7
Grigore Ureche GRIGORE URECHE ( 1590 - 1595?/1647? ) ,,Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594)” – redactată între anii 1642-1647. Fiu al lui Nestor Ureche, boier care, slujindu-i pe Movileşti, este nevoit să se refugieze de câteva ori în Polonia, Grigore Ureche a studiat o vreme în Polonia şi avem dovezi că vine în ţară în 1628, sub întâia domnie a lui Miron Barnovschi. Complotează împotriva lui Alexandru Iliaş şi o vreme a stat ,,cu capul în mână” (alături de Vasile Lupu şi Ioan Costin). Odată cu venirea la tron a lui Vasile Lupu, pentru Grigore Ureche urmează ani de linişte. Este sfetnic de încredere al lui Vasile Lupu, mare spătar, apoi mare vornic. Spre deosebire de secolele anterioare, eroice, cel de-al XVII-lea este veacul înfloririi culturale, când cărturarii afirmă, în scris, un mod românesc de a gândi viaţa şi istoria. Grigore Ureche exprimă limpede necesitatea cărţii de istorie în limba română despre români: pentru ca ,,să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor ,,asemene fiarălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”. Neîndemnat de nimeni, Gr. Ureche îşi asumă rolul de prim scriitor al unei cronici moldoveneşti în limba ţării. Format într-un colegiu latin din Liovul polonez, Ureche reprezintă un moment important al umanismului românesc orientat de ideea latinităţii originare. Umanismul polonez este de sursă italiană. Prin studiul istoriei şi al etnografiei, Ureche află date necunoscute despre trecutul poporului român, despre trecutul şi viaţa contemporană a altor popoare. Influenţa umanistă a determinat ieşirea literaturii noastre istorice din sfera intereselor înguste a cronicilor oficiale şi formarea unei direcţii noi, cu o viziune mai largă a vieţii poporului, cu opere străbătute de sentimentul dragostei de ţară, încercând să definească omul ca valoare etică şi socială. Ureche afirmă pentru prima oară în cultura noastră, întemeindu-se pe ştiinţă, originea latină a poporului român şi a limbii române, vorbeşte despre 1

Grigore Ureche

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Unul din primii cronicari si umanisti romani.

Citation preview

Page 1: Grigore Ureche

Grigore Ureche

GRIGORE URECHE ( 1590 - 1595?/1647? )

,,Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă (1359-1594)” – redactată între anii 1642-1647.

Fiu al lui Nestor Ureche, boier care, slujindu-i pe Movileşti, este nevoit să se refugieze de câteva ori în Polonia, Grigore Ureche a studiat o vreme în Polonia şi avem dovezi că vine în ţară în 1628, sub întâia domnie a lui Miron Barnovschi. Complotează împotriva lui Alexandru Iliaş şi o vreme a stat ,,cu capul în mână” (alături de Vasile Lupu şi Ioan Costin). Odată cu venirea la tron a lui Vasile Lupu, pentru Grigore Ureche urmează ani de linişte. Este sfetnic de încredere al lui Vasile Lupu, mare spătar, apoi mare vornic.

Spre deosebire de secolele anterioare, eroice, cel de-al XVII-lea este veacul înfloririi culturale, când cărturarii afirmă, în scris, un mod românesc de a gândi viaţa şi istoria. Grigore Ureche exprimă limpede necesitatea cărţii de istorie în limba română despre români: pentru ca ,,să nu se înece anii cei trecuţi” şi moldovenii să rămână neştiutori ai trecutului lor ,,asemene fiarălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”. Neîndemnat de nimeni, Gr. Ureche îşi asumă rolul de prim scriitor al unei cronici moldoveneşti în limba ţării. Format într-un colegiu latin din Liovul polonez, Ureche reprezintă un moment important al umanismului românesc orientat de ideea latinităţii originare. Umanismul polonez este de sursă italiană. Prin studiul istoriei şi al etnografiei, Ureche află date necunoscute despre trecutul poporului român, despre trecutul şi viaţa contemporană a altor popoare. Influenţa umanistă a determinat ieşirea literaturii noastre istorice din sfera intereselor înguste a cronicilor oficiale şi formarea unei direcţii noi, cu o viziune mai largă a vieţii poporului, cu opere străbătute de sentimentul dragostei de ţară, încercând să definească omul ca valoare etică şi socială. Ureche afirmă pentru prima oară în cultura noastră, întemeindu-se pe ştiinţă, originea latină a poporului român şi a limbii române, vorbeşte despre unitatea poporului român din cele trei ţări. Cronica lui Ureche începe de la întemeierea Moldovei (1359) şi cuprinde:

epoca de glorie a lui Ştefan cel Mare; tablouri cu ştiri istorice, geografice şi etnografice despre popoarele vecine: poloni, tătari, turci, unguri; şirul domniilor şi evenimentelor după Ştefan cel Mare, până în 1594. Letopiseţul este o încercare de sinteză istorică a Moldovei, rezultată dintr-o amplă

cercetare a izvoarelor (cronici polone în limba latină şi un letopiseţ moldovenesc în slavonă) din care se documentează asupra originii poporului român şi a originii latine a limbii române (idee pusă în circulaţie de umaniştii italieni şi preluată de umaniştii poloni). Ureche se bazează pe izvoare când afirmă că ,,rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Plecând de aici, Ureche semnalează întâia oară în cultura noastră existenţa unui fond lexical latin în limba română, în care au pătruns cuvinte de la alte popoare cu care românii au venit

1

Page 2: Grigore Ureche

Grigore Ureche

în contact. Cronica lui Ureche nu s-a păstrat în original, ci în copii, în care au făcut interpolări Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul.

În spiritul umanismului, cronicarul urmăreşte faptele istorice petrecute în adevăr, nu ,,basnele şi poveştile”, interpretează acţiunile eroilor ca fapte criticabile sau justificate, se străduieşte să fie obiectiv, să nu fie ,,scriitor de cuvinte deşarte, ce de dreptate”. Astfel el laudă actele lui Ştefan de viteaz apărător al Moldovei, dar când îl atacă pe Radu cel Frumos fără motiv, Ureche priveşte acţiunea de la înălţimea ideii unităţii de neam şi umanităţii, ca o ,,lăcomie” nejustificată. Doreşte un stat în care domnul să se consulte cu supuşii, idee înaintată pentru acea vreme. Doreşte pravile ,,că unde nu-s pravile, multe strâmbătăţi se fac din voia domnilor”. În general ia apărarea omului lovit mişeleşte, osândeşte silnicia, crima. Crede în intervenţia divinităţii (Sf.Dimitrie la lupta lui Ştefan de la Codrii Cosminului).

Opera lui Ureche nu este destinată frumosului, ci utilului, ,,învăţăturii”. Ca şi în folclor valoarea artistică a rezultat din talentul narativ al autorului. Ca povestitor înnăscut, Ureche a întemeiat genul naraţiunii simple, cu fond istoric, adresată colectivităţii naţionale spre a-i modela conştiinţa. Acesta este genul narativ din care a evoluat romanul istoric de mai târziu. Ureche este exclusiv evocator. El reconstituie, din informaţii disparate, unitatea unei epoci cu evenimente înlănţuite cauzal, într-un stil personal de gândire şi expresie. În istorisirea evenimentelor este amestecată psihic şi mental personalitatea autorului. Cronica este o reconstrucţie căreia i se dă un sens global, ceea ce înseamnă creaţie. În atmosfera de înflorire culturală a epocii lui Vasile Lupu, contemporan cu Varlaam şi Udrişte Năsturel, Ureche scrie Letopiseţul. Numele îi este înregistrat în istoria culturii şi literaturii române pentru această singură operă care întemeiază Şcoala cronicarilor moldoveni şi epica istorică în limba română.

Letopiseţul lui Grigore Ureche este o construcţie epică de tip linear. El va institui un tipar narativ ce se va menţine pe durata unui secol. În modul de a povesti Ureche se va orienta după naraţiunea orală. În mentalitatea povestitorului se recunosc reminiscenţele formaţiei sale latine, şi ale lecturilor istorice, pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.

Prima grijă a cronicarului este de a da operei sale o extensie epică prin comparaţie cu autorii de anale. Textul este împărţit în paragrafe, fără ca fluenţa epică să sufere. Fiecare paragraf poartă un titlu ce anunţă conţinutul şi este o unitate narativă construită în jurul unui eveniment sau personaj istoric. Sadoveanu va împrumuta de la Ureche tipul arhaic de titluri, mijloc de arhaicizare a structurii unui roman, cum este Zodia Cancerului. Aceste nuclee narative se sudează prin viziunea generală moralizatoare. Tipul narativ organizat pe nuclee se perpetuează la Miron Costin şi Ion Neculce şi devine o invariantă a povestirii cronicăreşti. Cronica lui Ureche face parte din familia formelor narative nefictive, care se dezvoltă adică din documente, punând la contribuţie amănuntele găsite acolo şi accentuând pe detaliul caracteristic. Dar Ureche nu face simplă compilaţie de izvoare, el impune un punct de vedere.

Facultatea dominantă a naratorului este portretizarea figurilor evocate. Aşezată ,,în calea răotăţilor”, Moldova din paginile cronicii lui Ureche oferă imaginea sugestiv numită astfel, a unei ,,ţări mişcătoare şi neaşăzate”. Atitudinea în care sunt surprinşi aproape fără excepţie oamenii acestor vremuri este lupta. Nu întâmplător virtutea pe care o exaltă este vitejia; modelul eroic absolut este întruchipat de Ştefan cel Mare. Viaţa înseamnă, acum, războaiele lui glorioase, încheiate de falnice întoarceri în Suceava şi de pioase zidiri de mănăstiri.

Aşa ca biografii antichităţii, Ureche nu descrie dezvoltarea unui caracter. Firea lui Ştefan pare a fi desăvârşită din primul moment şi secvenţele succesive par a nu avea alt rol decât de a o manifesta în esenţa ei completă şi inalterabilă de la început. Episoadele

2

Page 3: Grigore Ureche

Grigore Ureche

narate au caracter reprezentativ şi monumental. Ele sunt acţiuni răsunătoare, gesturi sau vorbe menite să rămână în amintirea oamenilor (adunarea de la Direptate, înapoierea de la Podul Înalt). Numele fiecărui domnitor este însoţit de atribute revelatorii prin care se comunică atitudinea naratorului: Alexandru cel Bun este înzestrat cu ,,darul de înţelepciune”, Rareş era ,,păstorul cel bun”, Aron Vodă ,,cel cumplit”, Petru Şchiopul ,,domn de cinste”, Ştefan este însă singurul numit ,,purtătorul de biruinţă”. Urmaşii săi se revendică fiecare de la portretul său ilustru.

Portretul lui Ştefan este numai un element al structurii narative. Momentele acestei povestiri ar fi:

a) povestirea de evenimente, foarte densă în fapte, prin care se realizează consacrarea eroului, este partea cea mai dezvoltată;b) portretul total;c) sanctificarea eroului;d) invocarea naturii;e) testamentul.

a) Povestirea de evenimenteAcţiunea voievodului este redimensionată prin prisma propriei pasiuni. El are statut de

personaj. Ritmul vieţii istorice a ţării e şi ritmul existenţei personajului şi colectivităţii hărţuite necontenit de cotropitori. Povestirea este alertă, fără risipă de cuvinte. Cuprins şi el de ritmul faptelor narate, cronicarul apelează spontan la forţa sugestivă a gerunziului, mod verbal care serveşte la exprimarea unor acţiuni fulgerătoare cumulate. Strategiei luptei de la Podul Înalt i se adaugă spiritul ocrotitor al pământului patriei, idee ce va reapărea la Eminescu în ,,Scrisoarea III”.

b) PortretulPortretul este recunoscut astăzi drept un text clasic, luat ca punct de referinţă în

istoria artei acestui procedeu. După o scurtă trăsătură fizică, sunt înşirate repede defectele, pentru a aşeza apoi calităţile într-o gradaţie ascendentă care culminează printr-o apoteoză. Ştefan este individualizat ca erou între eroi, un om complet, cu calităţi şi defecte. Cronicarul procedează nu numai selectiv, dar are o concepţie, surprinde personalitatea în datele ei esenţiale. Sunt luate în considerare reacţiile caracterologice la problemele ţării şi apărării ei şi nu alte amănunte din viaţa intimă sau anecdotice. Autorul reconstituie figura voievodului mai mult din imagini păstrate de memoria colectivă.

Portretizarea lui Ştefan se deschide original cu o inversiune verbală eufonică: „Fost-au acest Ştefan-Vodă om nu mare de stat”. Această afirmaţie este pusă în contrast cu încheierea portretului: „să rădica deasupra biruitorilor”. Statura e compensată de mânia temperamentală care îl face temut: „mânios şi de grabă a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ”. Adverbul „amintrelea” deschide o strălucitoare enumerare ritmică de calităţi pozitive: Ştefan este ,,întreg la fire”, „neleneşu”, gata de faptă, omniprezent, „meşter” la războaie, pildă de curaj pentru ceilalţi, iar când era învins „nu pierdea nădejdea”. Propoziţiile scurte, juxtapuse, antitetice, dar sprijinindu-se reciproc, produc impresia fonică de scădere şi limpezime. Insinuarea, ironia, antiteza, caracterizarea prin reacţii şi cea indirectă, conturează un portret dinamic, rezumând natura psihică şi fizică a domnului, având expresia densă şi răspicată a istoricilor latini. Aparţin spiritului latin preponderenţa în portret a consideraţiilor de ordin moral, compoziţia echilibrată, dar brăzdată în sensuri opuse de liniile energice ale caracterizării tăioase şi contradictorii. Cadrul de referinţă este medieval prin vizarea insistentă a vigorii fizice şi a priceperii „la lucruri de războaie”. Portretul apare ca o podoabă a construcţiei narative, sinteză şi centru al episodului eroic, inegalat în tot scrisul cronicăresc.

3

Page 4: Grigore Ureche

Grigore Ureche

c) Sanctificarea erouluiSanctificarea eroului e un produs al conştiinţei colective. Criteriile consacrării n-au

fost virtuţile sufleteşti, „ci pentru lucrurile lui cele vitejăşti”, fără seamăn pentru toată durata istoriei noastre. Prin sanctificare, modelul eroului este supus imitaţiei. Cu această speranţă îl invocă povestitorul, precizând în stil adversativ că vitejia l-a făcut pe Ştefan nemuritor.

d) Invocarea naturiiInvocarea naturii divinatorii înainte de moartea monarhului este un loc comun al

istoriografiei medievale europene. Cataclismul natural al „ploilor grele” , cu „multă înecare de ape” anunţă o pierdere istorică: moartea lui Ştefan. Corespondenţa natură-istorie intră în ordinea concepţiei astrologice, foarte la modă în epoca umanismului întârziat al estului european. Tulburarea naturii înainte de moartea eroului fusese un fenomen excepţional, ca şi eroul. Unicitatea personajului este, astfel, încă o dată subliniată.

e) TestamentulCâteva fraze cu valoare testamentară încheie, rotunjind, construcţia epică a

fragmentului. Ştefan, conştient de forţa ce a reprezentat-o, ţine o lecţie de artă domnească.

Operă a primului povestitor cult, pe teme de istorie trecută, cronica lui Ureche are o dublă importanţă. Ea conservă universul mental al omului culturii româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi ilustrează stilul narativ cu formele lui simple, greu de distins încă de forma orală a povestirii. Ureche scria într-o limbă curat românească, dar nu destul de exersată, nemlădiată. El n-a profitat decât de tradiţia orală, dar a întemeiat o tradiţie la care se va referi posteritatea imediată: Miron Costin şi mai apoi, Ion Neculce.

În evenimentele şi figurile istorice prezentate de Gr. Ureche, scriitorii noştri de mai târziu au găsit numeroase motive de inspiraţie. Domnia lui Alexandru Lăpuşneanul a generat nuvela lui C.Negruzzi, cu acelaşi titlu. Poemul „Dumbrava Roşie” şi drama „Despot-Vodă” ale lui Alecsandri îşi au sursa tot în cronica lui Ureche. În fapte din domnia lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, Delavrancea a găsit material pentru dramele sale „Apus de soare”, „Viforul”, „Luceafărul”. Din aceleaşi vremuri zugrăvite în cronică, Sadoveanu s-a inspirat în romanul istoric „Fraţii Jderi” şi în povestirea istorică „ Nicoară Potcoavă”.

4

Page 5: Grigore Ureche

Grigore Ureche

5