POVESTEA LUI HARAP-ALBde Ion Creangă

Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, - cum observa Tudor Vianu – prin neasemuita lui putere de a evoca viaţa, un scriitor din linia realismului lui Negruzzi…În poveştile şi basmele sale, universul ţărănesc e proiectat în fabulos şi predomină o viziune morală şi caracterologică. În Amintiri din copilărie viziunea e clasică şi, pe fundalul satului tradiţional, se evocă, din perspectivă nostalgică, vârsta de aur a copilăriei. Povestirile Moş Ion Roată, Ion Roată şi Vodă Cuza, Popa Duhu, Poveste, Inul şi cămeşa etc. sunt anecdota istorice sau parabole despre condiţia umană şi cu tendinţă moralizatoare. Nuvela Moş Nechifor Coţcariul evocă, într-un stil echivoc, şiretenia şi volubilitatea populară.

Poveştile şi basmele lui Creangă au fost clasificate de Jean Boutiere în patru categorii: fabule animale (Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi), ciclul lui Păcală sau al prostiei omeneşti (Prostia omenească, Dănilă Prepeleac), poveşti fantastice (Fata babei şi fata moşneagului, Povestea porcului, Făt-Frumos, fiul iepei, Povestea lui Harap-Alb) şi poveşti religioase (Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă)

În realizarea lor, povestitorul humuleştean a pornit de la modele populare, reactualizând teme de circulaţie universală, de o vechime uneori mitică. S-au găsit astfel similitudini între Capra cu trei iezi şi un motiv din fabulele lui La Fontaine, între Soacra cu trei nurori şi un basm armean, între Punguţa cu doi bani şi poveşti indiene, între Povestea lui Harap-Alb şi Omul fără barbă de Emile Legrand. Sigur, Creangă n-avea cum să cunoască toate aceste opere, nefiind, aşadar, vorba despre o influenţă directă. Motivul călătoriei, al încercării puterii, al animalului recunoscător şi al tovarăşilor devotaţi etc., Harap-Alb aflat în slujba Spânului (amintind de Heracles, sclav al lui Euristeu, şi de muncile lui), trimiterea eroului peste mări şi ţări (semănând cu expediţia lui Iason după lâna de aur din Colhida) demonstrează circulaţia unor teme în spaţii culturale foarte îndepărtate. Prezenţa lor în opera lui Creangă a fost determinată de faptul că izvorul principal al poveştilor sale a fost folclorul românesc unde ele circulă cum circulă în poveştile tuturor popoarelor.

De o mare bogăţie imaginativă şi de o mare diversitate stilistică, Povestea lui Harap-Alb constituie apogeul creaţiei lui Creangă. Basmul a apărut la 1 august 1877, în Convorbiri literare şi a fost reprodus în acelaşi an , de către Mihai Eminescu, în Timpul.

Titlul sugerează statutul social al eroului care la început nu este individualizat printr-un nume, dar devine prin vicleşug sluga Spânului. Nepotul împăratului Verde este harap, adică rob (aşa se numeau pe atunci ţiganii), dar un rob alb. Acest antroponim se adaugă elementelor realiste ale basmului, căci spre deosebire de poveştile populare unde eroul are doar un nume generic (Fiul craiului, Făt-Frumos), aici individualizează un tip uman.

Povestea lui Harap-Alb este o prelucrare cultă a unui ritual iniţiatic. Temei comune aproape tuturor basmelor – lupta dintre bine şi rău – i se adaugă problematica iniţiatică, evoluţia pe care personajul o parcurge de la starea de profan la aceea de iniţiat, de cunoscător. Statutul de împărat, în toate culturile arhaice, este considerat de origine sacră şi pentru a accede la el trebuie parcurs un drum, care nu este însă unul fizic, geografic, ci spiritual, de perfecţionare şi purificare.

Ca totdeauna, iniţierea presupune o încercare prealabilă, rol îndeplinit de către craiul care le iese feciorilor săi înainte deghizat în urs, dar îşi dezvăluie identitatea numai celui ce primeşte lupta. Sfânta Duminică îl reprezintă, prin sfaturile pe care i le dă eroului, pe şaman, pe preot, adică pe acela care îl iniţiază pe novice. Armele, hainele şi calul craiului simbolizează patrimoniul strămoşesc şi calităţile spirituale ereditare.

Spânul este şi el, la nivel simbolic, un personaj oximoronic, în sensul că e deopotrivă arhetipul răului, dar şi factorul dinamic al schimbării. Ca un magister iniţiatic, el înlesneşte conferirea unui nou nume (neofitul îşi pierde identitatea anterioară actului iniţierii) şi este, totodată, războincul deţinător al puterii pe care în final o transferă în totalitate lui Harap-Alb.

Coborârea în fântână după apă, jurământul, schimbarea statutului eroului, primirea unui nou nume sugerează botezul. Este moartea şi învierea simbolică; fântâna e simbol al coborârii, personificând renaşterea şi regenerarea.

Drumul eroului cuprinde trei încercări, trei trepte de iniţiere, fiecare superioară, ca dificultate, celeilalte: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, vânarea cerbului şi peţirea fetei lui Roşu-Împărat. Ultima

1

probă presupune şi ea un şir de încercări, o verificare cu rolul de a arăta socrului dacă tânărul a trecut prin ritualul de iniţiere, dacă deţine puterile magice ale celui ce a fost în lumea de dincolo. Fiecare nouă probă, ca şi personajele fabuloase care-l ajută pe erou, dezvoltă numeroase interpretări, cărora le-ar putea fi dedicate un întreg tratat.

În final, Harap-Alb moare şi renaşte. Spânul îi taie capul, dar fata lui Roşu-Împărat îl învie cu ajutorul smicelelor de măr, al apei vii şi al apei moarte. Ca şi în alte basme similare eroul e stropit întâi cu apă moartă, fiind trimis în lumea strămoşilor, apoi cu apă vie pemtru a fi readus, ca iniţiat, în lumea celor vii. Sunt aici reminiscenţe din coborârea în Infern a lui Eneas.

Abia la căpătul traseului iniţiatic eroul, unit cu propriul suflet de esenţă divină, e apt să devină împărat.

Personajul principal al basmului este, după cum sugerează însuşi titlul, Harap-Alb. El demonstrează – prin modul cum e conceput – stilul inconfundabil în care Creangă realizează un fabulos plin de umanitate, evocând o lume ţăranească autentică, dându-i o tentă picturală de fabulos folcloric. Eroul nu are decât puţine din atributele unui Făt –Frumos. Este un tânăr obişnuit ce se maturizează pe măsură ce parcurge diferite aventuri, rămânând în limita umanului. Faptele care depăşesc sfera realului sunt săvârşite de către "adjuvanţii" săi înzestraţi cu puteri supranaturale.

Ca un erou de bildungsroman, Harap-Alb e surprins în devenire, săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării sale pentru viaţă. Boboc în felui lui în treburile existenţei, se maturizează şi-şi revelează calităţile, fiind, în final, demn să conducă o împărăţie.

Ca în orice basm, protagonistul nu este individualizat fizic şi predomină mijloacele indirecte de caracterizare, trăsăturile lui desprinzânu-se din gesturi, fapte, atitudini, limbaj, relaţia cu celelalte personaje. Modest, cuviincios, dovedind dragoste filială, eroul cere cu umilinţă tatălui său îngăduinţa de a-şi încerca norocul, suferind că-l vede aşa abătut din cauza eşecului fraţilor mai mari. Trebuie însă remarcat că el e ajutat în permaneţă să reuşească (de Sfânta Duminică, de calul său, de cei cinci prieteni năzdrăvani, de crăiesele furnicilor şi albinelor), pentru că e îndatoritor, milostiv, muncitor, întruchipând virtuţi consacrate de sistemul etic popular.

Un episod – cheie în evoluţia lui îl constituie întâlnirea cu Spânul, după mai multe zile de rătăcire prin pădurea întunecată, simbol al necunoscutului. Apariţia Spânului devine o necesitate în compoziţia basmului şi fiul craiului, încălcând poveţele părinteşti, îl tocmeşte slugă. Supus prin vicleşug şi legat prin jurământ de Spân, crăişorul – devenit Harap-Alb, adică slugă albă – dovedeşte loialitate. Antroponimul folosit se adaugă elementelor realiste ale basmului şi, totodată, individualizează un tip uman.

Încercările la care e supus eroul, deşi specifice basmului, au o funcţie formativă precisă. El îşi dovedeşte curajul şi bărbăţia, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti.

Primele două probe demonstrează superioritatea omului în lupta cu forţe mai puternice, dar situate la un nivel inferior al gândirii (ursul, cerbul). Cea de a treia (şi cea mai complexă) reprezintă confruntarea cu alt simbol al răului: omul roşu.

Călătoria prin locuri pustii, greu de străbătut constituie un necontenit prilej de iniţiere. Harap-Alb constată că şi fiinţele cele mai neînsemnate îţi pot fi de folos (albinele, furnicile), că lumea e plină de ciudăţenii, de fiinţe variate (tovarăşii săi). Se elogiază, prin acest erou, modestia, solidaritatea, înţelegerea.

Călătoria la Împăratul – Roşu e o iniţiere în vederea căsătoriei, iar cele trei încercări la care e supus sunt forme mascate de ritualuri străvechi. Drumul lui se încheie prin demascarea Spânului. Calitatea de adevărat erou a lui Harap-Alb rezultă din încercările la care e supus şi fata intuieşte acest lucru, contribuind la redobândirea identităţii lui.

În final, imaginii conducătorului despotic, mărginit, reprezentat de Spân, i se opune aceea a conducătorului înţelept, care cunoaşte viaţa, e atent la durerile supuşilor săi. Harap-Alb însumează trăsăturile unui cod moral caracteristic viziunii populare asupra dreptăţii şi adevărului.

Valorificând substanţa sufletului naţional, Ion Creangă izbuteşte să creeze o operă profund originală, într-un stil inconfundabil.

În Povestea lui Harap-Alb se îmbină armonios elementele de sorginte populară cu cele specifice artei narative a povestitorului humuleştean. Sursele folclorice ale basmului sunt : tema (triumful binelui asupra răului), motivele narative tipice (superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, probele depăşite, izbănda, demascarea, căsătoria), personajele ( craiul, Vede-Împărat, Împăratul Roş, Harap-Alb, Spânul etc.), ajutoarele lor (calul, Sfânta Duminică, regina furnicilor, a albinelor, Gerilă, Setilă

2

etc) ; unele elemente magice (apa vie, apa moartă, cele trei smicele etc.), fuziunea dintre real şi fabulos, aparenta simplitate a limbajului, autenticitatea vorbirii, oralitatea.

Ion Creangă asimilează acest fond folcloric, dar arta sa nu mai este a povestitorului popular, care improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întâmplări, fără să insiste pe detalii care particularizează.

Spre deosebire de basmul popular, arta narativă a lui Creangă se caracterizează prin ritmul rapid, rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor, prin individualizarea acţiunii şi a personajelor prin amânunte care particularizează, prin dramatizarea acţiunii cu ajutorul dialogului.

Povestitorul respectă schema tradiţională, dar devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcării, a gesturilor, a vieţii sufleteşti, astfel încât personajele capătă individualitate, devin de neconfundat. Amănuntele concrete, sugestive, absente în povestea populară, îndreaptă, la Creangă, atenţia nu numai asupra întâmplărilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor prezentate. Un exemplu sugestiv este reacţia craiului la eşecul celor doi fii mai mari care se dovediseră atât de fricoşi. Din cuvintele lui se desprinde suferinţa unui tată dezamăgit de odraslele sale : Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica ?! [...] Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră, şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu-mi miroase a nas de om...

Arta povestirii lui Creangă nu este dominată de acţiuni şi, totuşi, cititorul este surprins de năvala întâmplărilor. Această impresie provine din faptul că scriitorul reţine ceea ce e particular. Cerbul care vine boncăluind e prezentat, în mişcarea lui, prin atâtea amănunte, încât scena e imposibil de reprodus. La fel procedează şi în descrierea lui Gerilă, o dihanie de om, cu urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate care, atunci când sufla, se răsfrângeau una peste scăfârlia capului, cealaltă peste pântece.

Dialogul are, la Creangă, rol dublu, ca în teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Din această cauză, opera nu poate fi repovestită, căci suprimând dialogul îi este anulat farmecul inconfundabil.

Şi particularităţile fantasticului deosebesc opera scriitorului humuleştean de basmul popular în care umanizarea personajelor fabuloase, supranaturale este convenţională, fără particularităţi psihice, sociale, naţionale. La Creangă nu numai că fantasticul este umanizat, dar tipurile lui sunt diferenţiate fizic şi moral. Eroii din Povestea lui Harap-Alb au un comportament, gesturi şi o psihologie care amintesc de lumea concretă, ţărănească, humuleşteană aşa cum e evocată şi în Amintiri din copilărie.

Astfel, Împăratul Roş se uită de-a mirarea la peţitori, iar noaptea caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat de i-a stricat somnul. Atitudinile lui n-au rigiditatea tradiţională, nu sunt maiestuoase, ci familiare, ţărăneşti.

Şi Harap-Alb are slăbiciuni şi se poartă omeneşte. El plânge când îl dojeneşte părintele său, se mânie şi loveşte calul cu frâul în cap, ca orice flăcău de la ţară, este păcălit de Spân pentru că era boboc în felul său la trebi de aieste, se dovedeşte slab de înger şi mai fricos ca o femeie când se duce în Pădurea Ursului, se olicăieşte de belelele în care îl bagă Spânul, se bate cu mâna peste gură, uitându-se la smintitul de Ochilă, are simţul umorului, petrecând pe seama tovarăşilor de drum şi a poznelor lor.

Şi însoţitorii eroului se poartă omeneşte. De exemplu, când fata Împăratului Roş se preface într-o păsărică, Ochilă îi vorbeşte lui Păsărilă astfel : Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată !...Căutând-o, Păsări-Lăţi-Lungilă bojbăie prin toate buruienile, cotrobăie pe după stânci şi o găbuieşte în spatele lunii, aşa cum Nică prinsese pupăza în scorbură.

Aşadar, caracteristic basmelor lui Creangă este localizarea fantasticului prin detalii realiste. Personajele, de la Harap-Alb la simpaticii monştri care îl însoţesc aparţin unui plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric, se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.

O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este jovialitatea, umorul. Ele degajă o veselie contagioasă, provocată prin diferite mijloace.

Exprimarea mucalită rezultă din construirea unor fraze prin tehnica aşteptării frustrate. Ele contrariază pentru că încep într-un fel, dar iau o întorsătură neaşteptată, surprinzătoare. Harap-Alb şi tovărăşii săi intră buluc în ogradă...care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de curgeau aţele şi se târâiau oghelele după dânşii. În casa de aramă, Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură, iar Împăratuli Roş i se urează să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri.

O altă metodă de realizare a umorului este ironia : Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită.

3

Basmul abundă în porecle şi apelative caricaturale care stârnesc râsul : ţapul cel roş, Buzilă, mangosiţi, farfasiţi etc.

Sunt folosite şi zeflemisirea (Tare-mi eşti drag !...Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi...), diminutive cu valoare augmentativă (buzişoare, băuturică), caracterizări pitoreşti (înfăţişarea lui Gerilă, a lui Ochilă etc).

Apar şi scene comice (cum ar fi cearta din casa de aramă, discuţia dintre împărat şi peţitori), ori citate cu expresii şi vorbe de duh (Dă-i cu cinstea să peară ruşinea).

În celelalte poveşti apar şi alte procedee ca : integrarea personajelor negative tradiţionale (prostul, leneşul, dracul, moartea) într-un univers comic; tratarea prozaică a supranaturalului( Sfântul Petru se fereşte de Ivan Turbincă, temându-se de el) ; tratarea comică a situaţiilor dramatice (scena în care lupul mănâncă iezii).

Erudiţia paremiologică e vizibilă în toată opera lui Creangă. El citează la tot pasul, cu plăcere, proverbe, zicători, vorbe de duh luate din tezaurul de înţelepciune populară şi le introduce în text prin expresia vorba ceea. Ele se potrivesc perfect întâmplării povestite, părând scoase din condiţia momentului. Astfel, orice explicaţie devine inutilă, căci autoritatea acestei înţelepciuni, a ştiinţei vieţii, este de necontestat. Efectele erudiţiei paremiologice sunt : ritmul rapid al naraţiunii, hazul, aşezarea întâmplărilor în perspectiva unui umanism popular, a unei morale clasicizate prin tradiţie. La tot pasul, textul abundă în astfel de citate : Capra sare masa, iada sare casa ; Vorba lungă, sărăcia omului ; Dă-i cu cinstea să peară ruşinea etc. Datorită acestui aspect al operei sale, Creangă a fost comparat cu Anton Pann şi amândoi cu Rabelais : Şi Anton Pann şi Creangă sunt arhivari de tradiţii, dar în înţelesul rabelaisian. Creangă este un umanist al ştiinţei săteşti scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi, totuşi, un autor vesel prin materie (G.Călinescu).

Limbajul folosit de Creangă îi demonstrează capacitatea de a recrea limba ţărănească, de o turna în tiparele unei rostiri individuale, inconfundabile, ce devine marcă a stilului său.

Originalitatea sa verbală se evidenţiază prin vocabularul specific (majoritatea cuvintelor sunt de origine populară, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme lexicale), exprimarea locuţională (apar numeroase locuţiuni, forme fixe de limbă, zicători, proverbe).

Totodată, remarcabilă este şi folosirea unui limbaj afectiv. Creangă nu este un povestitor rece, indiferent, ci se implică, participă sufleteşte, apreciază, solicită ascultătorii. Exprimarea afectivă este dată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic ( mi ţi-l înşfacă).

De asemenea, se observă economia de mijloace artistice, Creangă fiind un scriitor fără metafore, singurul al cărui stil are această particularitate. Uneori, foloseşte comparaţii, dar şi acestea sunt expresii consacrate prin uz (ca un nebun ; străluceşte ca un soare).

O altă trăsătură care particularizează arta narativă a autorului este oralitatea. El povesteşte cu vervă, neobosit, ca un actor în faţa unei săli fascinate, scrie ca şi cum ar trebui să-şi interpreteze textul. Frazele sale lasă impresia că au fost concepute nu pentru a fi citite, ci auzite. Oralitatea rezultă din prezenţa interjecţiilor onomatopeice (zbârr !) şi a interjecţiilor (iacătă, ia). La fel, impresia de zicere e accentuată de mulţimea expresiilor narative tipice (şi odată ; şi atunci ; în sfârşit ; după aceea), a interogaţiilor şi exclamaţiilor, a adresării directe (Ei, apoi şagă vă pare ?; ce-mi pasă mie ?; şi hai ! hai ! hai !), precum şi din inserarea de fraze ritmate şi rimate, sau de versuri populare (De-ar şti omul ce-ar păţi/ Dinainte s-ar feri !).

Aşadar, prin specificul artei narative care e dat de nota comică, de erudiţia paremiologică, de particularităţile fantasticului şi de limbaj, Ion Creangă se deosebeşte mult de povestitorul popular şi se individualizează perfect între scriitorii români.

Etimologic, termenul ”basm” provine din slavul ”basni” care îinseamnă”născocire”,”scornire”. El denumeşte o specie epică în versuri sau în proză, populară sau cultă, de dimensiuni relativ ample, în care personaje imaginare ( adeseori animale cu comportament omenesc sau fiinţe fabuloase, precum zâne, căpcăuni, pitici, obiecte însufleţite), învestite cu valori simbolice, traversează întâmplări fantastice, forţele Binelui învingându-le pe ale Răului. Basmul este una dintre cele mai vechi forme de literatură populară transmisă oral şi constituit, în mediile populare, o formă principală de distracţie şi o manifestare a forţei imaginaţiei omeneşti.

Trăsăturile caracteristice ale basmului, fie el popular sau cult, sunt următoarele:-coordonatele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate, sugerându-se caracterul universal

valabil al personajelor şi întâmplărilor relatate;

4

-tema o constituie lupta dintre Bine ş Rău, sfârşită cu victoria Binelui;-planul real se îmbină cu cel fabulos;-personajele pot fi grupate în două categorii,în funcţie de forţa pe care o slujesc:pozitive(Făt-

Frumos, zânele etc) şi negative;zmei, balauri, sfetnici mincinoşi etc);-protagonistul(eroul) se confruntă cu un antagonist(forţa care i se opune);-eroul e ajutat de animale fabuloase(calul, albinele, furnicile etc), de obiect magice(oglindă,pieptene)

ori de firmule magice;-schematism, stereotipie(există un număr limitat de motive din a căror înlănţuire se constituie

subiectul,motive tipice ca:absenţa, interdicţia, încălcarea interdicţiei călătoria, vicleşugul etc);-clişee compoziţionale(formule tipice iniţiale, mediane şi finale) ;-preponderenţa naraţiunii ca mod de expunere ;-oralitatea stilului.Există,în principal, două tipuri de basme ;animaliere(care provin din alegorii şi atribuie animalelor

virtuţi supranaturale, le umanizează) şi fantastice(unde predomină miraculosul fantastic).Din literatura populară basmul a trecut în cea cultă, mai ales după ce romantismul a descoperit

comoara literaturii populare.La noi, mai mulţi scriitori au abordat această specie, în forme diferite.Al.Odobescu a abordat teme mitologice(“Făt-Frumos cel cu noroc la vânat”), M. Eminescu(“Făt-Frumos din lacrimă”) şi I.Slavici(“Zâna zorilor”)-teme folclorice, iar I.Vissarion-teme de anticipaţie(‘Ber-Căciulă”).

Printre aceştia, Creangă ocupă un loc privilegiat, fiind povestitorul prin excelenţă, depozitar al unei extraordinare tradiţii orale pe care o valorifică superior, turnând teme şi motive deja consacrate prin uz într-o formă inconfundabilă..

În relizarea basmelor sale, prozatorul humuleştean a pornit de la modele populare, rectualizând teme şi motive de circulaţie universală, de o vechime uneori mitică. Se pot găsi similitudini între “Capra cu trei iezi” şi un motiv din fabulele lui La Fontaine, între “Soacra cu trei nurori” şi un basm armean, între”Punguţa cu doi bani” şi poveşti indiene, între “Povestea lui Harap-Alb” şi “Omul fără barbă” de Emile Legrand. Sigur, Creangă n-avea cum să cunoască toate aceste opere, nefiind, aşadar, vorba despre o influenţă directă.Prezenţa în opera sciitorului român a unor astfel de elemente de largă circulaţie se explică prin faptul că izvorul principal al poveştilor sale a fost folclorul românesc, unde ele circulă ca în poveştile tuturor popoarelor.

5