fisa_Timbru_Barbu

5/11/2018 fisa_Timbru_Barbu - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/fisatimbrubarbu 1/5

Timbru de Ion Barbu

Prof. Rodica Lungu

MODERNISMUL: Denotând, în sens general, tendinţa de înnoire specifică spiritului uman, conceptul d„modernism” defineşte în literatură o mişcare largă care cuprinde toate manifestările postromantice înscrisub semnul unui „principiu de progres” (E. Lovinescu). promovează imperativul sincronizării cu modecivilizaţiei şi culturii europene, considerând că perpetuarea canoanelor etniciste învechite genereazăinadmisibilă „provincializare şi izolare a culturii româneşti”.CARACTERISTICI ALE PROZEI MODERNISTE: mutaţii în sfera problematicii şi inovarea formulenarative• substituirea problematicii sociale şi morale cu domeniul psihologicului şi cu problematica existenţialistă;• se cultivă introspecţia şi retrospecţia, analiza conştientului, a subconştientului şi inconştientului; canon

modernităţii impune o literatură a autenticităţii: persoana I narativă, principiul memoriei involunta

pluriperspectivismul, construcţia narativă multi-nivel, discontinuitatea narativă / fragmentarismul, inserţieseistice, structurile deschise etc.;• personajele prozei sec. al XX-lea nu mai reprezintă tipologii sau „caractere” de tip balzacian, ci iposta

existenţiale ale omului modern: fragilitatea fiinţei umane în faţa neantului, angoasa existenţială, solitudinealienarea, spaima de moarte, sentimentul finitudinii, al eşecului existenţial, al absurdului; eroii nu mai suconstruiţi ca individualităţi „coerente”, având o identitate vagă, fiind surprinşi în căutarea sinelui. Nomodele sunt personajele „pulverizate” în „voci” (care îşi certifică existenţa numai prin actul de limbaj) sroluri / măşti, personaje contradictorii, „contrapunctice”, cu dublă / multiplă personalitate, „omul fă

însuşiri”, ins absurd, nonerou, personaj „sucit”, bufon, nebun, parodic, raportat la propria existen(memoria afectivă), la limitele existenţiale, la ideea de libertate etc.

CARACTERISTICI ALE POEZIEI: explorează orizonturile interioare ale omului modern şi limitele limbajulu• tipologia poeziei moderniste: poezia filosofică, de meditaţie estetică (arte poetice) şi existenţia

(condiţia umană, dilemele omului modern, „poetica urâtului existenţial”), poezia ermetică; construireviziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial modern, pe simboluri cultural–filosofice ştiinţifice;

• cultivarea unei poezii intelectualizate, cu funcţie de cunoaştere, cu referinţe din sfera culturii;• lexic poetic care rezolvă criza limbajului prin revigorarea discursului, generată de:- limbaj autoreflexiv (metalimbaj – termeni cu sensuri noi, contextuale sau resemantizarea unor sintagme)- utilizarea unor termeni neologici din domeniul filosofiei, al celorlalte arte (Blaga, Arghezi,Barbu ), ştiinţelor exacte (termeni specializaţi, monosemantici din: matematică, astronomie, ştiinţele naturii etcBarbu );

- termeni religioşi (liturgici) utilizaţi şi cu sensuri laice ( Arghezi, Blaga);- termeni din limbaj popular: învechit, poetic – Blaga; apoetici, duri – Arghezi;- termeni din limbaj colocvial şi din limbajul copiilor: banalităţi uzuale; termeni din argou / jargon - Arghezi- creaţii lexicale originale.

•

expresivitatea limbajului poetic e generată de înlocuirea metaforei plasticizante:- cu „metafora revelatorie” (Blaga), cu construcţii oximoronice (Arghezi), cu metonimia (Ion Barbu:concepţia barbiană, în interiorul versului cuvintele îşi pierd sensul obişnuparticipând la semantismul global, difuz al poemului, astfel că fiecare poem sconfi urează ca un univers autonom.);

• Artă poetică: specie a liricii filosofice, transfigurând în imagini poetice crezul artistic alpoetului, principiile sale estetice, viziunea sa despre sursele şi actul creaţiei, despre funcţiaei cognitivă, despre menirea şi destinul artei şi artistului; poezie programatică în care suntexprimate, prin simboluri artistice, concepţii despre creaţie şi creator.

• Timbru este o artă poetică integrată ciclului Joc secund (1930; publicată mai întâi înSburătorul, 1926), ilustrând deci etapa ermetică din creaţia lui Ion Barbu. George Călinescu

identifică în această poezie ermetismul autentic al creaţiilor barbiene, generat desimbolurile poetice, spre deosebire de ermetismul sintactic, de „dificultate filologică" din Joc secund.• Teme sunt specifice artelor poetice moderniste: izvoarele creaţiei, raportul dintre realitate şi ficţ

artistică, criza limbajului, opţiunea pentru un nou model de poeticitate.• Termenul-titlu valorifică ambiguitatea determinată de omonimie, creând o imagine sinestezică defin

pentru poezia modernistă (percepţia vizuală şi cea auditivă se suprapun):- cuvântul de intitulare are sensul de marcă poştală, desen miniatural cu va

simbolică, sugerând ideea că poezia trebuie să reflecte, emblematic, figurativ geometria, coerenţa lumilor fizice şi spirituale;

- ca termen specializat în muzică, substantivul-titlu exprimă ideea de poezie-cântectonalitate specifică, originală.

•

Compoziţia: Cele două catrene alcătuiesc, fiecare, câte o secvenţă poetică, punând în relaţie de opdouă modele poetice – poezia tradiţionalistă, dominată de afectivitate şi poezia modernistă, cântec al spur care pune ordine şi sens în universurile oglindite. Antiteza dintre aceste tipuri diferite de poerealizează prin serii de opoziţii: simboluri ale teluricului în prima strofă / simboluri ale acvaticului celestului în strofa a doua; motivul instrumentelor muzicale // motivul orfic şi motive cosmogpreponderenţa imaginilor auditive // dominanta sinestezică a imaginilor; enumerarea // comparaţii dezvverbe la indicativ // verbul la condiţional-optativ etc.

• Viziunea poetică este construită prin însumarea unor simboluri – cu un grad ridicat de ambiguitermetism – prin care se figurează cele două modele de poeticitate: tradiţionalistă şi modernistă.Prima secvenţă (strofa întâi) reliefează prin simboluri poetice concrete trăsăturile liricii tradiţionale:• aceasta este desemnată prin două metonimii – fluierul şi cimpoiul – ce sugerează melodia simp

tonalitate rustică, deci o poezie minoră, cu o tematică de ordin sentimental (durerea divizată:

tristeţea, jalea exprimate incomplet, fragmentar, ca experienţe individuale);• caracterul mimetic al liricii tradiţionaliste este sugerat prin asocierea acestor simboluri cu un spaţiu co

banal (lunca, drumul), în contrast cu adâncul mărilor foşnitoare şi înaltul cerului care „se logodepoezia modernă (unda logodită sub cer );

• interogaţia retorică ce încheie secvenţa exprimă ideea că poetica tradiţională nu poate exprimacomplexitatea omului modern; aceasta este sugerată prin enumerarea celor trei metafore ermetice / în( piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer ) care pot semnifica forţa artei mode a surprinde şi exprima tainele şi limitele vieţii şi ale morţii, ale credinţei, ale cunoaşterii.

Secvenţa a doua (catrenul al doilea): poezia modernă pentru care optează Ion Barbu (verbul laoptativ: ar trebui ) este figurată prin metaforele „cântec încăpător ” şi „lauda grădinii de îngeri ”, ce exideea unei poezii-cântec care reeditează geneza universului.•

Primul enunţ este structurat pe motivul orfic, concretizat printr-o comparaţie dezvoltată ( Ar trebui un cîncăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare); această comparaţie generează o imsinestezică (reunind senzaţii vizuale, auditive, tactile şi gustative), exprimând capacitatea poeziei mode a surprinde totalitatea lumii şi complexitatea trăirilor umane.

• Enunţul final sugerează forţa demiurgică a poetului modern ce creează noi universuri; simbolurile seldin mitul biblic al genezei (spaţiul paradisiac, cântarea îngerilor, Adam, Eva) devin simboluri pometonimii prin care sunt sugerate caracteristicile liricii moderniste:

• poezia – cântec sacru şi Logos ce întemeiază lumi;• actul creaţiei – ficţiune (trunchi de fum) prin care se sublimează realitatea imperfectă, fragmentară (cbărbătească); perfecţiunea ficţiunii artistice în raport cu realitatea imperfectă din care se inspirăsugerată prin dubla opoziţie: totalitate / fragment (trunchi / coastă), principiul feminin (considerat de I. superior) / principiul masculin (Eva / Adam).

• Limbajul poetic: complexitate lingvistică obţinută prin alăturarea unor termeni populari (despuiare) şi aneologisme (timbru, divizată); ermetism sintactic rezultat prin ambiguizarea relaţiilor sintactice (incipi

TimbruTimbru

Cimpoiul veşted luncii, saufluierul în drum,Durerea divizată o sună- încet, mai tare...Dar piatra-în rugăciune, ahumei despuiareŞi unda logodită sub cer, vorspune – cum?

Ion Barbu (1885-1961), poet modernist: „În tinereţe am aruncat discuţiei cuvântude lirism ab solut , echiva-lentul unor slăvi absolute ale intelectului şi viziunistarea de geometrie şi, deasupra ei, extaza. Există o treaptă de experienţă poeticăde la care versul se dovede te a fi ri oare i fervoare, nu inter ec ie dezvoltată o

ETAPELE CREAŢBARBIENE:• Etapa parnasiană (19

1920) – poezii publicateSburătorul: Lava, MunCopacul, Banchizele, ArPanteism, Pytagora, RâUmanizare etc.

• Etapa baladic-orienta(1921-1925) în Viaromânească

Contimporanul: După meRi a Cr to i la ona Eni

Ion Barb

Brâncuşi, Rugăciune(1907)



Timbru de Ion Barbu

dă sentimentul capodoperei, fovmulînd magnific ipoteza tărâmului ideal, în măsură a traduce |ceea ce tăcerea reculeasă a pietrei, a pămîntului şi a apei închidă sPre slava creatorului lor.

Vãzut în lumina soarelui, oul relevã însãºi esenþa universului, imaginea eternã aincreatului.

În Ritmuri pentru nunþile necesare se evocã trei cã de cunoaºtere: prin eros ( sausenzualã), reprezentatã astral prin Venus, prin raþiune, având simbol pe Mercur, ºi princontemplaþie poeticã, care e tutelatã de Soare.

Fiecare experienþã este o "nuntã", adicã o comuniune cu esenþa lumii, dar prin primeledouã contopirea nu este perfectã. Senzaþiile permit numai un contact fulgerant , iar intelectul ignorã, pentru a face operaþiile proprii cunoaºterii logice, condiþia fundamentalãa universului, care este devenire continuã. Aspiraþia spre absolut se împlineºte doar prin

atingerea contemplaþiei poetice, prin viziunea directã a principiului universal când:

Joc secund. În seria de poezii din Joc secund, orientãrile fundamentale rãmân cele douã,mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparenþe, de fenomene saudimpotrivã, spre fenomenalitatea imediatã în care se intuieºte esenþa lumii. Din aceastãperspectivã ciclul are douã texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Jocsecund (sau Din ceas dedus) ºi Timbru.

Prof. Rodica Lungu



Timbru de Ion Barbu

Joc secund impresioneazã mai întâi printr-o sonoritate impecabilã, adevãratã "muzicã aformelor în zbor ", dar nu - ºi dezvãluie sensul de la prima lecturã. Dupã însãºimãrturisirea poetului " poezia este lumea purificatã în oglindã( deci reflectare a figuriispiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaºtere), semn alminþii (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate liricã) ". Ideea fundamentalã înacestã poezie este cã arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimatã, care porneºte dinviaþã, dintr-o trãire, dar nu se confundã cu viaþa, constituindu-se ca un univers secund,posibil. Acest univers se ridicã pe anularea, pe " înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte,o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care - l justificã. Dacã lumea realã existã subzenit, în obiectivitate, poezia trãieºte sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpuneoglindirea din conºtiinþa sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creaþia,asemenea mãrii care îºi ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.

În poezia Timbru , privirea poetului e fixatã pe suprafaþa lumii, nu dincolo de ea fascinat într-atât de lucruri (de piatrã, de humã, de unda mãrii ) , încât le atribuie o viaþãsufleteascã. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui sã le exprime, ceea cepresupune, pentru poet, o comunicare simpateticã cu ele, identificarea (atitudinea ediametral opusã aceleia din Joc secund).

Poezia postulatã acum nu mai e concentrare de esenþe ci "un cântec încãpãtor", capabilsã cuprindã diversitatea infinitã a lucrurilor, un imn de laudã a creaþiei cosmice asemãnãtor aceluia pe care conform tradiþiei biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu acreat-o pe Eva din coasta lui Adam.Expresia “piatra-n rugaciune” este metafora cea mai profunda a lumii, care anima neantul siedifice o religie intemeiata pe un patentism profound. Rugaciunea reprezinta actul decomuniune ce l mai profund al omului cu Increatul si cu lumea ascunsa. recerea la alt nivel alstructurii vii arata ca eternitatea rezulta din matrice stabile ale tuturor transformarilor lasuprafata. Huma reprezinta aisbergul existentei unui alt univers, mult mai profound, caretrimite la suprafata ecouri perceptibile intr-un cantac amplu, cuprinzator « precum/ Fosnireamatasoasa a marilor cu sare »

Poezia “Timbru” este o arta poetica definitorie pentru creatia barbiana, punand in semnulinterogatiei procesul essential al creatiei, perceput cu imensa vibratie sonora a luminii,surprinsa in complexitatea ei:”Cimpoiul vested luncii, sau fluierul in drum, / Durerea divizata osuna-ncet mai tare…/ Dar piatra-n rugaciune, a humei despuiare / Si unda logodita sub cer,vor spune-cum?” Se identifica deasemenea niveluri spatiale multiple: lumea biologicareprezentataprin lunca, prin elemental vegetal, cadrul geologic, construit din piatra, din drum sidin “a humei despuiare”, reunite intr-un univers auditiv, cladit pe sunetele de cimpoi si de fluier,intalnite metaforic in plan cosmic prin “unda logodita sub cer”, in contingenta uranica, celesta,cu revarsarea in spirit, prin “durerea divizata” si rugaciunea ce se inalta incet, in efluvii sonore,catre lumea divina.

Toate aceste componente potenteaza un “timbru” inefabil , un cantec “incapator”, un punctmaterial al lumii cunoscute si necunoscute, cu secvente ce compun lumea discreta,insondabila, necuprinsa, pornita din corul de ingeri al creatiei primordiale si al gradiniiParadisului.

c. Etapa ermeticăUltimele două etape ale creaţiei barbiene - reprezentate de ciclurile Uvedenrode, respectiv Joc Sec- au fost alăturate de critică, începând chiar cu E. Lovinescu şi Tudor Vianu, şi desemnate drept e

Prof. Rodica Lungu



Timbru de Ion Barbu

ermetică.Ciclul Uvedenrode e definit de poet drept "o incursiune în sfânta rază a Alexandriei ", întreprinsdestulă detaşare deoarece "un element modern care i se adaugă este tonul gros şi buf". Aceaincursiune este acompaniată de o muzicalitate încărcată de sensuri a versurilor, semnificând peBarbu vechea sa încercare, mereu reiterată, de a se ridica la "modul intelectual al Lirei".Senzualitatea, atribuită odinioară elanurilor dionisiace sau temperamentelor balcanice, revine în pobarbiană, imprimată în ritmurile melosului, în imagistica grotescă; reapar astfel ecouri din sceniniţiatice sau chiar cu finalitate soteriologică. Asemeni unor alte spirite alese, Barbu a fost sedusfilosofiile gnostice, înţelese ca reinterpretare a câtorva mituri, idei şi teologumene de largă circulaţepoca alexandrină.Reverberaţii ale unor elemente de dualism gnostic sunt prezente în scenariul iniţiatic pe caurmează lapona Enigel; nobilă şi spiritualizată, coborând din zona gheţurilor veşnice care predispuinteriorizare şi asceză, ea va primi de la soare semnul de inel-pecetluitor al nunţii cosmice la caaspirat. (Riga Crypto şi lapona Enigel) Poezia Ritmuri pentru nunţile necesare propune un parspiritual alcătuit din trei etape. Senzualul şi intelectualul sunt transfigurate şi integrate îdimensiune mai înaltă şi mai profundă, cea a spiritului. Destinul propriu şi firesc al omului, parcurge"nunţilor necesare", e urmat prin "ritmuri", printr-o trăire din ce în ce mai spiritualizată şi mai atentritmurile cosmice, sugerate şi într-o măsură reconstituite muzical în poezie. În poezia Oul dogmmitul biblic al genezei cosmice e readaptat - în cheie gnostică - la geneza lumii din interiorul ousimbol al genezei oricărei lumi. Având aceeaşi înfăţişare de "lume în mic" ca şi "oul dogmatic", "rUvedenrode" - a cărei geneză stă sub auspiciile erosului şi muzicii - e urmărită în evoluţia ei dstadiul de increat neaflat sub tutela timpului, la cel al trecerii "Sub timp, / Sub mode". (Uvedenrode)Fără a renunţa la efectele de ordin muzical, ciclul Joc secund îşi sprijină forţa sugestivă în speciainserarea unor simboluri provenind din limbajul matematic care antrenează celelalte imagini-simbopoeziilor în jocuri semantice uluitoare, ce se sustrag oricărei posibilităţi de analiză riguroasămatematică cheia se poate găsi oricând, pe cale de gnoză, de analiză. Câştigarea sensului unei poermetice e mai întâmplătoare."Barbu va opta nu pentru un ermetism de tip şaradist, ci pentru unul care încearcă reducerea la esena materialului lingvistic pentru ca acesta să exprime mai pregnant şi mai profund esenţele existenţeva practica şi va propune lectorului "un joc secund, mai pur", a cărui primă semnificaţie poate staceastă stilizare lingvistică maximă. Având ca punct de plecare un moment de graţie sau o experiemetaraţională depăşite printr-o detaşare lucidă, "jocul secund" al conceperii poeziilor barbiene poaexpresia aspiraţiei de reiterare la un nivel spiritual superior, decantat de pasiunile de moment, a pr

împliniri. Perpetuarea vieţii spiritului - instauratoare de noi lumi, din ce în ce mai rafinate - în spversurilor era, de altfel, recunoscută de Barbu ca dezideratul acestei etape a creaţiei. Cu toatereferentul obiectual va dispărea sau va fi dizolvat în viziuni fără suport narativ sau imagistic perceppoeziile îşi propun să instaureze "existenţe substanţial indefinite", să fie creatoare de realităţi spiritce se sustrag definirii discursive. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau frexclamative ce apar ca nişte chemări la existenţă, ca nişte invocări imperative ale ordinii latenlucrurilor: "Nadir latent!" (Din ceas, dedus...); "Fulger străin, desparte această piatră-adâncă; /agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochian!" (Înnecatul); "O, ceasuri verticale, frunţi târzii!" (Mod) etc. Referinmitologice, astrologice, gnostice sau la spaţiul balcanic sunt înlocuite în ciclul Joc secund cu refebiblice, reformulate şi extinse semantic. Crearea femeii e imaginată de Barbu ca asistatăacompaniată de un cor îngeresc (Timbru). Poezia Poartă conţine sugestia împlinirii prin erosul sublcare-i transportă pe protagonişti într-o realitate paradisiacă. Parabola neotestamentară a celor zfecioare e suportul simbolic al poeziei Aura.Referinţele culturale (biblice şi nu numai), experienţele personale sau imaginile universului cotisunt supuse în ciclul ermetic unor transfigurări poetice vizionare, generând inedite şi prolifice sugpoetice de "o cuprindere spirituală cât mai mare". Cuvintele lui Mallarmé "…ne fut-ce que pour voudonner l'idée" se constituie ca motto al acestui ciclu, invitând receptorul să înţeleagă realit

Prof. Rodica Lungu



Timbru de Ion Barbu

spirituale din expresia poetică şi de dincolo de ea.Ilustrând efortul de reconstituire a spiritului vechii Grecii, de ridicare la "modul intelectual al Lirei" şaproximare a "restrânselor perfecţiuni poliedrale", lirica barbiană se profilează ca un corpus organipofida schimbărilor de formulă poetică de la o etapă a creaţiei la alta. Coexistenţa paradoxalpermanentă a vitalismului şi dorinţei de desăvârşire spirituală, a senzualităţii şi sobrietăţii, a candorigorii, a omenescului şi stărilor de graţie, a concretului şi abstractului, o confirmă ca expresaspiraţiei spre unificarea intelect-afect, om de ştiinţă-poet, într-o superioară sinteză. Această felăuntrică a unificării contrariilor, definitorie pentru temperamentul barbian, e regăsită de MaPapahagi ca o reminiscenţă a romantismului caracteristică pentru climatul cultural interbelic. În aceviziune, opera lui Barbu devine într-un fel o formă de trecere de la romantism la poezia modernă.

Trei dintre simbolurile cu o mare recurenţă în poezia lui Ion Barbu sunt soarele, nunta şoglinda. Aspiraţia spre cunoaştere, spre absolut e configurată ca o fascinaţie solară, ca oieşire din sine; împlinirea, desăvîrşirea acestui elan, acestei sete e imaginată ca o nuntăcosmică. Oglinda este simbolul confruntării cu propriul eu, imagine necomplezentă care uneoridevine insuportabilă, determinând fracturi de destin. Imaginarul poetic barbian este saturat desimboluri extrase din zone foarte diferite ale căror arii de semnificaţii interferează; estegenerată astfel o reţea subtilă de sensuri stratificate, a căror decodificare nu poate fi niciodatăexhaustivă. incompatibilitatea dintre ariile lor lingvistice. Corespondenţele determinate deaceste construcţii apoziţionale au şi rolul de a crea conexiuni între simboluri, transferuri şicomunicări de sens între acestea.O altă particularitate sintactică prefigurată din primele poezii este structurarea textului poetic îndouă secţiuni, îmbinate adversativ, în care fie prima secţiune este negată de cea de a doua(Munţii, Copacul), fie a doua secvenţă indică trecerea într-o altă dimensiune spirituală (Mod).

Prof. Rodica Lungu

Documents

fisa_Timbru_Barbu