Călători străini în Ţările Române în secolul XIX - rezumat-

François Recordon (1795-1844)

Arhitectul francez de origine elveţiană, François Recordon ajunge la Bucureşti în 1815 determinat de averea pe care tatăl său o acumulase în Ţara Românească ca proprietar al unui han. Devine secretar pentru limba franceză al lui Ion Gheorghe Caragea având astfel ocazia de a cunoaşte îndeaproape problemele administrative ale ţării. Lichidează treptat moştenirea lăsată de tatăl său, iar după izbucnirea Revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu părăseşte Ţara Românească.

Ajuns în Franţa, publică sub formă de corespondenţă cartea Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants écrites de 1815 à 1821 avec la rélation des derniérs événements qui y ont eu lieu dedicată lui Ion Gheorghe Caragea, în care informaţia este culeasă şi redată cu grijă ceea ce face ca acestă publicaţie cu tentă literară să devină un preţios izvor de informaţie contemporană. În prima scrisoare vorbeşte despre clima şi activitatea agricolă a românilor pe care o leagă de un pământ pe care îl găseşte ca fiind „unul dintre cele mai roditoare din Europa”1. Petrecând şase ani în preajma lor, Recordon se încumetă să facă chiar un profil al moravurilor societăţii româneşti de secol XIX considerând că lenea este cusurul cel mai evident al românilor, dar că „găseşti la ei întrunite o mulţime de alte însuşiri rare la alte popoare, ca: buna credinţă, sinceritatea, dragostea pentru religia lor şi pentru îndatoririle pe care aceasta li le impune, ca şi supunerea şi respectul pentru stăpânii lor”2, neuitînd să denunţe necruţătoarea exploatare a boierilor,înconjuraţi de lux şi bogăţie în contrast cu mizeria ţăranilor mereu înpovăraţi de dări, care găseau ca soluţie fuga.

Curiozitatea occidentalilor cu privire la ritul ortodox este satisfăcută de asemenea, intr-o notă uşor rezervată a autorului care explică metoda succesiunilor in cadrul Bisericii şi împărţirea diocezelor:”(...), episcopii sunt cei care au grijă să numească pe preoţii sau pe parohii din oraşele şi din satele care se află sub jurisdicţia lor. Aceşti păstori spirituali sunt de regulă tot atât de puţin instruiţi în dogmele religiei lor ca şi poporul pe care îl păstoresc, dar sunt foarte evlavioşi şi cei mai mulţi au o încredere nemărginită în manifestările exterioare ale cultului lor...”3.

Recordon prezintă succint elementele principale ale sistemului de educaţie al copiilor români introdus de domnii fanarioţi, dar pe care îl găseşte precar, deteriorat sub raportul educaţie morală si fizică-exemplu; „studiile tinerilor se mărginesc la învăţarea, de la opt la 20 de ani a limbii greceşti moderne şi, în general, a oarecăror cunoştinţe de greacă veche, franceză, geografie şi aritmetică. Limba română, limba lor maternă, n-o învaţă de obicei decât din practică, mulţi dintre ei nu stiu nici s-o scrie, nici s-o citească şi care nu

1 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, Academia Română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, pp. 661.2 Op. cit., pp. 667.3 Op.cit., pp674.

are nici măcar o ortografie stabilită (...). Cât despre religie, românii nu o învaţă decât din exemplul dat de preoţii lor.”4

Descrierea Bucureştilor vremii constituie unul dintre punctele de reper în formarea unei opinii despre gradul de civilizaţie al locuitorilor Valahiei., astfel că se poate observa paralele şi raporturile tangenţiale pe care arhitectura şi modul de petrecere a timpului liber le au cu cele turceşti-orientale: „ Un străin ar putea fi mirat că nu găseşte aici mari promenade sau grădini publice frumoase, în afară doar de marea alee care duce la Herăstrău...”; „ În afara cafenelelor europene care sunt destul de numeroase la Bucureşti, mai sunt destule şi după moda turcească, care se deosebesc de ale noastre prin aceea că au o sală mare cu o bancă lată de jur înprejurul pereţilor, acoperită cu rogojini sau cu covoare şi perne pe care te aşezi turceşte pentru a fuma şi a bea cafeaua ce se aduce fără a fi cerută celor care vin în aceste locuri de întâlnire.”5

Nu de puţine ori menţionat, un alt motiv pentru care François Recordon încearcă această scurtă monografie a Ţării Româneşti este nevoia de îndreptare a opiniei deformate a vest-europenilor cu privire la românii de la sud de Carpaţi , scriere în care se întrevede înţelegerea şi simpatia pe care scriitorul le are pentru poporul român.

4 Op. cit., pp. 686.5 Op. cit. pp. 664.

William Wittman

Datele biografice despre medicul militar englez William Wittman se limitează la propriile sale mărturii de călătorie, începând cu însărcinarea lui în misiunea engleză împotriva armatei lui Napoleon Bonaparte care se întrepta spre Egipt,dorind sa cucerească Orientul, până la întorcerea în estul Europei.

Reţinut în Levant între 1800 şi 1802 de puternica epidemie de ciumă izbucnită în rândul trupelor otomane pe care a încercat să o stăvilească, Wittman împreună cu confraţii săi se îmbarcă pe Dunăre spre Galaţi, plănuind să traverseze Moldova pentru a ajunge în Anglia deoarece drumul prin Ţara Românească devenise, sub ameninţarea rebelului paşă de Vidin, un adevarat pericol pentru călători.

El este primul englez cunoscut nouă care a parcurs acest itinerar şi publică ulterior impresiile de călătorie despre Ţările române în cartea cu titlul Travels in Turkey, Asia Minor, Syria and across the Dessert into Egypt during the years 1799, 1800, 1801, in companzwith the Turkish army and in the British Military Mission ... în Londra.

Impresiile de călătorie ale lui Wittman prin Ţările Române, deşi fugare, mai ales în ceea ce priveşte Moldova, nu sunt lipsite de interes. El redă cu multă veridicitate atmosfera de panică întâlnită la Rusciuk, la hotarele ţării, la auzul veştilor mai mult decât îngrijorătoare despre jafurile prădalnice ale bandelor paşei de Vidin, amenintând chiar Bucureştiul şi părăsirea în grabă a capitalei de către domitor, slujbaşi , boieri şi consulii străini în faţa inevitabilei primejdii: „ Am fost totuşi pus într-o mare încurcătură seara la aflarea veştii sosite din Bucureşti, potrivit căreia domnul şi oamenii săi au luat-o la fugă, la vestea apropierii şi ameninţărilor lui Pazvantoglu.”6 După ce işi hotărăşte traseul către Galaţi, Wittman şi echipajul său ,alcătuit în majoritate de văslaşi români, trec prin Turtucaia unde face observaţii preţioase cu privire la românii pradaţi peste noapte de turci cât şi la morile de apă care se intindeau de-a lungul Dunării: „ De partea cealaltă a oraşului se află şapte mori de apă, fiecare din ele legată de două bărci ancorate pe fluviu, din care intr-una este aşezată moara, în timp ce cealaltă spijină roata aşezată în centru, între cele două ambarcaţiuni.”7

Apar şi interesante descrieri ale vaselor localnicilor din apropierea Dunării: „ Aceste vase care sunt atât de mult încărcate încât se afundă adânc în apă ca şi slepurile noastre grele, vin de la Viena cu bunuri de orice fel pentru Galaţi şi Iaşi în Moldova. Ele sunt prevăzute înspre proră cu cu douăsprezece vâsle de mărime mijlocie; două foarte mari chiar mi se par de o lungime ca de 40-50 de picioare chiar la proră, şi alte două de acelaşi fel, la pupă, spre a răspunde rolului unei cârme, asigurând direcţia vasului. Fiind lipsite de catarge şi pentru a asigura manevrarea lor, vasele sunt mereu ancorate lângă ţărm când suflă un vânt răcoros, ca şi în timpul serii.”8

Chirurgul militar remarcă, de asemenea, intensul trafic comecial din Brăila şi Galaţi, bucurându-se că se află din nou pe pământ creştin.

Îşi mărturiseşte mirarea văzând marele număr de evrei întălnit în oraşe şi sate şi surprinde cu destulă curiozitate veşmintele femeilor.

Friedrich Schmidt (1779-?)6 Op. cit., pp. 130. 7 Op. cit., pp. 131.8 Op. cit., pp. 133.

Friedrich Schmidt este unul dintre cei patru copii ai scriitorului german Friedrich Traugott Schmidt; el studiază teologia, petrece o vreme la Paris, revine la Berlin unde se dedică literaturii. Prin intermediul doctorului Hesse este angajat de domnitorul Moldovei, Alexandru Moruzi, ca profesor pentru cei doi fii ai săi, care aveau la acea vreme 16, respectiv 18 ani. Le predă acestora limba franceză, istoria, geografia şi aritmetica, alăturându-se celor doi profesori deja în funcţie, unul predând neogreaca, celălalt limba turcă.

Singurele impresii care ne-au parvenit de la acest trecător neamţ prin Moldova sunt culese din scrisoarea pe care a trimis-o către tatăl său imediat după sosirea la Iaşi. Schmidt găseşte asemănari puternice între obiceiurile clasei superioare şi tradiţia tucească: „ aici, de exemplu, nu există mese în camere; ceea ce facem noi pe mese se petrece pe sofa, care, din acestă cauză, ocupă cel puţin jumătate din cameră şi care are două etaje: primul se află la o înalţime de un picior faţă de duşumea, iar al doilea la unu si jumătate sau două picioare. Oglinda aparţine, de asemenea, mobilelor, care aici nu sunt cunoscute sau este întâlnită doar în dormitorul doamnelor. Cu excepţia podoabelor de pe cap, îmbrăcămintea este turcească...”. 9

Un lucru comun aproape tuturor străinilor care au trecut în Ţările Române este redarea imaginii contrastante a încercării de occidentalizare a claselor conducătoare şi a domnului şi modul de viaţă simplu şi rudimentar al ţăranilor; casele acestora de la periferiile Iaşului le descrie ca fiind nişte „ ...cocioabe jalnice la care, în loc de ferestre, se observa deschizături cu băşici lipite sau hărtie lipită pentru a lăsa să pătrundă lumina zilei.”10

Schmidt face interesante paralele între obiceiurile ţării natale şi Moldova, ce lasă să se întrevadă o oarecare subiectivitate din partea unui popor care deja stabilea standarde de civilizaţie: „ O masă cu 40 sau 60 de feluri de mâncare şi de 20 feluri de desert contrastează destul de ciudat cu mesele frugale din nordul Germaniei.”11

9 Op. cit., pp. 223.10 Op. cit., pp. 224.11 Op. cit., pp. 225.