1

GOLDMANN Lucien (1913 – 1970), filosof şi sociolog francez de origine română, creatorul

structuralismului genetic. Fiul unui medic din Botoşani. A urmat liceul „August Treboniu Laurian”

din acelaşi oraş. Între 1931 – 1938 a studiat filosofia, dreptul şi ştiinţele economice la

Universitatea din Bucureşti. De aici a plecat în Austria, apoi în Franţa, pentru se stabili în timpul

războiului în Elveţia, unde-l cunoaşte pe Jean Piaget. Îşi trece doctoratul în filosofie la Zürich, cu

o teză despre filosofia lui Immanuel Kant („Comunitatea umană şi Universul lui Kant”). A fost

director de studii la École pratique des hautes études (1959 – 1970) şi a ţinut cursuri la

Université libre din Bruxelles. A participat la numeroase colocvii organizate pe diferite teme

privind metodologia operei literare. După Introduction à la philosophie de Kant (1948, reeditarea

tezei de doctorat), a mai publicat: Sciences humaines et philosophie (1952), Racine (1956), Le

dieu caché (1956), Recherches dialectiques (1959), Pour une sociologie du roman (1964),

Structures mentales et création culturelle (1970), Marxisme et sciences humaines (1970). A murit

la Paris în anul 1970.

Teoretician marxist influent, G. se desparte de scientismul marxist tradiţional din anii ’50 - ’60 ai

secolului trecut, considerând că marxismul trecea atunci printr-o criză profundă. Deşi contestă în

acelaşi timp structuralismul, încearcă o sinteză între marxism şi noua teorie la modă, sub

influenţa lui Piaget şi Lukács. Alasdair Mac Intyre îl consideră „marxistul cel mai fin şi mai

inteligent al tuturor timpurilor”. El nu era convins că viitorul umanităţii decurge din legile

inexorabile ale istoriei, iar în materie de religie gândea mai degrabă ca Pascal care considera

existenţa lui Dumnezeu un pariu. În Le dieu caché, admite că „revoluţia e angajarea individului

într-o acţiune care comportă riscul, pericolul eşecului, speranţa reuşitei, dar în care se joacă

efectiv viaţa sa”. Pentru analiza faptelor de cultură, inclusiv a operelor literare, G. se situează la

joncţiunea structuralismului cu doctrina marxistă şi psihanaliza, încercând să le depăşească

printr-o metodă nouă. Opera literară este expresia unei viziuni despre lume, care e întotdeauna

fructul unui grup de indivizi şi niciodată al unui singur om. Există însă doar o conştiinţă relativă a

acestei viziuni asupra lumii la nivelul comunităţii. Numai câţiva membri privilegiaţi ai grupului

(filosofi, artişti, savanţi etc) au facultatea de a da formă şi o structură coerentă viziunii asupra

lumii. Opera literară e aşadar întotdeauna expresia viziunii despre lume a unui subiect

transindividual. Personalitatea autorului se exprimă în capacitatea sa de a formula de o manieră

coerentă această viziune într-o operă imaginară. Totuşi, G. confirmă explicit teza materialismului

istoric în demersul său: „literatura şi filosofia sunt, pe planuri diferite, expresii ale unei viziuni

despre lume, şi (...) viziunile despre lume nu sunt fapte individuale, ci fapte sociale.” Şi adaugă:

„orice creaţie culturală e deopotrivă un fenomen individual şi social şi se inserează în structurile

constituite prin personalitatrea creatorului şi grupul social în care au fost elaborate categoriile

mentale care le structurează.” Metoda structuralismului genetic, considerată de Roland Barthes

un „determinism deghizat”, are în vedere nu studierea structurilor ca atare, static şi atemporal,

ci în mişcare, în procesul devenirii şi funcţionării lor. Perspectiva genetică este esenţială pentru a

explica formele şi genurile artistice, coerenţa internă dinamică a operelor. Procesele de

2

structurare a noilor totalităţi şi destructurare a vechilor structuri duc întotdeauna la un echilibru,

materializat într-un răspuns semnificativ dat unei anume situaţii provocate de subiectul şi

obiectul acţiunii. Fundamental pentru gândirea lui G. este conceptul de „structură

semnificativă”. Orice realitate umană este constituită în urma unui proces de structurare.

Structurarea şi destructurarea sunt activităţi complementare ale spiritului. Structurile mentale,

afective sau de comportament sunt întotdeauna structuri istorice, cu acţiuni reciproce unele

asupra altora şi integrându-se în structuri mai ample care le înglobează. Analiza nu se poate opri

doar asupra unei structuri izolate. De fiecare dată va exista o structură mai largă, în care să se

integreze toate celelalte. Acesta e procedeul încutierii structurilor: „Progresul unei cercetări

structuralist-genetice constă în a delimita grupele de date empirice care constituie structuri,

totalităţi relative, şi în a le insera ca elemente, după aceea, în alte structuri mai vaste, dar de

aceeaşi natură, şi aşa mai departe.”. Analiza nu se poate opri doar la o scriere, la o operă, la

individualitatrea autorului şi nici măcar la conştiinţa colectivă luată în sine. Perspectiva

interpretării rămâne mereu deschisă. Altfel, ar duce numai la răspunsuri parţiale, fără un spor

cognitiv real. Pentru critica literară G. recomandă o perspectivă largă, din care să nu lipsească

analiza imanentă a operei, alături însă de inserţia acesteia în structurile istorice şi sociologice din

care face parte. Demersul are o dublă funcţie, comprehensivă şi explicativă: „Ca exemplu: a

pune în lumină structura tragică a lucrării lui Pascal Cugetări şi a teatrului lui Racine este un

procedeu de comprehensiune; a le insera în jansenismul extremist degajând structura acestuia

este un procedeu de comprehensiune în raport cu jensenismul, dar un procedeu de explicaţie în

raport cu scrierile lui Pascal şi Racine; a insera jansenismul extremist în istoria globală a

jansenismului înseamnă a explica pe primul şi a înţelege pe cel de-al doilea.” Studiul biografiei şi

psihologiei artistului întregeşte examenul sociologic evidenţiind originalitatea operei şi sursa

valorii artistice. Valoarea este definită ca o „tensiune depăşită, învinsă” între bogăţia sensibilă şi

unitatea care organizează această multiplicitate în ansamblul coerent al operei (structura

internă). Coerenţa e un criteriu fundamental al valorii, alături de viziunea despre lume şi

caracterul tensional al operei. Dincolo de valoarea imanentă artistică, opera integrează şi alte

valori spirituale, în special valoarea etică, în aşa fel încât „etica romancierului devine o problemă

estetică a operei”. În ansamblu însă, în analizele concrete autorul porneşte de la opere de vârf,

deja validate în conştiinţa critică. În operaţia de decupare şi descriere a structurilor accentul se

va pune mai mult pe „conţinut”, în spiritul esteticii lui Lukács (în sensul stabilirii de omologii şi

raporturi inteligibile între serii de fapte diferite). Problemele formale ale limbajului nu fac

obiectul unor investigaţii de amănunt. De unde preferinţa lui G. pentru roman, genul care se

pliază cel mai adecvat pe structurile sociale reale. În opinia sa, structura semnificativă exprimată

în operă aparţine nu individului, ci grupului sau clasei sociale. Opera e cu atât mai valoroasă cu

cât se apropie sau chiar se identifică cu „conştiinţa posibilă” a grupului, ajungând s-o exprime în

modul cel mai natural cu putinţă. Ideea de bază a structuralismului genetic afirmă caracterul

colectiv al creaţiei, corespunzător structurilor sociale globale, scriitorul având însă o libertate

totală de exprimare. Cum se întâmplă mai totdeauna în cazul criticilor doctrinari, aplicaţiile

concrete în istoria literaturii şi a culturii sunt superioare tezelor teoretice şi normelor

metodologice dinainte fixate. În ciuda unor rezerve faţă de metoda structuralismul genetic, R.

3

Barthes admite că analizele lui G. reprezintă „critica cea mai fecundă care se poate imagina

pornind de la istoria socială şi politică”.

OPERA: La communauté humaine et l’ univers che Kant: études sur la pensée dialectique et son

histoire, Paris, PUF, 1948 (reed. Introduction á la philosophie de Kant, Paris, Gallimard, 1967); Le

dieu caché: étude sur la vision tragique dans les Pensées de Pascal et dans le théâtre de Racine,

Paris, Gallimard, 1955; Correspondance de Martin de Barcos, abbé de Saint-Cyran, avec les

abbesses de Port-Royal et les principeaux personnages du groupe janseniste, éd. critique, Paris,

PUF, 1956; Recherches dialctiques, Paris, Gallimard, 1959; Pour une sociologie du roman, Paris,

Gallimard, 1964; Scienses humaines et philosophie. Suivi de structuralisme génétiqe et création

litteraire, Paris, Gonthier, 1966; Marxisme et sciences humaines, Paris, Gallimard, 1970;

Structures mentales et création culturelle, Paris, Union Générale d’ Éditions, 1970; Épistémologie

et philosophie, Paris, Denoel, 1970; Lukács et Heidegger, Paris, Denoel – Gonthier, 1973;

Sociologia literaturii, cuvânt înainte de Miron Constantinescu, studiu introd. şi îngr. ed. Ion

Pascadi, Ed. Politică, colec. „Idei contemporane”, Bucureşti, 1972.

REFERINŢE CRITICE: Ion Vasile Şerban, Critica sociologică, în vol. Analiză şi interpretare. Orientări

în critica literară contemporană, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972; Pierre V. Zima, Goldman,

Éditions Universitaires, 1973; Mitchell Cohen, The Wager of Lucien Goldmann: Tragedy,

Dialectics, and a Hidden God, Princeton University Press, 1994.

(C. M.)