Supliment al revistei

Supliment al revistei

Vaţa de Jos, Tomeşti, Baia de Criş, Bulzeştii de Sus, Ribiţa

- Elemente de istorie şi geografie locală, trasee turistice -

2006 – 2007

Argument

Noul context educaţional a generat apariţia unui nou curriculum, atât la istorie cât şi

la geografie. Astfel, disciplinele istorie şi geografie au o anumită specificitate care apare în

conţinutul învăţării.

Demersul de învăţare porneşte de la localitatea natală şi ajunge la dimensiunile

planetei, trecând prin spaţii de referinţă semnificative (orizont local, istorie locală, regiunea

natală, judeţ, ţară, continent etc.).

Realizarea unor corelaţii între istorie şi geografie se datorează simultaneităţii

apariţiei noilor programe de clasa a IV-a şi diversităţii ofertelor de instruire. Activităţile ce

se desfăşoară în clasă şi în afara clasei vin în sprijinul elevilor ajutându-i să înţeleagă mai

bine aspectele studiate. Necesitatea îmbinării acestor activităţi este determinată de

complexitatea sarcinilor instructiv-educative.

Activitatea în afara clasei este o continuare a muncii din clasă prin care se urmăreşte

adâncirea cunoştinţelor şi educarea elevilor. Prin caracterul practic, aceste activităţi

contribuie la formarea de priceperi şi deprinderi şi la realizarea legăturii dintre teorie şi

practică, măresc interesul elevilor pentru studierea istoriei şi a geografiei.

Prezentul auxiliar vine în sprijinul învăţătorilor care predau istoria şi geografia la

clasa a IV-a, fiind conceput şi realizat de către învăţători pentru învăţători, dar şi în

sprijinul elevilor dornici de a studia mai profund istoria şi geografia locală.

Avem convingerea că acest auxiliar va fi lecturat cu plăcere, utilizat eficient şi va

stârni curiozitatea cunoaşterii la faţa locului a celor prezentate.

AUTORII

Cuprins

1. Harta Zarandului …………………………………………………………………….. 1

2. Comuna Vaţa de Jos

2.1. Harta comunei……………………………………………………………… 2

2.2. Ţara Zarandului şi comuna Vaţa de Jos …………………………………… 3

2.3. Istoricul Bisericii Ortodoxe Române din satul Birtin ……………………... 6

2.4. Legende

2.4.1. Fiul clopotarului …………………………………………………. 7

2.4.2. Vaţa de Jos ………………………………………………………. 8

2.4.3. Ciungani - Izvorul cu Leac ……………………………………… 9

2.4.4. Dâmbu’ Brânduşii ………………………………………………. 10

2.4.5. Legenda lui Ilie Dăncuţ din Ociu ……………………………….. 11

3. Comuna Tomeşti

3.1. Repere geografice şi istorice ……………………………………………… 12

4. Comuna Baia de Criş

4.1. Locuri şi monumente ……………………………………………………… 14

4.2. Monumentele istorice de la Ţebea ………………………………………... 16

5. Comuna Bulzeştii de Sus

5.1. Obiective istorice şi religioase ……………………………………………. 19

5.2. Rezervaţii …………………………………………………………………. 19

5.3. Obiective etnografice şi folclorice ………………………………………... 19

6. Comuna Ribiţa

6.1. Harta comunei …………………………………………………………….. 20

6.2. Aspecte din istoria satului Ribiţa, a zonei din împrejurimi ……………….. 21

6.3. Micro monografia satului Crişan ………………………………………….. 23

7. Anexe

7.1. Variante de trasee turistice …………………………………………………. 25

8. Bibliografie ………………………………………………………………………….. 27

Ţara Zarandului şi comuna Vaţa de Jos

Poartă de intrare dinspre vest spre inima Ţării Moţilor, Zarandul cuprinde depresiunea formată de cursul Crişului Alb. Istoria Zarandului e a unui ţinut ce a cunoscut multe frământări politice şi administrative. Vechimea aşezărilor din Zarand se pierde în negura vremurilor. Unele descoperiri arheologice, întâmplătoare, arată că teritoriul a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Numele de Zarand ar avea două explicaţii: lingvistul N. Drăgan afirmă că „numele de Zarand ar veni de la Zoland (aur)”, după bogăţia principală a ţinutului. Academicianul Al.Rosetti, reluând o apreciere a indo-europenistului Verner, susţine că numele ar fi de origine indo-europeană, nume dat ţinutului de agatârşi, trib iranian care ar fi migrat în zonă în sec.V î.e.n. şi ar însemna „bătrân”. Despre Ţara Zarandului şi unele dintre aşezări avem date mai precise începând din sec. XIV-XV, când Zarandul avea cea mai mare întindere, până în Ungaria cu oraşele Csaba şi Gyula. Graniţa între principatul Transilvaniei şi regatul Ungariei a cunoscut numeroase fluctuaţii administrative. A fost judeţ, comitat, apoi iar judeţ şi în 1876 a fost împărţit între judeţele Arad şi Hunedoara. Comuna Vaţa de Jos este cea mai mare din Zarand şi este situată în N-V judeţului Hunedoara. Despre numele localităţilor din comuna Vaţa de Jos cele mai vechi atestări sunt din anul 1439 într-un act al regelui Albert, care dăruieşte ţinutul despotului sârb Gheorghe Brancovici pentru sprijinul acordat în luptele cu turcii. Numele localităţilor din comuna Vaţa de Jos sunt explicate de Coriolan Suciu în lucrarea Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania. Basarabasa – sat situat la gura văii Ciunganilor. Apare în 1439 sub numele de Baszarabasza falwa, iar în 1525 sub numele de Bazarabieya. Toponimia localităţi ar însemna „moşia lui Basarab”. Prăvăleni – apare în 1525 în Urbariul Cetăţii Şiria cu denumirea Prewelyn. În hotarul satului, pe valea Lempejoara s-au descoperit securi din piatră datând din paleolitic (aprox. 150.000 ani în urmă), iar pe Dealul Cremenea urme de exploatare de oameni din comuna primitivă. În sat s-a înfiinţat cea mai veche şcoală din ţinut (1850). Toponimia localităţii ar fi un apelativ de la „a prăvăli” şi sufixul „ean”, „eni”. Prăval + eni ar fi de origine slavă. Birtin – atestat în 1439 sub numele de Bertenfalwa, denumire provenită de la „un birt”. Satul are cea mai veche biserică din comună (1611). În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 locuitorii au fost trecuţi uniţi. În 1785 populaţia a redevenit ortodoxă. Şcoala datează din anul 1852. Bertilanii au dat jertfe în răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Ciungani – apare în 1525 în Urbariul Cetăţii Şiria sub denumirea de Csungany. Numele localităţii provine de la „ciung = copac retezat, rupt de vânt, ciuntit”. În acest sat apare numele unui cneaz din anul 1525. Satul are o biserică veche de lemn din sec. al XVIII–lea. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 populaţia apare neunită (ortodoxă) cu biserică fără preoţi (cei mai mulţi au trecut la uniţi). Ociu – atestat din 1439 sub numele de Olch. Denumirea satului ar fi legată de „ochi de apă”, mlaştină mărginită de trestie şi păpuriş, sau „luminiş într-un crâng”. Ociu a fost sat de coloni (iobagi) care au dat jertfe în toate bătăliile pentru libertate. Din acest sat s-a ridicat Ilie Dăncuţ, „căpitan încins cu sabie”, care i-a condus pe iobagii locului în anul 1784. Capul i-a fost tras în ţeapă la marginea satului. Ocişor – apare în 1439 sub numele de Kisolch. Denumirea localităţii este strâns legată de cea a satului Ociu. Mulţi ani au avut şcoala împreună cu Ociu. Biserica din lemn datează din sec. al XVIII-lea. Şi locuitorii de aici s-au opus catolicizării, ei apar în Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 ca „neuniţi”.

3

Prihodişte – atestat documentar în Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 sub denumirea de Priojestti, iar în anul 1805 apare sub denumirea de Prihojesty. Satul s-a constituit prin unirea celor trei

cătune: Cusăşti, Peştera, Ponor, care s-au adunat pe Valea Peşterii. Denumirea localităţii ar fi de origine slavă („prihodi” – loc de trecere, de sosire). În acest sat au existat cuptoare unde se topea magnetita şi se obţinea fierul. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 apar înregistraţi locuitorii împreună cu cei din Tătărăşti ca uniţi, având şi biserica în comun în satul Tătărăşti. Tătărăşti – atestat documentar în 1439. Denumirea satului derivă de la „tătănească” (plantă erbacee) sau de la „tătari” (îmbrăcăminte şi obiceiul de a sări la bătaie). Biserica din lemn a fost comună cu a celor din Prihodişte. Oameni dârzi, locuitorii satului au fost aduşi cu greu la supunere, abia după 1790. Brotuna – atestat documentar în 1439 sub denumirea de Brothona. Satul a suferit mult în răscoala din 1784. A fost primul care a suferit şocul măcelului din 8 noiembrie 1848, în lunca satului de la Crişul Alb au căzut morţi 1000 de oameni în luptele cu gărzile maghiare. Preotul satului a fost spânzurat, iar 80 de case arse. Biserica a ars „de s-au topit şi clopotele”. Locuitorii s-au declarat toţi neuniţi (ortodocşi). Toponimia locului derivă de la „brod” sau „brad”, ce ar însemna unflătură, vârf, de origine preromană. Pe dealul Cremenea ar exista urme din comuna primitivă. Târnava de Criş – este situat pe crânguri (cătune). Atestarea documentară a numelui apare în anul 1484 sub denumirea de Possfclso Tharnocza, iar în 1733 Tarnava. Târnava e legată de momente de seamă din istoria Zarandului. Sătenii au luptat pentru credinţă, între 1747-1750, ei şi preoţii refuzând să devină uniţi. În noaptea de 4/5 noiembrie 1784 cetele de răsculaţi ce poposeau în cătunul Ruseşti au înfrânt o grupare de nobili. Este de remarcat fapta eroică a unui copil de 13 ani, „fiul clopotarului”, care a intrat cu acest nume în legendă. El a tras clopotele bisericii a primejdie până a fost omorât. Toponimia localităţii e de origine slavă. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 populaţia şi cei doi preoţi s-au declarat neuniţi. Vaţa de Jos – este satul de centru al comunei, o importantă staţiune balneoclimaterică. Atestat documentar din 1439 sub denumirea de Wattya, iar în 1464 sub denumirea de Nagy Wacho. Toponimia localităţii este discutabilă. Academicianul I.Iordan o pune în legătură cu slavul vatsa. Prof. univ. dr. I.I.Rusu leagă denumirea localităţii de indo-europeanul „uat-a-n”. Cea mai apropiată de pronunţarea locală este „uaţa”. Interesant este că printre cele opt sesii (moşii) iobăgeşti apare prima a familiilor Petrus Bogya şi Gabriel popa, Gabriel fiind unul din cei 11 preoţi iobagi (ortodocşi) înregistraţi în Urbariul Cetăţii Şiria din 1525. Vatra actuală a satului s-a alcătuit mai târziu prin stabilirea unor familii venite din alte localităţi. În Conscripţia Bucov din 1760 – 1762 localitatea apare cu denumirea de Alwacza (Vaţa de Jos) cu populaţie neunită, cu biserică, dar fără preoţi. Şi locuitorii acestui sat şi-au adus jertfele lor în luptele pentru libertate din 1784 şi 1848. Vaţa de Sus – este atestat în 1439 sub denumirea de Felsowacha (Vaţa de Sus). În 1464 apar trei localităţi Vaţa : Nagy Wacho, Kezep Wacho şi Felso Wacho (conform acad. Şt. Pascu). În Urbariul Cetăţii Şiria din 1525 sunt menţionate numai două localităţi Vaţa : Nagy Wacho şi Felso Wacho. Numele de familie înregistrate în Vaţa de Jos le găsim şi în Vaţa de Sus, ceea ce confirmă ipoteza că cele două sate actuale au fost unul singur şi anume Nagy Wacho, iar Felso Wacho ar fi satul actual Căzăneşti. În 1525 apar la Vaţa de Sus (Felso Wacho), înregistrate familii pe care le găsim azi în Căzăneşti.

4

După una din ele Kazan ar proveni de la Căzăneşti. Acesta este atestat sub acest nume Kazanest numai din 1760-1762. Satul are o biserică veche din lemn ridicată pe locul unei alte biserici.

Din centrul comunei se îndreaptă, de-a lungul firelor de apă, două drumuri: unul duce prin Vaţa de Sus la Căzăneşti, iar celălalt spre Ciungani prin Basarabasa şi Prăvăleni. Mergând spre Căzăneşti, călătorul trece pe lângă biserica din Vaţa de Sus, locul unde s-a ridicat o cruce în memoria părintelui Arsenie Boca, care s-a născut în această localitate.

La Căzăneşti se poate admira o biserică de lemn, deosebită prin elementele specifice de construcţie, biserică zugrăvită de pictorul Iohan Ioţa în anul 1828.

Al doilea drum se îndreaptă spre Ciungani. Aici putem admira o biserică veche de lemn, lucrată cu mult meşteşug, asemenea vestitelor construcţii maramureşene. Biserica cu hramul Buna Vestire a fost ctitorită la sfârşitul sec. al XVI-lea şi repictată în 1777. Pe valea Ciunganilor, aproape de Măgura, există Izvorul cu Leac, loc intens căutat pentru apa tămăduitoare. Peste înălţimea Măgura şi Capul Codrului se pot face excursii frumoase către Gurahonţ şi Vârfuri.

5

Istoricul Bisericii Ortodoxe Române din satul Birtin

Satul Birtin este aşezat pe malul stâng al Crişului Alb. Birtinul ia fiinţă în secolul al XV-lea. Legenda vorbeşte despre înfiinţarea acestui sat: În partea dreaptă a satului, la distanţă de 500 m, există un deal cu denumirea „Prislop”. Conducerea grofilor din Baia de Criş a deschis în acel loc un birt ştiind că moţii în pribegia lor vor trage aici, fiind astfel mai uşor de prins. Într-o noapte, un grup de moţi ce se oprise la birt a fost înconjurat de slujbaşii grofilor, care nu au avut alt refugiu decât pe valea din pădurea ce dăinuie de-a stânga Crişului Alb. Pentru a nu fi găsiţi de grofi, s-au stabilit definitiv pe acea vale, unde au format un sătuleţ căruia i-au dat numele de Birtin, după birtul din dealul „Prislop”. Prin sec. al XV-lea locuitorii satului ridică o biserică din lemn pe care o aşează pe un deluşor, în partea dreaptă a satului. În sec. al XVI-lea, dornici de a avea o biserică mai mare, localnicii cumpără o biserică din lemn din satul Scroafa (Stejărel), pe care o aduc şi o aşează pe un deal din partea stângă a satului. În anul 1662, sub parohul Miholoc, interiorul bisericii a fost pictat, iar pictura dăinuie şi astăzi. Biserica a fost construită în stilul vechi ardelenesc, are hramul Buna Vestire şi este în prezent monument monument istoric. În interior, biserica este pictată complet pe pânză lipită pe pereţii din lemn de stejar. În exterior nu este tencuită, ci originală. Satul luând proporţii, biserica a rămas prea mică, astfel încât sub pastoraţia preotului Tisu Iosif, în 1933, se trece la edificarea unei biserici mai mari. Biserica este aşezată lângă cea veche şi, în 1937 se termină ridicarea în cărămidă, lucrările oprindu-se din lipsă de fonduri. În 1960 biserica nouă este pe punctul de a se dărâma din cauza intemperiilor. Credincioşii satului reiau, din fondurile proprii lucrările la biserică şi sub pastoraţia preotului Coroiu Tănase termină biserica în 1962. Preasfinţitul Episcop Teoctist al Aradului sfinţeşte biserica cea nouă cu hramul Sf. Dumitru. Biserica are stilul bizantin şi este zugrăvită în interior cu icoane ale sfinţilor mucenici ai lui Iisus.

Odată cu trecere timpului, biserica veche din lemn, monument istoric, se degradează, iar turnul clopotniţei se înclină cu câteva grade. Preotul Dărău Gheorghe demarează lucrările de restaurare. Ajutaţi de enoriaşi, Patriarhia Română şi Episcopia Aradului, în anul 1999, o echipă de meşteri maramureşeni refac acoperişul bisericii (înlocuind vechea şindrilă) şi verticalizează turnul.

6

În prezent, biserica veche din bârne de stejar poate intra la loc de frunte în circuitul turistic rural al judeţului Hunedoara.

Fiul clopotarului

Despre Petruţ se poate spune că a crescu în Casa Domnului din Târnava de Criş. Tatăl său era clopotarul bisericii din sat şi de mic îl lua cu el să-l ajute să tragă clopotul. Sătenii parcă îi şi uitaseră numele, toţi îi spuneau „fiul clopotarului”.

Din joacă, trasul clopotelor s-a transformat pentru copil în ocupaţie sfântă. Trăgea cu bucurie clopotele când anunţa slujba de la biserică şi cu jale când anunţa vreo primejdie. Parcă altfel dăngăneau clopotele când băiatul lipsea de la trasul lor. Sătenii se întrebau: Oare ce s-a întâmplat cu fiul clopotarului? Tâtnovonii spuneau despre el că este purtător de har dumnezeiesc, bun la toate şi bun cu toţi cei din jurul lui. Sporovăia cu bătrânii satului, de la care afla fel de fel de istorioare pe care le povestea prietenilor de joacă.

Un prieten nedespărţit al copilului era câinele său. Într-o zi câinele era tare agitat. - Ce are, tată, câinele nostru? - Poate iar pleacă cineva din sat pe ultimul drum. - Au mai plecat ei din sat, dan nu a fost aşa de agitat, a spus Petruţ. - Poate vine boholt mare sau pârjol, spune cu îngrijorare tatăl. Noi să fim pregătiţi să tragem clopotele. Copilul nu a putut adormi, se gândea la neastâmpărul prietenului său. Pe la miezul nopţii s-au auzit

împuşcături. Şi-a dat seama că va fi un pârjol cum nu a mai fost. A auzit el că românii nu mai vor să iobăgească la alţii. O ceată de români s-a oprit în satul lor ca să-i oprească pe ungurii care veneau dinspre Hălmagiu. Era în anul revoluţionar 1848.

Fiul clopotarului s-a dus să tragă clopotele a jale, aşa cum nu le mai trăsese niciodată. Sătenii s-au alăturat cetelor de români, chemaţi de glasul clopotelor. Ungurii înconjoară biserica şi trag în copil. Îl nimeresc în picioare, copilul cade în genunchi, dar nu lasă funia. Rănindu-i şi mâinile, trage funia cu dinţii. Este nimerit în cap şi clopotul nu se mai aude. Micul erou şi-a dat ultima suflare pentru satul său.

Se zice că Azor, câinele său, l-a urmărit pe maghiarul care i-a omorât prietenul. L-a muşcat de picioare, de mâini, apoi şi-a înfipt colţii în gâtul lui.

Fiul clopotarului şi-a împletit soarta cu istoria neamului. Şi el a primit botezul marilor fapte româneşti. Fiul clopotarului Din ţara Ardealului Pruncu` mic al lui Boldiş De la Târnava de Criş A fost micuţ şi necopt La revoluţia din `48, Dar viteaz cum altul nu-i Pe toată valea Crişului Când pe Măgulice văzând Hoarde păgâne coborând. În biserică a alergat Şi-alarmă mare a dat Toţi sătenii s-au ridicat În calea păgânilor au stat Şi mult sânge s-a vărsat La Salcia Roşie din sat.

Păgânii în biserică au ajuns Şi pe pruncuţ l-au răpus Dar mare, mare minune Clopotul ca-ntr-o rugăciune Bate-ntr-una, nu se-opreşte Pe copilaş îl jeleşte. Când păgânii au plecat Oamenii s-au adunat La biserica din sat Şi pe prunc l-au îngropat La umbra brăduţului De dragul tăicuţului, Lâng-o floare de nu mă uita Cu dor de măicuţa sa, Lâng-o trestie subţire Pentru veşnica lui pomenire.

(Culeasă de la Boldiş Sabin, 90 ani, Târnava de Criş de Înv. Marina Vuzdugan)

7

Vaţa de Jos I

Se spune că prin părţile Apusenilor trăia un boier pe nume Vasia. Boierul acesta avea multe conace, de la care adunase multă avere. Fiind cam bătrân, era mai tot timpul bolnav. Ba îl durea un picior, ba o mână. Aproape că nu mai mergea pe jos, fiind văzut într-o trăsură cu vizitiu ce-l căra ici – acolo. Boierul avea o nevastă tânără şi bună la suflet. Într-o zi boieroaica i-a spus soţului că vrea să facă o vizită oamenilor de pe pământurile lor pentru a le spune o vorbă bună. Aşa că porni într-o dimineaţă cu trăsura spre unul din conace. Ziua era frumoasă, aşa că ea îi spuse vizitiului să lase caii la pas, iar ea va merge pe jos.

Ajunseră la o groapă cu apă din care ieşeau aburi. Se apropiară curioşi. Uitând că nu se cuvine, ea se descălţă şi intră în apa caldă. Stând în apă ceva timp, ea remarcă faptul că nu o mai dor picioarele de la mersul pe jos, ba chiar se simţea mai bine. Apa avea puteri vindecătoare! Uimită, s-a dus în grabă la soţul ei spunându-i că a găsit leac pentru boala lui. De atunci, boierul s-a scăldat în fiecae zi în apa caldă până s-a făcut bine. Cu timpul, în jurul gropii cu apă vindecătoare s-a format un sat, care a tot crescut. La început s-a numit Vasia, apoi cu timpul numele s-a schimbat în Vaţa.

PS: Relatată de Blescun Ioan,Vaţa de Jos, 2000 şi publicată de prof. Dumitru Rus în Locuri şi legende geografice româneşti, Ed. Emia, Deva, 2001, p. 159.

II În trecutul îndepărtat, satul Vaţa de Jos era locuit doar în zona colinară, cuprinsă între strada de lângă biserică şi Dealul Higiului. Localitatea avea o întindere mult mai mică decât cea actuală, iar populaţia era reprezentată prin existenţa câtorva familii (Bolaţăştilor, Bodiceştilor, Buzdugăneştilor, Blăgăileştilor etc.). În zona de luncă a Văii Ponorului şi Crişului Alb (în prezent locuită) predominau sălcile, din care cauză locuitorii îi spuneau Sălcărie, iar în ochiurile de verdeaţă lăsau vitele libere la păscut. Legenda spune că în această oază de verdeaţă (în zona unde în prezent calea ferată traversează Crişul Alb) se cuibărise un şarpe uriaş. Lungimea lui depăşea lăţimea Crişului, iar despre grosime se spune că s-ar fi putut uşor confunda cu un copac răsturnat peste care se putea trece ca pe o punte. Din cauza lui, locuitorii treceau prin zonă cu mare grijă, iar vitele nu mai puteau fi lăsate la păşunat în voie şi scăpau acolo doar întâmplător. Unul dintre locuitori avea o vacă ce dădea o mare cantitate de lapte, dar de la o vreme acesta a observat că laptele s-a împuţinat, neputându-şi explica motivul. A început să bănuiască ba că este mulsă pe ascuns la câmp de cineva, ba că laptele e furat de un moroi, cum era credinţa în acele vremuri. Înarmat cu o furcă de fier, se ducea să pândească vaca pentru a vedea unde dispare laptele. Într-o zi, observă că vaca se îndreaptă spre zona unde se cuibărise şarpele uriaş. Se îngrozi când văzu reptila uriaşă sugând lapte de la vaca lui. Aşa se explică motivul pentru care vaca începuse să dea tot mai puţin lapte. Chibzuind câteva zile împreună cu alţi săteni, a hotărât să lase lucrurile aşa cum sunt de teamă ca şarpele să nu se răzbune, obişnuit fiind cu „porţia” de lapte, şi să le facă vreun rău, interpretând situaţia ca fiind un blestem. Lucrurile au continuat aşa mai mulţi ani, ba mai mult, când vaca a avut o viţică, aceasta de mică s-a obişnuit cu prezenţa şarpelui uriaş, fiindcă ea şi şarpele se hrăneau cu lapte de la aceeaşi vacă. Mai târziu, când viţica a ajuns un animal matur, obiceiul mamei a fost adoptat şi de ea. În urma situaţiei create, proprietarul vitelor s-a sfătuit din nou cu bătrânii satului. Unul dintre bătrâni a venit cu ideea să îndepărteze vitele din preajma şarpelui ducându-le la rude în afara localităţii. Una dintre rude, care locuia în satul Lunca Largă (în apropierea satului Prihodişte), a acceptat să primească vaca tânără, iar altă rudă, care locuia la Ponor, a primit vaca bătrână. Prin această despărţire sperau că vacilor le va dispărea plăcerea de a fi mulse de către şarpe, iar şarpelui îi va dispărea gustul laptelui şi nici nu le va face vreun rău, mai ales că în acel moment şarpele era vizibil îmbătrânit şi slăbit. La noile adăposturi vitele erau ţinute şi hrănite priponite pentru a nu fugi la şarpe. Nu se prea hrăneau şi se rugau de noii stăpâni să le dea drumul. Cunoscând motivul pentru care cereau cu atâta insistenţă să li se dea drumul, noii stăpâni nu luau în seamă rugăminţile lor, ba mai mult chiar se amuzau. Nu după mult timp cele două animale au ajuns într-o stare jalnică, numai piele şi os. În acest timp locuitorii satului Vaţa îşi făcuseră un obicei ca în zilele de sărbătoare să se adune cât mai mulţi în preajma şarpelui pentru a lua în râs tânguirea lui prin care cerea să-i aducă înapoi cele două animale.

8

După mai multe luni de „distracţie” starea şarpelui se înrăutăţise, iar în una din zile acesta li se adresă în grai omenesc: „N-aţi vrut să-mi aduceţi vacile ca s am şi eu cu ce mă hrăni până în momentul morţii care

ă

simt că este foarte aproape. Sunt bătrân şi bolnav! Cât timp am trăit în preajma voastră nu v-am făcut nici un rău, în afară de faptul că am supt lapte. Aţi fost surzi la rugăminţile mele! Deşi sunteţi oameni, sunteţi mai fără inimă decât noi şerpii! Voi, oamenii, aveţi sângele cald, dar sufletul vă este rece. Drept urmare, vă voi arăta că eu am sufletul cald!” Cu aceste cuvinte şarpele a murit, iar pe acel loc, cei aflaţi de faţă, au observat că s-a format un izvor cu apă caldă din care ieşeau aburi. În acelaşi timp au murit şi cele două vaci, pe locul unde a murit fiecare formându-se câte un izvor. Cele două văi care pornesc din acele locuri, Vale Vacii (în prezent Valea Ponorului) şi Văcuşoara (în prezent Veţişoara), pornesc la drum pentru a se întâlni cu şarpele transformat în izvor.

PS: Bătrânii de la care am cules această legendă au decedat cu mult timp în urmă, fiecare fiind înzestrat cu talent de povestitor şi numeroase cunoştinţe de istorie a zonei. În număr de trei, fiecare susţinea acelaşi lucru, anume că părinţii lor le-ar fi spus că actuala vale a Ponorului în vechime s-ar fi numit Valea Vacii aşa cum şi afluentul acesteia – Văţişoara, la rândul ei, în ton cu legenda, s-ar fi numit Văcuşoara. De la numele celor două râuri, care se contopesc într-unul singur, îşi trag numele şi cele două sate: Vaţa de Sus şi Vaţa de Jos. Maci Gheorghe, unul dintre bătrânii de la care a fost culeasă această legendă, preciza că în urma instalării administraţiei maghiare în aceste locuri are loc maghiarizarea denumirii din Vaca în Vaţa, ca urmare a faptului că litera c se pronunţă ţ.

Legenda a fost culeasă de Maci Viorel din Vaţa de Jos, în urmă cu peste 50 ani, de la Maci Creştina, Rus Gheorghe şi Maci Gheorghe.

Ciungani – Izvorul cu Leac

Pe valea Ciunganilor, aproape de Măgura, există un izvor cu apă de leac. Proprietăţile apei ce curge la izvorul de sub pădure au fost recunoscute de oamenii locului. Se spune că apa izvorului te ajută să te vindeci de anumite boli, majoritatea ale aparatului digestiv. Astăzi, izvorul este căutat nu doar de cei din partea locului, ci şi de cei din judeţele învecinate. De curând, locul a devenit accesibil şi a fost amenajat, prin grija locuitorilor din satul Ciungani şi a preotului Bisorca Gheorghe. Apa cu puteri tămăduitoare a fost captată şi curge prin mai multe ţevi montate într-un monument – cruce. Legenda spune că minunile pe care le face apa izvorului de la Ciungani au fost descoperite cu mult timp în urmă de un localnic. Pe atunci, în sat au început să moară caprele din gospodăriile oamenilor. Săteanul, văzând că-i mor animalele a hotărât să renunţe la ele, ducându-le în pădurea în care se afla izvorul miraculos. El nu voia să mai ştie nimic de mica sa turmă. După un timp s-a pomenit cu toate caprele venind acasă tefere. Într-o zi, mergând cu ele la păscut, prin pădurea unde le părăsise, a observat că se adăpau la un izvor. Acest izvor a fost numit „de leac” şi, de-a lungul anilor, apele lui au vindecat nu doar animale, ci şi numeroşi oameni aflaţi în suferinţă. Bătrânii satului spun că de la izvor trebuie să iei apă înainte de răsăritul soarelui.

9

Dâmbu’ Brânduşii Brânduşa locuia singură într-o casă sărăcăcioasă acoperită cu paie. Nu trăise dintotdeauna numai de una singură. Bărbatul îi era plecat pe front, iar unicul copil pe care-l avusese în tinereţe murise la numai câteva zile după naştere. Cea mai mare parte a vieţii şi-o petrecuse alături de soţul ei care lucrase în mină. Odată început războiul, acesta a fost nevoit să o părăsească şi să plece alături de ceilalţi bărbaţi din sat pentru a învinge duşmanul care ne călca ţara. Brânduşa muncea din greu toată ziulica şi abia îşi putea câştiga existenţa. Era o femeie la vreo cincizeci şi ceva de ani, umbla cu paşi uşori şi repezi, de statură mijlocie, avea palmele crăpate, iar obrajii îi erau uşor brăzdaţi de povara anilor şi arşi de soare şi de vânt. Singura avere ce-i mai rămăsese erau două capre şi o vacă. În fiecare dimineaţă, o vedeai plecând cu ele la păscut pe dealurile din apropiere. Mergea în urma lor lovindu-le cu biciul, acesta fiind rămas ca o amintire de la soţul său, icnind din când în când: „Hei, la deal! Hei, la deal! Hei, pe cale!”. Se întorcea cu ele abia pe înserate. Se putea citi pe faţa ei o anume bucurie când ajungea în sat, pentru că animalele îi erau sătule şi aveau de unde să dea mult lapte. Aproape când toate proviziile îi erau pe terminate şi bani nu mai avea deloc, se hotărî să meargă cu vaca la târg la Zam să o vândă şi cu banii primiţi să mai reducă din neajunsuri. Marţi era mare târg la Zam. Într-o zi de luni, după ce-şi drese toate treburile gospodăriei, se hotărî să plece cu vaca la târg. Înainte de a pleca, se duse mai întâi la vecina sa Măriuţă, să o roage ceva: „ - Auzi, nană Măriuţă, nu poţi dumneata să-mi scoţi caprele la păscut până m-oi întoarce de la târg? Că poate vei avea o treabă de făcut cândva şi te voi ajuta şi eu. - Apoi, dacă e aşa cum spui, am să mă chinuiesc şi cu ale tale, dacă nu ai cui să le laşi în grijă. - Îţi mulţumesc, nană Măriuţă! - Drum bun şi să ai parte de un târg cu bani mulţi!” Îndată ce trecu de ora prânzului, o luă pe Joiana de funie şi porni cu ea spre târg. Când se înseră de-a binelea, ajunse într-un sat în apropiere de Zam. De altfel, avea şi nişte neamuri în acel loc. Ceru găzduire pentru noaptea aceea, iar rudele ei se arătară a fi foarte bucuroase de a primi un oaspete pe care nu-l mai văzuseră de foarte multă vreme. În ziua următoare, femeia se trezi dis–de–dimineaţă, astfel încât odată cu răsăritul soarelui ajunse în târgul de vite. Deşi era devreme, se adunase multă lume. Unii ajunseseră de mult în târg, alţii acum soseau. Nu se auzea decât mugetul animalelor, amestecat cu cuvintele greu de înţeles ale oamenilor.

Dacă ascultai atent, puteai desluşi o oarecare conversaţie în unele grupuri: „- Ei, frate dragă, cât ceri pe pereche? - Apoi, matale cât îmi dai? - Uite, eu îţi dau douăsprezece şi hai să batem palma. - Hm! Nu zici bine, dragule! Mai pune ceva şi poate ne-om înţelege.” Unul mai lăsa din preţ, celălalt mai adăuga şi astfel se făcea târgul. Brânduşa se aşeză într-un colţ al grădinii aşteptând un oarecare cumpărător. După câtva timp se opri în faţa ei un om îmbrăcat într-un costum negru. Purta în picioare cizme lungi din piele, până la genunchi, iar pe cap avea o pălărie neagră. Era singurul om din târg care avea o ţinută atât de frumoasă şi de elegantă. „- Auzi, mătuşă, cât ceri pe vacă? spuse omul după o cercetare amănunţită a vacii. - Cinci mii, domnule! E vacă frumoasă şi e bună de lapte. - Uite, eu îţi dau pe ea cât ceri, dar să-mi spui de unde eşti. - Nu ştiu dac-oi fi auzit dumneata de satul ăsta … Căzăneşti. De acolo sunt. - Bine, mătuşă! Poftim banii!” După ce numărară banii împreună, îşi luară rămas bun şi plecară fiecare în treaba lui. Brânduşa mai zăbovi puţin prin târg, de unde-şi mai cumpără câte ceva, după care porni îndărăt spre casă. Drumul era greu, mai ales că acum, la întoarcere, trebuia mai mult să urce. Se înserase de-a binelea înainte ca ea să ajungă în sat. Venea uşor pe culmea dealului şi urma să coboare în vale. Se simţea liniştită, deşi se zvonea că prin păduri umblă fel de fel de dezertori. Acum se credea în siguranţă. Mai făcu câţiva paşi, când dintr-un tufiş apăru, în faţa ei, un om înalt ce purta pe cap o pălărie neagră. Faţa îi era acoperită cu un batic negru. I se părea cunoscut. De fapt era chiar omul care îi cumpărase vaca. Fără să-şi dea seama, acesta o urmărise tot drumul. „- Scoate toţi banii pe care-i ai la tine! zise acesta în timp ce-şi scotea uşor de sub haină o puşcă, îndreptând-o spre femeie. - Nu am nici un ban la mine! răspunse femeia încercând să schiţeze o pregătire de fugă.” Dar nu mai avu timp. Se auzi o puternică detunătură şi corpul ei se prăvăli pe spate în frunzişul moale al pădurii. Hoţul îi luă toţi banii, apoi plecă în căutarea altei prăzi.

10

La numai o zi după această întâmplare, femeia fu găsită de oamenii satului, la fel de nemişcată. Au înmormântat-o acolo, pe colină. De atunci acel deal îi poartă numele – Dâmbu’ Brânduşii.

Legenda lui Ilie Dăncuţ din Ociu

Multe povestiri am aflat la noi în sat, care de care mai frumoase. Cea mai aproape de sufletul nostru este legenda despre Ilie Dăncuţ, cel care a plecat din Ociu să lupte alături de Horea, Cloşca şi Crişan. Iliuţă s-a născut în ziua când Sf. Ilie, din carul său de foc, trimitea artileria cerească în lume. Ursitoarele i-au prorocit că va fi neînfricat, ca sfântul al cărui nume îl poartă. Fiind un copil ager, doritor de carte, preotul l-a luat pe lângă el şi l-a învăţat să scrie şi să citească. Băiatul era nelipsit de la biserică, cânta în strană şi spunea „Tatăl nostru”. A crescut un flăcău frumos, cu ochii ca două picături de cer, iute ca vântul şi ager ca vulturul. Ilieş vedea cât de grea e iobăgia pentru ocenii lui şi căuta să le aline necazurile. S-a transformat într-un fulger de apărare. - Va veni şi ziua noastră, ziua dreptăţii, le spunea el sătenilor. Ieri am fost în târg la Hălmagiu şi am auzit că joi vor veni în târg la Brad Horea, Cloşca şi Crişan. Eu mă duc să vorbesc cu Horea. Se simte în aer suflul răscoalei. În zorii zilei de joi a încălecat pe Fulger şi a pornit la întâlnirea cu istoria. Vorbele alese, dârzenia şi dorinţa de libertate ale feciorului de moţ l-au impresionat mult pe Horea. - Cum te chemă şi de unde eşti? - Mă cheamă Ilie şi sunt din Ociu. - Vei fi căpitan în oastea mea. Să-i trăzneşti pe duşmani, aşa cum naşul tău ceresc îi trăzneşte pe diavoli. Se povesteşte că înainte de a pleca la luptă, a cutreierat împrejurimile satului de la Coastea Mare până la Mogoaia pentru a-şi umple inima cu foşnetul frunzelor, cu susurul izvoarelor, cu adierea vântului şi ciripitul păsărelelor. Vântul i-a spus: Ilie, Ilie Dăncuţ Flăcăul l-a ascultat Sădeşte aici un brăduţ Şi-un brăduleţ a plantat. Un brăduţ tânăr şi ferice Iar în acel loc, azi, Ca sufletul tău, voinice. E-o frumoasă pădure de brazi. Izvorul în murmurul său limpede şi cristalin i-a spus ce îl aşteaptă: Ilie, Ilieş Voinicul pe gânduri n-a stat Curat ca floarea de cireş Pe cei dragi i-a sărutat De te duci la bătălie Şi la oaste a plecat. Roata îţi va fi soţie, Iar acasă de vei sta Frica va vi soaţa ta A luptat vitejeşte flăcăul din Ociu. Unde era focul bătăliei, acolo se afla şi el cu ceata de luptători. Au dat foc palatelor, au zdrobit cetele nobililor. Speriat, împăratul a trimis o armată numeroasă în ajutorul nobililor. Mulţi răsculaţi au fost prinşi şi întemniţaţi în cetatea Alba Iulia şi condamnaţi la moarte. Printre ei a fost şi Ilie Dăncuţ. Trupul i-a fost strivit cu roata. În ciuda celor mai cumplite dureri, n-a scos nici un geamăt. Capul i-a fost tăiat, dus în sat şi pus într-un par, ca toţi cei care-l văd să ştie că cine va face ca el, ca el va păţi. Zice-se că într-o noapte, sătenii i-au luat capul şi l-au înmormântat creştineşte, jeluindu-l în dăngănitul clopotelor. Legende spune că din ochii lui au picurat două lacrimi, care s-au transformat în doi porumbei.

Creată de elevii Şc.Prim. Ociu, sub îndrumarea înv. Marina Vuzdugan, pentru concursul

„Sufletul pământului românesc în legendă” – ediţia a III-a, 2003, premiul al III-lea

11

Repere istorice şi geografice: Comuna Tomeşti

Comuna Tomeşti a fost locuită din timpuri străvechi. Acest lucru este confirmat de ocupaţiile locuitorilor: păstoritul, agricultura, mineritul şi meşteşugurile (olăritul, butăritul, spălăritul, rotăritul), ocupaţii şi meşteşuguri practicate de strămoşii noştri dacii. După cum rezultă din documentele existente la Arhivele Statului şi „Toponimie hunedoreană de la daci la romani” de M.Valea, A. Nistor şi M. Rudeanu, localităţile comunei Tomeşti au avut mai multe denumiri şi au apărut menţionate în ani diferiţi. Comuna Tomeşti cuprinde satele: Obârşa, Dobroţ, Leauţ, Tiuleşti, Tomeşti, Şteia, Livada şi Valea Mare de Criş, sate presărate de-a lungul văii Obârşa, zonă situată în partea vestică a ţării, în depresiunea Zarandului. Satul Obârşa este primul sat, situat în amonte pe valea Obârşa. Obârşa vine de la denumirea de „obârşie” care înseamnă început, origine, punct de plecare, loc de unde începe să se formeze albia unui râu. Este un sat cu casele răsfirate de-o parte şi de alta a văii. Satul Obârşa este menţionat prima dată în anul 1525 în Urbariul de Şiria. Conform Arhivelor Statului, apare sub denumirile următoare: 1614 Obersia (Marki 4-2 165); 1825 Obetezia (Catalogus 27); 1850 Obirsia (Statisticile Transilvaniei); 1854 Obersia (Buletinul Guberniului Provinciale pentru marele Principat Transilvania). Al doilea sat din partea de nord a comunei, pe cursul văii Obârşa, este satul Dobroţ. Conform documentelor menţionate mai sus, satul Dobroţ apare atestat documentar pentru prima dată în anul 1439 sub denumirea de Dobrocsafalva; 1441 Drobontha; 1445 Drabontha; 1464 Dobrothafalwa; 1525 Dobroch (Csanki Dezso – „Geografia istorică a Ungariei în timpul Huniazilor”; 1607 Dobrocz; 1850 Dobrak (Statisticile Transilvaniei); 1854 Dobrotz, Dobra (Bul.102). La sud de satul Dobroţ, pe cursul văii Obârşa, se află satul Leauţ. Este atestat pentru prima dată în anul 1439 sub denumirea de Lavocsafalva; 1441 Lewothafalva; 1525 Lawch (Csanki Dezso, I, 738); 1760-1762 Lyavez (Conscripţia Bucov); 1850 Lyautz (Statisticile Transilvaniei 1830-1850); 1854 Lyantz, Liant (Bul.102). Satul Tiuleşti este atestat documentar în 1439 sub denumirea Kiolfalva; 1441 Kyulfalva; 1445 Kywfalva (Csanki Dezso, I, 746); 1760-1762 Tiylest (Conscripţia Bucov). Localitatea Tomeşti este centrul comunal, aflându-se la o distanţă de 21 km de municipiul Brad. A fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1439 sub denumirea de Thomestfalva; 1441 Thamasfalva; 1525 Thomesth (Csanki Dezso, I, 746); 1760-1762 Tomest (Conscripţia Bucov); 1854 Tomesd, Tomesdi (Bul.102). Ultimul sat pe cursul râului Obârşa, din comuna Tomeşti, este satul Şteia. Forma satului este concentrată, casele fiind aşezate una lângă alta, de-o parte şi de alta a drumului comunal şi a râului Obârşa. Aşezarea satului în actuala vatră este numai din secolul al XIX-lea; înainte satul se afla situat pe Valea Tomii, Dealul Bisericii, Valea Strâmbii şi dealul Cecu. Şteia este un vechi sat românesc chiar dacă este atestat documentar în 1760-1762 (Conscripţia Bucov); 1854 Steja, Steia (Bul.104). Singurul sat din comuna Tomeşti care nu este aşezat pe cursul văii Obârşa este satul Livada, atestat documentar pentru prima dată în 1760-1762 sub denumirea de Sztrimba (Conscripţia Bucov); 1854 Sztrimba, Strîmba (Bul.102).

Imagine din satul Obârşa

2

Satul Valea Mare a dispărut de pe raza comunei ca localitate, figurând la ultimul recensământ al populaţiei cu un număr de 4 persoane, deşi apare atestat documentar în 1439 Vallya; 1464 Walyafalva; 1525 Walye Mayr (Csanki Dezso, I, 747); 1850 Valya Mare (Statisticile Transilvaniei); 1854 Patakfalva, Valea Mare (Bul.102)

1

Locuitorii comunei Tomeşti sunt prezenţi la toate evenimentele istorice care au avut loc. Astfel in anul 1445 localităţile Dobroţ, Leauţ, Tiuleşti, Tomeşti sunt menţionate printre cele 110 comune dependente de Castrul de la Şiria aflate în posesia lui Iancu de Hunedoara şi a fiilor săi. În anul 1514 ţăranii de pe valea Tomeştiului sunt menţionaţi de către juristul maghiar Verbazi ca participanţi la războiul ţărănesc a lui Gheorghe Doja. În anul 1784 îi întâlnim pe locuitorii comunei Tomeşti luptând sub steagul lui Horea, Cloşca şi Crişan, fiind menţionat ca luptător Adam Tamaş din Obârşa. Locuitorii satelor Comunei Tomeşti participă la pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848, în fruntea revoluţionarilor aflându-se preotul de atunci Ioan Oncu, colaborator apropiat şi tribun în oastea lui Iancu şi Buteanu. Satul Tomeşti a fost devastat de hoardele maghiare, care incendiază satul şi ucid 3 oameni. Preotul Ioan Oncu este arestat şi întemniţat la Oradea. Locuitorii satului Şteia participă activ la revoluţia de la 1848 sub conducerea preotului paroh Pavel Feier, colaborator apropiat a lui Iancu şi Buteanu. Satul a fost devastat şi jefuit de către maghiari care au ucis 4 oameni, iar pe preotul Pavel Feier l-au dus la Hălmagiu unde l-au spânzurat alături de alţii. Şi satul Strâmba a fost devastat şi incendiat de maghiari, fără să se înregistreze victime.

În durerea lui, Iancu pribegea de la Vidra la Baia de Criş. Adeseori trecea şi prin satele noastre, avându-l bun prieten pe judele comunal Nichifor Oncu, fiul lui Ioan Oncu. Când Iancu a aflat de la familie că „Foru” a murit, a exclamat „O, prietenul meu, nici la casa asta nu mai am ce căuta!”. Locuitorii comunei Tomeşti participă şi la primul război mondial. Dintre cei care au căzut la datorie în acest război îi amintim pe: Florea Irimie, Ivănuţ Petru din Obârşa; Indrieş Nicolae, Indrieş Busuioc, Borza Miron din Dobroş; Pavel Oncu, L.Nicoară, Nicodim Herbei, L.Şofron, Ilie Bulz, L.Todor, Ioan Balint din Tomeşti. În satele comunei Tomeşti întâlnim oameni care îşi deapănă tristele amintiri ale tinereţii, participanţi la al doilea război mondial: Nedea Leontin, Tamaş Leontin, Florea Iosif, Borza Ferician, Florea Miron, Herbeiu Traian, Bulz Virgil.

u Dintre eroii celui de-al do

amintim pe: Bulz TodorNicodim, L.Ion, Herbei MarOncu Iosif, Valea Traian, Piseroilor căzuţi în cele două rcurtea şcolii din Tomeşti s-a Regimul comunist avea puternică rezistenţă a sătenil1958 îşi fac apariţia în sat doreau colectivizarea modalităţile diabolice pe caretorturi, confiscări de bunurputut înfrânge rezistenţa sătefost confiscat cel mai bun intervenţiile delegaţiilor dizadarnice, abia după revolusa-şi reintre în drepturi.

Satele Comunei Tomeşti

3

Avram Ianc

ilea război mondial îi , L.Nicolae, Bulz

cu, Herbei Trandafir, ău Victor. În cinstea ăzboaie mondiale, în ridicat o troiţă. să întâmpine şi el o or din Şteia. În anul activiştii PCR, care

agriculturii. Toate le-au utilizat (bătăi,

i şi animale) nu au nilor. Ca răzbunare, a teren agricol. Toate n sat s-au dovedit ţia din 1989, putând

1

Baia de Criş - locuri şi monumente Baia de Criş, departe de a fi un simplu nume, este o localitate istorică trecută în toate atlasele istorice şi geografice, parcurgând veacurile cu demnitate şi trăind evenimentele timpului. Existând din timpuri imemoriale, aici aflându-se cea mai veche mină de aur din ţară (Căraci), motiv de unde-şi trage numele Baia de Criş – Mina de la Criş din timpul dacilor şi romanilor, vechi comitat din sec. al XII-lea şi reşedinţa de comitat în toate veacurile, cel mai vechi oraş de pe Valea Crişului Alb, atestat în 1390, Baia de Criş a fost martor al răscoalelor şi revoluţiilor timpului, a transformărilor sociale din ultimele veacuri. Dar Baia de Criş este de-a pururi legată de viaţa şi personalitatea marelui erou naţional Avram Iancu, iar memoria locurilor unde a luptat şi trăit Craiul Munţilor este prezentă la tot pasul. 1. Clădirea prefecturii Comitatului românesc Zarand (fosta Cooperativă meşteşugărească „Moţul”) este o construcţie impunătoare în centrul civic al comunei din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, cu săli adecvate. Aici, în perioada revoluţiei de la 1848 şi-a desfăşurat activitatea prefectul Ion Buteanu, iar în perioada 1861 – 1876 s-a declarat oficială limba română şi s-a adoptat tricolorul românesc, conducerea fiind asigurată de o pleiadă de intelectuali români de prestigiu: Ioan Pipoş prefect, dr. Iosif Hodoş subprefect, dr. Amos Francu notar, Gheorghe Secula vicenotar, Sigismund Borlea pretor etc.

Baia de Criş Obeliscul lui Avram Iancu

2. În faţa clădirii fostei prefecturi s-a inaugurat în 1924, în prezenţa regelui Ferdinand şi reginei Maria, bustul lui Iancu, opera sculptorului R. Ladea, unul dintre primele monumente închinate Iancului. Ulterior, bustul a fost topit, iar monumentul actual a fost refăcut de C. Medrea, având următoarea inscripţie: „AVRAM IANCU 1848 – 1849”. 3. Obeliscul lui Avram Iancu de cca. 8 m înălţime este realizat din travertin de Banpotop de doi sculptori bucureşteni şi a fost ridicat în 1972 la Centenarul morţii lui Iancu în prezenţa oficialităţilor judeţului şi ţării. Îl reprezintă pe Iancu în mărime naturală însoţit de scene simbolice din timpul revoluţiei de la 1848 şi are următoarea inscripţie: „AVRAM IANCU 1824– 1872”.

4. Crucea Iancului ridicată de locuitorii comunei în 1996 şi executată din marmură de Simeria, sfinţeşte locul morţii marelui erou.

5. Casa – Muzeu Avram Iancu, este un obiectiv istorico – turistic nou. Este alcătuită din două camere şi coridor şi redă în mod simbolic fosta brutărie pe prispa căreia şi-a găsit sfârşitul Iancu. Sala de istorie prezintă prin fotocopii, tablouri, publicaţii, marile bătălii pentru apărarea Munţilor Apuseni în timpul revoluţiei de la 1848, iar sala de etnografie prezintă prin obiecte de artizanat originale modul de viaţă al moţilor de acum 130 de ani. În coridor, cuptorul şi ţăstul amintesc specificul casei de odinioară: brutăria lui Ion Stupină.

4

1

6. Biserica romano – catolică (Mănăstirea), monumentul de cultură nr. 1400, este cea mai impunătoare construcţie medievală de pe Valea Crişului Alb, ridicată la sfârşitul sec. al XIV-lea în stil gotic cu ziduri de piatră şi cărămidă groase sprijinite de pilastri, gen cetate. În sec. al XVI-lea, un incendiu a distrus-o în mare parte. În 1722 s-a înfiinţat parohia romano – catolică, iar călugării franciscani au restaurat biserica în stil baroc între anii 1770 – 1776. Din această perioadă se păstrează cele două altare laterale şi amvonul – opere originale în stil baroc cu valoare artistică. Altarul principal a fost strămutat în 1860 şi înlocuit cu altul fără valoare deosebită. Biserica a fost pictată în anul 1898. Clădirea cu etaj de lângă biserică a fost ridicată în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea pentru a adăposti călugării mănăstirii. Desigur descrierea sumară a acestor obiective istorice este pe departe a fi satisfăcătoare, încât invitaţia de a le vedea la faţa locului constituie un bun prilej de cunoaştere a trecutului glorios al acestei localităţi, de satisfacţie morală şi spirituală, de înălţare spirituală. În Baia de Criş, din DN 76 se desprinde la dreapta un drum judeţean. Prima localitate întâlnită în cale este satul Rîşca, menţionat în documente pentru prima dată în 1427. Rîşca este locul de baştină al lui A. Henţiescu, plecat voluntar pe front (Tânărul Henţiu, de 21 ani, trece Carpaţii prin „vama cucului” la 28 aprilie 1877şi se înscrie voluntar în batalionul al II-lea vânători). Este rănit în luptă, iar după vindecare este trecut în rândul farmaciştilor militari. Henţiescu este purtătorul unor înalte ordine şi medalii precum: Steaua României, Coroana României, Virtutea militară, Trecerea Dunării, Apărătorul Independenţei. A participat, ca voluntar şi la luptele din primul război mondial. Drumul trece apoi prin satul Baldovini şi ajunge în satul Rişculiţa. Această aşezare este vestită pentru meşteşugul localnicilor: confecţionarea spetelor pentru războaiele de ţesut. Revenind la Baia de Criş şi urmând DN 76, ajungem în partea nordică a satului Lunca Moţilor. Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor, unele familii mai păstrează şi meseria cioplitului în piatră. Pe uliţele satului se pot observa troiţe ridicate în amintirea unor oameni sau evenimente, dar şi trepte sau stâlpi de porţi, fântâni, cioplite în piatră.

În Lunca Moţilor îşi înalţă turla acoperită cu şindrilă o bisericuţă din lemn, monument de arhitectură. Biserica de lemn a fost construită spre sfârşitul sec. al XVIII-lea pe dealul numit Gorgon de credincioşii ortodocşi din Ţebea şi a fost sfinţită de mitropolitul Athononie Anghel în 1700. Biserica a fost martor al multor evenimente istorice din timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, apoi în timpul revoluţiei de la 1848. A servit ca locaş de cult pentru locuitorii din Ţebea până în 1820 când şi-au construit altă biserică. În 1820 biserica a fost vândută credincioşilor din Lunca Moţilor. De-a lungul timpului au fost efectuate reparaţii la acoperiş. O semnificaţie deosebită o reprezintă pictura şi vechimea bisericii – monument. Din 1991 biserica a trecut sub ocrotirea Muzeului Ţăranului Român. Pe peretele bisericii pot fi văzute crucile de lemn dedicate cinstirii eroilor căzuţi în război. Din sat, un drum duce, peste culmi împădurite şi prin poieni, la Tăul Caraciului.

În satul vecin, Cărăstău, întâlnim o altă mărturie despre evenimentele din 1784: crucea de piatră ce aminteşte chinurile iobagului Luca Iov, participant la răscoală.

15

Monumentele istorice de la Ţebea

Pe întreg cuprinsul ţării noastre se găsesc presărate nenumărate urme de monumente istorice, cele mai grăitoare dovezi asupra originii şi trecutului neamului românesc.

Printre cele mai legendare, mai frumoase şi încărcate de istorie sate ale judeţului se află şi satul Ţebea. Nicăieri, amintirea marilor personalităţi ale Ţării moţilor – Horea şi Avram Iancu – nu este mai

emoţionantă şi mai captivantă decât aici, fiindcă aici se află, alături de biserica ce-şi înalţă turla maiestoasă, legendarul gorun al lui Horea, acela sub coroana căruia, urmând tradiţia, s-au ţinut odinioară sfaturile de taină ale lui Horea, Cloşca şi Crişan, şi în preajma căruia îşi doarme somnul etern, în cimitirul obştesc Craiul Munţilor.

Fascinat de frumuseţea acestor meleaguri, Avram Iancu, în anii săi de pribegie, venea adesea la Ţebea. El şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat sub legendarul gorun al lui Horea, fiindcă, spunea el, „aici mi-a fost mie cel mai drag în viaţă”.

Prin Iancu, cimitirul de la Ţebea se înnobilează, câştigă laurii încoronării şi devine pantheon naţional.

Gorunul lui Horea

Ca martor al răscoalei din anul 1784 la Ţebea stă gorunul lui Horea. Arborele are peste 800 ani, cu o

circumferinţă de 9,30 m iar diametrul de bază de 3 m. Trunchiul abia poate fi cuprins de braţele larg desfăcute a 7-8 bărbaţi, iar tradiţia spune că, în urmă cu vreo două veacuri ramurile lui ocupau o suprafaţă circulară de peste 12 m.

Sub crengile uriaşe îi aduna Horea pe moţii din Ţara Zarandului miercurea, când cobora din munţi la târgul de săptămână de la Brad şi joi seara când se întorcea de acolo. Aici a răsunat glasul de tunet, ce îndemna mulţimea să sfarme lanţurile robiei şi tot aici, în preajma răscoalei, s-au pus la cale drumurile lui Horea la Viena.

Tradiţia orală spune că uneori Horea vorbea mulţimii chiar de pe creanga aceea groasă ce trăieşte şi înverzeşte şi acum, iar după cruntul supliciu din cetatea Bălgradului (Alba Iulia), mâna dreaptă a lui Horea ar fi fost expusă într-un par în centrul satului Ţebea, dar noaptea oamenii locului au furat-o, au învelit-o într-o bucată de giulgi de in, un preot a săvârşit în grabă sfânta slujbă, apoi au îngropat-o ca pe o relicvă de mare preţ, la rădăcina secularului gorun, care de atunci este cunoscut drept Gorunul lui Horea.

Mormântul lui Avram Iancu

Mormântul Craiului, impresionant, în primul rând, prin antica sa simplitate şi austeritate, nu putea avea un vecin mai indicat şi totodată un mai statornic ocrotitor decât bătrânul stejar. Inscripţia gravată pe cruce e mai mult decât laconică. Ea nu cuprinde decât următoarele: „Avram Iancu, advocat, prefectul Legiunii Gemine Române, în anii 1848 – 1849, mort în 1872”.

6 Iancu venea des la Ţebea. Se spune că odată, l edeea la Ţebea, Avram Iancu le-a spus sătenilor :

1a n

„- Cu limbă de moarte vă las vouă, c dac voi muri, să nu mă duceţi la Vidra de Sus ci aici să mă îngropaţi, căci tare mi-a fost mie drag în viaţă să şed la adăpostul gorunului ăsta”. La 10 septembrie 1872 Avram Iancu a murit pe prispa casei brutarului Ion Stupină din Baia de Criş. Înmormântarea a avut loc în ziua de 13 septembrie în cimitirul de la Ţebea. Prohodul a fost slujit de 36 de preoţi, participând peste 4 000 de oameni. Capul cortegiului ajunsese la Ţebea, iar sfârşitul încă nu se terminase din Baia de Criş. În fruntea cortegiului se aflau tovarăşii săi de luptă. După înmormântare, au fost puse torţe pe marginea drumului unde au mai ars trei zile, iar clopotele Ţebei n-au încetat să bată în aceste zile. În anul 1924, când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Iancu, Societatea ASTRA, sub preşedinţia lui Vasile Goldiş, a organizat, în ziua de 31 august, la Ţebea sărbătorirea evenimentului, sub forma unei grandioase serbări populare, după un parastas. În cimitirul unde doarme Iancu s-au făcut schimbări în vederea serbărilor. Din jurul mormântului s-au exumat toţi morţii, lăsându-se un loc liber de 600 mp. În mod simbolic s-au aşezat de o parte şi de alta a mormântului două tunuri din timpul războiului de independenţă din 1877. Au fost aduse osemintele lui Ion Buteanu şi Simion Groza, doi dintre cei mai neînfricaţi prefecţi ai legiunilor sale. Tot atunci au fost aduse la Ţebea osemintele primilor soldaţi români cazuţi în 1916 în luptele de la Petroşani şi Vulcan. După felul cum sunt aşezate mormintele faţă de intrarea principală, prin poarta orientată către nord – 72 aşezaţi în partea stângă, 18 aşezaţi în partea dreaptă a aleei – se poate forma cifra care reprezintă anul morţii lui Avram Iancu, 1872. Pe crucea de la căpătâiul fiecăruia e săpat numele eroului şi cifra unităţii sale militare. Cu ocazia serbărilor, în prezenţa regelui şi a reginei au fost plantaţi 2 stejari purtând numele regina Maria şi regele Ferdinand. Astfel, spre miazăzi, la 6m de Gorunul lui Horea, a fost plantat gorunul regeleui Ferdinand, iar regina Maria şi-a plantat gorunul spre răsărit, la 20 de metri de arborele secular. La împlinirea unui deceniu de la realizarea unităţii naţionale, 1 decembrie 1928, se aduce de la Bucureşti din iniţiativa şi prin contribuţia istoricilor Gh. I. Brătianu şi Constnatin C. Giurescu, o solidă placă comemorativă, spre a fi aşezată pe mormântul lui Iancu. Pe această placă se poate citi clar textul compus de marele istoric şi patriot Nicolae Iorga: CRAIUL MUNŢILOR NAŢIUNEA ROMÂNĂ ÎNTERGITĂ ÎN HOTARELE EI FIREŞTI ŞI UNITĂ ÎN SPIRITUL LIBERTĂŢII M D C C C X L V I I I – M C M X V I I I (semnificând 1848 – 1918 anul revoluţiei şi anul unirii Transilvaniei cu România). Placa este opera sculptorului Gheorghe M. Cantacuzino din Bucureşti şi mai are un desen ce reprezintă sabia lui Iancu cu o coroană de lauri pe un câmp cu frunze de stejar. În apropierea mormântului Craiului Munţilor se află gorunul lui Avram Iancu şi are vârsta de aproximativ 150 de ani. Se spune că Iancu se oprea adesea sub el şi zicea: „Iar când va veni duşmanul Să vă ia pământ şi drept, Români, scuturaţi stejarul Ca din somn să mă deştept!”

Bustul lui Avram Iancu

din halta Ţebea

La 10 iunie 1934 se inaugurează în halta din Ţebea, bustul lui Avram Iancu, reuşită operă a lui Radu Moga, profesor la liceul din Brad. Soclul poartă în faţă inscripţia: IANCU, iar pe verso inscripţia: L. 5 Arad. Astfel, călătorii veniţi la Ţebea cu trenul, călcând pe acest pământ, din primul moment sunt introduşi în atmosfera istorică a satulului.

17

Biserica ortodoxă din Ţebea

Biserica a fost construită între anii 1893 şi 1896 pe locul bisericuţei vechi. Actuala biserică a dobândit şi ea un vibrant caracter patriotic prin interiorul său adecvat spiritului istoric. Pe bolta bisericii sunt zugrăvite 4 curcubee în culorile roşu, galben şi albastru încă de la zidire, fiind unica biserică din Ardeal cu tricolor românesc încă din timpul stăpânirii austro-ungare. Sfântul locaş de cult e un adevărat muzeu, în care duhul lui Iancu şi al strămoşilor săi stau de veghe, amintindu-ne că s-a murit pentru dragostea de patrie şi pentru păstrarea conştiinţei naţionale. Pe o măsuţă, în faţa altarului, se află clopotul de bronz, împodobit cu o panglică tricoloră, ce a bătut trei zile şi trei nopţi, vestind peste toată întinderea Ardealului că acela care a fost Craiul Munţilor s-a stins din viaţă. Clopotul a fost turnat în 1745. Pe peretele din stânga se află o vitrină în care se păstrează o coroană cu frunze îngălbenite de vrame adusă de cei trei studenţi de la Cluj în 1899 la mormântul lui Iancu. Tot aici se află şi coroana adusă de colegii acestora cu o panglică tricoloră cu inscripţia „Omagiu nebiruitului Iancu. Un grup de pensionari din Cluj”. Pe acelaşi perete se mai află un tablou pe pânză, cu ramă de bronz, înfăţişând pe cei trei martiri de la 1784, Horea, Cloşca şi Crişan, cu mâinile prinse în lanţurile robiei habsburgice. Tot în biserică se mai află un steag tricolor din mătase pe care au fost cusute chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan, precum şi pe cel al Craiului Munţilor.

Clopotul ce a bătut la moartea Drapelul cu chipurile lui Iancu, Horea

lui Iancu Cloşca şi Crişan

Ţebea, sat încărcat de istorie, merită a fi vizitat pentru că, aşa cum spunea Vasile Netea, cine n-

a văzut Ţebea – veche localitate întemeiată în secolul al XIV-lea – nu poate spune că a vizitat munţii Apuseni şi nu poate pretinde că le-a pătruns semnificaţia şi măreţia istorică.

18

Bulzeştii de Sus

Obiective istorice şi religioase

- Biserica Sfântul Ioan Gură de Aur din Bulzeştii de Sus,

datează din anul 1848;

- Biserica Sfinţii Arhangheli din Bulzeştii de Jos, din secolul

al XIX-lea;

- Biserica din lemn Sfântul Nicolae din Tomnatecu de Jos, din

secolul al XIX-lea;

- Biserica Buna Vestire din Tomnatecu de Sus, din secolul al

XIX-lea;

Rezervaţii

- Rezervaţia naturală Podul Grohot, localizată pe Valea Uibăreşti care a străpuns masivul calcaros al Grohotului,

rezultând un tunel lung de 18 – 20 m, cu înălţimea de 8 – 12 m. rezervaţia mai adăposteşte şi o vegetaţie

termofilă de liliac sălbatic. În aval de podul natural se desfăşoară Cheile Grohotului, lungi de 4 km.

- Rezervaţia de păstrăvi de la Bulzeştii de Sus

Obiective etnografice şi folclorice

- Dubitul (bătutul ţesăturilor din lână)

Este singurul loc din zonă unde se mai realizează acest

lucru. În nişte pive (dube) se introduc ţesăturile de lână

pentru a fi bătute. Aceste dube pot fi întâlnite la Bulzeştii

de Sus.

Vâltoare

- Târgul de fete de pe Muntele Găina

Această manifestare folclorică şi etnografică se desfăşoară în jurul datei de 20 iulie, duminica. Aici se închegau

pe vremuri legături între fetele şi feciorii satelor din jur care duceau adesea la căsătorie, fapt ce a impus

denumirea acestei manifestări, unice în lume.

9

1

Aspecte din istoria satului Ribiţa, a zonei din împrejurimi

„Istoria poporului român este înălţătoare şi trebuie adânc sădită în inimile tinerilor noştri de pe întreg pământul”.

(T. Dragoşa)

Un drum asfaltat se desprinde din şoseaua naţională spre dreapta şi, trecând peste Crişul Alb, ne conduce după 2 km în satul Ribiţa. La intrarea în localitate, însemnele săpate în piatra unui monument istoric glăsuiesc: „Revoltaţi peste măsură de suferinţele îndurate, răsculaţii la 28 octombrie 1784 sub conducerea lui Marcu, Gheorghe Crişan a făcut praf şi cenuşă curţile nemţeşti din Ribiţa. Aici s-a prăbuşit puterea familiei Ribikzey, stăpânitorii Zarandului, urmaşii maghiarizaţi ai voievodului Ladislau Iosif, ctitorul mănăstirii ortodoxe de la anul 1412 din Ribiţa.”

Familia nobilului Ribikzei era cea mai bogată de pe valea Crişului Alb. În jurul anului1760 ea stăpânea şi minele de la Ruda-Brad. Tradiţia populară reţine faptul că acest nobil obliga minerii care lucrau în minele sale să-şi aducă ei înşişi uleiul pe care-l foloseau la ştearturile pentru iluminat în subteran, iar minereul extras erau obligaţi să-l ducă, după terminarea şutului, cu carele la „şteampurile vechi” între Brad şi Ţărăţel, unde funcţionau în vremea aceea „mori zdrobitoare de piatră”. Despre rapacitatea familiei Ribikzei vorbeşte şi faptul că, în jurul anului 1800, minerul Ilieş Mihai din Ţebea fiind prins ca ostaş de judele Simeon Marik este pus în libertate numai după ce-i plăteşte lui Ladislau Ribikzei suma de 135 florini. Vechile curţi nemţeşti se aflau în mijlocul satului, o parte a satului fiind numită „Curteni” în amintirea celor ce robeau pe moşiile nobilului. Satul Ribiţa apare pomenit pentru prima dată în documente în anul 1386. Satul este mult mai vechi, drept dovezi sunt urmele unor exploatări miniere în stâncă şi ale unor spălătorii de aur aluvionar. Ribiţa a jucat în vremurile de demult şi un important rol administrativ, fiind amintită la 1444 drept sediu al uneia dintre districtele Comitatului Zarand. Tot aici, la 1709, au avut loc lupte crâncene între lobonţi şi curuţi, aceştia din urmă fiind înfrânţi şi alungaţi din regiune. Tot aici întâlnim o interesantă construcţie – biserica monument istoric. Pe peretele bisericii apar ctitorii: jupânul Vladislav, jupânul Miclăuş şi jupâniţa Ana, fiica lui Vladislav. Pisania mai cuprinde şi numele jupâniţei Ana, soţia lui Vladislav, Sara, soţia lui Miclăuş, şi a lui Vlad, fratele lui Vladislav. Spre doesebire de ctitorii de la Crişcior, cei de la Ribiţa sunt pictaţi în costume ţărăneşti cu ţundre lungi, cu părul împletit şi retezat pe frunte. Jupâniţa Ana a fost pictată într-un costum românesc local, asemănător cu cele purtate aici în această regiune. Şi jupânii de la Ribiţa, fiind înnobilaţi şi primind numele de Ribikzei, s-au îndepărtat de la rădăcina lor, devenind străini poporului din sânul căruia s-au ridicat. Pentru acest lucru au fost crunt pedepsiţi de către oamenii lui Crişan. Urmând valea ce trece prin localitate în amonte, după 3 km ajungem la hotarul de NE al aşezării, acolo unde drumul se ramifică în două. Primul urmează mai departe direcţia nord şi duce la casele din Ribicioara de Jos şi apoi la Ribicioara de Sus, unde pot fi văzute vechi biserici din lemn. În dreapta acestui drum, lângă pârâul Sarba, a fost descoperit în 1974 un interesat tezaur monetar feudal compus din 414 monede de argint. Acestea erau aşezate într-un vas de ceramică şi ascunse la rădăcina unui copac. În urma studiilor întreprinse de specialişti s-a stabilit că monedele care compuneau tezaurul feudal provin atât din Transilvania, Ungaria, Rusia şi Lituania cât şi din ducatele Brandenburg Neumark şi Liegnitz Brieg din Silezia.

21

Caracterul eterogen al tezaurului demonstrează în primul rând relaţiile comerciale pe care le-a întreţinut Transilvania cu statele vecine, iar data ultimei monede, anul 1592 (denarii de la Rudolf al II-lea nr. 375,377) dă o indicaţie asupra ascunderii monedelor, care a avut loc în acel an sau la sfârşitul anului următor.

Celălalt fir de drum apucă la stânga şi duce în satul Uibăreşti de unde, pe poteci înguste, se poate ajunge în Cheile Uibăreştilor şi mai departe la Podul Grohotului, zonă cu păduri întinse, bogată în fenomene carstice, în pereţii de stâncă căscându-şi gurile întunecoase numeroase peşteri: Curtea Podieşului, Vârtejul, Peştera Cocoşilor. Revenind la intrarea în comuna Ribiţa, lângă troiţa de piatră urmăm drumul modernizat ce se strecoară spre dreapta, pe sub coasta prelungă plantată cu pomi fructiferi. Aici, pe clinele acestui deal era locul de execuţie prin spânzurătoare a iobagilor în timpul revoluţiei de la 1848. Înainte de a intra în satul Crişan, locul de baştină al unuia dintre cei trei martiri de la Balgrad, trecem pe lângă pârâul Mănăstirii. În popor se păstrează până în zilele noastre tradiţia despre existenţa unei mănăstiri pe acest pârâu, lăcaş care în timpul reprimării răscoalei din 1784 a fost ars până în temelii de către armatele imperiale, iar clopotele au fost aruncate într-un mic eleşteu din apropiere. Din documentele vremii reiese că această mănăstires-ar fi constituit în jurul anului 1500, însă de-a lungul anilor ar fi necesitat unele reparaţii pentru întreţinerea în bune condiţii. În paralel cu mănăstirea, în local mai funcţiona şi o şcoală în care învăţau copiii satului. „Tot atât de veche, cel puţin ca acestea – deci în sec. al XVIII-lea erau şcolile mănăstireşti de Prislop, Plosca, Silvaşul de Sus şi Vaca (Crişan), ultimele două recunoscute prin rescriptul împărătesc din 1785 pentru îngrijirea sufletelor şi creşterea pruncilor”. Despre existenţa acestei mănăstiri ne apar semnale în multe documente ale vremii. Astfel apare un „Contract pentru repararea Mănăstirii Vaca” încheiatîn 19 februarie 1759 la Zlatna de către Pavel Aaron, vlădica Făgăraşului. Acest document apare menţionat în lucrarea lui Ştefan Meteş. Faima acestui lăcaş religios era imensă datorită faptului că era singurul în zonă, iar clopotele răsunau la mare distanţă chemând oamenii locurilor la rugăciune şi împăcare. Nu de puţine ori oamenii acestor locuri luau în fugă câteva lucruri necesare (bucăţi de slănină, pături, animale), ascunzându-se prin codri din calea ungurilor şi a celorlalţi asupritori. În perioada anilor 1970 – 1980 specialiştii în forări la mari adâncimi au explorat heleşteul din apropierea locului unde a existat mănăstirea căutând să descopere acele clopote despre care se spune că ar fi căzut în mlaştina respectivă. Cu toate eforturile făcute nu s-a găsit nimic, iar vârstnicii locului spun că ele au fost topite de către armata ungurească şi transformate în tunuri. Deşi generalul Bukow a distrus multe lăcaşuri de cult creştin ortodox, nu este sigur că şi această mănăstire ar fi căzut pradă armatei sale. Se spune chiar că toţi călugării din mănăstire au fost ucişi sau izgoniţi, mănăstirea trecând în posesia unităţii, însă după izgonirea lor, mănăstirea s-ar fi degradat în timp, dispărând după câteva sute de ani ca şi cum n.ar fi existat. Deşi sunt atâtea variante este cert un singur lucru: mănăstirea a existat, iar în locul ei a rămas o cruce de piatră care indică locul unde se afla sfântul altar. De altfel, în acest loc s-au făcut multe săpături arheologice descoperindu-se monede vechi, vase de ceramică precum şi câteva morminte unde se aflau osemintele unor dispăruţi, probabil călugării care slujeau acolo. În primăvara anului 1990 doi călugări care îşi aveau obârşia în zona Munţilor Apuseni, dar slujeau la mănăstiri prin Moldova, din proprie iniţiativă, au hotărât reclădirea din temelii a mănăstirii, a chiliilor şi a altor aşezări auxiliare. Cu sprijinul locuitorilor din satele comunei, din împrejurimi, a unor intreprinderi industriale cu pondere în economia naţională, a unor credincioşi din toată ţara care au contribuit atât valoric cât şi material, lucrările au fost demarate şi după câţiva ani de muncă s-au construit parţial obiective culminând cu o frumoasă biserică având hramul Naşterea Maicii Domnului.

Din satul Crişan, un drum forestier duce în Dumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus. Aceste aşezări sunt vestite pentru îndeletnicirea locuitorilor: confecţionarea fluierelor. Mulţimea de excursionişti, vizitatori, în speţă elevi şi cadre didactice, au rămas vrăjiţi de ceea ce au văzut în comuna Ribiţa.

Biserica din satul Dumbrava de Jos

22

Micro monografia satului Crişan Călătorul care străbate Munţii Apuseni de-a lungul văii Crişului Alb pe DN 76, după părăsirea municipiului Brad, înainte de Ţebea, pe partea dreaptă, străjuită de o parte şi de alta de dealuri împădurite cu foioase, descoperă o vale numită valea Dumbrava. Pe cursul acestei văi se află aşezat satul Crişan, sat cu cetăţeni harnici şi iubitori de ţară, care n-au pregetat să-şi pună în joc viaţa atunci când a fost vorba de fericirea poporului, de lupta pentru eliberare naţională şi socială. Satul Crişan este unul din cele şase sate care fac parte din comuna Ribiţa. Suprafaţa pe care se întinde este de 1200 ha. Populaţia satului este de 700 de locuitori în întregime români.

La începuturile sale, satul s-a format la gura de vărsare a Pârâului Mănăstirii în valea ce străbate acest sat. În acel timp satul purta numele de Vaca, denumire pe care satul şi-o schimba în anul 1930. În legătură cu această denumire circulă două legende, care caută fiecare în felul ei să dezvăluie cum a ajuns satul să poarte această denumire: Se spune că demult, încă înainte de formarea satului Vaca, un oarecare cetăţean dintr-un sat vecin, probabil din satul Ribiţa, ţinea o vacă pe dealul numit Libaia. Atunci când mergea să ducă vaca de la păşune, el spunea vecinilor, dacă era întrebat unde merge, că merge la vaca. Se spune că de atunci ar fi rămas denumirea de satul Vaca, satului care s-a format la poalele acestui deal.

O altă legendă spune că prin locurile unde este acum satul Crişan şi-ar fi găsit sălaşul nişte hoţi. Aceştia furau vaci de pe la târgurile din împrejurimi, Hălmagiu, Gurahonţ, unde în acele timpuri erau mari târguri de animale şi le aduceau pe dealul Libaia, le tăiau şi făceau mari chefuri. Oamenii spuneau în trecere pe valea Crişului: „uite, acolo s-a mâncat vaca mea!”. Se spune că de atunci ar fi rămas denumirea de satul Vaca, satul care s-a înfiinţat mai târziu pe acele locuri. Mai târziu satul se extinde pe cursul râului în sus, în acea parte unde se înfiinţează la început rămânând doar câteva case. În septembrie 1930, cu prilejul unei serbări închinate răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan, este dezvelit bustul lui Gheorghe Crişan, sculptat de Marcel Olinescu, satul primind numele de Crişan, după vestitul conducător al răscoalei de la 1784 născut în acest sat. La 26 februarie 1732, într-o familie din neamul Goldeştilor vede lumina zilei Gheorghe Marcu Crişan, care avea să fie eroul de la 1784. De mic copil rămâne orfan şi este înfiat la 9 ani de bunicul său după mamă, Giurgiu din Bulzeşti. Se căsătoreşte apoi în Cărpiniş, motiv pentru care în diferite documente îl găsim sub numele de Giurgiu Marcu Gheorghe Crişan, iobag din Cărpiniş. Alături de el au mai participat la răscoală şi alţi locuitori din sat dintre care îi amintim pe Toma Barna, Toma Buzdugan, Onu Lupei, Gabor Lupei, Truţ Marta, Ilie Ianoş, Nicolae Manea, Gheorghe Lupei şi Ion Tulea. Pentru îndrăzneala de a se ridica la lupta pentru dreptate şi libertate, conducătorii răscoalei au suferit supliciul cumplit al înfrângerii cu roata. În memoria lui Crişan şi a martirilor căzuţi în răscoală, locuitorii satului au ridicat, în anul 1979, Casa memorială Crişan.

23

Un alt monument istoric important din sat este Mănăstirea Crişan. Ea a fost înfiinţată în secolul al XV-lea ca urmare a trecerii nobililor de la Ribiţa, împreună cu biserica, la religia calvină. Mănăstirea din satul Crişan a funcţionat până după răscoala lui Horea, fiind părăsită în urma unei alunecări de teren ce a provocat prăbuşirea altarului. Trecerea călugărilor de la mănăstire la Unirea cu Biserica Romei determina credincioşii din sat să-şi construiască biserica lor parohială, ale cărei fundaţii sunt vizibile şi astăzi. Între 1846 – 1852 este construită actuala biserică. În anul 1992, în urma rezultatelor campaniei de săpături arheologice din 1990 – 1991, întreprinse la ruinele Vechii mănăstiri, Episcopia Aradului şi Hunedoarei a decis reactivarea ei. Astăzi Mănăstirea Crişan este un important loc de pelerinaj pentru credincioşii din Zarand şi nu numai.

Cel de-al treilea obiectiv istoric, cultural şi etnografic îl constituie Casa memorială Vlaicu Bârna (1913 – 1999), cunoscut scriitor român. Tot în satul Crişan s-a născut geologul Viorel Brana (1907 – 1998), autor a numeroase cărţi de specialitate. Cinstindu-şi eroii şi personalităţile, locuitorii au cerut autorităţilor statului, în anul 1930, ca satul lor să poarte numele lui Crişan, în memoria eroului de la 1784. În anul 2001, şcoala primară din sat a primit numele lui Vlaicu Bârna, iar căminul cultural pe cel al lui Viorel Brana.

Satul Crişan, „un sat istoric din Zarand”, se prezintă ca un important punct de atracţie pentru miile de turişti şi

pelerini din ţară şi străinătate, oferindu-le obiectivele sale turistice şi de meditaţie spirituală: Mănăstirea Crişan, Casele

memoriale Crişan şi Vlaicu Bârna, Monumentul lui Crişan (opera sculptorului Marcel Olinescu).

24

Colaboratori: Prof. Nicolae Cristea, Baia de Criş Prof. Aurel Vuzdugan, Vaţa de Jos Înv. Marina Vuzdugan, Vaţa de Jos Înv. Dorin Costea, Şcoala Primară Birtin Înv. Zorel Cazan, Şcoala Primară Căzăneşti

Realizatori: Înv. Dan Başa, Şcoala Primară Brotuna Înv. Lelica Daniela Toma, Şcoala Primară Ciungani

Înv. Silvia Florea, Şcoala Primară Dobroţ Înv. Elena Pavel, Şcoala Generală Ribiţa

Înv. Axente Leucean, Şcoala Primară Bulzeştii de Sus Înv. Marioara Lupea, Şcoala Primară „Vlaicu Bârna” Crişan Înv. Alina Elena Popovici, Şcoala Primară Rişculiţa

Tehnoredactare şi fotografii realizate de: Beniamin Toma Lelica Daniela Toma

ANEXE

Propuneri: Variante de trasee turistice şi obiective ce pot fi vizitate

I. Comuna Vaţa de Jos

1. Vaţa de Jos: Fabrica de cherestea; S.C. OMYA Calcita S.R.L.; Staţiunea

Romtelecom Ştrandul → Târnava de Criş (biserica monument istoric).

2. Vaţa de Jos (obiectivele de la pct. 1) → Basarabasa (biserica de lemn) → Prăvăleni

(Dealul Cremenea sau Pădurea pietrificată; moara acţionată de apă, locul numit

„Vramniţă”) → Ciungani (biserica monument istoric; Izvorul cu Leac) → Gurahonţ.

3. Vaţa de Jos → Vaţa de Sus (monumentul închinat părintelui Arsenie Boca; cariera de

calcar) → Căzăneşti (biserica monument istoric) → Ponor (cariera de calcită) →

Obârşa (jud. Arad) → Săvârşin (jud. Arad).

4. Vaţa de Jos → Prihodişte (Peştera Liliecilor) → Tătărăştii de Criş → Birtin (biserica

monument istoric) → Baia de Criş.

II. Comuna Tomeşti

1. Şteia („piua” sau storcătoare pentru ulei din seminţe de dovleac) → Tomeşti (mici

ateliere de olărit) → Tiuleşti → Leauţ → Dobroţ → Obârşa (mici ateliere de olărit;

Târgul meşterilor olari, în ultima duminică a lunii iulie).

2. Şteia („piua” sau storcătoare pentru ulei din seminţe de dovleac) → Tomeşti (mici

ateliere de olărit) → Tiuleşti → Leauţ → Dobroţ → Rişculiţa → Baia de Criş.

III. Comuna Baia de Criş

1. Baia de Criş: Clădirea prefecturii comitatului românesc Zarand; Obeliscul lui Avram

Iancu; Crucea Iancului; Casa-Muzeu Avram Iancu; Biserica romano-catolică.

2. Ţebea: Biserica ortodoxă; Gorunul lui Horea; Bustul lui Avram Iancu din halta C.F.R.;

Mormântul lui Avram Iancu; Clopotul ce a bătut la moartea lui Avram Iancu; Drapelul

cu chipurile lui Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan.

25

IV. Comuna Bulzeştii de Sus

1. Baia de Criş → Bulzeştii de Jos (Biserica Sf. Arhangheli, din sec. al XIX-lea) →

Bulzeştii de Sus (Biserica Sf. Ioan Gură de Aur, datată 1848; Cheile Grohotului; Podul

Grohotului; vâltori utilizate la dubitul (bătutul) ţesăturilor de lână; Păstrăvăria) →

Muntele Găina (Târgul de fete, anual în luna iulie).

V. Comuna Ribiţa

1. Ribiţa (troiţa închinată lui Horea, Cloşca şi Crişan; biserica ortodoxă) → Crişan →

Dumbrava de Jos (biserica monument istoric) → Dumbrava de Jos (biserica

monument istoric).

2. Ribiţa → Ribicioara (Cheile Ribicioarei).

3. Crişan: Biserica Mănăstirii Crişan; Brazi funerari în cimitirul satului; Casa memorială

Vlaicu Bârna; Casa memorială Crişan.

26

Bibliografie

1. Pârva, I. - Drumuri în ţara zarandului, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1983.

2. Rus, Dumitru - Judeţul Hunedoara – Ghid Turistic, Ed. Sigma Plus, Deva, 1998.

- Locuri şi legende geografice româneşti, Ed. Emia, Deva, 2001.

Surse directe

Vaţa de Jos – Primăria Comunei Vaţa de Jos

– Maci Viorel

– Boldiş Sabin, 90 ani, Târnava de Criş

Tomeşti – Primăria Comunei Tomeşti

27