELTUIELI – TOTAL
I. CHELTUIELI CURENTE
I.1 cheltuieli de personal
I.2 bunuri şi servicii
I.3 dobânzi
I.4 subvenţii
I.5 fonduri de rezervă
I.6 transferuri între unităţi ale administraţiei
publice
I.7 alte transferuri
I.8 asistenţă socială
I.9 alte cheltuieli
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
III.1. Rambursări de credite
III.1.1 rambursări de credite externe
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
37
III.1.2 rambursări de credite interne
III.2. Împrumuturi
Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale neconsolidate este:
Cpt = Ccr + Ck + Opfin
unde:
Cpt = cheltuieli publice totale
Ccr = cheltuieli curente
Ck = cheltuieli de capital
Opfin = operaţiuni financiare
Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice conform legii bugetului de stat se prezintă
astfel: PARTEA I : SERVICII PUBLICE GENERALE
I.1. Autorităţi publice şi acţiuni externe
I.2. Cercetare fundamentală şi cercetare
Dezvoltare
I.3. Alte servicii publice generale
I. 4. Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi
I.5. Transferuri cu caracter general între
diferite nivele ale administraţiei
PARTEA A II-A : APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI
SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ
II.1. Apărare
II.2. Ordine publică şi siguranţă naţională
PARTEA A III-A : CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE
III.1. Învăţământ
III.2. Sănătate
III.3. Cultura, recreere şi religie
III.4. Asigurări şi asistenţă socială
PARTEA A IV-A : SERVICII/DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU/APE
IV.1 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
IV.2. Protecţia mediului
PARTEA A V-A : ACŢIUNI ECONOMICE
V.1. Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
V.2. Combustibili şi energie
V.3. Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii
V.4. Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
V.5. Transporturi
V.6. Comunicaţii
V.7. Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
V.8. Alte acţiuni economice
Conform clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice totale neconsolidate se calculează după
relaţia:
Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae
unde:
Sg = servicii publice generale
Aos = apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
Csc = cheltuieli social-culturale
Sdp = servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape
Ae = acţiuni economice
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
38
Clasificaţia administrativă sau instituţională se utilizează le repartizarea fondurilor publice în
cadrul clasificaţiei funcţionale, la nivelul ordonatorilor de credite principali (gradul I) care nu sunt
subordonaţi altor instituţii, astfel:
I. Cheltuielile publice ale administraţiei publice centrale
I.1. Finanţate de la bugetul de stat (din bugetul guvernului
central/federal)
I.2. Finanţate din fondurile securităţii sociale (din bugetul asigurărilor
sociale de sănătate)
I.3. Finanţate din fonduri speciale.
II. Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative
intermediare
III. Cheltuielile efectuate de colectivităţile locale
Conform clasificaţiei administrative cheltuielile publice neconsolidate se calculează conform
relaţiei:
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
unde:
Cpc = Cheltuielile administraţiei publice centrale
Cpi = Cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative intermediare
Ccl = Cheltuielile colectivităţilor locale
Cheltuielile publice din legea bugetului de stat mai sunt grupate şi după sursele de finanţare:
cheltuieli finanţate din bugetul de stat;
cheltuieli finanţate din intrări anuale de credite interne;
cheltuieli finanţate din venituri proprii ale instituţiilor publice;
cheltuieli finanţate din fonduri externe nerambursabile.
Cpt =
n
i 1
Cpi
Cpi = cheltuieli publice finanţate din sursa i
4.4. Indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice
O analiză aprofundată a cheltuielilor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi
bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp. Nivelul cheltuielilor publice totale şi al
diferitelor categorii de cheltuieli se apreciaza atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în
evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor indicatori:
4.4.1 Volumul cheltuielior publice, în expresie nominală şi reală
Aprecierea efectelor intervenţiei statului în viaţa socială şi în economie presupune
determinarea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele centrale şi locale de stat. Acest
indicator reprezintă volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (în preţurile curente ale
anului considerat, în moneda naţională ) notat cu C np.
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală (Cn
p) reprezintă totalitatea cheltuielilor
publice la nivelul tuturor bugetelor exprimate în preţurile curente ale anului de calcul.
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea efortului financiar
real, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, obţinându-se volumul cheltuielilor
publice în expresie reală (C rp).
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
39
Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul
indicelui preţurilor.
Relaţiile de calcul ale cheltuielilor publice în expresie reală sunt:
Cr p0 =
0Ip
C n
po
; Cr p1 =
1
1
Ip
C n
p;
în care:
Cr p0 = cheltuielile publice reale ale anului 0;
Cr p1 = cheltuielile publice reale ale anului 1;
Ip0 = indicele preţurilor anului 0;
Ip1 = indicele preţurilor anului 1.
Indicatorul cheltuieli publice în expresie nominală sau reală este utilizat în special pentru
efectuarea de analize pe plan intern, naţional, fără a avea o putere de comparabilitate internaţională.
4.4.2 Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut
Indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an şi alocat pentru
acoperirea nevoilor colective în acelaşi an este ponderea cheltuielilor publice în PIB. Această
pondere a cheltuielilor publice în PIB diferă de la o ţară la alta şi de la o zona geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:
Cp/PIB = 100xPIB
Cn
n
p
în care:
Cp/PIB = ponderea cheltuielilor publice în PIB;
C np = cheltuielile publice în expresie nominală (în preţuri curente);
PIBn
= PIB în expresie nominală (în preţuri curente).
4.4.3. Cheltuielile publice medii pe locuitor
Un alt indicator sugestiv este reprezentat de cheltuielile publice medii pe locuitor, care
exprimă suma alocată fiecărui locuitor urmare redistribuirii fondurilor publice pe destinaţii, în
corelaţie cu politica financiară a fiecărui stat. Acest indicator reprezintă marimi variabile în ţările
dezvoltate faţă de ţările în curs de dezvoltare şi se poate calcula atât în moneda naţională, cât şi într-
o monedă care poate asigura comparabilitatea datelor (expl. dolari SUA ).
Se calculează pe baza relaţiei:
Cp/loc = N
C n
p; exprimat în moneda naţională sau
Cp/loc = N
C n
p/ Cs exprimat în altă monedă naţională
în care:
Cp/loc = cheltuieli medii publice pe un locuitor
C np = cheltuieli publice în expresie nominală (preţuri curente)
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul
Cs = cursul valutar al monedei naţionale în raport cu USD
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
40
4.5. Indicatorii de structură ai cheltuielilor publice
Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi
din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat.
În acest caz, pentru determinarea modalităţii de alocare a cheltuielilor publice, în funcţie de
importanţa nevoii sociale este necesară calcularea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii
de cheltuieli publice, în totalul acestora, pe baza relaţiei:
gscpi = 100xcpt
cpi
în care:
gscpi = greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice;
cpi = cheltuielile publice ale categoriei i;
cpt = cheltuieli publice totale;
i - 1…..n categorii de cheltuieli.
Cu ajutorul ponderilor gscpi se poate da interpretarea orientărilor resurselor financiare ale
statului spre anumite obiective: militare, administrative, economice, sociale, etc. Determinarea
structurii cheltuielilor publice serveşte, de asemenea, la urmărirea în dinamică a modificării
opţiunilor bugetare sau extrabugetare. Totodată, pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua
comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.
Analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupării funcţionale, spre exemplu, într-un
număr însemnat de state dezvoltate conduce la observaţia că există deosebiri între ţările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare.
4.6. Indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora în decursul unui interval de timp.
Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
- modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în atât în expresie nominală cât şi în
expresie reală;
- modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
- modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;
- modificarea structurii cheltuielilor publice;
- indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor publice şi modificarea
produsului intern brut;
- elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut.
4.6.1. Modificarea absolută şi relativă a cheltuielilor publice în expresie nominală şi
reală
Modificarea absolută a cheltuielilor publice reprezintă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea
volumului cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau
reală.
Modificarea absolută în expresie nominală – exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor analizate şi se determină pe baza
relaţiei de calcul:
n
pC0/1 =
n
pC1 -
n
pC0;
unde:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
41
Cp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a cheltuielilor publice în perioada 1
faţă de 0;
Cp1 si C p0 pentru n şi r reprezintă cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei
de bază (0) exprimate în preţuri nominale şi reale.
Modificarea absolută în expresie reală – exprimă suma cu care se modifică volumul
cheltuielilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadelor analizate şi se determină pe
baza relaţiei de calcul:
r
pC0/1 =
r
pC1 -
r
pC0;
Modificarea relativă a cheltuielilor publice reprezintă procentul cu care variază cheltuielie
publice de la o perioadă la alta. Această modificare, în funcţie de exprimarea volumului
cheltuielilor publice în preţuri curente sau constante, poate fi în expresie nominală sau reală.
Modificarea relativă în expresie nominală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri curente ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de
calcul:
100 100%0/1xIC n
cp
n
rcp
sau
100xC
CC
n
p
n
pn
rcp
0
0/1
%
în care:
% Crn
cp = modificarea nominală relativă
Cn p 1/0 = modificarea nominală a cheltuielilor publice în perioada 1 faţă de 0;
Cnp0 = cheltuieli publice ale perioadei de bază (0) în expresie nominală (exprimate în preţuri
curente) .
In cp1/0 = indicele preţurilor constante ale perioadei curente (1) faţă de perioada de bază (0) în
expresie nominală ( exprimate în preţuri curente) .
Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (modificarea în expresie nominală) poate
da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară (care a dus la o
creştere nominală a cheltuielilor), o criză economică, o criza monetară (care a determinat scăderea
preţurilor şi reducerea nominală a cheltuielilor). Pentru corectitudine şi corectarea influenţelor
determinate de modificarea preţurilor, este necesar exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri
constante.
Modificarea relativă în expresie reală – exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor
publice exprimate în preţuri constante ale perioadelor analizate şi se calculează conform relaţiei de
calcul:
100 100%0/1xIC r
cp
r
rcp
sau
100xC
CC
r
p
r
pr
rcp
0
0/1
%
în care:
Crp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie reală (exprimate în preţuri
constante). r
CpI0/1 = indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază
Cnp1 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) în expresie nominală (exprimate în preţuri
curente).
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
42
Prin intermediul indicelui creşterii preţurilor are loc transformarea indicatorilor supuşi analizei
în mărimi deflatoare, pentru a se putea asigura interpretarea ştiinţifică a evoluţiei cheltuielilor
publice şi a factorilor de influenţă.
4.6.2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
Acest indicator exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut pe
destinaţii, în vederea acoperirii nevoilor colective, utilizându-se următoarea formulă de calcul:
Cp/PIB = 1001
1
xPBI
Cp
- 1000
0
xPBI
Cp
în care:
Cp/PIB = Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
Cp1 si Cp0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0) în expresie
nominală/reală (exprimate în preţuri curente/constante).
PIB1 şi PIB0 = produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0) în
expresie nominală/reală (exprimat în preţuri curente/constante).
4.6.3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
Prin acest indicator se determină modificarea gradului de alocare a cheltuielilor publice pe cap
de locuitor, utilizându-se următoarea formulă de calcul:
Cp/loc1/0 = 1
1
N
Cp -
0
0
N
Cp
în care:
C p/loc = Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor
Cp/loc1 şi Cp/loc0 = cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
raportate la numărul de locuitori, în expresie nominală/reală (exprimate în preţuri
curente/constante).
1N şi 0N = numărul de locuitori ai perioadei curente (1) şi ai perioadei de bază (0).
4.6.4. Modificarea structurii cheltuielilor publice
Exprimă modificarea alocării cheltuielilor publice de la o perioadă la alta în funcţie de politica
financiară a fiecărui stat. Calculul se efectuează astfel:
gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0
în care:
gs Cpi = Modificarea structurii cheltuielilor publice
gs Cpi1 şi gs Cpi0 = Ponderea (greutatea specifică) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în
totalul acestora, în perioada curentă (1) şi perioada de bază (0).
4.6.5. Indicatorul privind corespondenta dintre modificarea cheltuielilor publice si
modificarea produsului intern brut
Analizând evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB se constată fenomenul general de
creştere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB.
0
1
1
0
0/1
0/1
PIB
PIB
Cp
Cp
I
IK
PIB
cp .
în care:
Icp 1/0 =indicele creşterii cheltuielilor publice;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
43
IPIB 1/0 = indicele creşterii PIB;
K = Coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB
Când K>1, aceasta exprimă o modificare mai rapidă a cheltuielilor în raport cu produsul
intern brut.
Când K =1, rezultă modificarea cu aceeaşi marime a cheltuielilor publice şi a produsului intern
brut
Când K <1, aceasta exprimă o modificare a cheltuielilor publice inferioară modificării PIB.
4.6.6. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut
Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB (
modificarea procentuală a chletuielilor publice la modificarea cu 1% a produsului intern brut). El
se calculează astfel:
0
01
0
01
0
0/1
0
0/1
PIB
PIBPIB
Cp
CpCp
PIB
PIB
Cp
Cp
ecp
în care :
- Cp şi Cp = cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă;
- PIB şi PIB = produsul intern şi modificarea acestuia în perioada de referinţă;
- ecp = elasticitatea cheltuielilor publice.
Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB, pentru
finanţarea cheltuielilor. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când ecp =1, tendinţa
rămâne aceeaşi; când ecp <1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor
publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.
4.7. Caracterizarea generală a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale
Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale
a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă, a calităţii vieţii fiecărui individ. Analiza cheltuielilor publice din diferite ţări
scoate în evidenţă faptul că pe primul loc se situează cheltuielile pentru acţiuni social-culturale, cu o
pondere cuprinsă între 25% şi 50% din cheltuielile bugetare.
După cel de-al doilea război mondial, în America şi Europa a apărut o doctrina politică
referitoare la sisteme de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor
denumită “WELFARE STATE” (stat al bunăstării). În cadrul “statului bunăstării” există metode,
măsuri şi tehnici speciale prin care autoritatea publică acţionează în trei direcţii principale:
- garantarea unui venit minim, independent de mărimea pieţei şi forma de proprietate;
- diminuarea ariei de nesiguranţă şi punerea în gardă a indivizilor şi familiilor lor în
înfruntarea unor situaţii determinate de boli, batrâneţe, şomaj;
- asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o
gamă predeterminată de servicii sociale.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale vizează satisfacerea unor necesităţi colective
privind învăţământul, ocrotirea sănătăţii, cultura, asigurările sociale.
Chiar dacă unele din aceste necesităţi apar ca având şi un caracter individual, ele au un
pronunţat caracter colectiv şi sunt satisfacute prin acţiuni organizate de autoritatea publică, cu
ajutorul unor instituţii specializate, pe perioade mari de timp şi cu resurse însemnate din partea
statului.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
44
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale asigură realizarea de servicii în mod gratuit, cu
plata redusă sau sub formă de pensii, alocaţii, ajutoare; de ele beneficiază o mare parte a populaţiei,
în unele cazuri chiar toată populaţia.
Rolul acestor cheltuieli se manifestă pe diverse planuri: economic, social, uman, educativ.
Resursele financiare destinate acestor activităţi social-culturale asigură instruirea, educarea şi
pregatirea profesională a oamenilor, menţinerea, refacerea şi întărirea stării de sănătate, creşterea
demografică, un sistem de securitate socială, creşterea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al
membrilor colectivităţii.
Cheltuielile pentru acţiunile social-culturale manifestă o tendinţă de creştere de la o perioadă
la alta, datorită următoarelor cauze:
- dezvoltarea economică, care reclamă indivizi bine pregatiţi, sănătoşi, care să asigure
desfăşurarea normală şi dezvoltarea activităţilor economico-sociale;
- factorul demografic (număr şi structură) care determină extinderea serviciilor sociale
existente şi apariţia de noi programe sociale;
- creşterea costului acestor servicii sau a nivelului alocaţiilor, ajutoarelor, care reclamă resurse
financiare mai mari.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:
cheltuieli pentru învăţământ;
cheltuieli pentru cultură, culte, acţiuni sportive şi de tineret;
cheltuieli pentru sănătate;
cheltuieli pentru securitatea socială, care includ:
cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
cheltuieli cu asistenţa socială, ajutoare, indemnizaţii;
asigurări sociale.
În legătură cu cheltuielile de securitate socială, mentionam ca ele nu se identifica cu
cheltuielile cu protecţia socială, sfera acestora din urma fiind mult mai largă.
Protecţia socială se referă la ansamblul măsurilor şi acţiunilor economico-sociale iniţiate de
stat pentru a garanta membrilor societăţii, salariaţi sau nesalariaţi, apărarea faţă de fenomene sau
acţiuni al căror efect se răsfrânge nefavorabil asupra situaţiei lor. În măsurile de protecţie socială se
cuprind: crearea de noi locuri de muncă, subvenţionarea unor produse şi servicii destinate
populaţiei, compensaţii băneşti pentru creşterea preţurilor la marfuri de interes vital pentru
populaţie, facilităţi fiscale, dar şi cheltuieli de securitate socială cum sunt: ajutorul de şomaj,
asistenţa socială, pensii şi indemnizaţii de asigurări sociale etc.
Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale diferă în funcţie de gradul de
dezvoltare al ţarii. Spre exemplu, în ţările dezvoltate ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu
securitatea socială.
4.8. Studii de caz
STUDIU DE CAZ NR. 1
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli de personal (Cp) 8 959 Mii RON
Bunuri şi servicii (Cbs) 3 992 Mii RON
Subvenţii (S) 4 337 Mii RON.
Dobânzi (Dob) 3 118 Mii RON
Fonduri de rezervă (Fr) 345 Mii RON
Transferuri între unităţi ale
administraţiei publice (Tap)
4 790 Mii RON
Alte transferuri (At) 4 942 Mii RON
Asistenţă socială (As) 7 032 Mii RON
Alte cheltuieli (Ac) 684 Mii RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
45
Cheltuieli de capital (Ck) 3 002 Mii RON
Imprumuturi acordate (Im) 6 228 Mii RON
Rambursari de credite externe
(Rcext)
2 440 Mii RON
Rambursari de credite interne (Rcint) 8 619 Mii RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei economice
Rezolvare:
Cpt = Ccr + Ck + Opfin
Ccr = Cp + Cbs + Dob + Fr + Tap + At + As + Ac
Ccr = 8958 + 3992 + 4337 + 3118 + 345 + 4790 + 4942 + 7032 + 684 = 38 198 mii RON
Opfin = Im + Rc
Rc = Rcext + Rcint
Rc = 2440 + 8619 = 11 059 mii RON
Opfin = 6228 + 11059 = 17 287 mii Ron
Cpt = 39 198 + 3 002 + 17 287 = 59 487 mii Ron
STUDIU DE CAZ NR. 2
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOARE U.M.
Servicii publice generale (Sg) 9 126 Mii
RON
Apărare, ordine publică şi
siguranţa natională (Aos)
11 229 Mii
RON
Cheltuieli social-culturale (Csc) 12 603 Mii
RON
Servicii şi dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi apă (Sdp)
1 103 Mii
RON
Acţiuni economice (Ae) 9 594 Mii
RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei funcţionale
Rezolvare:
Cpt = Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae
Cpt = 9126 + 11229 + 12603 + 1103 + 9594 = 43 655 mii RON
STUDIU DE CAZ NR. 3
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei publice
centrale (Cpc)
24 526 Mii
RON
Cheltuieli publice intermediare
(Cpi)
14 230 Mii
RON
Cheltuielile colectivităţilor locale
(Ccl)
17 603 Mii
RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate conform clasificaţiei administrative
Rezolvare:
Cpt = Cpc + Cpi + Ccl
Cpt = 24 526 + 14 230 + 17 603 = 56 359 mii RON
STUDIU DE CAZ NR.4
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
46
INDICATORI VALOAR
E
U.M.
Cheltuieli finanţate din bugetul de stat
(Cp1)
35 000 Mii
RON
Cheltuieli finanţate din intrări anuale
de credite interne (Cp2)
20 000 Mii
RON
Cheltuieli finanţate din venituri proprii
ale instituţiilor publice (Cp3)
10 500 Mii
RON
Cheltuieli finanţate din fonduri externe
nerambursabile (Cp4)
6 000 Mii
RON
Să se determine valoarea cheltuielilor publice totale neconsolidate din punct de vedere al surselor de finanţare
Rezolvare:
Cpt =
n
i 1
Cpi
Cpt = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 35 000 + 20 000 + 10 500 + 6 000 = 71 500 mii RON
STUDIU DE CAZ NR. 5
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli de personal (Cp) 23 458 Mii RON
Bunuri şi servicii (Cbs) 56 145 Mii RON
Subvenţii (S) 9 875 Mii RON.
Dobânzi (Dob) 4 587 Mii RON
Fonduri de rezervă (Fr) 2 578 Mii RON
Transferuri între unităţi ale
administraţiei publice (Tap)
5 405 Mii RON
Alte transferuri (At) 2 500 Mii RON
Asistenţă socială (As) 20 879 Mii RON
Alte cheltuieli (Ac) 1 600 Mii RON
Cheltuieli de capital (Ck) 4 587 Mii RON
Imprumuturi acordate (Im) 3 345 Mii RON
Rambursari de credite externe
(Rcext)
3 440 Mii RON
Rambursari de credite interne
(Rcint)
6 819 Mii RON
Indicele preţurilor constante
(Ip)
115,6 %
Să se determine:
Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
Volumul cheltuielilor publice în expresie reală.
Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
Cptn
= Ccr + Ck + Opfin
Ccr = Cp + Cbs + Dob + Fr + Tap + At + As + Ac
Cptn
= volumul cheltuielilor publice în expresie nominală
Ccr = 23458 +56145 + 9875 + 4587 + 2578 + 5405 + 2500 + 20879 + 1600 = 127 027 mii RON
Opfin = Im + Rc
Rc = Rcext + Rcint
Rc = 3440 + 6819 = 10 259 mii RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
47
Opfin = 3345 + 10259 = 13 604 mii Ron
Cptn
= 127 027 + 4 587 + 13 604 = 145 218 mii Ron
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:
Cr p = C
np / Ip
Cr p = 145 218 / 115,6% = 145 218 / 1,156 = 125 621,11 mii RON
STUDIU DE CAZ NR. 6
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOAR
E
U.M
Servicii publice generale
(Sg)
924 Mii
RON
Apărare, ordine publică şi
siguranţa natională (Aos)
1 104 Mii
RON
Cheltuieli social-culturale
(Csc)
709 Mii
RON
Servicii şi dezvoltare
publică, locuinţe, mediu
şi apă (Sdp)
269 Mii
RON
Acţiuni economice (Ae) 1 850 Mii
RON
Indicele preţurilor
constante (Ip)
95 %
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală
Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
Cptn
= Sg + Aos + Csc + Sdp + Ae
Cptn
= 924 + 1104 + 709 + 269 + 1850 = 4 856 mii RON
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:
Cr p = C
np / Ip
Cr p = 4 856 / 95% = 4 856 / 0,95 = 5 111,58 mii RON
STUDIU DE CAZ NR.7
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei
publice centrale (Cpc)
1 019,68 Mii
RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 Mii
RON
Cheltuielile colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 Mii
RON
Indicele preţurilor constante
(Ip)
110 %
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
48
Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:
Cr p = C
np / Ip
Cr p = 2 625,19 / 110% = 2 625,19 / 1,10 = 2 386,54 mii RON
STUDIU DE CAZ NR. 8
Se dau urmatoarele date referitoare la cheltuielile publice:
INDICATORI VALOA
RE
U.M.
Cheltuieli finanţate din bugetul
de stat (Cp1)
1 344 Mii RON
Cheltuieli finanţate din intrări
anuale de credite interne (Cp2)
690 Mii RON
Cheltuieli finanţate din venituri
proprii ale instituţiilor publice
(Cp3)
550 Mii RON
Cheltuieli finanţate din fonduri
externe nerambursabile (Cp4)
405 Mii RON
Indicele preţurilor constante (Ip) 90 %
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală
Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice în expresie nominală:
Cptn
=
n
i 1
Cpi = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4
Cptn
= Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 1 344 + 690 + 550 + 405 = 2 989 mii RON
B. Volumul cheltuielilor publice în expresie reală:
Cr p = C
np / Ip
Cr p = 2 989 / 90% = 2 989 / 0,9 = 3 321,11 mii RON
STUDIU DE CAZ NR. 9
Se dau următoarele date :
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli finanţate din
bugetul de stat (Cp1)
285 Mii RON
Cheltuieli finanţate din
intrări anuale de credite
interne (Cp2)
45 Mii RON
Cheltuieli finanţate din
venituri proprii ale
instituţiilor publice (Cp3)
205 Mii RON
Cheltuieli finanţate din
fonduri externe
nerambursabile (Cp4)
80 Mii RON
Transferuri între bugete (T) 35 Mii RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
49
Intrări anuale de credite
externe (Crex)
15 Mii RON
Rambursări anuale de credite
externe (Ri)
5 Mii RON
Indicele preţurilor constante
(Ip)
118 %
Să se determine:
A. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie nominală.
B. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie reală.
Rezolvare:
A. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie nominală
CPTCn
= Cptn
- Ti + Crex - Ri
Cptn
=
n
i 1
Cpi = Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4
Cptn
= Cp1 + Cp2 + Cp3 + Cp4 = 285 + 45 + 205 + 80 = 615 mii RON
CPTCn
= 615 – 35 + 15 – 5 = 590 mii RON
B. Volumul cheltuielilor publice totale consolidate în expresie reală:
CPTCr
= CPTCn
/ Ip
CPTCr
= 590 / 118% = 590 / 1,18 = 500 mii RON
STUDIU DE CAZ NR. 10
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei
publice centrale (Cpc)
1 019,68 Mii
RON
Cheltuieli publice intermediare
(Cpi)
607,44 Mii
RON
Cheltuielile colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 Mii
RON
Produsul intern brut (PIB) 6 850 Mii
RON
Să se determine ponderea cheltuielilor publice totale neconsolidate în produsul intern brut.
Rezolvare:
Cp/PIB = (C npt / PIB
n )* 100
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/PIB = (2 625,19/ 6 850) * 100 = 38,32%
STUDIU DE CAZ NR. 10
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale administraţiei
publice centrale (Cpc)
1 019,68 Mii
RON
Cheltuieli publice intermediare
(Cpi)
607,44 Mii
RON
Cheltuielile colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 Mii
RON
Curs de schimb (Cs) 2,9 RON/
USD
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
50
Populaţie (N) 22,9 Mil
loc
Să se determine:
A. Cheltuielile publice medii pe locuitor în unitate monetară naţională.
B. Cheltuielile publice medii pe locuitor în USD.
Rezolvare:
A. Cheltuielile publice medii pe locuitor în unitate monetară naţională:
Cp/loc = C np / N
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/loc = 2 625,19 mii RON / 22,9 mil loc = 2625,19 mii RON / 22900 mii loc = 0,12 RON/loc
B. Cheltuielile publice medii pe locuitor în USD:
Cp/loc(USD) = C np / Cs (monedă naţională/USD) / N
Cp(USD) = 2 625,19 mii RON / 2,9 RON/USD = 905,24 mii USD
Cp/loc(USD) = 905,24 mii USD/22,9 mil loc = 905,24 mii RON / 22900 mii loc = 0,04 USD/loc
STUDIU DE CAZ NR. 11
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei publice
centrale (Cpc)
1 019,68 Mii
RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 Mii
RON
Cheltuielile colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 Mii
RON
Să se determine structura cheltuielilor publice totale (greutatea specifică a fiecărei categorii de cheltuieli publice,
în totalul acestora).
Rezolvare:
gscpi/Cpt = (Cpi / Cpt) * 100
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RO
gsCpc/Cpt = (1 019,68/ 2 625,19) * 100 = 38,84 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total
cheltuieli publice
gsCpi/Cpt = (607,44 / 2 625,19) * 100 = 23,14 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli
publice
gsCcl/Cpt = (998,07 / 2 625,19) * 100 = 38,02 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli
publice
STUDIU DE CAZ NR. 12
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei publice
centrale (Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 698,56 Mii RON
Cheltuielile 998,07 1 147,78 Mii RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
51
colectivităţilor locale
(Ccl)
Să se determine:
A. Modificarea nominală absolută a cheltuiellor publice.
B. Modificarea nominală relativă a cheltuiellor publice.
Rezolvare:
A. Modificarea nominală absolută a cheltuiellor publice:
Cn p 1/0 = C
n p1 – C
n p0
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cptn
(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cn p 1/0 = 3 007,99 mii RON - 2 625,19 mii RON = 382,8 mii RON
Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri curente (valoare nominală) au crescut în mărime absolută, în
anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 382,8 mii RON.
B. Modificarea nominală relativă a cheltuiellor publice
% Crn
cp = ( C np 1/0 /C
np0 ) * 100
% Crn
cp = (382,8 mii RON/2 625,19 mii RON) * 100 = 12,52%
Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri curente (valoare nominală) au crescut în mărime relativă, în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 12,52 procente.
STUDIU DE CAZ NR. 13
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei
publice centrale
(Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii
RON
Cheltuieli
publice
intermediare
(Cpi)
607,44 698,56 Mii
RON
Cheltuielile
colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 1 147,78 Mii
RON
Indicele
preţurilor
constante (Ip)
110 115 %
Să se determine:
A. Modificarea reală absolută a cheltuiellor publice.
B. Modificarea reală relativă a cheltuiellor publice.
Rezolvare:
A. Modificarea reală absolută a cheltuiellor publice:
Cr p 1/0 = C
r p 1 - C
r p 0
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cr p = C
np / Ip
Cptn
(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
52
Cr p(N) = 2 625,19 / 110% = 2 625,19 / 1,10 = 2 386,54 mii RON
Cptn
(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cr p(N+1) =3 007,99 / 115% = 3 007,99 / 1,15 = 2 615,64 mii RON
Cr p 1/0 = 2 615,64 mii RON - 2 386,54 mii RON = 229,1 mii RON
Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri constante (valoare reală) au crescut în mărime absolută, în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 229,1 mii RON.
B. Modificarea reală relativă a cheltuiellor publice:
% Crr
cp = ( C rp 1/0 /C
rp0 )*100
% Crr
cp = (229,1 mii RON/2 386,54 mii RON) * 100 = 9,6%
Cheltuielile publice totale exprimate în preţuri constante (valoare reală) au crescut în mărime relativă, în anul
curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 9,6%.
STUDIU DE CAZ NR. 14
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei publice
centrale (Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii
RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 698,56 Mii
RON
Cheltuielile
colectivităţilor locale
(Ccl)
998,07 1 147,78 Mii
RON
Produsul intern brut
(PIB)
6 850 7 877,5 Mii
RON
Să se determine modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut.
Rezolvare:
C p/PIB = (Cp1 / PIB1)*100 – (Cp0 / PIB0)*100
Cp/PIB = (C npt / PIB
n )* 100
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/PIB(N) = (2 625,19/ 6 850) * 100 = 38,32%
Cptn
(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cp/PIB(N+1) = (3 007,99/ 7 877,5) * 100 = 38,18%
C p/PIB = 38,18% - 38,32% = - 0,12%
Ponderea cheltuielilor publice (exprimate în preţuri curente) în produsul intern brut a scăzut în anul curent, N+1
faţă de anul de bază, N cu 0,12%.
STUDIU DE CAZ NR. 15
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE N VALOARE N+1 U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei publice
centrale (Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 698,56 Mii RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
53
Cheltuielile
colectivităţilor locale
(Ccl)
998,07 1 147,78 Mii RON
Curs de schimb (Cs) 2,9 3,1 RON/US
D
Populaţie (N) 22,9 22,8 Mil loc
Să se determine:
A. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în unitate monetară naţională.
B. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în USD.
Rezolvare:
A. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în unitate monetară naţională:
C p/loc = Cp /loc1 - Cp /loc0
Cp/loc = C np / N
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cp/loc (N) = 2 625,19 mii RON / 22,9 mil loc = 2625,19 mii RON / 22900 mii loc = 0,12 RON/loc
Cptn
(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cp/loc (N+1) = 3007,99 mii RON / 22,8 mil loc = 3007,9 mii RON / 22800 mii loc = 0,13 RON/loc
C p/loc = 0,13 RON/loc - 0,12 RON/loc = 0,01 RON/loc
Cheltuielile publice medii pe locuitor (exprimate în preţuri curente) în monedă naţională au crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 0,01 RON/loc.
B. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în USD.
C p/loc(USD) = Cp /loc1(USD) - Cp /loc0(USD)
Cp/loc(USD) = C np / Cs (monedă naţională/USD) / N
Cp(USD) (N) = 2 625,19 mii RON / 2,9 RON/USD = 905,24 mii USD
Cp/loc(USD) (N) = 905,24 mii USD/22,9 mil loc = 905,24 mii RON / 22900 mii loc = 0,04 USD/loc
Cp(USD) (N+1) = 3 007,99 mii RON / 3,1 RON/USD = 970,32 mii USD
Cp/loc(USD) (N+1)= 970,32 mii USD/22,8 mil loc = 970,32 mii RON/22800 mii loc= 0,043 USD/loc
C p/loc(USD) = 0,043 USD/loc - 0,04 USD/loc = 0,003 USD/loc Cheltuielile publice medii pe locuitor (exprimate în preţuri curente) în USD au crescut în anul curent, N+1 faţă
de anul de bază, N cu 0,003 USD/loc.
STUDIU DE CAZ NR. 16
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei
publice centrale
(Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii
RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 698,56 Mii
RON
Cheltuielile
colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 1 147,78 Mii
RON
Să se determine modificarea structurii cheltuielilor publice.
Rezolvare:
gs Cpi = gs Cpi1 – gs Cpi0
gscpi/Cpt = (Cpi / Cpt) * 100
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
54
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
În anul N
Cptn
= 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RO
gsCpc/Cpt = (1 019,68/ 2 625,19) * 100 = 38,84 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total
cheltuieli publice
gsCpi/Cpt = (607,44 / 2 625,19) * 100 = 23,14 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli
publice
gsCcl/Cpt = (998,07 / 2 625,19) * 100 = 38,02 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli
publice
În anul N+1
Cptn
= 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
gsCpc/Cpt = (1 161,65/ 3 007,99) * 100 = 38,62 % - reprezintă cheltuielile administraţiei publice centrale în total
cheltuieli publice
gsCpi/Cpt = (698,56 / 3 007,99) * 100 = 23,22 % - reprezintă cheltuielile publice intermediare în total cheltuieli
publice
gsCcl/Cpt = (1147,78 / 3 007,99) * 100 = 38,16 % - reprezintă cheltuielile colectivităţilor locale în total cheltuieli
publice
gs Cpc = 38,62% - 38,84% = - 0,22%
Ponderea cheltuielilor administraţiei publice centrale în cheltuieli totale a scăzut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu 0,22%
gs Cpi = 23,22% - 23,14% = + 0,08%
Ponderea cheltuielilor publice intermediare în cheltuieli totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu 0,08%
gs Ccl = 38,16% - 38,02% = + 0,14%
Ponderea cheltuielilor colectivităţilor locale în cheltuieli totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de
bază, N cu 0,14%
STUDIU DE CAZ NR. 17
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei publice
centrale (Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii
RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 698,56 Mii
RON
Cheltuielile
colectivităţilor locale
(Ccl)
998,07 1 147,78 Mii
RON
Produsul intern brut
(PIB)
6 850 7 877,5 Mii
RON
Să se determine indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea produsului
intern brut.
Rezolvare:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
55
K = Icp 1/0 _/ IPIB 1/0
In Cp1/0 = Cp
n1 / Cp
n0
IPIB 1/0 = PIBn1 / PIB
n0
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cptn
(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
In Cp1/0 =3 007,99 mii RON/ 2 625,19 mii RON = 1,146
IPIB 1/0 = 7 877,5 mii RON/6 850 mii RON = 1,15
K = 1,146/1,15 = 0,997 ~ 1
STUDIU DE CAZ NR.18
Se dau următoarele date:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
U.M.
Cheltuieli ale
administraţiei
publice centrale
(Cpc)
1 019,68 1 161,65 Mii
RON
Cheltuieli publice
intermediare (Cpi)
607,44 698,56 Mii
RON
Cheltuielile
colectivităţilor
locale (Ccl)
998,07 1 147,78 Mii
RON
Produsul intern
brut (PIB)
6 850 7 877,5 Mii
RON
Să se determine elasticitatea cheltuielilor publice fata de produsul intern brut.
Rezolvare:
Cp 1/0 PIB 1/0
ecp = /
Cp0 PIB0
Cn p 1/0 = C
n p1 – C
n p0
PIB 1/0 = PIB 1 - PIB 0
Cptn
= Cpc + Cpi + Ccl
Cptn
(N) = 1 019,68 + 607,44 + 998,07 = 2 625,19 mii RON
Cptn
(N+1) = 1 161,65 + 698,56 + 1 147,78 = 3 007,99 mii RON
Cn p 1/0 = 3 007,99 mii RON - 2 625,19 mii RON = 382,8 mii RON
PIB 1/0 = 7 877,5 mii RON – 6 850 mii RON = 1 027,5 mii RON
382,8 1027,5
ecp = / = 0,146/015 = 0,973
2625,19 6850
ecp = 0,973<1 - aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB şi
cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
56
Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă cheltuielile publice totale consolidate ?
2. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor de finanţare?
3. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva nivelelor de
organizare administrativă?
4. Ce reprezintă cheltuielile bugetare ?
5. Ce reprezintă cheltuielile publice totale neconsolidate din perspectiva surselor formalede
finanţare?
6. Care sunt criteriile de clasificare a cheltuielilor publice?
7. Prezentaţi în detaliu cheltuielile publice conform fiecărui criteriu de clasificare.
8. Care sunt indicatorii de nivel ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce semnificaţie
au?
9. Care sunt indicatorii de structură ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
10. Care sunt indicatorii de dinamică ai cheltuielilor publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
11. Care sunt criteriile de grupare a cheltuielilor publice?
12. Care sunt direcţiile de acţiune ale autorităţii publice conform doctrinei politice referitoare
la sistemele de intervenţie în direcţia satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor denumită
„Welfare State”?
13. Ce reprezintă cheltuielile pentru acţiuni social-culturale?
14. Ce reprezintă protecţia socială?
15. Care sunt sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale?
16. Definiți sistemul cheltuielilor publice.
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Rolul sectorului public și importanța analizei eficienței cheltuielilor publice.
2. Analiza factorilor de influență a creșterii cheltuielilor publice în România.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
57
CAPITOLUL 5. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– prezentarea conceptului de resurse financiare, în general, și a conceptelor de resurse financiare
publice și private;
– identificarea criteriilor de clasificare a resurselor financiare publice; – adoptarea unor noţiuni teoretice și de finanțe publice care să le folosească viitorilor economiști
în desfășurarea de activități specifice; – prezentarea indicatorilor de analiză a resurselor financiare publice;
Noţiuni cheie: resurse financiare, resurse financiare publice, resurse financiare private, factorii
care influențează posibilitatea acoperirea cererii de resurse, clasificarea resurselor financiare
publice, analiza resurselor financiare publice.
5.1. Caracterizarea generală a resurselor financiare
Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Alături de resursele materiale, umane şi
informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor
economice şi sociale într-un interval de timp.
Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private, se pune problema raportului
dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Ţinând cont de faptul că
resursele financiare ale societăţii au o sferă mult mai largă de cuprindere, acest raport este unul ca
de la întreg la parte.
RESURSELE FINANCIARE ALE SOCIETĂȚII
Fig.5.1. Resursele financiare ale societății
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,
resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi
autorităţilor publice cu caracter autonom. Conform acestei definiţii, relaţia de calcul a veniturilor
publice va fi:
Vnpt = ∑ V
ni =Vascl + Vass + Viapa
unde:
Vnpt = venituri publice totale
V n
i = venituri publice în expresie nominală (în preţuri curente) de categorie i, i=1,...,n
Vascl = veniturile administraţiei de stat centrale şi locale
Vass = veniturile necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat
Viapa = veniturile instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom
RESURSELE FINANCIARE
PUBLICE
RESURSE FINANCIARE
PRIVATE
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
58
Resursele financiare private sunt formate din resursele financiare ale agenţilor economici
particulari, resursele instituţiilor şi unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectiva a resurselor între sectorul public
şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea resurselor
este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfacute la nivel maxim, prin intermediul
sectorului privat şi a celui public. Cu toate acestea o mare importanţă prezintă resursele financiare
publice. Nivelul lor este determinat, în primul rând de mărimea cheltuielilor publice, dar şi de
condiţii conjuncturale. Dacă cheltuielile publice cresc în limite rezonabile, este posibil să nu apară
necesitatea apelării la noi resurse sau luarea de măsuri de sporire a fiscalitatii.
5.2. Gruparea resurselor financiare publice
În toate ţările lumii, din ce în ce mai frecvent, se manifestă o cerere sporită de resurse
financiare generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei
produsului intern brut. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată
de un ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
a) factori economici - determină creşterea produsului intern brut şi pe această bază sporirea
veniturilor impozabile;
b) factori monetari - (dobânda, credit, masă monetară) care îşi transmit influenţa prin preţ;
c) factori sociali - a căror influenţă este tot mai accentuată pe masura sporirii rolului social al
statului;
d) factori demografici - determină sporirea numărului contribuabililor;
e) factori politici şi militari - pot avea efecte multiple: creşterea producţiei şi a veniturilor,
sporirea fiscalităţii, creşterea presiunii asupra bugetului public naţional; unele măsuri cu caracter
miiitar, stările conflictuale, situaţiile de război determină nevoia suplimentară de resurse financiare
publice; pe de altă parte pot apărea chiar impozite noi generate de venituri suplimentare obţinute în
timpul ori ca urmare a războaielor.
f) factori de natură financiară cum sunt cei legaţi de apariţia deficitului bugetar ce reclamă
resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.
Datorită existenţei unui număr sporit de factori care influenţează resursele financiare publice şi
criteriile de clasificare a acestora sunt diversificate, astfel:
din punct de vedere al conţinutului economic
din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor
prin prisma sistemului de bugete
în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget
în funcţie de provenienţă
Clasificarea resurselor financiare din punct de vedere al conţinutului economic este
următoarea:
Prelevările cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii.
Ele alimentează bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale şi bugetele
locale. Veniturile fiscale au un nivel limitat şi, de cele mai multe ori, insuficient. Măsurile de
creştere a resurselor financiare se bazează pe modificari ale sistemului fiscal, care trebuie să
primească girul puterii legislative.
Resursele de trezorerie cum ar fi împrumuturi pe termen scurt (până la un an) cu caracter
rambursabil, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur.
Resursele din împrumuturi publice constituie o sursă la care se apelează în cazuri deosebite
şi reprezintă, în fapt, o datorie publica pe termen mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). În prezent,
datorită deficitelor bugetare cronice care se înregistrează în aproape toate ţările şi datorită faptului
că veniturile ordinare nu mai acoperă cheltuielile, se apelează frecvent la împrumuturi de stat.
Acestea pot fi contractate de catre autoritatea publică centrală, de către administraţiile locale şi de
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
59
către agenţii economici. Subscriitorii împrumutului de stat sunt, în general, persoane fizice şi
juridice care au disponibilităţi băneşti temporare şi le pun la dispoziţia statului pe anumite perioade,
cu caracter rambursabil şi purtătoare de dobânda.
Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală. În fapt se
realizează contractarea unui împrumut de la Banca Centrală. Creşterea volumului resurselor
financiare pe această cale evidenţiază, pe lângă nivelul redus faţă de necesar al prelevărilor cu
caracter obligatoriu, şi existenţa unor dificultăţi ale trezoreriei. Este o cale simplă şi eficace de
creştere a resurselor financiare ale statului, dar în acelaşi timp periculoasă prin efectele ulterioare,
care se manifestă prin: creşterea artificială a veniturilor, în special salarii şi accentuarea
progresivităţii impozitelor directe, creşterea preţurilor, tarifelor având ca consecinţă creşterea
impozitelor indirecte asupra consumatorului accentuarea caracterului lor regresiv, precum şi
reducerea puterii de cumpărare a banilor, adâncind inflaţia.
Gruparea resurselor financiare din punct de vedere al structurii organizatorice este
influenţată de gruparea statelor în federale şi unitare, după cum urmează:
Resursele statelor de tip federal:
- resurse ale bugetului federal;
- resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre;
- resurse ale bugetelor locale.
Resursele statelor de tip unitar:
- resursele publice ale bugetului central;
- resursele publice ale bugetelor locale.
Gruparea resurselor financiare publice prin prisma sistemului de bugete este următoarea:
Resursele financiare ale bugetului de stat
Resursele financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat
Resursele financiare ale bugetelor locale
Resurse financiare ale fondurilor speciale
Resurse financiare ale trezoreriei statului
Resurse financiare ale instituţiilor publice autonome
Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele de stat,
locale, asigurărilor sociale de stat sau fondurilor speciale
Resurse financiare ale instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii
Resurse financiare ale fondurilor externe rambursabile sau nerambursabile
Gruparea resurselor financiare în funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget se prezintă
astfel:
Resurse financiare ordinare resurse pe care statul le încasează în mod obişnuit, au caracter
permanent şi un volum care poate fi estimat: impozite, taxe, contribuţii (venituri fiscale) sau
vărsăminte de la întreprinderile publice; de asemenea, resursele trezoreriei reprezentate de
disponibilităţile instituţiilor publice, fondurile speciale şi mijloacele extrabugetare.
Resurse financiare extraordinare resurse la care statul recurge în situatii excepţionale, când
practic resursele curente nu acoperă cheltuielile: impozite extraordinare, împrumuturi de stat interne
si externe, emisiune bănească, ajutoare şi alte transferuri primite din străinatate, sumele rezultate
din lichidarea participaţiilor de capital etc.
Gruparea resurselor financiare în funcţie de provenienţă este următoarea:
Resurse financiare interne cuprind veniturile fiscale, împrumuturile de stat interne,
emisiunea bănească, donaţiile interne.
Resurse financiare externe sunt cele care provin din împrumuturi externe sau din ajutoare
nerambursabile din partea altor state sau a unor organisme internaţionale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate
cu structura sistemului bugetar iar în legea finanţelor publice se stabilesc principiile, cadrul general
şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
60
Conform noii clasificaţii a indicatorilor finanţelor publice, valabile de la 01 Ianuarie 2006
resursele financiare publice cuprind:
TOTAL VENITURI
I. VENITURI CURENTE
A. VENITURI FISCALE
A1. Impozit pe venit, profit şi câştiguri
din capital
A11.Impozit pe venit/profit şi câştiguri din capital de la
persoane juridice
A12. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital de
la persoane fizice
A2. Impozit pe salarii (restanţe din anii
anteriori)
A3. Impozite şi taxe pe proprietate
A4. Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii
A5. Impozitul pe comerţul exterior şi
tranzacţiile international
A6. Alte impozite şi taxe fiscal
B. CONTRIBUŢII DE ASIGURĂRI
C. VENITURI NEFISCALE
II. VENITURI DIN CAPITAL
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
IV SUBVENTII
Conform acestei clasificaţii, relaţia de calcul a resurselor financiare publice va fi:
Vt = Vcr + Vk + Opfin + S
Vcr = VF + CA + VNF
unde:
Vt = venituri publice totale
Vcr = venituri curente
VF = venituri fiscale
CA = contribuţii de asigurări
VNF = venituri nefiscale
Vk = venituri din capital
Opfin = operaţiuni financiare
S = subvenţii
5.3. Indicatori privind nivelul resurselor financiare
O analiză aprofundată a resurselor publice serveşte la caracterizarea politicii financiare şi
bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Volumul însemnat şi tendinţa de creştere continuă a cheltuielilor publice în toate ţările reclamă
diversificarea metodelor de mobilizare a unor importante resurse băneşti la dispoziţia statului.
Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor băneşti necesare diferă de la un stat la altul, de la o
etapa la alta, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale specifice fiecărei ţări şi fiecărei
perioade.
Nivelul resurselor financiare publice totale şi al diferitelor categorii de venituri se apreciază
atât static (la un moment dat), cât şi dinamic (în evoluţie pe o perioadă de timp) pe baza următorilor
indicatori:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
61
5.3.1 Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală
Volumul veniturilor publice reprezintă suma veniturilor publice aflate la dispoziţia entităţilor
publice.
Acest indicator se poate calcula în experesie nominală sau reală.
Volumul veniturilor publice în expresie nominală (Vn
p ) reprezintă totalitatea veniturilor
publice exprimate în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională.
V n
p = ∑ V n
i
i = bugete componente ale bugetului general consolidat;
V n
p = veniturile publice în expresie nominală;
V n
i = veniturile fiecărui buget component al bugetului general consolidat
Deoarece preţurile curente sunt influenţate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al
resurselor, veniturile publice se recalculează în preţuri constante.
Volumul veniturilor publice în expresie reală (Vr
p ) reprezintă totalitatea veniturilor publice
exprimate în preţurile constante ale unei perioade de bază. Transformarea valorilor din preţuri
curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară
modificarea nivelului general al preţurilor în anul considerat 0 sau 1 faţă de anul de bază, pentru
preţurile constante, notat cst.
Indicele PIB deflator este calculat conform relaţiei:
Ip0/cst = 1000
xPIB
PIB
cst
;
Ip1/cst = 1001
xPIB
PIB
cst
;
în care:
Ip0/cst = indicele preţurilor anului 0 faţă de anul cst
Ip1/cst = indicele preţurilor anului 1 faţă de anul cst
Relaţiile de calcul ale veniturilor publice reale sunt:
Vr
p 0=
cst
n
p
Ip
V
/0
0
;
Vr
p1=
cst
n
p
Ip
V
/1
1
;
în care:
Vr
p 0= veniturile publice reale ale anului 0
Vr
p1= veniturile publice reale ale anului 1
Indicatorul volumul veniturilor publice în expresie nominală sau reală este util pentru a
reflecta volumul acestora în moneda naţională şi serveşte la efectuarea de analize pe plan intern,
naţional. El nu are putere de comparaţie internaţională.
5.3.2 Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut
Acest indicator exprimă partea din produsul intern brut realizat într-un an care se alocă în
vederea acoperirii nevoilor colective ale societăţii. Ponderea veniturilor publice în PIB diferă de la o
ţară dezvoltată la alta şi de la o zonă geografică la alta.
Calculul se efectuează pe baza relaţiei:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
62
Vp/PIB = 100xPIB
V t
p;
în care:
Vp/PIB = ponderea veniturilor publice în PIB t
pV = venituri publice totale
PIB = produsul intern brut
5.3.3 Venituri publice medii pe un locuitor
Un alt indicator sugestiv este reprezentat de venituri publice medii pe locuitor care exprimă
suma alocată fiecărui locuitor în urma distribuirii resurselor din economie. Aceste venituri
reprezintă mărimi variabile în ţările dezvoltate şi în ţările în curs de dezvoltare şi se pot calcula atât
în moneda naţională, cât şi într-o monedă care să asigure comparabilitatea datelor între diferite ţări.
Se calculează pe baza relaţiei:
Vp/loc = t
pV / N exprimat în moneda naţională locală
Vp/loc = (t
pV /Cs) / N exprimat în altă monedă naţională
în care:
Vp/loc - venituri medii publice pe un locuitor; t
pV - venituri publice totale anuale;
Cs – cursul de schimb (monedă naţională locală/altă monedă naţională)
N = numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.
5.4. Structura veniturilor publice
În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a resurselor se constituie ca urmare a
redistribuirii produsului intern brut, ponderea cea mai mare în total resurse financiare având-o
veniturile fiscale. În aceste ţări, impozitele constituie, de regula, principalul canal de procurare a
resurselor financiare publice, dar o altă sursă importantă o reprezintă cotizaţiile pentru asigurări
sociale, suportate de muncitori, funcţionari şi alte categorii de asiguraţi, precum şi cele plătite de
întreprinzători şi de stat. Impozitele, taxele şi cotizaţiile pentru asigurări sociale furnizează în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic pâna la 9/10 din totalul veniturilor publice.
În ţările în curs de dezvoltare, proporţia în care veniturile fiscale şi cele cu caracter nefiscal
participă la acoperirea cheltuielilor diferă în funcţie de dimensiunile sectorului public şi de eficienţa
activităţii desfăşurate în întreprinderile de stat. Deşi în numeroase ţări în curs de dezvoltare se
remarcă aceeaşi tendinţă de procurare a veniturilor ordinare mai ales pe calea impozitelor, sunt
totuşi ţări, cum sunt cele exportatoare de petrol, în care impozitele au o contribuţie redusă, fondurile
publice fiind alimentate mai ales cu venituri create în întreprinderile economice aparţinând
sectorului public, la care se adaugă uneori diverse transferuri. Cotizaţiile pentru asigurări sociale au
o contribuţie redusă la formarea veniturilor publice în ţările în curs de dezvoltare. În ţările în curs de
dezvoltare în care ritmul de creştere a cheltuielilor publice devanseaza ritmul de creştere a
veniturilor curente, ţări care se confruntă cu serioase deficite bugetare, o pondere însemnată o au
veniturile extraordinare în totalul resurselor financiare publice. Acestea provin în mare măsură din
împrumuturi externe şi transferuri primite din strainatate. La acestea se adaugă şi emisiunea
monetară peste necesităţile reale ale pieţei şi alte venituri extraordinare.
Analiza veniturilor publice ale unei ţări poate fi făcută atât din punct de vedere global, cât şi
din punct de vedere al structurii lor pe diferitele categorii în cadrul unui criteriu de clasificare
adoptat. În acest caz, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice) a fiecărei categorii de
venituri publice în total venituri publice, care exprimă modul de formare a veniturilor publice
totale ţinând cont de provenienţa fiecărei categorii de venit.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
63
Relaţia de calcul este:
gsvpi= 100xV
V
pt
pi;
în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;
Vpi = venituri publice ale categoriei i;
Vpt = venituri publice totale;
i - 1…..n categorii de venituri.
Cu ajutorul ponderilor gsvi se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale statului.
Totodată, pe seama structurii veniturilor se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de
dezvoltare.
5.5. Dinamica veniturilor publice
Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în nivelul şi structura acestora
în decursul unui interval de timp.
Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea
absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală; modificarea relativă a
veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală; modificarea ponderii veniturilor
publice în produsul intern brut; modificarea veniturilor publice medii pe locuitor; modificarea
structurii veniturilor publice; indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor
publice şi modificarea produsului intern brut; elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul
intern brut.
5.5.1 Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală
Modificarea absolută a veniturilor publice exprimă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice de la o perioadă la alta.
Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie nominală ( Vn
p 0/1) exprimă suma cu
care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri curente ale perioadei supuse
analizei, conform relaţiei de calcul.
Vn
p 0/1 = Vn
p1– V
n
p 0
Modificarea absolută a veniturilor publice în expresie reală ( Vr
p 0/1) exprimă suma cu
care se modifică volumul veniturilor publice exprimate în preţuri constante ale perioadei supuse
analizei, conform relaţiei de calcul.
Vr
p 0/1 = Vr
p1– V
r
p 0;
unde:
Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală/reală a veniturilor publice în perioada 1
faţă de 0;
Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de
bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
64
5.5.2 Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală şi în expresie reală
Analiza modificării absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza modificării
relative a veniturilor publice care exprimă procentul cu care variază veniturile publice de la o
perioadă la alta..
În acest context se poate calcula indicele de creştere a veniturilor publice, atât în expresie
nominală cât şi în expresie reală utilizându-se următoarele formule formulele:
I n
Vp 0/1 = 1000
1
xV
Vn
p
n
p;
Ir
Vp 0/1 = 1000
1
xV
Vr
p
r
p;
în care:
In
Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;
Ir
Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.
Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie nominală (% Vn
pr ) exprimă modificarea
procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadei analizate şi se poate
calcula utilizând cele două formule de mai jos:
% Vn
pr = In
Vp 0/1x 100 –100 sau
% Vn
pr = 1000
1/0
xV
Vn
p
n
p
Modificarea relativă a veniturilor publice în expresie reală (% Vr
pr ) exprimă modificarea
procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile constante ale perioadei analizate şi se poate
calcula utilizând cele două formule de mai jos:
% Vr
pr = Ir
Vp 0/1x 100–100 sau
% Vr
pr = 1000
1/0
xV
Vr
p
r
p
în care:
In
Vp 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice;
Ir
Vp 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.
Vp1 si Vp0 pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de
bază (0) în expresie nominală (preţuri curente)/ în expresie reală (preţuri constante) .
5.5.3 Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut
Indicatorul privind modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut ( Vp/PIB)
exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern brut destinată acoperirii nevoilor
colective. Calculul se efectuează astfel:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
65
Vp/PIB = 1001
1x
PIB
Vp - 100
0
0x
PIB
Vp.
în care:
Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
1PIB şi 0PIB reprezintă produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază
(0)
5.5.4 Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor
Indicatorul privind modificarea veniturilor publice medii pe locuitor (V0/1/ locp ) exprimă
modificarea gradului de alocare a veniturilor publice pe cap de locuitor.
Calculul se efectuează astfel:
V0/1/ locp =
1
1
N
Vp -
0
0
N
Vp.
în care:
Vp1 si Vp0 reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
1N şi 0N reprezintă numărul de locuitori (populaţia) în perioada curentă (1) şi în perioada de
bază (0).
5.5.5 Modificarea structurii veniturilor publice
Indicatorul privind modificarea structurii veniturilor publice (gs Vpi ) exprimă mutaţiile
care se produc la nivelul categoriilor de venituri care alcătuiesc veniturile publice totale. Calculul se
efectuează astfel:
gs Vpi = gs Vpi 1 – gs Vpi 0
gs Vpi = 1001
1x
V
V
pt
pi - 100
0x
V
V
pto
pi
în care:
gsvpi = greutatea specifică a categoriei de venituri publice i în totalul veniturilor publice;
piV - categorii de venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
ptV - venituri publice totale ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
i - 1…..n categorii de venituri.
5.5.6 Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi
modificare produsului intern brut
Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut se calculează folosind formula:
K= 0/1
0/1
PIB
Vp
I
I=
0
1
0
1
PIB
PIB
Vp
Vp
în care:
Vp - venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)
1PIB şi 0PIB - produsul intern brut al perioadei curente (1) şi al perioadei de bază (0)
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
66
Ivpt 1/0 - indicele creşterii veniturilor publice;
IPIB 1/0 - indicele creşterii PIB;
K -indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificare
produsului intern brut
Acest indicator poate avea valori subunitare, supraunitare sau egale cu 1.
În cazul în care K>1 atunci se constată o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut.
În cazul în care K<1 atunci se constată o modificare inferioară a veniturilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut.
În cazul în care K = 1 atunci se constată o modificare cu acceaşi mărime a veniturilor publice
şi a produsului intern brut.
5.5.7 Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut
Indicatorul privind elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară
amploarea reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut, şi anume modificarea
procentuală a veniturilor publice, la modificarea cu 1% a produsului intern brut.
El se calculează astfel:
evp =
0
0/1
0
0/1
PIB
PIB
Vp
Vp
=
0
01
0
01
PIB
PIBPIB
Vp
VpVp
;
în care :
Vp şi Vp = venituri publice şi modificarea acestora în perioada de referinţă: perioada
curentă (1) şi perioada de bază (0)
PIB şi PIB = produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţă: perioada
curentă (1) şi perioada de bază (0)
e = elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut
Când evp>1 atunci veniturile publice sunt elastice la creşterea produsului intern brut.
Când evp =1, tendinţa rămâne aceeaşi.
Când evp <1 atunci veniturile publice sunt inelastice faţă de creşterea produsului intern brut.
5.6. Studii de caz rezolvate
1. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Veniturile administraţiei de stat
centrale şi locale (Vascl)
25 650 Mii um
Veniturile necesare protecţiei şi
asigurărilor sociale de stat
(Vass)
23 200 Mii um
Veniturile instituţiilor şi
autorităţilor publice cu caracter
autonom (Viapa)
11 300 Mii um
Indicele preţurilor constante (Ip) 116 %
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
67
Să se determine:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală.
B. Volumul veniturilor publice în expresie reală.
Rezolvare:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală:
V n
p = ∑ V ni = Vascl + Vass + Viapa
V n
p = 25 650 + 23 200 + 11 300 = 60 150 mii RON
B. Volumul veniturilor publice în expresie reală:
V r p = V
np / Ip
V r p = 60150/116% = 60150/1,16 = 51 853,45 mii RON
2. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Impozit pe venit, profit şi câştiguri
din capital de la persoane juridice
(Ipj)
8.853,6
Mii um
Impozit pe venit, profit şi câştiguri
de la persoane fizice (Ipf)
1.532,3
Mii um
Impozite şi taxe pe proprietate (Ipp)
480
Mii um
Impozite şi taxe pe bunuri şi
servicii (Ibs)
27.743,7
Mii um
Impozit pe comerţul exterior şi
tranzacţiile internaţionale (Icext)
1.877
Mii um
Contribuţii de asigurări (CA) 271 Mii um
Venituri nefiscale (VNF) 2.003,9 Mii um
Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni financiare
(Opfin)
5 Mii um
Subvenţii (S) 9 Mii um
Indicele preţurilor constante (Ip) 110 %
Să se determine:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală.
B. Volumul veniturilor publice în expresie reală.
Rezolvare:
A. Volumul veniturilor publice în expresie nominală:
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vcr = VF + CA + VNF
VF = Id + Iid
Id = Ipj + Ipf + Ipp
Iid = Ibs + Icext
Ibs = TVA + Taxe pe utiliz bunurilor +Accize
Icext = Taxe vamale + Comision vamal
Id = 8853,6 + 1532,3 + 480 = 10 865,9 mii um
Iid = 27743,7 + 1877 = 29 620,7 mii um
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
68
VF = 10 865,9 + 29 620,7 = 40 486,6 mii um
Vcr = 40 486,6 + 271 + 2 003,9 = 42 761,5 mii um
V n
p = 42 761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
B. Volumul veniturilor publice în expresie reală:
V r p = V
np / Ip
V r p = 42831,6/110% = 42831,6/1,10 = 38 937,82 mii um
3. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Venituri curente (Vcr) 42 761,5
Mii um
Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
5 Mii um
Subvenţii (S) 9 Mii um
Produsul intern brut (PIB) 70 560,3 Mii um
Să se determine ponderea veniturilor publice în produsul intern brut exprimate în preţuri curente.
Rezolvare:
Vp/PIB = (Vp n
/ PIBn )* 100
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vp n
= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Vp/PIB = (42831,6/70560,3) * 100 = 60,7%
4. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Venituri curente (Vcr) 42 761,5
Mii um
Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
5 Mii um
Subvenţii (S) 9 Mii um
Populaţie (P) 22,9 Mil loc
Curs de schimb (Cs) 2,9 um /USD
Să se determine:
A. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională.
B. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în USD.
Rezolvare:
A. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională:
Vp/loc = Vp n / N
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Unde:
Vp/loc – venituri medii publice pe locuitor
V pn
– venituri publice nominale anuale
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
69
N = numarul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul
Vp n
= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Vp/loc = 42831,6 mii RON / 22,9 mil loc = 42831,6 mii um / 22900 mii loc = 1,87 um /loc
B. Veniturile publice medii pe locuitor exprimate în USD.
Vp/loc(USD) = (Vpn / Cs) / N
V n
p (USD) = 42831,6 mii um / 2,9 RON/USD = 14 769,5 mii USD
Vp/loc(USD) = 14759,5 mii USD /22,9 mil loc = 14769,5 mii USD / 22900 mii loc = 0,64 USD/loc
5. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE UM
Venituri curente (Vcr) 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
5 Mii um
Subvenţii (S) 9 Mii um
Să se determine indicatorii privind structura veniturilor publice totale (ponderea fiecărei categorii
de venituri în total venituri publice).
Rezolvare:
gsvpi/vpt = (vpi / vpt) * 100
vpt = V np = Vcr + Vk + Opfin + S
Vp n
= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
gsVcr/vpt = (42761,5/42831,6) *100 = 99,84% - reprezintă ponderea veniturilor curente în total
venituri publice
gsVk/vpt = (56,1/42831,6) *100 = 0,13% - reprezintă ponderea veniturilor din capital în total venituri
publice
gsOpfin/vpt = (5/42831,6) *100 = 0,01% - reprezintă ponderea veniturilor din operaţiuni financiare în
total venituri publice
gsS/vpt = (9/42831,6) *100 = 0,02% - reprezintă ponderea subvenţiilor în total venituri publice
6. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Să se determine:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie nominală.
B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie nominală.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
70
Rezolvare:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie nominală
Van p1/0 = V
n p1 – V
n p0
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vn p0 = V
n pN = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
Vn p1 = V
n p(N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Van p1/0 = 42 831,6 – 35 738,9 = 7 092,7 mii um
Veniturile publice totale exprimate în preţuri curente (expresie nominală) au crescut în mărime
absolută, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 7 092,7 mii um.
B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie nominală.
% Vrpn
= In vp1/0 –100
In vp1/0 = (vp
n1 / vp
n0) * 100
% Vrpn
=[( 42 831,6/35 738,9) * 100] – 100 = 19,85%
Veniturile publice totale exprimate în preţuri curente (expresie nominală) au crescut în mărime
relativă, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 19,85%.
7. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital
(Vk)
48,5 56,1 Mii um
Venituri din
operaţiuni financiare
(Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Indicele preţurilor
constante (Ip)
100 110 %
Să se determine:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie reală.
B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie reală.
Rezolvare:
A. Modificarea absolută a veniturilor publice totale în expresie reală
Var p1/0 = V
r p1 – V
r p0
V r p = V
np / Ip
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vn p0 = V
n pN = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
Vn p1 = V
n p(N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
71
Vr p0 = V
r pN = 35738,9/100% = 35738,9/1 = 35 738,9 mii um
Vr p1 = V
r p(N+1) = 42831,6/110% = 42831,6/1,10 = 38 937,82 mii um
Var p1/0 = 38 937,82 – 35 738,9 = 3 198,92 mii um
Veniturile publice totale exprimate în preţuri constante (expresie reală) au crescut în mărime
absolută, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 3 198,92 mii um.
B. Modificarea relativă a veniturilor publice totale în expresie reală.:
% Vrpr
= V r p1/0 /V
rpo *100
% Vrpr
= (3198,92 / 35738,9) * 100 = 8,95%
Veniturile publice totale exprimate în preţuri constante (expresie reală) au crescut în mărime
relativă, în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N cu 8,95%.
8. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital
(Vk)
48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Produsul intern brut
(PIB)
65 890.3 70 560,3 Mii um
Să se determine modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut .
Rezolvare:
Vp/PIB = Vp1 / PIB1*100 - Vp0 / PIB0*100
Vp/PIB = (Vp / PIB )* 100
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
Vp/PIB (N) = (35738,9/65890,3) * 100 = 54,25 %
Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Vp/PIB (N+1)= (42831,6/70560,3) * 100 = 60,7%
Vp/PIB = 60,7% - 54,25% = 6,45%
Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut a crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de
bază, N cu 6,45%.
9. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
72
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Populaţie (N) 22,9 22,9 Mil loc
Curs de schimb (Cs) 2,7 2,9 um /USD
Să se determine:
A. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională.
B. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în altă monedă naţională (USD).
Rezolvare:
A. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională :
V p/loc = Vp /loc1 - Vp /loc0
Vp/loc = Vp / N
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Vp/loc (N) =35738,9 mii um /22,9 mil loc = 35738,9 mii um / 22900 mii loc = 1,56 um /loc
Vp/loc(N+1) =42831,6 mii um /22,9 mil loc = 42831,6 mii um / 22900 mii loc = 1,87 um /loc
V p/loc = 1,87 RON/loc - 1,56 RON/loc = 0,31 um /loc
Veniturile publice medii pe locuitor în monedă naţională au crescut în anul curen, N+1 faţă de
anul de bază, N cu 0,31 um /loc.
B. Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în altă monedă naţională (USD).
V p/loc(USD) = Vp /loc1(USD) - Vp /loc0(USD)
Vp/loc(USD) = (Vpn / Cs) / N
V p (N)(USD) = 35738,9 mii um /2,7 um /USD = 13236,6 mii USD
Vp/loc(N+1)(USD) = 13236,6 mii USD/22,9 mil loc=13236,6 mii USD/22900 mii loc = 0,58 USD/loc
V p (N+1)(USD) = 42831,6 mii um / 2,9 um /USD = 14 769,5 mii USD
Vp/loc(N+1)(USD) =14759,5 mii USD/22,9 mil loc=14769,5 mii USD/22900 mii loc = 0,64 USD/loc
V p/loc(USD) = 0,64 USD/loc – 0,58 USD/loc = 0,06 USD/loc
Veniturile publice medii pe locuitor în USD au crescut în anul curent, N+1 faţă de anul de bază, N
cu 0,06 USD/loc.
10. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
73
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Să se determine modificarea structurii veniturilor publice totale exprimate în preţuri curente.
Rezolvare:
gs Vpi = gs Vpi1 – gs Vpi0
gsvpi/vpt = (vpi / vpt) * 100
vpt = V np = Vcr + Vk + Opfin + S
În N
Vp n
= 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
gsVcr/vpt = (35 673/35 738,9) *100 = 99,82% - reprezintă veniturile curente în total venituri publice
gsVk/vpt = (48,5/35 738,9) *100 = 0,14% - reprezintă veniturile din capital în total venituri publice
gsOpfin/vpt = (12,3/35 738,9) *100 = 0,03% - reprezintă veniturile din operaţiuni financiare în total
venituri publice
gsS/vpt = (5,1/35 738,9) *100 = 0,01% - reprezintă subvenţiile în total venituri publice
În N+1
Vp n
= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
gsVcr/vpt = (42761,5/42831,6) *100 = 99,84% - reprezintă veniturile curente în total venituri publice
gsVk/vpt = (56,1/42831,6) *100 = 0,13% - reprezintă veniturile din capital în total venituri publice
gsOpfin/vpt = (5/42831,6) *100 = 0,01% - reprezintă veniturile din operaţiuni financiare în total
venituri publice
gsS/vpt = (9/42831,6) *100 = 0,02% - reprezintă subvenţiile în total venituri publice
gsVcr/vpt = 99,84% - 99,82% = + 0,02%
Ponderea veniturilor curente în venituri totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază,
N cu 0,02%
gsVk/vpt = 0,13% - 0,14% = - 0,01%
Ponderea veniturilor din capital în venituri totale a scăzut în anul curent N+1, faţă de anul de
bază, N cu 0,01%
gsOpfin/vpt = 0,01% - 0,03% = - 0,02%
Ponderea veniturilor din operaţiuni financiare în venituri totale a scăzut în anul curent N+1, faţă
de anul de bază, N cu 0,02%
gsS/vpt = 0,02% - 0,01% = + 0,01%
Ponderea subvenţiilor în venituri totale a crescut în anul curent N+1, faţă de anul de bază, N cu
0,01%
11. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital 48,5 56,1 Mii um
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
74
(Vk)
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Produsul intern brut
(PIB)
65 890,3 70 560,3 Mii um
Să se determine coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice faţă de creşterea PIB
(K).
Rezolvare:
K = Ivp 1/0/ IPIB 1/0
In vp1/0 = vp
n1 / vp
n0
IPIB 1/0 = PIBn1 / PIB
n0
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vp (N)n
= 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
Vp (N+1)n
= 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
In vp(N+1)/N = 42 831,6 / 35 738,9 = 1,2
IPIB (N+1)/N = 70 560,3 / 65 890.3 = 1,07
K = 1,2 / 1,07 = 1,12
12. Se dau următoarele date referitoare la resursele financiare publice ale unui stat:
INDICATORI VALOARE
N
VALOARE
N+1
UM
Venituri curente (Vcr) 35 673 42 761,5 Mii um
Venituri din capital (Vk) 48,5 56,1 Mii um
Venituri din operaţiuni
financiare (Opfin)
12,3 5 Mii um
Subvenţii (S) 5,1 9 Mii um
Produsul intern brut
(PIB)
65 890,3 70 560,3 Mii um
Să se determine coeficientul de elasticitate a veniturilor publice în raport cu PIB (E).
Rezolvare:
Vp 1/0 = vp1 - vp0
PIB 1/0= PIB1 - PIB0
V n
p = Vcr + Vk + Opfin + S
Vp (N) = 35 673 + 48,5 + 12,3 + 5,1 = 35 738,9 mii um
Vp (N+1) = 42761,5 + 56,1 + 5 + 9 = 42 831,6 mii um
Vp (N+1)/ = 42 831,6 - 35 738,9 = 7 092,7 mii um
PIB (N+1)/ = 70 560,3 - 65 890,3 = 4 670 mii um
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
75
evp = (7092,7/35738,9) / (4670/ 65890,3) = 0,2/0,07 = 2,86
evp = 2,86>1 - veniturile publice sunt elastice la creşterea PIB.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce includ resursele financiare publice?
2. Care sunt elementele componente ale veniturilor nefiscale? Dar a celor fiscale?
3. Care sunt factorii care pot influenţa posibilitatea acoperirii cererii de resurse?
4. Care sunt elementele componente ale veniturilor curente?
5. Care sunt criteriile de clasificare a resurselor financiare publice? Prezentaţi în detaliu fiecare
categorie de venit public.
6. Care sunt indicatorii de nivel ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au ei?
7. Care sunt indicatorii de structură ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au ei?
8. Care sunt indicatorii de dinamică ai resurselor financiare publice, cum se determină şi ce
semnificaţie au ei?
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Analiza evoluției resurselor financiare publice în țările membre ale UE.
2. Analiza evoluției resurselor financiare publice în România și a factorilor care au influențat
cuantumul acestora.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
76
CAPITOLUL 6. SISTEMUL FISCAL
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de impozite, taxe, contrubuții, asietă fiscală, presiune fiscală, grad de
fiscalitate, structura fiscalității;
– identificarea elementelor impozitului; – adoptarea unor noţiuni teoretice de principii fiscale care să le folosească viitorilor economiști
în desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind fiscalitatea; – prezentarea indicatorilor de analiză a presiunii fiscale
Noţiuni cheie: sistem fiscal, funcțiile sistemului fiscal, impozit, taxe, contribuții, elementele
impozitului, presiune fiscală, gradul fiscalității, principiile sistemului fiscal.
6.1. Noțiuni generale privind sistemul fiscal
Rolul primordial al sistemului fiscal este acela de a asigura finanţarea economiei publice pe
calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace care să permită statului intervenţii în economia
naţională pentru corectarea unor fluctuaţii negative ale ciclului economic.
Conceptele utilizate sunt diverse, iar încercările de a stabili definiţii au scos în evidenţă o serie
de sarcini de sistematizare. Astfel, în general, conceptul de fiscalitate este explicat ca fiind un
sistem de percepere a impozitelor, însă, într-o abordare juridică, acesta poate fi definit ca un sistem
de legi referitoare la fisc sau la perceperea impozitelor.
Din cele prezentate mai sus desprindem două concepte distincte, şi anume:
1. impozitul şi definiţiile sale
2. fiscul, adică administraţia care percepe impozitele.
Analiza aspectelor fiscale trebuie să aibă în vedere definirea
procedeelor specifice teoriei şi practicii fiscale care să reunească
ansamblul elementelor de natură economică, tehnică şi
administrativă referitoare la activitatea de impunere.
În abordarea sistemului fiscal trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
1 sistemul de impozite şi taxe directe şi indirecte care funcţionează în cadrul unei economii
naţionale. Acest sistem trebuie conceput prin acte normative elaborate de puterea legislativă, prin
care să se poată aşeza, previziona, pretinde şi încasa veniturile bugetare respective.
2 metode şi procedee utilizate atât pentru determinarea, aşezarea, dar şi pentru urmărirea şi
încasarea veniturilor cuvenite statului.
3 aparatul fiscal care să reunească cele două elemente, să le pună în mişcare, să urmărească
evaluarea, încasarea şi vărsarea lor în contul bugetului. Acest aparat este factorul determinant, fiind
un veritabil motor al punerii în mişcare a metodelor şi procedeelor folosite pentru încasarea
veniturilor.
Pentru ca sistemul fiscal să răspundă unor cerinţe el trebuie să îndeplinească patru funcţii:
1. funcţia de instrument de mobilizare a resurselor la dispoziţie statului;
2. funcţia stimulativă;
3. funcţia socială;
4. funcţia de control.
Prima funcţie a sistemului fiscal este realizată prin canalele fiscale aflate în economie, statul
asigurîndu-şi prin intermediul impozitelor şi taxelor resursele băneşti mobilizate la dispoziţia
bugetului de stat. Statul trebuie să constituite o serie de canale prin care să-şi asigure alimentarea
fondurilor sale centralizate care au legătură directă cu bugetul de stat, întrucât fondurile
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
77
extrabugetare se constituie în afara bugetului însă preiau în exerciţiu o parte din sarcinile bugetului
de stat.
A doua funcţie a sistemului fiscal este legată de interesul statului ca activitatea economică să
se dezvolte continuu şi cu eficienţă, pentru că statul îşi procură veniturile pentru buget în marea lor
majoritate de la agenţii economici. Stimularea se realizează şi prin sistemul fiscal, prin lărgirea
activităţii aparatului financiar din economie. Se au în vedere unele facilităţi pentru societăţile
comerciale cu capital privat care îmbracă forma reducerilor sau scutirilor de plată, precum şi o serie
de facilităţi pentru sumele reinvestite din profitul întreprinderilor.
Prin a treia funcţie trebuie să se asigure şi protecţia socială a anumitor categorii de cetăţeni,
pe de o parte prin facilităţi de impunere, iar pe de altă parte, prin stimularea angajatorilor să
folosească forţa de muncă cu randament scăzut. Cu toate acestea funcţia socială a sistemului fiscal
român este mult mai redusă în comparaţie cu ţările dezvoltate.
Prin ultima funcţie se statuează faptul că statul nu mai poate interveni în economie prin măsuri
administrative ci numai prin anumite pârghii economice sau financiare. Sistemul fiscal, pe de o
parte, furnizează aceste pârghii iar, pe de altă parte, asigură mecanismul de funcţionare a lor prin
punerea la dispoziţia aparatului fiscal a acestora. Este vorba de controlul exercitat de stat printr-o
serie de pârghii financiare sau fiscale prin intermediul cărora se penetrează în activitatea agenţilor
economici până la cele mai mici detalii.
6.2. Conceptul de impozite, taxe, contribuţii
Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor
fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Aceasta prelevare se
face: în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora este o sarcină
impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit sau posedă un anumit gen de
avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul si
el se exercita prin intermediul organelor puterii centrale şi uneori prin organele administraţiei
locale.
Impozitele sunt plăţi care se efectuează către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În
schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu direct şi imediat, de valoare
egală sau apropiată. Prin aceasta, impozitele se deosebesc în mod principial fata de taxe, în cazul
cărora există un raport de contraserviciu direct.
Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii publice cum ar fi: apărare
naţională, securitate şi ordine publică, protecţie socială etc., dar acestea nu sunt percepute uşor de
către orice contribuabil. Caracterul nerestituibil al impozitelor implică faptul că nici un contribuabil
nu poate pretinde o plata directă din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin aceasta,
impozitele se deosebesc de împrumuturile publice, care sunt purtătoare de dobânzi şi rambursabile.
Instituirea şi perceperea impozitelor de către stat determină o importantă redistribuire a
produsului intern brut. Prin aceasta se manifesta rolul impozitelor pe plan financiar, economic şi
social, rol ce difera de la o ţară la alta şi de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important este în plan financiar, deoarece impozitele constituie mijlocul
principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice.
Pe plan economic, impozitele pot fi folosite ca mijloc de intervenţie în activitatea economica,
acţionînd ca pârghie economică. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta fie
ca un instrument de stimulare, fie de frânare a unei activităţi, de creştere sau reducere a producţiei
sau consumului unui anumit produs, de impulsionare sau îngrădire a unor activităţi etc.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul
redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoane
fizice şi juridice.
Taxele reprezintă prelevări băneşti obligatorii către stat în cazul în care o persoană fizică sau
juridică solicită un seviciu unei instituţii publice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
78
Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă plata pentru un serviciu public divizibil, de care
beneficiază cel care l-a solicitat. Ea are un caracter obligatoriu numai pentru cine solicită serviciul
respectiv. În această categorie se cuprind taxele juridice (taxe de timbru, notariale, de succesiune),
taxele administrative (taxe pentru autorizaţii, permise, legitimaţii), taxe consulare s.a. Trebuie
subliniat faptul că taxa nu reprezintă costul serviciului respectiv, fiind de obicei mai mica decât
acest cost. În acest context aceste taxe nu trebuie confundate cu taxele poştale sau tarifele pentru
transport pe calea ferată, care reprezintă preţul plătit pentru serviciile făcute de întreprinderile
respective.
Contribuţiile reprezintă prelevări obligatorii către stat de la anumiţi contribuabili care
beneficiază de unele servicii publice sau activităţi ale statului
Faţă de impozit, contribuţiile se concretizeză în servicii publice care aduc beneficii unor
cetăţeni, fără ca ei să fi solicitat serviciul respectiv. De menţionat că plata contribuţiei este
obligatorie în sarcina debitorilor reali sau potentiali avantajaţi. În cadrul contribuţiilor o importanţă
deosebita o au contribuţiile sociale care au o natură asistenţială. Ele servesc pentru gestionarea
serviciilor de securitate socială şi acţionează în toate cazurile când e prejudiciată capacitatea de
munca a salariaţilor (boală, bătrâneţe, maternitate, şomaj, invaliditate s.a.).
6.3 Fiscalitatea şi presiunea fiscala
Dupa cum s-a menţionat anterior diferitele categorii de venituri fiscale reprezintă transferuri
din proprietatea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului. Altfel spus, datoria fiscală
reprezintă un “sacrificiu” pentru contribuabil, adica renunţarea la o parte din venit care e transferată
obligatoriu la dispoziţia statului.
Conceptul de fiscalitate indică mărimea “sacrificiului” suportat de contribuabili prin plata
impozitelor, taxelor, contribuţiilor.
Fiscalitatea se determină ca un raport între volumul veniturilor fiscale şi volumul PIB la un
moment dat şi se exprimă prin gradul de fiscalitate.
Gradul de fiscalitate este o mărime medie care nu indică presiunea fiscală la care e supus
fiecare contribuabil. De aceea gradul de fiscalitate trebuie calcula ponderat cu nivele medii de
venituri ale diferitelor categorii de plătitori (salariaţi, întreprinzători, agenţi economici, liber
profesionişti).
În practica financiară se mai calculează structura fiscalităţii, care exprimă ponderea fiecărui
impozit în totalul veniturilor fiscale.
Între gradul de fiscalitate şi creşterea cheltuielilor publice este necesară o moderaţie, un
echilibru în ideea în care necesităţile publice trebuie satisfăcute în condiţiile unui anumit grad de
fiscalitate. Fiscalitatea trebuie folosită în aşa fel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivelor
economice şi sociale. Creşterea fiscalităţii conduce, în general, la apariţia unor fenomene negative,
cum ar fi: creşterea evaziunii fiscale şi a fraudelor fiscale, limitarea investiţiilor particulare,
deplasarea unor capitaluri în alte ţări cu o fiscalitate redusa, creşterea inflaţiei. Nu este indicată nici
reducerea fiscalităţii deoarece s-ar prejudicia realizarea obiectivelor social-economice. O fiscalitate
optimă este cea care se bazează pe echitate socială, asigură acoperirea cheltuielilor publice, are
randament şi evită fraudele şi evaziunea fiscală.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
79
6.4. Elementele impozitului
Impozitul este o prelevare bănească obligatorie care are loc în baza legii şi se prezintă ca un
raport juridic. Prevederile acestui raport juridic reprezintă elementele impozitului, care trebuie să fie
clar şi precis prezentate în orice reglementare legală.
Elementele tehnice ale impozitului sunt:
subiectul impozitului (contribuabilul) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să
plătească impozitul. Subiecte impozabile pot fi: agenţii economici în cazul impozitului pe profit,
taxei pe valoarea adaugata sau persoanele fizice, în cazul impozitului pe venit.
suportatorul(destinatarul) impozitului este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri
se suportă în mod efectiv impozitul. Acest element este important în legatură cu distincţia
fundamentală dintre impozitele directe şi indirecte.
obiectul impozabil (materia impozabila) reprezintă venitul, averea sau altă bază asupra
căreia este instituit impozitul. Venitul poate fi profitul, salariul, venit din dividende, închirieri.
Averea poate fi reprezentată de cladiri, terenuri, automobile. Mai pot fi obiecte ale impunerii
diferite acte sau fapte juridice (în cazul taxelor de timbru, succesiune).
sursa impozitului reprezintă venitul de care plătitorul dispune pentru a face faţă plaţii
impozitului. Ea se poate identifica cu obiectul impozabil sau poate fi diferită de obiectul impozabil,
când acesta e reprezentat de avere, acte sau fapte juridice.
unitatea de impunere este stabilită în funcţie de natura obiectului impozabil şi serveşte
dimensionării acestuia, putând fi monetară, valorică, etc.
cota de impunere este elementul care serveşte la calcularea valorii impozitului. Ea poate fi
exprimată sub forma unei sume fixe pe unitatea de impunere sau sub formă de procent. Cota
procentuală poate fi proporţională, progresivă sau regresivă.
asieta fiscala cuprinde totalitatea operaţiunilor realizate de organele fiscale pentru
identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile şi a cuantumului
impozitelor datorate statului. Prin asieta se constată existenţa unei creanţe fiscale a statului şi se
crează obligaţia de plată în sarcina contribuabililor.
termenul de plată reprezintă data limită pâna la care impozitul trebuie achitat. El se
stabileşte în funcţie de felul şi volumul impozitului datorat. Termenele de plată sunt, de obicei,
lunare, trimestriale sau anuale. În afara acestor elemente tehnice prezentate mai sus, orice actul legal de instituire a unui
impozit mai poate să cuprindă şi următoaarele menţiuni :
autoritatea impozitului este puterea publică împuternicită să instituie impozitul, la care se
adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv impozitul.
beneficiarul impozitului poate fi bugetul central al statului, bugetele locale sau bugetele
unor instituţii publice, după caz.
posibilitatea impozitului relevă capacitatea economică a contribuabilului de a plăti
impozitele, precum şi baza de calcul luată în considerare la stabilirea mărimii impozitului.
facilităţile fiscale se referă la o serie de avantaje fiscale cum ar fi: exonerari pentru anumite
categorii de contribuabili, perioade de scutire, reduceri, amânări la plată sau restituiri de impozite,
dupa caz.
sancţiunile aplicabile au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor în ce priveşte
stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale şi plata acestora şi pot cuprinde amenzi, majorări de
întîrziere, popriri, confiscări, puneri sub sechestru, retragere a autorizaţiei de funcţionare,
declanşarea procedurii de faliment, precum şi declanşarea urmaririi penale.
6.5. Principii de echitatea fiscală
Principiile impunerii reprezintă cerinţe stabilite de teoria finanţelor publice, în baza cărora are
loc dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi realizarea obiectivelor social-
economice definite prin politica fiscală. Un loc important îl ocupă principiile de echitate fiscală.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
80
Echitatea fiscală semnifică dreptate socială în materie de aşezare şi percepere a impozitelor.
Realizarea echităţii fiscale presupune o impunere diferenţiată a veniturilor şi averii
impozabile în funcţie de capacitatea contributivă, precum şi scutirea de la plata acestuia a
persoanelor care realizeză venituri sub un anumit plafon, adică sub mimimul neimpozabil stabilit.
Echitatea fiscală presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi anume:
(a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim sau a unei averi care permite satisfacerea nevoilor stricte de trai, cu aplicabilitate numai
impozitelor directe.
(b) sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui
contribuabil, adică să fie dependentă de mărimea veniturilor şi averilor impozabile, precum şi de
situaţia personală a subiectului.
(c) sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie comparativă cu sarcina fiscală a altei
categorii sociale la o anumită putere contributivă, iar cea a unei persoane comparativă cu sarcina
altei persoane din aceeaşi categorie socială.
(d) impunerea să fie generală, adică să cuprindă toţi subiecţii care realizează venituri
dintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, cu excepţia acelora care se situează sub
nivelul minim considerat în perioada respectivă.
Un rol deosebit în respectarea echitatii fiscale îl are felul impunerii, în sume fixe sau în cote
procentuale.
Impunerea în sume fixe se aplică în cazul bunurilor aflate în proprietatea persoanelor, fără a
se ţine seama de situaţia personală a contribuabililor. Un exemplu al acestui tip de impunere îl
reprezintă capitaţia - ca impozit practicat în orânduirea sclavagistă şi feudală asupra bărbaţilor apţi
de muncă, fără a lua în considerare mărimea veniturilor, averii sau situaţia personală a plătitorului.
Impunerea în cote procentuale se practică prin aplicarea cotelor proporţionale, progresive
sau regresive asupra materiei impozabile, după cum urmează:
(a) Impunerea în cote procentuale proporţionale presupune aplicarea aceleiaşi cote de
impozit asupra materiei impozabile, indiferent de mărimea acesteia. Aceasta impunere se foloseşte
pe scară largă şi în prezent. Astfel, impozitul pe profit, pe dividende, impozitul pe clădiri şi terenuri
se calculeaza utilizând cote proporţionale. La fel se calculează şi accizele, taxa pe valoarea adaugată
şi taxele vamale. O astfel de impunere reprezintă o formă de manifestare a egalităţii contribuabililor
în faţa impozitului
(b) Impunerea în cote progresive se practică începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-
lea. Caracteristica acestei impuneri este aceea a creşterii cotei impozitului, odată cu sporirea
materiei impozabile. Cotele progresive pot creşte în ritm constant sau variabil, iar impunerea poate
fi în progresie simplă (globală), în progresie compusă (pe tranşe) şi mixtă:
Impunerea în progresie simplă presupune aplicarea aceleiaşi cote de impozit asupra
întregii materii impozabile, iar cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cât volumul materiei
impozabile va fi mai mare. Această metodă îi dezavantajează pe contribuabilii care realizează
venituri situate la limita imediat superioară aceleia până la care se aplică o anumită cotă de
impozit.
Impunerea în progresie compusa presupune divizarea materiei impozabile în mai multe
tranşe şi aplicarea asupra acestora a unor cote de impozit crescătoare. Ca urmare, impozitul se
compune din mai multe impozite parţiale, calculate pentru fiecare tranşă de venit. Această metodă
este utilizată mai ales pentru impunerea veniturilor obţinute de persoane fizice, precum şi în cazul
impozitelor pe avere, fiind mai avantajoasă pentru contribuabili.
Impunerea progresivă mixtă realizată prin calcularea unui impozit mixt, compus dintr-
o suma fixă crescătoare şi un impozit calculat cu ajutorul cotelor progresive, aplicate asupra
diferenţei dintre valoarea totală a materiei impozabile şi nivelul minim al tranşei materiei
impozabile pentru care s-a luat în considerare suma fixă. Această metodă este folosită la calculul
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
81
impozitului pe veniturile salariale, pe veniturile asociaţiilor familiale şi pe veniturile persoanelor
autorizate să desfăşoare activităţi economico-sociale în mod independent.
(c) Impunerea în cote regresive constă în aceea ca, după depăşirea unui anumit nivel al
veniturilor, cota de impunere începe sa descrească. În fapt, în cazul impozitelor directe aplicarea
regresivităţii presupune divizarea în tranşe a materiei impozabile, astfel ca, până la atingerea
nivelului de venituri avut în vedere, se utilizează impunerea pe baza cotelor progresive. Pentru a se
ajunge la regresivitate, este evident faptul că trebuie aplicată progresia compusă. În acest fel,
impozitul calculat în final este unul de tip mixt. În practica fiscală contemporană acest gen de
regresie se întâlneşte foarte rar.
În vederea determinării caracterului impunerii pot fi utilizaţi următorii indicatori:
rata marginală a impunerii (Rmi)
rata medie a impunerii (Rmi).
Rata marginală a impunerii (Rmi) poate fi determinată prin raportarea creşterii impozitului
plătit (∆ T) la creşterea venitului impozabil (∆ Y).
Y
TRmi
Rata medie a impunerii (Rmi) poate fi determinată prin raportarea impozitului total plătit ( T)
la veniturile total ( Y).
Y
T Rmi
Din analiza modalităţii de impunere rezultă următoarele concluzii:
Modalitatea
de impunere
Realizarea
echităţii fiscale
Impunerea
proporţională Y
T
Y
T
Impunerea
progresivă Y
T
Y
T
Impunerea
regresivă Y
T
Y
T
În concluzie, putem afirma faptul că, dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală,
impozitul care se bazează pe cote progresive, adică pe tranşe de impunere, răspunde în cea mai
mare măsură cerinţelor echităţii fiscale.
6.6. Principii de politică financiară
Aceste principii cuprind cerinţele ce trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în
practică, cu referire la un randament fiscal ridicat, la o stabilitate şi elasticitate acceptabile. De
asemenea, se au în vedere tipul şi numărul impozitelor percepute de stat pentru formarea veniturilor
sale.
Randamentul fiscal ridicat pentru orice impozit se realizează în următoarele condiţii :
a) impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi
juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă sau deţin acelaşi gen de avere, întreaga materie
impozabilă fiind supusă impunerii;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
82
b) să nu existe posibilităţi legale sau nelegale de sustragere de la impunere a unei părţi din
materia impozabilă;
c) cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.
Stabilitatea impozitelor vizează respectarea cerinţei menţinerii constante a randamentului
impozitelor, fără ca acest randament să fie influenţat de mişcarea ciclică a economiei.
Elasticitatea impozitelor presupune adaptarea permanentă a încasărilor provenite din acestea,
prin majorarea sau diminuarea lor dupa nevoile bugetului. Realitatea fiscală evidenţiază faptul că, în
cele mai multe cazuri, elasticitatea s-a manifestat prin majorarea impozitelor.
În cadrul politicii financiare, un loc deosebit de important îl deţine şi problematica tipului şi
numărului de impozite, conturându-se doua concepţii. Prima sustine ca este suficient un singur
impozit reprezentativ (concepţia impozitului unic), care contribuie în întregime la formarea
veniturilor bugetului public, iar cea de-a doua susţine necesitatea instituirii şi perceperii mai multor
impozite (concepţia sistemului pluralist de impozite).
Ideea impozitului unic apare ca una dintre utopiile fiscale prezentate de teoreticieni fiziocraţi
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cât şi mai tîrziu, odată cu dezvoltarea industrială
(Francois Quesnay).
Ideile menţionate mai sus n-au prins însă contur în practica fiscală, astfel că statele au utilizat
şi utilizează un număr mai mic sau mai mare de impozite. Alegerea numărului şi tipului de impozite
diferă de la o ţară la alta în funcţie de caracterul şi gradul de dezvoltare al economiei, de tradiţie şi
alte criterii.
6.7. Principii de politică economică
Aceste principii vizează folosirea de către stat a impozitelor nu numai ca mijloc de formare a
bugetului, ci şi ca pârghie economică.
Stimularea dezvoltării unor ramuri economice se poate realiza prin reducerea sau scutirea
contribuabililor de la plata unor impozite datorate.
Investiţiile sunt stimulate prin deducerea din profitul impozabil a profitului alocat pentru
fondurile proprii de dezvoltare sau prin reducerea în diferite proporţii a impozitului calculat asupra
profitului investit.
Consumul anumitor bunuri şi servicii este şi el influenţat prin reducerea sau suprimarea
impozitelor indirecte care le grevează, atunci când se doreşte stimularea consumului sau invers,
pentru restrângerea consumului se recurge la majorarea impozitelor indirecte aferente.
Extinderea relaţiilor comerciale externe se pot realiza printr-o serie de măsuri fiscale cum ar
fi: restituirea parţială sau integrală a impozitelor aferente mărfurilor exportate, reducerea taxelor
vamale percepute în cazul importului anumitor bunuri utilizate la fabricarea anumitor produse .
Limitarea sau combaterea inflaţiei se poate realiza prin majorarea taxelor de consumaţie sau
prin introducerea unor impozite suplimentare percepute în cazul depăşirii unui anumit nivel al
fondului de salarii.
6.8. Principii social-politice
Aceste principii se referă la faptul că, prin politica lor fiscală, statele urmăresc şi realizarea
unor obiective de ordin social-politic. În acest context, sunt promovate o serie de facilităţi fiscale în
favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în întreţinere mai multe persoane fără
venituri proprii şi se stimulează natalitatea prin acordarea de facilităţi fiscale sau exonerări, reduceri
sau deduceri de impozite pentru familiile cu mulţi copii, în paralel cu instituirea unor impozite
speciale în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite şi fără copii. De asemenea, printr-o
anumită modalitate de impunere se încearcă limitarea influenţelor negative provocate asupra
sănătaţii oamenilor de consumul băuturilor alcoolice şi a tutunului.
Redistribuirea veniturilor prin impozitare, cu efecte în plan social, se realizeaza şi prin
aplicarea de accize în cazul bunurilor de lux, ca şi a unor cote mai mari de taxare în cazul
transmiterii proprietăţii pe calea succesiunilor.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
83
În concluzie putem afirma că cele patru categorii de principii ale impunerii formează un
sistem unitar, astfel că ele se influenţează şi condiţionează reciproc.
6.9. Aşezarea şi perceperea impozitelor
Asieta fiscală este expresia ansamblului măsurilor întreprinse de către organele fiscale pentru
stabilirea obiectului impozabil, dimensionarea mărimii impozitului şi perceperea impozitelor.
6.9.1. Stabilirea obiectului impozabil
Operaţiunea de stabilire a mărimii obiectului impozabil presupune constatarea existenţei
materiei impozabile şi evaluarea acesteia.
Pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil se folosesc mai multe metode:
Metoda evaluării directe (pe bază de probe) care are două variante de aplicare: pe baza
declaraţiei contribuabilului şi pe baza declaraţiei unei terţe persoane.
a) Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului se face în funcţie de datele economico-
financiare în cazul agenţilor economici sau de datele cuprinse în declaraţia de impunere, întocmită
anual de fiecare contribuabil. Pe baza declaraţiei primite, organele fiscale procedează la stabilirea
mărimii materiei impozabile, uzându-se de prezumţia sincerităţii contribuabililor. Această metodă
are cea mai largă aplicare, dar practica dovedeşte că nu sunt puţine cazurile de sustragere de la
impunerea unei mari părţi din materia impozabila. De aceea metoda trebuie combinată şi cu un
control adecvat exercitat de organele fiscale.
b) Evaluarea pe baza declaraţiei unui terţ se efectuează atunci când mărimea obiectului
impozabil este cunoscută şi de o altă persoană, care este obligată prin lege să depună la organele
fiscale o declaraţie în acest sens. Se foloseşte în cazul salariilor (declarate de patron) sau a chiriilor
(declarate de chiriaşi). Această evaluare elimină, într-o anumită măsură riscul sustragerii de la
impunere, întrucât terţa persoană care declară venitul impozabil nu este interesată să-l subevalueze.
Metoda evaluarii indirecte (pe bază de prezumţie) care are trei variante de aplicare:
evaluarea obiectului impozabil după indicii exterioare, evaluarea pe baze forfetare şi evaluarea
administrativă.
a) Evaluarea obiectului impozabil după indicii exterioare (număr de camere, număr de
animale etc.) şi se aplică mai ales în cazul impozitelor reale şi constă în stabilirea cu aproximaţie a
valorii obiectului impozabil de natura pământului, clădirii activităţii industriale etc., fără a se ţine
seama de situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
b) Evaluarea pe baze forfetare stabileşte un anumit volum al obiectului impozabil cu acordul
părţilor, fără a avea pretenţia de exctitate; (de exemplu, beneficiile agricole pe baza unui randament
mediu la ha).
c) Evaluarea administrativă, efectuată de organele financiare, pe baza datelor sau a
elementelor de care dispun în propriile evidenţe. Această valoare este comunicată subiectului
impozitului, care are dreptul la contestaţie dacă consideră că evaluarea a fost exagerată.
6.9.2 Determinarea cuantumului impozitului
Determinarea mărimii impozitului datorat este o operaţiune ce se realizează diferit, dupa cum
este vorba de impozite de repartiţie sau de contingentare sau despre impozite de cotitate.
Impozitele de repartitie sau de contingentare sunt specifice perioadelor de început ale
fiscalităţii şi se caracterizează prin aceea că statul, în funcţie de nevoile sale financiare, stabileşte
suma globală a impozitelor pe care urmează să le încaseze de pe întreg teritoriul ţării. Această
suma globală se defalcă de sus în jos pe fiecare unitate administrativ-teritorială şi pe obiecte ale
impunerii sau subiecţi plătitori;
Impozitele de cotitate sunt cele care se practică în mod curent în practica bugetară din zilele
noastre, fiind stabilite în cazul fiecărui obiect impozabil şi pentru fiecare plătitor în parte, fiind
calculate fie de plătitor, fie de organul fiscal cu ajutorul cotelor de impozit.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
84
6.9.3 Perceperea impozitelor
Perceperea impozitului este operaţiunea finală a aşezării impozitului şi cuprinde ansamblul
operaţiilor prin care impozitul este încasat de organele fiscale la termenele şi în modalităţile
specifice fiecăruia dintre ele.
Modalităţile de percepere a impozitelor au evoluat odata cu societatea omenească, de la
strângerea acestora de unul din contribuabilii localităţii (primar, cneaz), la încasarea prin
intermediul unor concesionari (arendaşi, zapcii, satrapi) până la forma actuala - de percepere a lor
printr-un aparat specializat al statului, denumit aparat fiscal. Perceperea (încasarea) impozitelor prin
aparatul fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în
prezent prin următoarele metode: metoda plăţii directe, stopajul la sursă, aplicarea de timbre fiscale
mobile.
Metoda plăţii directe: plătitorii calculează impozitul datorat bugetului de stat şi-l virează în
contul organelor însarcinate cu încasarea lor. Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct
de la plătitori cunoaşte două variante de realizare:
a) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita
impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);
b) când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita
să achite impozitul (este vorba de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă: constă în reţinerea impozitului datorat bugetului de către o terţă persoană,
de regulă cea care repartizează venitul (cazul impozitului pe salarii, pe dividende).
Aplicarea de timbre fiscale mobile reprezintă metoda de percepere a taxelor de timbru pentru
acţiuni judecătoreşti sau notariale.
Întrebări de autoevaluare
1. Care este rolul primordial al sistemului fiscal?
2. Care sunt aspectele avute în vedere în abordarea sistemului fiscal?
3. Care sunt funcţiile sistemului fiscal? Prezentaţi fiecare funcţie.
4. Prezentaţi detaliat următoarele concepte: impozite, taxe contribuţii.
5. Ce indică conceptul de fiscalitate? Care este modul de determinare a fiscalităţii ?
6. Care sunt elementele impozitului ? Prezentaţi fiecare element.
7. Ce cuprinde actul legal de instituire a unui impozit?
8. Ce reprezintă echitatea fiscală?
9. Care unt condiţiile esenţiale pentru îndeplinirea echităţii fiscale?
10. Prezentaţi modalităţile de impunere existente în practica fiscală.
11. Prezentaţi indicatorii utilizaţi în vederea determinării caracterului impunerii?
12. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un impozit pentru a înregistra un
randament fiscal ridicat?
13. Ce presupune stabilitatea impozitelor? Dar elasticitatea?
14. Prezentaţi principiile de politică economică.
15. Prezentaţi principiile social-politice.
16. Care sunt metodele de stabilire a obiectului impozabil? Prezentaţi-le.
17. Ce reprezintă impozitele de repartiţie sau de contingentare?
18. Ce reprezintă impozitele de cotitate?
19. Care sunt metodele de percepere a impozitelor? Prezentaţi-le
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Intervenționism sau neutralitate prin impozite?.
2. Repere și perspective ale politicii fiscal-bugetare din România.
3. Incidența impozitelor asupra economiei reale.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
85
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
86
CAPITOLUL 7. IMPOZITELE DIRECTE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– identificarea principaleleor trăsături caracteristice ale impozitelor directe; – adoptarea unor noţiuni teoretice de impozite reale și personale, precum și a unor aspecte legale
privind impozitele directe în România, care să le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind dubla impunere juridică internațională; – prezentarea teoriilor și metodelor referitoare la evitarea dublei impuneri internaționale; – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la modul de calcul a impozitelor directe în România
conform cu normele legale în vigoare.
Noţiuni cheie: impozitul direct, trăsăturile impozitelor directe, impozitele directe reale, impozitele
directe personale, dubla impunere juridică internațională, metode de evitare a dublei impuneri
juridice internaționale.
7.1. Impozitele directe – trăsături caracteristice
În evoluţia lor, impozitele directe au ţinut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se
stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activităţi, fie pe venit sau avere. Impozitele
directe reprezintă forma cea mai veche de impunere. Ele s-au practicat şi în orânduirile
precapitaliste, dar au cunoscut o extindere şi o diversificare mai mare în capitalism.
Impozitele directe pot fi caracterizate de următoarele trăsături caracteristice:
sunt suportate direct de persoana care le plăteşte;
sunt stabilite pe venituri, câstiguri, avere sau alte bunuri ale persoanelor fizice şi juridice;
sunt nominale, cunoscându-se în sarcina cui sunt stabilite;
sunt calculate în raport cu capacitatea contributiva a plătitorului, adica în funcţie de mărimea
venitului, averii, sursă de provenienţă, situaţia socială, sarcini familiale;
permit stabilirea unui minim neimpozabil;
pot avea o funcţie antiinflaţionistă deoarece pe măsura creşterii veniturilor, creşte volumul
impozitelor directe reducând veniturile plătitorilor şi determinând reducerea preţurilor;
au o anumită rigiditate deoarece nu pot fi majorate rapid necesitând modificarea legislaţiei
fiscale.
Impozitele directe, fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plata precis stabilite şi
cunoscute de plătitori, sunt de preferat impozitelor indirecte. În funcţie de criteriile de care se ţine
seama la stabilirea lor, impozitele directe se împart în impozite directe reale şi impozite directe
personale
7.2. Impozitele directe reale
Cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, impozitele reale se stabilesc
pe baza unor criterii exterioare ce dau o anumită imagine despre materia impozabila, dar nu şi
despre puterea economica a subiectului, neţinându-se seama de situaţia personală a acestuia.
Din această categorie de impozite fac parte impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul
pe activităţile industriale, comerciale şi pe profesiile liberale, precum şi impozitul pe capitalul
mobiliar.
Impozitul funciar a apărut în primele stadii ale dezvoltării capitalismului, când pământul
constituia forma de bază a bogăţiei şi principalul mijloc de producţie. Pentru stabilirea mărimii
acestuia se foloseau diverse criterii, cum ar fi: numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
87
pământului, întinderea terenurilor cultivate, mărimea arenzilor, preţul pământului etc. Asemenea
criterii nu permiteau stabilirea corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar. Un important
pas înainte în stabilirea impozitului funciar l-a constituit introducerea cadastrului, care reprezintă
atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu menţionarea veniturilor ce le
produc, cât şi registrele în care figurează contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau
impozitele directe.
Impozitul pe clădiri a apărut pe măsură ce clădirile (folosite ca locuinţe, prăvălii, birouri)
devin, alături de pământ, o altă formă importantă a averii imobiliare, mai ales în mediul orăşenesc.
Iniţial stabilirea acestui impozit se făcea pe baza unor criterii exterioare, cum ar fi: numărul şi
destinaţia camerelor, suprafaţa construită, numărul uşilor şi ferestrelor, mărimea curţii etc. Aceste
criterii nu permiteau o impunere echitabilă, deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o imagine
completă asupra obiectului impozabil. Aceste criterii au fost completate şi diversificate, fapt care a
permis o aşezare mai corectă a acestui tip de impozit.
Impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi pe profesiile liberale a apărut odată cu
dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi profesiilor libere. La baza stabilirii acestui
impozit au fost aşezate tot criterii exterioare, cum ar fi spre exemplu: mărimea localităţii în care
întreprinderea considerată îşi desfăşura activitatea, natura întreprinderii, mărimea capitalului,
numărul muncitorilor, etc. Prin urmare, nici acest impozit nu ţinea cont de capacitatea contributivă a
platitorului.
Impozitul pe capitalurile băneşti s-a instituit odată cu dezvoltarea industriei şi comerţului,
care au atras dupa sine dezvoltarea relaţiilor de credit, a băncilor şi a comerţului cu hârtii de
valoare. Acest impozit se stabilea fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care debitorul le plătea
pentru împrumutul luat, fie în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru
capitalul dat cu imprumut. Deoarece nici debitorul, nici creditorul nu erau interesaţi să informeze
organele fiscale despre relaţiile de credit existente între ei, impozitul pe capitalurile baneşti a avut
un randament fiscal scăzut.
7.3. Impozitele directe personale
Necesitatea asigurării de resurse financiare tot mai mari pentru acoperirea cheltuielilor publice
aflate în creştere continuă s-a realizat prin lărgirea bazei impozabile prin cuprinderea de muncitori,
funcţionari care realizau venituri sub formă de salarii. In acest context, nevoia de instituirea de
impozite care să asigure o impunere progresivă a veniturilor, introducerea minimului neimpozabil şi
a unor facilităţi fiscale, au reclamat introducerea în sistemul fiscal a impozitelor personale.
Trecerea de la impozitele reale la cele de tip personal s-a făcut în unele ţări în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, iar în altele, în prima jumătate a secolului nostru. Impozitele personale se
întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi a impozitelor pe avere.
7.3.1 Impozitele pe venit
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au apărut pe acea treaptă de
dezvoltare a societăţii când veniturile diferitelor clase şi pături sociale erau suficient de diferenţiate.
Prin introducerea acestor impozite s-a mărit simţitor numărul contribuabililor care nu aveau
proprietăţi producătoare de venituri, dar care realizau venituri din muncă sub forma salariului.
Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima dată în Marea Britanie, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, dar după o scurtă perioadă a fost abolit, pentru ca să fie reintrodus în anul 1924. Ulterior,
au adoptat impozitul pe venit în sarcina persoanelor fizice şi SUA, Japonia, Germania, Franta,
Olanda, Belgia etc. La început, impozitele pe venit erau în cote extrem de reduse şi se percepeau de
la un număr restrâns de persoane. Cu vremea, însă, cotele impozitelor au suferit majorări repetate,
iar numărul persoanelor impuse a crescut considerabil.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
88
În calitate de subiecţi ai impozitului pe venit apar atât persoanele fizice cât şi cele juridice care
realizează venituri din diferite surse.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
Acest impozit este datorat de persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un anumit
stat, precum şi cele nerezidente care realizează venituri din surse situate pe teritoriul acestui stat, cu
unele excepţii prevăzute de lege. Nu sunt supuşi la plata impozitului pe venit diplomaţii acreditaţi în
statul considerat, cu condiţia reciprocităţii, persoanele care realizeaza venituri ce nu depăşesc un
anumit plafon mimim neimpozabil, uneori militarii, suveranii şi familiile regale, acolo unde e cazul
etc.
Obiectul impunerii îl constituie veniturile realizate de muncitori şi funcţionari, fermieri,
întreprinzători, mici meşteşugari şi liber-profesionişti, proprietari imobiliari şi rentieri, venituri
realizate din munca salariată, din activităţi economice, închirieri şi arendări, dobânzi la sumele
împrumutate etc.
De regulă, impunerea este individuală. Atunci când veniturile obţinute în comun de mai multe
persoane nu se pot individualiza, impunerea se face pe ansamblul persoanelor care au contribuit la
realizarea acestora (pe familie sau gospodarie).
În practica fiscală există doua sisteme de impunere a veniturilor persoanelor fizice, cu
avantajele şi neajunsurile lor, după cum urmează:
a) sistemul impunerii separate a veniturilor a fiecărui venit provenit dintr-o sursă;
b) sistemul impunerii globale asupra veniturilor cumulate, realizate de o persoană fizică din
diverse surse.
Impunerea separata poate fi practicată fie prin instituirea mai multor impozite, fiecare vizând
veniturile dintr-o anumită sursă, fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament
diferenţiat fiecărei categorii de venituri (în funcţie de natura acestora). Uneori, după impunerea
separată a fiecărei categorii de venit, veniturile din diferite surse, cumulate, se supun unei noi
impuneri.
Impunerea globală constă în cumularea veniturilor realizate de o persoana fizica din diferite
surse şi supunerea acestora unui singur impozit. Acest sistem este frecvent întâlnit în ţări ca SUA,
Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie etc.
Din compararea celor două sisteme de impunere rezultă că impunerea separată permite tratarea
diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de impozit.
Persoanele care realizeaza venituri din mai multe surse sunt avantajate, deoarece nu mai sunt
afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea veniturilor în
cazul impunerii globale.
În prezent, tendinţa care se manifestă pe plan mondial este aceea de a se trece la impunerea
globala. În ceea ce priveşte determinarea veniturilor impozabile, în practica internaţionala se
manifestă tendinţa de luare în calculul venitului impozabil a tuturor veniturilor, deci a câştigurilor în
capital, câştigurilor excepţionale şi a avantajelor în natură.
În mod obişuit, în calculul veniturilor brute realizate de o persoană fizică se iau în considerare
veniturile provenite din : agricultura şi silvicultura, activităţi industriale şi comerciale, construcţii,
prestări servicii, profesii libere, salarii şi alte remuneraţii pentru muncă, închirieri şi arendări, alte
venituri. Nu se iau in calcul, fiind deci exonerate de impozit, în anumite ţări, diverse sume cum ar
fi: unele indemnizaţii şi alocaţii cu caracter social, minimul neimpozabil, dobânzile la unele
împrumuturi de stat şi la unele instrumente de economisire, sporuri de muncă suplimentară şi pentru
condiţii grele de muncă, ajutoare sau burse pentru studii etc.
În vederea stabilirii venitului impozabil, din veniturile brute arătate mai sus se deduc anumite
cheltuieli sau se operează anumite scăzăminte. În mod frecvent se deduc cheltuielile care concură la
formarea sau conservarea veniturilor, cheltuielile profesionale, primele la asigurările de viaţă,
cheltuielile pentru tratament medical, alte cheltuieli specifice. De regula, din veniturile brute se scad
numai cheltuielile prevăzute în mod expres de lege ca fiind legate de exercitarea profesiei sau
desfăşurarea activităţii considerate, cu excluderea sau limitarea celor având caracter de
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
89
reprezentare. În unele cazuri, legislaţia fiscală nu limitează cheltuielile deductibile din veniturile
brute (spre exemplu în Japonia). În altele, se precizează în mod expres categoriile de cheltuieli ce
nu se admit la scadere.
În funcţie de obiectivele urmărite, impunerea se face pe fiecare persoană sau pe ansamblul
familiei sau gospodăriei, în cote proporţionale, progresive sau regresive. Impozitul pe veniturile
persoanelor fizice se stabileşte, de regula, anual, pe bază de declaraţie de impunere a
contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele finaciare. Suma astfel stabilită se
trece în debitul contribuabilului, respectiv în registrul de rol. Perceperea impozitului aferent
veniturilor salariale, pensii, dobânzi, rente şi altele se face în mod frecvent prin stopaj la sursă, iar
cel aferent altor venituri, prin plăţi eşalonate în contul debitului stabilit. Atât sumele reţinute şi
vărsate de un terţ, cât şi cele vărsate direct de contribuabil se decontează în contul impozitului
anual.
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
În practica internaţională, veniturile realizate de persoanele juridice beneficiază, de regulă, de
un regim fiscal propriu, deosebit de cel aplicat persoanelor fizice. În majoritatea ţărilor, cad sub
incidenţa acestui impozit următoarele: societăţile pe acţiuni, societăţile în comandită pe acţiuni,
societăţile cu răspundere limitată, societăţile cooperatiste, asociaţiile, fundaţiile şi alte organisme cu
personalitate juridica cu scop lucrativ şi care obţin venituri, funcţionând în general ca societăţi de
capital.
În general, regimul de impunere este diferenţiat în funcţie de modul cum sunt organizate
acestea, şi anume ca societăţi de persoane sau de capital.
În cazul societăţilor de persoane, fiind dificilă o distincţie a averii fiecăreia dintre persoanele
asociate de patrimoniul societăţii, impunerea veniturilor societăţii de persoane urmează adesea
regimul aplicat persoanelor fizice.
În cadrul societăţilor de capital, există delimitarea precisă a patrimoniului societăţii de averea
asociaţilor, precum şi a răspunderii materiale a acestora faţă de actele şi faptele săvârşite de
societate.
Profiturile realizate de societate se împart astfel: o parte se repartizează asociaţilor
proporţional cu participarea lor la capital, iar o altă parte se prelevă la dispoziţia societăţii pentru
constituirea anumitor fonduri. Aşadar se face distincţie între beneficiile societăţii înainte de
repartizare, beneficiile nete distribuite asociaţilor sub formă de dividende şi beneficiile nete rămase
în final la dispoziţia societăţilor comerciale sub formă de surse proprii de finanţare.
Venitul impozabil se determină, de regulă, pornindu-se de la rezultatele de bilanţ ale activităţii
desfăşurate de societate, la care se adaugă rezultatele aferente stocurilor, veniturile din câştiguri de
capital, dobânzile la conturile curente etc. Din total venituri brute astfel determinate se deduc
cheltuielile aferente activităţii desfăşurate, amortizările, dobânzile plătite, prelevarile la fondul de
rezerva şi alte fonduri speciale, unele prelevări în scopuri social-culturale etc. facându-se ajustarea
din punct de vedere fiscal cu veniturile neimpozabile, cheltuielile nedeductibile şi pierderile fiscale
neacoperite.
De regulă, impunerea se face anual, pe bază de declaraţie sau, în lipsa acesteia, pe baza datelor
de care dispun organele fiscale. Fiecărei societăţi i se deschide o partida (un rol) în care se trece, pe
de o parte, obligaţia de plată în exerciţiul financiar curent, iar, pe de altă parte, sumele încasate în
contul impozitului.
7.3.2 Impozite pe avere
Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legatură cu dreptul de proprietate al
diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile si imobile.
În practica fiscală din diferite ţări impozitele pe avere cunosc următoarele forme:
impozite asupra averii propriu-zise;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
90
impozite asupra circulaţiei averii;
impozite asupra creşterii averii (spor de avere).
Impozitele asupra averii propriu-zise
Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi de două feluri, şi anume:
impozitele stabilite asupra averii
impozite pe substanţa averii.
Impozitele stabilite asupra averii se plătesc din venitul obţinut de pe urma averii respective.
Ca impozite asupra averii propriu-zise care se întâlnesc mai frecvent, putem aminti: impozitele pe
proprietăţi imobiliare şi impozitele asupra activului net.
Impozitele asupra proprietăţii imobiliare se întâlnesc adesea sub forma impozitelor asupra
terenurilor şi clădirilor. Aceste impozite au ca baza de impunere fie valoarea de achiziţie, valoarea
de înlocuire sau valoarea declarata de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile
respective. Cotele de impunere sunt în general scazute. Impozitul pe averea imobilă este adesea
criticat, fiindcă nu stimulează creşterea averii şi nu este suficient de elastic (cotele de impozit se
schimbă greu şi, ca atare, nu pot fi adaptate necesităţilor izvorate din procesul inflaţionist).
Totodata, din cauza deficienţelor pe care le prezintă impunerea (de exemplu, modul de determinare
a materiei impozabile face posibilă subevaluarea acesteia), acest impozit capătă adesea un caracter
regresiv.
Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o deţine
un subiect. La plata acestui impozit, în unele ţări sunt supuse atât persoanele fizice, cât şi cele
juridice (spre exemplu în Germania, Suedia, Austria etc.), iar in altele fie numai persoanele fizice
(Olanda si Danemarca), fie numai societăţile de capital (în Canada). Deşi, în principiu, sub
incidenţa acestui impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi evaluate, în realitate se impun
doar patrimoniul agricol şi cel forestier, fondul funciar, bunurile mobile şi imobile utilizate în
desfăşurarea activităţii comerciale, profesiei libere etc., din care s-au dedus datoriile ce le greveaza.
Pentru calcularea impozitului asupra activului net se folosesc fie cote proporţionale (în Germania,
Olanda, Austria), fie cote progresive (în Danemarca, Suedia, Elvetia).
Impozitele pe substanţa averii duc la micşorarea materiei impozabile, ele fiind percepute nu
din venitul averii, ci din chiar substanţa acesteia. Impozitele pe substanţa averii se întâlnesc foarte
rar ca impozite cu caracter permanent; de regulă, ele se instituie ca impozite excepţionale, care se
percep o singură data (de exemplu, în timpul sau după terminarea unui război).
Impozitele pe circulaţia averii
Impozitele pe circulaţia averii se instituie în legatură cu trecerea dreptului de proprietate
asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoana la alta, fiind clasificate în :
impozite care vizează circulaţia cu titlu gratuit a averii
impozite asupra circulaţiei averii cu titlu oneros.
În prima categorie intră impozitul pe succesiuni şi donaţii, impozitul pe hârtii de valoare
(acţiuni, obligaţiuni), impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale. Dintre acestea,
cele mai des întâlnite sunt impozitele pe succesiuni şi donaţii.
În cazul impozitului pe succesiuni (taxa de moştenire), sarcina fiscală se stabileşte fie asupra
întregului activ succesoral, independent de modul de împărţire al acestuia între moştenitori, fie
asupra fiecărei părţi succesorale. Valoarea impozabilă a succesiunii se supune unui impozit în cote
progresive diferentiate în funcţie de gradul de rudenie existent între de cujus succesione agitur
(acela despre a cărui succesiune este vorba) şi moştenitorii acestuia şi valoarea succesiunii. La
aceeaşi valoare a averii lăsate moştenire, impozitul este cu atât mai mare cu cât succesorul este rudă
mai îndepartată cu persoana decedată. Deşi impozitul pe succesiuni se calculează pe baza unor cote
progresive, ce pot ajunge până la 80%, totuşi el are un randament fiscal relativ redus, explicat atât
prin modul în care se stabileşte materia impozabilă, cât şi prin facilităţile acordate plătitorilor
acestuia. Astfel, modul de stabilire a valorii succesiunii permite ca valoarea mobiliară să scape, în
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
91
bună măsură, de la impunere, iar cea imobiliară să fie subevaluată. Prin plata în rate a impozitului,
sarcina fiscală a succesorului se micşorează, în condiţiile deprecierii monetare determinate de
inflaţie. Impozitul pe succesiuni vizează, evident, numai circulaţia bunurilor între persoane fizice.
Impozitul pe donaţii a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe succesiuni
prin efectuarea de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul acestui impozit îl constituie averea
primită drept donaţie de către o persoană şi este datorat de persoana care primeşte donaţia. El se
calculează în cote progresive, diferenţiate în funcţie de mărimea donaţiei, de raportul de rudenie
dintre donatori şi donatari şi, uneori, de momentul şi scopul donaţiunii. Legislaţiile unor ţări
deosebesc: donaţii în vederea morţii, donaţii pe patul morţii, donaţii care produc efecte după
moarte, donaţii între vii.
În categoria impozitelor asupra circulaţiei averii cu titlu oneros se include impozitele ce se
percep cu ocazia vânzării-cumpărării anumitor bunuri imobiliare sau mobiliare. Stabilite în cote
proporţionale sau progresive, asemenea impozite sunt cunoscute sub denumirea de taxe de timbru
sau taxe de înregistrare şi se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare a bunurilor
respective. Sunt supuse impunerii şi actele privind constituirea, transformarea sau creşterea
capitalului social al unor societati.
Impozitele asupra creşterii averii
Impozitele asupra creşterii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele
bunuri în cursul unei perioade de timp.
În această categorie avem:
impozitul pe plusul de valoare imobiliară
impozitul asupra averii dobândite în timp de război etc.
Impozitul asupra plusului de valoare imobiliara a fost introdus pentru impunerea sporului de
valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare în intervalul de timp de la cumpărare sau
construcţie şi până la înstrăinare (vânzare, schimb sau donaţie), independent de acţiunea
proprietarului. În unele ţări se impune şi fluxul de valoare dobândit de unele bunuri mobiliare,
inclusiv hârtiile de valoare şi bijuteriile. Obiectul impunerii îl constituie diferenţa dintre valoarea de
cesiune şi valoarea de achiziţie, corelată cu reevaluările autorizate de lege şi cu lucrările
(amenajările) efectuate de proprietar. La stabilirea impozitului se ţine seama de durata de timp cât
bunul respectiv a fost deţinut de o persoană, deoarece se presupune că operaţiile de înstrăinare ale
unor bunuri la scurtă vreme de la dobândirea lor au un caracter speculativ. Cu cât perioada de
deţinere este mai scurtă, cu atât cota de impozit este mai mare.
Impozitul asupra averii dobândite în timp de război a fost instituit în urma primului război
mondial, în Germania, Italia şi alte ţări, iar în urma celui de-al doilea război mondial, în Franţa,
Italia, SUA, ca mijloc de preluare la dispoziţia statului a unei părţi din averea dobândită în timpul
sau ca urmare a războiului. În unele cazuri, el a vizat numai plusul de avere, iar in altele şi profitul
excepţional de război.
7.4. Principalele impozite directe din România
7.4.1 Impozitul pe profit
Contribuabilii plătitori ai impozitului pe profit sunt următorii:
1. Persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice sursã, atât din
România, cât şi din strãinãtate
2. Persoanele juridice strãine care desfãşoarã activitate prin intermediul unui sediu permanent
în România pentru profitului impozabil atribuibil sediului permanent
3. persoanele juridice strãine şi al persoanelor fizice nerezidente care desfãşoarã activitate în
România într-o asociere fãrã personalitate juridicã pentru partea din profitul impozabil al asocierii
atribuibile fiecãrei persoane
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
92
4. persoane juridice strãine care realizeazã venituri din/sau în legãturã cu proprietãţi imobiliare
situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoanã
juridicã românã pentru profitul impozabil aferent acestor venituri
5. persoane fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care realizeazã venituri atât
în România, cât şi în strãinãtate, din asocieri fãrã personalitate juridicã pentru parte din profitul
impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente
Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit urmãtorele categorii de contribuabili, ţinându-se
cont şi de prevederile legislaţiei specifice aplicabile:
a) trezoreria statului;
b) instituţiile publice;
c) persoanele juridice române care plãtesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;
e) cultele religioase;
g) instituţiile de învãţãmânt particular acreditate, precum şi cele autorizate;
i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;
j) Fondul de compensare a investitorilor;
k) Banca Naţionalã a României;
l) Fondul de garantare a pensiilor private
m)organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale pentru anumite
categorii de venituri
Anul fiscal este anul calendaristic.
Cota de impozit pe profit care se aplicã asupra profitului impozabil este de 16%, cu unele
excepţii stabilite prin lege.
Contribuabilii care desfãşoarã activitãţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte,
discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizeazã aceste
venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru activitãţile
prevãzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui
impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.
Profitul impozabil se calculeazã ca diferenţã între veniturile realizate din orice sursã şi
cheltuielile efectuate în scopul realizãrii de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile, se adaugã cheltuielile nedeductibile şi se scade pierderea anualã, stabilitã prin
declaraţia de impozit pe profit. Acestă pierdere fiscală se recupereazã din profiturile impozabile
obţinute în urmãtorii 5 ani consecutivi.
Din punct de vedere fiscal cheltuielile unui contribuabil se pot clasifica astfel:
Cheltuieli cu deductibilitate integrală
Cheltuieli cu deductibilitate limitată
Cheltuieli nedeductibile
Plata impozitului pe profit se efcetuează diferenţiat, după cum urmează:
1. societãţi comerciale bancare, persoane juridice române, şi sucursalele din România ale
bãncilor, persoane juridice strãine efectuează plãţi anticipate trimestrial, actualizate cu indicele de
inflaţie (decembrie faţã de luna decembrie a anului anterior) în sumã de o pãtrime din impozitul pe
profit datorat pentru anul precedent conform declaraţiei de impunere
2. Alţi contribuabili efectuează plăţi în conformitate cu modalităţile specifice stabilite de Cod
Fiscal
Obligaţiile fiscale privind impozitul pe profit sunt venituri ale bugetului de stat, cu excepţii
stabilite de Codul Fiscal.
7.4.2 Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Contribuabilii plătitori ai impozitului pe venit sunt următorii:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
93
1. persoanele fizice rezidente pentru veniturile obţinute din orice sursã, atât din România, cât şi
din afara României;
2. persoanele fizice nerezidente care desfãşoarã o activitate independentã prin intermediul unui
sediu permanent în România pentru venitul net atribuibil sediului permanent;
3. persoanele fizice nerezidente care desfãşoarã activitãţi dependente în România pentru
venitului salarial net din aceastã activitate dependentã
4. persoanele fizice nerezidente pentru alte venituri, care se determinã pe fiecare sursã, potrivit
regulilor specifice fiecãrei categorii de venit, impozitul fiind final
Perioada impozabilã este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.
Cotele de impozitare se aplică diferenţiat în funcţie de categoriile de venituir supuse
impozitului pe venit, după cum urmează:
Categoriile de venituri supuse
impozitului pe venit
Cota de
impozitare (%)
venituri din activitãţi independente 16
venituri din salarii 16
venituri din cedarea folosinţei bunurilor 16
venituri din investiţii 16
venituri din pensii 16
venituri din activitãţi agricole 16
venituri din premii şi din jocuri de noroc 16 (25)
venituri din transferul proprietãţilor
imobiliare Cote progresive
venituri din alte surse 16
Veniturile din activitãţi independente sunt definite ca fiind:
veniturile comerciale (veniturile din fapte de comerţ, prestãri de servicii, din practicarea
unei meserii.
veniturile din profesii libere (exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor
financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori
mobiliare, arhitect sau a alte profesii reglementate, desfãşurate în mod independent, în condiţiile
legii)
veniturile din drepturi de proprietate intelectualã (brevete de invenţie, desene şi modele,
mostre, mãrci de fabricã şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi
conexe dreptului de autor şi altele asemenea.
Venitul net din activitãţi independente, cu excepţia activitãţilor independente la care se aplică
normele de venit şi a veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, se determinã ca diferenţã
între venitul brut şi cheltuielile aferente realizãrii venitului, deductibile, pe baza datelor din
contabilitatea în partidã simplã
Venitul net din drepturile de proprietate intelectualã se stabileşte prin scãderea din venitul brut
a urmãtoarelor cheltuieli:
a) o cheltuialã deductibilã egalã cu 20% din venitul brut;
b) contribuţiile sociale obligatorii plãtite.
Venitul net din drepturile de proprietate intelectualã în cazul veniturilor provenind din crearea
unor lucrãri de artã monumentalã, se stabileşte prin deducerea din venitul brut a urmãtoarelor
cheltuieli:
a) o cheltuialã deductibilã egalã cu 25% din venitul brut;
b) contribuţiile sociale obligatorii plãtite.
Venituri din salarii sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în
naturã precum şi cele asimilate, obţinute de o persoanã fizicã ce desfãşoarã o activitate în baza unui
contract individual de muncã sau a unui statut special prevãzut de lege, indiferent de perioada la
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
94
care se referã, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordã, inclusiv indemnizaţiile
pentru incapacitate temporarã de muncã.
Contribuabilii care obţin venituri din salarii au dreptul la deducerea din venitul net lunar din
salarii a unei sume sub formã de deducere personalã, acordatã pentru fiecare lunã a perioadei
impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se aflã funcţia de bazã, în funcţie de
numărul persoanelor în întreţinere.
Impozitul pe venitul din salarii se determină diferenţiat, astfel:
la locul unde se aflã funcţia de bazã, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinate ca diferenţã între venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a
contribuţiilor obligatorii aferente unei luni, şi a deducerii personale, cotizaţiei sindicale şi a
contribuţiilor la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului sã nu se depãşeascã
echivalentul în lei a 400 euro2;
pentru veniturile obţinute la locul unde nu se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de
16% asupra bazei de calcul determinate ca diferenţã între venitul brut şi contribuţiile obligatorii
Venituri din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în naturã, provenind
din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de cãtre proprietar, uzufructuar sau alt
deţinãtor legal, altele decât veniturile din activitãţi independente.
Venitul brut reprezintã totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în
naturã şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevãzute în contractul încheiat între părţi pentru
fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasãrii chiriei sau arendei.
Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Veniturile din invesţii cuprind:
dividende;
venituri impozabile din dobânzi;
câştiguri din transferul titlurilor de valoare
venituri din operaţiuni de vânzare-cumpãrare de valutã la termen, pe bazã de contract,
precum şi orice alte operaţiuni similare.
venituri din lichidare sau dizolvare fãrã lichidare a unei persoane juridice
Venitul impozabil se determină diferenţiat pentru fiecare categorie de venit în parte.
Veniturile din pensii reprezintã sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii fãcute cãtre un sistem de asigurãri sociale, inclusiv cele din fonduri
de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a unei
sume neimpozabile lunare, a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi suportate de persoana
fizicã.
Impozitul se calculeazã prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil
lunar din pensii. Orice plãtitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul
aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat.
Veniturile din activitãţi agricole sunt venituri din urmãtoarele activitãţi:
a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special
destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;
b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;
c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.
d) valorificarea produselor agricole obţinute dupã recoltare, în stare naturalã, de pe terenurile
agricole proprietate privatã sau luate în arendã, cãtre unitãţi specializate pentru colectare, unitãţi de
procesare industrialã sau cãtre alte unitãţi, pentru utilizare ca atare 2 HOTARARE nr. 50/2012 din 25 ianuarie 2012 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare
a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 44/2004,
Publicat in Monitorul Oficial nr. 78 din 31 ianuarie 2012
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
95
Venitul net dintr-o activitate agricolã se stabileşte:
pe bazã de norme de venit, calculate pe unitatea de suprafaţă. Normele de venit se stabilesc
de cãtre direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pãdurilor şi Dezvoltãrii
Rurale şi se aprobã de cãtre direcţiile generale ale finanţelor publice teritoriale ale Ministerului
Finanţelor Publice.
pe baze reale luând în considerare datele din contabilitatea în partidã simplã
Impozitul pe venitul net din activitãţi agricole se calculeazã prin aplicarea unei cote de 16%
asupra venitului net, determinat pe bazã de norme de venit, cât şi în sistem real, impozitul fiind
final.
Venituri din premii şi din jocuri de noroc cuprind veniturile din :
premii
jocuri de noroc (câştigurile realizate ca urmare a participãrii la jocuri de noroc, inclusiv cele
de tip jack-pot, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştig
Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc şi suma
reprezentând venit neimpozabil.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau în
naturã, sub valoarea sumei neimpozabile stabilite în sumã de 600 lei
pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de la acelaşi organizator sau plãtitor într-o
singurã zi.
Venitul sub formã de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinerea la sursã, cu o
cotã de 16% aplicatã asupra venitului net.
Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinerea la sursã, cu o cotã de 25% aplicatã
asupra venitului net.
Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare este în conexiune cu accepţiunea noţiunii
de transfer de proprietate imobiliară care este definită de legiuitor ca fiind transferul dreptului de
proprietate şi al dezmembrãmintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de
orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fãrã construcţii.
Venituri din alte surse includ, însã limitează, urmãtoarele venituri:
a) prime de asigurãri suportate de o persoanã fizicã independentã sau de orice altã entitate, în
cadrul unei activitãţi pentru o persoanã fizicã în legãturã cu
care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;
b) câştiguri primite de la societãţile de asigurãri, ca urmare a contractului de asigurare încheiat
între pãrţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
c) venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru
anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncã sau
în baza unor legi speciale;
d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj
comercial.
e) venituri primite de persoanele fizice din activitãţi desfãşurate pe baza
contractelor/convenţiilor civile, încheiate potrivit Codului civil
Impozitul pe venit se calculeazã prin reþinere la sursã la momentul plãţii veniturilor de cãtre
plãtitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut.
Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursã din următoarele categoriile de
venituri:
venituri din activităţi independente
venituri din cedarea folosinţei nunurilor
venituri din activităţi agrivole
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
96
Venitul net anual impozabil se determină prin deducerea din venitul net anual a pierderilor
fiscale reportate pe fiecare sursã din activitãţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din
activitãţi agricole
7.4.4 Impozitele şi taxele locale
Impozitele şi taxele locale sunt dupã cum urmeazã:
a) impozitul pe clãdiri;
b) impozitul pe teren;
c) impozitul pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamã şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxa hotelierã;
h) taxe speciale;
i) alte taxe locale.
Impozitul şi taxa pe clãdiri
Orice persoanã care are în proprietate o clãdire situatã în România datoreazã anual impozit
pentru acea clãdire, exceptând cazul în care legea prevede altfel.
Pentru clãdirile proprietate publicã sau privatã a statului ori a unitãţilor administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţã, dupã caz, persoanelor
juridice, se stabileşte taxa pe clãdiri, care reprezintã sarcina fiscalã a concesionarilor, locatarilor,
titularilor dreptului de administrare sau de folosinţã, dupã caz, în condiţii similare impozitului pe
clãdiri.
Impozitul precum şi taxa pe clãdiri se datoreazã cãtre bugetul local al comunei, al oraşului sau
al municipiului în care este amplasatã clãdirea. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe
clãdiri se datoreazã cãtre bugetul local al sectorului în care este amplasatã clãdirea.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clãdiri se calculeazã prin aplicarea cotei de
impozitare de 0,1% la valoarea impozabilã a clãdirii.
Valoarea impozabilã a clãdirii, exprimatã în lei, se determinã prin înmulţirea suprafeţei
construite desfãşurate a acesteia, exprimate în metri pãtraţi, cu valoarea impozabilã unitară
corespunzãtoare, exprimatã în lei/m2.
Valoarea impozabilã a clãdirii se ajusteazã în funcţie de rangul localitãţii şi zona în care este
amplasatã clãdirea, prin înmulţirea valorii determinate cu coeficientul de corecţie.
În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clãdiri se calculeazã prin aplicarea unei cote de
impozitare asupra valorii de inventar a clãdirii.
Cota de impozit se stabileşte prin hotãrâre a consiliului local şi poate fi cuprinsã între 0,25% şi
1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, aceastã atribuţie revine Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Valoarea de inventar a clãdirii este valoarea de intrare a clãdirii în patrimoniu, înregistratã în
contabilitatea proprietarului clãdirii, conform prevederilor legale în vigoare.
În cazul unei clãdiri care a fost reevaluatã, conform reglementãrilor contabile, valoarea
impozabilã a clãdiri este valoarea contabilã rezultatã în urma reevaluãrii, înregistratã ca atare în
contabilitatea proprietarului - persoanã juridicã.
În cazul unei clãdiri care nu a fost reevaluatã în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţã,
cota impozitului pe clãdiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului
Bucureşti între 5% şi 10% şi se aplicã la valoarea de inventar a clãdirii înregistratã în contabilitatea
persoanelor juridice, pânã la sfârşitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
97
7.5. Dubla impunere internaţională
În prezent, în condiţiile tendinţei actuale de globalizare care se manifestă tot mai pregnant în
cadrul economiei mondiale contemporane, sfera de activitate a unor persoane fizice sau juridice
depăşeşte adesea graniţele unei ţări. Această stare de lucruri ridică în mod firesc problema stabilirii
autorităţii publice competente să procedeze la impunerea veniturilor şi averii realizate, respectiv
deţinute de persoanele fizice sau juridice ale unui stat pe teritoriul altui stat.
Deoarece instituirea de impozite este un drept suveran al fiecărui stat, iar modul de aşezare şi
de percepere a acestora este de competenţa puterii legislative a statului respectiv, se poate ajunge la
situaţia ca un anumit venit să facă obiectul impunerii şi în statul de origine, ca şi în cel de destinaţie
al venitului respectiv. La fel se poate întâampla şi cu impozitul pe avere: să se pretindă impozit
asupra acesteia atât în statul pe teritoriul căruia se află bunurile supuse impunerii, cât şi în cel în
care domiciliază proprietarul averii în cauza sau al cărui cetăţean este acesta.
7.5.1. Conţinutul dublei impuneri internaţionale
Dubla impunere internaţională reprezintă supunerea directă la impozit a aceleiaşi materii
impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.
Impunerea unui venit şi/sau a aceleaşi averi la mai multe impozite din cadrul unui stat
reprezintă o dublă impunere economică. În cadrul relaţiilor economice dintre diferitele ţări ale lumii
intereseză dubla impunere juridică.
Această impunere poate apărea numai în cazul impozitelor directe.
În cazul impozitelor indirecte, nu se pune problema dublei impuneri, deoarece cetăţenii unui
stat, atunci când se află pe teritoriul altui stat, suportă în calitate de cumpărători aceleaşi impozite
indirecte ca şi cetăţenii statului respectiv. Apariţia dublei impuneri trebuie privită în strânsă legătură
cu particularităţile politicii fiscale şi ale sistemelor de impozite întâlnite într-o ţară sau alta.
Luând în considerare aspectele de ordin juridic, legate de voinţa legiuitorului, dubla impunere
realizată într-o ţară este voluntară şi involuntară.
Dubla impunere voluntară este instituită special, în vederea realizării unui anumit scop. În
această situaţie se pot afla impunerea mai accentuată a veniturilor realizate în ţară de persoanele
fizice şi juridice străine şi aplicarea unor cote adiţionale de impozite în favoarea bugetului federal
sau centralizat, la unele dintre impozitele locale.
Dubla impunere involuntară poate fi expresia unei repercusiuni a unor impozite, întrucât
legiuitorul nu poate stabili în toate cazurile cine va suporta impozitele.
Din punct de vedere administrativ, în analiza dublei impuneri trebuie să avem în vedere
deosebirea dintre autorităţile financiare suprapuse şi cele juxtapuse (paralele).
Astfel, dubla impunere se manifesta doar în cazul în care aceasta este provocată de autorităţi
juxtapuse. Sunt însă unele situaţii când dubla impunere poate fi realizată de către una şi aceeaşi
autoritate financiară, daca aceasta se referă la impunerea aceluiaşi venit de două ori, impunerea
aceluiaşi capital de două ori, impunerea simultană a venitului şi capitalului, impunerea
concomitentă a profitului rămas la societăţile comerciale şi a dividendelor repartizate acţionarilor
sau asociaţilor, impunerea societăţilor comerciale atât pentru capitalul pe care îl deţin, cât şi pentru
obligaţiunile aflate în portofoliu.
Manifestarea dublei impuneri juridice internaţionale se află într-o strânsă relaţie cu:
particularităţile sistemelor de impunere şi politicile fiscale promovate de fiecare ţară în
parte;
interesele unor ţări de a aplica anumite cote adiţionale de impozite în favoarea bugetelor lor,
ca o pârghie economică de stimulare sau frânare a unor activităţi economice generatoare de
venituri;
criteriile în funcţie de care se face impunerea într-o ţară sau alta.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
98
De regulă, dubla impunere juridică internaţională poate fi apreciată în raport cu următoarele
criterii:
Criteriul naţionalităţii (cetăţeniei) contribuabilului constă în impunerea de către un stat al
rezidenţilor săi, care obţin venituri sau deţin averi în/din statul respectiv indiferent dacă aceştia
locuiesc efectiv sau nu în ţara ai cărei cetăţeni sunt;
Criteriului rezidenţei (domiciliul contribuabilului) constă în impunerea veniturilor de către
autoritatea fiscală din ţara căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile ori averea ce fac
obiectul impunerii sunt obţinute, respectiv se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.
Criteriului originii veniturilor (teritorialităţii), constă în faptul că impunerea se efectuează
de către organele fiscale din ţara pe teritoriul căreia s-au realizat veniturile sau se află averea,
făcându-se abstracţie de rezidenţa sau cetăţenia beneficiarilor de venituri.
Consecinţele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltării relaţiilor economice şi
financiare dintre diferite ţări au făcut necesară găsirea unor soluţii pentru înlăturarea ei. Dubla
impunere poate fi evitată fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea unor
acorduri bi- sau multilaterale între diferite state. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative
unilaterale este mai dificil de realizat, deoarece orice stat este interesat să realizeze venituri fiscale
cât mai mari, de aceea, pentru evitarea dublei impuneri se încheie convenţii bi- sau multilaterale
între ţări, care au la baza modele date publicităţii în anii 1963 şi 1977 de către OCDE.
Sub incidenţa convenţiei intră persoanele fizice şi juridice care sunt rezidente ale unui stat
contractant sau ale fiecăruia din cele doua state.
În cazul persoanelor fizice, problema rezidenţei, respectiv a domiciliului fiscal, este legată de
locuinţa permanentă a contribuabililor.
Dacă o persoană are locuinţă permanentă în ambele ţări semnatare ale convenţiei de evitare a
dublei impuneri, pentru stabilirea rezidenţei se iau în considerare aspecte ce vizează cele mai
strânse legături personale sau economice cu una dintre ţări, cu referire la relaţiile familiale şi sociale
ale persoanei, activitatea politică şi culturală desfăşurată de persoana respectivă într-o ţară sau alta,
ţară în care persoana îşi administrează bunurile. Daca subiectul nu are locuinţă în nici una din cele
două ţări, atunci rezidenţa se stabileşte în ţara în care acesta locuieşte în mod obişnuit. În cazul în
care subiectul locuieşte în mod obişnuit în ambele ţări sau în nici una dintre ele, el este considerat
rezident al ţării a cărei cetăţenie o are. În cazul în care persoana are cetăţenia ambelor ţări, atunci
domiciliul fiscal se stabileşte prin înţelegerea dintre cele două ţări.
Pentru persoanele juridice, rezidenţa este dependentă de locul unde se află sediul conducerii
sale efective.
În convenţii se fac referiri la ceea ce înseamnă sediul permanent sau sediul stabil. Sediul
permanent este reprezentat de orice instalaţie de lucru sau de afaceri - amplasată într-un loc precis şi
cu un anumit grad de permanenţă - prin care un agent economic îşi realizează parţial sau total
activitatea sa. Nu se consideră sedii stabile instalaţiile utilizate în exclusivitate pentru depozitarea,
expunerea sau livrarea de mărfuri, locurile folosite doar pentru cumpărări de mărfuri, derularea unor
activităţi pregătitoare sau auxiliare, culegerea de informaţii etc. În cadrul convenţiei-model pentru
evitarea dublei impuneri sunt cuprinse unele soluţii aplicabile în relaţiile bilaterale dintre ţări,
soluţii care se preiau în forma dorită în cadrul convenţiilor concrete încheiate între ţări.
Soluţiile recomandate la impunerea efectivă a veniturilor pe baza convenţiilor încheiate între
diferite state au în vedere următoarele:
a) impunerea profiturilor obţinute de agenţii economici să se efectueze de către ţara pe
teritoriul căreia acestea s-au realizat şi în care subiecţii respectivi au un sediu stabil de exploatare;
b) beneficiile rezultate din exploatarea în trafic internaţional a navelor sau aeronavelor să fie
impuse de ţara unde se află conducerea efectivă a societăţii de exploatare. Daca acest sediu este la
bordul navei, el se consideră a fi în ţara portului de origine a navei, iar daca un astfel de port nu
există, în ţara a cărei rezidentă este persoana care exploatează nava;
c) veniturile obţinute sub forma de dobânzi aferente obligaţiunilor, biletelor la ordin sau altor
titluri de creanţă, sub forma de redevenţe aferente folosirii drepturilor de autor, brevetelor, mărcilor
de fabrică sau de comerţ, precum şi sub forma de dividende să fie impuse de ambele ţări
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
99
contractante, în proporţiile convenite de acestea. Ţara de destinaţie are însă prioritate, iar ţării de
origine i se rezervă un drept limitat de impunere, cu cote de 10-15%;
d) impunerea veniturilor realizate din exercitarea pe cont propriu a unei profesii libere
(arhitect, medic, avocat, contabil, inginer, artist profesionist, sportiv profesionist etc.) să se
efectueze fie în ţara de origine a veniturilor - când beneficiarul lor dispune de un sediu stabil pentru
practicarea profesiei libere, fie în ţara în care este rezident beneficiarul veniturilor - când acesta nu
are sediu stabil în ţara străină;
e) veniturile din salarii şi onorarii, precum şi cele obţinute sub formă de tantieme, jetoane de
prezenţă şi alte retribuţii similare de către membrii consiliilor de administraţie sau comisiilor de
cenzori să fie impuse în ţara de origine a acestor venituri. În condiţii de reciprocitate, sunt exceptaţi
de la o asemenea impunere salariaţii ambasadelor şi reprezentanţelor diplomatice, precum şi
corespondenţii agenţiilor de presă străine;
f) averile deţinute în străinătate sub formă de bunuri imobile să fie impuse de ţara în care se
află acestea, dacă averea este reprezentată de bunuri mobile ce fac parte din activul unui sediu stabil
sau a unei baze fixe, iar celei ce serveşte exercitării unei profesii libere, să fie impusă în ţara unde se
afla sediul stabil sau baza fixă. Navele, aeronavele, vehiculele feroviare sau rutiere, ce sunt
exploatate în trafic internaţional, precum şi bunurile mobile afectate acestei exploatări să fie impuse
în ţara în care se află sediul conducerii efective a societăţii de exploatare.
În cadrul convenţiilor ce se încheie între ţări pentru evitarea dublei impuneri juridice
internaţionale se mai înscriu o seama de precizări specifice, cu referire la:
- delimitarea strictă a sferei de aplicabilitate a convenţiei în ce priveşte subiecţii fiscali, în
toate ipostazele posibile ale domiciliului şi cetăţeniei;
- modul de stabilire a profitului impozabil al agentilor economici şi modalităţile sau/şi limitele
deducerii cheltuielilor generale ale societăţilor-mama din gestiunea societăţilor-fiice, care îşi
desfăşoară activitatea în alte ţări;
- nivelul cotelor de impunere pe care le poate folosi ţara de origine a veniturilor impozabile,
sub forma de dobânzi, redevenţe şi dividende.
7.5.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri
În practica fiscală internaţională au fost acceptate următoarele metode sau procedee tehnice
pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale:
scutirea (exonerarea) totala;
scutirea (exonerarea ) progresiva;
creditarea (imputarea) ordinara (obişnuită) ;
creditarea (imputarea ) totala (integrală).
Metoda scutirii(exonerarii) totale presupune că veniturile realizate de rezidentul unei ţări
într-o ţară străină şi supus impunerii în ţara respectivă se deduc din venitul impozabil global, care în
ţara de reşedinţă are în vedere totalitatea veniturilor obţinute de contribuabil. Cu alte cuvinte, în
cazul aplicării acestui procedeu, venitul realizat în străinatate de rezidentul unui stat şi care a fost
supus impunerii acolo, nu se mai include în venitul impozabil în ţara de reşedinţă.
Metoda scutirii (exonerarii) progresive presupune, de asemenea, o impunere separată a
veniturilor, în fiecare ţară semnatară a convenţiei. Dar, în contextul progresivităţii impunerii,
veniturile obţinute de rezidentul unei ţări în străinătate se adaugă la veniturile impozabile realizate
în ţara de reşedinţă, obţinându-se venitul impozabil global, urmând ca la acesta să se stabileasca
cota progresiva aferenta. În continuare, pentru calcularea impozitului, această cota se va aplica
numai asupra venitului obţinut în ţara de reşedinţă. Prin urmare, însumarea venitului realizat în
străinătate cu cel obţinut în ţara de reşedinţă are drept scop stabilirea cotei progresive cu care va fi
impus venitul intern.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
100
Creditarea (imputarea) ordinara constă în aceea că, impozitul plătit ţării străine pentru
venitul realizat pe teritoriul acesteia, de către rezidentul altei ţări, se deduce direct din impozitul
total calculat în ţara de reşedinţă, însă numai până la limita impozitului intern ce s-ar datora pentru
un venit egal cu cel obţinut în străinătate.
Creditarea (imputarea) totala elimină neajunsul metodei anterioare, în sensul că impozitul
plătit în străinătate se deduce integral din impozitul calculat în ţara de reşedinţă, indiferent de
mărimea acestuia.
România are încheiate convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu majoritatea ţărilor
europene şi cu multe ţări de pe alte continente.
7.6. Studii de caz
1. O societate comercială prezintă următoarea situaţie financiară:
- venituri totale = 2 520 mii um, din care:
- venituri neimpozabile = 200 mii um
- cheltuieli totale = 2 020 mii um, din care cheltuieli nedeductibile 30%.
Cota de impunere a societăţii este, conform Codului fiscal, 16%.
Să se determine contravaloarea impozitului pe profit datorat de societate la sfârşitul anului.
Rezolvare:
Impozit pe profit = Baza impozabilă * 16%
Baza impozabilă = Venituri totale – Cheltuieli totale – Venituri neimpozabile + Cheltuieli
nedeductibile – Pierdere fiscală nerecuperată
Baza impozabilă = 2 520 – 2 020 - 200 + 2020*30% = 906 mii um
Impozit pe profit = 906 mii RON * 16% = 144,96 mii um
2. O societate comercială realizează venituri din activitatea unui bar de noapte în sumă de
1100 mii um, având cheltuieli aferente de 800 mii um. Să se determine obligaţia fiscală a acestui
contribuabil.
Rezolvare:
Impozit pe profit calculat = Baza impozabilă * 16%
Baza impozabilă = Venituri totale – Cheltuieli totale – Venituri neimpozabile + Cheltuieli
nedeductibile – Pierdere fiscală nerecuperată
Baza impozabilă = 1 100 – 800 = 300 mii um
Impozit pe profit calculat = 300 mii um * 16% = 48 mii um
Conform prevederilor Codului fiscal, dacă impozitul pe profit calculat este mai mic decât 5%
din veniturile realizate din activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor, discotecilor,
cazinourilor etc, atunci contribuabilul datorează un impozit egal cu 5% din veniturile de această
natură (impozit pe profit datorat).
5% * Venitul din activitatea barului = 5% * 1 100 mii um = 55 mii um
Deoarece Impozit pe profit calculat < 5% * Venitul din activitatea barului, atunci Impozitul
pe profit datorat = 5% * 1 100 mii um = 55 mii um.
3. O persoană fizică obţine venituri din drepturi de proprietate intelectuală în sumă de 15.000
um. Contribuţiile sociale obligatorii datorate de persoana în cauză sunt de 83 um.
Să se determine obligaţia fiscală a contribuabilului.
Rezolvare:
Impozit = 16% * Venitul net
Venit net = Venit brut – 20%* Venitul brut – Contribuţiile sociale obligatorii
Venit net = 15000 um – 20%*15000 um – 83 um = 11.917 um
Impozit datorat (obligaţia fiscală) = 11.917 um * 16% = 1.906,7 RON
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
101
4. O persoană fizică obţine venituri provenind din crearea unor opere de artă monumentală în
sumă de 35.000 um.
Să se determine obligaţia fiscală a contribuabilului.
Rezolvare:
Impozit = 16% * Venit net
Venit net = Venit brut – 25%* Venitul brut
Venit brut = 35.000 um –25%*35000 um = 26.250 um
Impozit datorat (obligaţia fiscală) = 17.370 um * 16% = 4.200 um
5. Conform contractului încheiat, o persoană fizică obţine un venit anual de 1800 € pentru
închirierea unui spaţiu de locuit. Cursul de schimb mediu este de 4,4 lei/€. Să se determine obligaţia
fiscală anuală a persoanei fizice pentru venitul obţinut din cedarea folosinţei bunurilor.
Rezolvare:
Impozit datorat = Venit net * 16%
Venit net = Venit brut – 25%*Venit brut (Cheltuieli deductibile)
Venit brut = 1800 € * 4,4 lei/€. = 7 920 lei
Venit net = 7 920 lei – 25%* 7 920 lei = 5 940 lei
Impozit datorat (obligaţia fiscală) = 5 940 lei * 16% = 950.4 lei/an
6. O persoană fizică obţine, ca urmare a participării sale la un joc de noroc, un câştig în
valoare totală de 8 000 lei. Aceeaşi personă a mai obţinut un premiu în bani, ca urmare a participării
la un concurs naţional, în valoare de 5 000 lei. Să se calculeze obligaţia fiscală totală a persoanei
fizice.
Rezolvare:
Venitul net premii/jocuri noroc = Venitul din premii sau din jocuri de noroc - Suma
reprezentând venit neimpozabil.
Impozit pe venitul sub formã de premii = Venitul net premii * 16%
Impozit pe venitul din jocuri de noroc = Venitul net premii * 25%
Venit net premii = 5.000 lei - 600 lei = 4.400 lei
Impozit pe venitul sub formă de premii = 4.400 lei * 16% = 704 lei
Venit net jocuri noroc = 8.000 lei - 600 lei = 7.400 lei
Impozit pe venitul sub formă de premii = 7.400 lei * 25% = 1.850 lei
7. Un rezident din Olanda obţine în Belgia un venit de 11 800 u.m pentru care a plătit în statul
de origine a venitului (Belgia) un impozit calculat cu cota de 24%. În statul de rezidenţă (Olanda),
în aceeaşi perioadă de timp, contribuabilul mai realizează un venit de 16 200 u.m. Cotele de
impunere în statul de rezidenţă (Olanda) sunt de :
Pentru un venit de 16 200 u.m. 35%
Pentru un venit de 28 000 u.m. 46%
Să se determine:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii totale.
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Rezolvare:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
102
Vigl = Vţs + Vţr
unde:
Vigl = venit impozabil global
Vţs = venit obţinut în ţara străină
Vţr = venit obţinut în ţara de rezidenţă
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit = Vigl * Cota de impozit
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um
Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii totale.
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit = 16 200 * 35% = 5 670 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 5 670 = 8 502 um
C. Mărimea degrevării fiscale3 acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Degrevare fiscală = 15 712 - 8 502 = 7 210 um
8. Un rezident din Olanda obţine în Belgia un venit de 11 800 u.m pentru care a plătit în statul
de origine a venitului (Belgia) un impozit calculat cu cota de 24%. În statul de rezidenţă (Olanda),
în aceeaşi perioadă de timp, contribuabilul mai realizează un venit de 16 200 u.m. Cotele de
impunere în statul de rezidenţă (Olanda) sunt de :
Pentru un venit de 11 800 u.m. 25%
Pentru un venit de 16 200 u.m. 35%
Pentru un venit de 28 000 u.m. 46%
Să se determine:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii progresivă.
3 Degrevarea fiscală se calculează ca diferenţă între impozitul total plătit de contribuabil în situaţia în care cele două
state nu au încheiat convenţie pentru evitarea dublei impuneri şi impozitul total plătit în situaţia în care există convenţie
de evitare şi se foloseşte una din cele patru metode.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
103
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Rezolvare:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
Vigl = Vţs + Vţr
unde:
Vigl = venit impozabil global
Vţs = venit obţinut în ţara străină
Vţr = venit obţinut în ţara de rezidenţă
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit = Vigl * Cota de impozit
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um
Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda scutirii progresive.
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um → 46%
Impozit = 16 200 * 46% = 7 452 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 7 452 = 10 284 um
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Degrevare fiscală = 15 712 - 10 284 = 5 428 um
9. Un rezident din Olanda obţine în Belgia un venit de 11 800 u.m pentru care a plătit în statul
de origine a venitului (Belgia) un impozit calculat cu cota de 24%. În statul de rezidenţă (Olanda),
în aceeaşi perioadă de timp, contribuabilul mai realizează un venit de 16 200 u.m. Cotele de
impunere în statul de rezidenţă (Olanda) sunt de :
Pentru un venit de 11 800 u.m. 25%
Pentru un venit de 16 200 u.m. 35%
Pentru un venit de 28 000 u.m. 46%
Să se determine:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
104
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării totale.
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Rezolvare:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
Vigl = Vţs + Vţr
unde:
Vigl = venit impozabil global
Vţs = venit obţinut în ţara străină
Vţr = venit obţinut în ţara de rezidenţă
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit = Vigl * Cota de impozit
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um
Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării totale.
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um
Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um
Impozit plătit în ţara de rezidenţă = 12 880 – 2 832 = 10 048 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 10 048 = 12 880 um
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Degrevare fiscală = 15 712 - 12 880 = 2 832 um
10. Un rezident din Olanda obţine în Belgia un venit de 11 800 u.m pentru care a plătit în
statul de origine a venitului (Belgia) un impozit calculat cu cota de 24%. În statul de rezidenţă
(Olanda), în aceeaşi perioadă de timp, contribuabilul mai realizează un venit de 16 200 u.m. Cotele
de impunere în statul de rezidenţă (Olanda) sunt de :
Pentru un venit de 11 800 u.m. 25%
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
105
Pentru un venit de 16 200 u.m. 35%
Pentru un venit de 28 000 u.m. 46%
Să se determine:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării obişnuite.
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Rezolvare:
A. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state nu au încheiat
convenţie fiscală pentru evitarea dublei impuneri.
Vigl = Vţs + Vţr
unde:
Vigl = venit impozabil global
Vţs = venit obţinut în ţara străină
Vţr = venit obţinut în ţara de rezidenţă
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit = Vigl * Cota de impozit
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um
Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 12 880 = 15 712 um
B. Impozitul total datorat de rezident în situaţia în care cele două state au încheiate convenţie
fiscală pentru evitarea dublei impuneri, utilizându-se metoda creditării obişnuite.
Impozit plătit în Belgia (ţara străină)
Impozit = 11 800 * 24% = 2 832 um
Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Vigl = 11 800 + 16 200 = 28 000 um
Impozit = 28 000 * 46% = 12 880 um
Impozit pe venitul realizat în ţara străină = 11 800 * 25% = 2 950 um
Impozit plătit în ţara de rezidenţă = 12 880 – 2 950 = 9 930 um
Impozit total
Impozit total=Impozit plătit în Belgia (ţara străină)+Impozit plătit în Olanda (ţara de rezidenţă)
Impozit total = 2 832 + 9 930 = 12 762 um
C. Mărimea degrevării fiscale acordate de statul de rezidenţă contribuabilului său.
Degrevare fiscală = 15 712 - 12 762 = 2 950 um
Întrebări de autoevaluare
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
106
1. Care sunt trăsăturile caracteristice impozitelor directe?
2. Ce se include în categoria impozitelor directe reale? Prezentaţi fiecare impozit în parte.
3. Ce intră în componenţa impozitelor directe personale?
4. Prezentaţi impozitul pe venitul persoanelor fizice.
5. Prezentaţi impozitul pe venitul persoanelor juridice.
6. Ce intră în componenţa impozitelor pe avere? Prezentaţi în detaliu fiecare impozit.
7. Care sunt principalele impozite directe în România? Prezentaţi caracteristicile fiecărui
impozit.
8. Ce reprezintă dubla impunere juridică internaţională?
9. Prezentaţi dubla impunere juridică internaţională luând în considerare aspectele de ordin
juridic.
10. Care sunt criteriile de apreciere a dublei impuneri juridice internaţionale?
11. Care sunt metodele de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale? Prezentaţi
conţinutul fiecăruia.
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Evoluții și ponderi comparative în formarea fondurilor financiare publice prin intermediul
impozitelor directe.
2. Armonizare sau suveranitate fiscală în domeniul impozitelor directe la nivelul UE?
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
107
CAPITOLUL 8. IMPOZITELE INDIRECTE
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptelor de impozit indirect, taxe de consumație, monopoluri fiscale;
– identificarea trăsăturilor caracteristice impozitelor indirecte; – adoptarea unor noţiuni teoretice de fiscalitate care să le folosească viitorilor economiști în
desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind întreaga problematică a impozitelor
indirecte; – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la principalele impozite indirecte în România, la modul
de calcul și de percepere a acestora conform legislației naționale în vigoare.
Noţiuni cheie: impozite indirecte, trăsăturile impozitelor indirecte, taxele pe produs, taxele de
consumație, monopoluri fiscale.
8.1. Caracterizare generală a impozitelor indirecte
Impozitele şi taxele indirecte sunt acele venituri fiscale în cazul cărora există o neconcordanţă între plătitorul acestora la bugetul public şi suportatorul lor real.
Această incidenţă indirectă rezultă din faptul că impozitele şi taxele la care ne referim sunt
instituite asupra tranzacţiilor de genul vanzarilor de mărfuri, prestărilor de servicii, fiind incluse în
preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor. În consecinţă, prin plata respectivelor preţuri şi ţărife,
consumatorii mărfurilor şi serviciilor impozabile sau taxabile devin suportatorii reali ai impozitelor
şi taxelor indirecte. În această situaţie, fenomenul financiar de repercusiune a impozitelor şi taxelor
se manifestă în toată plenitudinea sa.
Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, prestării serviciilor sau cu
ocazia transferului de avere şi au următoarele trăsături caracteristice:
- obiectul îl constituie acea parte din venit care este cheltuită pentru achiziţionarea de mărfuri
sau prestarea de servicii;
- se suportă în momentul cumpărării mărfii de către cumpărătorul respectiv, plătitorul efctiv al
impozitului indirect este agentul economic care încasează preţul sau tariful în care este cuprins
impozitul indirect;
- sunt incluse în preţ sau tarif ceea ce le face puţin vizibile pentru cumparator;
- prezinta un caracter elastic, deoarece orice creştere a consumului conduce la creşterea
volumului impozitelor indirecte şi au un caracter inflaţionist;
- nu permit stabilirea unui minim neimpozabil şi nu ţin seama de capacitatea contributivă a
contribuabilului.
Impozitele indirecte manifesta o sensibilitate sporita fata de conjunctura economica. În
perioadele în care economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament
fiscal ridicat; în schimb, in perioadele de criza sau depresiune, când producţia şi consumul cresc
mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte urmează aceeaşi evoluţie,
periclitând echilibrul bugetului de stat. Impozitele şi taxele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:
taxe de consumaţie
monopoluri fiscale,
taxe vamale
alte taxe.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
108
8.2. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul.
Taxele de consumaţie îmbracă forma:
taxelor de consumaţie pe produs (accize)
taxelor generale pe vânzări.
Taxele de consumaţie pe produs sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, care au deci o cerere
neelastica, cum ar fi: vinul, cidrul, berea, apele minerale (în Franţa); tutunul, cafeaua, zahărul,
ceaiul, uleiurile minerale (în Germania); berea, vinul, spirtul, cidrul, tutunul, uleiurile minerale (în
Marea Britanie); produsele de tutun, alcoolul, zaharul (în Indonezia); produsele petroliere, tutunul,
uleiurile vegetale, produsele chimice, produsele textile şi din iuta (în India) etc.
Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie pe
baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. În mod normal, produsele provenite
din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului
sunt, de regulă, scutite de impozit. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o
ţară la alta şi de la un produs la altul.
În unele ţări, în ultimele decenii s-au intensificat preocupările pentru utilizarea, într-o mai
mare masură, a accizelor ca instrument pentru înfăptuirea unor obiective sociale.
Taxele generale pe vânzări se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent daca acestea
sunt bunuri de consum sau mijloace de producţie se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de
afaceri. Acesta a fost introdus în majoritatea statelor după primul război mondial, fiind aşezat
asupra deverului total al întreprinderilor industriale şi comerciale (cifra de afaceri a acestora sau
totalul vânzărilor). Acest impozit este mai comod pentru stat deoarece are un randament mai ridicat
şi necesită cheltuieli mai mici de percepere.
Din punct de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate fi :
a) impozit cumulativ (multifazic)
b) impozit unic (monofazic). În cazul impozitului cumulativ (multifazic), mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care
trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până ajung la consumator. Practic, cu cât o marfă trece prin mai multe verigi, cu atât impozitul plătit statului este mai mare. Impozitul cumulativ este cunoscut şi sub denumirea de “impozit in cascadă”, “în piramidă” sau “bulgare de zăpadă”, deoarece se calculează asupra preţului de vânzare al mărfurilor în care se include şi impozitul plătit în amonte, adica se percepe impozit la impozit. Impozitul cumulativ s-a practicat în Germania, Olanda etc.
Impozitul pe cifra de afaceri unic(monofazic) se încasează o singură dată, indiferent de numărul de verigi prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii de către producator, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata sau cu amănuntul, când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare.
Din punct de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri cunoaste forma de :
a) impozit pe cifra de afaceri brută
b) impozit pe cifra de afaceri netă. Impozitul pe cifra de afaceri bruta se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii
valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit în verigile anterioare. Prin urmare, acest impozit, încasându-se la toate verigile are un randament fiscal ridicat avînd însă şi o serie de neajunsuri. Astfel, aşezându-se la fiecare veriga asupra preţului de vânzare, care cuprinde şi impozitele plătite anterior, impozitul pe cifra de afaceri brută conduce la calcularea şi perceperea de impozit la impozit, altfel spus la o stratificare de impozit, la o aplicare cumulată a acestuia.
Impozitul pe cifra de afaceri brută stimulează concentrarea producţiei deoarece întreprinderile
integrate, care ocolesc veriga comerţului cu amănuntul, sunt avantajate din punct de vedere fiscal
faţă de întreprinderile neintegrate, care livrează produsele lor verigii cu amănuntul.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
109
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi
preţul de cumpărarare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Drept urmare, acest impozit înlătură neajunsurile menţionate la impozitul pe cifra de afaceri brută. Mai concret, suma datorată statului este aceeaşi indiferent de numărul de verigi prin care trece marfă.
Avându-se în vedere avantajele oferite de impozitul pe cifra de afaceri netă, cât şi preocupările
ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene pe linia unificării legislaţiei fiscale, acestea au
înlocuit impozitul pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă, cunoscut sub
denumirea de taxa pe valoarea adăugată. Deşi Consiliul Ministerial al Comunităţii Economice
Europene hotarâse în anul 1967 introducerea taxei pe valoarea adăugată începând cu 1 ianuarie
1970, acţiunea de introducere a acestei taxe s-a încheiat în anul 1972, iar aplicarea ei nu s-a făcut
identic în toate statele membre. În prezent, taxa pe valoarea adaugată se practică în toate ţările
membre ale Comunităţii Economice Europene, precum şi în alte ţări, cum sunt: Austria, Suedia,
Norvegia, Japonia, Canada etc.
Taxa pe valoarea adaugată se poate calcula în două moduri:
a) prin aplicarea cotei proporţionale asupra valorii adăugate (calculată ca diferenţă între preţul
de vânzare şi preţul de cumpărare) în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa;
b) prin aplicarea cotei proporţionale asupra preţului de vânzare pe stadiul respectiv, obţinându-
se astfel taxa asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă
preţului de vânzare din stadiul anterior.
Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta. Ţările care
utilizează mai multe categorii de cote au stabilite, de regulă o cotă redusă pentru produsele
alimentare şi de larg consum, o cotă majorată pentru produsele de lux şi cele care fac obiectul
monopolului de stat şi o cotă normală (intermediară) pentru celelalte mărfuri şi servicii. În general
pentru produsele care fac obiectul exportului se practica cota zero de TVA, sau aşa numitul regim al
scutirii cu drept de deducere.
Prin intoducerea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa impozitul pe
cifra de afaceri brută, deoarece taxa se plăteşte la fiecare etapă de prelucrare şi realizare a mărfii sau
serviciului. În acelaşi timp organele fiscale au posibilitatea de a controla modul de calcul şi de plată
la buget a obligaţiei fiscale deoarece plătitorii au sarcina de a ţine o evidenţă a actelor de vânzare-
cumpărare şi a impozitului plătit.
Dar, pe lângă avantajele prezentate mai sus, introducerea taxei pe valoarea adăugată prezintă şi
unele neajunsuri cum sunt: creşterea numărului de operaţiuni contabile ce trebuie efectuate şi
implicit a persoanelor care le efectuează. În aceste condiţii nici aceste taxe nu poate corecta
caracterul progresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau chiar trei cote de impozit.
În România, în cadrul reformei sistemului de impozite, a fost înlocuit impozitul pe circulaţia
mărfurilor, prin instituirea la 1 iulie 1993 a taxei pe valoarea adăugată, odata cu intrarea în vigoarea
a Ordonanţei Guvernului nr. 3/1992.
Accizele, ca taxe speciale de consumaţie, au fost introduse în practica fiscală românească
odată cu taxa pe valoarea adăugată şi se aplică în asociere cu aceasta ( eventual cu alte impozite sau
taxe generale asupra consumului). Motivaţia acestei asocieri are în vedere că, în concepţia
legiuitorului, accizele se aplica şi se percep în cazul unor produse sau bunuri considerate ca nefiind
absolut necesare pentru consumul curent al populaţiei - care le suportă, în ultimă instanţă. De aceea,
având un asemenea conţinut “motivat”, accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în
baza de impozitare pentru calculul TVA.
8.3. Monopolurile fiscale
O altă sursă importantă de venituri pentru stat, care fac parte din categoria impozitelor
indirecte, o reprezintă monopolurile fiscale. Acestea sunt instituite asupra producţiei şi/sau vânzării
unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
110
Monopolurile fiscale sunt impozite indirecte incluse de stat în preţurile de vânzare ale produselor realizate în regim de exclusivitate.
În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi depline sau parţiale.
Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra
comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri.
Monopolurile fiscale parţiale se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata,
fie numai asupra comerţului cu amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări importante la buget putem menţiona:
Italia (asupra tutunului, chibriturilor şi pietrelor de brichetă), Germania (asupra alcoolului sau
băuturilor alcoolice), Spania (asupra tutunului şi petrolului). Veniturile realizate de stat de pe urma
monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie a
acestor mărfuri, iar, pe de altă parte, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la
consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul vinde asemenea mărfuri, el poate stabili
un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit.
În România, constituie monopol de stat:
a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe
stupefiante;
c) extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor
preţioase;
d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a
băuturilor spirtoase distilate;
f) fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din
tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
g) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
h) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat se face de către Ministerul Finanţelor.
Exploatarea activităţilor constituind monopol de stat se face de către agenţii economici cu
capital de stat şi privat, inclusiv de către producătorii individuali, după caz, pe bază de licenţe
eliberate de Ministerul Finanţelor, cu avizul ministerului de resort sau al Băncii Naţionale a
României în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.
Licenţa reprezintă o autorizare acordată de stat pentru o perioadă determinată, în baza căreia o
persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercializeze, în cantitatea
solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu, care face obiectul monopolului de
stat, în schimbul unui ţărif de licenţă.
Nivelul tarifului de licenţă se stabileşte de către Guvern anual sau pe o perioadă determinată în
funcţie de obiectul monopolului de stat, de cantitatea şi calitatea produselor fabricate ori
comercializate sub licenţă.
Titularii licenţelor au obligaţia să respecte condiţiile din licenţă referitoare la exploatarea
activităţii pentru care a fost acordată şi la plata ţărifului de licenţă; sumele percepute se varsă la
bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, în vederea acoperirii cheltuielilor materiale şi de
capital necesare administrării monopolurilor de stat. Preţurile şi tarifele maximale la produsele şi
serviciile ce intră în sfera monopolului de stat sunt supravegheate de Guvern, cu avizul Oficiului
Concurenţei. Controlul respectării regimului legal al activităţilor din domeniul monopolului de stat
se exercită de către organele de specialitate ale Ministerului Finanţelor.
8.4. Taxele vamale
Taxele vamale se încasează de stat la importul, exportul sau tranzitul mărfurilor dintr-o ţară în
alta şi reprezintă impozite indirecte care alimentează veniturile bugetare. Taxele vamale sunt acele
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
111
prelevări pecuniare obligatorii la bugetul public, percepute de stat pentru mărfurile care trec
graniţele ţării respective.
În prezent taxele vamale îndeplinesc un dublu rol:
rol fiscal de procurare a veniturilor bugetare necesare organizării şi funcţionării statului;
rol de intrument tarifar de politică comercială in vederea limitării exporturilor unor mărfuri,
de protejare a pieţei interne pentru crearea de noi ramuri de activitate, de susţinere a ramurilor
importante din punct de vedere economic, strategic şi social, de protejare a forţei de muncă, etc.
Prin nivelul lor taxele vamale pot influenţa cererea şi oferta, atît pe piaţa internă, cât şi pe piaţa
internaţională, fiind întîlnite sub trei forme de manifestare: taxe vamale de import, de export şi de
tranzit.
Subiecţii plătitori ai taxelor vamale sunt persoanele juridice care efectuează importuri, precum
şi persoanele fizice autorizate să realizeze importuri.
Persoanele fizice datorează taxe vamale atât în cazul introducerii unor bunuri în România, cât
şi în cazul scoaterii acestora din ţară. În aceste cazuri se ţine cont de valoarea bunurilor şi de
plafonul valoric de scutire în vigoare la data trecerii frontierei. Pentru evitarea aplicării unui
tratament diferenţiat, Direcţia Generală a Vămilor a elaborat o listă de valori unice în vamă, care
cuprinde circa 2500 de produse şi grupe de produse. Această listă se actualizează periodic, în
funcţie de indicele general al preţurilor şi de alte criterii.
Incidenţa indirectă pe care o presupun taxele vamale nu este valabila şi pentru persoanele
fizice obişnuite, care nu mai intră în relaţii economice cu terţii, care să le permită realizarea
repercusiunii.
Cuantumul taxelor vamale se determină prin aplicarea la valoarea în vamă a mărfurilor
importate a taxelor procentuale în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale de import.
Valoarea în vamă se determină luându-se în considerare preţul extern menţionat pe factură sau
valoarea de tranzacţie a mărfii, dacă preţul extern este în mod vădit subdimensionat sau lipseşte.
Valoarea în vamă cuprinde şi cheltuielile de transport pe parcurs extern, cheltuielile de încărcare-
descărcare şi de manipulare conexe transportului extern, precum şi costul asigurării pe parcurs
extern. Taxele vamale se calculează şi încasează de organele vamale în momentul îndeplinirii
formalităţilor de vămuire a mărfurilor importate. Dupa modul de percepere, taxele vamale pot fi:
ad valorem
specifice
mixte.
Taxele vamale ad valorem - se percep cu ajutorul unor cote proporţionale care se aplică
asupra valorii mărfurilor importate;
Taxele vamale specifice - se percep sub forma unor sume fixe pe unitatea de măsură (bucăţi,
tone);
Taxele vamale mixte - reprezintă o combinaţie a primelor doua categorii.
Din punct de vedere al nivelului lor, al modului de fixare, taxele vamale sunt:
convenţionale
autonome
preferenţiale
de retorsiune.
Taxele vamale convenţionale sunt reprezentate de taxele vamale cu condiţia clauzei naţiunii
celei mai favorizate, care operează la importul de mărfuri realizat în şi din ţări membre ale
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (fostul GATT) sau din alte ţări cu care s-a semnat tratatul de
acordare bilaterală a clauzei. Aceasta reprezintă regimul vamal cel mai avantajos acordat de o ţară
la importul mărfurilor din altă ţară şi care se extinde automat şi la alte ţări cu care aceasta a încheiat
acorduri. Taxele vamale aplicate în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate pot avea un nivel
consolidat sau un nivel neconsolidat.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
112
Nivelul consolidat al acestor taxe este stabilit în cadrul negocierilor comerciale multilaterale
care au loc în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi nu poate fi schimbat fără acordul
celorlalte ţări participante la negocieri.
Nivelul neconsolidat se practică pentru mărfurile ce nu au făcut obiectul unor negocieri
multilaterale. Acest nivel poate fi schimbat de către autorităţile cu drept de decizie din ţările în
cauză, dar modificarea trebuie extinsă asupra tuturor ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii celei
mai favorizate.
Taxele vamale autonome sunt practicate de ţări care nu-şi acordă clauza naţiunii celei mai
favorizate şi ele au un nivel mult mai ridicat.
Taxele vamale preferenţiale se practică între ţări membre ale unor uniuni vamale închise şi
au un nivel mai redus ca cele în condiţia clauzei.
Taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii şi ca răspuns la politica
comercială neloială a altor state. Aceste taxe îmbracă două forme: taxe antidumping şi taxe
compensatorii şi se percep ca taxe suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.
Din punct de vedere al obiectului impunerii avem taxe vamale:
de import
taxe vamale de export
taxe vamale de tranzit.
Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec
graniţele vamale ale ţării importatoare fiind cele mai folosite.
Taxele vamale de export se percep în cazuri speciale de către stat asupra mărfurilor indigene,
în condiţiile în care acestea sunt exportate, având ca scop restrângerea exporturilor. Aceste taxe au o
arie de răspândire mai restrânsă comparativ cu cele de import deoarece nomenclatorul de produse
este mai limitat, iar practicarea lor poate fi limitată în timp. Aceste taxe reprezintă o sursa
importantă de venituri la bugetul public al acelor ţări care deţin monopolul natural pentru anumite
resurse minerale sau materii prime, respectiv monopolul tehnologic (de fabricaţie) la unele produse
fabricate.
Taxele vamale de tranzit se percep de către stat pentru mărfurile străine care tranzitează
teritoriul vamal al ţării respective. Aceste taxe se practica şi ele tot mai rar, întrucât majoritatea
ţărilor manifestă interes pentru tranzitul de mărfuri pe teritoriul lor, din dorinţa de a obţine venituri
sub forma taxelor pentru transportul acestor mărfuri pe drumurile rutiere, căile ferate sau pe apă.
Din punct de vedere al scopului impunerii întâlnim taxe vamale:
cu caracter fiscal
cu caracter protecţionist.
Taxele vamale cu caracter fiscal au, în general un nivel redus, scopul aplicării lor fiind
obţinerea de venituri pentru bugetul de stat.
Taxele vamale cu caracter protecţionist au, de regulă, un nivel ridicat, urmărindu-se prin
practicarea lor, să se reducă forţa concurenţială a mărfurilor importate şi, implicit, protejarea pieţei
interne de concurenţa străină.
În lume exista şi zone economice libere în care nu se percep taxe vamale pentru operaţiunile
de import-export şi în care agenţii economici beneficiază de unele facilităţi fiscale sau economice.
8.5. Taxele generale
Taxele generale sunt o formă a impozitelor indirecte şi reprezintă plăţi pe care le fac diferite persoane fizice sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice.
Taxele generale întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter
obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
113
contraprestaţie directă din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de
un anumit serviciu. Este de precizat că taxele generale conţin şi elemente de impozit, deoarece
nivelul lor este superior costului serviciilor prestate de instituţiile respective.
Taxele generale au o seama de trăsături specifice, şi anume:
a) reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii
publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă anumite
interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice;
b) subiectul platitor este precis determinat din momentul cand acesta solicita efectuarea unei
activităţi din partea unui organ sau instituţie de stat;
c) taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a unor cheltuieli necesare serviciilor solicitate,
pe când impozitele se întrebuinţează la acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii;
d) taxele reprezintă plăţi făcute de persoanele fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări
efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat specializate.
În stabilirea şi aplicarea taxelor generale se au în vedere unele principii, şi anume:
- unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane, aceasta
nu datorează taxa decât o singură dată;
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plata revine funcţionarului sau persoanei
încadrate de la instituţia sau organul de stat respectiv şi nu debitorului;
- nulitatea actelor nelegal taxate;
- taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în momentul solicitării
serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate. Dupa natura lor, taxele generale pot fi clasificate astfel:
taxe judecătoreşti
taxe de notariat
taxe consulare
taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legatură cu acţiunile
introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte,
copii etc., fiind încasate de catre notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de ceritificate de origine,
acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în
legatură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc, la cererea anumitor persoane. După obiectul operaţiunii care se efectuează şi care urmează a fi taxată, taxele generale pot fi:
taxe de timbru
taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum
sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărţi de identitate, paşapoarte, permise de
conducere auto etc.), legalizări de acte. Ele poartă această denumire pentru că încasarea lor se face
prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de inregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital, asupra operaţiunilor de vânzare-cumpărare la bursa etc.
După modul de stabilire avem taxe generale:
stabilite ad-valorem
stabilite în sumă fixă.
Taxele ad-valorem se instituie atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate
în bani şi taxa se calculează prin aplicarea unor cote procentuale la valoarea respectivă),
Taxele in sume fixe se instituie în toate celelalte cazuri.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
114
Incasarea taxelor se face in numerar sau prin aplicarea unor timbre fiscale.
8.6. Principalele impozite indirecte din România
8.6.1 Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adãugatã este un impozit indirect datorat la bugetul statului
Achiziţie, în accepţiunea taxei pe valoarea adăugată (TVA) reprezintã bunurile şi serviciile
obţinute sau care urmeazã a fi obţinute de o persoanã impozabilã, prin urmãtoarele operaţiuni:
livrãri de bunuri şi/sau prestãri de servicii, efectuate sau care urmeazã a fi efectuate de altã
persoanã cãtre aceastã persoanã impozabilã,
achiziţii intracomunitare
importuri de bunuri;
Baza de impozitare reprezintã contravaloarea unei livrãri de bunuri sau prestãri de servicii
impozabile, a unei achiziţii intracomunitare impozabile sau a unui import impozabil.
Achiziţie intracomunitarã de bunuri obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de
bunuri mobile corporale expediate sau transportate la destinaţia indicatã de cumpãrãtor, de cãtre
furnizor, de cãtre cumpãrãtor sau de cãtre altã persoanã, în contul furnizorului sau al
cumpãrãtorului, cãtre un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau de expediere a
bunurilor.
Persoanã impozabilã reprezintã persoana fizicã, grupul de persoane, instituţia publicã,
persoana juridicã, precum şi orice entitate capabilã sã desfãşoare o activitate economică
Din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată sunt operaţiuni impozabile în România :
1. Operaţiuni care îndeplinesc cumulativ urmãtoarele condiţii:
a) operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de
servicii, în sfera taxei, efectuate cu platã;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România,
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizatã de o persoanã impozabilã,
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor sã rezulte din una dintre activitãţile economice
prevãzute de lege;
2. importul de bunuri efectuat în România de orice persoanã, dacã locul importului este în
România
3. operaţiuni impozabile şi urmãtoarele operaţiuni efectuate cu platã, pentru care locul este
considerat a fi în România4.
Operaţiunile impozabile pot fi:
a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplicã cotele prevãzute de lege;
b) operaţiuni scutite de taxã cu drept de deducere, pentru care nu se datoreazã taxa, dar este
permisã deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii.
c) operaţiuni scutite de taxã fãrã drept de deducere, pentru care nu se datoreazã taxa şi nu este
permisã deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii.
d) importuri şi achiziţii intracomunitare, scutite de taxã.
Cotele de impozitare sunt:
Cota standard de 24% care se aplicã asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile
impozabile care nu sunt scutite de taxã sau care nu sunt supuse cotei reduse.
Cota redusã de 9% care se aplicã asupra bazei de impozitare anumite prestãri de servicii
şi/sau livrãri de bunuri, prevăzute expres de lege.5
4 activitãţile economice cuprind activitãţile producãtorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitãţile extractive, agricole şi
activitãţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale/ necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate 5 a) accesul la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitecturã şi arheologice, grãdini zoologice şi botanice, târguri,
expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe; b) livrarea de manuale şcolare, cãrţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicitãţii;
c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
115
Cota redusa de 5% se aplica asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuintelor ca parte a
politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construita locuinta
include si amprenta la sol a locuintei.
Categoriile de scutiri se acordă astfel:
Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţãrii
Scutiri pentru importuri de bunuri şi pentru achiziţii intracomunitare
Scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare, pentru livrãri intracomunitare şi pentru
transportul internaţional şi intracomunitar
Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri
Scutiri pentru intermediari
Orice persoanã impozabilã înregistratã în scopuri de TVA, are dreptul sã scadã din valoarea
totalã a taxei colectate, pentru o perioadã fiscalã, valoarea totalã a taxei pentru care, în aceeaşi
perioadã, a luat naştere şi poate fi exercitat dreptul de deducere.
În situaţia în care taxa aferentã achiziţiilor efectuate de o persoanã impozabilã înregistratã în
scopuri de TVA, care este deductibilã într-o perioadã fiscalã, este mai mare decât taxa colectatã
pentru operaţiuni taxabile, rezultã un excedent în perioada de raportare, denumit în continuare sumã
negativã a taxei.
Persoanã impozabilã cu regim mixt este persoana impozabilã care realizeazã sau urmeazã sã
realizeze atât operaţiuni care dau drept de deducere, cât şi operaţiuni care nu dau drept de deducere.
Persoanã parţial impozabilã este persoana care realizeazã atât operaţiuni pentru care nu are
calitatea de persoanã impozabilã, cât şi operaţiuni pentru care are calitatea de persoanã impozabilã.
Achiziţiile destinate exclusiv realizãrii de operaţiuni care permit exercitarea dreptului de
deducere, inclusiv de investiţii destinate realizãrii de astfel de operaţiuni, se înscriu într-o coloanã
distinctã din jurnalul pentru cumpãrãri, iar taxa deductibilã aferentã acestora se deduce integral.
Achiziţiile destinate exclusiv realizãrii de operaţiuni care nu dau drept de deducere, precum şi
de investiţii care sunt destinate realizãrii de astfel de operaţiuni se înscriu într-o coloanã distinctã
din jurnalul pentru cumpãrãri pentru aceste operaţiuni, iar taxa deductibilã aferentã acestora nu se
deduce.
Achiziţiile pentru care nu se cunoaşte destinaţia, respectiv dacã vor fi utilizate pentru
realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere sau pentru operaţiuni care nu dau drept de
deducere, ori pentru care nu se poate determina proporţia în care sunt sau vor fi utilizate pentru
operaţiuni care dau drept de deducere şi operaţiuni care nu dau drept de deducere se evidenţiazã
într-o coloanã distinctã din jurnalul pentru cumpãrãri, iar taxa deductibilã aferentã acestor achiziţii
se deduce pe bazã de pro-rata.
Pro-rata se determinã ca raport între:
a) suma totalã, fãrã taxã, dar cuprinzând subvenţiile legate direct de preţ, a operaţiunilor
constând în livrãri de bunuri şi prestãri de servicii care permit exercitarea dreptului de deducere, la
numãrãtor; şi
b) suma totalã, fãrã taxã, a operaţiunilor prevãzute la lit. a) şi a operaţiunilor constând în livrãri
de bunuri şi prestãri de servicii care nu permit exercitarea dreptului de deducere, la numitor. Se
includ sumele primite de la bugetul statului sau bugetele locale, acordate în scopul finanţãrii
operaţiunilor scutite fãrã drept de deducere sau operaţiunilor care nu se aflã în sfera de aplicare a
taxei.
Pro-rata definitivã se determinã anual
Pro-rata aplicabilã provizoriu pentru un an este:
pro-rata definitivã, determinatã pentru anul precedent
d) livrarea de produse ortopedice;
e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similarã, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
116
pro-rata estimatã pe baza operaţiunilor prevãzute a fi realizate în anul calendaristic curent,
în cazul persoanelor impozabile pentru care ponderea operaţiunilor cu drept de deducere în totalul
operaţiunilor se modificã în anul curent faţã de anul precedent.
Persoanele impozabile trebuie sã comunice organului fiscal competent, la începutul fiecãrui an
fiscal, cel mai târziu pânã la data de 25 ianuarie inclusiv, pro-rata provizorie care va fi aplicatã în
anul respectiv, precum şi modul de determinare a acesteia. În cazul unei persoane impozabile nou-
înregistrate, pro-rata aplicabilã provizoriu este pro-rata estimatã pe baza operaţiunilor preconizate a
fi realizate în timpul anului calendaristic curent, care trebuie comunicatã cel mai târziu pânã la data
la care persoana impozabilã trebuie sã depunã primul sãu decont de taxã.
Taxa de dedus într-un an calendaristic se determinã provizoriu prin înmulţirea valorii taxei
deductibile pentru fiecare perioadã fiscalã din acel an calendaristic cu pro-rata provizorie.
Taxa de dedus pentru un an calendaristic se calculeazã definitiv prin înmulţirea sumei totale a
taxei deductibile din anul calendaristic cu pro-rata definitivã determinatã pentru anul respectiv.
Regimurile speciale de scutire sunt reprezentate de:
Regimul special de scutire pentru întreprinderile mici
Regimul special pentru agenţiile de
Regimuri speciale pentru bunurile second-hand, opere de artã, obiecte de colecţie şi
antichitãţi
Regimul special pentru aurul de investiţii
Regimul special pentru persoanele impozabile nestabilite care presteazã servicii electronice
persoanelor neimpozabile
Mãsuri de simplificare se aplică de furnizorii şi beneficiarii bunurilor pentru care se aplică
măsurile de simplificare cu condiţia obligatorie ca atât furnizorul, cât şi beneficiarul sã fie
înregistraţi ca plãtitori de taxã pe valoarea adãugatã.
Bunurile pentru care se aplicã mãsurile simplificate sunt:
a) deşeurile şi resturile de metale feroase şi neferoase;
b) terenurile de orice fel;
c) clãdirile de orice fel sau pãrţi de clãdire;
d) materialul lemnos;
e) animalele vii.
8.6.2 Accize şi alte taxe speciale
Accizele şi alte taxe speciale sunt reprezntate de :
1. Accize armonizate
2. Alte produse accizabile
3. Impozitul la ţiţeiul din producţia internã
1. Accize armonizate sunt taxe speciale de consum care se datoreazã bugetului de stat pentru
urmãtoarele produse provenite din producţia internã sau din import, după cum urmează:
a) bere;
b) vinuri;
c) bãuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri;
d) produse intermediare;
e) alcool etilic;
f) tutun prelucrat;
g) produse energetice;
h) energie electricã.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
117
Berea reprezintã orice produs sau orice produs care conţine un amestec de bere şi de bãuturi
nealcoolice menţionat la categoriile specifice din lege având, şi într-un caz şi în altul, o concentraţie
alcoolicã mai mare de 0,5% în volum.
Vinurile sunt clasificate în două mari categorii:
a) vinuri liniştite,
b) vinuri spumoase,
Bãuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri, reprezintã:
a) alte bãuturi fermentate liniştite
b) alte bãuturi fermentate spumoase
Produsele intermediare reprezintã toate produsele care au o concentraţie alcoolicã ce
depãşeşte 1,2% în volum, dar nu depãşeşte 22% în volum, precum şi anumite categorii de băuturi
fermentate sau liniştite menţionate expres de lege.
Alcool etilic reprezintã:
a) toate produsele care au o concentraţie alcoolicã ce depãşeşte 1,2% în volum şi care sunt
încadrate la codurile specificate de lege
b) produsele care au o concentraţie alcoolicã ce depãşeşte 22% în volum şi şi care sunt
încadrate la codurile specificate de lege
c) ţuicã şi rachiuri de fructe;
d) orice alt produs, în soluţie sau nu, care conţine bãuturi spirtoase potabile.
Tutun prelucrat este reprezentat de :
a) ţigarete;
b) ţigãri şi ţigãri de foi;
c) tutun de fumat:
1. tutun de fumat fin tãiat, destinat rulãrii în ţigarete;
2. alte tutunuri de fumat.
Produsele energetice pentru care se datoreazã accize sunt:
a) benzina cu plumb
b) benzina fãrã plumb
c) motorina
d) petrol lampant (kerosen)
e) gazul petrolier lichefiat
f) gazul natural
g) pãcura
h) cãrbune şi cocs
Energie electricã va fi supusã accizelor, iar acciza va deveni exigibilã la momentul facturãrii
energiei electrice furnizate cãtre consumatorii finali.
Pentru ţigarete, acciza datoratã este egalã cu suma dintre acciza specificã şi acciza ad valorem,
dar nu mai puţin de 91% din acciza aferentã ţigaretelor din categoria de preţ cea mai vândutã, care
reprezintã acciza minimã. Când suma dintre acciza specificã şi acciza ad valorem este mai micã
decât acciza minimã, se plãteşte acciza minimã.
Acciza specificã se calculeazã în echivalent euro pe 1.000 de ţigarete.
Acciza ad valorem se calculeazã prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului
maxim de vânzare cu amãnuntul.
Preţul maxim de vânzare cu amãnuntul este preţul la care produsul este vândut altor persoane
decât comercianţi şi care include toate taxele şi impozitele. Preţul maxim de vânzare cu amãnuntul
pentru orice marcã de ţigarete se stabileşte de cãtre persoana care produce ţigaretele în România sau
care importã ţigaretele şi este adus la cunoştinţã publicã în conformitate cu cerinţele prevãzute de
norme.
Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de platã a accizelor este pânã la data de 25
inclusiv a lunii urmãtoare celei în care acciza devine exigibilã, cu excepţiile prevăzute de lege
2. Alte produse accizabile sunt reprezentate de următoarele produse:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
118
a) cafea verde
b) cafea prãjitã, inclusiv cafea cu înlocuitori
c) cafea solubilã, inclusiv amestecuri cu cafea solubilã
d) confecţii din blãnuri naturale, cu excepţia celor de iepure, oaie, caprã;
e) articole din cristal
f) bijuterii din aur şi/sau din platinã
g) produse de parfumerie
h) arme şi arme de vânãtoare, altele decât cele de uz militar,
i) iahturi şi alte nave şi ambarcaţiuni cu sau fãrã motor pentru agrement
j) motoare cu capacitate de peste 25 CP destinate iahturilor şi altor nave şi ambarcaţiuni pentru
agrement,
3. Impozitul la ţiţeiul din producţia internã este impozitat la operatorii economici autorizaţi,
care, potrivit legii, datoreazã bugetului de stat impozit în momentul livrãrii.
Impozitul datorat pentru ţiţei este de stabilit ca valoare6/tonã şi se calculeazã prin aplicarea
sumei fixe asupra cantitãţilor livrate.
Momentul exigibilitãţii impozitului la ţiţeiul din producţia internã intervine la data efectuãrii
livrãrii.
8.7. Studii de caz
1. În decursul unei perioade un agent economic achiziţionează materii prime în valoare totală
de 3 000 lei. În aceaşi perioadă, agentul livrează bunuri în valoare totală de 4 500 lei, din care 30%
sunt supuse cotei reduse de impozitare de 9%. Ştiind că celelalte operaţiuni sunt impozitate cu cota
standard de 19%, să se întocmească decontul de TVA pentru agentul economic în cauză.
Rezolvare:
TVA deductibilă = 3 000 lei * 24% = 720 lei
TVA colectată = 4 500 lei * 70% * 24% + 4 500 * 30% * 9% = 877,5 lei
TVA colectată >TVA deductibilă → TVA de plată = TVA colectată - TVA deductibilă
TVA de plată = 877,5 lei – 720 lei = 157,5 lei
Agentul economic are de achitat la bugetul de stat o obligaţie fiscală sub forma taxei pe
valoarea adăugată în sumă de 150 lei.
2. Un agent economic autohton produce 30 000 pachete ţigarete, fiecare pachet conţinând 20
de ţigarete. Preţul maxim de vânzare cu amănuntul declarat de producător este de 4,9 um/pachet.
Acciza specifică, conform normelor legale în vigoare este de 34,5 €/1000 ţigarete, iar acciza ad
valorem este de 20% din preţul maxim de vânzare cu amănuntul declarat. Cursul de schimb este de
3,5 um/€. Să se determine acciza totală datorată de agentul economic pentru cantitatea de ţigarete
produsă.
Rezolvare:
At = A1 + A2
At = acciza totală
A1 = acciza specifică
A2 = acciza ad valorem
6 Euro/tona
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
119
A1 = Q * 34,5 €/1000 ţigarete = (30000 pachete * 20 ţigarete/pachet) / 1000 ţigarete * 34,5
€/1000 ţigarete = 600 unităţi a 1000 ţigarete * 34,5 €/1000 ţigarete = 20 700 €
A1 = 20 700 € * 3,5 um/€. = 72 450 um
A2 = 20% * 4,9 um/pachet * 30 000 pachete = 29 400 um
At = 72 450 um + 29 400 um = 101 850 um
3. Un producător autohton livrează 25 000 tone de ţiţei pe piaţa internă. Conform normelor
legale în vigoare, impozitul pe ţiţei din producţia internă este de 4 €/tonă. Cursul de schimb este de
3,5 lei/€. Să se determine impozitul datorat de producător în momentul livrării.
Rezolvare:
Impozitul pe ţiţeiul din producţia internă = Q * 4 €/tonă * Cs
Q = cantitatea de ţiţei livrată
Cs = curs de schimb
Impozitul pe ţiţeiul din producţia internă = 25000 tone * 4 €/tonă * 3,5 lei/€ = 350 000 lei
4. Un agent economic importă 60 tone de cafea verde. Conform reglementărilor în vigoare,
acciza pentru cafeaua verde este de 612 €/tonă. Ştiind că 1 € = 3,5 lei, să se determine acciza
datorată de agentul economic.
Rezolvare:
A = Q * a * Cs
unde
Q = cantitatea importată
a = acciza unitară
Cs = curs de schimb
A = 60 tone * 612 €/tonă * 3,5 lei/€ = 128 520 lei
5. Un agent economic importă o cantitate de 600 kg din produsul X. Preţul în vamă este de
12,5 lei/kg. Taxa vamală este de 5,2 lei/kg. Să se determine cuantumul obligaţiei fiscale.
Rezolvare:
Taxa vamală = Q * Tvu
unde
Q = cantitatea importată
Tvu = taxa vamală unitară
Taxa vamală = 600 kg * 5,2 lei/kg = 3 120 lei
6. Un agent economic importă o cantitate de 500 kg produs Y. Preţul în vamă este de 2,25
€/kg, cheltuielile pe parcurs extern cu asigurarea şi transportul sunt de 600 €. Cursul de schimb este
de 4,3 lei/€. Taxa vamală este de 35%. Să se determine cuantumul obligaţiei fiscale.
Rezolvare:
Valoarea în vamă = 500 kg * 2,25 €/kg + 600 € = 1 725 €
Taxa vamală = 1 725 € * 35% = 603,75 €
Obligaţia fiscală = 603,75 € * 4,3 lei/€. = 2 596,125 lei
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
120
Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă impozitele indirecte?
2. Care sunt trăsăturile caracteristice impozitelor indirecte?
3. Care este relaţia dintre impozitele indirecte şi conjunctura economică?
4. Care sunt formele de manifestare a impozitelor indirecte?
5. Ce sunt taxele de consumaţie?
6. Care sunt formele de manifestare a taxelor de consumaţie?
7. Prezentaţi taxele de consumaţie pe produs.
8. Prezentaţi taxele generale pe vânzări.
9. Cum se impun mărfurile în cazul impozitului cumulativ (multifazic)? Dar în cazul
impozitului unic (monofazic)?
10. Ce reprezintă şi cum se calculează impozitul pe cifra de afaceri brută? Dar cel pe cifra de
afaceri netă?
11. Când s-a încheiat acţiunea de introducere a taxei pe valoarea adăugată în Europa?
12. Când s-a introdus taxa pe valoarea adăugată în România?
13. Care sunt modurile de calcul a taxei pe valoarea adăugată?
14. Ce reprezintă monopolurile fiscale?
15. Care sunt produsele asupra cărora se instituie monopolurile fiscale?
16. Ce reprezintă monopolurile fiscale depline? Dar cele parţiale?
17. Ce constituie monopol de stat în România?
18. Cine administrează monopolurile de stat ?
19. Ce reprezintă taxele vamale ?
20. Ce rol îndeplinesc taxele vamale ?
21. Care sunt criteriile de clasificare a taxelor vamale ? Prezentaţi în detaliu fiecare
componentă.
22. Care sunt trăsăturile taxelor generale?
23. Care sunt principiile de stabilire şi aplicare a taxelor generale?
24. Care sunt criteriile de clasificare a taxelor generale?
25. Care sunt principalele impozite indirecte în România? Prezentaţi în detaliu trăsăturile
fiecăruia.
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Armonizarea politicii fiscale a României cu politica UE privind impozitarea indirectă.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
121
CAPITOLUL 9. ÎMPRUMUTURILE DE STAT
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de credit public și împrumut de stat
– abilitatea de a delimita împrumuturile de stat după diferite criterii de clasificare
– prezentarea teoretică a unor aspect precum tehnica împrumuturilor de stat și operațiunile
prilejuite de aceasta
– aplicarea de către student a indicatorilor de calcul aferenți operațiunilor de plasare a
împrumuturilor de stat prin intermediul consorțiilor bancare
Noţiuni cheie: imprumutul de stat, creditul public, criterii de clasificare a împrumuturilor, tehnica
împrumuturilor de stat, operațiunile de plasare a împrumuturilor de stat.
9.1. Conţinutul economic al creditului public
9.1.1 Împrumuturile de stat - trăsături caracteristice
Împrumuturile de stat sunt resurse financiare extraordinare, faţă de impozite şi taxe care sunt
resurse ordinare. În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai
fac întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii
(credite pe termen mediu şi lung), ca şi unele categorii sociale pentru satisfacerea anumitor nevoi
(credite de consum).
În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şi cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile bugetare. În acest caz de
dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face prin finanţarea deficitelor cu resurse de
împrumut, care se bazează pe încrederea în solvabilitatea statului şi se realizează:
prin contractarea directă de către stat de împrumuturi de la persoane fizice sau
juridice deţinătoare de disponibilităţi băneşti;
prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, case de economii, case de
asigurări, societăţi de asigurări şi reasigurări etc.)
Instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie
Piaţa (credit bancar-privat) Stat (credit public)
Acţiuni emise de
societăţi de capital
Drept de creanţă
reprezentat de obligaţiuni emise
de societăţi de capital
Obligaţiunile împrumuturilor de stat
Sunt înscrisuri care
certifică deţinătorului
calitatea de proprietar
Caracteristici:
- dă
dreptul deţinătorului
lor la o parte din
profitul realizat sub
formă de dividend
- nu au
valoare proprie-
capital fictiv
- reprezint
ă o anumită valoare în
Sunt înscrisuri care certifică
deţinătorului calitatea de creditor
şi-i dau dreptul să primească
o dobândă la sumele
împrumutate, indiferent de
rezultatele societăţii emitente
Caracteristici:
- dă dreptul
deţinătorului lor la un venit
fix sub formă de dobândă
- nu au valoare
proprie-capital fictiv
- reprezintă o
anumită valoare
Sunt înscrisuri care certifică deţinătorului
calitatea de creditor al statului şi-i dau dreptul
să primească o dobândă
la sumele împrumutate sau alte avantaje şi
facilităţi.
Caracteristici:
- dă dreptul deţinătorului lor la un
venit fix sub formă de dobândă sau avantaje
şi facilităţi
- nu au valoare proprie-capital
fictiv
- dacă împrumutul nu se foloseşte
în scopuri productive, obligaţiunile nu au în
spate un capital real-capital dublu fictiv
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
122
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană fizică
sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte, prin care prima consimte să pună la dispoziţia
statului o suma de bani, sub formă de împrumut, pe o perioada determinată, iar acesta din urma se
angajează să o restituie la termenul stabilit şi să achite dobânda.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
a) Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit care reprezintă o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat, împrumutul de stat exprimă acordul de
voinţă al părţilor, cu o precizare: condiţiile de emisiune şi rambursare, forma şi mărimea venitului
pe care îl asigură şi eventualele avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele de
decizie competente ale statului, fără consultarea prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele
interesate pot să accepte sau să refuze condiţiile stabilite, dar nu pot pretinde să li se asigure un
tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile unui împrumut de stat, conferă acestuia un caracter diferit
de cel al creditului bancar, care intervine între o bancă (împrumutător) şi o persoană fizică sau
juridică (împrumutat). În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi rambursare se
negociază de bancă cu fiecare solicitant în parte; în plus, acest contract prevede obligaţia
împrumutatului de a prezenta o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. In cazul
împrumutului contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie. De regulă, împrumuturile de
stat au la bază principiul facultativităţii.
Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea nu a fost lăsată la
latitudinea subscriitorilor, ci a fost obligatorie. La împrumuturile forţate, un stat recurge în situaţii
excepţionale (când independenţa naţională sau integritatea teritorială a statului au fost încălcate sau
sunt grav ameninţate).
b) Împrumutul de stat are caracter rambursabil, restituindu-se la termenul fixat
persoanelor fizice sau juridice care l-au acordat. De regulă, statul stabileşte termenul de rambursare
a împrumutului public, existând însă şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora statul se angajează
numai la plata unei dobânzi a creditului, pe o perioadă determinată, fără să stabilească un termen de
restituire a împrumutului respectiv; acest lucru nu împiedică însă statul să răscumpere la bursă
înscrisurile împrumutatului respectiv, în momentul în care această operaţiune prezintă avantaje
economice.
c) Împrumutul de stat asigură o contraprestaţie, sub forma dobânzii, sub forma câştigului
sau sub ambele forme, la care se pot adauga şi alte avantaje materiale. În situaţia scăderii ratei
dobânzii pe piaţă, deci de depresiune sau criză, statul poate preschimba titlurile publice existente în
titluri noi, cu o dobânda mai mică, operaţiune care se numeşte conversia datoriei.
9.1.2 Clasificarea împrumuturilor de stat
Împrumuturile de stat se pot clasifica astfel:
a) în funcţie de termen:
funcţie de
performanţele
întreprinderii şi
calitatea
managementului
- circulă
independent de
capitalul real, se
cumpără, se vând şi se
gajează ca şi cum ar
avea o asemenea
valoare
- circulă
independent de capitalul real,
se cumpără, se vând şi se
gajează ca şi cum ar avea o
asemenea valoare
în funcţie de natura lor pot fi vândute,
cumpărate, supuse dreptului cambial, scontate,
lombardate, vândut la licitaţie
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
123
împrumut de stat pe termen scurt (până la un an);
împrumut de stat pe termen mediu (2-3 până la 5 ani);
împrumut de stat pe termen lung (peste 5 ani).
Împrumuturile pe termen scurt se folosesc ca resurse de trezorerie, pentru asigurarea
echilibrului în execuţie a bugetului public. Astfel se constituie lichidităţile necesare pentru
efectuarea plăţilor devenite exigibile, pe parcursul unui exerciţiu bugetar.
Împrumuturile pe termen mediu şi lung se contractează în scopul procurării de resurse
suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor înscrise în bugetul public anual, al căror nivel
depăşeşte nivelul resurselor totale din cadrul bugetului respectiv.
b ) în funcţie de locul de plasare (contractare):
împrumuturi interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut);
împrumuturi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).
Apelul la împrumuturi interne este legat de nevoile de procurare a lichidităţilor pe termen scurt
sau de acoperire a deficitului bugetar sau de refinanţare a datoriei publice.
Apelul la împrumuturi externe este legat în special de finanţarea unor obiective de investiţii
legate de reformă, restructurare, modernizare sau dezvoltare sau de echilibrare a balanţei de plăţi
externe, uneori şi pentru echilibrarea bugetară.
c) în funcţie de poziţia statului faţă de creditori:
împrumuturi contractate direct de către stat;
împrumuturi garantate de stat, ele fiind contractate de către agenţii economici sau
alte entităţi în drept.
9.2. Tehnica împrumuturilor de stat
9.2.1 Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
La lansarea unui împrumut public este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care-l
definesc din punct de vedere juridic si anume: denumirea împrumutului, valoarea nominală,
valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda, avantaje şi facilităţi.
Denumirea împrumutului poate fi legată de destinaţia acestuia, caracterul excepţional sau
obiectivul urmărit fiind precizat în denumirea împrumutului. Când statul doreşte să atragă atenţia
opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit prin
acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru în însuşi denumirea lui.
Spre exemplu putem avea: “Împrumutul înzestrării armatei”, “Împrumutul pentru
reconstrucţie”, “Împrumutul stabilizării” etc. În cazul împrumuturilor contractate pentru acoperirea
deficitelor bugetare, în denumirea împrumutului se precizează anul contractării, nivelul dobânzii,
forma pe care o îmbracă venitul ( “ Împrumutul de stat 1947”, “Împrumut de stat cu câştiguri”),
după caz.
Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul Pentru fiecare împrumut contractat statul emite nişte înscrisuri denumite generic efecte
publice, titluri, hârtii de valoare obligaţiuni etc., în cupiuri de o anumită valoare (spre exemplu: 100
de lire sterline, 200 dolari S.U.A, 2.000 de franci francezi).
Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat, denumită valoare nominală, exprimă mărimea
creanţei pe care deţinătorul o are de încasat de la stat (sau, invers, datoria statului faţă de
deţinătorul înscrisului respectiv).
La scadenţă, statul achită deţinătorului valoarea nominală a titlului. Dacă deţinătorul doreşte
să-şi recupereze banii înainte de scadenţa titlului, el poate să-l vândă la bursă.
Suma cu care se cumpără (se vinde) un înscris la bursă se numeşte valoare reală, şi poate fi
egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
124
Mărimea valorii reale depinde de cursul cu care se cotează titlurile publice la bursă, curs care
depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii, precum şi
de alte avantaje oferite de stat deţinătorilor de înscrisuri etc.
Cursul exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi monetare valoare nominală.
Cursul poate fi:
al pari, adică egal cu 100;
sub pari, adică mai mic decât 100;
supra pari, adică mai mare decât 100.
La lansarea unui împrumut de stat, cursul obligaţiunii este de regulă sub pari şi numai arareori
al pari sau supra pari. În acest context, titlurile publice neavând valoare proprie, folosirea noţiunii
de valoare nominală şi reală este convenţională.
Termenul de rambursare Împrumuturile publice pot fi: cu termene precise de rambursare şi fără termene precise de
rambursare. Cele cu termene precise pot fi pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mijlociu (între 1 şi
5 ani) sau pe termen lung (peste 5 ani).
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat pe întregul an,
bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării veniturilor prevăzute şi momentul
efectuării cheltuielilor aprobate. La fel procedează în cazul în care veniturile nu se realizează în
cuantumul prevăzut în buget, sau când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.
Împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi sunt contractate de stat atunci când acesta are nevoie
de de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea
unor cheltuieli de investiţii de mare valoare.
Pentru împrumuturile contractate:
statul emite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor (bonuri de tezaur, poliţe de
trezorerie, certificate de datorie, certificate de impozite, obligaţiuni sau titluri de rentă etc.);
se foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută de la un număr mare de creditori.
statul le înregistrează în evidenţele datoriei publice (creanţe de cont); se foloseşte
atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de creditori.
Înscrisurile emise de stat poartă denumiri diferite, în funcţie de termenul pentru care s-a
contractat împrumutul şi de caracteristicile înscrisurilor respective care, de asemenea diferă de la o
ţară la alta.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, certificate de
trezorerie, certificate (bonuri de impozite) etc.
a) Bonurile de tezaur pot fi lombardate la bănci şi vândute la licitaţie la cursuri
variabile.
b) Poliţele de tezaur, spre deosebire de celelalte înscrisuri pe termen scurt, sunt supuse
dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit,
etc.
c) Certificatele (bonurile de impozite) sunt înscrisuri nepurtătoare de dobânda, pe care
statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente; deţinătorii
lor le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate statului.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri cunoscute sub denumirea
de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele fără termen titluri de rentă perpetuă.
Dobânda este preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate şi îmbracă forma:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
125
dobânzii (venit fix de care benficiază toţi deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu
valoarea nominală a sumelor împrumutate);
câştigurilor (venit diferenţiat ca mărime, de care beneficiază numai un număr
restrâns de deţinători);
forma combinată a dobânzii şi a câştigurilor sau forma altor avantaje.
De regulă, rata dobânzii la împrumuturile de stat se menţine la un nivel apropiat, dar mai mic
faţă de ratele la creditele bancare, diferind de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Alteori,
confruntat cu dificultăţi seriose în finanţarea deficitului bugetar, statul consimte să acorde dobânzi
mai mari persoanelor fizice şi juridice dispuse să-l împrumute, decât cele acordate de banci la
depozitele constituite la acestea.
În ţările şi în perioadele în care procesele inflaţioniste sunt mai accentuate, nivelul dobânzilor
nominale este mai ridicat decât în cele care prezintă o mare stabilitate. Evident, cu cât termenul de
rambursare a împrumutului este mai îndepărtat, cu atât rata dobânzii este mai mare.
Rata de emisiune a dobânzii se calculează la valoarea nominală a înscrisurilor emise, purtând
numele de rată nominală a dobânzii.
Dacă titlul se plasează pe piaţă la un curs inferior valorii nominale, valoarea reală (suma
încasată de subscriitor) va fi mai mică decât valoarea nominală şi în acest caz rata nominală a
dobânzii va fi mai mică decât rata reală.
Noţiunea de rată reală a dobânzii mai are şi sensul de venit net care revine creditorului de pe
urma unei sute de unităţi monetare (u.m.) ca împrumut pe termen de un an şi se determină prin
corectarea ratei dobânzii nominale (r n
d ) cu influenţa creşterii (descreşterii) preţurilor pe piaţă,
formula fiind următoarea:
r r
d = [ ( 100 + r n
d ) x100 ]/ I - 100 .
De exemplu, la un împrumut cu dobânda nominală de 10% pe an, în condiţiile creşterii
preţurilor pe piaţa internă cu 5%, rata reală a dobânzii va fi de 4,70% pe an, calculată conform
formulei de mai sus :
r r
d = [( 100 + 10) x100]/ 105 - 100 = 4,70%
Deoarece în acest caz r r
d < r n
d , statul va înregistra un câştig, în detrimentul creditorului. Atunci
când preţurile de pe piaţa internă înregistrează o creştere de la un an la altul, acesta diminuează,
practic, venitul realizat de creditor sub formă de dobânda; în schimb scăderea preţurilor majorează
venitul real ce revine creditorului din dobânzi.
Avantaje şi facilităţi
Pentru a face mai atractive împrumuturile, statul poate proceda la:
înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
plasarea împrumuturilor la un curs sub valoarea nominală şi acordarea unei prime de
rambursare; prima de rambursare reprezintă diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu
de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea (reală) la care acesta a fost plasat,
atunci când :
- cursul de emisiune a fost sub pari, iar la rambursare al pari;
- cursul de emisiune a fost al pari, iar la rambursare supra pari.
scutirea de impozite şi taxe a veniturilor din împrumuturi publice şi/sau a
tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
126
acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la valoarea
nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către deţinătorul lor înainte de
expirarea termenului de rambursare;
în unele ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de privilegiul
juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care deţinătorul lor a ajuns în stare
de faliment
garantarea împotriva variaţiilor monetare. Pentru a proteja interesele creditorilor săi
faţă de eroziunea monetara a împrumutului, statul are la dispoziţie doua soluţii:
- stabilirea unei rate mai înalte a dobânzii, care sa acopere si deprecierea
previzibila;
- oferirea unei garantii juridice impotriva deprecierii, cum ar fi:
o exprimarea împrumutului într-o monedă mai stabilă; se aplică mai cu
seamă în cazul împrumuturilor contractate în străinătate, exprimarea făcându-se
frecvent în drepturi speciale de tragere (DST) care are la bază un coş de valute;
o legarea monedei în care s-a exprimat împrumutul de conţinutul său în
aur (inaplicabilă în prezent în practică);
o indexarea împrumutului, prin legarea valorii împrumutului de
valoarea monedei naţionale, calculate pe baza indicelui de preţ al bunurilor de
consum, sau a preţului anumitor produse (preţul unei tone de cărbune extras sau al
unui Kwh) ori a tarifului anumitor servicii (tariful de transport pe călător/km).
9.2.2 Operaţiile prilejuite de împrumuturile de stat
Împrumuturile publice implică o serie de operaţiuni legate de plasarea acestora pe piaţă, de
rambursarea lor, precum şi de eventualitatea modificării condiţiilor acestora. În continuare, vom
prezenta sintetic aspectele esenţiale ale acestor operaţiuni.
Plasarea împrumuturilor publice se realizează, de regulă, prin trei modalităţi:
prin subscriere publică,
prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare,
prin vânzare la bursă.
Plasarea împrumutului prin subscriere publică se face prin grija Ministerului Finanţelor sau
a altei instituţii specializate împuternicită de organul de decizie în acest sens. Se organizează o largă
publicitate privind scopul şi condiţiile lansării şi rambursării împrumutului. În practica plasării
împrumutului prin subscriere publică se întâlnesc două situaţii:
când se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat;
când nu se limitează cuantumul împrumutului.
În cazul plasării împrumutului prin intermediul consorţiului bancar, acesta fie preia în
comision titlurile de împrumut, fie le cumpără efectiv (apoi le plasează pe piaţă). Sub aspect
financiar, plasarea împrumutului prin consorţii bancare este mai costisitoare pentru stat decât cea
prin subscriere publică, întrucât antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de
diferenţă de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această modalitate este mai
comodă pentru stat, deoarece, efectuându-se prin instituţii specializate, se poate realiza într-un
termen scurt.
Vânzarea la bursă se utilizează în cazul unui împrumut nou, atunci când statul doreşte ca
acesta să treacă neobservat. Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte
puţin costisitoare. Ea nu poate fi folosită însă pe scară largă, deoarece oferta mare de înscrisuri ar
atrage dupa sine reducerea cursului acestora, ceea ce ar micşora randamentul financiar al
împrumutului.
Titlurile publice se emit, de regulă, la purtator sau, în cazul unui numar mic de creditori,
acestea pot fi nominale. În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile datorate creditorilor
se înscriu în cartea datoriei publice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
127
Modificarea nivelului dobânzii se realizeaza prin operaţiunea de conversiune, statul dorind să
câştige prin rata dobânzii, în cazul unor situaţii economice favorabile.
În practică sunt întâlnite trei tipuri de conversiune:
forţată - statul oferă numai alternativa preschimbării titlurilor împrumutului vechi,
contra titlurilor unui nou împrumut; la expirarea termenului stabilit, titlurile vechi işi pierd
valabilitatea;
facultativă - deţinătorii de înscrisuri au două alternative: să accepte preschimbarea
înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile stabilite de stat sau să păstreze înscrisurile
vechiului împrumut;
anticipată - deţinătorii de înscrisuri au de optat între a accepta preschimbarea
înscrisurilor vechiului împrumut sau de a o refuza şi a solicita rambursarea anticipată. Dintre
cele trei modalităţi, acesta din urma este cea mai frecventă.
Modificarea termenului de rambursare se realizează prin preschimbarea titlurilor pe termen
scurt în titluri pe termen lung.
Angajarea de credite frecvente pe termen scurt, pentru acoperirea deficitelor financiare
temporare, poate conduce statul la acumularea unui volum mare de datorie flotantă, care ajunsă la
scadenţă poate depăţi posibilităţile financiare ale statului. Pentru ieşirea din impas se procedează la
consolidarea datoriei publice, care constă în preschimbarea titlurilor pe termen scurt în titluri pe
termen lung, acceptând prin aceasta majorarea ratei dobânzii. Pe termen scurt, consolidarea este
avantajoasă pentru statul debitor, însă pe termen lung creditorii, în general băncile, beneficiază de
avantaje semnificative.
Rambursarea împrumuturilor de stat semnifică răscumpărarea titlurilor de către stat de la
deţinătorii acestora, adică restituirea sumelor împrumutate.
Rambursarea poate avea un caracter facultativ sau obligatoriu, la o anumită scadenţă unică sau
în mod eşalonat. De regulă, se practică următoarele modalităţi de rambursare:
- prin anuităţi, constând în aceea că, începând cu al doilea sau al treilea an de la
contractare, statul începe să achite pe lângă dobânzi şi o parte din suma datorată;
- prin tragere la sorţi, când există un număr mare de creditori, statul stabilind, în
momentul lansării împrumutului, valoarea titlurilor amortizabile în fiecare an;
- prin răscumpărarea la bursă, realizată numai la scadenţă.
Rambursarea împrumutului poate avea ca surse: fondul special de amortizare, resurse
prevăzute în buget cu această destinaţie, excedente bugetare.
Împrumuturile publice se pot amortiza nu numai prin rambursare, ci şi în urma incapacităţii de
plată a statului, a deprecierii monetare, a repudierii obligaţiilor financiare anterior asumate. Un stat
poate să ajungă în incapacitate de plată din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui
stat la un război, din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să conducă la
insolvabilitatea acestuia.
În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu promisiunea statului de a le achita în decursul
unei perioade de timp o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare. De
asemenea, un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize economice
profunde, a unei conjuncturi economice internaţionale nefavorabile, a unei politici economice,
financiare ori valutare nechibzuite; în acest caz, statul solicită creditorilor săi acordul pentru
reeşalonarea datoriei restante.
Obligaţiile unui stat, izvorând dintr-un împrumut exprimat într-o monedă supusă deprecierii,
neprotejat prin indexare, se pot stinge treptat ca urmare a inflaţiei. Aceasta, deoarece statul este
obligat să ramburseze împrumutul la valoarea nominală a acestuia, indiferent de gradul de
depreciere a monedei în perioada scursă de la emisiune până la scadenţă. Aşadar, deprecierea
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
128
monedei în care este exprimat un împrumut uşurează efortul financiar al statului împrumutat, în
timp ce aprecierea acesteia are efecte diametral opuse.
Deci, în caz de repudiere, statul este solvabil, dar refuză să plătească din considerente politice.
Împotriva statelor care repudiază obligaţiile asumate prin împrumuturi externe, statele creditoare
exercită presiuni pe cale diplomatică, interzic băncilor lor să le mai acorde noi împrumuturi, le
blochează disponibilităţile aflate în conturi la băncile având sediul pe teritoriul lor, interzic importul
de măfuri originare din ţara respectivă sau instituie embargou asupra exporturilor unor mărfuri către
aceste ţări, folosesc forţa armată sau ameninţarea cu forţa etc.
9.3. Studii de caz
1. Un consorţiu bancar ia în comision obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa
prin ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze întregul
împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc
Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
Sc = VN * Comision consorţiu
Comision consorţiu = Cv - Cc
Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%
Sc = 900 mld um * 5% = 45 mld um
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Sps = VN * Cv
Sps = 900 mld um * 95% = 855 mld um
2. Un consorţiu bancar ia în comision obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa
prin ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze jumătate
din împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc * ½
Ss = 900 mld um * 90% * ½ = 405 mld um
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
129
Sc = VN * Comision consorţiu * ½
Comision consorţiu = Cv - Cc
Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%
Sc = 900 mld um * 5% * ½ = 22,5 mld um
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Sps = VN * Cv * ½
Sps = 900 mld um * 95% * ½ = 427,5 mld um
3. Un consorţiu bancar ia cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa prin
ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze întregul
împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc
Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
Sc = VN * Comision consorţiu
Comision consorţiu = Cv - Cc
Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%
Sc = 900 mld um * 5% = 45 mld um
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Sps = VN * Cv
Sps = 900 mld um * 95% = 855 mld um
4. Un consorţiu bancar ia cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat pentru a le plasa prin
ghişeele proprii. Valoarea nominală totală (VN) a împrumutului este de 900 miliarde um.
Consorţiul bancar preia înscrisurile de la stat la un curs (Cc) de 90% şi reuşeşte să plaseze jumătate
din împrumut la un curs (Cv) de 95%.
Să se determine:
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Rezolvare
A. Suma ce –i revine statului, în urma acestei operaţiuni (Ss).
Ss = VN * Cc
Ss = 900 mld um * 90% = 810 mld um
B. Suma ce –i revine consorţiului bancar, în urma acestei operaţiuni (Sc).
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
130
Sc = VN * Comision consorţiu * ½
Comision consorţiu = Cv - Cc
Comision consorţiu = 95% - 90% = 5%
Sc = 900 mld um * 5% * ½ = 22,5 mld um
C. Suma totală plătită de subscriitori la ghişeu (Sps).
Sps = VN * Cv * ½
Sps = 900 mld um * 95% * ½ = 427,5 mld um
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt metodele de realizare a împrumuturilor de stat?
2. Care sunt instrumentele de procurare a împrumuturilor în economie şi trăsăturile lor
caracteristice?
3. Care sunt trăsăturile caracteristice împrumuturilor de stat?
4. Care sunt criteriile de clasificare a împrumuturilor de stat?
5. Prezentaţi detaliat elementele tehnice ale împrumuturilor de stat.
6. Prezentaţi operaţiunile prilejuite de împrumuturile de stat.
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Impozite sau împrumuturi ca surse de procurare a veniturilor publice?
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
131
CAPITOLUL 10. DATORIA PUBLICĂ
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de datorie publică, în general, a conceptului de datorie publică internă și
externă;
– identificarea structurii datoriei publice; – adoptarea unor noţiuni teoretice de finanțe care să le folosească viitorilor economiști în
desfășurarea de activități specifice; – prezentarea indicatorilor de analiză a datoriei publice;
Noţiuni cheie: datoria publică, datoria publică internă, datoria publică externă, indicatori de analiză
ai datoriei publice interne/externe.
10.1. Datoria publică – noțiuni generale
Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile
precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic.
O dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca
urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un
plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de
unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice pe
piaţă internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat.
Statul îşi procură resursele financiare atât de pe piaţa internă, cât şi din străinătate şi, ca
urmare, datoria publică are un caracter intern şi unul extern, astfel:
Structura datoriei publice = Datoria internă + Datoria externă
gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100
gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100
unde:
gsDpi/ gsDpe = greutatea specifică a datoriei publice interne/externe
Dpi/ Dpe = datoria publică internă/externă
Dpt = datoria publică totală
Cu cât gradul de dezvoltare este mai ridicat, cu atât piaţa internă a capitalului de împrumut
este mai extinsă şi mai diversificată, cu cât exportul este mai activ şi excedentar importului, cu atât
mai mult ţara respectivă îşi procură resursele financiare de pe piaţa internă.
Structura datoriei publice este următoarea:
- datorie pe termen lung, compusă din datorii care, la data la care sunt contractate, sunt
exigibile după mai mult de 5 ani, fiind remunerate cu rate ale dobânzii apropiate de cele practicate
pe pieţele financiare;
- datorie pe termen scurt sau mediu, care regrupează datoriile exigibile în mai puţin de 5 ani,
remunerate cu rate apropiate de cele ale pieţei monetare, în această categorie intrând bonurile de
tezaur şi împrumuturile Băncii Centrale;
- datorie la vedere, care înglobează sumele colectate de Trezorerie prin circuitul său propriu,
reunind depozitele corespondenţilor trezoreriei şi moneda divizionară.
Referitor la datoria pe termen lung, în ţările occidentale, politica de apropiere a titlurilor de
stat de celelalte tipuri de împrumuturi, graţie armonizării tehnicilor de plasament şi suprimării
majorităţii avantajelor fiscale, a fost completată cu o politică de reînnoire a produselor financiare,
ceea ce a dus la apariţia de noi tipuri de împrumut şi la diversificarea formulelor propuse.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
132
În ceea ce priveşte datoria pe termen mediu şi scurt, aceasta este acoperită în general prin
bonuri de tezaur în cont curent, titluri foarte lichide, treptat aceste bonuri devenind negociabile şi
accesibile tuturor instituţiilor, ceea ce a permis un control mai bun al evoluţiei masei monetare
imputabile finanţării deficitelor bugetare.
Sumele exigibile pe termen scurt constituie datoria flotanta, iar cele exigibile la scadente
mijlocii si lungi constituie datoria consolidata.
Referitor la termenul de exigibilitate - datorie flotanta şi datorie consolidată- este evident că
pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea
datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la
orizont peste 5-10 ani. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai
mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.
10.2. Datoria publică internă –indicatori de analiză
Dimensiunile datoriei publice sunt date de:
volumul datoriei publice interne
mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor
gradul de îndatorare.
Volumul datoriei publice interne (Mărimea absolută a datoriei interne) este reprezentată
de suma împrumutată de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte
entităţi publice, de la persoanele fizice sau juridice de pe piaţa internă şi rămasă de rambursat la un
moment dat.
Mărimea medie a datoriei publice interne pe locuitor se determină, atât în unitate monetară
locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la
nivel internaţional, după cum urmează:
unde:
DIum/loc = datorie publică internă în unitate monetară naţională pe locuitor
DIUSD/loc = datorie publică internă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)
Gradul de îndatorare (Gî) a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului
datoriei publice interne la produsul intern brut, astfel:
Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de
datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursata integral în anul de
referinţă, ce procent din produsul intern brut ar trebui utilizat. Acest indicator are o valoare pur
teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei
publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la
fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
133
Alături de aceşti indicatori, un interes deosebit îl prezintă indicatorii care caracterizează efortul
financiar anual, pe care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul datoriei
publice interne.
Efortul financiar se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, după cum urmează:
mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne
mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice
raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut
raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice
ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare.
Mărimea absolută a serviciului datoriei publice interne cuprinde cheltuielile cu rambursarea
datoriei propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor aferente, astfel:
SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
DPI = datoria publică internă
Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice se determină, atât în unitate monetară
locală cât şi într-o altă unitate monetară a altei ţări, pentru efectuarea unor studii comparative la
nivel internaţional, după cum urmează:
unde:
SDIum/loc = serviciul datoriei publice interne în unitate monetară naţională pe locuitor
SDIUSD/loc = serviciul datoriei publice interne în altă unitate monetară naţională (USD) pe
locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)
Raportul dintre serviciul datoriei publice şi produsul intern brut se calculează conform
relaţiei:
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
PIB = produsul intern brut
Raportul dintre serviciul datoriei publice şi total cheltuieli publice se determină astfel:
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
Cp = cheltuieli publice
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
134
Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare se calculează conform
formulei:
unde:
SDI = serviciul datoriei publice interne
Cb = cheltuieli publice
Deosebit de indicatorii prezentaţi mai sus, se mai calculează şi următorii indicatori:
cuantumul anual al dobânzilor
raportul dintre dobânzi şi PIB
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare
Aceşti indicatori exprimă dimensiunile contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor
săi în decursul unui an.
Raportul dintre dobânzi şi PIB se determină astfel:
unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
PIB = produsul intern brut
Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice se calculează conform formulei:
unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
Cp = cheltuieli publice
Ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor bugetare se determină astfel:
unde:
Dob = dobânzi aferente datoriei publice interne
Cb = cheltuieli bugetare
10.3. Datoria publică externă –indicatori de analiză
Împrumuturile externe reprezintă una din formele exportului de capital. În orânduirile
precapitaliste şi în perioada manufacturieră împrumuturile externe se întâlneau sporadic; o
dezvoltare fără precedent au cunoscut-o împrumuturile de stat în secolul al XX-lea, ca urmare a
formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi caută un plasament
peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
135
Gruparea împrumuturilor sau creditelor externe se poate face după diferite criterii:
a) în funcţie de destinaţie:
credite de mărfuri;
credite financiare.
b) în funcţie de durata pentru care se acordă:
credite pe termen scurt (1-2 ani);
credite pe termen mijlociu (3-5 ani);
credite pe termen lung (peste 5 ani).
c) din punct de vedere al rambursării creditelor
credite rambursate în cote egale;
credite rambursate în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv;
credite rambursate într-o singură tranşă.
d) din punct de vedere al creditorului:
credite acordate de întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
credite acordate de bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
credite bancare acordate de guverne (credite guvernamentale);
credite acordate de organisme financiare internaţionale (credite financiare);
credite acordate de rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
e) din punct de vedere al benficiarului de credite externe:
credite acordate întreprinderilor private;
credite acordate băncilor;
credite acordate guvernului, unităţilor administrativ-teritoriale, întreprinderilor de
stat şi altor instituţii de drept public.
Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea de datorie publică externă şi are mai
multe sensuri:
a) datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Aceasta
interpretare care vizează toate obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter
public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a unei garanţii, deşi corectă, ea
nu are aplicabilitate practică, deoarece este dificil de inventariat toate obligaţiile faţă de străinătate;
b) datoria externa brut în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,
cu următoarele excepţii:
- creditele pe termen scurt (sub un an) ;
- investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare;
- ajutoarele cu caracter nerambursabil primite în cadrul programelor de asistenţă;
- împrumuturi externe cu o perioada de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
- împrumuturi acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau reprezentanţelor în
condiţii avantajoase;
- creditele contractate de persoanele fizice sau juridice negarantate de autorităţile publice
competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său,
care cuprinde:
- sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri sau servicii cu o perioadă
de rambursare mai mare de un an;
- sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică.
- În această interpretare, datoria externa nu cuprinde:
- datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
- datoria din tranzacţiile cu FMI;
- datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;
- sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
136
d) datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe,
titluri, diverse alte creanţe şi valori) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată
(împrumuturi primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite primite de
la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de capital, titluri, disponibilităţi
străine.
Acest indicator se foloseşte în cazul ţărilor care apar în dubla ipostază: de creditoare şi de
debitoare faţă de străinătate. În timp, în raportul dintre creanţele şi angajamentele externe pot apare
mutaţii, astfel încât o ţară din creditor mondial (per sold) să devină debitor mondial sau invers. Este
cazul SUA, care până în anul 1984 era primul creditor al lumii, din anul următor devenind cel mai
mare debitor net al lumii.
În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori care reflectă gradul de
îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă. Astfel gradul de
îndatorare al unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu ajutorul următorilor indicatorilor:
Mărimea absolută a datoriei publice externe reprezintă suma împrumutată de autorităţile
publice centrale, de untităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane fizice
sau juridice de pe piaţa externă şi rămasă de rambursat la un moment dat, calculată prin
transformarea valutelor în care a fost determinată datoria externă într-o valută de largă circulaţie.
Mărimea medie a datoriei externe pe un locuitor se determină prin împărţirea datoriei
externe totale, exprimată într-o valută de largă circulaţie internaţională, la numărul populaţiei, şi
serveşte la efectuarea de comparaţii în timp pe plan naţional şi internaţional), astfel:
unde:
DEum/loc = datorie publică externă în unitate monetară naţională pe locuitor
DEUSD/loc = datorie publică externă în altă unitate monetară naţională (USD) pe locuitor
Cs = curs de schimb um/altă unitate monetară naţională (USD)
Mărimea raportului dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul
intern brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acestei datorii şi se stabileşte astfel:
Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adaugată într-un an este grevată de
datoria publică externă. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea
aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice externe, ci numai partea din aceasta
rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută
de capital.
Raportul dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi servicii arată în cât
timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa datoria unei ţări faţă de străinătate pe seama valutei încasate
din vânzările de bunuri şi prestările de servicii peste graniţă, astfel:
unde:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
137
DE = datoria publică externă
Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii
Şi acest indicator are o valoare teoretică, deoarece o parte din valuta încasată se foloseşte
pentru achitarea importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi comisioanelor aferente şi
pentru alte plăţi.
Gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat cu efortul financiar-valutar
reclamat de datoria externă, care indică povara respectivei datorii în anul considerat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de serviciul datoriei externe,
care include rambursarea ratelor împrumuturilor externe (denumite şi rate de capital), exigibile în
anul considerat, precum şi plata dobânzilor, comisioanelor şi altor cheltuieli aferente datoriei
externe, exigibile în acelaşi plan.
Serviciul datoriei publice externe (SDE) se determină astfel:
SDE = Amortizarea DE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
unde:
DE = datoria publică externă
Mărimea medie pe un locuitor a serviciului datoriei publice externe interne în unitate
monetară naţională şi în altă unitate naţională (USD) se calculează astfel:
unde:
SDEum/loc = serviciul datoriei publice externe în unitate monetară naţională pe locuitor
SDEUSD/loc = serviciul datoriei publice externe în altă unitate monetară naţională ( USD) pe
locuitor
Cs = curs de schimb um/USD
Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor bugetare se calculează
conform următoarei formule:
unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
Cb = cheltuieli bugetare
Ponderea serviciului datoriei publice externe în totalul cheltuielilor publice se determină
după cum urmează:
unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
Cp = cheltuieli publice
Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi PIB se determină astfel:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
138
unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
PIB = produsul intern brut
Raportul dintre serviciul datoriei publice externe şi încasările (veniturile) din exportul de
bunuri şi servicii se determină astfel:
unde:
SDE= serviciul datoriei publice externe
Vexp = încasările (veniturile) din exportul de bunuri şi servicii
10.4. Sudii de caz
1. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :
INDICATORI Valoare U.M.
Datoria publică
internă, din care:
- pe termen scurt
- pe termen lung
800
100
700
Mld um
Mld um
Mld um
Să se determine structura datoriei publice interne
Rezolvare
gsDpi = (Dpi/Dpt) * 100
gsDpe = (Dpe/Dpt) * 100
gsDpi = (100 mld um / 800 mld um) * 100 = 12,5% - reprezintă datoria publică internă din
totalul datoriei publice
gsDpe =(700 mld um / 800 mld um) * 100 = 87,5% - reprezintă datoria publică externă din
totalul datoriei publice
2. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări :
INDICATORI Valoare U.M.
Datoria publică 7 000 Mil um
Produsul intern brut (PIB) 25 000 Mil um
Să se determine gradul de îndatorare al statului respectiv.
Rezolvare
Gradul de îndatorare = (7000 mil um / 25 000 mil um) * 100 = 28%
3. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
139
INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei publice
interne (D)
200 Mld. Um
Amortizarea datoriei publice
interne (A)
150 Mld. Um
Populaţie (N) 22,9 Mil loc
Curs de schimb (Cs) 2,9 um/USD
Să se determine:
A. Serviciul datoriei publice interne (SDI).
B. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în unitate monetară naţională/locuitor.
C. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în USD/locuitor.
Rezolvare
A. Serviciul datoriei publice interne (SDI).
SDI = Amortizarea DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
SDI = A+ D = 200 + 150 = 350 mld um
B. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în unitate monetară naţională/locuitor.
SDI/loc = 350 mld um / 22,9 mil loc = 350 000 mil um / 22,9 mil loc = 15 284 um/loc
C. Mărimea serviciului datoriei publice exprimat în USD/locuitor.
SDIUSD/loc = 15 284 um/loc / 2,9 um/USD = 5 270 USD/loc
4. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică interna a unei ţări :
INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei publice
interne (D)
300 Mld um
Amortizarea datoriei publice
interne (A)
100 Mld um
Cheltuieli bugetare (Ch bug) 650 Mld um
Cheltuieli publice totale (Cp) 1 000 Mld um
Produs intern brut (PIB) 4 500 Mld um
Stabiliţi care este:
A. Serviciul datoriei publice interne.
B. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetare.
C. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile publice.
D. Ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut
Rezolvare
A. Serviciul datoriei publice interne.
SDI = Amortismentul DPI + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
SDI = A+ D = 300 + 100 = 400 mld um
B. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetare.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
140
PSDI/Cb = (400 mld um / 650 mld um)* 100 = 61,54%
C. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile publice.
SDI
PSDI/Cp =(400 mld um / 1 000 mld um)* 100 = 40%
D. Ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut
SDI
PSDI/PIB = (400 mld um / 4 500 mld um)* 100 = 8,89%
5. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări :
INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei publice (D) 500 Mld um
Cheltuieli bugetare (Ch bug) 2 300 Mld um
Cheltuieli publice totale (Cp) 2 900 Mld um
Produs intern brut (PIB) 7 200 Mld um
Stabiliţi care este
A. Ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare.
B. Ponderea dobânzilor în cheltuielile publice.
C. Ponderea dobânzilor în produsul intern brut .
Rezolvare
A. Ponderea dobânzilor în cheltuielile bugetare.
PDob/Ch bug =(500 mld um / 2 300 mld um)* 100 = 21,74%
B. Ponderea dobânzilor în cheltuielile publice.
PDob/Cp =(500 mld um / 2 900 mld um)* 100 = 17,24%
C. Ponderea dobânzilor în produsul intern brut .
PDob/PIB =(500 mld um / 7 200 mld um)* 100 = 6,94%
6. Se dau următoarele date referitoare la datoria unei ţări:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
141
INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei externe (D) 600 Mil um
Amortizarea datoriei externe (A) 400 Mil um
Curs de schimb (Cs) 2,9 um/USD
Populaţie (N) 22,9 Mil loc
Să se determine:
A. Nivelul serviciului datoriei externe.
B. Nivelul serviciului datoriei externe în unitate monetară naţională pe locuitor.
C. Nivelul serviciului datoriei externe în USD pe locuitor.
Rezolvare
A. Nivelul serviciului datoriei externe.
SDE = Amortizarea DPE + Cheltuieli cu plata dobânzilor şi alte cheltuieli
SDE = 600 mil um + 400 mil um = 1 000 mil um
B. Nivelul serviciului datoriei externe în unitate monetară naţională pe locuitor.
SDE/loc = 1 000 mil um / 22,9 mil loc = 43,67 um/loc
C. Nivelul serviciului datoriei externe în USD pe locuitor.
SDEUSD/loc = 43,67 um/loc / 2,9 um/USD = 15,06 USD/loc
7. Se dau următoarele date referitoare la datoria unei ţări:
INDICATORI Valoare U.M.
Dobânzi aferente datoriei externe (D) 600 Mil um
Amortizarea datoriei externe (A) 400 Mil um
Cheltuieli bugetare (Ch bug) 2 300 Mil um
Cheltuieli publice (Cp) 2 800 Mil um
Produsul intern brut (PIB) 7 500 Mil um
Venituri din exportul de bunuri şi
servicii (Vexp)
1 800 Mil um
Să se determine:
A. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare.
B. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice.
C. Ponderea serviciului datoriei externe în PIB.
D. Ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export.
Rezolvare
A. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare.
PSDE/Ch bug = (1000 mil um / 2300 mil um) * 100 = 43,48%
B. Ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice.
SDE
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
142
PSDE/Cp = (1000 mil um / 2800 mil um) * 100 = 35,71%
C. Ponderea serviciului datoriei externe în PIB.
PSDE/PIB = (1000 mil um / 7500 mil um) * 100 = 13,33%
D. Ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export.
PSDE/Vexp = (1000 mil um / 1800 mil um) * 100 = 55,56%
Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă datoria publică?
2. Prezentaţi structura datoriei publice (internă-externă, datorie pe termen lung, mediu sau
scurt, la vedere).
3. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice interne, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
4. Care sunt indicatorii de analiză ai datoriei publice externe, cum se determină şi ce
semnificaţie au?
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Sustenabilitatea datoriei publice a României.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
143
CAPITOLUL 11. BUGETUL PUBLIC
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de buget public, în general, de buget general consolidat, bugete anexe,
bugete extraordinare, bugete autonome, sistem de exercițiu, sistem de gestiune;
– identificarea și prezentarea principiilor bugetare; – adoptarea unor noţiuni teoretice de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare care să
le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice; – înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind bugetul de stat; – prezentarea indicatorilor de analiză a echilibrării bugetare.
Noţiuni cheie: buget public, buget consolidat, bugete anexe, principii bugetare, metode clasice și
moderne de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare.
11.1. Conceptul de buget public
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.
Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor
execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin
cheltuieli publice.
Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul
public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile
bugete elaborate de organele statale.
Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de
altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere
economico-financiar.
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia concură o
abordare juridică şi alta economică.
Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevazute şi autorizate veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului. Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice,
economice şi sociale specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea
politică. Din modul de definire a bugetului public rezultă următoarele trăsături:
bugetul public este un act de previziune, el prezentându-se sub forma unui tablou evaluativ
şi comparativ de venituri publice, adică indică sursele băneşti ale statului şi destinaţiile acestora,
exprimate în cheltuieli;
bugetul public este un act de autorizare prin care puterea executiva este împuternicită de
puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu prevederile legale;
bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă de exerciţiu financiar este cel
mai potrivit interval pentru care se poate efectua programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor
şi cheltuielilor.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice şi, în
special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Bugetul de stat exprimă relaţiile
economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în
conformitate cu politica economică, socială şi financiară ale fiecărei perioade. În economia
modernă, bugetul nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile şi cheltuielile
probabile ale statului pe o perioada de 12 luni, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind finanţele publice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
144
Bugetul public este instrumentul de programare, de executare şi de control asupra rezultatelor
execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de repartizare şi utilizare a acestora prin
cheltuieli publice.
Pe scurt, bugetul public reflecta activitatea privind finanţele publice ale unui stat. Bugetul
public coexistă alături de o pluralitate de “bugete private”, precum şi împreuna cu alte posibile
bugete elaborate de organele statale.
Indiferent de ţară unde se utilizează, bugetul economiei naţionale rămâne doar un instrument
indicativ, cu ajutorul căruia Guvernul şi Parlamentul obţin informaţii asupra situaţiei economico-
financiare a ţării. Acest buget nu ia forma juridică a legii, nu se substituie bugetului public. Prin
utilizarea bugetului economiei naţionale, guvernele au posibilitatea identificării efectelor directe şi
indirecte ce urmează a fi înregistrate în economie pe seama aplicării unor măsuri cu caracter
stimulativ, moderator sau inhibitor. Informaţiile obţinute pot fi utilizate sau nu în elaborarea
politicii financiare pe care Guvernul intenţionează să o promoveze în viitor, în funcţie de interesul
său concret.
Volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie
de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile social-politice interne, precum şi
de conjunctura internaţională. La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete
corelate care alcătuiesc un sistem. Sistemul bugetar este diferenţiat în funcţie de structura
organizatorică a fiecărui stat: de tip unitar sau de tip federal.
Statele de tip unitar sunt organizate în unităţi administrativ-teritoriale la nivelul cărora
funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale. Structura sistemului bugetar în statele
de tip unitar cuprinde un buget al autorităţilor publice centrale şi bugete locale, care corespund
unităţilor administrativ-teritoriale.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele, provinciile
sau regiunile membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii fiecarui stat membru
al federaţiei.
La nivelul federaţiei funcţionează organe supreme ale puterii şi administraţiei federale, care au
competenţe atât pe plan intern cât şi în relaţiile internaţionale ale statului respectiv. Statele,
provinciile sau regiunile membre ale federaţiei dispun de Parlamente şi Guverne proprii, dar nu au
competenţe în relaţiile internaţionale. Fiecare stat, provincie sau regiune membră a federaţiei se
subdivide în unităţi administrativ-teritoriale, care sunt conduse de organele locale ale puterii şi
administraţiei de stat. În cazul statelor federale, structura sistemului bugetar cuprinde: bugetul
federaţiei, bugetele statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi bugetele locale.
În România prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice se stabilesc principiile, cadrul
general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice,
precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Dispoziţiile acestei
legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a) bugetului de stat;
b) bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) bugetelor fondurilor speciale;
d) bugetului trezoreriei statului;
e) bugetelor instituţiilor publice autonome;
f) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
g) bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat, prin care se
dimensionează şi se compară, la nivelul unui an veniturile şi cheltuielile statului şi ale celorlalte
instituţii publice. Bugetul general consolidat reflectă, aşadar, fluxurile financiare publice de formare
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
145
a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe destinaţii în conformitate cu nevoia
socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă.
Prin aceste componente, bugetul public naţional are o sferă foarte largă, oferind o imagine de
ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El este un instrument de informare a
opiniei publice şi de control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice.
Toate componentele bugetului public naţional sunt autonome, au venituri şi cheltuieli proprii,
se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au
independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite prin Constituţie.
11.2. Principii bugetare
Elaborate la începutul secolului al XIX-lea, aceste principii corespund unei organizări
parlamentare a regimului politic şi stabilităţii acestuia, având ca scop organizarea unei gestiuni clare
şi riguroase a finanţelor publice, precum şi să permită Parlamentului exercitarea misiunilor sale de
autorizare a bugetului şi de control a execuţiei acestuia de către Guvern.
Aceste principii au fost respectate destul de strict în perioada liberală; treptat, însă, odată cu
creşterea intervenţiei statului în economie, au fost acceptate o serie de excepţii şi adaptări ale
acestor principii, ca urmare a noilor realităţi din practica financiară a statelor contemporane.
Principiile bugetare sunt:
a) universalitatea;
b) unitatea;
c) realitatea;
d) anualitatea;
e) specializarea bugetară;
f) echilibrul bugetar;
g) neafectarea veniturilor bugetare;
h) publicitatea bugetară.
O parte din aceste principii sunt prevăzute explicit şi implicit în Legea nr. 500/2002 privind
finantele publice. Prin promovarea acestor principii, s-a urmărit separarea puterilor statului şi
delimitarea lor, precum şi creşterea rolului puterii legislative, în condiţiile limitării stricte a
competenţelor puterii executive. În acelaşi timp, s-a avut în vedere limitarea arbitrariului şi a risipei
în folosirea resurselor bugetare.
11.2.1 Universalitatea bugetului
Conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie înscrise în bugetul de stat,
în mod separat, cu sumele lor globale (totale), conform regulii non-compensării; de asemenea,
veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, servind la acoperirea cheltuielilor în
mod global, conform regulilor non-afectării, non-specializarii şi a non-atribuirii. Această regulă a
bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi cheltuielilor statului în
sume brute sau totale.
Principiul universalităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la
articolul 8, astfel: “Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume brute. Veniturile
bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.
Asupra avantajelor şi dezavantajelor principiului universalităţii bugetului, există numeroase
puncte de vedere. Avantajul major constă în faptul că acesta permite cunoaşterea şi controlul sumei
exacte a cheltuielilor publice. De asemenea bugetul de stat, elaborat sub forma unui buget brut
permite analiza corelaţiilor existente între diferite categorii de venituri şi cheltuieli corespunzatoare
acestora, precum şi cunoaşterea volumului total al cheltuielilor de efectuat şi al veniturilor de
încasat.
Dezavantajele se referă la imposibilitatea determinării costului net al diverselor servicii
publice şi crearea situaţiei în care bugetul evidenţiază un rulaj artificial al sumelor reprezentând
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
146
venituri şi cheltuieli. Pentru eliminarea unora dintre aceste dezavantaje, practica financiară din
multe state moderne acceptă o seamă de abateri, pentru a da o mai mare supleţe bugetului public.
Astfel s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, în care veniturile şi cheltuielile unor instituţii
publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile. Printre veniturile si cheltuielile
ce se pot înscrie în buget numai cu soldul, se numără: veniturile de la întreprinderile publice sau
subvenţiile către acestea; vărsămintele către bugetul de stat sau subvenţiile primite de la acesta, în
relaţiile dintre bugetele locale şi bugetul general al statului; subvenţiile primite în completare de
unele instituţii din sfera nemateriala (institutele de cercetare ştiinţifică, universităţi, şcoli, spitale
etc.) ce realizează unele venituri pe care le reţin în vederea acoperirii unei părţi a cheltuielilor lor.
11.2.2 Unitatea bugetară
Acest principiu vizează necesitatea înscrierii tuturor veniturilor publice şi a tuturor
cheltuielilor publice într-un document unic şi după o schemă unitară de clasificare. Prin aceasta,
autorizaţia parlamentară este unică şi generală, permiţând o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor
publice. De asemenea, bugetul unic are avantajul de a arăta, fără echivoc, faptul că este echilibrat,
deficitar sau excedentar.
Principiul unităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la articolul 10,
astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.”
Motivaţiile aplicării în practică a principiului unităţii bugetului sunt atât de natură tehnico-
financiară, cât şi de natură politică.
Din punct de vedere financiar, unitatea bugetului permite prezentarea stării reale a situaţiei
financiare a ţării, fără artificii de disimulare.
Din punct de vedere politic, un buget unitar oferă posibilitatea cunoaşterii şi examinării de
către parlament a politicii financiare în ansamblu promovată de către guvern, pe care şi-o poate
însuşi sau nu. De asemenea, în absenţa unităţii bugetare controlul parlamentului ar deveni foarte
dificil.
În esenţă, prin aplicarea principiului unităţii bugetare se crează premisele emiterii unor
judecăţi de valoare despre situaţia financiară a ţării, precum şi în legătură cu oportunitatea alocării
resurselor bugetare pentru înfăptuirea măsurilor social-economice preconizate de guvern. Din cele
expuse, rezultă că aplicarea principiului unităţii bugetare se află în strânsă legatură cu respectarea
principiului universalităţii bugetului, ele fiind complementare.
În accepţiunea actuală a teoriei finanţelor, unitatea bugetului este considerată un ideal către
care trebuie să se tindă.
Finanţele moderne au apelat la derogări de la principiul unităţii facilitându-se operaţiunea de
debugetizare. Debugetizarea este o politică care constă în modificarea modului de finanţare a
cheltuielilor în sensul că pentru acoperirea acestora sunt folosite şi alte resurse pe lânga veniturile
ordinare ale statului; debugetizarea presupune doua accepţiuni: pe de o parte, trecerea de la
finanţarea publică la cea privată, iar pe de altă parte, semnifică un proces de dezangajare a statului
prin glisarea unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturile speciale de
trezorerie. Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe seama unor
resurse complementare în condiţiile în care veniturile ordinare sunt insuficiente.
Istoria consemnează faptul că unitatea bugetului a fost realizată în perioadele de prosperitate
şi stabilitate economică, iar în perioadele în care statele s-au confruntat cu dificultăţi financiare
acest principiu nu s-a putut impune. În aceste perioade, s-a manifestat tendinţa multiplicării
autorizaţiilor bugetare şi a deschiderii, alături de bugetul ordinar-riguros echilibrat, a autorizării
unor cheltuieli extraordinare care să fie acoperite prin procedee excepţionale.
În acest context, alături de bugetul statului, declarat ca buget ordinar, general sau central,
procedeul pluralităţii bugetare presupune admiterea elaborării şi a unor bugete extraordinare, anexe
sau/şi autonome, precum şi a conturilor speciale de trezorerie.
Bugetele extraordinare se elaborează ca alăturate bugetului ordinar al statului, fiind
adoptate de parlament odata cu acesta. Ele sunt practicate în situaţii excepţionale, atunci când
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
147
guvernele sunt confruntate cu cerinţa acoperirii unor cheltuieli extraordinare determinate de
înarmare şi desfăşurarea războaielor, pentru acoperirea unor pierderi materiale cauzate de calamităţi
ale naturii sau de alte necesităţi deosebite.
În timp, categoria cheltuielilor extraordinare s-a diversificat, incluzând şi cheltuieli aferente
programelor de modernizare a transportului public, a mijloacelor de comunicaţie şi de exploatare
mai intensă a unor resurse naturale. Pentru acoperirea acestor cheltuieli sunt afectate venituri
extraordinare, procurate pe seama unor impozite speciale noi, a taxelor alăturate celor existente, a
împrumuturilor interne şi externe etc.
Practica întocmirii şi utilizării bugetelor extraordinare a fost şi este supusă unor frecvente
critici. În primul rând, se are în vedere relativitatea caracterului extraordinar al cheltuielilor
considerate, ca şi faptul că acest caracter nu este suficient pentru justificarea finanţării respectivelor
cheltuieli pe seama unor procedee ieşite de sub incidenţa dreptului comun. În al doilea rând, este
criticat faptul că bugetele extraordinare au fost şi sunt folosite pentru a masca amploarea
cheltuielilor publice şi pentru a disimula importanţa şi amploarea deficitului bugetar.
Bugetele anexe sunt bugetele proprii întocmite de unele servicii publice sau instituţii de
stat, cărora legea nu le-a atribuit în mod obligatoriu personalitate juridică. Prevederile din aceste
bugete figurează per sold în bugetul general al statului, cu excedentul care se varsă la bugetul
general - în cazul în care veniturile proprii depăşesc cheltuielile- sau cu subvenţiile ce vor fi primite,
în situaţia inversă.
Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi cu
largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de serviciile
publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial, cum ar fi:
serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie. Aceste bugete sunt justificate pentru acele
persoane juridice care dispun de venituri provenite din propria activitate şi pe care le folosesc
pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de activitatea curentă şi pentru alimentarea propriilor
fonduri de dezvoltare.
Faţă de bugetele extraordinare şi cele anexă, care sunt aprobate de parlament, bugetele
autonome se aproba numai de organele de conducere ale entităţilor cărora prin lege li s-a acordat
dreptul de a avea buget propriu. Autonomia bugetara nu se identifică însă cu autonomia financiara.
În cele mai multe cazuri, veniturile proprii sunt insuficiente în raport cu necesităţile şi deci aceste
bugete se corelează cu bugetul statului prin subvenţii sau alte sume primite pentru echilibrare.
Conturile speciale de trezorerie reflectă acele operaţiuni de încasări şi plăţi efectuate de
organele statului cu titlu provizoriu - fără a fi expresia unor venituri propriu-zise ale statului sau a
unor cheltuieli cu caracter definitiv.
În principiu, utilizarea corectă a acestor conturi se finalizează prin autoechilibrarea lor, fără
influenţe asupra bugetului. Acest principiu se manifestă însă doar virtual, astfel că situaţia concretă
a bugetului public este influenţată şi de soldul conturilor speciale de trezorerie. Aceste conturi se
prezintă sub diverse forme de la o ţară la alta. În esenţa, este vorba de 6 tipuri de conturi:
1) Conturile cu afectaţie specială evidenţiază acele cheltuieli ce sunt acoperite pe seama unor
resurse special mobilizate. În fapt, aceste operaţiuni au un caracter definitiv, fiind o excepţie de la
principiul general al conturilor de trezorerie. În cazul ţării noastre este vorba de fondurile speciale,
pornind de la conţinutul lor şi de la faptul că se aprobă odată cu adoptarea bugetului de stat.
2) Conturile de comerţ se referă la evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor aferente unor
operaţiuni cu caracter industrial sau comercial, efectuate în mod ocazional de unele instituţii ale
statului.
3) Conturile de reglementare cu guvernele altor ţări evidenţiază contribuţiile guvernelor altor
ţări la finanţarea unor cheltuieli publice din ţara care le deschide, având la bază acorduri
internaţionale exprese.
4) Conturile de operaţiuni monetare înregistrează veniturile şi cheltuielile rezultate din
emisiunea de monedă metalică, din operaţiunile ţării cu FMI, precum şi eventualele beneficii sau
pierderi rezultate din schimbul valutar realizat pentru finanţarea unor obiective publice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
148
5) Conturile de avans sunt deschise pentru reflectarea avansurilor pe care Ministerul
Finanţelor le poate acorda diverselor instituţii publice sau colectivităţilor locale, în limita creditelor
bugetare aprobate.
6) Conturile de împrumuturi şi de consolidare reflectă împrumuturile de trezorerie ce au o
durata mai mare de 4 ani. În această categorie se includ împrumuturile acordate altor state în
vederea promovării relaţiilor comerciale sau pentru consolidarea datoriei acestora faţă de ţara
creditoare. De asemenea, ele se pot practica şi pe plan intern pentru promovarea unor măsuri sau
acţiuni ale guvernului.
Veniturile şi cheltuielile gestionate prin conturile speciale de trezorerie trebuie să se balanseze,
dar de cele mai multe ori acest echilibru nu se asigură în execuţia curentă. În consecinţă,
eventualele solduri debitoare ale acestor conturi se acoperă din bugetul general al statului,
conducând la amplificarea deficitului acestuia.
11.2.3 Realitatea bugetului
Acesta este principiul conform căruia veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul public
trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să corespundă situaţiei economico-financiare previzibilă
pentru anul bugetar, astfel ca statul să nu aibe dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare. În
adoptarea deciziei, se ţine cont de fundamentarea riguroasă a obiectivelor propuse şi de o
multitudine de criterii de ordin social-politic.
11.2.4 Anualitatea bugetului
Din punct de vedere istoric, acesta este primul principiu aplicat în practica bugetară şi se refera
atât la: perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă bugetul cât şi la durata autorizaţiei
date de parlament pentru încasarea veniturilor şi alocarea lor, aferente unui buget. Aceasta perioadă
este limitată, de obicei, la un an. Anul bugetar durează 12 luni şi nu coincide întotdeauna cu anul
calendaristic.
Principiul anualităţii este definit în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, la articolul
11, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care
corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an
bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv”.
În ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, anul bugetar coincide cu anul
calendaristic. În alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, India, Israel anul bugetar începe la 1
aprilie şi se încheie la 31 martie. În Australia, Camerun, Egipt, Pakistan, Suedia, Sudan, Uganda
intervalul este cuprins între 1 iulie-30 iunie. În S.U.A şi Thailanda, anul bugetar este cuprins în
perioada 1 octombrie-30 septembrie.
Data începerii anului bugetar se stabileşte prin Constitutie şi prin legea organică a finanţelor
publice. În acest scop se iau în considerare caracterul economiei, nivelul de dezvoltare, tradiţia,
regimul de lucru al parlamentului etc.
În România, exerciţiul bugetar este anual şi coincide cu anul calendaristic.
Principiul anualităţii a fost impus din raţiuni de ordin politic, apreciindu-se că eficacitatea
controlului parlamentar asupra activităţii de gestionare financiară a guvernului este reală doar în
condiţiile autorizării de cheltuieli publice pentru perioade de timp nu prea îndelungate.
Principiul anualităţii se practică şi din raţiuni de ordin tehnic, în vederea asigurării condiţiilor
necesare pentru evaluarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare cât mai aproape de realitate,
concomitent cu evitarea risipei, a fraudei şi delapidărilor. Toate aceste ar fi mult mai greu de
asigurat în condiţiile unor bugete pluri-anuale, datorită influenţei fenomenelor conjuncturale şi de
instabilitate economică.
În legătură cu stabilirea operaţiunilor bugetare ale unui an, este de menţionat că practica
financiară a consacrat două modalităţi, cunoscute sub numele de sistemul de gestiune şi sistemul de
exerciţiu.
Sistemul de gestiune presupune că durata executării bugetului public este limitată strict la
un an, astfel că, la finele anului luat în considerare, operaţiunile bugetare încetează automat, iar în
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
149
contul de încheiere a exercitiului bugetar se înscriu doar veniturile efectiv încasate, precum şi
alocaţiile şi cheltuielile bugetare efectuate. Veniturile neîncasate şi cheltuielile nelichidate se
reportează în bugetul anului urmator. Acest sistem are avantajul simplităţii, dar e susceptibil de a
crea o imagine falsă asupra echilibrului bugetar şi nu permite cunoaşterea exactă a tuturor
veniturilor şi a tuturor utilizărilor aferente unui an bugetar.
Sistemul de exerciţiu presupune o durată de execuţie a bugetului mai mare decât un an,
exerciţiul presupunând şi o perioadă complementară de 3 sau 6 luni, în vederea lichidării tuturor
operaţiunilor, conform autorizaţiei bugetare date de parlament. Corespunzator acestui sistem,
veniturile bugetare şi utilizările aferente unui an bugetar se reflectă integral în bugetul respectiv,
chiar dacă acestea nu s-au realizat în perioada de 12 luni a anului bugetar. Dezavantajele sistemului
se referă la unele complicaţii privind evidenţa contabilă pentru funcţionarea paralelă, pe timp de 3-6
luni, a doua bugete, existând doua categorii de venituri şi de utilizări. În acest fel, contul de execuţie
a bugetului expirat se încheie mai târziu, având drept rezultat temporizarea efectelor controlului
parlamentar.
În România, conform prevederilor legale în vigoare, se aplică sistemul de gestiune.
În teoria financiară actuală, există numeroase păreri care apreciază că principiul anualităţii
bugetului are un caracter artificial, pornind de la faptul că viaţa financiară a statului este continuă şi
este artificial să se dorească decuparea ei în tranşe anuale. De aceea principiul anualităţii trebuie să
devină mai suplu, în sensul că anumite autorizări de cheltuieli pot fi date pentru o perioada ce
depăşeste cadrul unui an sau este sub un an.
11.2.5 Specializarea bugetară
Acest principiu se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu privire la buget nu se da “în
bloc” - pentru toate veniturile şi toate utilizările bugetare- ci se aprobă pe surse de provenienţă a
veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de natura şi destinaţia lor, a creditelor bugetare.7
Principiul specializării bugetare este definit în Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, la
articolul 12, astfel: “Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.”
În acest scop, ca instrument tehnic al aplicării practice a principiului, se utilizează clasificaţia
bugetară. Aceasta este o schema de grupare a veniturilor si cheltuielilor publice, într-o anumita
ordine si pe baza unor criterii precis determinate.
Legea nr. 500/2002 privind finantele publice defineşte clasificaţia bugetară ca fiind “gruparea
veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare”.
Clasificaţia bugetară trebuie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar
cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul lor economic. În practica bugetară,
criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ, economic şi funcţional.
După criteriul administrativ, veniturile şi cheltuielile bugetului public sunt grupate după
instituţiile care le încasează sau le efectuează.
Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte, precum şi natura şi
destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte, făcându-se şi distincţia între operaţiuni curente şi operaţiuni
de capital.
Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt
instrumente de realizare a politicii economico-financiare a guvernului; în acest scop, clasificaţia
bugetară funcţională cuprinde părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole. Aceasta
clasificaţie este obligatorie pentru toate organismele şi instituţiile publice.
7 Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în bugetul public şi aprobată de Parlament, până la care se poate efectua o anumită cheltuială.
Aceasta este o noţiune convenită
tradiţional pentru procedeul practic al alocării bugetului, înţelesul său fiind total diferit de ceea ce se desemnează în mod propriu-zis prin credit. Astfel, în timp ce creditul (bancar,
comercial sau public) este expresia unei relaţii contractuale, prin care o persoană dă celeilalte sume de bani sau bunuri, în condiţiile rambursării (restituirii sau plăţii) acestora şi ale
perceperii de dobânzi, creditele bugetare sunt “drepturi bãneşti” ale instituţiilor şi organelor finanţate de la bugetul public. Aceste credite nu sunt restituibile, spre deosebire de cele
bancare, a căror trăsătură esenţială este rambursabilitatea.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
150
Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară, dar în acelaşi timp trebuie să facă
posibilă analiza economică a veniturilor, alocaţiilor şi cheltuielilor înscrise în buget, a modului în
care acesta influenţează repartiţia produsului intern net şi procesul reproducţiei economice.
11.2.6 Echilibrarea bugetară
Acesta este principiul conform căruia bugetul public trebuie să fie echilibrat, ceea ce înseamnă
că utilizările ordinare date fondului bugetar trebuie să fie acoperite integral pe seama veniturilor
ordinare.
În acest context soldul bugetului (SB) se determină conform următoarei formule:
Dacă
n
i
publiceVenituri1
/ >
n
i
publiceCheltuieli1
/ atunci se înregistrează excedent
bugetar
Dacă
n
i
publiceVenituri1
/ =
n
i
publiceCheltuieli1
/ atunci avem de-a face cu un buget
echilibrat (balansat)
Dacă
n
i
publiceVenituri1
/ <
n
i
publiceCheltuieli1
/ atunci se înregistrează deficit bugetar
În vederea analizării soldului fiecărui buget în parte se mai calculează şi soldul ansamblului
bugetelor (SAB), după cum urmează:
În doctrina economică clasică (liberalismul clasic), echilibrarea bugetului era considerată
“cheia de boltă” a finanţelor publice, “regula de aur” a gestiunii bugetare. În acest cadru, deficitul
bugetar era privit ca un fenomen grav, reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei
statului.
Pe fondul noilor relaţii economice de după al doilea război mondial, tezei echilibrului bugetar
riguros a început să i se opună teza deficitului sistematic, potrivit căreia deficitul bugetar nu
provoacă nici un rău în economie, ci are un efect benefic, întrucât statele fac unele cheltuieli
suplimentare de care beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii.
Acceptarea tezei deficitului sistematic reprezintă renunţarea la preceptele doctrinei liberalismului
clasic şi ale non-intervenţiei statului în economie.
Pentru perioada contemporană, teza deficitului sistematic a fost abandonată treptat, fiind de
reţinute teoria bugetelor ciclice şi doctrina impasului.
Conform teoriei bugetelor ciclice, se încearcă acreditarea ideii că, în condiţiile actuale, se
poate renunţa la cerinţa tradiţională a echilibrării an de an a bugetului, trecându-se la aplicarea unor
programe de echilibrare pe termen lung, reflectate în întocmirea unor bugete plurianuale, echilibrate
ciclic. Conform acestei concepţii realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic ar fi posibilă
prin folosirea unor tehnici specifice, cum ar fi : constituirea unor fonduri de rezervă, a unor
fonduri de egalizare, şi folosirea amortizării alternative a datoriei publice.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
151
Doctrina impasului a adoptat o poziţie mai nuanţată, teoretizând acceptarea unei descoperiri
de tezaur, în anumite limite şi anumite condiţii. Suma impasului admisibil este dată de valoarea
ansamblului bunurilor suplimentare obtenabile pe calea majorării cheltuielilor publice. Acest impas
se acoperă în perioadele de expansiune prin creaţia de monedă care se distribuie în economie pe
calea operaţiunilor bugetare, fără a provoca inflaţie. Desigur, acceptarea şi acoperirea impasului
sunt condiţionate şi de stabilitatea economiei. Aceste proceduri devin periculoase când sunt
practicate într-o conjunctura inflaţionistă, riscând să ducă la creşterea ratei inflaţiei.
În perioada actuală, când se susţin atât neutralitatea finanţelor publice, cât şi renunţarea la
echilibrarea anuală a bugetului, politica bugetară este astfel concepută încât să realizeze o corelare
între un ansamblu de indicatori macroeconomici şi nivelul deficitului bugetar. Urmărirea
sistematică a nivelului şi a evoluţiei indicatorilor macroeconomici permite stabilirea unui diagnostic
conjuctural şi, implicit, adoptarea unor măsuri bugetare în concordanţă cu starea şi evoluţia
economiei reale.
Sistemul de indicatori de semnalizare include:
- indicatori specifici nivelului şi evoluţiei preţurilor, care permit măsurarea ecartului între
evoluţia preţurilor interne şi externe şi a diferenţialului ratei inflaţiei;
- indicatori de comerţ exterior, prin care se măsoară gradul de acoperire a importurilor de
către exporturi;
- indicatori de utilizare a resurselor, urmărindu-se corectarea variaţiilor sezoniere;
- indicatori care reflectă nivelul şi evoluţia productivităţii muncii şi a producţiei industriale;
- indicatorii privind structura pieţei naţionale, care să evidenţieze aportul capitalului autohton
şi a celui străin la realizarea producţiei naţionale;
- indicatori ai creşterii economice sau indici ai produsului intern brut;
- indicatori monetari şi financiari diverşi (evoluţia ratei dobânzii, cursul de schimb, cursul
bursier, masa monetară etc.).
Aceşti indicatori pun în evidenţă conjuctura economică la un moment dat şi contribuie la
adaptarea politicii bugetare în condiţiile unui deficit suportabil.
11.2.7 Neafectarea veniturilor bugetare
Este un principiu complementar celui al universalităţii, în virtutea căruia veniturile prelevate la
fondul bugetar trebuie să se despersonalizeze şi să servescă la acoperirea cheltuielilor publice
privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu este permisă folosirea unui anumit venit bugetar
pentru finanţarea unei anumite utilizări (cheltuieli) bugetare. Acest principiu întăreşte şi pe cel al
unităţii bugetului, atât din punct de vedere formal - în sensul că afectarea resurselor ar conduce la
divizarea bugetului în tot atâtea documente-anexă câte destinaţii speciale ar exista - cât şi din punct
de vedere material, în sensul că veniturile şi cheltuielile sunt reunite în cadrul aceluiaşi buget,
formând o masă globală de resurse care acoperă o masa globală de utilizări (cheltuieli).
Aplicarea acestui principiu are şi o serie de inconveniente, vizând:
imposibilitatea cunoaşterii costului net al diverselor servicii publice;
neimpulsionarea şefilor serviciilor publice de a-şi ameliora condiţiile derulării activităţilor
proprii, întrucât ştiu că nu pot profita direct de pe urma încasărilor ce ar rezulta din activitatea lor;
separarea cheltuielilor şi veniturilor este contrară cerinţelor gestiunii comerciale, aplicabile
în cazul unor servicii publice.
Şi în acest caz se acceptă o serie de abateri cu referire la:
scoaterea în afara bugetului ordinar a unor venituri provenite din anumite surse (de la
domeniul public, de exemplu), în vederea finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes
major;
lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii pentru
acoperirea unor cheltuieli aferente unor acţiuni specifice;
întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome, precum şi a conturilor speciale de
trezorerie;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
152
garantarea unor împrumuturi publice cu anumite venituri bugetare sigure, precum şi
folosirea anumitor surse de venit pentru amortizarea unei părţi din datoria publică;
indicarea destinaţiei încasărilor provenite din introducerea unor noi impozite, în scopul
uşurării acceptării lor şi al atenuării stării de nemulţumire a unora din contribuabili;
posibilitatea utilizării sumelor vărsate benevol la buget de către persoane fizice sau juridice,
pentru acoperirea unor cheltuieli de interes public şi care sunt expres precizate.
11.2.8 Principiul publicităţii bugetare
Acest principiu presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor bugetului
public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, precum şi aducerea acestora la
cunostinta cetatenilor tarii. De asemenea, concomitent cu dezbaterile parlamentare (sau din
consiliile locale), proiectele de buget sunt larg comentate în presa scrisă şi audiovizuală.
După adoptarea de către Parlament a Legii cu privire la bugetul public şi promulgarea sa,
această lege se publică în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice
fiecărei ţări. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exercitiului bugetar al
penultimului an.
Principiul publicităţii este definit de Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, în articolul 9
astfel: “Sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea realizându-se prin:
dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării
acestora;
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.”
Pentru a fi cât mai accesibilă, publicarea legii bugetului trebuie realizată într-o formă cât mai
simplă, clară şi precisă. Publicarea bugetului se impune şi ca o necesitate în contextul participării
fiecărei ţări la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele
partenere solicită informaţii cu privire la situaţia finanţelor publice, starea de echilibru sau
dezechilibru bugetar, nivelul fiscalităţii, evoluţia serviciului datoriei publice şi alte asemenea date,
pe baza cărora să poată fi stabilit gradul de bonitate al ţării respective.
11.2.9 Principiul unităţii monetare
Legea finanţelor publice nr. 500/2002 prevede în mod distinct principiul unităţii monetare care
stipulează faptul că toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.
11.3. Metode clasice şi moderne de dimensionare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare
Bugetul trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale statului şi, pe de
altă parte, posibilităţile de acoperire a acestora în condiţii considerate normale din punct de vedere
economico-financiar. Se pune, astfel, problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi
cheltuielilor publice. Pentru aceasta, în practica financiară, se folosesc atât metode clasice cât şi
metode moderne bazate pe analiza cost-avantaje şi alte studii de eficienţă.
Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt:
- metoda automată sau a penultimei;
- metoda majorării sau a diminuării;
- metoda evaluării directe.
Metoda automată - potrivit acesteia, se iau drept bază la întocmirea bugetului pentru anul
urmator (t +1), veniturile şi cheltuielile penultimului an (t -1), an al cărui exerciţiu a fost încheiat.
Metoda este simplă, dar prezintă dezavantajul că adesea este departe de realitate, deoarece condiţiile
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
153
economice, sociale şi politice existente cu doi ani în urmă nu se pot menţine ca atare şi în anul
pentru care se elaborează bugetul.
Metoda majorării (diminuării) constă în aceea că se iau în calcul rezultatele exerciţiilor
bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi premergători anului pentru care se
întocmeşte proiectul de buget. Pe baza acestor date se determină ritmul mediu anual de creştere (sau
descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi acest ritm se aplica asupra veniturilor şi
cheltuielilor anului bugetar în curs. Şi această metodă este aproximativă, deoarece în fiecare an
intervin noi factori de influenţă. În plus, procedeul transpune în viitor influenţele negative ale unor
fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii trecuţi.
Metoda evaluării directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursa de venit şi
fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop se au în vedere execuţia preliminată a bugetului pe anul
în curs şi previziunile în domeniul economic şi social pentru anul următor. Deşi mai apropiată de
realitate, nici această metodă nu asigură o evaluare riguroasă a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Având în vedere limitele metodelor clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, multe state au renunţat la unele procedee tradiţionale, în favoarea unor metode moderne,
bazate pe analiza costuri-avantaje sau cost-eficacitate. Aceste metode se clasifică în:
- metode de tip american
- metode de inspiraţie franceză
Metodele de tip american sunt următoarele:
Metoda de planificare, programare şi bugetizare (P.P.B.S - Planned Programmed
Budgeting System) practicată o vreme în SUA, presupune identificarea şi cuantificarea obiectivelor
ce urmează a se finanţa de la buget pe termen lung, estimarea costurilor şi avantajelor soluţiilor
propuse pentru realizarea obiectivului şi determinarea mărimii creditelor bugetare ce trebuie
înscrise anual în buget. Studiile prospective cu orizont îndepărtat sunt aprofundate în cadrul unor
programe pe termen mijlociu şi concretizate în lucrările specifice bugetului fiecărui an, asigurând o
corelare mai judicioasă a acţiunilor, deciziile având la bază analiza cost-avantaje. Fazele metodei
P.P.B.S sunt : planificarea, programarea şi bugetizarea. Metoda permite identificarea “opţiunilor
verticale” în cadrul aceluiaşi minister, ţinându-se cont de specificitatea criteriilor decizionale
elaborate.
Metoda Managementului prin obiective (M.B.O- Management by objectives). Esenţa
metodei constă în aceea că se pune accentul pe identificarea finalităţilor sau ţintelor pentru fiecare
domeniu de activitate. Fiecare gestionar de resurse publice defineşte propriile obiective contribuind,
astfel, la realizarea finalităţilor propuse. Metoda M.B.O. a fost concepută în contextul unei
planificări globale pe termen de cinci ani, având drept scop identificarea opţiunilor orizontale
privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare pe ministere.
Alta metodă, bazată tot pe analiza costuri-avantaje, denumită Baza bugetară zero, (Z.B.B -
Zero Base Budgeting) a început să fie practicată în SUA după 1980. Scopul metodei este de a
preîntâmpina creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Aplicarea metodei presupune o
multitudine de programe alternative, grupate în aşa-numitele decizii-pachet. Opţiunea pentru unul
sau altul dintre programele propuse depinde de efectele ce pot fi obţinute la un nivel dat al
cheltuielilor.
Metodele de inspiraţie franceză:
Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare, (R.C.B. - La Rationalisation des Choix
Budgetaires) practicată în Franţa, este concepută sub forma unui sistem cibernetic închis, între
componentele căruia există o legătură de interdependenţă. Metoda cuprinde patru faze, şi anume:
studiul, decizia, execuţia şi controlul şi se bazează pe folosirea tehnicilor de analiză şi calcul, de
previziune, organizare şi gestiune.
Aplicarea metodei vizează următoarele etape:
- studierea obiectivelor şi a posibilităţilor de procurare a resurselor necesare;
- identificarea mijloacelor de realizare a obiectivului propus, compararea soluţiilor alternative,
elaborarea unor programe pe termen mijlociu şi determinarea costului total de realizare a
programelor propuse;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
154
- luarea deciziei pe baza analizei costuri-avantaje, cost-eficienţă sau a analizei multicriteriale;
- realizarea programelor aprobate, ceea ce presupune întocmirea unor bugete-program şi
includerea lor în fiecare an în bugetul de stat;
- controlul bugetar, în cadrul căruia se confruntă obiectivele urmărite cu rezultatele obţinute.
Cu toate că această metodă prezintă avantajul că, folosindu-se de modele matematice, se
ajunge la o estimare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare mai apropiată de nivelul necesităţilor
reale ale fiecarei perioade, totuşi aplicarea ei este dificilă, deoarece fenomenele economice sunt
influenţate de o multitudine de factori a căror acţiune, în unele cazuri, nu poate fi cuantificată.
11.4 Sudii de caz
1. Se dau următoarele date referitoare la echilibrul bugetar al unui stat:
INDICATORI VALOARE U.M.
Veniturile bugetului de stat 288 Mld um
Cheltuielile bugetului de stat 310 Mld um
Veniturile fondului securităţii
sociale
154 Mld um
Cheltuielile fondului securităţii
sociale
174 Mld um
Veniturile fondului special 12 Mld um
Cheltuielile fondului special 22 Mld um
Veniturile bugetelor locale 89 Mld um
Cheltuielile bugetelor locale 129 Mld um
Produs intern brut 3 099 Mld um
Să se determine:
A. Ponderea fiecărui sold în cheltuielile fiecărui buget.
B. Soldul ansamblului bugetelor (SAB).
C. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în cheltuieli totale
D. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în produsul intern brut.
Rezolvare:
A. Ponderea fiecărui sold în cheltuielile fiecărui buget.
unde:
PSi/Cpi = ponderea soldului bugetului i în cheltuielile bugetului i
Si = soldul bugetului i
Cpi = cheltuielile bugetului i
Si = Venituri publice i - Cheltuieli publice i
S1 = 288 - 310 = - 22mld um
S2 = 154 - 174 = - 20mld um
S3 = 12 – 22 = - 10mld um
S4 = 89 – 129 = - 40mld um
unde:
S1 = soldul bugetului de stat
S2 = soldul bugetului fondului securităţii sociale
S3 = soldul bugetului fondului special
S4 = soldul bugetelor locale
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
155
PS1/Cp1 = (22/310) * 100 = 7,1%
PS2/Cp2 = (20/174) * 100 = 11,49%
PS3/Cp3 = (10/22) * 100 = 45,45%
PS4/Cp4 = (40/129) * 100 = 31%
B. Soldul ansamblului bugetelor (SAB).
SAB =
n
i 1
(Venituri publice - Cheltuieli publice) =
n
i 1
Si
SAB = (-22 mld um) + (-20 mld um) + (-10 mld um) + (-40 mld um) = - 92 mld um →
deficitar
C. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în cheltuieli totale
Cpt =
n
i 1
Cpi
Cpt = 310 mld um + 174 mld um + 22 mld um + 129 mld um = 635 mld um
PSAB/Cpt = (92/635) * 100 = 14,49%
D. Ponderea soldului ansamblului bugetelor în produsul intern brut.
PSAB/PIB = (92/3099) * 100 = 2,97%
Întrebări de autoevaluare
1. Prezentaţi conceptul de buget public şi trăsăturile acestuia sub aspect juridic.
2. Prezentaţi conceptul de buget public sub aspect economic.
3. Ce este bugetul public?
4. Ce este bugetul economiei naţionale?
5. Prezentaţi sistemul bugetar pe cele două tipuri de structuri organizatorice: state de tip
federal, state de tip unitar.
6. Prezentaţi detaliat principiile bugetare.
7. Care sunt metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare?
8. Care sunt metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare?
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Echilibru bugetar între necesitate și posibilități.
2. Incidența impozitării asupra echilibrului bugetar.
Bibliografie
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
156
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006 Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
157
CAPITOLUL 12. PROCESUL BUGETAR
Obiectivele lecţiei în corelaţie cu competenţele acumulate
– definirea conceptului de proces bugetar, de trezorerie a statului;
– identificarea și prezentarea etapelor procesului bugetar; – adoptarea unor noţiuni teoretice de elaborare, aprobare, execuție, încheiere și control a
bugetului public național care să le folosească viitorilor economiști în desfășurarea de activități specifice;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind procesul bugetar la nivel național și cu
cele aferente conceptului de trezorerie publică.
Noţiuni cheie: proces bugetar, trezoreria statului, etapele procesului bugetar.
12.1. Fazele şi trăsăturile procesului bugetar
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi
aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului
legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături commune, fiind un
proces de decizie, predominant politic, complex, ciclic, strict reglementat și de larg impact public.
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi
aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
Legile bugetare cuprind la venituri, estimările anului bugetar, la cheltuieli, creditele bugetare
determinate de autorizările conţinute în legi specifice, deficitul sau excedentul bugetar, după caz,
precum şi reglementările specifice exerciţiului bugetar.
Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumatate,
întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an
calendaristic are loc întocmirea proiectului legii bugetare şi dimensionarea cifrelor bugetare
aferente, care se aprobă de forul legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă,
iar în anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus aprobarii Parlamentului.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului
legislativ şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o serie de trăsături comune. Astfel,
acesta este un proces:
de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea resurselor necesare finanţării
obiectivelor vizate, având utilitate publica. Decizia ce trebuie luată este una din cele mai grele,
deoarece resursele sunt limitate şi se situează, în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice;
predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor bugetare nu se întemeiază
pe criterii sau informaţii ale pieţei, ci au la bază obiectivele programului de guvernare, fixate de
partidul (sau coaliţia de partide) care deţine majoritate parlamentară;
complex, ca urmare a faptului că este realizat prin participarea unui mare numar de subiecţi,
de natură diferită, fiecare cu interesele, nevoile şi posibilităţile sale;
ciclic, realizându-se succesiv şi dupa un calendar riguros, potrivit cerinţelor principiilor
anualităţii şi publicităţii bugetare;
strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune respectarea legislaţiei în
materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop de catre Ministerul Finanţelor (sau
Ministerul Bugetului);
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
158
de larg impact public, cu implicaţii la nivel macro şi microeconomic, care se manifestă atât
în plan economic, cât şi social. Fundamentarea bugetului se înscrie ca o componentă esenţială a
procesului de stabilizare macroeconomică durabilă, prin aceea că soldul bugetului influenţează,
direct sau indirect, atât evoluţia creşterii economice, a nivelului preţurilor, a somajului, cât şi
evoluţia ratei dobânzii şi a soldului contului curent al balanţei de plăţi.
Transpunerea în practică a etapelor procesului bugetar în ţările democratice din punct de
vedere politic, economic şi social se realizează prin sistemul instituţiilor publice specifice statului
de drept. Caracteristica fundamentală a acestui sistem instituţional o reprezinată, pe de o parte,
separarea, pe orizontală, în subsisteme instituţionale ale celor trei puteri din stat (legislativă,
excutivă şi judecatorească), iar pe de alta parte, subordonarea, pe verticală, a instituţiilor în cadrul
fiecăruia din aceste subsisteme. Acest mod de organizare şi funcţionare a instituţiilor care participă
la realizarea procesului bugetar, asigură prevenirea abuzului de putere din partea uneia sau a alteia
dintre instituţii.
12.1.1 Elaborarea proiectului de buget
Proiectul legii bugetare este rezultatul unui proces complex, cu caracter iterativ, care constă în
dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare destinate finanţării obiectivelor de utilitate publică ale
perioadei, precum şi a resurselor financiare ce urmează să fie mobilizate, pe surse de provenienţă.
În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în diverse
domenii ale vieţii social-economice, astfel că prin conţinutul şi aria sa de cuprindere, acest proiect
are caracterul unui document de cea mai mare importanţă.
Întocmirea proiectului legii bugetare se realizează de către organisme diferite, în diferite ţări,
în funcţie de competenţele stabilite de lege în ce priveşte iniţiativa bugetară. Din acest punct de
vedere, în practica internaţională se disting:
sistemul iniţiativei guvernamentale;
sistemul mixt - al iniţiativei parlamentare şi guvernamentale;
sistemul iniţiativei prezidenţiale.
Sistemul iniţiativei guvernamentale constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini
măsurile vizând aprobarea cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice.
Acest sistem este practicat în Marea Britanie, unde proiectul bugetului se elaborează sub
coordonarea Cancelarului Tezaurului. În acest sens, Instituţia Tezaurului Public primeşte şi
centralizează toate propunerile de cheltuieli elaborate de celelalte ministere, având dreptul de a
controla aceste propuneri şi de a cere eventuala lor revizuire; de asemenea, Tezaurul are competenţa
de a se îngriji de stabilirea structurii şi a dimensiunilor veniturilor publice.
Propunerile bugetare pot fi amendate de către Camera Comunelor, dar aceste amendamente
trebuie să fie însuşite de Guvern. Camera Lorzilor primeşte proiectul de buget doar pentru
informare, neavând atribuţii în acest domeniu.
Sistemul mixt se referă la asumarea iniţiativei bugetare atât de către Parlament, cât şi de către
Guvern.
Acest sistem se aplică în Franţa şi în alte ţări europene. Potrivit acestui sistem, Ministerul
Finanţelor are rolul îndrumării metodologice a operaţiunilor de elaborare a proiectelor şi al
centralizării propunerilor tuturor ministerelor şi al altor subiecţi bugetari, întocmind o schiţă de
buget.
Dacă între orientările de politică bugetară elaborate de Ministerul Finanţelor, pe de o parte, şi
propunerile proprii ale subiecţilor bugetari, pe de altă parte, intervin divergenţe, acestea sunt
analizate într-o prima instanţă de specialişti în domeniu.
În a doua etapă se încearcă solutionarea divergenţelor prin discuţii între Ministerul Finanţelor
cu ceilalţi miniştri sau conducători ai centrelor de responsabilitate, iar în a treia etapă se ajunge la
Primul Ministru.
Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget, precum şi a celorlalte documente însoţitoare,
se realizează de către Guvern, după care se înaintează Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.
Aceste documente sunt:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
159
- expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;
- anexele la proiectul de lege, care redau structura veniturilor şi cheltuielilor (alocaţiilor
bugetare);
- elementele de fundamentare luate în considerare de către Guvern, care sunt necesare
Parlamentului pentru analiza proiectului.
Sistemul iniţiativei prezidenţiale se practică în SUA, unde proiectul bugetului federal este
elaborat de către Preşedintele ţării.
În acest scop, funcţionează un birou bugetar special, care centralizează şi revizuieşte
propunerile departamentelor şi le prezintă preşedintelui spre examinare. Dupa definitivarea sa,
proiectul de buget este înaintat Congresului, împreună cu un raport asupra situaţiei financiare de
ansamblu şi asupra contului execuţiei bugetare pe anul expirat. De asemenea, raportul se referă la
mersul execuţiei bugetare pe anul în curs, precum şi la programul financiar pentru anul următor. În
fine, în acest mesaj al Preşedintelui sunt expuse şi orientările generale ale politicii interne şi externe
a SUA.
În România, potrivit prevederilor Constituţiei, proiectul bugetului de stat şi cel al bugetului
asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt supuse aprobării
Parlamentului, prin proiecte de lege separate.
Sistemul bugetar românesc este un sistem mixt, al împletirii iniţiativei guvernamentale cu cea
parlamentară.
Revenind la mecanismul elaborarii proiectului de buget, menţionăm că atribuţiile de
coordonare, finalizare şi prezentare către Guvern a acestuia le are Ministerul Finanţelor Publice.
Acesta, împreună cu instituţiile de prognoză, Banca Centrală şi celelalte ministere, stabileşte, pe
baza programului de guvernare aprobat de Parlament, premisele de la care se porneşte în elaborarea
proiectului de buget.
În conformitate cu articolul nr.28 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice se prevede
ca proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice, pe baza următoarelor elemente:
1. prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar în curs de elaborare
şi pentru următorii 3 ani;
2. politicile fiscale şi bugetare;
3. prevederile memorandumurilor de finanţare şi de înţelegere, precum şi ale acordurilor
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate şi/sau ratificate;
4. politicile şi strategiile sectoriale, priorităţile stabilite în formularea propunerilor de buget,
prezentate de ordonatorii principali de credite;
5. propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
6. programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate şi
de eficienţă;
7. propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
8. posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.
Calendarul bugetar până la aprobarea bugetului include următoarele etape:
Elaborarea indicatorilor macroeconomici
Indicatorii macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul
de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, sunt elaboraţi de organele abilitate până la data de 31
martie a anului curent. Aceşti indicatori vor fi actualizaţi pe parcursul desfăşurării procesului
bugetar.
Stabilirea limitelor de cheltuieli
Ministerul Finanţelor Publice înaintează Guvernului, până la data de 1 mai, obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite,
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
160
urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe
şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale
finanţelor publice.
Transmiterea scrisorii-cadru
Ministrul finanţelor publice are obligaţia de a transmite ordonatorilor principali de credite,
până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru în care va specifica contextul macroeconomic
pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi
limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de
cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.
Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice trebuie să comunice ordonatorilor principali
de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget.
Depunerea propunerilor bugetare ale ordonatorilor principali de credite
Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună
la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru
anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani.
Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le
înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat. Autorităţile
administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. Ministerul Finanţelor Publice examinează
proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora, în caz de
divergenţă hotărăşte Guvernul. Proiectele de buget şi anexele la acesta în formă definitivă se depun
la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an.
Transmiterea raportului şi proiectelor legilor bugetare la Guvern şi Parlament
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de
credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care
le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. Proiectul legii bugetului de stat
este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un
rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,
precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice. Raportul şi proiectele legilor
bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum şi alte informaţii
relevante în domeniu. După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget,
acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui
an.
Proiectul bugetului de stat este asumat de Guvern si de catre fiecare membru in parte. Ca
urmare, în spiritul solidarităţii guvernamentale, membrii Executivului au obligaţia, ca alături de
ministrul finanţelor, să susţină, în cadrul dezbaterilor parlamentare, proiectul de buget în forma
însuşită de Guvern.
12.1.2 Aprobarea bugetului
Proiectul legii bugetare şi cifrele bugetare previzionate pentru noul an sunt supuse dezbaterii şi
aprobării puterii legislative din fiecare ţară, întrucât bugetul public are incidenţă asupra celei mai
mari părţi a populaţiei şi reprezintă atât principalul instrument, cât şi principalul mijloc de înfăptuire
a politicii economico-sociale şi financiare a statului.
Procedura parlamentară a edictării legii privind adoptarea bugetului diferă de la o ţară la alta,
în funcţie de organizarea Parlamentului şi în funcţie de tradiţie.
În Franţa, Adunarea Naţională examinează proiectul de buget în primă instanţă, având
prioritate în materie bugetară, în raport cu Senatul. Comisiile Adunării Naţionale au însă drepturi
limitate, vizând propunerile de suprimare sau reducere a unor cheltuieli bugetare, precum şi de
majorare a veniturilor bugetare. Proiectul de lege astfel modificat se dezbate şi în Senat, care are
aceleaşi prerogative. După dezbaterile din Senat, proiectul cu eventualele propuneri ale Senatului,
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
161
se rediscută în Adunarea Naţionala. Ca urmare, Adunarea Naţională are competenţa de a se
pronunţa şi asupra propunerilor Senatului. Eventualele divergenţe se discută şi se soluţionează de o
comisie mixtă compusă din reprezentanţi ai celor doua camere. Ratificarea finală a legii de finanţe
anuală (cum este numită legea bugetului public în Franţa) se realizează de către Preşedintele
Republicii, care o semnează, atunci când o consideră convenabilă. Daca unele prevederi nu sunt
convenabile, Preşedintele are posibilitatea să solicite reexaminarea proiectului de către Parlament.
În Marea Britanie, iniţiativa bugetară revine Guvernului. Aici, Camera Comunelor primeşte
proiectul şi poate face propuneri de amendamente, care trebuie să fie însuşite de către Guvern. În
caz contrar, Primul Ministru ar considera aceste amendamente ca un vot de neîncredere, cu toate
consecinţele rezultate dintr-o asemenea situaţie. Dezbaterea proiectului de buget se realizează în
cadrul a 26 sedinţe ordinare ale Camerei Comunelor, iar dacă în acest interval limitat nu se reuşeşte
examinarea sa integrală, bugetul public este considerat aprobat la nivelul cifrelor înscrise în proiect.
Cu o luna înainte de închiderea sesiunii parlamentare, proiectul este adus şi la cunoştinţa Camerei
Lorzilor, dar numai cu scop informativ, întrucât această cameră nu are dreptul să modifice proiectul
de buget şi nu are competenţa votării lui. Potrivit tradiţiei, bugetul aprobat de parlamentul britanic
capătă putere de lege dupa ce este sancţionat de şeful statului, respectiv monarhul legal.
În SUA, Preşedintele are obligaţia legală de a prezenta proiectul de buget întregului Congres
în luna ianuarie. Acest proiect se dezbate mai întâi în Camera Reprezentanţilor, dar acesteia nu i s-a
rezervat decât dreptul de a modifica încasarile din impozite. În schimb, Senatul are atribuţii mai
mari, fiind abilitat să majoreze sau să reducă veniturile şi cheltuielile bugetare propuse de
Preşedinte, având competenţa să introducă noi venituri sau să includă noi alocaţii bugetare. Pentru a
deveni lege, proiectul de buget federal adoptat de Congresul SUA, trebuie să fie însuşit şi de către
Preşedintele ţării, care poate să se folosească de dreptul său de veto pentru a-l respinge. În acest caz,
proiectul este retrimis Congresului pentru o nouă dezbatere şi o nouă votare. Dacă la cea de-a doua
votare, bugetul este adoptat prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecarei camere,
Preşedintele ţării este obligat să-l semneze şi să-l publice în această formă.
În Germania, nu există o ierarhizare a camerelor parlamentului, astfel ca, în dezbaterea şi
aprobarea bugetului federal, cele doua camere ale parlamentului au drepturi egale. Ambele primesc
proiectul de buget şi al legii bugetare, pe care le discuta şi le aprobă. În cazul în care se ajunge la
divergenţe între cele două camere, se recurge la o comisie de mediere care definitivează legea
bugetară, înainte de a se ajunge la procedura votarii sale.
În România, cele două camere ale parlamentului au şi ele drepturi egale în ce priveşte
adoptarea legii bugetului de stat. Aceste drepturi nu se exercită separat, ci prin dezbaterea şi
aprobarea bugetului în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit prevederilor din
Constituţie.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi
creditele de angajament pentru acţiuni multianuale. Estimările pentru următorii 3 ani reprezintă
informaţii privind necesarul de finanţare pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru
anii bugetari respectivi.
Prima etapă, examinarea proiectului bugetului, a raportului Guvernului şi a proiectului legii
bugetare anuale se realizează de către comisiile permanente ale Parlamentului (structurate pe
domenii de activitate) şi apoi analiza şi aprobarea în comisia de specialitate a legislativului, adică
cea de buget-finanţe ale fiecărei camere. În calitatea lor de comisii sesizate în fond, comisiile
permanente buget-finanţe examinează şi dezbat cele trei documente, la care se adaugă eventualele
amendamente. La aceste dezbateri sunt invitaţi ministrul finanţelor şi alţi miniştri, precum şi
parlamentarii din comisiile avizatoare. În măsura în care nu există elemente vizând atingerea unor
interese naţionale care recomandă păstrarea secretului, la aceste dezbateri pot fi invitaţi şi
reprezentanţi ai presei. În final, comisiile reunite întocmesc un raport comun care concluzionează
asupra adoptării celor doua proiecte sau asupra respingerii lor, daca este cazul.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
162
Etapa a doua se derulează în cadrul şedinţei comune a celor două camere. Reprezentantul
Guvernului prezintă expunerea de motive vizând elaborarea proiectului bugetului de stat şi a legii
bugetare anuale, conţinutul acestor proiecte şi situaţia economico-financiară a ţării.
Dupa aceea se trece la dezbaterea generală. Daca prin raportul comun al comisiilor permanente
s-a propus respingerea proiectelor, dupa încheierea dezbaterilor generale, preşedintele şedinţei
comune poate cere acesteia să se pronunţe prin vot asupra respectivei propuneri. Dacă, însă,
raportul comun a propus adoptarea proiectelor, se trece la faza a doua, consacrată dezbaterii şi
aprobării pe articole a proiectului legii bugetare şi a fiecărei prevederi din proiectul bugetului de
stat.
Pe parcursul dezbaterilor din Parlament, membrii acestuia, grupaţi în cadrul diferitelor
formaţiuni politice, propun amendamente la proiectul de buget. Prin acestea parlamentarii încearcă
să satisfacă cât mai multe din solicitările cetăţenilor care-l reprezintă şi care le-au acordat votul în
baza unei anumite platforme politice electorale.
Tranşarea setului de amendamente care sunt aprobate de Parlament se face prin negocieri
politice între partidele parlamentare, cu respectarea principiului majorităţii. Astfel, partidul sau
coaliţia de partide care formează majoritatea politică parlamentară îşi poate impune propriile
amendamente în mai mare măsură decât partidele aflate în opoziţie. Dupa încheierea acestor
dezbateri, urmează procedura votării de ansamblu a legii bugetare şi a cifrelor bugetare din anexele
acesteia.
Pentru a deveni lege, proiectele bugetare se înaintează Preşedintelui României pentru
promulgare.
În practica parlamentară se poate întâlni şi situaţia când dezbaterile se prelungesc peste durata
limită prevăzută, iar legea bugetară să nu fie votată pâna la începutul exerciţiului financiar următor.
Pentru depăşirea unui astfel de impas, s-au configurat două variante practice:
Varianta aprobării şi execuţiei unor douăsprezecimi bugetare provizorii
Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugete ale căror venituri şi cheltuieli reprezintă a
douăsprezecea parte din cifrele înscrise în proiectul încă nevotat. Aceste douăsprezecimi se pun în
executare odată cu începerea noului an bugetar, recunoscându-se vocaţia lor bugetară (spre exemplu
în Belgia, Franţa, Italia).
Varianta încuviinţării trecerii la execuţia bugetară, conform cifrelor înscrise în bugetul
exerciţiului în curs de expirare
Varianta a doua este mai simplă şi mai operativă şi constă în trecerea la execuţia bugetară în
limita cifrelor din legea bugetară a anului în curs de expirare, Guvernul având încredinţarea legală
pentru aceasta.
În România, în conformitate cu prevederile articolului nr.37 din Legea nr. 500/2002 privind
finanţele publice, dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele
lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu
excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite, sau, după
caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât
cele din anul precedent.
12.1.3 Execuţia bugetului
După promulgarea de către Preşedinte, legea privind bugetul se publică în buletinul oficial al
ţării, moment în care bugetul devine operaţional, trecându-se la execuţia acestuia, care se realizează
pe durata anului bugetar.
Execuţia bugetului de stat reprezintă ansamblul operaţiunilor privind încasarea veniturilor şi
efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.
În derularea acestor operaţiuni intervin mii de participanţi- instituţii financiare, aparatul fiscal,
Trezoreria publică, bănci, agenţii guvernamentale, contribuabili etc.- dar răspunderea generală
pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei parlamentare revine Guvernului.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
163
Responsabilitatea execuţiei bugetare revine Guvernului, care, prin instituţiile sale componente,
trebuie să-şi dovedească capacitatea de administrare atât a procesului de colectare la un nivel cât
mai ridicat a veniturilor, cât şi a procesului de utilizare eficientă a alocaţiilor bugetare.
Pentru aceasta, realizarea veniturilor bugetare în cuantumul prevăzut constituie o obligaţie, în
timp ce efectuarea cheltuielilor până la nivelul aprobat reprezintă un drept al său. În acest sens,
Guvernul trebuie să aibă în vedere că veniturile înscrise în buget reprezintă suma minimă de încasat
(cu excepţia acelora provenite din împrumuturi, la care nivelul prevăzut este maxim), iar cheltuielile
aprobate reprezintă limitele maxime pâna la care pot fi acordate credite bugetare.
Prin legile bugetare anuale se prevăd şi se aprobă creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui
exerciţiu bugetar, precum şi structura funcţională şi economică a acestora. Creditele bugetare
aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar. Creditele bugetare aprobate pentru un
ordonator principal de credite nu pot fi virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal
de credite. De asemenea, creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru
finanţarea altui capitol.
Caracteristica esenţială a procesului execuţiei bugetului de stat constă în separarea activităţilor
de executare a cheltuielilor de cele de executare a veniturilor, fiecare dintre acestea folosind
instrumente şi proceduri diferite.
Complexitatea procesului de execuţie bugetară impune ca în fiecare ţară, în cadrul
Ministerului Finanţelor, să fie organizate structuri adecvate pentru coordonarea tuturor informaţiilor
cu privire la execuţia veniturilor şi a cheltuielilor.
În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului de stat se parcurg succesiv următoarele etape:
angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Angajarea reprezintă asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe
persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani repartizată din bugetul de stat. Această
obligaţie rezultă dintr-un act legal - contract, hotărâre judecătorească, decizie sau ordin ministerial -
şi este legată de livrarea către stat a unor bunuri, executarea unor lucrări sau prestarea unor servicii
în favoarea statului, numirea sau angajarea unor functionari publici. Angajarea este consecinţa unei
decizii deliberate, având natura voluntară, dar există şi cazuri când aceasta este fortuită, având
natura involuntară, în situaţia plăţilor impuse de acoperirea unor pagube produse de accidente sau
calamităţi, precum şi de alte evenimente de forţă majoră.
Angajarea cheltuielilor publice se efectuează de către ordonatorii de credite bugetare si se
bazeaza fie pe prerogativele guvernamentale în materie, în limita creditelor bugetare aprobate, fie
pe deciziile organului legislativ, pentru situaţiile speciale intervenite.
Lichidarea constituie operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în legătură cu
realizarea furnizării lucrării sau a serviciului prestat în favoarea statului, în funcţie de care se
stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată. Lichidarea trebuie să aibă la bază actele
justificative privind livrările de bunuri, lucrările executate şi serviciile prestate, ştatele de plată a
salariilor şi altor drepturi băneşti, fiind o operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia
de stat angajatoare a cheltuielilor bugetare.
Ordonanţarea presupune emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de plată prin
care, pe baza evaluării realizate prin lichidare, se dispune plata în favoarea unui terţ îndreptăţit la
aceasta. În cazul efectuării de cheltuieli ale statului unor legi cu o mare valabilitate în timp, cum ar
fi plata dobânzilor aferente datoriei publice sau a salariilor funcţionarilor publici, se trece direct la
operaţiunea de plată, fără o ordonanţare prealabilă.
Plata este operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă de
persoanele îndreptăţite. Aceasta se efectuează prin instrumente de plată fără numerar, prin mandat
poştal sau în numerar, după caz.
Primele trei operaţii - angajarea, lichidarea şi ordonanţarea - cad în sarcina ordonatorilor de
credite, iar plata se efectuează numai de gestionarii banilor publici -având calitatea de casieri sau
contabili plătitori.
Această distincţie de funcţii are rolul de a garanta execuţia bugetului în conformitate cu
prevederile legale, de a preîntâmpina delapidările, deturnările de fonduri, risipa sau fraudele.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
164
Execuţia părţii de venituri a bugetului statului se realizează prin aparatul fiscal al
Minsterului Finanţelor Publice şi constă în derularea mai multor faze procedurale succesive.
În cazul impozitelor directe fazele execuţiei bugetare sunt următoarele: aşezarea impozitelor,
lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitelor şi perceperea propriu-zisă a acestora.
Aşezarea impozitului se referă la stabilirea obiectului impunerii, la constatarea existenţei
materiei impozabile, precum şi la evaluarea mărimii acesteia.
Lichidarea este operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o
persoana fizică sau juridică. Pe baza acestei operaţiuni are loc deschiderea rolului pentru fiecare
persoană fizică sau juridică desemnată de lege, prin care se înscrie suma datorată cu titlu de impozit
în debitul fiecărui contribuabil.
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului
datorat, calculat prin operaţiunea de lichidare anterioară, într-un act sau dispoziţie, pe baza căreia se
autorizează perceperea sa ca venit al bugetului de stat. Forma şi denumirea actului legal vizând
perceperea impozitului sunt diferite în funcţie de situaţia concretă a contribuabililor. Astfel, pentru
contribuabilii debitori care achită spontan se emit titluri de încasare.
Perceperea propriu-zisă a impozitului presupune încasarea efectivă a acestuia, în cuantumul
şi la termenul stabilit. Prin această operaţiune are loc stingerea obligaţiilor fiscale ale persoanelor
faţă de bugetul de stat. În cazul în care contribuabilii nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele
stabilite, în cadrul operaţiunii de percepere a impozitului se include şi urmărirea, care antrenează
executarea silită a debitorilor rău-platnici ai statului.
Pentru impozitele indirecte, ca şi pentru celelalte venituri bugetare, există proceduri specifice
de execuţie.
În execuţia practică a veniturilor bugetare, fazele de natură administrative (aşezarea
impozitului, lichidarea şi emiterea titlului de percepere) sunt delimitate instituţional de operaţiunea
gestionară de percepere a impozitului (încasarea efectivă).
Astfel, primele trei operaţiuni se realizează de către organele specializate ale Ministerului
Finanţelor Publice, care formează aparatul fiscal, iar cea de-a patra operaţiune se efectuează de
contabili-încasatori aflaţi în serviciul Trezoreriei publice sau al băncilor care au mandatul executării
de casă a bugetului de stat.
12.1.4 Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
Execuţia bugetului de stat presupune înregistrarea contabilă a veniturilor şi cheltuielilor,
precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.
Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor
privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor
fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină, şi în urma
verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de
execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat,
care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetele
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului.
Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile financiare
anuale rapoarte anuale de performanţă, în care să prezinte, pe fiecare program, obiectivele,
rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind
angajamentele legale.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat,
precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în structura
bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor ordonatorilor principali
de credite, inclusiv anexele acestora.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până
la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
165
Competenţa aprobării contului general anual de execuţie a bugetului de stat revine
Parlamentului.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi
celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de
Conturi.
Contul general anual de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor privind încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetului de stat. La finele anului bugetar, pe baza soldului
acestui cont rezultă situaţia de echilibru bugetar, de excedent sau deficit.
Operaţiunile aferente unui an bugetar sunt reflectate în contul de execuţie bugetară, în funcţie
de soluţia adoptată pentru durata execuţiei bugetului. Astfel, aceasta durată poate fi limitată strict la
un an (în cazul sistemului de gestiune) sau poate fi de 15-18 luni (în cazul sistemului de exerciţiu).
În cadrul sistemului de gestiune, contul general anual de execuţie bugetară şi anexele sale
cuprind numai operaţiile care s-au realizat efectiv pâna la finele anului bugetar. Veniturile
neîncasate şi cheltuielile neefectuate, deşi au fost autorizate de Parlament pentru anul respectiv, vor
fi evidenţiate în contul de încheiere a execuţiei bugetare din anul următor. Acest sistem nu oferă o
situaţie clară pentru analiza execuţiei bugetului fiecărui an, ca urmare a reportării în anul următor a
operaţiunilor neefectuate în anul expirat.
Sistemul de exerciţiu presupune reflectarea în contul general anual de execuţie a tuturor
operaţiunilor aferente fiecărui buget, chiar dacă acestea se realizează după data încheierii anului
bugetar. Potrivit acestui sistem, o perioada de 3-6 luni vor funcţiona două conturi bugetare - cel
referitor la anul bugetar precedent şi cel pentru bugetul în curs. Sistemul este mai avantajos întrucât
în contul de încheiere a execuţiei bugetare sunt reflectate rezultatele finale ale bugetului anului la
care se referă.
Prin examinarea şi adoptarea contului general de execuţie bugetară, Parlamentul exercită
controlul său asupra modului în care a fost adusă la îndeplinire autorizaţia bugetară şi ajunge să
cunoască situaţia financiară a statului şi a structurilor sale componente.
În situaţia înregistrării unui deficit bugetar, Parlamentul are competenţa să decidă asupra
modului şi termenelor de acoperire a acestuia, analizând propunerile Guvernului. Ministerul
Finanţelor Publice întocmeşte anual contul general al datoriei publice a statului. Contul general al
datoriei publice a statului va fi anexat la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, ce se
depune la Parlament, potrivit prevederilor prezentei legi. Contul general al datoriei publice a
statului cuprinde conturile datoriei publice interne şi datoriei publice externe directe a statului şi
situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi pentru credite externe primite de către
alte persoane juridice.
12.1.5 Controlul bugetar
Controlul execuţiei bugetare este o etapă importantă a procesului bugetar, a cărei necesitate
derivă din restricţiile ce trebuie luate în considerare la alocarea pe destinaţii a resurselor bugetare,
avându-se în vedere caracterul limitat al acestora.
El este cerut atât din considerente de ordin politic, cât şi din considerente de ordin financiar.
Din punct de vedere politic, Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze încasarea
veniturilor bugetare aprobate şi să nu depăşeasca cheltuielile bugetare stabilite, în conditiile
îndeplinirii tuturor obiectivelor vizate. Considerentele financiare vizează creşterea interesului
Guvernului şi a tuturor subiecţilor bugetari pentru buna gestionare a fondurilor statului, prevenire
deturnărilor de fonduri, a delapidărilor, evitarea risipei şi a fraudelor.
Controlul execuţiei bugetului de stat se exercită de o seama de organe împuternicite, fiind de
natura politică, jurisdicţională şi administrativă.
Controlul politic se exercită de către Parlament, prin dezbaterea şi aprobarea proiectelor de
buget şi a contului general anual de execuţie a bugetului, împreună cu anexele sale. Acest control se
exercită şi în cursul execuţiei bugetare, prin examinarea rapoartelor periodice ale Guvernului, prin
controale efective realizate, în unele situaţii, de comisiile parlamentare, prin audierea membrilor
Guvernului sau a oricăror altor persoane care administrează şi gestionează fonduri publice. O alta
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
166
formă a controlului parlamentar este reprezentată de examinarea şi adoptarea eventualelor legi
rectificative, prin care autorizaţia parlamentara anuala privind bugetul este revizuita.
Controlul jurisdicţional se efectuează de organele specializate ale statului în vederea
stabilirii răspunderii juridice a subiecţilor, în cazul administrării şi gestionării defectuoase a
fondurilor publice. În România, începând cu 1 martie 1993, funcţionează Curtea de Conturi, ca
organ de control asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public. Pentru a se putea pronunţa asupra legalităţii actelor aferente procesului bugetar,
Curtea de Conturi controlează activitatea tuturor ordonatorilor de credite bugetare. Controlul
jurisdicţional se referă şi la descărcarea de gestiune a administratorilor şi gestionarilor de fonduri
publice, atunci când operaţiunile şi conturile lor au fost găsite în ordine. În caz contrar, este angajată
răspunderea juridică a acestora, iar sumele aflate în afara legalităţii sunt trecute în debitul
persoanelor găsite vinovate. Neajunsurile constate în activitatea miniştrilor, ca ordonatori principali
de credite bugetare, nu sunt judecate de către această curte, ci se aduc la cunoştinţa şefului statului
şi Parlamentului.
Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele de specialitate ale
Ministerului Finanţelor, cât şi controlul realizat în interiorul fiecărei instituţii publice, sub forma
controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite asupra modului cum aceste credite
sunt consumate de către subordonaţi şi a controlului intern. Ca organ specializat al administraţiei
centrale de stat, Ministerul Finantelor Publice are atribuţii permanente de control asupra
operaţiunilor de execuţie bugetară. În acest sens, se urmăreşte modul de respectare a legilor care
reglementează instituirea şi perceperea veniturilor bugetare, a legii prin care a fost adoptat bugetul
de stat, precum şi aspectele privind eficienţa cheltuielilor bugetare. Celelate organe ale
administraţiei publice sunt obligate sa exercite controlul preventiv si de gestiune asupra formării
veniturilor proprii şi a utilizarii resurselor ce le-au fost puse la dispoziţie, inclusiv asupra
patrimoniului public din domeniile lor de activitate. În acest sens, un rol important revine dărilor de
seamă contabile, pe care ordonatorii principali de credite sunt obligaţi să le întocmească şi să le
depună la Ministerul Finanţelor Publice.
12.2. Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar şi prin sistemul de
trezorerie
12.2.1 Obiectul execuţiei de casă a bugetului
Execuţia bugetului, respectiv încasarea propriu-zisă a veniturilor, efectuarea de plăţi,
mobilizarea de resurse financiare pentru finanţarea deficitului, necesită un sistem organizat pentru
derularea fluxurilor bugetare atât în numerar, cât şi fără numerar.
Această activitate în care intervin numeroase operaţiuni băneşti efectuate prin casierii şi prin
viramente între conturi, este cunoscută sub denumirea de execuţia de casă a bugetului.
Prin acest sistem se urmăresc şi alte obiective specifice execuţiei bugetare, referitoare la:
- supervizarea plăţilor şi încasărilor;
- gestiunea disponibilităţilor bugetare;
- asigurarea informaţiei pentru înregistrarea contabilă a fluxurilor bugetare;
- întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.
Execuţia de casă a bugetului se poate realiza prin sistemul bancar sau sistemul de trezorerie.
Execuţia de casă prin sistemul bancar - practicată în SUA şi Marea Britanie - presupune ca
o bancă, de regulă banca centrală, să efectueze operaţiunile bugetare de încasări, plăţi şi de finanţare
a deficitului bugetar. În acest sistem, instituţiile publice îşi deschid conturi la diferite bănci, iar
fluxurile cu bugetul sunt desfăşurate prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a
acestuia. Acest sistem prezintă avantajul folosirii reţelelor de casierii şi conturi ale băncilor, dar
prezintă şi unele dezavantaje pentru gestiunea bugetului, cum ar fi:
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
167
Ministerul Finanţelor Publice trebuie să organizeze un sistem distinct pentru supravegherea
plăţilor şi încasărilor, îndeosebi de control al cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de la
buget;
disponibilităţile instituţiilor publice existente în diferite bănci, unde acestea îşi ţin conturile,
reprezintă imobilizări pentru buget;
analiza execuţiei bugetare este dependentă de operativitatea informaţiilor primite de la
sistemul bancar.
În alte ţări, cum e Franţa, execuţia de casă a bugetului este organizată în sistem de trezorerie,
aflat în structura Ministerului Finanţelor sau a altui minister însărcinat cu trezoreria.
În România execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin
trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice, care
asigură: încasarea veniturilor bugetare, efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale
instituţiilor publice, în limita creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale,
efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la
scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente, efectuarea altor
operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Legea nr.500/2002 privind finanţele publice stipulează faptul că prin trezoreria statului se pot
efectua şi următoarele operaţiuni:
a) păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea
în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale şi de la organisme
internaţionale, şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate sau folosirea acestora pe bază de
hotărâri ale Guvernului, potrivit destinaţiilor stabilite de donatori sau pentru cheltuieli de capital în
sectoarele publice şi economice, după caz;
b) efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al
trezoreriei statului prin Banca Naţională a României;
c) alte operaţiuni financiare prevăzute de lege.
Sistemul de trezorerie este format din:
unitate centrală de trezorerie în cadrul Ministerului Finanţelor care asigură realizarea
politicii de trezorerie şi conduce întregul sistem al trezoreriei din ţară;
unităţi de trezorerie teritoriale, a căror organizare ţine seama de structura administrativ-
teritorială. O unitate teritorială are personal specializat în operaţiuni de casierie, de control de
trezorerie, de evidenţă a execuţiei veniturilor şi cheltuielilor, de pregătire a rapoartelor periodice
privind execuţia bugetului.
12.2.2 Funcţiile trezoreriei
Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluţii istorice, care a condus, pentru
început, la identificarea cu noţiunea de bani publici, iar, mai târziu, la crearea şi centralizarea unei
instituţii sub o autoritate unică. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri:
desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului;
desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.
Trezoreria îndeplineşte două functii de bază, atribuite de către finanţele clasice: de casier
public (se depun şi se gestionează fondurile statului) şi de bancher (activitatea de creditare pe
termen scurt, pentru echilibrarea în orice moment a intrărilor şi ieşirilor de fonduri).
Prin funcţia de casier public, trezoreria efectuează:
o toate operaţiunile propriu-zise de încasare şi de plăţi de la buget, în numerar sau prin
decontări fără numerar;
o controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţei
necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea întocmirii conturilor de execuţie a
bugetului şi a elaborării rapoartelor periodice asupra acesteia;
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
168
o gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare prin
cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi şi sincronizarea acestora.
Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt
obiectul fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea
ce priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se utilizează cea mai mare parte a
creditelor bugetare neconsumate. La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece
aceasta depinde de ritmicitatea activităţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.
În cursul anului, pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:
utilizarea fondurilor corespondenţilor, emisiunea bonurilor de tezaur şi avansurile acordate de banca
de emisiune.
1. Utilizarea fondurilor corespondenţilor. Fondurile cele mai mari provin din depozitele
corespondenţilor. Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul până când
corespondenţii îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii. În ciuda
centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel procurate pot fi insuficiente pentru asigurarea
lichidităţilor necesare şi se creează goluri în casieria trezoreriei.
2. Emisiunea bonurilor de tezaur. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe
termen scurt şi mediu. Se face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele
destinate băncilor sau altor organisme financiare. De asemenea, se face distincţie între: “bonurile în
formular” şi “bonurile în cont curent”.
o Bonurile în formular sunt plasate în public la ghişeul deschis, adică fără limitarea nivelului.
Ele constituie unul din elementele esenţiale ale politicii de economisire, regimul lor de emisiune
variind în funcţie de obiectivele urmărite.
o Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferitele instituţii financiare, bănci care
doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont girat de Banca Centrală.
Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se referă la alternativele operaţiunilor trezoreriei
posibile de folosit pentru a influenţa masa subscrierilor şi acestea sunt:
o Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca
procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate fi plasată în bonuri de tezaur. Acest plafon
reprezintă un împrumut forţat pe care băncile trebuie să-l asigure, prin bonuri de tezaur, pentru o
anumită masă a subscrierilor.
o Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilită ca raport între activele lichide ale băncilor,
inclusiv bonurile de tezaur, şi ansamblul resurselor. În acest sistem trezoreria nu este singurul
beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele comerciale
mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului.
o Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt constrânse să conserve, într-un
cont creditor neremunerat, de la Banca Centrală, active reprezentând o anumită fracţiune a
depozitelor. Deşi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul
bancar, totuşi băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilităţilor.
o Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta presupune
stabilirea unui anumit procentaj al valorii bonurilor emise în raport cu nivelul total al resurselor
bugetare. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat şi de o manieră permanentă. Ele
generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de datorie flotanta.
Datoria flotantă prezintă o serie de dezavantaje:
- Reînnoirea bonurilor de tezaur de la o scadenţă la alta, transformându-le, din împrumuturi
pe termen scurt sau mediu în împrumuturi indefinit reînnoite. Este o situaţie cu riscuri, deoarece
este suficient ca o reînnoire să nu fie acceptată, pentru ca statul să “plonjeze” în grave dificultăţi.
- Pericolul politic apare atunci când deţinătorii de bonuri îşi retrag încrederea în guvern,
aruncându-l într-o criză gravă.
- Remediul clasic folosit pentru protecţia împotriva pericolelor datoriei flotante este
“consolidarea” acesteia.
3. Avansurile acordate de banca de emisiune. Cel mai important ajutor pe care Banca îl
acordă statului rezultă din avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe bază de
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
169
convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională, prin care Banca consimte
voluntar un avans şi îi fixează condiţiile. Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la
Bancă în contrapartidă. Convenţia se aprobă prin lege. Recurgerea la lege denotă voinţa de a
restrânge şi de a controla utilizarea avansurilor. Din punct de vedere monetar, avansurile de la
Banca Centrală conduc la emisiunea de bani fără acoperire, adică au un factor inflaţionist.
Prin funcţia de bancher, trezoreria asigură următoarele servicii:
o este banca la care instituţiile publice îşi au deschise conturile de încasări şi plăţi, realizând
gestiunea disponibilităţilor baneşti ale sectorului public;
o gestionează datoria publică, respectiv operaţiunile de luare a împrumuturilor de către buget
pentru finanţarea deficitului bugetar, de plăţi în contul serviciului datoriei publice, precum şi de
refinanţare a datoriei publice, având ca obiective principale menţinerea împrumuturilor în limita
autorizaţiei parlamentare şi minimizarea costului datoriei publice;
o efectuează şi operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau coparticipant la
acordarea de împrumuturi atât diferitelor agenţii guvernamentale, cât şi în vederea realizării unor
infrastructuri industriale care să fie ulterior închiriate firmelor particulare.
În finanţele moderne, la funcţiile de casă şi de bancă ale trezoreriei se adaugă şi cea a
controlului asupra ansamblului de activităţi financiare ale statului.
Conform unor abordări moderne, trezoreria îndeplineşte cinci funcţii principale:
funcţia de administrator al banilor publici. Constă în ajustarea resurselor la sarcinile
publice, adică echilibrarea intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei.
Totodată această funcţie presupune existenţa unei distincţii între echilibrul bugetar şi echilibrul
trezoreriei. Trezoreria trebuie să asigure sudura între secvenţele fluxurilor bugetare, pe parcursul
anului bugetar, solicitând împrumuturi în numele statului.
funcţia de intermediar financiar. Ca intermediar financiar, pe de o parte, trezoreria se
împrumută pentru a acoperi un deficit, iar, pe de altă parte, poate acorda împrumuturi, similar
instituţiilor financiar-bancare. În acest context, trebuie reţinut că trezoreria, în tabloul operaţiunilor
financiare din contabilitatea naţională, este numele sub care funcţionează Statul, considerat în
activităţile sale monetare şi financiare.
funcţia de mandatar al puterii publice. În această funcţie trezoreria are numeroase misiuni
de autoritate publică în sectoarele financiar şi economic: veghează împreună cu Banca Centrală, la
buna funcţionare a instituţiilor de credit, este acţionar şi gestionar al proprietăţii publice etc.
funcţia de agent al intervenţiei financiare publice în economie. Trezoreria utilizează
mijloace de intervenţie foarte diversificate: autorizari eliberate pentru realizarea unei activitati de
interes national; subventionarea totala sau partiala a unor activitati economice; acordarea de
bonificatii la dobânzi; acordarea de garantii anumitor solicitatori de imprumuturi; acordarea de
avansuri rambursabile pentru anumite prioritati din economie etc.
funcţia de supraveghetor al marilor echilibre. Trezoreria este considerată un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi
financiare ale statului, atât prin operaţiunile de casierie, bancare şi de contabilitate publică, precum
şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de impulsionare în domeniul economic şi financiar.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă procesul bugetar?
2. Cât durează procesul bugetar?
3. Care sunt trăsăturile procesului bugetar?
4. Prezentaţi în detaliu fiecare fază a procesului bugetar.
5. Ce este execuţia de casă a bugetului?
6. Care sunt obiectivele specifice execuţiei de casă?
7. Ce presupune execuţia de casă prin sistemul bancar? Care sunt dezavantajele?
Finanțe Publice și Fiscalitate–Suport de curs Lect.univ.dr. Trandafir Adina
170
8. Prezentaţi în detaliu toate funcţiile trezoreriei?
9. Care sunt categoriile de resurse utilizate pentru echilibrarea trezoreriei?
Teme de casă/seminar/aplicaţii practice
1. Cauzele apariției deficitelor bugetare în România.
Bibliografie
Mosteanu T., Finante publice, Note de curs si aplicatii pentru seminar, Editia a IIIa,
revizuita, Editura Universitara, Bucuresti, 2011
Ristea L., Trandafir A., Finanţe publice - între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005
Ristea L., Trandafir A., Introducere în știința finanțelor publice, Editura Muntenia,
Constanța, 2006
Văcărel I., Finanţe publice. Ediţia a VI-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2007