GHID-Doctrinele Harului in Evanghelia Dupa Ioan

Doctrinele Harului în Evanghelia după Ioan | R. Bruce Steward

Doctrinele Harului în

Evanghelia după Ioan

R. Bruce Steward 1936-2006


A B

©2014. Traducere realizată de Societatea Misionară Coresi. Drepturile privind ediţia în limba română sunt rezervate. Această publicaţie poate fi distribuită numai gratuit. Pentru mai multe informaţii şi alte resurse în limba română, contactaţi-ne la SMC, OP12-CP40, Bucureşti 1, Romania, www.wdjd.ro.

Doctrinele Harului în Evanghelia după Ioan este o publicaţie alcătuită pe baza unei serii de predici prezentate la Englewood Baptist Church, New Jersey, în anul 1982, şi la Grace Baptist Church, Florida, în anul 1991. Pentru această publicaţie este disponibil în limba engleză şi un ghid de studiu. Ghidul de studiu, ca şi informaţii despre alte ghiduri de studiu biblic sau cursuri prin corespondenţă (adesea bazate pe scrieri din secolele anterioare), se pot descărca direct în format electronic de la www.chapellibrary.org. Tradus şi utilizat cu permisiunea Chapel Library. Pentru publicaţii cristocentrice, contactaţi Chapel Library la adresa 2603 W Wright Street, Pensacola, FL 32505, www.chapellibrary.org. Used by permission of Chapel Library. For Christ-centered materials from prior centuries, contact Chapel Library, 2603 W Wright Street, Pensacola, FL 32505 www.chapellibrary.org. Chapel Library şi Societatea Misionară Coresi nu susţin în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi publică.

Societatea Misionară Coresi OP 12, CP 40, Bucureşti 1, Romania Telefon: 0730-217-880 [email protected] www.wdjd.ro

Chapel Library 2603 West Wright Street Pensacola, Florida 32505 USA (850) 438-6666 • Fax: (850) 438-0227 [email protected] www.ChapelLibrary.org

http://www.wdjd.ro/

http://www.chapellibrary.org/



mailto:[email protected]

http://www.wdjd.ro/

mailto:[email protected]

http://www.mountzion.org/


CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ............................................................................................................................. 6

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ....................................................................................................... 7

Motivele alegerii Evangheliei după Ioan ........................................................... 7

Două probleme în istoria Bisericii ..................................................................... 7

T.U.L.I.P. ............................................................................................................. 8

CAPITOLUL 2. “DEPRAVAREA TOTALĂ” .................................................................................. 10

Diagnosticul ...................................................................................................... 10

Prognosticul ...................................................................................................... 14

CAPITOLUL 3. “ALEGEREA NECONDIŢIONATĂ” ..................................................................... 15

1. Dumnezeu a ales anumite persoane pentru a fi ale Lui .............................. 15

2. Dumnezeu Tatăl a dat pe cei aleşi Fiului Său .............................................. 15

3. Fiul lui Dumnezeu S-a dat pe sine la moarte pentru ei .............................. 15

4. Dumnezeu a dat şi mijloacele prin care ei sunt siguri în mântuirea lor ..... 16

Legământul Răscumpărării ............................................................................... 16

CAPITOLUL 4. “ISPĂŞIREA LIMITATĂ” ...................................................................................... 17

1. Moartea lui Hristos este în beneficiul unor anumite persoane ................... 17

2. Moartea lui Hristos este universală în extindere .........................................19

CAPITOLUL 5. “HARUL IREZISTIBIL” .......................................................................................... 23

1. Dumnezeu transformă prin Duhul Său Sfânt pe cei pe care El i-a ales ..... 23

2. Aceia pe care Dumnezeu îi transformă nu sunt inactivi sau pasivi ........... 24

CAPITOLUL 6. “PERSEVERENŢA SFINŢILOR” .......................................................................... 27

1. Poporul lui Dumnezeu este păstrat prin harul Lui pentru viaţa veşnică .... 27

2. Poporul lui Dumnezeu perseverează în credinţă spre viaţa veşnică prin harul Lui ........................................................................................................................ 29

CAPITOLUL 7. OBSERVAŢII DE FINAL ....................................................................................... 30

Răspunsul la două întrebări ............................................................................. 30

Aceste învăţături produc 3 lucruri în viaţa creştinului ................................... 30

Nu eşti sigur? ................................................................................................... 32

GHID DE STUDIU ........................................................................................................................... 33

Recomandări ..................................................................................................... 33

Lecţia 1. Introducere ......................................................................................... 33

Lecţia 2. Depravarea totală .............................................................................. 34

Lecţia 3. Alegerea necondiţionată ................................................................... 37

Lecţia 4. Ispăşirea limitată .............................................................................. 38

Lecţia 5. Harul irezistibil .................................................................................. 40


Lecţia 6. Perseverenţa sfinţilor ........................................................................ 41

Lecţia 7. Observaţii de final ............................................................................. 43

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI ....................................................................................................... 45

Lecţia 1. Introducere ........................................................................................ 45

Lecţia 2. Depravarea Totală ............................................................................. 46

Lecţia 3. Alegerea Necondiţionată ................................................................... 48

Lecţia 4. Ispăşirea Limitată.............................................................................. 49

Lecţia 5. Harul Irezistibil .................................................................................. 50

Lecţia 6. Perseverenţa Sfinţilor ....................................................................... 53

Lecţia 7. Observaţii de Final ............................................................................ 54

ANEXA 1. VOIA LUI DUMNEZEU SAU VOIA OMULUI?............................................................ 56

“Hiper-Calvinism” ........................................................................................... 56

“Hiper-Arminianismul” ................................................................................... 56

O soluţie ........................................................................................................... 57

Anexa 2. DESPRE ISTORIA BISERICII ......................................................................................... 58

Luptând pentru Credinţă ................................................................................. 58

Schimbând credinţa ......................................................................................... 58

Sinodul de la Dort ............................................................................................ 59

NOTE EXPLICATIVE ...................................................................................................................... 61


Aş vrea să fac unele recomandări acelora care vor citi şi vor studia paginile următoare.

Prima recomandare este să vă asiguraţi că aveţi o Biblie în faţă, deschisă la Evanghelia după Ioan, astfel încât să puteţi citi referinţele scripturistice care sunt aduse în sprijinul diferitelor aspecte discutate.

A doua recomandare este să studiaţi aceste lucruri însoţind studiul cu rugăciune, cu o inimă pregătită să primească adevărul lui Dumnezeu.

A treia recomandare este să studiaţi cu o dorinţă de a vă supune adevărului lui Dumnezeu, chiar dacă acel adevăr se află în contradicţie cu opiniile pe care le aveaţi anterior sau pe care le aveţi în prezent cu privire la Doctrinele Harului. Amintiţi-vă, Iisus a spus, “veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul [nu opiniile sau ceea ce poate cineva să creadă că ar trebui să fie] vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Aş adăuga şi o avertizare – în special în ce priveşte studiul temei “depravării totale”. În lumina învăţăturilor biblice cu privire la acest aspect, sunt unii care concluzionează că lumea în care trăim este atât de total coruptă, încât noi ar trebuim cumva să ne izolăm de ea într-un fel de cocon spiritual, de unde doar să ne uităm la lumea aceasta cu distanţare, şi unde să ne închipuim că nu se poate face nimic de către omul căzut în păcat şi care să fie util în vreun fel. Această atitudine contrazice învăţătura Scripturii. În Matei 7:9-11, Iisus Hristos spunea următoarele: “dacă voi, care sunteţi răi [starea noastră înaintea lui Dumnezeu], ştiţi să daţi daruri bune [utile pentru a împlini nevoi reale, cum ar fi nevoia de hrană] copiilor voştri...” De asemenea, El a predicat că judecătorii nedrepţi ar putea, din motive chiar egoiste, să facă dreptate în hotărârile pe care le iau (Luca 18:2-5). În Romani 5, Pavel spune că există oameni care, deşi faţă de Dumnezeu sunt “fără putere” (incapabili să facă vreun lucru bun), “nelegiuiţi” (v. 6), “păcătoşi” (v. 8) şi “vrăjmaşi” lui Dumnezeu (v. 10), totuşi el i-a privit ca pe semenii lui (v. 7), numindu-i “neprihăniţi” (în sensul în care se achită de toate obligaţiile lor omeneşti), şi “binefăcători” (în relaţie cu semenii lor). Aşa că a ne izola de lumea aceasta, după cum am descris, înseamnă a nega lucrarea lui Dumnezeu în lumea acestor oameni, şi stăpânirea Lui peste toate lucrurile, pe care El le poate foloseşte spre binele copiilor Lui (Romani 8:28).

R. Bruce Steward


Motivele alegerii Evangheliei după Ioan

În orice generaţie, creştinul de la amvon şi cel de pe bancă au avut deopotrivă nevoie de o înţelegere clară a Evangheliei, care este “puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16). A proclama Evanghelia şi a crede “Vestea Bună” de la Dumnezeu pe temelia autorităţii Lui şi în baza Cuvântului Lui sunt lucruri de cea mai mare importanţă. Acesta este şi motivul pentru care am elaborat acest scurt studiu.

Am ales pentru aceasta Evanghelia după Ioan pentru că ea a fost scrisă în mod expres de către ucenicul “preaiubit” al lui Iisus Hristos cu scopul de a aduce pe oameni la credinţa în Iisus Hristos (20:30-31). Pe parcursul acestei Evanghelii, atenţia noastră este orientată constant pe Iisus Hristos. Citim despre semnele făcute de El şi citim cuvintele Sale serioase adresate oamenilor. Evanghelia conţine o relatare autentică din partea unui martor ocular, care înregistrează ceea ce el a văzut şi auzit, şi care, în calitate de apostol, a scris, sub călăuzirea Duhului Sfânt, o interpretare plină de autoritate a lucrării şi cuvintelor lui Iisus Hristos (14:25, 26; 15:26, 27; 16:13-15; 20:30, 31; 21:24).

Un alt motiv pentru care am ales această Evanghelie este că adesea am recomandat celor interesaţi de lucrurile spirituale, bărbaţi, femei, tineri şi tinere, să înceapă studiul Bibliei cu această parte. Bisericile pe care le-am păstorit vreme de peste 21 de ani au oferit multe exemplare ale Evangheliei după Ioan ca literatură evanghelistică. Am observat de asemenea că aceasta a fost practica multor altor pastori şi biserici evanghelice.

În calitate de creştin evanghelic, care crede şi proclamă Evanghelia lui Iisus Hristos, sunt preocupat ca ceea ce eu cred şi predic să fie aceeaşi “Veste Bună” pe care Iisus a predicat-o şi pe care El a lăsat-o apostolilor Lui şi Bisericii din toate timpurile ca să o predice (v. Matei 28:18-20; Luca 24:44-49; Faptele Apostolilor). Creştinii evanghelici de astăzi au opinii împărţite în ce priveşte anumite caracteristici ale Evangheliei. Fie că recunosc, fie că nu, ei se împart în Calvinişti şi Arminieni.

Două probleme în istoria Bisericii

În legătură cu punctul de vedere asupra Evangheliei pe care un creştin îl poate avea se ridică două chestiuni de bază.

1) Prima are de-a face cu omul: De la căderea omului încoace, ce poate face omul pentru a-şi asigura mântuirea? Aici nu este vorba despre responsabilitatea omului, căci atât calviniştii cât şi arminienii cred că toţi oamenii păcătoşi sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi ambii cheamă pe toţi oamenii “să se pocăiască şi să creadă Evanghelia” (Marcu 1:15, F.A. 17:31; 20:21).

2) A doua are de-a face cu Dumnezeu şi ce fel de mântuire pune El înaintea oamenilor: Ceea ce Dumnezeu oferă este o mântuire concretă sau doar o mântuire posibilă?

Acestea sunt probleme care au fost ridicate în mod repetat în biserică. Ele au condus cândva în trecut la controversa între Augustin şi Pelagius, la finele secolului al 4-lea şi începutul secolului al 5-lea. De-a lungul Evului Mediu, aceste aspecte au fost dezbătute şi argumentate de teologii din acea perioadă. În secolul al 16-lea, Luther a luat apărarea poziţiei augustiniene împotriva lui Erasmus. Jean


Calvin a luat şi el parte la această controversă, în opoziţia sa faţă de biserica romano-catolică şi faţă de semi-pelagienii vremurilor sale. Mai apoi, în secolul al 17-lea, aceste aspecte au fost dezbătute la Sinodul din Dort (1618-1619). La acest Sinod, un grup de persoane care erau adepţii lui Jacobus Arminius (care a murit în 1609) au prezentat o scrisoare de protest împotriva înţelegerii augustiniano-calviniste asupra Evangheliei. Răspunsul Sinodului cu privire la aceste două lucruri a susţinut învăţăturile lui Augustin şi Calvin ca fiind conforme adevărului biblic, şi a respins pe cele ale lui Arminius. Răspunsul Sinodului poate fi sumarizat prin iniţialele “TULIP”1.

T.U.L.I.P.

TULIP este, în primul rând, o mnemonic (un ajutor pentru memorarea uşoară), şi, apoi, un acronim (fiecare literă corespunde unei învăţături importante a Scripturii) care prezintă punctul de vedere al Sinodului de la Dort asupra celor două aspecte în discuţie. Vom recunoaşte apoi că fiecare din cele 5 învăţături ale Scripturii reprezentate în TULIP ar putea fi definite mai precis prin utilizarea altor cuvinte sau expresii, dar acest acronim ne ajută mai bine acum în a defini chestiunile în discuţie. Aceste 5 învăţături sunt denumite şi “Doctrinele Harului”.

Pentru început, haideţi să aruncăm o scurtă privire asupra cuvântului TULIP, observând ce reprezintă fiecare literă şi care este punctul de vedere opus pentru fiecare, în speranţa că ne va ajuta în studiul nostru.

T — DEPRAVAREA TOTALĂ

Omul (prin şi ca urmare a căderii în păcat) este total depravat sau corupt; el este incapabil să facă vreun lucru în vederea mântuirii sale.

Punctul opus de vedere este că, deoarece omul este responsabil înaintea lui Dumnezeu să se pocăiască şi să creadă Evanghelia, este nevoie ca el să fie capabil să şi facă aceste lucruri.

U — ALEGEREA NECONDIŢIONATĂ

Din veşnicie, Dumnezeu a ales în mod necondiţionat pentru mântuire anumite persoane din masa de oameni păcătoşi. El a făcut acest lucru nu pentru că ar fi prevăzut că ei vor crede Evanghelia atunci când le va fi oferită, ci datorită dragostei Sale şi a scopului Său de a Se glorifica pe Sine în mântuirea acelora pe care El îi alege liber şi necondiţionat.

Punctul de vedere opus spune că alegerea lui Dumnezeu este condiţionată, anume că El a prevăzut că anumite persoane vor crede Evanghelia, şi, în baza acestui lucru, El a ales pe acele persoane pentru a fi moştenitorii vieţii veşnice.

L — ISPĂŞIREA LIMITATĂ

Prin jertfa Sa de pe cruce, Iisus Hristos a purtat păcatele acelora pe care Dumnezeu i-a ales necondiţionat ca să primească viaţa veşnică, şi astfel El a asigurat mântuirea numai acelora pentru care El a murit. Astfel, ispăşirea făcută de El este limitată la aceste persoane.

Celălalt punct de vedere, arminian, este că Hristos S-a jertfit pentru toţi oamenii fără deosebire pentru a face mântuirea posibilă pentru ei, înlăturând astfel orice obstacol dinaintea omului, astfel încât acesta să poată fi beneficiarul vieţii veşnice dacă îşi pune credinţa în Hristos.


I — HARUL IREZISTIBIL

Harul lui Dumnezeu este irezistibil pentru cei aleşi (adică aceia pentru care Hristos a murit), iar scopul alegerii lor de către Dumnezeu şi beneficiile lucrării mântuitoare a lui Hristos vor fi aplicate eficient lor prin Duhul Sfânt, astfel încât aceştia sunt născuţi din nou (sau regeneraţi – n.trad.) şi ei cred astfel Evanghelia.

Punctul de vedere opus afirmă că toţi oamenii se pot opune harului lui Dumnezeu şi astfel acceptarea Evangheliei nu este bazată doar pe lucrarea Duhului Sfânt ci şi pe cooperarea sau participarea omului prin primirea harului lui Dumnezeu prin credinţă.

P — PERSEVERENŢA SFINŢILOR2

Aceia pe care Dumnezeu i-a ales, pentru care Hristos a murit, care au fost născuţi din nou prin Duhul Sfânt, sunt păstraţi prin puterea lui Dumnezeu şi vor persevera [continua – n.trad.] în credinţă până la sfârşit, fiind astfel mântuiţi.

Punctul de vedere opus este că omul care crede cu adevărat Evanghelia ar putea la un anume moment - sau în orice moment - să abandoneze credinţa în Hristos, şi astfel să îşi piardă viaţa veşnică şi să piară pentru vecie.

Pe măsură ce ne vom apropia acum de Evanghelia după Ioan, vom observa că două lucruri sunt acceptate fără ezitare de orice persoană care crede că Biblia – în totul, în toate părţile sale – este Cuvântul lui Dumnezeu plin de autoritate şi fără greşeală.

Primul este că Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, are o cunoaştere cuprinzătoare şi precisă a lui Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu. El ne-a pus înainte în Biblie o cunoaştere a lui Dumnezeu care este suficientă pentru ca noi să Îl înţelegem şi ca să înţelegem care este calea mântuirii dată de El (v. Ioan 1:1-5, 9-18; şi 14:25, 26; 15:26, 27; 16:13-15).

Al doilea este că Domnul Iisus Hristos deţine o cunoaştere cuprinzătoare şi profundă a oamenilor, cunoaştere pe care de asemenea ne-a transmis-o în Biblie (v. Ioan 2:24, 25; 5:33-42; 6:15, 64, 70, 71).


Chestiunea critică este Depravarea Totală. Există multe persoane care admit că ei cred acest punct (şi cred şi ultimul punct, Perseverenţa Sfinţilor), dar în realitate nu prea îl cred. Dacă ar discuta detaliat asupra acestui subiect, ei ar susţine că, într-un fel, voinţa omului, deşi afectată de căderea în păcat, poate totuşi să colaboreze cel puţin cu harul lui Dumnezeu şi că acest lucru trebuie să se petreacă pentru ca o persoană să poată primi darul vieţii veşnice. Cu toate acestea, atunci când cineva studiază cu atenţie Evanghelia lui Ioan, sunt convins că va fi izbit de adevărul că fără naşterea din nou, omul nu poate şi nu va primi pe Hristos. Sub îndrumarea Marelui Medic şi a elevului Său preaiubit, apostolul Ioan, vom examina învăţăturile cu privire la starea omului păcătos sub două aspecte: în primul rând, vom face diagnosticul stării acestuia, iar apoi ne vom uita la prognosticul stării omului.

Diagnosticul

1. Cunoaşterea spirituală a omului păcătos

În partea introductivă a Evangheliei (v. 1:1-18), suntem confruntaţi cu starea omului după căderea în păcat (v. 5): “Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o”. Aceasta este starea de orbire spirituală: cel ce este orb spiritual nu poate distinge lumina. Mai târziu, Iisus i-a spus lui Nicodim că “dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (3:3). În minunea cu omul născut orb (Cap. 9), Iisus s-a folosit de acea situaţie pentru a arăta că aceasta este situaţia spirituală tragică a omului păcătos, în special când acel om crede că el poate totuşi să vadă (9:39-41). Din nou, numai aceia care Îl urmează (şi a urma pe cineva presupune să ai abilitatea de a vedea acea persoană) sunt cei care nu umblă în întuneric (8:12). Omul este orb şi trăieşte în întuneric (12:35, 40).

Totuşi, nu doar că omul este orb spiritual, ci el este şi surd spiritual. Iisus afirmă din nou că deşi Tatăl a lăsat mărturie pentru El prin lucrările pe care El, Iisus, le-a făcut, “Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul... şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi” (5:36-38). De aceea, în om există o incapacitate de a primi nu doar mărturia Tatălui, ci şi mărturia Fiului (3:11), sau chiar mărturia înaintemergătorului lui Iisus, Ioan Botezătorul (v. 1:6-8, 15, 19-36; 5:33-36; 8:27-36). Ei se bucurau de lumina pe care Ioan o avea, dar nu s-au bucurat în Acela despre care Ioan aducea mărturie, altfel spus, ei nu auzeau ceea ce Ioan le spunea în ce priveşte scopul lucrării sale (1:6-8). Iar Iisus a oferit şi motivul pentru care omului îi lipseşte înţelegerea a ceea ce El spunea: “...Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” [adică ce vă spun Eu] (8:43). Atunci când oamenii nu pot auzi cuvântul Lui, nu se poate găsi loc în ei pentru aceste cuvinte (8:37).

În ultimul rând, omul este ignorant cu privire la lucrurile spirituale. Acest adevăr ne confruntă în capitolul 1 din Evanghelia după Ioan. În versetul 5, omul nu a “biruit”3 lumina; în versetul 10, ni se spune că ei nu “L-au cunoscut”; în versetul 11, ei nu “L-au primit”, şi aceasta chiar şi după ce Ioan Botezătorul L-a prezentat lor (v. 26). În discuţia cu femeia de la fântână, Iisus a subliniat ignoranţa spirituală a omului căzut în păcat în două aspecte: (1) Dumnezeu are un dar uimitor de care omul are nevoie, şi (2) El (Hristos) este Dătătorul acelui dar (4:10-26).

El a dezvăluit această ignoranţă nu doar în Samariteni, ci şi în Nicodim, care era învăţător în Israel (3:10), în mulţimea de Iudei (7:41, 52; 10:20-24; 12:40), în farisei (8:19), aceia care pretindeau că ei cred în El (8:31-32, 43, 55), în învăţătorii


din sinagogi (9:16, 29-34), şi chiar în ucenicii Lui (13:6-9). El arată că împotrivirea şi persecuţia pe care ucenicii Lui urmau să le experimenteze din partea necredincioşilor se datorau faptului că persecutorii “n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine” (16:1-3). Aşa că IQ-ul spiritual (gradul de inteligenţă – n.trad.) al omului ca urmare a căderii în păcat are valoarea 0,00000... El este orb, surd şi ignorant cu privire la Dumnezeu, cu privire la Hristosul Lui şi cu privire la Cuvântul Lui (17:25).

2. Înclinaţiile spirituale ale omului

Înclinaţiile omului se manifestă în ceea ce el iubeşte şi în ceea ce urăşte, în ceea ce “îl determină” şi în ceea ce “îl demotivează”, în ceea ce “îl face să acţioneze” şi în ceea ce “îl face să rămână indiferent.”

În mod natural, omul are o antipatie faţă de Dumnezeu, faţă de Hristos, faţă de Lumina Adevărată, faţă de Cuvântul Lui şi faţă de poporul Lui. Ioan subliniază această antipatie în Capitolul 1, unde scrie că El “[Cuvântul (v. 1), Viaţa (v. 4), Lumina (v. 4-5, 9)] a venit la ai Săi [evreii], şi ai Săi nu L-au primit” (v. 11). Acest lucru sumarizează atitudinea evreilor pe care o regăsim pe tot parcursul acestei Evanghelii. În ciuda statutului lor privilegiat de descendenţi ai lui Avraam după trup (8:33, 39) şi a faptului că lor li se încredinţase Cuvântul lui Dumnezeu sub forma Scripturilor (5:39), când Iisus Hristos a venit printre ei, L-au respins. Datorită stării de răufăcător a omului, el nu este doar indiferent cu privire la Lumină, ci el nici nu vine la Lumină – ba chiar urăşte Lumina – pentru că Lumina îi descoperă faptele sale rele (3:20). Această atitudine este una de aversiune faţă de adevărata viaţă (5:40). Când omul este presat în ce priveşte lucrurile spirituale, el Îl dezonorează pe Fiul lui Dumnezeu (8:48, 49). Antipatia spirituală a omului a fost manifestată în vremea lui Iisus Hristos prin dorinţa lor şi prin planul lor de a-L omorî (7:19, 25, 32; 8:59; 10:31; 11:50-53; 12:10).

În ce priveşte aspectele pe care omul este înclinat să le facă, trebuie spus că el are o atracţie naturală să se alipească şi să facă răul. El urăşte Lumina şi iubeşte întunericul (3:19). Întunericul este atmosfera în care el trăieşte, se mişcă şi este viu. Deoarece “stăpânitorul acestei lumi” este “tatăl” său, voinţa şi exemplul acestuia sunt dominante în viaţa omului. De aceea el este denumit mincinos şi ucigaş (8:44; 12:31; 14:30). Regula vieţii sale nu este ca să trăiască după voia şi plăcerea lui Dumnezeu, ci el trăieşte cu scopul de a obţine aplauzele colegilor lui de sclavie faţă de păcat şi faţă de Satana (7:13; 9:22; 12:42, 43; 19:38).

De asemenea, Iisus a spus că omul este dependent şi înrobit în trei feluri. În primul rând, el este înrobit faţă de păcat: “Adevărat, adevărat, vă spun că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului” (8:34). Practicarea păcatului este dovada sclaviei faţă de păcat. În al doilea rând, această dependenţă de a păcătui este dovada sclaviei lui faţă de Satana: “voi faceţi faptele tatălui vostru”...care nu era Avraam, aşa cum presupuneau ei (8:39-41), ci “diavolul” (8:44). În al treilea rând, El a spus că omul este înrobit de propria fire, şi datorită stăpânirii păcatului şi a lui Satana asupra sa, el este înşelat să creadă că el îşi salvează viaţa trăind astfel, pe când în realitate el îşi pierde viaţa (Ioan 12:25).

Iuda Iscarioteanul este un exemplu de astfel de dependenţă de sine (12:4-6). Dragostea lui faţă de propria-i viaţă şi dorinţa de a avea bogăţii materiale erau de fapt dumnezeul lui, şi acestea i-au oferit ocazia de a-L trăda pe Iisus (13:2). El a devenit astfel instrumentul Satanei (13:26, 27) şi a condus autorităţile din vremea aceea la locul unde puteau să Îl aresteze pe Iisus, acela fiind de altfel locul unde El obişnuia să se retragă pentru a se ruga (18:1-3, 5). Din observaţiile făcute de


evanghelist asupra caracterului lui Iuda, noi învăţăm că omul care îşi slujeşte propriei persoane şi propriilor interese îşi are cel mai groaznic dumnezeu, un dumnezeu care îl va distruge în final.

3. Voinţa spirituală a omului

Acesta este cel mai important punct. Este important să recunoaştem că omul ia decizii în mod liber – dar le ia pe baza intereselor pe care le are (păcatul, egoismul şi Satana) şi pe baza înclinaţiilor sale, care sunt împotrivitoare faţă de Dumnezeu, faţă de Hristosul Lui şi faţă de Cuvântul Lui. Deciziile lui, aşadar, deşi sunt luate în libertate, nu pot fi decât greşite.

Iisus a spus că omul este afectat de o incapacitate de două feluri.

În primul rând, omul nu poate veni la El ca să aibă viaţă spirituală. El a spus: “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (6:44). Şi iarăşi: “Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu” (6:65). Capacitatea de a veni la Hristos pentru a primi viaţa veşnică comportă două aspecte: (1) o atracţie interioară faţă de Fiul, care este dată de Tatăl, şi (2) oferirea darului abilităţii de a veni la Hristos, tot de către Tatăl. El a mai spus că aceia care vin la El, I-au fost daţi de Tatăl (6:37).

În al doilea rând, Iisus a afirmat că omul neregenerat este incapabil de a crede în El. El i-a spus lui Nicodim următoarele: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” (3:12). În predica Sa cu privire la Pâinea vieţii, El a făcut legătura între a crede în El şi a veni la El (6:64, 65). Această legătură indică faptul că a veni la Hristos înseamnă a crede în Hristos. În aceeaşi predică, El declară că numai aceia care “mănâncă trupul Fiului Omului şi [care] ...beau sângele Lui” au viaţa în ei (6:53-58). Aceasta este o ilustraţie vie cu privire la dependenţa omului de Persoana şi lucrarea lui Hristos în ce priveşte viaţa veşnică. Ca urmare a acestor cuvinte “prea de tot” (6:60), “mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El” (6:66 cf. 8:30, 31). În predica Sa cu privire la Păstorul cel Bun şi oile Sale, El a oferit explicaţia pentru necredinţa evreilor în a fi turma Lui: “Oile Mele,” a spus El, “ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine” (10:26, 27).

Ioan comentează cu privire la necredinţa încăpăţânată a mulţimilor de oameni (12:37) ca fiind împlinirea a două din profeţiile lui Isaia. În 12:38, el citează Isaia 53:1: “Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” În următoarele versete, el scrie: “De aceea nu puteau crede” (adică nu aveau capacitatea de a crede), căci aşa cum spusese Isaia: “Le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” (12:39, 40; Isaia 6:10). Iisus Însuşi se referă la acest eşec al oamenilor în a veni la El ca reprezentând împotrivirea voinţei lor care acţionează liber: “Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” (5:40).

Pentru ca omul natural, în viaţa lui spirituală, să poată “primi,” “crede,” sau “veni” la Hristos, are nevoie de o naştere din nou (Ioan 1:13; 3:3, 5, 7). Ochii lui orbi trebuie să fie deschişi şi privirea întunecată trebuie să fie luminată pentru a cunoaşte adevărul. Înclinaţiile lui împotrivitoare trebuie să fie întoarse astfel încât el să iubească lumina şi să urască întunericul. Voinţa lui împotrivitoare trebuie să fie schimbată printr-o lucrare puternică a lui Dumnezeu, pentru ca apoi el să poată să “creadă,” “să vină,” şi “să urmeze” pe Hristos.


4. Acţiunile omului înaintea lui Dumnezeu

În Evanghelia după Ioan ni se spune foarte clar că starea spirituală a omului se vede în acţiunile sale. Iisus a spus că “oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească [descopere] faptele” (3:19, 20). În versetul 19, cuvântul tradus cu “rele” indică un rău activ, un rău care este “stricător” sau “distructiv”. În versetul 20, cuvântul “răul” indică “nimicnicia” acelor fapte, lipsa lor de valoare înaintea lui Dumnezeu. Primul cuvânt (v. 19) poate fi folosit pentru a descrie rădăcina unuia a cărui viaţă interioară este descrisă prin punctele 1-3 de mai sus. Al doilea cuvânt se referă la roadele care sunt produse de o astfel de rădăcină, şi un astfel de om este sub judecata lui Dumnezeu (3:18).

Viaţa omului stă sub iminenţa judecăţii lui Dumnezeu din cauza lipsei credinţei şi a ascultării acestuia de El (3:18, 36). Credinţa în Hristos se dovedeşte prin ascultarea de El. Lipsa credinţei (rădăcina) produce neascultare (roada). Iisus a spus că motivaţia acelora care ascultă de El este aceea de a-şi exprima dragostea faţă de El (14:15, 21, 23). Dar El a continuat spunând: “Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul, pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis” (14:24; 15:23-26). Şi întrucât scopul ascultării de Hristos este acela de a-L onora pe El şi pe Tatăl, care L-a trimis, tot astfel neascultarea faţă de El are ca scop dezonorarea Lui şi a Tatălui (5:23 cf. v. 39-47). Faptele omului sunt aşadar judecate ca fiind bune sau rele nu doar pe baza rădăcinii din care ele se trag (adică viaţa interioară a omului căzut în păcat) şi a lipsei de valoare a acestor roade, ci şi pe baza motivaţiei, care în acest caz constă în ura faţă de Dumnezeu şi Fiul Lui, ca şi a scopului pentru care ele sunt făcute, anume pentru a dezonora pe Dumnezeu şi pe Fiul Lui.

5. Starea omului înaintea lui Dumnezeu

Singura concluzie logică la care orice om normal ar ajunge, în baza realităţilor prezentate mai sus, este aceea că omul este mort din punct de vedere spiritual. Totuşi, nu suntem lăsaţi să tragem noi concluzia aceasta, ci însăşi Evanghelia după Ioan afirmă acest lucru cu claritate.

În primul rând, Iisus a spus că omul neregenerat nu are viaţă în el (6:53). Toate învăţăturile Lui, care ne spun despre necesitatea unei “naşteri din nou” prin Duhul Sfânt, a unei “veniri la El,” a “mâncării trupului Lui,” a “băutului sângelui Lui,” şi a necesităţii punerii “credinţei în El” pentru a avea viaţa veşnică, au ca implicaţie aceeaşi concluzie (ex., Ioan 3:1-11; 5:40; 6:53-58; 20:30, 31). Afirmaţiile Lui că doar El este Viaţa şi că numai El dă viaţa, ne obligă să credem că în afara Lui şi în afara darului Său, omul nu are viaţă spirituală înaintea lui Dumnezeu (Ioan 10:27, 28; 11:25, 26; 14:6).

În al doilea rând, El a afirmat că starea omului neconvertit este una a morţii spirituale chiar în prezent. El spune că acela care “ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Apoi, El vorbeşte despre momentul prezent (“acum a şi venit”) “când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia” (5:25). O examinare atentă a contextului acestui pasaj ne arată că aici Iisus se referea la cei care erau morţi spiritual. Când s-a referit la cei morţi din punct de vedere fizic, El a folosit expresia “cei din morminte” (v. 28 şi 29).

Din punct de vedere spiritual, toţi oamenii sunt ca şi Lazăr (când Iisus a venit la mormântul lui şi a poruncit să se dea piatra la o parte), având asupra lor mirosul putreziciunii, “cu mânile şi picioarele legate cu fâşii de pânză, şi cu faţa înfăşurată


cu un ştergar” (11:38-44). Şi după cum numai vocea dătătoare de viaţă a Fiului lui Dumnezeu spunând “Lazăre, vino afară” (v. 43) a fost cea care l-a adus pe Lazăr afară din mormânt (v. 44), tot aşa numai aceeaşi voce care vorbeşte oamenilor morţi spiritual de astăzi îi poate chema la viaţa spirituală şi veşnică. Şi aceasta pentru că omul neconvertit este mort spiritual.

Prognosticul

Cel care a oferit diagnosticul este de asemenea Cel care are autoritatea de a oferi prognoza cu privire la om. Dacă omul rămâne în starea de moarte spirituală în această viaţă, el va avea anumite consecinţe de suportat în perioada de după moarte, la învierea pentru judecată (5:29). Trebuie observat că omul, deşi este incapabil să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, rămâne totuşi responsabil să fie plăcut Lui, şi este fără scuză înaintea Lui (1:5; 7:28; 9:40, 41; 10:37-39; 15:22-25).

Şi există 3 consecinţe care au efect asupra omului.

1) Omul este sortit să piară veşnic

Iisus i-a spus lui Nicodim că numai aceia care sunt credincioşi nu vor pieri, ci vor avea viaţa veşnică. Implicit, toţi cei necredincioşi vor pieri pe vecie (3:16). El a arătat către cei care erau în Templu (Ioan 8:12-59) ca fiind aceia care nu credeau şi nu Îl urmau, şi că implicaţia era că ei mor în păcatele lor (8:21, 24). Ei vor fi aruncaţi afară pentru totdeauna (6:37; v. şi 8:35, 10:28).

2) Omul trăieşte sub mânia lui Dumnezeu

Ioan Botezătorul a afirmat faţă de ucenicii lui că credinţa lor trebuie să fie pusă în “Mire” (3:27-30), adică în “Fiul”, în mâinile Căruia Tatăl a dat toate lucrurile (3:31-35). Apoi el a pus în contrast situaţia acelora care cred în Fiul cu a acelora care nu Îl ascultă pe Fiul. Cei credincioşi au viaţa veşnică, dar cei necredincioşi au parte de mânia lui Dumnezeu rămânând asupra lor (3:36).

3) Omul este deja condamnat

Iisus a spus că El nu a fost trimis “în lume ca să judece lumea”; nu era nevoie de aceasta, pentru că acela care nu crede în El, a fost deja judecat (3:17, 18). Această judecată va fi declarată public în ziua de apoi când cei care au făcut răul vor fi înviaţi în vederea judecăţii (5:28, 29).

Conform Evangheliei după Ioan, ceea ce îi aşteaptă pe cei necredincioşi este groaznic. Omul care va veni acolo îmbrăcat în hainele putrede ale morţii sale spirituale va pieri pe vecie, fiind deja sub mânia şi judecata lui Dumnezeu. Pentru el, moartea nu îi va aduce o altă viaţă, ci o judecată deplină, sau ceea ce nu poate fi descris decât cu expresia de moarte veşnică. Iată care este prognoza pe care o face Marele Doctor.


Atenţia noastră se mută acum asupra lui Dumnezeu – Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, Fiul cel Preaiubit, care din veşnicie “este în sânul Tatălui” (1:18; 3:16; 17:24). Această dragoste faţă de om este uimitoare dacă ne uităm la caracterul şi starea omului, aşa cum le-am văzut în capitolul anterior. Nu este nimic în om care să fie de iubit. El nu este doar corupt în totalitate şi dezgustător înaintea lui Dumnezeu, ci el este şi total incapabil să facă vreun lucru care să îi schimbe această stare sau caracter înaintea lui Dumnezeu.

Totuşi, în baza voii Sale suverane şi libere, Dumnezeu Şi-a revărsat dragostea veşnică asupra unui număr anume de oameni păcătoşi, cărora le dă viaţa veşnică. În Evanghelia după Ioan, găsim 4 categorii de afirmaţii în legătură cu acest adevăr.

1. Dumnezeu a ales anumite persoane pentru a fi ale Lui

Dumnezeu, Tatăl cel sfânt şi neprihănit, a ales anumite persoane ca să fie ale Lui. Acest adevăr ne este prezentat clar de Iisus în rugăciunea Lui din Ioan 17. Iisus afirmă că aceia pe care Tatăl I-a dat, au fost înainte de toate ai Tatălui. Citim că “Ai Tăi erau” (v. 6), “sunt ai Tăi” (v. 9), şi “tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu” (v. 10). El se roagă apoi ca “să cunoască lumea că Tu M-ai trimes, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine (v. 23)... fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (v. 24). Cu alte cuvinte, există oameni pe care Tatăl i-a ales să fie ai Săi înainte de întemeierea lumii, datorită dragostei Sale libere.

2. Dumnezeu Tatăl a dat pe cei aleşi Fiului Său

Hristos reaminteşte Tatălui că El i-a dat autoritatea peste toată omenirea, astfel încât El să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tatăl I-a dat (17:2). Apoi, unul din argumentele pe care le aduce pentru ca Tatăl să îi păstreze în Numele Lui (17:11) este acela că El a făcut cunoscut Numele Lui (al lui Dumnezeu) “oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău” (17:6). Rugăciunea Lui nu se referă la lume, ci este pentru cei pe “care Mi i-ai dat Tu” (17:9). Faptul că Iisus nu se gândea numai la cei 11 apostoli ca fiind aceia care Îi fuseseră daţi, este evident din spusele Lui din versetele 20-24. În versetul 20 citim cuvintele Lui: “Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor” – Cuvântul pe care Tatăl l-a dat Fiului, pe care El l-a dat apoi lor (v. 6-8). El se roagă apoi ca “ei să fie una” (v. 21), adică apostolii alături de “cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Aceasta face referire la biserică, începând cu primul secol până astăzi, şi până când se va sfârşi istoria. Apoi El continuă în versetul 24, referindu-se la apostoli şi la credincioşii din toate timpurile, ca fiind “şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea” (vezi şi 6:37; 10:29.)

3. Fiul lui Dumnezeu S-a dat pe sine la moarte pentru ei

Dumnezeu Tatăl i-a dat Fiului, care S-a dat pe Sine la moarte pentru a obţine viaţa veşnică pentru ei. Întrucât acest aspect va fi tratat în detaliu în capitolul următor, aici îl voi aborda pe scurt. În capitolul 10, în calitate de Păstor cel Bun, Hristos spune: “Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi” (v. 11), apoi continuă spunând: “Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine.” (v. 17, 18). Moartea Sa (“Îmi dau viaţa”) şi învierea Sa (“iarăşi s-o iau”) pentru oile Sale, sunt în acord cu scopurile divine: “aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (v. 18).


De-a lungul acestei Evanghelii, Iisus era conştient de voia Tatălui Său (porunca Lui) pe care trebuie să o împlinească (4:34; 5:30, 36; 6:38; 17:4; 19:28-30), şi despre ceea ce avea să se petreacă cu El, de momentele de mare suferinţă care Îl aşteptau (2:4; 7:30; 8:20; 12:23, 27; 13:1; 16:32; 17:1). Când era în grădină şi l-a văzut pe Iuda venind cu soldaţii de la preoţi cei mai de seamă şi de la farisei, “Iisus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei” (18:3, 4). Apoi, El a luat paharul pe care Tatăl I-l dăduse ca să îl bea (18:11).

4. Dumnezeu a dat şi mijloacele prin care ei sunt siguri în mântuirea lor

Dumnezeu Tatăl, care i-a hotărât pe acei oameni ca să primească viaţa veşnică, a hotărât ca să le dea acestora şi mijloacele prin care să îi asigure de aceasta.

a. Scopul lui Dumnezeu este ca ei să aibă viaţa veşnică

În ce priveşte viaţa veşnică, ca scop al lui Dumnezeu pentru copiii Lui, trebuie să observăm următoarele aspecte:

1) Este un dar prezent, aflat în posesia celor pe care El i-a ales (6:39, 40; 14:2, 3).

2) Include nădejdea învierii în ziua de apoi (5:24, 25, 28, 29; 6:39, 40, 44, 54).

3) Include a fi cu Hristos - ”vreau ca... să fie împreună cu Mine, ...ca să vadă slava Mea” pe vecie (17:24, cf. 1:14; 17:5).

b. Dumnezeu dă şi mijloacele prin care ei primesc viaţa veşnică

În acelaşi timp, El stabileşte şi dă tuturor aleşilor Lui şi mijloacele care sunt necesare pentru ca ei să primească şi să fie asiguraţi de viaţa veşnică:

1) El le dă abilitatea de a veni la Hristos (6:37, 44, 65).

2) El le dă abilitatea de a-L vedea şi de a crede în Fiul (6:40; 10:26, 27). În acest sens trebuie să înţelegem afirmaţiile lui Iisus cu privire la a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui (6:51, 53-58). Este o modalitate foarte concretă de a arăta că a crede în Hristos este a fi în dependenţă totală de El ca singura Sursă şi suport pentru viaţa spirituală, după cum pentru viaţa fizică depindem total de hrană şi apă.

3) El le dă abilitatea de a auzi vocea Lui şi de a-L urma (8:47, cf. 46 şi 10:26, 27, 29).

Legământul Răscumpărării

În această secţiune ne sunt prezentate două concepte teologice importante cu privire la mântuire. Primul implică acordul dintre Tatăl şi Fiul, fiind denumit şi Legământul Răscumpărării. Tatăl Îi dă Fiului un popor, iar Fiul agreează să răscumpere acest popor prin moartea Lui (vezi pct. 1 şi 2 mai sus).

Acest lucru serveşte drept bază pentru al doilea concept, anume Legământul Harului, în cadrul căruia Tatăl, ca Izvor al Sfintei Treimi, şi Fiul ca şi Cap şi Mediator al poporului Lui, asigură mântuirea celor aleşi şi le dă acestora toate mijloacele pentru a primi această mântuire (vezi pct. 3 şi 4 mai sus). “Mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2:9).


Prin “Ispăşire Limitată” se înţelege că moartea lui Hristos a fost valabilă numai pentru cei aleşi şi că efectul ispăşirii făcute de El le asigură mântuirea acestora. Astfel, prin aceasta sunt subliniate două aspecte:

1) Că răscumpărarea este particulară, şi

2) Că răscumpărarea este obţinută pentru cei aleşi de Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan există două categorii de pasaje care tratează subiectul morţii lui Hristos. O categorie din aceastea ne prezintă moartea lui Hristos pentru nişte oameni anume. Cealaltă categorie de versete ne prezintă moartea Sa ca având implicaţii universale. Cum ar trebui să le înţelegem? Sunt ele opozante unele altora într-un mod în care nu ar putea fi vreodată împăcate, sau cumva există o modalitate de a înţelege pasajele care elogiază minunăţiile morţii lui Hristos?

1. Moartea lui Hristos este în beneficiul unor anumite persoane

a. Capitolul 10

Primul pasaj care ne pune în faţă acest adevăr se găseşte în Capitolul 10. Hristos afirmă în versetul 11 că: “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi,” iar în versetul 14 aceste oi sunt identificate de două ori cu expresia “ale Mele” [BOR] (cf. v. 3, 4). În versetul 15 El afirmă: “Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele”. Iisus a făcut aceste afirmaţii faţă de evreii aflaţi în luna a 7-a la Sărbătoarea Corturilor (v. 7:2). Mai târziu, la momentul Sărbătorii Înnoirii Templului (Hanukkah) din luna a doisprezecea, Îl găsim pe Iisus din nou în Ierusalim (10:22-23). Cu această ocazie, El a arătat că necredinţa evreilor faţă de El era de fapt un semn că ei nu erau “din oile Mele” (10:26). Adică ei nu erau dintre cei daţi Lui de către Tatăl şi, prin urmare, nu făceau obiectul morţii Sale răscumpărătoare!

În versetul 27, El oferă două semne caracteristice ale oilor Sale: ele “ascultă glasul Meu... şi vin după Mine” (cf. v. 14). El le dă viaţa veşnică, ce a fost pregătită pentru ele (v. 28, 29), pentru că El Îşi dă viaţa pentru ele (vezi v. 11-18). Un alt pasaj care face referire la acest subiect se găseşte în Capitolul 21, unde Hristos îl restaurează şi îi redă misiunea lui Petru (21:15-19). Petru avea să fie un păstor urmaş al lui Hristos (v. 1Petru 5:1-5) pentru oile Sale (v. 16, 17). Motivaţia lui Petru pentru slujirea aceasta a stat în dragostea lui pentru Iisus Hristos (v. 15-19), Acela care Şi-a dat viaţa pentru oile Sale.

b. Capitolul 11

Următorul pasaj se găseşte în capitolul 11:47-53 (cf. 18:14). Iisus tocmai făcuse o mare minune în public prin învierea lui Lazăr (11:38-44). Drept consecinţă, mulţi dintre prietenii Mariei au crezut în El; cu toate acestea, alţii s-au dus şi au povestit cele văzute Fariseilor (11:45, 46). Liderii religioşi evrei au organizat o întâlnire pentru a decide ce să facă în ce priveşte pe Iisus, pentru că deja făcuse atât de multe minuni care demonstrau cine este El (11:47). Ei Îl vedeau pe Iisus şi lucrările Lui ca pe o sursă de agitaţie publică, lucru care ar fi putut provoca pe Romani să ia măsuri dure împotriva evreilor, culminând cu zdrobirea completă a statului evreu şi a autorităţilor religioase existente la acea vreme (11:50).

Apoi Caiafa, marele preot, a rostit o profeţie uimitoare (v. 51), chiar dacă pentru el nu a însemnat la acea vreme decât o modalitate vicleană şi o schemă politică. Dumnezeu a vorbit prin cuvintele lui Caiafa la acel moment la fel cum


vorbise prin gura măgăriţei lui Balaam şi prin Balaam însuşi, chiar dacă el nu urmărea altceva decât banii (v. Numeri 22-24). Iată cuvintele lui Caiafa: “Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?”” (11:49, 50).

Din aceasta învăţăm trei lucruri:

1) Această acţiune de a da la moarte pe Iisus (11:53) are locul ei uimitor în istorie.

2) Moartea Lui avea să facă mult bine oamenilor, în mod concret celor ai lui Dumnezeu, aşa cum Ioan relatează, “pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (11:52, adică pe aceia pe care Dumnezeu îi alesese şi îi dăduse Fiului din întreaga lume şi care încă nu crezuseră în El - cf. 10:16; 17:20).

3) Moartea Sa avea să fie modalitatea de păstrare a unei părţi a naţiunii evreieşti ca popor al lui Dumnezeu, “să nu piară tot neamul”. Ioan ne informează că în acest sens, Iisus avea “să moară pentru neam” (v. 51). Această profeţie, făcută de Caiafa nu “de la el” sau din iniţiativa lui, ne pune în faţă adevărul potrivit căruia moartea lui Iisus nu a fost pentru toate persoanele fără deosebire, ci pentru un grup anume de oameni - ”copiii lui Dumnezeu” – atât dintre evrei cât şi din alte naţiuni.

c. Capitolul 13

În capitolul 13, care prezintă Cina cea de Taină, citim următoarele: “Înainte de praznicul Paştelor, Iisus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (sau literal “până la sfârşit” sau “veşnic”). Aici vedem că moartea Lui ne este prezentată ca fiind motivată de dragostea Lui mare pentru “ai Săi.” De-a lungul capitolului, Iisus subliniază slujirea Sa smerită înaintea celor ai Lui şi indică faptul că între ei exista unul care nu va beneficia de slujirea Lui, anume acela căruia El i-a întins bucăţica, Iuda Iscarioteanul, trădătorul Lui (13:2-31). Apoi El ne arată slujirea în dragoste ca model pe care ucenicii Lui trebuiau să îl adopte în relaţiile lor reciproce: “Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu” (13:34; cf. 31-33). Dragostea Lui pentru ei a fost demonstrată prin moartea Lui pentru ei.

d. Capitolul 15

Capitolul 15 conţine discursul lui Iisus cu privire la relaţia cu poporul Său. El este adevărata viţă iar Tatăl este Gospodarul; ucenicii Lui sunt mlădiţele care au viaţa depinzând de viţă, şi care sunt altoite de Tatăl (15:1-8). În versetul 9, Iisus reia tema dragostei Sale pentru ucenicii Lui. Iubirea Lui pentru ei ne este prezentată din nou ca un exemplu de urmat de către ei (v. 9-12). El ne arată măreţia iubirii Lui în versetele 13 şi 14: “Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.”

Observaţi următoarele lucruri:

1) Moartea Sa este voluntară, El Îşi dă viaţa de bunăvoie.

2) Moartea Lui este pentru aceia pe care El îi consideră prietenii Lui, adică un grup anume de oameni.

3) Aceia pentru care El Îşi dă viaţa pot fi identificaţi prin supunerea lor faţă de poruncile Lui.


e. Capitolul 17

Ultimul pasaj care ne prezintă această temă a răscumpărării limitate se găseşte în Ioan 17:19, în rugăciunea de Mare Preot a lui Hristos, unde El se roagă astfel: “Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” Alcătuirea acestui verset este făcută în aşa fel încât ceea ce Iisus face este să pună fundamentul pentru ceea ce urma să aibă loc în vieţile celor din poporul Lui. Acest lucru este indicat prin faptul că verbul “a sfinţi” este unul activ, iar participiul “sfinţiţi” exprimă sensul pasiv. Cuvântul tradus cu expresia “ca şi” indică de asemenea faptul că ceea ce urmează este fie scopul, fie rezultatul propoziţiei ce urmează. Sfinţirea de Sine a lui Iisus ne arată consacrarea Sa totală faţă de voia lui Dumnezeu, care culminează cu moartea Sa pe cruce în vederea dedicării poporului Său faţă de Dumnezeu.

Contextul şi conţinutul rugăciunii Lui ne arată acelaşi lucru. Astfel, El a afirmat: “Am ieşit dela Tatăl, şi am venit în lume; acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl” (16:28). După rugăciune (capitolul 17), citim următoarele cuvinte: “Iisus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei, şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?”” (18:4). Apoi după ce Petru a tăiat urechea dreaptă a lui Malhu (18:10), El îi spune lui Petru: “Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (18:11). El este gata să accepte cupa mâniei, anume crucea.

În conţinutul rugăciunii descoperim tonurile sumbre ale morţii şi suferinţei: “Tată, a sosit ceasul (17:1); ... Eu nu mai sunt în lume (v. 11) ... acum, Eu vin la Tine (v. 13); ..Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu” (v. 24). Aceste afirmaţii indică faptul că dedicarea Sa pentru a face voia Tatălui Său a fost atât de fermă în mintea Lui încât El vorbeşte ca şi cum ar fi murit deja şi ca şi cum s-ar fi întors la Tatăl, referindu-se la aceste lucruri ca şi cum ar fi fost deja împlinite: “Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (17:4). Sfinţirea Sa prin moartea Sa pe cruce, afirmă El, este “pentru aceia,” anume pentru toţi cei pe care Tatăl i-a dat Lui (17:2, 6, 9, 20, 24). Moartea Lui s-a făcut pentru anumiţi oameni.

2. Moartea lui Hristos este universală în extindere

Vom analiza în cele ce urmează pasajele în care moartea lui Hristos este prezentată pentru “lume,” pentru “oricine,” şi pentru “toţi.” Scopul este acela de a stabili dacă aceste pasaje se situează în conflict cu învăţătura despre ispăşirea particulară sau limitată.

a. “păcatul lumii” (1:29)

Ioan Botezătorul a atras în acest pasaj atenţia celor care îl ascultau către Iisus, folosind cuvintele: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (1:29). În ziua următoare, pe când Ioan era în prezenţa lui Andrei (v. 35) şi a unui alt ucenic, cunoscut ca ucenicul “preaiubit” (Ioan), el a exclamat, “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (1:36). Cuvântul “Miel,” aplicat pentru Iisus, a adus în mod natural în minţile celor prezenţi ideea de miel pascal şi de jertfe de la templu (v. 2:13, lucru care ne ajută să stabilim momentul acestei afirmaţii a lui Ioan ca fiind înainte de Paşte).

Anunţul uimitor a fost următorul:

1) Iisus venise să moară ca jertfă astfel ca oamenii să fie eliberaţi din robia păcatului: “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul…” (cf. 8:36).


2) Moartea Lui nu a fost limitată la naţiunea Israel, ci a inclus anumite persoane din toate naţiunile lumii, “…lumii” (v. 11:50-52).

Dacă înţelegem ce era în mintea evreilor din primul secol şi convingerea lor că Mesia trebuia să vină exclusiv pentru ei, atunci cuvintele pot fi înţelese în adevăratul lor sens şi au impactul lor adecvat prin a desfiinţa înţelegerea greşită a profeţiei Vechiului Testament de către evrei. Astfel înţeleasă, extinderea4 universală a morţii lui Iisus NU exclude o răscumpărare particulară.

b. “înălţat” (3:14)

Acum ne vom uita la cuvintele lui Iisus din Ioan 3:14-18, 8:28 şi 12:32-34. Toate aceste pasaje conţin câte o referinţă la faptul că Iisus a fost “înălţat”. Ioan ne spune că această expresie a fost folosită pentru a ne “arăta cu ce moarte avea să moară” (12:33). Iisus a spus: “Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (3:14); altfel spus, “Moartea mea este absolut necesară.” El a explicat apoi că “oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v. 15). Acest lucru ne arată că beneficiul morţii Sale care asigură viaţa veşnică este numai pentru cei ale căror atitudini faţă de El sunt de o constanţă încredere (forţa pasajului stă în participiul prezent “crede”). Iisus continuă spunând: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (3:16, 17).

Observaţi următoarele lucruri:

1) Motivaţia lui Dumnezeu - El “atât de mult a iubit lumea.”

2) Acţiunea lui Dumnezeu - ”a dat pe singurul Lui Fiu,” El a “trimis pe Fiul Său în lume.”

3) Scopul lui Dumnezeu - ”ca lumea să fie mântuită prin El (Fiul),” “ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” “Oricine crede în El, nu este judecat” (v. 18).

Extinderea universală

Vedem din nou că aria de cuprindere a mântuirii pe care Dumnezeu o dă prin moartea lui Hristos este universală5: “lumea” (cuvânt folosit de 4 ori, v. 16-17), şi “oricine” (de două ori, v. 15, 16). Dar ea este de asemenea particulară, anume pentru aceia care sunt beneficiarii morţii lui Hristos, cei care fac obiectul dragostei lui Dumnezeu, fiind aceia care sunt caracterizaţi de o credinţă continuă în El (participiul prezent precede articolul hotărât: “oricine crede” sau “acela care crede” v. 15, 16, 18). În lumina discuţiei noastre cu privire la alegerea necondiţionată (în cadrul căreia am văzut că Dumnezeu a dat anumitor oameni abilitatea de a crede sau a veni la Hristos), descoperim o interpunere a alegerii necondiţionate şi a ispăşirii limitate într-un context cu versete care par să ne vorbească de universalitatea mântuirii.

În Ioan 12:32-34 descoperim acelaşi lucru. Aici, Iisus spune: “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (v. 32). Această afirmaţie este urmată de obiecţii venite din partea celor care Îl ascultau. Răspunzând acestora, Iisus subliniază necesitatea credinţei în “lumină,” astfel ca ei să poată deveni “copii ai luminii” (v. 34-36). În versetul 32, expresia “toţi oamenii” este limitat, astfel încât înţelesul este că, “Toţi oamenii care cred în Mine primesc beneficiile morţii Mele.”


c. “Mântuitorul lumii” (4:42)

Afirmaţia samaritenilor care au fost îndreptaţi către Iisus Hristos prin mărturia femeii de la fântână este plină de învăţătură, mai ales când este luată în considerare în lumina sensului în care curge acel pasaj biblic. Ei i-au spus acestei femei: “Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii” (4:42). Expresia “Mântuitorul lumii” pe care aceştia au folosit-o arată punctul culminant al felului în care Iisus a tratat relaţia cu samaritenii, şi ea exprimă mărturia credinţei lor în El. Punând această expresie la final, şi lipsind-o de vreun alt comentariu, Ioan a subliniat adevărul concluziei pe care ei au tras-o, anume că într-adevăr Iisus este “Mântuitorul lumii.”

Voi sumariza în cele ce urmează lucrurile care Iisus le-a revelat faţă de samariteni:

1) El era Mesia, Hristosul (v. 25, 26, 29).

2) El era Cel care dădea apa vieţii veşnice (v. 10, 13, 14).

3) El a revelat faptul că mântuirea nu mai este privilegiul exclusiv al evreilor şi că Ierusalimul nu va mai fi singurul loc potrivit pentru închinare înaintea Tatălui (v. 21-24).

Când au folosit expresia “Mântuitorul lumii,” aceştia au indicat că mântuirea dată de El nu era doar pentru evrei, ci şi pentru samariteni şi, implicit, pentru toţi cei care aveau să creadă în El (v. 14, 29, 39, 41).

Din nou, adevărul este următorul: mântuirea este universală - ”oricine,” “Mântuitorul lumii” (4:14, 21-24, 42), şi totuşi particulară — “oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu” (v. 14), “închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” (v. 23, 24), “astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (v. 23), “Mulţi [nu toţi] Samariteni din cetatea aceea au crezut în Iisus” (v. 39), şi “mult mai mulţi [nu toţi] au crezut în El” (v. 41).

Examinând astfel afirmaţia din versetul 42 în lumina contextului pasajului, se poate ridica întrebarea: “Dar ce are aceasta a face cu ispăşirea făcută de Hristos?” Răspunsul este: totul. Ispăşirea pentru păcat stă în centrul afirmaţiei femeii faţă de Iisus în ce priveşte disputa dintre evrei şi samariteni (v. 19, 20). Iar pentru o persoană aflată în situaţia ei, fiind o adulteră (v. 17, 18, 29), rezolvarea corectă a problemei, “Unde aş putea aduce jertfa potrivită pentru păcatele mele?” nu era o chestiune care să ţină de simpla ei curiozitate. Era nevoie de o jertfă pentru păcat, era nevoie de mântuirea din păcat. Moartea jertfitoare, substitutivă pentru păcat, pentru mântuirea păcătosului, se vede clar în acest pasaj. Expresia “Mântuitorul lumii” are aşadar impact asupra felului cum noi înţelegem în sens evanghelic moartea jertfitoare a lui Hristos.

d. “viaţa lumii” (6:51)

Pasajul final pe care îl vom analiza în legătură cu acest subiect se găseşte în Ioan 6:22-59. În acest pasaj, Iisus este găsit în sinagoga din Capernaum (v. 59) de mulţimile pe care El le hrănise cu o zi înainte (v. 6:1-21). Ioan ne spune că momentul era aproape de Sărbătoarea Paştelui (v. 4), când evreii celebrau prin jertfe eliberarea lor din robia egipteană (v. Exod 12). În cuvântarea Sa cu privire la pâinea vieţii (v. 32-59), Iisus a spus: “pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (v. 51). Faptul că această oferire a “trupului Său” face referire la moartea Sa (v. 33) este un lucru clar, după cum ne arată


versetele 53-56, unde El vorbeşte de trei ori de nevoia de a mânca trupul Lui şi a bea sângele Lui. Moartea Lui, în care trupul şi sângele sunt separate (v. 19:33-37), este mijlocul prin care viaţa veşnică este adusă oamenilor (v. 51, 53, 54, 56-58). Credinţa în moartea pe care El a experimentat-o ne este prezentată ilustrativ prin termenii “a mânca” şi “a bea”: “Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.” Sensul este clar: după cum omul depinde de mâncare şi apă pentru a avea viaţă fizică, tot aşa el depinde de moartea lui Hristos pentru a avea parte de viaţă spirituală şi viaţă veşnică.

Observăm în acest pasaj că termenul “lumea” (v. 51) are sensul de persoane nu doar dintre evrei, ci şi dintre neamuri, după cum citim că singurii care au parte de beneficiile morţii şi vieţii veşnice (inclusiv a învierii din morţi) sunt aceia care vin la El (v. 35, 44, 45; cf. v. 65), care cred în El (v. 35, 37, 40, 47), care au fost daţi Lui de Tatăl (v. 37, 38, cf. v. 65), care sunt atraşi de Tatăl (v. 44), şi învăţaţi de Tatăl (v. 45), astfel că ei pot mânca (v. 50, 51, 53, 54, 56-58) şi bea (v. 53, 54, 56) trupul Lui şi sângele Lui. Vedem astfel din nou că moartea Lui este universală şi particulară în acelaşi timp. Prin expresia “Ispăşire Limitată,” am arătat particularismul universal6 al beneficiilor morţii lui Hristos (v. şi Apoc. 7:9-10 în legătură cu acest adevăr important).


Pentru a pune acest articol al credinţei într-o perspectivă corectă, haideţi să reluăm, sumar, ceea ce am învăţat până acum. Aşadar, am văzut că din masa de oameni total depravaţi (T), Dumnezeu a ales necondiţionat pe unii ca să le dea viaţa veşnică (U), pentru care a murit Hristos (L). În cadrul acestui capitol ne vom referi la modalitatea de aplicare a beneficiilor ispăşirii făcute de Hristos pentru cei pentru care El a murit şi pe care Tatăl i-a ales. Este important să observăm că subiectul discuţiei constă în aceea că harul lui Dumnezeu este irezistibil numai pentru aceia pe care Tatăl i-a ales şi pentru care Hristos a murit. Nu înseamnă aşadar că nimeni nu se poate împotrivi harului (v. F.A. 7:51).

1. Dumnezeu transformă prin Duhul Său Sfânt pe cei pe care El i-a ales

În harul Lui suveran, Dumnezeu transformă prin Duhul Său pe aceia pe care El i-a ales din masa de oameni păcătoşi, şi pe care i-a dat Fiului Său, care a purtat păcatele lor pe cruce.

a. Lucrarea lui Dumnezeu

Încă de la începutul Evangheliei sale, Ioan arată că aceia care Îl primesc pe Hristos, copiii de drept ai lui Dumnezeu, cei care cred în Numele lui Hristos, procedează astfel datorită lucrării lui Dumnezeu în ei (1:11-13). Aceştia sunt născuţi din Dumnezeu, nu datorită vreunui merit sau a vreunei acţiuni omeneşti. Abilitatea de a-L primi şi de a crede în Numele Lui este fundamentată pe lucrarea harului lui Dumnezeu constând în faptul că El îi face să fie copii adevăraţi ai lui Dumnezeu (1:12, 13). În harul Lui, Dumnezeu este sursa naşterii din nou.

Acest adevăr ne este arătat de Iisus la întâlnirea Lui cu Nicodim. Iisus a subliniat importanţa naşterii din nou în ce priveşte “a vedea” (3:3) şi a “intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (3:5). Această naştere din nou este produsă de Duhul lui Dumnezeu (3:5, 6, 8). Ca urmare a acestei naşteri din nou, oamenii vor privi cu credinţă la Fiul Omului “cel înălţat” şi vor vedea astfel că Dumnezeu, în dragostea Lui, L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca astfel să le dea lor viaţa veşnică (3:14-16).

b. Dumnezeu le dă Duhul, iar Duhul le dă viaţa

În harul Lui, Dumnezeu le dă Duhul Sfânt, care le dă viaţa nouă celor care sunt ai Lui. În mesajul lui faţă de evrei, Ioan Botezătorul a arătat că Fiul are Duhul fără măsură (3:34, 35), şi că El, Mielul lui Dumnezeu (1:29, 36), Fiul lui Dumnezeu (1:34), botează cu sau în Duhul Sfânt (cf. 1Cor. 12:13). Observăm aici că Fiul botează pe oameni cu Duhul Sfânt, care le dă viaţă spirituală (cf. Ioan 6:63).

Una din marile mângâieri pe care Iisus Hristos le-a dat celor care sunt ai Lui este siguranţa că ei vor fi locuiţi de un Altul ca El: “Duhul adevărului,” “Mângâietorul,” “Duhul Sfânt” (Ioan 14:16-18, 26; 15:26). Duhul Sfânt este darul trimis atât de către Tatăl (14:16-26) cât şi de Fiul (15:26), El îi învaţă pe credincioşi adevărul dătător de viaţă (14:26; cf. 8:32-36) mărturisind despre Fiul (15:26), glorificându-L (16:13-14), şi efectuând lucrarea de convingere de păcat, neprihănire şi judecată, cu referire la Hristos Iisus (16:7-17), a Cărui cunoaştere înseamnă viaţa veşnică (Ioan 17:3).

Observăm în această Evanghelie faptul că Iisus Hristos dă viaţa veşnică tuturor celor pe care Tatăl (17:1) i-a dat Fiului (17:2). El le dă apa vie care va ţâşni în viaţa veşnică (4:10, 14). Fiul “dă viaţă cui vrea” (5:21), adică acelora care sunt


morţi spirituali şi pe care El îi cheamă la viaţă (5:25-27). El dă această viaţă numai acelora cărora le vorbeşte, care aud vocea Lui şi care astfel trăiesc. Din nou, El spune numai despre un grup anume de oameni că sunt oile Lui, care Îl cunosc, Îi aud glasul, şi merg după El, căci numai ei cred în El (10:26-30). El dă viaţa veşnică numai celor care Îi sunt daţi de Tatăl (v. 28, 29).

c. “atrage”

Iisus a folosit ilustraţia de a fi “înălţat”, cu referire la moartea Sa, pentru ca apoi să spună că va atrage la El pe toţi oamenii care sunt ai Lui (12:32, 33). Cuvântul “atrage” indică faptul că moartea Lui va atrage atenţia, simţămintele şi voinţa lor, astfel încât ei Îl vor urma (12:35, 36). În harul Lui, Dumnezeu atrage în mod irezistibil la Iisus Hristos pe cei care sunt ai Lui.

O altă circumstanţă în care Iisus a folosit cuvântul “atrage” a fost aceea a cuvântării Lui cu privire la pâinea vieţii (6:22-59).

1) El a predicat că numai aceia care sunt atraşi de Tatăl vor veni la El şi vor fi înviaţi în ziua de apoi (6:44).

2) Aceştia sunt cei “învăţaţi de Dumnezeu,” sunt cei care “au ascultat pe Tatăl, şi au primit învăţătura Lui” (6:44; cf. Isaia 54:13).

3) Mai apoi, El a spus ucenicilor Lui că abilitatea de a veni la El în sens mântuitor este un dar de la Tatăl (6:65).

4) În acest context, Iisus a spus cu autoritate: “Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine”, apoi El ne asigură că “pe cel ce vine la Mine, [cu nici un chip] nu-l voi izgoni afară” (6:37), şi că “Eu îl voi învia în ziua de apoi” (6:39, 40, 44, 54). Dacă o funie împletită în trei nu se rupe uşor, ar putea să fie anulată o promisiune făcută de Dumnezeul cel viu şi repetată de 4 ori?

Conform Evangheliei după Ioan, aceia care au fost aleşi de Tatăl sunt răscumpăraţi de Fiul, născuţi din nou, făcuţi capabili să creadă, să vină la Iisus şi să primească pe Fiul prin harul irezistibil al Dumnezeului Triunic! Astfel, omul care a fost mort spiritual primeşte viaţă spirituală, astfel încât el este făcut capabil să creadă, să iubească şi să asculte de Iisus Hristos (Ioan 14:1, 6, 15).

2. Aceia pe care Dumnezeu îi transformă nu sunt inactivi sau pasivi

Aceia pe care Dumnezeu îi transformă nu sunt inactivi sau pasivi, ca nişte pietre sau bucăţi de lemn. Ei acţionează cu toată fiinţa lor într-o modalitate care glorifică şi face plăcere lui Dumnezeu. Putem observa acest adevăr în următoarele aspecte ale vieţii spirituale a omului.

a. În relaţie cu cunoaşterea sa spirituală autentică şi mântuitoare:

1) El nu mai este orb, ci el poate şi vede Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3) şi pe Dumnezeu Tatăl (1:18; 14:7-9), şi are Lumina adevărată a lumii care îl ghidează în viaţă (1:9, 8:12).

2) El nu mai este surd, ci acum el aude vocea dătătoare de viaţă a Fiului lui Dumnezeu (5:25; 10:3, 4, 16, 27; 18:37), “Hristosul” (5:24; cf. 4:42) şi “Cuvântul lui Dumnezeu” (8:47). Urechea lui este acum deschisă spiritual şi aude fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

3) El nu mai este ignorant spiritual, ci acum este părtaş cunoaşterii adevărate a lui Dumnezeu. El Îl cunoaşte pe Mielul lui Dumnezeu (1:29, 34), darul Lui, apa vie (4:10,14), Hristosul (4:10, 25, 26; 6:68, 69; 17:3), Mântuitorul lumii (4:42), aude învăţătura (7:17), vocea Păstorului cel Bun (10:3, 4, 14, 27), adevăratul


Dumnezeu (17:3), Numele Tatălui (17:6-8) tot mai clar (17:26), şi cunoaşte acum că Tatăl a trimis pe Fiul în lume (17:25). Având această cunoaştere, el îşi vede nevoia şi cere să îi fie împlinită de Dumnezeu în Fiul Lui (4:10).

b. În ce priveşte noile sale simţăminte spirituale:

1) Este clar că Iisus aştepta ca aceia care Îl vor urma Îl vor iubi (14:15, 21, 23; cf. v. 24). În aceste versete, El arată că această dragoste pentru El nu este o chestiune sentimentală, ci se vede în fapte concrete: “păziţi poruncile Mele”.

2) Dragostea omului născut din nou pentru El nu mai este centrată pe interesele, dorinţele şi bunăstarea proprie; de fapt, el se detronează pe sine (“îşi urăşte viaţa în lumea aceasta” – v. 12:25) şi moare faţă de sine pentru a aduce multă roadă (12:24) în slujirea pentru Hristos, ca ucenic al Lui (12:26).

3) Simţămintele omului născut din nou sunt îndreptate şi către alţi ucenici ai lui Hristos. Ucenicii Lui se iubesc unul pe altul (13:34, 35; 15:12, 17). Dragostea lor reciprocă este modelată de dragostea Lui pentru ei:

a) Este o dragoste raţională — recunoaşte nevoile ce trebuie împlinite.

b) Este o dragoste plină de compasiune — vede că sărăcia şi necazurile sunt astfel de nevoi.

c) Este o dragoste cu scop şi doreşte să împlinească nevoile acestea indiferent de preţ. Va implica rugăciuni, cuvinte de încurajare sau mângâiere, şi acţiuni concrete de împlinire a acelor nevoi.

Vedem că avem de-a face cu o dragoste nouă pentru Dumnezeul Triunic, pentru Cuvântul Lui şi pentru poporul Lui (v. 21:15-22).

c. În ce priveşte voinţa omului născut din nou:

1) Omul născut din nou este acela care doreşte să facă voia lui Dumnezeu (7:17).

2) Dorinţa omului născut din nou este să rămână în dragostea lui Hristos (15:9, 10).

3) Dorinţa omului născut din nou este să rămână în Cuvântul lui Hristos (8:31).

d. În ce priveşte acţiunile omului născut din nou:

1) Omul născut din nou este unul care primeşte pe Fiul lui Dumnezeu (1:12, 13) în toată plinătatea Lui (1:16), în har după har, care împlineşte nevoile sale (1:16), şi primeşte cuvintele Lui (17:8).

2) Omul născut din nou este acela care crede “în Numele Lui [Hristos, Cuvântul]” (1:12, 13; cf. 3:16, 36; 6:68, 69; 9:35-39; 11:45; 20:30, 31), în Acela care L-a trimis (17:25), în slava arătată a lui Hristos (2:11), în Cuvântul Lui (4:41), în cuvintele Tatălui (17:8), şi în cuvintele apostolilor cu privire la El (17:20).

3) Omul născut din nou este acela care intră în Împărăţia lui Dumnezeu (3:3) prin “uşa oilor”, Iisus Hristos (10:7, 9).

4) Omul născut din nou este acela care vine la Hristos (6:37, 44, 45; cf. v. 65).

5) Omul născut din nou este acela care “mănâncă” pâinea lui Dumnezeu şi pâinea vieţii (6:51), trupul Fiului Omului (6:53-56), şi “bea” sângele lui Hristos (6:53-56) şi apa vieţii (4:10, 14).


6) Omul născut din nou este un ucenic sau un urmaş al lui Iisus Hristos. Ambele cuvinte indică o activitate intensă (vezi 1:34-51, 8:31; 10:27; 13:34, 35).

7) Omul născut din nou este un om al acţiunii: el practică adevărul (3:21) şi face lucrările lui Dumnezeu (6:27-29).

8) Omul născut din nou este un închinător la Dumnezeul Triunic (4:23, 24; 9:38; cf. 20:27, 28).

Vedem în viaţa omului născut din nou, în toate trăsăturile şi activităţile sale, o viaţă nouă trăită în dependenţă absolută de Dumnezeu, dar trăită în mod practic.


Am ajuns iată la ultima literă din acronimul nostru TULIP. Litera P face referire la învăţătura privind Perseverenţa Sfinţilor. Aceasta arată că aceia pe care Dumnezeu i-a ales, pentru care Hristos a murit şi pe care Duhul i-a chemat irezistibil, vor continua în credinţă până la sfârşit (fie că este vorba de moartea lor trupească, fie că este vorba de a doua venire a lui Hristos) şi vor experimenta plinătatea binecuvântării vieţii privind la gloria lui Hristos pe vecie. Expresia “viaţă veşnică” comportă multe aspecte. Reprezintă o posesiune prezentă şi o promisiune de a fi deplin realizată în viitor. Este calitativă, în sensul unei vieţi diferite de cea pe care omul o are în mod natural, şi este cantitativă – în sensul că este o viaţă care începe acum, supravieţuieşte morţii fizice, se arată în învierea trupească, şi continuă pe vecie în prezenţa gloriei lui Iisus Hristos (4:14; 5:24, 25, 28, 29; 10:9, 10; 11:25, 26; 14:1-6; 17:24).

În Evanghelia după Ioan, acest adevăr ne este prezentat în mai multe modalităţi.

1. Poporul lui Dumnezeu este păstrat prin harul Lui pentru viaţa veşnică

a. Sfârşitul pe care Tatăl l-a avut în vedere

Perseverenţa sfinţilor este sfârşitul pe care Tatăl l-a avut în vedere atunci când a dat lui Hristos pe acei anumiţi oameni (vezi discuţia noastră pe tema Alegerii Necondiţionate). Iisus a spus:

“Şi voia Celui ce M-a trimes, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (6:39, 40).

Vă rog să observaţi în versetul 39 că sfinţii sunt văzuţi ca un întreg, “tot ce Mi-a dat El”; de aceea, “tot” (toate persoanele) vor fi înviate în ziua de apoi. În versetul 40, acest “tot” este privit la nivel individual (“oricine”) cu precizarea că cel ce crede în Fiul şi numai acela va fi “înviat în ziua de apoi”.

Vorbind despre oile Sale, Iisus a spus:

“Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem” (10:28-30).

Iisus ne învaţă aici în mod clar că oile Lui (1) I-au fost date de Tatăl, (2) ele au viaţa veşnică, şi (3) ele sunt păstrate sigure în mâna Păstorului cel Bun şi a Tatălui, astfel încât ele nu pier niciodată!

b. Unul din scopurile pentru care Hristos S-a dat pe Sine

Perseverenţa sfinţilor este unul din scopurile pentru care Hristos S-a dat pe Sine pe cruce (vezi discuţia despre Ispăşirea Limitată mai sus.) În Ioan 3:14-16, El arată acest lucru lui Nicodim:

“Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”


Sumarizând aceste versete, Iisus a subliniat atât în sens negativ (“nu vor pieri”) cât şi pozitiv (“au viaţa veşnică”) faptul că scopul dăruirii la moarte a Fiului Său în semn de deplină de iubire a lui Dumnezeu, pe cruce, este ca aceşti oameni să fie părtaşi vieţii veşnice.

Când Iisus a vorbit pe tema Păstorului cel Bun, El a spus: “...Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi...” (10:10, 11). Când foloseşte expresia “s-o aibă din belşug”, El face referire la viaţa veşnică şi include în aceasta promisiunea că “în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (10:10, 28).

Scopul pentru care Hristos a murit pentru oile Sale este un argument foarte puternic în favoarea perseverenţei lor în credinţă.

c. Scopul harului irezistibil al lui Dumnezeu în atragerea oamenilor la El

Perseverenţa sfinţilor este scopul harului irezistibil al lui Dumnezeu în atragerea lor la credinţa în Iisus Hristos. Într-o singură frază, Iisus a subliniat acest adevăr alături de cel al depravării (inabilităţii) totale a omului. El a spus celor care murmurau cu privire la pretenţia Sa de a fi venit din cer, “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (6:44). Anterior, în acelaşi discurs, El adusese împreună alegerea necondiţionată (“tot ce-Mi dă Tatăl”), harul irezistibil (“va ajunge la Mine”), şi perseverenţa finală a sfinţilor (“şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” - Ioan 6:37). Într-adevăr, toate dovezile privind harul irezistibil al lui Dumnezeu - ”venirea la Hristos,” “credinţa în Hristos,” “a mânca din trupul Lui şi a bea din sângele Lui” – vorbesc despre viaţa veşnică (6:35, 40, 44, 47, 50, 51, 54, 57, 58). Aceste afirmaţii, care au dat naştere atâtor dispute şi care au făcut pe mulţi din aceia care umblaseră o vreme cu El să se despartă de El, l-au determinat pe Petru să spună înaintea lui Iisus acelaşi lucru care răsună ca un ecou în inimile copiilor lui Dumnezeu de atunci încoace: “Doamne la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu” (6:68, 69). Harul irezistibil al lui Dumnezeu este ca o pecete în ce priveşte perseverenţa finală a sfinţilor.

d. Un lucru pentru care Hristos s-a rugat

Perseverenţa sfinţilor a fost un lucru pentru care Hristos s-a rugat. În rugăciunea Sa din Ioan 17, Iisus s-a rugat pentru apostolii Lui (v. 6-19) şi pentru toţi aceia “ce vor crede în Mine prin cuvântul lor (al apostolilor)” (v. 20). De-a lungul acestui pasaj (v. 6-26), El s-a rugat ca Tatăl să îi păzească: (1) “în Numele Tău,” marea revelaţie a Tatălui în toate atributele Sale adorabile şi uimitoare, şi (2) “de cel rău,” de Satana şi de puterea sa înşelătoare şi distrugătoare pentru suflet. Motivul acestei rugăciuni ne este oferit în versetul 24, “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu”. El a folosit un mare argument pentru împlinirea dorinţei Sale, şi a pledat înaintea Tatălui cu acesta: “fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” Ce măreaţă siguranţă este dată de aceste cuvinte celor care cred în El, anume că ei vor fi cu El (adică vor ajunge în cer)! Rugăciunea Lui este un argument în favoarea perseverenţei finale a sfinţilor.

Acelora care îşi vor face timp să construiască o listă a tuturor referinţelor la viaţa veşnică din Evanghelie li se va părea evidentă veridicitatea afirmaţiei că aceia care o au nu vor pieri niciodată, ci ei vor fi înviaţi la viaţă “în ziua de apoi”. O astfel de listă ar umple multe pagini, dacă ar fi doar enumerate. De aceea, voi lăsa acest efort în străduinţa cititorului şi nu voi mai face decât câteva remarci de încheiere.


2. Poporul lui Dumnezeu perseverează în credinţă spre viaţa veşnică prin harul Lui

a. Poporul Lui perseverează în credinţă spre viaţa veşnică

În referinţele următoare, verbul sau participiul sunt la timpul prezent în limba greacă, timp care indică nu doar o activitate momentană, ci una continuă. Daţi-mi voie să ilustrez acest lucru în cazul participiului folosit în Ioan 1:12, “...celor ce cred [care cred în mod continuu] în Numele Lui”. Cuvintele subliniate reprezintă o traducere mai potrivită a expresiei “celor care cred” (cf. 3:15, 16, 18; 4:36; 5:24; 6:35, 40, 47; 11:25, 26; 14:1 — “continând să credeţi în Dumnezeu şi în Mine” [traducerea autorului]; ca şi în mărturia samaritenilor din 4:42 şi a ucenicilor Lui în 16:29-33). Iisus foloseşte acelaşi timp, pentru a marca un contrast, în versetele 10:25-26, când vorbeşte de aceia care nu sunt oile Lui.

O altă modalitate prin care Iisus a spus că aceia care sunt ai Lui vor continua în credinţă, este că ei vin constant la El (6:35, 37, 44, 45) şi la Tatăl (14:6). Acest lucru este o lovitură de moarte dată noţiunii moderne că e de ajuns să vii o singură dată “în faţă”, şi, gata, eşti mântuit!

b. Poporul Lui perseverează în ucenicie spre viaţa veşnică

Ei continuă (sau rămân) în Cuvântul Lui (8:31), în auzirea Cuvântului (5:24) şi a glasului Lui (10:27; 18:37), păzind poruncile Lui ca o expresie a dragostei lor faţă de El (14:15, 21, 23, 24; cf. 13:34, 35; 15:10-12, 14, 17; 21:15-17). Ca ucenici ai Lui (8:12; 10:27; 12:26), ei trăiesc o viaţă sfântă pentru că ei nu mai sunt robi ai păcatului (5:14; 8:11, 31-36).

c. Poporul Lui perseverează în găsirea şi păstrarea esenţei vieţii spirituale în pelerinajul lor spre viaţa veşnică

1) Ei “mănâncă” trupul lui Hristos, Pâinea Vieţii (6:58); şi ei “beau” sângele Lui (6:54-56).

2) Ei merg continuu la Hristos cerând prezenţa Duhului Lui în orice vreme de nevoie (de ex. când sunt “însetaţi”, 7:37-39; notiţa de margine din NASB este “să vină continuu la Mine şi să bea”).

3) Ei primesc ajutorul promis când sunt insistenţi în rugăciune (14:13-16; 16:23, 24).

d. Poporul Lui perseverează în lucrări care contează înaintea lui Dumnezeu (3:21; 5:28, 29; 15:16)

Un adevăr similar este acela că, pentru că Dumnezeu îi face să persevereze, copiii Lui perseverează în credinţă, în ucenicie, în a se susţine unii pe alţii, şi în fapte bune. Ei trăiesc pentru veşnicie pentru că ei au primit viaţa veşnică.


Răspunsul la două întrebări

1. “De la căderea omului în păcat, ce poate face omul pentru a-şi asigura mântuirea?”

Eu cred că am răspuns clar la întrebarea “De la căderea omului în păcat, ce poate face omul pentru a-şi asigura mântuirea?”: absolut nimic, pentru motivul că el este depravat total şi incurabil. Dacă omul experimentează mântuirea, este numai datorită faptului că Dumnezeu iniţiază, înfăptuieşte şi păstrează mântuirea omului până în viaţa veşnică. (vezi discuţia despre Depravarea Totală.)

2. “Ceea ce Dumnezeu oferă este o mântuire concretă sau doar o mântuire posibilă?”

Cred că am răspuns în mod adecvat şi la a doua întrebare “Ceea ce Dumnezeu oferă este o mântuire concretă sau doar o mântuire posibilă?” Mântuirea pe care Dumnezeu o oferă omului este o mântuire concretă. Această mântuire stă în scopul veşnic şi neschimbător al lui Dumnezeu de a mântui anumiţi oameni, prin jertfa şi lucrarea finalizată a lui Hristos pe cruce (v. 19:30), prin atragerea irezistibilă a acestora la Hristos de către Dumnezeu; mântuirea mai stă şi în scopul Lui ca ei să experimenteze viaţa veşnică încă de acum, să fie înviaţi în ziua de apoi şi să fie împreună cu Hristos, minunându-se de slava Lui pe vecie (vezi discuţiile pe temele identificate cu literele U, L, I şi P de mai sus).

Aceste învăţături produc 3 lucruri în viaţa creştinului

Eu sunt convins că un studiu atent asupra acestor învăţături va produce următoarele 3 lucruri în viaţa creştinului:

a. Laudă adresată Dumnezeului mântuirii

Atunci când creştinul analizează marea mântuire care îi este dată de către Dumnezeul dragostei şi al harului, îşi va umple inima de adorare şi uimire, lucruri care nu pot fi exprimate mai bine decât în rugăciune, laudă şi mulţumire.

Nu este de mirare că, pe patul de moarte, creştinul poate exclama: “Iată în ce pace poate muri un creştin.”

b. Smerenie înaintea lui Dumnezeu

Creştinul, uitându-se la îndurările lui Dumnezeu care au fost date unuia ca el, va lepăda de la el orice urmă de mândrie şi auto-neprihănire. El va descoperi în el însuşi şi în ceea ce el a făcut un motiv de mare smerenie înaintea Domnului. Va abandona toate gândurile sale că ar avea ceva bun sau meritoriu în el însuşi, şi se va uita cu dispreţ atât la păcatele lui, cât şi la aşa-zisele lui fapte bune. Ca şi David Dickinson, le va “abandona cu grămada, va fugi de ele şi va alerga la Hristos”. Ceea ce am învăţat în acest studiu va produce o smerenie din inimă.

c. Dedicare faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Lui

Aceste Doctrine ale Harului care umplu inima de uimire vor umple şi gura credinciosului cu laude, vor umple mintea cu înţelepciune, mâinile cu lucrare, şi îi vor aşeza paşii ferm pe calea ascultării. Vor creşte dedicarea lui faţă de Dumnezeul Triunic şi faţă de voia Lui, aşa cum este ea revelată în Scripturi.

1) În închinare

Atât în închinarea personală, în ascuns, cât şi în cea de la biserică, va exista o preocupare pentru a veni înaintea lui Dumnezeu în felul în care Cuvântul Lui spune


că este acceptabil înaintea Lui. Va conduce la prudenţă în ce priveşte invenţiile cu privire la închinare, care nu produc decât distracţie şi emoţii. Alături de aceasta, va exista o dorinţă de a verifica obiceiurile care sunt confortabile pentru a vedea dacă ele într-adevăr sunt în acord cu cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Inima nu se va putea odihni decât în Dumnezeu, Cel care Se descoperă în Scriptură, şi numai Căruia I se cuvine închinarea (Ps. 29:1,2).

2) În mărturisire

Văzând că aceste lucruri (TULIP) sunt învăţături prezente în Scriptură şi în special în cartea (Evanghelia după Ioan) care a fost scrisă cu scop evanghelistic (20:30, 31), slujitorul şi creştinul de rând deopotrivă vor prezenta lumii necredincioase “tot planul lui Dumnezeu” (F.A. 20:27). Va exista o recunoaştere a faptului că orice încercare de a îndulci impactul acestor adevăruri este în esenţă un act de necredincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul prin care Duhul Sfânt convinge lumea de “păcat, neprihănire şi judecată” (Ioan 16:7-11). El ştie că aceste adevăruri sunt umilitoare, pentru că el însuşi a fost smerit prin ele; că ele înalţă măreţia lui Dumnezeu, căci el însuşi a văzut în ele maiestatea Lui; că ele îl forţează pe păcătos să depindă exclusiv de ajutorul care vine numai de sus, fiindcă el însuşi a fost salvat numai cu ajutor de sus, prin Iisus Hristos, “Mântuitorul lumii” (4:42). În mărturia lui, creştinul va arăta astfel dragostea lui faţă de Dumnezeu fiind credincios Cuvântului Lui, şi dragostea lui faţă de aproapele său arătându-i adevărul stării sale înaintea lui Dumnezeu.

3) În lucrare (fapte)

Cineva a spus pe bună dreptate că, “Doctrina este har şi îndatorirea este recunoştinţă”. Creştinul care ajunge să cunoască aceste adevăruri binecuvântate îşi va exprima recunoştinţa din inimă faţă de Dumnezeu prin tot ceea ce el face. Astfel, lucrarea din viaţa lui va fi călăuzită de Scriptură, aşa încât oricare ar fi vocaţia lui, va fi ghidat de anumite principii care vor conduce la ceea ce Biblia numeşte fapte bune. O faptă este bună atunci când: (1) are ca ţel gloria lui Dumnezeu (Matei 5:16); (2) izvorăşte din dragoste pentru Dumnezeu (Ioan 14:15, “dacă Mă iubiţi...”); (3) se conformează voii lui Dumnezeu (Ioan 14:15, “...păziţi poruncile Mele”); şi (4) face bine oamenilor (Matei 5:13, 14). Astfel, creştinul care cunoaşte harul lui Dumnezeu se va strădui să îşi trăiască viaţa ca o mărturie a recunoştinţei lui faţă de Dumnezeu.

Să sumarizăm acest punct în alt fel: creştinul care primeşte în mod adecvat aceste învăţături va căuta constant să îşi ia doctoratul în şcoala lui Hristos printr-o viaţă de laudă, smerenie şi dedicare înaintea lui Dumnezeu cel plin de har şi bunătate.

Aceste teme ale harului divin care ne sunt prezentate în Evanghelia după Ioan sunt prezente în toată Scriptura, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Întregul mănunchi al acestor adevăruri se găseşte, de pildă, în Psalmul 65:3-4, astfel:

a) “Mă copleşesc nelegiuirile...” — Depravarea Totală.

b) “Tu vei ierta fărădelegile noastre [lit. le vei acoperi, le vei ispăşi]” — Ispăşirea Limitată.

c) “Ferice de cel pe care-l alegi Tu...” — Alegerea Necondiţionată.

d) “şi pe care-l primeşti înaintea Ta [lit. şi pe care îl faci să vină la Tine]...” — Harul Irezistibil.


e) “...ca să locuiască în curţile Tale! Ne vom sătura de binecuvântarea Casei Tale, de sfinţenia Templului Tău” — Perseverenţa Sfinţilor.

Nu eşti sigur?

Aş vrea să spun ceva acelora care au citit aceste pagini şi sunt nesiguri cu privire la starea lor spirituală actuală înaintea lui Dumnezeu. Este o chestiune de mare importanţă, una pentru care Evanghelia după Ioan a fost scrisă pentru a oferi informaţii pline de autoritate divină (20:30, 31). Iisus a diagnosticat cu grijă starea noastră spirituală dinaintea lui Dumnezeu (vezi punctul T de mai sus). De asemenea, El a prescris şi remediul, anume o relaţie personală cu Dumnezeu prin credinţa în El (14:6; 17:3).

El te cheamă să vii la El în multe modalităţi. Pentru acela care îşi vede şi îşi recunoaşte păcatele, El este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (1:29). Pentru acela care este încă în păcatele lui, El este trimis de Dumnezeu ca “şarpele înălţat în pustie,” care dă viaţă tuturor celor care cred în El (3:14-16). Aceluia care este însetat spiritual, El îi dă “apa vieţii” fără plată (4:10, 14; 7:38, 39). Pentru acela care se simte condamnat înaintea lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, auzit şi crezut, este pasajul care îl trece de la moarte la viaţă (5:24). Pentru cel flămând spiritual, El este Pâinea lui Dumnezeu (6:33, 35). Pentru cel care bâjbâie în întuneric, El este “Lumina lumii” (8:12). Pentru cel care rătăceşte fără scop în ignoranţă, El este “Păstorul cel Bun” (10:11). Pentru cel care este temător şi întristat din cauza morţii, El este “Învierea şi Viaţa” (11:24, 25). Pentru cel care este plin de îndoieli şi incertitudini, El este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (14:6). Pentru cel care este separat de sursa vieţii, El poate fi “adevărata Viţă” care dă viaţă mlădiţelor (15:5).

În încheiere, nu pot face nimic altceva decât să te îndrept spre El, îndemnându-te să mergi la El prin credinţă, amintindu-ţi că El a spus: “pe cel ce vine la Mine, [cu nici un chip] nu-l voi izgoni afară” (6:37).


Recomandări

Acest studiu biblic se bazează evident pe cartea Doctrinele Harului în Evanghelia după Ioan, de R. Bruce Steward.

Te rog să răspunzi la întrebările de mai jos utilizând informaţiile oferite în capitolele 1 până la 7 de mai sus. Fiecare capitol din text corespunde unei lecţii de studiu. De exemplu, informaţiile de care ai nevoie pentru a răspunde la întrebările de studiu din lecţia 1 se găsesc în capitolul 1, şi tot aşa. Înainte de a începe să citeşti întrebările, te rog să parcurgi textul de la capitolul corespunzător lecţiei în cauză.

Citeşte suficient de lent astfel încât să înţelegi ceea ce citeşti. Este bine întotdeauna să te şi rogi înainte de fiecare lecţie, cerând Domnului înţelepciune pentru a face aplicaţii corecte a ceea ce înveţi în propria viaţă, şi pentru a te face capabil să Îl iubeşti cu toată mintea, inima, sufletul şi puterea...căci aceasta este prima poruncă (Marcu 12:30).

Majoritatea întrebărilor nu cer altceva decât răspunsul tău la afirmaţii factuale din text, şi au ca scop să formeze o bună înţelegere a ceea ce s-a prezentat. Aşa că răspunde folosindu-te de propriile cuvinte, scriind înţelesul simplu a ceea ce spune textul.

Fiecare lecţie se finalizează cu o secţiune de “Reflecţie”, care îţi cere să meditezi asupra anumitor versete din Scriptură. Te rog să pui deoparte un timp în care să beneficiezi de linişte pentru a reflecta mai mult la aceste întrebări şi pentru a căuta să le aplici sensul scripturistic în inima ta.

Întrebările din secţiunea “Aplicaţii personale” merg mai adânc în a-ţi cere să îţi cercetezi inima în ce priveşte aplicaţiile practice. Te rog să conştientizezi că în această privinţă se poate ca să nu existe răspunsuri corecte sau răspunsuri greşite. Ceea ce ţi se cere este să fii onest cu tine însuţi şi să ţinteşti creşterea spirituală personală.

Lecţia 1. Introducere

Te rog să citeşti mai întâi textul din Capitolul 1.

Capitolul 1 oferă o introducere sumară şi unele informaţii de fond pentru studiul nostru. Aminteşte-ţi că studiul acesta are de-a face cu înţelegerea şi aplicarea învăţăturilor Bibliei în principalele puncte care privesc doctrina mântuirii (denumită şi “Soteriologie”). Momentul în timp la care se referă lecţia face referire la o perioadă din istoria bisericii când a apărut o controversă privind învăţăturile biblice asupra naturii mântuirii, şi lucrurile care au fost stabilite atunci reprezintă ceea ce noi numim în mod obişnuit “Doctrinele Harului” sau “Cele 5 Puncte ale Calvinismului”. Acestea au fost doar o reafirmare a unora din perspectivele biblice pe care reformatorul Jean Calvin le-a subliniat cu claritate cu mulţi ani în urmă. Vom privi în detaliu la Evanghelia după Ioan cu scopul de a vedea cum sunt prezentate aceste doctrine în Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.

1. Te rog să citeşti întreaga Evanghelie după Ioan înainte de a începe acest studiu. Notează, te rog, data când ai finalizat citirea Evangheliei.


Motivele alegerii Evangheliei după Ioan

2. Ce anume are nevoie fiecare generaţie de predicatori şi credincioşi obişnuiţi deopotrivă?

3. Ce este Evanghelia, conform cu Romani 1:16?

Două probleme în istoria Bisericii

4. Care sunt cele două probleme esenţiale cu privire la punctele de vedere Calvinist sau Arminian?

5. Care sunt câteva din personalităţile de bază din istoria Bisericii creştine care au dezbătut punctele de vedere Calvinist şi Arminian?

T.U.L.I.P.

6.

a. Ce semnifică “TULIP?”

b. De unde provine acest nume?

c. Ce altă denumire mai există pentru “TULIP?”

7. Ce semnifică fiecare din literele care compun acronimul “TULIP”? Te rog să oferi o scurtă descriere a fiecăruia din aceste puncte, şi să prezinţi şi punctul de vedere contrar pentru fiecare din aceste aspecte.

8. Care sunt cele două lucruri legate de cunoaşterea lui Iisus Hristos care sunt acceptate de “oricine crede Biblia?”

Aplicaţii personale

9. Cât de preocupat eşti personal în a cunoaşte şi a crede adevărul, aşa cum este el descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu?

10.

a. În calitate de creştin, care ar trebui să fie atitudinea ta faţă de alţi creştini, care nu împărtăşesc punctul tău de vedere cu privire la un aspect particular al adevărului care se găseşte în Biblie?

b. Care este atitudinea ta faţă de alţii în această privinţă?

Lecţia 2. Depravarea totală


Când vorbim de “Depravarea Totală”, vorbim despre starea oricărui om ca păcătos prin natura lui şi ca păcătos prin practica lui. Acest adevăr ne arată marea nevoie a fiecăruia, fără excepţie, de a primi harul lui Dumnezeu în mântuire.

1. Când studiază Doctrinele Harului, autorul arată că problema vitală este doctrina Depravării Totale. Ce opinie eronată are majoritatea oamenilor cu privire la “voinţa omului”?

2. Când cineva studiază cu atenţie Evanghelia după Ioan, trebuie să existe convingerea că omul nu vrea şi nu poate primi pe Hristos – dacă nu, ce anume se petrece?

Cunoaşterea spirituală a omului păcătos (1)

3. Ce trebuie înţeles prin faptul că omul este “orb spiritual”?


4. Explică, te rog, pe scurt ce se înţelege prin celelalte două situaţii care descriu lipsa cunoaşterii spirituale de către omul păcătos:

a. Surd spiritual?

b. Ignorant spiritual?

Înclinaţiile spirituale ale omului (2)

5. Omul este descris ca având o antipatie (ură) naturală faţă de 5 lucruri. Care sunt aceste 5 lucruri?

6. “Datorită stării de răufăcător a omului, el nu este doar indiferent cu privire la Lumină, ci el nici nu vine la Lumină – ba chiar urăşte Lumina”. De ce este acest lucru adevărat?

Acesta este un aspect cheie cu privire la adevărurile prezentate. Poţi vedea cum acest lucru este adevărat în cazul tău? Ţi-ar place ca păcatele tale secrete să fie date pe faţă? N-ai prefera mai degrabă să le laşi ascunse, astfel încât să continui să îţi trăieşti viaţa după bunul tău plac? Vezi cum această atitudine îţi arată care sunt înclinaţiile tale spirituale cu adevărat?

7.

a. În ce priveşte aspectele pe care omul este înclinat să le facă, către ce se îndreaptă înclinaţiile naturale ale omului?

b. Aplicaţie personală: A fost acest lucru adevărat în general în viaţa ta?

8. În ce constă dependenţa sau robia de trei feluri pe care o experimentează orice om?

Voinţa spirituală a omului (3)

9. Ce semnifică “voinţa spirituală”?

10. “Iisus a spus că omul este afectat de o incapacitate de două feluri”. La ce se referă această incapacitate de două feluri?

11. Care sunt lucrurile de care omul “are nevoie” ca să poată “primi, crede, sau veni la” Hristos pentru a primi viaţa veşnică?

Acţiunile omului înaintea lui Dumnezeu (4)

12. Din versetele indicate, cum îţi arată Biblia că acţiunile omului înaintea lui Dumnezeu sunt rele? (Menţionează unele referinţe biblice specifice şi câteva idei de bază în acest sens.)

13.

a. Care este dovada credinţei în Hristos?

b. De ce este acest lucru adevărat?

c. Aplicaţie personală: Este ascultarea practică în propria-ţi viaţă o roadă a credinţei adevărate în Hristos? Dacă da, cum?

Starea omului înaintea lui Dumnezeu (5)

14. Care este “singura concluzie logică” privitoare la starea spirituală a omului înaintea lui Dumnezeu?


15. Care sunt cele două afirmaţii (adevărate) pe care Iisus le-a făcut despre fiecare persoană care este în starea de moarte spirituală?

Prognoza

16. După ce a oferit o diagnoză a stării spirituale naturale a omului, autorul oferă apoi o prognoză (rezultatul, sau implicaţia diagnosticului). Omul, dacă rămâne în starea de moarte spirituală în această viaţă, va avea de experimentat 3 consecinţe când va muri şi va apărea înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu. Care sunt aceste 3 consecinţe sigure?


17. Capitolul enumeră mai multe pasaje din Scriptură în sprijinul adevărurilor prezentate. Este foarte important ca să deschizi tu însuţi Biblia şi să analizezi aceste pasaje, ca şi Bereenii, care “cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (F.A. 17:10-11). De aceea, te rog să îţi faci timp pentru a citi principalele referinţe, în special acolo unde sunt făcute afirmaţii cu care nu eşti de acord sau cu care nu eşti familiarizat.

a. Dintre adevărurile prezentate în această lecţie, care sunt cele cu care nu eşti de acord sau cu care nu eşti familiarizat? Ai citit tu însuţi din propria Biblie toate versetele menţionate?

b. Care din aceste versete a fost cel mai de ajutor pentru tine? De ce?

18. După finalizarea studiului doctrinei “Depravării Totale”, te rog să răspunzi la următoarele întrebări care ţintesc aplicaţiile practice, folosind cuvintele proprii.

a. În lumina înţelegerii tale a “Depravării Totale”, cum ar trebui să vezi şi să acţionezi (adică atitudinea şi faptele) faţă de aceia care nu sunt creştini?

b. Cum ajunge o persoană moartă spiritual să obţină viaţă spirituală?

19. Pasajele din Biblie de mai jos se referă la tema din Lecţia 2 (“Depravarea Totală”. Notează-ţi referinţa biblică şi scrie alături, cu propriile cuvinte, ideea centrală la care se referă, adică sensul frazei. Când scrii sensul frazei, asigură-te că explici numai acele părţi ale pasajului care se referă la tema lecţiei – “Depravarea Totală”.

Nu doar copia versetul, ci foloseşte propriile-ţi cuvinte pentru a scrie ce spune acel verset despre doctrina Depravării Totale.

a. Ioan 1:1-5

b. Ioan 3:18-21

c. Ioan 3:27

d. Ioan 5:39-42

e. Ioan 8:34

Notă: Prin “ideea centrală” se înţelege sensul cuvintelor. Nu cita versetul, ci 1) citeşte-l de mai multe ori reflectând la el, 2) gândeşte-te la ce spune – care este ideea centrală pe care o transmite, 3) rescrie în cuvintele tale ideea respectivă despre care crezi că este sensul de bază al cuvintelor din verset.


Lecţia 3. Alegerea necondiţionată


Doctrina Alegerii Necondiţionate vorbeşte despre planul suveran şi plin de har al lui Dumnezeu de a mântui în Hristos anumiţi oameni din masa de oameni căzuţi în păcat. În această privinţă, ar trebui să ne minunăm de harul veşnic şi de dragostea din inima Tatălui care L-a condus să îi răscumpere pe copiii Lui aleşi.

1. Ce este atât de minunat în legătură cu dragostea lui Dumnezeu faţă de om, o dragoste care alege?

2. Fraza care începe cu expresia, “Totuşi, în baza …” este un sumar excelent al doctrinei Alegerii Necondiţionate. Scrie restul frazei.

Dumnezeu a ales anumite persoane pentru a fi ale Lui (1)

3. Cum subliniază rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 acest principal punct al doctrinei Alegerii Necondiţionate?

4.

a. De ce şi când a ales Dumnezeu anumite persoane pentru a fi mântuite din păcatele lor?

b. Aplicaţie personală: Ce răspuns ai tu faţă de Dumnezeu în lumina acestui adevăr uimitor?

Dumnezeu Tatăl a dat pe cei aleşi Fiului Său (2)

5. Care este al doilea aspect de bază în analiza doctrinei Alegerii Necondiţionate?

6. Pentru cine s-a rugat Hristos? (Observaţi comentariile făcute pe baza textului din Ioan 17:9, 20.)

Hristos S-a dat pe Sine la moarte pentru a obţine viaţa veşnică pentru ei (3)

7. Care este al treilea aspect al discuţiei despre doctrina Alegerii Necondiţionate?

8. Care este lucrul de care Iisus a fost constant conştient şi care este prezentat de-a lungul întregii Evanghelii după Ioan?

Dumnezeu a dat celor aleşi de El mijloacele prin care ei obţin viaţa veşnică (4)

9. Care este al patrulea aspect de bază al discuţiei despre doctrina Alegerii Necondiţionate?

10. Unul din scopurile lui Dumnezeu pentru aleşii Lui este să le dea acestora viaţa veşnică în Hristos Iisus. De asemenea, “El stabileşte şi dă tuturor aleşilor Lui şi mijloacele care sunt necesare pentru ca ei să primească şi să fie asiguraţi de viaţa veşnică.” Care sunt cele 3 “mijloace” (abilităţi) pentru aceasta?

Legământul Răscumpărării

11. Baza Legământului Harului (Evanghelia) este ceea ce este denumit drept “Legământul Răscumpărării.” Explică în cuvintele tale ce reprezintă “Legământul Răscumpărării.”



12. Capitolul enumeră mai multe pasaje din Scriptură în sprijinul adevărurilor prezentate. Este foarte important ca să deschizi tu însuţi Biblia şi să analizezi aceste pasaje, ca şi Bereenii, care “cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (F.A. 17:10-11). De aceea, te rog să îţi faci timp pentru a citi principalele referinţe, în special acolo unde sunt făcute afirmaţii cu care nu eşti de acord sau cu care nu eşti familiarizat.

a. Dintre adevărurile prezentate în această lecţie, care sunt cele cu care nu eşti de acord sau cu care nu eşti familiarizat? Ai citit tu însuţi din propria Biblie toate versetele menţionate?


13. Scrie pe o foaie răspunsurile tale la cele 3 întrebări de mai jos, care ţintesc aplicaţiile personale. Aceste întrebări au ca scop să îţi stimuleze gândirea şi să te facă să creşti în înţelepciunea personală şi în practică.

a. Ce ar trebui să faci dacă nu eşti sigur că eşti ales?

b. Vor fi cei ne-aleşi făcuţi responsabili pentru păcatele lor şi pentru respingerea lui Hristos?

c. Dacă doctrina Alegerii Necondiţionate pe care ai studiat-o ar trece dincolo de intelectul tău şi ar atinge punct din inima ta, în ce fel te vezi trăind diferit?

14. Pasajele din Biblie de mai jos se referă la tema din Lecţia 3: “Alegerea Necondiţionată.” Notează-ţi referinţa biblică şi scrie alături, cu propriile cuvinte, ideea centrală la care se referă, adică sensul frazei. Când scrii sensul frazei, asigură-te că explici numai acele părţi ale pasajului care se referă la tema lecţiei: “Alegerea Necondiţionată”.

a. Ioan 6:37

b. Ioan 17:1-2

c. Ioan 17:9-12

Aminteşte-ţi, prin idee centrală se înţelege sensul general al versetului, exprimat în cuvintele tale, nu doar citarea versetului în sine.

Lecţia 4. Ispăşirea limitată


Ce a împlinit de fapt Hristos când a murit acea moarte groaznică la crucea de pe Calvar? A făcut Hristos mântuirea doar posibilă pentru întreaga rasă omenească, sau a obţinut în mod concret mântuirea pentru un număr precis de persoane, neştiut de nici un om? Doctrina Ispăşirii Limitate (care mai este denumită şi “Ispăşirea Precisă” sau “Răscumpărarea Particulară”) răspunde acestor întrebări şi descoperă minunăţia harului mântuitor asigurat păcătoşilor prin sângele preţios al lui Iisus Hristos.

1. Ce semnifică “Ispăşirea Limitată”?

2. Care sunt cele două lucruri subliniate în cadrul doctrinei Ispăşirii Limitate?


Moartea lui Hristos este în beneficiul unor anumite persoane (1)

3.

a. Capitolul 10: Care sunt cele două versete cheie din Ioan 10 care susţin doctrina Ispăşirii Limitate?

b. Notează-ţi pe caietul de studiu aceste două versete din Biblia ta.

4.

a. Capitolul 11: scrie pe caietul de studiu versetele din Ioan 11:49-52.

b. Precizează 3 idei principale care se pot extrage din aceste versete, şi care susţin doctrina Ispăşirii Limitate.

5.

a. Capitolul 15: scrie pe caietul de studiu versetele din Ioan 15:13-14.

b. Precizează 3 idei principale care se pot extrage din aceste versete, şi care susţin doctrina Ispăşirii Limitate.

Moartea lui Hristos este universală în extindere (2)

6.

a. Scrie pe caietul de studiu versetul din Ioan 1:29.

b. Precizează două idei principale care se pot extrage din acest verset şi care susţin ideea că moartea lui Hristos este universală în extindere, şi totuşi ea reprezintă o ispăşire particulară sau limitată.

7. Răspunde din Ioan 3:14…

a. Cât de largă este “aria mântuirii pe care Dumnezeu a dat-o prin moartea lui Hristos?”

b. Care este diferenţa între o arie universală şi o eficienţă (sau aplicaţie) particulară?

8. Care este sensul cuvântului “lume”, aşa cum este el folosit în Ioan 6:51, unde e utilizată expresia “viaţa lumii”?


9.

a. În ce priveşte adevărurile prezentate în această lecţie, cu care nu eşti de acord sau nu eşti familiarizat, ai citit din Biblie toate versetele indicate?


10. Scrie pe caietul de studiu răspunsurile tale la următoarele întrebări, care ţintesc aplicaţiile personale cu privire la doctrina Ispăşirii Limitate; foloseşte cuvintele tale.

a. Dacă ai vorbi cu cineva care nu este încă un creştin dar care şi-a dezvăluit faţă de tine zbuciumul personal în a veni la Hristos pentru a fi mântuit, cum ai folosi doctrina Ispăşirii Limitate în acea situaţie?

b. Ca şi creştin, cum ar putea să fie îţi fie de ajutor doctrina Ispăşirii Limitate, luând în considerare lupta cu păcatul care rămâne în viaţa ta?


c. În lumina învăţăturilor Bibliei cu privire la Ispăşirea Limitată, cum ar trebui predicată Evanghelia?

Lecţia 5. Harul irezistibil


Când vorbim de “Harul Irezistibil” (sau “Harul Eficace”), vorbim despre modalitate în care ispăşirea făcută de Hristos este aplicată în mod suveran acelor păcătoşi pe care Dumnezeu i-a ales punându-i deoparte pentru El. Ea explică felul cum aleşii ajung în posesia implicaţiilor şi beneficiilor date de Mântuitorul crucificat.

1. Ce este “important să observăm” în discuţia despre învăţătura Bibliei privind Harul Irezistibil?

Dumnezeu transformă prin Duhul Său Sfânt pe cei pe care El i-a ales (1)

2. Scrie care este primul aspect de bază în cadrul doctrinei Harului Irezistibil.

Lucrarea lui Dumnezeu (a)

3. De ce “primesc” oamenii pe Hristos, aşa cum arată Ioan încă de la începutul Evangheliei lui (Ioan 1:11-13)?

4. Asupra cărui aspect a arătat Iisus ca fiind important, atunci când i-a vorbit lui Nicodim în Ioan 3 despre adevărul Harului Irezistibil?

Dumnezeu le dă Duhul, iar Duhul le dă viaţa (b)

5.

a. Care este una din marile mângâieri pe care Iisus Hristos a dat-o copiilor Lui?

b. Aplicaţie personală: Scrie pe caietul de studiu mai multe modalităţi în care ai experimentat personal această mângâiere în viaţa ta, dacă este cazul.

“Îi atrage” (c)

6. Ce indică cuvântul “atrage”?

Aceia pe care Dumnezeu îi transformă nu sunt inactivi (2)

7. Cum acţionează oamenii care sunt transformaţi de Dumnezeu?

În relaţie cu cunoaşterea spirituală autentică şi mântuitoare (a)

8. Care sunt cele 3 dovezi ale unei înţelepciuni spirituale autentice şi mântuitoare din viaţa unui om cu adevărat născut din nou?

În ce priveşte noile sale simţăminte spirituale (b)

9. Care sunt cele 3 rezultate ale noilor simţăminte spirituale ale unui om cu adevărat născut din nou?

În relaţie cu voinţa omului născut din nou (c)

10. Care sunt cele 3 consecinţe în voinţa unui om născut în nou?

În ce priveşte acţiunile omului născut din nou (d)

11. Care sunt cele 8 rezultate din acţiunile practice din viaţa unui om cu adevărat născut din nou?



12.

a. Ca urmare a răspunsurilor tale la întrebările 8-11, poţi vedea cum omul născut din nou cu adevărat (mântuit) de Dumnezeu va dovedi autenticitatea lucrării lui Dumnezeu printr-o viaţă schimbată?

b. Dacă eşti mântuit, enumeră câteva din rezultatele menţionate în răspunsurile la întrebările 8-11 care sunt aplicabile în viaţa ta, şi care consideri că sunt cele mai importante.

13.

a. În ce priveşte adevărurile prezentate în această lecţie, cu care nu eşti de acord sau nu eşti familiarizat, ai citit din Biblia ta toate versetele menţionate (ca şi Bereenii)?


14. Cum ar trebui ca înţelegerea ta faţă de doctrina Harului Irezistibil să influenţeze modalitatea în care te rogi pentru prietenii şi rudele tale nemântuite?

15. Pasajele din Biblie de mai jos se referă la tema din Lecţia 5 (“Harul Irezistibil”). Notează-ţi referinţa biblică şi scrie alături, cu propriile cuvinte, ideea centrală la care se referă, adică sensul frazei. Când scrii sensul frazei, asigură-te că explici numai acele părţi ale pasajului care se referă la tema lecţiei - “Harul Irezistibil”.

a. Ioan 1:12-13.

b. Ioan 3:3-8.

c. Ioan 5:24-25.

d. Ioan 6:44, 65.

Lecţia 6. Perseverenţa sfinţilor


Doctrina “Perseverenţei Sfinţilor” (sau a “Păstrării Sfinţilor”) este cea mai practică şi mai mângâietoare pentru creştin. Noi privim cu uimire la mântuirea extraordinară pe care Domnul ne-a dat-o, dar apoi ne întrebăm, “Cum aş putea fi sigur că voi rămâne constant părtaş acestei mântuiri?” În această lecţie studiem despre harul victorios al lui Dumnezeu în Iisus Hristos, care ne asigură de mântuirea noastră finală, pentru că El “lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea,” ducând până la final lucrarea pe care El a început-o în noi.

1. Reiterează acum doctrina Perseverenţei Sfinţilor, aşa cum a fost enunţată la începutul capitolului.

2. Care sunt diferitele aspecte ale “vieţii veşnice?”

Păstraţi prin harul Lui (1)

Sfârşitul pe care Tatăl l-a avut în vedere (a)

3. Care este “sfârşitul pe care Tatăl l-a avut în vedere” când El a dat pe anumiţi oameni lui Hristos?

4. “Vorbind despre oile Sale,” Iisus vorbeşte în aşa fel încât să arate că El le va păzi în mântuirea lor.


a. Scrie pe caietul de studiu versetele în cauză din Biblia ta.

b. Care sunt cele 3 principii care se extrag din aceste versete?

Unul din scopurile pentru care Hristos S-a dat pe Sine (b)

5. Care este “unul din scopurile pentru care S-a dat pe Sine”? (Scrie şi versetele din Biblie care subliniază acest scop.)

Un lucru pentru care Hristos s-a rugat (d)

6. Aplicaţie personală:

a. Uitându-te la învăţătura minunată din Ioan 17, unde Iisus a spus rugăciunea Sa de “Mare Preot” pentru copiii Lui, ce asigurare ar trebui să dea aceasta credinciosului adevărat?

b. Ce asigurare îţi dă ţie?

Poporul lui Dumnezeu perseverează prin harul Lui în credinţă spre viaţa veşnică (2)

În credinţă (a)

7. Cum perseverează copiii lui Dumnezeu în credinţă spre viaţa veşnică?

În ucenicie (b)

8. Enumeră câteva modalităţi prin care copiii lui Dumnezeu perseverează în ucenicie spre viaţa veşnică.

În fapte şi lucrare (d)

9. Care este relaţia între păstrarea pe care Dumnezeu o face pentru copiii Lui şi perseverarea activă a lor?


10.

a. În ce priveşte adevărurile prezentate în această lecţie, cu care nu eşti de acord sau nu eşti familiarizat, ai citit din Biblia ta toate versetele menţionate (ca şi Bereenii)?


11. Este un lucru măreţ şi minunat să vedem că Dumnezeul suveran al cerurilor şi pământului Îşi va păstra copiii în mântuire, şi că nimic nu îi poate smulge pe sfinţi din mâna Lui. Dacă eşti credincios, enumeră cât de multe dovezi practice poţi prin care Dumnezeu te păstrează personal ca şi creştin. Cu alte cuvinte, ce se petrece în viaţa ta care reprezintă dovezi solide că eşti păstrat pe calea vieţii veşnice în viaţa şi practica zilnică?

12. Pasajele din Biblie de mai jos se referă la tema din Lecţia 6: “Perseverenţa Sfinţilor.” Notează-ţi referinţa biblică şi scrie alături, cu propriile cuvinte, ideea centrală la care se referă, adică sensul frazei. Când scrii sensul frazei, asigură-te că explici numai acele părţi ale pasajului care se referă la tema lecţiei - “Perseverenţa Sfinţilor”.

a. Ioan 6:39-40.

b. Ioan 17:24.

c. Ioan 8:31-32.


Lecţia 7. Observaţii de final


Ajungând aproape de finalul studiului nostru privin Doctrinele Harului în Evanghelia după Ioan, este foarte important să înţelegem implicaţiile practice a ceea ce am studiat. De-a lungul acestui curs, am căutat să legăm toate aceste învăţături de viaţa zilnică a creştinului. Studiul doctrinelor – chiar a doctrinelor biblice – doar de dragul studiului, este cu totul inutil. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să aibă întotdeauna influenţă practică în vieţile noastre, aşa cum obişnuiau să spună scriitorii din vechime: “Doctrina corectă conduce întotdeauna la o practică corectă.” Acest capitol final are ca scop să facă aplicaţii practice cu privire la ceea ce am învăţat până acum.

“De la căderea omului în păcat, ce poate face omul pentru a-şi asigura mântuirea?” (1)

1. De la căderea omului în păcat, ce poate face omul pentru a-şi asigura mântuirea?

“Ceea ce Dumnezeu oferă este o mântuire concretă sau doar o mântuire posibilă?” (2)

2.

a. Ceea ce Dumnezeu oferă este o mântuire concretă sau doar o mântuire posibilă?

b. Aplicaţie personală: Conform înţelegerii tale, ce crezi că înseamnă această diferenţă?

Aceste învăţături produc 3 lucruri în viaţa creştinului

3. Aplicaţie personală: A influenţat înţelegerea de către tine a Doctrinelor Harului felul cum Îl lauzi pe Dumnezeul mântuirii?

4. Aplicaţie personală: Enumeră 3 modalităţi în care studiul Doctrinelor Harului te-a condus la smerenie?

Dedicare faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Lui

5. Cum ar trebui să influenţeze închinarea ta studiul atent şi reflectarea la Doctrinele Harului (1)?

6. Aplicaţie personală: O cunoaştere adecvată a Doctrinelor Harului va avea un efect uriaş asupra faptelor bune (3) pe care le facem ca şi creştini. Scrie în caietul de studiu ce anume ai vrea să aibă loc în viaţa ta cu privire la slujirea ta pentru Domnul. (Cu alte cuvinte, ce lipsuri ţi-a descoperit Domnul că ai în viaţa personală cu privire la faptele tale bune?)

Nu eşti sigur?

7. Paragrafele finale ale textului oferă o imagine excelentă a multor şi variatelor modalităţi în care Domnul Iisus Se descoperă păcătoşilor care Îl caută. De exemplu, pentru acela care îşi recunoaşte şi îşi asumă păcatele proprii, El este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Enumeră cât de multe modalităţi poţi în care Hristos se descoperă păcătoşilor care Îl caută, potrivit cu ceea ce am studiat în această secţiune.


8. Citeşte Anexa 1.


a. În ce modalităţi te ajută articolul “Voia lui Dumnezeu, sau voia omului”?

b. Ce crezi cu privire la ilustraţia lui Spurgeon despre omul care intră pe poarta din peretele înalt?

9. Citeşte Anexa 2. Ce ţi-a atras cel mai mult atenţia în articolul “Crâmpeie din istoria Bisericii”?

10. Rezervă-ţi timp pentru a trece în revistă toate lecţiile studiului Doctrinele Harului în Evanghelia după Ioan. Care sunt lucrurile noi pe care le-ai învăţat despre Dumnezeu cel sfânt, despre adevărul biblic, şi despre schimbările din inima ta produse prin lucrarea Duhului Sfânt?


Notă: răspunsurile oferite mai jos sunt adesea citate direct din textul cărţii Doctrinele Harului în Evanghelia după Ioan. Răspunsurile care însă ţi se cer trebuie exprimate cu propriile cuvinte.

Lecţia 1. Introducere

1. Sperăm că ai citit Evanghelia după Ioan înainte de a începe cursul.

2. o vedere clară asupra Evangheliei

3. “puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”

4.

1) Ce poate face omul pentru a-şi asigura mântuirea?

2) Mântuirea pe care Dumnezeu o oferă este concretă sau doar posibilă?

5. Augustin şi Pelagius (secolul IV), Luther şi Erasmus (secolul XVI), Calvin şi romano-catolicii (secolul XVII), Sinodul din Dort (secolul XVII).

6.

a. un acronim şi un ajutor pentru memorare

b. Doctrinele au fost elaborate formal cu ocazia Sinodului din Dort

c. “Doctrinele Harului”

7.

- Depravarea Totală: omul este total corupt şi incapabil să facă orice ca să îşi asigure mântuirea prin forţe proprii; punctul de vedere contrar: omul trebuie să fie capabil să facă ceva (pentru că este făcut responsabil).

- Alegerea Necondiţionată: Dumnezeu a ales pentru mântuire, în dragostea Lui suverană, pe unii oameni din masa totală de oameni, care toţi merită pedepsiţi; Punctul de vedere contrar: alegerea făcută de Dumnezeu este bazată pe preştiinţa oamenilor care Îl vor alege (condiţionată aşadar de alegerea omului).

- Ispăşirea Limitată: jertfa lui Hristos a fost făcută numai pentru cei aleşi de Dumnezeu; Punctul de vedere contrar: a fost făcută pentru toţi oamenii.

- Harul Irezistibil: Dumnezeu mântuieşte atrâgând irezistibil pe aceia pe care El i-a ales; Punctul de vedere opus: omul poate respinge iniţiativa lui Dumnezeu de a-l atrage la El.

- Perseverenţa Sfinţilor: aceia pe care Dumnezeu i-a ales vor continua în credinţă până la moarte; Punctul de vedere opus: întrucât mântuirea depinde de alegerea omului, el poate de asemenea să aleagă să nu mai creadă şi implicit să abandoneze credinţa, pierzându-şi astfel mântuirea.

8.

1) Hristos are o cunoaştere clară a lui Dumnezeu, şi

2) Hristos are o cunoaştere completă a oamenilor.

9. Răspuns personal


Notă: Întrebările de la categoria “Aplicaţii personale” nu au un răspuns anume; ele sunt puse pentru aplicaţii personale. Sugerăm să le analizezi împreună cu pastorul tău sau cu un prieten creştin matur în credinţă.

10.

a. Răspuns personal; sperăm că include şi dragostea

b. Răspuns personal.

Lecţia 2. Depravarea Totală

1. că omul poate şi trebuie să aleagă să coopereze cu harul lui Dumnezeu, altfel nu va fi mântuit.

2. naşterea din nou.

3. Omul nu poate percepe lumina adevărului lui Dumnezeu.

4.

a. Omul nu poate asculta călăuzirea lui Dumnezeu, anume mărturia Tatălui şi a Fiului din Scriptură.

b. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine pe pământ în Hristos, dar omul nu poate să Îl recunoască drept Dumnezeu (altfel toţi oamenii s-ar închina Lui).

5. Dumnezeu, Hristos, Lumina adevărată, Cuvântul Lui, şi copiii Lui.

6. pentru că lumina adevărului îi descoperă faptele lui rele (3:20). Poţi vedea cum acest lucru îţi arată care sunt înclinaţiile tale spirituale cu adevărat?

7.

a. spre rău!

b. Răspuns personal: cheia constă în a recunoaşte egoismul ca fiind rău (îndreptat împotriva lui Dumnezeu).

8. Omul este dependent 1) de păcat (8:34), 2) de diavolul (8:39-41, 44), 3) de sine (12:25).

9. Abilitatea de a face alegeri spirituale. Omul ia decizii în mod liber, dar numai pe baza intereselor sale egoiste, care sunt împotrivitoare în totalitate lui Dumnezeu.

10.

1) Omul nu poate veni la Hristos pentru a primi viaţă spirituală (6:44, 65);

2) Omul este incapabil să creadă în Hristos în sens mântuitor. (Observă că termenul folosit în Biblie pentru a “crede” are sensul de “încredere”, nu doar de acceptare intelectuală a anumitor realităţi.)

11.

1) naşterea din nou,

2) deschiderea ochilor spirituali pentru a vedea adevărul, şi

3) direcţionarea (întoarcerea) simţămintelor spirituale către a iubi lumina şi a urî întunericul (nu invers),

4) voinţa împotrivitoare este făcută capabilă să vină la Hristos.


12. “faptele lor erau rele” (3:19 – o rădăcină rea); “face răul” (3:20 – rezultate rele); motivul neascultării este dezonorarea lui Dumnezeu (5:23).

13.

a. ascultarea de El

b. pentru că ascultarea sau neascultarea izvorăsc din atitudinea interioară: fie din dragoste pentru El (născută din credinţa în El), fie din dispret faţă de El (născută din necredinţă)

c. Răspuns personal

14. Omul este mort spiritual.

15.

1) Nici un om nu are viaţă spirituală în el; toţi au nevoie de naşterea din nou prin Duhul Sfânt (6:53).

2) Toţi oamenii neconvertiţi se află într-o stare prezentă de moarte spirituală (5:24-25).

16.

1) Omul este destinat să piară veşnic (3:16);

2) Omul trăieşte sub mânia lui Dumnezeu (3:36);

3) Omul este deja condamnat (3:17-18)

17.

a. Răspuns personal, sperăm să fii onest dacă ai îndoieli.


18.

a. Răspuns personal, sperăm să fie şi dragostea inclusă.

b. În totalitate prin Dumnezeu, care dă naşterea spirituală. (Dumnezeu alege să se folosească de propovăduirea Cuvântului Lui prin slujitorii Lui de pe pământ.)

19.

a. Ioan 1:5 - Lumina luminează în întuneric, şi întunerecul n-a biruit-o [n-a înţeles-o – lit.].

b. Ioan 3:19-20 - Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească [descopere – n.trad.] faptele.

c. Ioan 3:27 - Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.

d. Ioan 5:40 - Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!

e. Ioan 8:34 - Adevărat, adevărat, vă spun că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.


Lecţia 3. Alegerea Necondiţionată

1. faptul că nu este nimic de iubit sau meritoriu în om.

2. “Totuşi, în baza voii Sale suverane şi libere, Dumnezeu Şi-a revărsat dragostea veşnică asupra unui număr anume de oameni păcătoşi, cărora le dă viaţa veşnică.”

3.

1) Prin sublinierea faptului că oamenii care sunt daţi Lui de Tatăl au fost ai Tatălui de la început (17:6,9,10), şi

2) că Dumnezeu i-a iubit înainte de întemeierea lumii (17:23-24).

4.

a.

1) de ce: din dragostea Lui liberă, şi

2) când: înainte de întemeierea lumii.

b. Răspuns personal, sperăm că include uimirea şi o atitudine de mulţumire cu recunoştinţă.

5. Dumnezeu Tatăl i-a dat pe cei aleşi Fiului.

6. El s-a rugat pentru “aceia, pe care Mi i-ai dat Tu;” (17:9).

7. Hristos S-a dat pe Sine pentru a obţine viaţa veşnică pentru aceia pe care Tatăl i-a dat (10:17-18).

8. Iisus este conştient de voia Tatălui Său, anume că El personal trebuie să sufere mânia lui Dumnezeu pentru păcatele acelor oameni.

9. Dumnezeu dă aleşilor Lui mijloacele pentru a obţine viaţa veşnică şi pentru a le-o garanta.

10.

1) abilitatea de a veni la Hristos;

2) abilitatea de a crede în Fiul (unde a “crede” reprezintă o dependenţă absolută de El ca fiind singura sursă şi suport al vieţii spirituale);

3) abilitatea de a auzi vocea Lui (Cuvântul) şi de a-L urma

11. Reprezintă acordul între Tatăl şi Fiul, prin care Tatăl dă Fiului un popor spiritual, iar Fiul este de acord să îl răscumpere prin moartea Sa jertfitoare şi substitutivă.

12.

a. Răspuns personal: (scrie-ne, te rugăm, dacă vrei să primeşti literatură suplimentară în cazul în care ai încă nelămuriri)

b. Răspuns personal

13.

a. Răspuns personal, sperăm să includă a cere lui Dumnezeu să îţi confirme mântuirea prin Cuvântul Lui, şi a cere Lui să te mântuiască, ca şi a vorbi cu un predicator al Evangheliei pe această temă.

b. Răspuns personal, sperăm afirmativ.


c. Răspuns personal, sperăm să includă reverenţă şi dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu motivat de dragoste pentru El, ca răspuns la darul Lui minunat.

14.

a. Ioan 6:37 - Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.

b. Ioan 17:2 - după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu.

c. Ioan 17:9,12 - Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi … Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia, pe care Mi i-ai dat...

Lecţia 4. Ispăşirea Limitată

1. faptul că moartea lui Hristos a fost numai pentru cei aleşi, şi că efectul ispăşirii făcute de El îi asigură pe aceştia de mântuirea lor.

2.

1) că răscumpărarea este particulară, şi

2) că răscumpărarea este realizată pentru aleşii lui Dumnezeu.

3.

a. Ioan 10:11; 10:26

b. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi... Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.

4.

a. Ioan 11:50 - oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?

b.

1) darea lui Iisus la moarte a avut locul ei în istorie, în sensul ca s-a făcut în circumstanţe prestabilite (chiar dacă a părut că liderii religioşi au decis într-un fel ca omorârea Lui să se facă exact în acel moment din istorie);

2) Moartea Lui avea să facă bine poporului Lui de pretutindeni (nu doar pentru evrei, ci pentru toţi cei pe care Dumnezeu avea să îi conducă la credinţa în El);

3) Moartea Sa avea să fie modalitatea de păstrare a unei părţi a naţiunii evreieşti ca parte a poporului lui Dumnezeu.

5.

a. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

b.

1) Moartea Sa este voluntară;

2) Moartea Sa este pentru aceia pe care El îi consideră prietenii Lui, adică pentru un grup anume de persoane;


3) Aceia pentru care El şi-a dat viaţa pot fi recunoscuţi prin supunerea lor faţă de poruncile Lui.

6.

a. Ioan 1:29 - A doua zi, Ioan a văzut pe Iisus venind la el, şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

b.

1) Iisus venise să moară ca jertfă astfel ca oamenii să fie eliberaţi din robia păcatului: “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul…”;

2) Moartea Lui nu a fost limitată la naţiunea Israel, ci a inclus anumite persoane din toate naţiunile lumii, “…lumii”

7.

a. Extinderea este universală, în sensul în care este destinată unor oameni din toate popoarele de pe întreaga planetă.

b. Extinderea este universală, dar este hotărâtă de Dumnezeu să fie aplicată efectiv numai unui anume număr de persoane; “aceia care sunt beneficiarii morţii lui Hristos, cei care fac obiectul dragostei lui Dumnezeu, sunt aceia care sunt caracterizaţi de o credinţă continuă în El.”

8. “…cuvântul “lumea” (v. 51) are acelaşi sens, făcând referire nu doar la evrei, ci şi la Neamuri …”

9.

a. Răspuns personal


10.

a. Răspuns personal, poate că va include menţiunea că ispăşirea pentru păcate este în fapt realizată pentru copiii lui Dumnezeu, şi că nu există nimic care să îl oprească să vină la Hristos ca răspuns în ascultare de chemarea Lui.

b. Răspuns personal, probabil că va include faptul că sângele lui Hristos a curs pentru plata păcatelor copiilor Lui, şi de aceea nu există nici un motiv ca aceia care sunt credincioşi să rămână în robie faţă de păcat. Ispăşirea este aplicată definitiv pentru fiecare credincios.

c. Răspuns personal, probabil va include înţelepciune şi discernământ: nu putem să spunem cuiva că “Hristos a murit pentru tine”, ci putem spune că Hristos a murit pentru a plăti pedeapsa pentru păcatele copiilor Lui. Focalizarea trebuie să fie pe responsabilitatea omului de a asculta Cuvântul Domnului şi de a “veni la El”.

Lecţia 5. Harul Irezistibil

1. “…că harul lui Dumnezeu este irezistibil numai pentru aceia pe care Tatăl i-a ales şi pentru care Hristos a murit. Nu înseamnă că nimeni nu se poate împotrivi harului …”

2. În harul Lui suveran, Dumnezeu transformă prin Duhul Lui Sfânt pe aceia pe care El i-a ales din masa de oameni păcătoşi şi i-a dat Fiului Său, care a purtat păcatele lor pe cruce.


3. “datorită lucrării lui Dumnezeu în ei.”

4. “…importanţa naşterii din nou în ce priveşte “a vedea” (3:3) şi a “intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (3:5).”

5.

a. “…siguranţa că ei vor fi locuiţi de un Altul ca El...” [Observaţie: când Hristos S-a înălţat la cer, Duhul Sfânt a fost pogorât. Duhul Sfânt continuă pentru cel credincios multe din lucrările pe care Iisus le-a făcut când a fost aici pe pământ.]


6. “…faptul că moartea Lui va atrage atenţia, simţămintele şi voinţa lor, astfel încât ei Îl vor urma”

7. “Ei acţionează cu toată fiinţa lor într-o modalitate care glorifică şi face plăcere lui Dumnezeu.”

8.

1) El nu mai este orb, ci el poate şi vede Împărăţia lui Dumnezeu...şi are Lumina adevărată a lumii care îl ghidează în viaţă;

2) El nu mai este surd, ci acum el aude vocea dătătoare de viaţă a Fiului lui Dumnezeu ... Urechea lui este acum deschisă spiritual şi aude fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu;

3) El nu mai este ignorant spiritual, ci acum este părtaş cunoaşterii adevărate a lui Dumnezeu... Având această cunoaştere, el îşi vede nevoia şi cere să îi fie împlinită de Dumnezeu în Fiul Lui;

9.

1) Iisus a afirmat că aceia care Îl vor urma, Îl vor iubi... această dragoste pentru El nu este o chestiune pur sentimentală, ci se vede în fapte concrete.

2) Dragostea omului născut din nou pentru El nu mai este centrată pe interesele, dorinţele şi bunăstarea proprie; de fapt, el se detronează pe sine ... şi moare faţă de sine pentru a aduce multă roadă...în slujirea pentru Hristos, ca ucenic al Lui;

3) Simţămintele omului născut din nou sunt îndreptate şi către alţi ucenici ai lui Hristos. Ucenicii Lui se iubesc unul pe altul. Dragostea lor reciprocă este modelată de dragostea Lui pentru ei:

a) Este o dragoste raţională — recunoaşte nevoile ce trebuie împlinite.

b) Este o dragoste plină de compasiune — vede că sărăcia şi necazurile sunt astfel de nevoi.

c) Este o dragoste cu scop şi doreşte să împlinească nevoile acestea indiferent de preţ. Va implica rugăciuni, cuvinte de încurajare sau mângâiere, şi acţiuni concrete de împlinire a acelor nevoi.

10.

1) …doreşte să facă voia lui Dumnezeu (7:17);

2) …doreşte să rămână în Hristos şi în dragostea Lui (15:9, 10);

3) …doreşte să rămână în Cuvântul lui Hristos (8:31).


11.

1) primeşte pe Fiul lui Dumnezeu în toată plinătatea Lui, în har după har, Cel care împlineşte nevoile sale, şi primeşte cuvintele Lui;

2) crede “în Numele Lui”, în Acela care L-a trimis, în slava arătată a lui Hristos, în Cuvântul Lui, în cuvintele Tatălui, şi în cuvintele apostolilor cu privire la El;

3) intră în Împărăţia lui Dumnezeu prin “uşa oilor”, Iisus Hristos;

4) este acela care vine la Hristos;

5) este acela care “mănâncă” pâinea lui Dumnezeu şi pâinea vieţii, trupul Fiului Omului, şi “bea” sângele lui Hristos şi apa vieţii;

6) este un ucenic sau un urmaş al lui Iisus Hristos. Ambele cuvinte indică o activitate intensă;

7) este un om al acţiunii: el practică adevărul şi face lucrările lui Dumnezeu;

8) este un închinător la Dumnezeul Triunic.

12.



13.



14. Răspuns personal, sperăm să includă dependenţa de Dumnezeu în a acţiona şi a avea ochii spirituali deschişi.

15.

a. Ioan 1:12-13 - Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

b. Ioan 3:5,8 - Iisus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu ... Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

c. Ioan 5:24-25 - Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia [vor trăi – n.trad.].

d. Ioan 6:44, 65 - Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimes; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi ... Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.


Lecţia 6. Perseverenţa Sfinţilor

1. “…aceia pe care Dumnezeu i-a ales, pentru care Hristos a murit şi pe care Duhul i-a chemat irezistibil, vor continua în credinţă până la sfârşit (fie că este vorba de moartea lor trupească, fie că este vorba de a doua venire a lui Hristos) şi vor experimenta plinătatea binecuvântării vieţii privind la gloria lui Hristos pe vecie.”

2.

1) Este o posesiune prezentă şi o promisiune de a fi finalizată în viitor;

2) Este calitativă, în sensul unei vieţi diferite de cea pe care omul o are în mod natural, şi este cantitativă – în sensul că este o viaţă care începe acum, supravieţuieşte morţii fizice, se arată în învierea trupească, şi continuă pe vecie în prezenţa gloriei lui Iisus Hristos …

3. perseverenţa sfinţilor

4.

a. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10:28-30).

b. Oile Sale

1) I-au fost date de Tatăl,

2) li se dă viaţa veşnică, şi

3) sunt păstrate sigure în mâinile Bunului Păstor şi ale Tatălui, astfel încât ele nu pier niciodată!

5. perseverenţa sfinţilor

6.

a. Răspuns personal, sperăm să includă faptul că siguranţa credinciosului nu depinde de abilitatea proprie de a se păstra, ci în întregime de lucrarea finalizată a lui Hristos în mântuirea lui (manifestată în dragostea lui faţă de Dumnezeu şi ascultarea de El).

b. Răspuns personal (te rog să soliciţi literatură suplimentară dacă ai nelămuriri)

7. verbul sau participiul pentru “a crede” sau “a veni” sunt la timpul prezent continuu în limba greacă, timp care indică nu doar o activitate momentană, ci una continuă!

8. Ei

1) rămân în Cuvântul Lui,

2) aud Cuvântul şi ascultă vocea Lui, şi

3) păzesc poruncile Lui ca o expresie a dragostei lor pentru El, şi

4) trăiesc o viaţă sfântă, întrucât nu mai sunt robi faţă de păcat.

9. Datorită faptului că Dumnezeu îi păstrează, copiii Lui perseverează. Datorită faptului că ei ştiu că au primit viaţa veşnică, ei trăiesc şi se comportă ca atare. Este o relaţie de tip cauză-efect.


10.




12.

a. Ioan 6:39-40 - Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

b. Ioan 17:24 - Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu …

c. Ioan 8:31 - Şi a zis Iudeilor, care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;;

Lecţia 7. Observaţii de Final

1. “…absolut nimic, pentru motivul că el este depravat total şi incurabil.”

2.

a. “…o mântuire concretă. Această mântuire stă în scopul veşnic şi neschimbător al lui Dumnezeu de a mântui anumiţi oameni, prin jertfa şi lucrarea finalizată a lui Hristos pe cruce, prin atragerea irezistibilă a acestora la Hristos de către Dumnezeu …”




5. “Atât în închinarea personală, în ascuns, cât şi în cea de la biserică, va exista o preocupare pentru a veni înaintea lui Dumnezeu în felul în care Cuvântul Lui spune că este acceptabil înaintea Lui. Va conduce la prudenţă în ce priveşte invenţiile cu privire la închinare, care nu produc decât distracţie şi emoţii. Alături de aceasta, va exista o dorinţă de a verifica obiceiurile care sunt confortabile pentru a vedea dacă ele într-adevăr sunt în acord cu cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu.”

6. Răspuns personal.

7. Pentru acela care îşi vede şi îşi recunoaşte păcatele, El este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (1:29). Pentru acela care este încă în păcatele lui, El este trimis de Dumnezeu ca “şarpele înălţat în pustie,” care dă viaţă tuturor celor care cred în El (3:14-16). Aceluia care este însetat spiritual, El îi dă “apa vieţii” fără plată (4:10, 14; 7:38, 39). Pentru acela care se simte condamnat înaintea lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, auzit şi crezut, este pasajul care îl trece de la moarte la viaţă (5:24). Pentru cel flămând spiritual, El este Pâinea lui Dumnezeu (6:33, 35). Pentru cel care bâjbâie în întuneric, El este “Lumina lumii” (8:12). Pentru cel care rătăceşte fără scop în ignoranţă, El este “Păstorul cel Bun” (10:11). Pentru cel care este temător şi întristat din cauza morţii, El este “Învierea şi Viaţa” (11:24, 25). Pentru cel care este plin de îndoieli şi incertitudini, El este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (14:6). Pentru cel care este separat de sursa vieţii, El poate fi “adevărata Viţă” care dă viaţă mlădiţelor (15:5).


8.






Această întrebare este una care a ajuns celebră în istoria bisericii: “În mântuirea unei persoane din pedeapsa dreaptă pentru păcatele sale, Dumnezeu alege omul, sau omul Îl alege pe Dumnezeu?” Ambele răspunsuri sunt tratate cu argumente din Scriptură şi, într-un fel, ambele sunt adevărate.

Primul reprezintă punctul de vedere al Reformei din anii 1500, care spune că Dumnezeu alege pe unii oameni spre mântuire şi le dă acestora credinţa mântuitoare, prin harul Lui. Responsabilitatea omului, în acest sistem de gândire, este să Îl caute pe Dumnezeu, şi să răspundă chemării Lui. Astfel, omul aude invitaţia Evangheliei prezentată cu expresii precum “cere-I lui Dumnezeu să te mântuiască”, sau “întoarce-te la Dumnezeu, dacă eşti conştient că El te cheamă”. Acest punct de vedere este denumit uneori cu expresia Doctrinele Harului, sau doctrina reformată, ori Calvinism.

Cel de-al doilea punct de vedere subliniază responsabilitatea omului de a căuta pe Dumnezeu. Astfel, când este prezentată Evanghelia, cel care o aude poate constata focalizarea pe decizia omului: “fă o decizie pentru Hristos”, “invită-L pe Hristos în inima ta”, “primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal”. Acest punct de vedere este denumit uneori ca Dispensaţionalism sau Arminianism.

“Hiper-Calvinism”

Ambele puncte de vedere amintite mai sus sunt adesea discutate prin prisma extremelor lor, denaturând realitatea şi ilustrând-o exagerat. Astfel, avem de-a face cu “hiper-Calvinismul”, care susţine că, întrucât mântuirea este în întregime lucrarea lui Dumnezeu, nu este nevoie să propovăduim Evanghelia sau să facem lucrare de misiune. Conform acestui punct de vedere extrem, omul văzut ca un simplu robot, lipsit de voinţă proprie – totul fiind controlat de Dumnezeu. Focalizarea este în întregime pe Suveranitatea lui Dumnezeu, în timp ce Responsabilitatea Omului este desconsiderată. Atunci când majoritatea oamenilor se gândesc la Calvinism, de fapt ei se gândesc în termenii “hiper-Calvinismului”. (Aceasta este o greşeală majoră şi în felul acesta, abordarea este foarte nedreaptă faţă de Calvinism şi faţă de calvinişti în general.)

Pericolele acestei gândiri sunt următoarele: 1) se pune accent pe adevărul doctrinar în timp ce se neglijează dragostea, şi 2) conduce la o răceală a inimii faţă de cei pierduţi, şi 3) conduce la neascultare în împlinirea Marii Trimiteri.

“Hiper-Arminianismul”

Există în acelaşi simp şi “hiper-Arminianismul”, dacă vreţi să îi spunem aşa. În această gândire la fel de extremă, toată focalizarea se pune pe Responsabilitatea Omului. Iisus este prezentat ca şi cum ar fi murit pentru toţi oamenii, singurul lucru care mai rămâne fiind ca fiecare persoană să Îl aleagă (sau nu) ca Mântuitor personal. Întrucât omul face în mod liber multe alegeri în fiecare zi, noi presupunem că această alegere este de asemenea făcută în baza voinţei sale libere. Suveranitatea lui Dumnezeu este desconsiderată, astfel încât Dumnezeu devine un agent pasiv, care, după ce a finalizat lucrarea de la cruce, stă şi aşteaptă, observă, ba chiar imploră pe oameni să Îl “primească”.

Pericolul acestui punct de vedere extrem este că mântuirea poate fi percepută de către pretinşii creştini (dar care nu sunt mântuiţi) ca pe un simplu act care are efect numai la finalul vieţii, asigurând acelor persoane un bilet în rai sau


iad, cu foarte puţină sau nici o influenţă în viaţa de zi cu zi. Mântuirea devine un fel de poliţă de asigurare la “incendiu”. Ea este bazată pe o atitudine de genul “ce-mi iese şi mie din asta”, care, în sine, conduce la o decizie egoistă ce nu presupune nici un pic de sacrificiu de sine. Este înrădăcinată într-o pocăinţă legalistă, în care motivaţia este egoistă şi ţinteşte doar la a evita pedeapsa pentru păcat, neimplicând şi ura faţă de păcat, şi neconducând la o dedicare faţă de Mântuitor în a trăi într-un mod plăcut Lui, motivat de dragoste.

O soluţie

Această dilemă apare din focalizarea doar pe o parte a adevărului biblic în detrimentul sau cu neglijarea celorlalte adevăruri. Soluţia este, bineînţeles, să predicăm, să credem şi să ascultăm în întregime adevărul scriptural. Realitatea este că Suveranitatea lui Dumnezeu în alegere şi predestinare este un adevăr minunat pe care Scriptura îl prezintă, DAR la fel este situaţia şi cu Responsabilita-tea omului de a se întoarce la Dumnezeu!

Aceste două adevăruri pot să pară la prima vedere contradictorii. Cum se împacă ele însă? Căile lui Dumnezeu sunt mai presus de căile noastre. Noi vom înţelege aceste lucruri pe deplin numai când vom ajunge în cer. O perspectivă care ne-ar ajuta ar fi să realizăm că “voinţa noastră liberă” este legată de natura noastră; ea este influenţată de ceea ce ne conduce firea să facem; noi alegem numai lucrurile care ne plac. De aceea, când natura noastră este cu totul egoistă, noi facem alegeri care sunt dictate de dorinţa noastră interioară de a ne proteja pe noi sau de a ne preamări pe noi. Aceste alegeri sunt în mod inerent ofensatoare la adresa Creatorului nostru, care este Protectorul nostru şi singurul Atotputernic.

Ilustraţia următoare, prezentată de Spurgeon, este una dintre cele mai bune în a explica această dilemă. El spunea: un om merge la vale de-a lungul unui perete înalt. El ajunge la un moment dat la o poartă în perete, cu un semn deasupra ei, care spune “Intraţi aici toţi cei care doriţi”. El se decide să intre. După ce trece de poartă, observă pe partea cealaltă a ei o altă inscripţie, care spune: “Bine aţi venit, toţi cei care aţi intrat, aleşi de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii.” Ambele aspecte sunt aşadar adevărate potrivit Scripturii – atât suveranitatea lui Dumnezeu, cât şi responsabilitatea omului.


Textul de mai jos face parte din Capitolul 12 al cărţii A Glorious Institution: The Church in History – Parts 3 and 4, de Stanford E. Murrell (disponibilă în format eBook la Chapel Library).

Luptând pentru Credinţă

Biblia ne învaţă că există o credinţă “care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1:3). Există un singur adevăr doctrinar care a fost identificat în fiecare generaţie de credincioşi ca nefiind negociabil. Doctrinele esenţiale ale creştinismului includ naşterea imaculată, dumnezeirea lui Hristos, umanitatea Sa adevărată, moartea Lui substitutivă la Calvar, îngroparea Sa, învierea şi înălţarea Sa la cer, revenirea Lui, şi mântuirea numai prin har, prin credinţă. Aceste adevăruri nu pot fi negate de nici o persoană şi în acelaşi timp aceasta să rămână în sfera adevăratei credinţe mântuitoare. Aceste adevăruri formează haina de bază a credinţei creştine, pe care o îmbracă toţi aceia care vin la Hristos.

Chiar dacă unii credincioşi serioşi ar putea să prefere diferite forme de conducere a bisericii, sau să practice diferite moduri de botez, doctrinele cardinale care sunt esenţiale pentru mântuire trebuie să fie acceptate, altfel am avea de-a face cu o îndepărtare de la credinţă şi o cădere în eroare, învăţături false, erezii, şi implicit am ajunge la judecata veşnică. Doctrinele istorice ale creştinismului se înscriu în limitele biblice, dincolo de care nici un creştin cu adevărat evanghelic n-ar îndrăzni să treacă. Din nefericire, chiar în interiorul Bisericii, “pretinşi creştini” au ajuns să treacă de aceste bariere ale Bibliei. Iar când o generaţie anume începe să pună la îndoială învăţătura istorică a creştinismului, generaţiile care urmează după aceasta merg mai departe, respingând acea învăţătură.

Schimbând credinţa

Una din persoanele care a schimbat doctrinele istorice ale bisericii protestante a fost Jacobus Arminius. Arminius s-a născut în Olanda în 1560, la Oudewater, lângă Utrecht. Tatăl lui a murit la scurt timp de la naşterea lui Jacobus. Apoi, în primii ani ai copilăriei sale, spaniolii au invadat Olanda şi au distrus localitatea respectivă. Familia lui a pierit. Nişte vecini binevoitori l-au luat pe Arminius în casele lor şi i-au asigurat tot ce avea nevoile.

Fiind recunoscut ca un student capabil, Arminius a fost admis al 12-lea la noua Universitate din Leyden (1576). Aici a fost prima dată când documentele istorice relatează că el a început să folosească un nume latinizat, Jacobus Arminius, în locul numelui care i-a fost dat la naştere, adică, Jacob Harmenszoon. După cum era de aşteptat, Arminius a fost unul dintre cei mai buni la şcoală.

După ce şi-a terminat studiile la Leyden, Arminius şi-a continuat şcoala la Academia din Geneva (1582), care era pe atunci prezidată de Theodore Beza, succesorul lui Jean Calvin. În 1588, Arminius a fost ordinat predicator al Evangheliei. El a devenit apoi pastor al Bisericii Reformate din Amsterdam. În 1590, Arminius s-a căsătorit cu fiica unui comerciant prosper, ceea ce l-a propulsat în anturajul celor mai de seamă membri ai societăţii olandeze de la acea vreme. În slujba de predicator, Jacobus a fost o persoană pericepută şi bine instruită. Predicile lui atrăgeau multe persoane, nu doar datorită conţinutului lor clar, ci mai degrabă datorită controverselor pe care le crea prin intermediul lor.


Conform lui Arminius, credinţa reformaţilor (denumită acum în mod obişnuit “Calvinism”) era greşită. (1) Dumnezeu nu Îşi extindea harul Lui mântuitor doar către cei predestinaţi de El la mântuire, ci tuturor oamenilor. (2) Nici voinţa omului nu mai era atât de înrobită de păcat încât el să nu aibă nici o abilitate de acţioneze înspre binele spiritual, ci mai degrabă acum omul era văzut ca fiind capabil să se îndrepte spre Dumnezeu ca urmare a unei licăriri a binelui în interiorul lui. (3) Dumnezeu nu mai alege în mod suveran anumiţi oameni pentru a fi mântuiţi, din masa tuturor celor care merită condamnarea dreaptă pentru păcatele lor, ci acum Dumnezeu era văzut ca şi cum alegea pe aceia pe care El i-ar fi prevăzut dinainte că vor crede. (4) Nici omul nu mai era văzut ca total neputincios să merite vreun favor de la Dumnezeu, din cauza păcatului; (5) şi nici nu mai este total depravat.

Până în anul 1592, Arminius deja ajunsese să fie acuzat formal de pelagianism (o controversă din secolul al V-lea, care sublinia libertatea voinţei omului) şi de îndepărtare de la două importante crezuri reformate: Mărturisirea Belgiană şi Catehismul Heidelberg. Acuzaţiile de îndepărtare de la credinţă aveau să continue până la moartea lui în 1609.

În decursul vieţii sale, Arminius a cerut insistent organizarea unui conciliu bisericesc pentru a discuta direct conceptele predestinării, alegerii şi reprobării. Un astfel de conciliu a fost organizat însă abia la 9 ani după moartea sa.

Sinodul de la Dort

Când a avut loc Sinodul de la Dort, începând din 13 Noiembrie 1618 până în 9 Mai 1619, s-au prezentat la întâlniri reprezentanţi ai bisericilor reformate din Olanda, Anglia, Germania şi Elveţia – toţi fiind dintre aceia care urmau învăţăturile Scripturii regăsite în reforma protestantă. Învăţăturile lui Arminius au fost luate în considerare, dar au fost respinse şi condamnate în mod unanim. Astfel, doctrinele reformate consacrate au fost reafirmate sub forma Canoanelor de la Dort.

Aceia care îl apără pe Jacobus Arminius în faţa condamnării pe care i-a făcut-o Sinodul de la Dort fac o deosebire între omul în cauză şi mesajul pe care ucenicii lui l-au prezentat. Şi acesta este un aspect valid. Vederile lui Arminius n-au fost niciodată sistematizate până la un an de la moartea sa, când cei care îl urmau au publicat o declaraţie intitulată Protestul (1610).

Este îndoielnic dacă Arminius însuşi ar fi susţinut în mod deschis acele opinii care ulterior au fost asociate cu numele lui. Gândirea sa era mult mai subtilă, iar limbajul mult mai atent. Scrierile lui Arminius în ele însele sunt atât de atent redactate încât Moses Stuart (1831) a considerat că este posibil să se afirme că Arminius nu era Arminian (prin asta vrând să spună că Arminius nu ar fi susţinut în realitate opiniile moderne care sunt legate de numele lui). Cu toate acestea, în final, rămâne valabilă acuzaţia că Arminius a avut un rol indirect în respingerea adevărurilor biblice protestante consacrate, cum ar fi depravarea omului, robia voinţei faţă de păcat, şi alegerea numai anumitor suflete pentru a fi mântuite de judecata pe care toţi o merită.

Dacă Arminius a fost prin felul lui o persoană atentă la felul cum îşi prezenta ideile şi precaută în comentariile sale, este la fel de adevărat însă că implicaţiile gândirii sale au fost ulterior inflamate şi combinate cu zelul religios combativ al tinerilor predicatori pe care el i-a pregătit pentru slujire. 45 dintre ei au semnat Protestul, care a fost organizat în 5 puncte, ulterior denumite ca Arminianism. În curând însă toată biserica a fost prinsă în controverse teologice. Arminius nu este lipsit de responsabilitate din punct de vedere istoric. El a plantat


sămânţa a ceea ce s-a dovedit ulterior a fi o mare provocare pentru Biserică şi pentru sufletele oamenilor.

Aceia care au continuat să interpreteze Scripturile în linie cu învăţăturile istorice ale Reformei, au formulat apoi un răspuns la fiecare din cele 5 puncte – şi acestea din urmă au ajuns să fie denumite Cele 5 teze ale Calvinismului, sau Doctrinele Harului. O formă scurtă a diferenţelor între învăţăturile reformate istorice şi cele care ţin de Arminianism este prezentată în tabelul de mai jos.

Calvinism Arminianism

1. Alegerea este necondiţionată. 1. Alegerea şi condamnarea sunt condiţionate de credinţa sau necredinţa omului, văzută dinainte de Dumnezeu, nu de alegerea suverană a unui Dumnezeu Atotputernic.

2. Ispăşirea este limitată la cei aleşi, fiind în acelaşi timp o răscumpărare definitivă, făcută în mod particular pentru aceştia, ei fiind copiii lui Dumnezeu.

2. Ispăşirea s-a făcut pentru toate persoanele, dar numai cei credincioşi se bucură de beneficiile ei.

3. Omul este depravat. El nu are nici o abilitate de a avea vreo contribuţie la mântuirea lui sau vreun merit care să poată fi adăugat la meritele lui Hristos.

3. Omul are o “licărire de bunătate” în el, care îi permite să Îl vadă şi să Îl dorească pe Dumnezeu, şi să se decidă astfel să Îl urmeze.

4. Harul lui Dumnezeu este irezistibil. Oricare ar fi persoanele cărora Dumnezeu le dă harul, ele vor răspunde în mod sigur chemării Lui.

4. Omul poate avea voinţă să se împotrivească harului.

5. Sfinţii vor persevera în credinţă, fiind păstraţi prin puterea lui Dumnezeu. Mântuirea lor este sigură.

5. Doctrina perseverenţei finale a tuturor celor convertiţi este încă deschisă discuţiei. Cel puţin, creştinii se pot “îndepărta” de la credinţă nu doar pentru a cădea în păcate ocazionale, ci şi în stiluri de viaţă ce presupun practicarea continuă a păcatului — şi încă să considere că sunt mântuiţi în baza ‘deciziei lor de a primi pe Hristos’.

Chiar dacă teologia arminiană a fost oficial condamnată cu ocazia Sinodului

de la Dort, influenţa ei nu s-a pierdut. Ea a fost acceptată de mulţimi de oameni din Biserica Anglicană şi de multe alte denominaţii, inclusiv de o parte dintre baptişti şi de metodişti. Teologia arminiană continuă să fie acceptată în mare parte a creştinismului.


1. T.U.L.I.P. este acronimul din limba engleză pentru cele 5 doctrine principale ale învăţăturii augustiniano-calviniste. Pentru uşurinţa referinţelor şi uniformitatea convenţiei, vom păstra pe parcursul acestei publicaţii acest acronim, chiar dacă literele care îl formează în limba engleză nu îşi găsesc în mod necesar corespondentul literal în limba română – n.trad.

2. În mediul evanghelic din România, această învăţătură este mai degrabă cunoscută sub denumirea de “siguranţa mântuirii” – n.trad.

3. În traducerea Cornilescu, se foloseşte expresia “n-a biruit-o”, în timp ce în traducerea BOR se foloseşte expresia “nu a cuprins-o”, însă în textul original expresia face referire la capacitatea de a înţelege.

4. extindere universală – ispăşirea este universală în sensul în care ea include anumiţi oameni din toate naţiunile, nu doar evrei.

5. aria de cuprindere universală – moartea ispăşitoare a lui Hristos a obţinut mântuirea unor oameni din toate popoarele, şi ea nu a fost limitată la evrei.

6. particularism universal – acesta este un termen nu prea uzual referitor la ispăşire, dar înţelesul pe care îl are în vedere autorul este consecvent cu Teologia Reformată: 1) în îndurarea Sa, Dumnezeu a ales unii oameni din toate popoarele (universal) pentru a fi mântuiţi, 2) şi toţi cei care au fost astfel aleşi (particular) vor fi mântuiţi.

Documents

GHID-Doctrinele Harului in Evanghelia Dupa Ioan