GEORGE CALINESCU: Viata lui Mihai Eminescu

"El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...].

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mânios al unei multimi în primejdie de a fi strivita de puterile îndârjite ale lumii vechi, sa o învioreze cu vehementa si s-o împinga înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat într-o societate parând entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarâta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].

Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."

TUDOR VIANU: Studii de stil si arta literara

"Eminescu a dat poeziei românesti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spatiu si în timp si în care privirea cugetatorului patrunde pâna în punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pâna în conceptiile cele mai înalte ale ratiunii.

Prin aceste caractere ale poeziei sale, asa cum le lumineaza epitetele ei cele mai caracteristice, Eminescu este unul din reprezentantii cei mai straluciti ai epocii deschise odata cu anul 1848, printre ai carui scriitori el a recunoscut în Epigonii pe înaintasii sai [...].

Eminescu li se alatura, în generatia urmatoare, nu numai prin poetizarea trecutului generos, a basmelor, legendelor si traditiilor populare, dar si prin acea sensibilitate pentru vechimea înfatisarilor din jurul sau, despre care ne vorbeste unul dintre epitetele sale cele mai caracteristice. Gândirea eliberata vrea sa patrunda pâna în adâncimea sufletului omenesc, sa sondeze misterele naturii si sa se ridice pâna la conceptiile cele mai generale ale inteligentei, pâna la cunoasterea legilor eterne ale naturii."

EDGAR PAPU: Glosse eminesciene - "National si universal"

"Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru, mai întâi prin limba si apoi prin stil sau curentul stilistic pe care el îl ilustreaza. Lexicul sau îl arata ca pe un rod autentic al pamântului Moldovei. Atâtea din moldovenismele sale, care, departe de a supara, îi sporesc farmecul poeziei, nu vor mai fi utilizate ulterior nici chiar de scriitori de origine moldoveneasca. Asa ar fi a îmbla, a împle, nemângâiet, sau pluralul femininelor terminale în inta, cu sufixul schimbat, de pilda: suferinti în loc de suferinte. Toate aceste atât de firesti regionalisme devin garante ale autenticitatii lui Eminescu, ca expresie a pamântului patriei.

O componenta si mai importanta a constiintei sale nationale se arata, însa, a fi stilul sau curentul din care face parte. Problema este mai complicata, reclamând o serie de deslusiri. S-a spus astfel, ca Eminescu ar fi un "romantic întârziat", formula ce ni se pare cum nu se poate mai gresita. Romantismul n-a fost un fenomen exploziv, aparut o singura data, ci s-a desfasurat în valuri succesive timp de o suta de ani, de la sfârsitul veacului al XVIII-lea, pâna la sfârsitul veacului al XIX-lea. Prin urmare, Eminescu se arata "întârziat" numai fata de un anumit val romantic, iar nu fata de curentul romantic privit în întregime. Iar la el romantismul este mai putin o expresie a timpului si mai mult una a spatiului, adica a pamântului care l-a zamislit � pamântul moldovenesc."

"Intr-adevar, la aceeasi scara a perfectiunii în poezia sa se afla totul. Gama sa lirica este imensa. Intr-însa coexista intuitia viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria si peisajul românesc, cele mai vaste ingerinte folclorice, asimilarea filosofiei, a stiintei, a vechilor "întelepciuni". Se gasesc toate dispozitiile launtrice: exaltarea, extazul, visarea, duiosia, luciditatea satirica, revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice, de la strofa alcaica a Antichitatii, si de la liniile armonioase ale sonetului, pâna la cele mai îndraznete expresii ale versului liber si ale prozei ritmate, anticipari certe ale unor forme specifice numai veacului nostru. Din aceasta lirica se înalta cele mai nebanuite sunete: ecouri departate, chemari care se sting, murmure de ape, cântari furate de vânt sau absorbite de lacomia departarilor, voci soptite, fosniri de frunze, fâsâit de ierburi, sopot de izvoare, ropot de cascade, glasuri înabusite parca din adâncul pamântului sau din funduri de abisuri, dar în acelasi timp si tunete, si furtuni nimicitoare, si muget de valuri. In poezia sa adoarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucneste orga, tuna surlele apocaliptice. Se moduleaza infinit cu sunetele toate starile, toate senzatiile, toate simtirile, toate nuantele launtrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a "somniei" voluptoase, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfectiune."

"Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea cã dacã mai trãia, sãnãtos, încã douãzeci de ani, el ar fi fost considerat, fãrã putintã de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întreaga literaturã a lumii. [...] Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc si cel dintâi român în care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului daco-roman cu cultura occidentalã"

Garabet Ibrãileanu, Prefata la Mihai Eminescu - Poezii. S. Ciornei, Bucuresti, 1971

"Mintea lui Eminescu lucreazã cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adicã cu cele mai înalte concepte fãurite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternitãtii stãpâneste mintea sa într-asemenea mãsurã, încât una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternitãtii. Este, în toatã poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineazã orice îngustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectualã a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestãrii lui si aceea care explicã prestigiul atât de covârsitor al operei sale."

Tudor Vianu, Caiete critice. E.S.P.L.A., Bucuresti, 1957

"Cu Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic, pãstrând în existenta si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici. Nãzuind necontenit spre un plan de viatã superior etic si artistic, cãutând cu patos adevãrul si refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina noncomformismului, a sinceritãtii în faptele de viatã, si a înãltimii de gândire, dublatã de o sete de cunoastere absolutã. "

Zoe Dumitrescu-Busulenga, Valori si echivalente umanistice. Ed. Eminescu, Bucuresti, 1973

Eminescu - acest Iisus al slovei noastre româneşti.- Vasile Ghica

Te urăsc cu puterea lui Eminescu de-a iubi.-Ionel Teodoreanu

La moartea lui Eminescu chiar şi Codrul a vărsat lacrimi-Sergiu Railean

Dar ca şi folclorul nostru, Eminescu este un fenomen originar.-Constantin Noica

Eminescu

are

dreptate

Nu

credeam

să-nvăţ

Româneşte

a

muri

vreodată---- poezie de Costel Zagan

Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.- Mircea Eliade