Idei şi regimuri autoritare şi democratice în secolul al XX-leaTeoriile apărute în secolul al XlX-lea cu privire la regimurile politice au fost concretizate în

secolul al XX-lea. Toate concepţiile politice, cu excepţia celei a statului de drept, se proclamă a firevoluţionare dar toate eşuează în încercarea de transformare a societăţii. De-a lungul secolului al XX-lea a existat o „ luptă “ continuă între statul de drept şi cel totalitar. Evoluţia politică din această perioadădemonstrează triumful conceptului de stat de drept.

Sistemele politice din secolul al XX-lea pot fi clasificate în regimuri constituţionale (democratice)şi regimuri neconstituţionale (autoritare, totalitare).

1. Idei şi regimuri politice autoritareÎn anul 1914 s-a declanşat prima mare conflagraţie mondială care a răvăşit întreaga lume, dar mai ales

continentul european. O criză profundă şi generalizată a cuprins cel mai dezvoltat continent al lumii, cu urmări

dezastruoase pentru populaţia acestuia. Această criză a cuprins şi sistemul democratic de organizare politică, făcând

posibilă renaşterea unor vechi forme de autoritarism, precum şi apariţia totalitarismului. In acest context îşi fac

apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.

Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri

profesionale, numite corporaţii. Ele erau alcătuite din reprezentanţi ai muncitorilor şi patronilor. Pe plan politic

corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegaţilor corporaţiilor. Noua organizare trebuia să

asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de

restaurare a „onoarei naţionale “. Ei considerau că statul - naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor

umane care-1 compuneau. Dispreţuitori faţă de raţiune, fasciştii glorificau instinctul, intuiţia şi voinţa. Mussolini,

conducătorul fascismului, a indicat ţelul regimului său: măreţia naţiunii italiene comparabilă cu gloria Imperiului

Roman.

Nazismul se fundamentează pe ideile expuse de Adolf Hitler în lucrarea "Mein Kampf' (Lupta mea). La baza

ideologiei naziste stau: naţionalismul exacerbat, rasismul şi antisemitismul. Hitler considera vinovat pentru problemele

economice şi sociale ale Germaniei sistemul democraţiei parlamentare. El susţinea că eşecul internaţional al Germaniei

după primul război mondial se datorează politicienilor trădători şi corupţi ai Republicii de la Weimar, care au acceptat

umilitorul Tratat de la Versailles. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un

lider providenţial care să supun naţiunea în numele binelui general: Ei urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i

cuprindă pe toţi germanii şi chiar şi pe celelalte naţiuni de origine germanică. Justifica expansiunea germană prin

nevoia de ”spaţiu vital “ pentru rasa ariană, considerată superioară.

Antisemitismul a constituit urmarea firească a concepţiilor rasiste promovate de Hitler. Evreii erau găsiţi

vinovaţi de toate relele societăţii germane interbelice şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism o componentă esenţială a

programului său. Folosind cu marc abilitate propaganda, a reuşit exacerbarea naţionalismului în rândul populaţiei,

subliniind superioritatea rasei germane.Originile ideologiei comuniste se găsesc în operele lui Marx, cel care a fundamentat teoria "luptei de clasă”.

El considera că noua societate, cea comunistă, se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate, în care proletariatul, mai numeros şi cu o conştiinţă de clasă bine dezvoltată, va prelua pe cale revoluţionară, deci prin violentă, puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat ideologia marxistă subliniind că revoluţia poate să iasă victorioasă şi în stat mai puţin dezvoltate.

Potrivit ideologiei comuniste, capitalismul este sursa răului, deoarece el se bazează pe proprietatea privată,

iniţiativa personală şi motivaţia legată de obţinerea profitului. Burghezia, care domina viaţa economică şi politică,

exploata munca proletariatului pentru a se îmbogăţi Muncitorii devin ”sclavi salariaţi", astfel că lupta de clasă este

inevitabilă. Reprezentanţii ideologiei comuniste apreciau că problemele sociale nu puteau fi rezolvate în cadrul

societăţii capitaliste. întrucât se considera că niciodată capitaliştii nu vor renunţa de bună voie la putere, singura

soluţie era o revoluţie violentă.

Cei capabili să realizeze această revoluţie erau în concepţia lui Lenin, comuniştii, ei reprezentând avangarda

proletariatului.

Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăți

fără clase. în care să fie instaurată egalitatea şi dreptatea. Prima fază a edificării acestei societăţi ideale urma să fie

etapa construirii socialismului, care să permită progresul economic şi prosperitatea cetăţenilor, urmând ca abia în

etapa următoare să se treacă la comunismul propriu-zis. Teoria marxistă arăta că în etapa socialistă era necesară

1

menţinerea statului ca instrumental "dictaturii proletariatului" care să reprime orice rezistenţă a duşmanilor clasei

muncitoare. Aceştia erau membrii burgheziei, proprietarii funciari, ţăranii care se opuneau colectivizării şi

intelectualii. Ideologia justifica măsurile represive luate împotriva unor largi categorii sociale, in numele luptei de

clasă, în final, trebuia să ducă la edificarea societăţii ideale comuniste.

Aceste ideologii (fascismul, nazismul şi comunismul) au stat la baza regimurilor dictatoriale instaurate in

perioada interbelică în Italia. Germania şi U.R.S.S. După al doilea război mondial regimurile totalitate, având ca

model pe cei sovietic, s-au instaurat şi în alte state din Europa. Asia şi America Latină.

Regimurile dictatoriale, atât cele de extremă dreaptă fascismul şi nazismul), cât şi cele de extremă stângă

comunismul), au anumite trăsături comune:

- puterea de stat este deţinută şi exercitată în mod absolut de o persoană sau un grup de persoane care concentrează în

mâinile lor întreaga putere;

- conducerea statului nu se realizează pe baza principiului separării puterilor sau chiar dacă acest principiu este

menţionat în Constituție şi legi este formal, având un rol propagandistic;

- inexistenţa unor instituţii reprezentative ale puterii de stat sau acolo unde există prerogativele sunt considerabil

restrânse iar funcţionarea lor este formală; ,

- lipsa pluralismului politic şi ideologic. în cadrul societăţii, se instaurează dominaţia politică şi ideologică a unui

singur partid, cel aflat la putere. Singura ideologie admisă este ideologia acestui partid;

- cu ajutorul propagandei se dezvoltă cultul personalităţii şefului partidului şi al statului, aşa cum

s-a întâmplat în cazul lui Hitler. Stalin, Mao Tzedong, Nicolae Ceauşescu, Kim Ir Sen etc.

În perioada contemporană cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale sunt: regimurile

coloniale, regimurile fasciste, regimurile comuniste şi regimurile militare.

Regimurile coloniale. Au apărut încă din perioada marilor descoperiri geografice (sec. XV-XVI)

şi au cunoscut o maximă răspândire în perioada modernă, în imperiile coloniale ale Angliei,

Franței Olandei, Belgiei, Spaniei, Portugaliei. Aceste regimuri totalitare profund nedemocratice au

constat în subordonarea totală economică, politică şi spirituală a numeroase ţări şi popoare din Asia,

Africa şi America de Sud, în cele mai multe cazuri prin forţă şi violenţă. În perioada interbelică, dar mai

ales după al doilea război mondial, odată cu destrămarea sistemului colonial acest tip de regim dictatorial

a dispărut. în multe din teritoriile eliberate de sub dominaţia colonială s-au instaurat tot regimuri dictatoriale.

Regimurile fascist şi nazist. Au apărut şi s-au manifestat în perioada interbelică, ele reprezentând

o soluţie politică de extremă dreapta, fiind regimuri politice totalitare. Ascensiunea lor poate fi explicată printr-un

complex de factori, cauze şi conjuncturi specifice perioadei de după primul război mondial.

Atât fascismul italian, cât şi nazismul german au apărut pe fondul unei „umilinţe naţionale " determinate de

acceptarea tratatelor de pace încheiate după primul război mondial. Italienii considerau că "pierduseră pacea" —

referindu-se la Tratatul de pace de la Versailles - deoarece pretenţiile teritoriale ale Italiei nu fuseseră acceptate în

totalitate. Germanii apreciau ca umilitoare condiţiile de pace impuse la Versailles, despre care afirmau că a fost un

„ dictat” .

În Italia, Partidul fascist, întemeiat şi condus de Benito Mussolini, a atras de partea sa pe unii din foştii

comandanţi militari din primul război mondial, pe marii proprietari de pământ, un număr de industriaşi care se temeau

de pericolul comunist, o parte a intelectualităţii cu vederi naţionaliste. Cu sprijinul acestora şi susţinând că numai

fasciştii sunt capabili să menţină legea şi ordinea în stat a preluat conducerea guvernului în toamna anului 1922. În

urma unui marş al „cămăşilor negre“ (organizaţii paramilitare ai căror membri purtau cămăşi negre ce simbolizau

doliul Italiei) asupra Romei, la 29 octombrie 1922, regele Victor Emmanuel al IlI-lea, care se teme de tulburări

sociale, acceptă demisia guvernului şi îl numeşte Mussolini prim ministru. Acest moment marchează instaurarea

regimului fascist în Italia. A ajuns la putere pe cale paşnică dar nelegală deoarece nu se desfășuraseră alegeri. A

organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere în acest mod.

Libertatea presei a fost suprimată, administraţia a fost epurată de funcţionarii suspecți de antifascism, activitatea

partidelor politice a fost înăbuşită. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste,

"Ovra“ (Organizaţia voluntară pentru represiunea antifascismului) şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925 care a

dispus ani grei de închisoare, deportări şi diverse pedepse împotriva adversarilor politici. Propaganda fascistă susţinea

că a luat naştere “ statul corporatist “care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor

,,I1 Duce “ (cum era numit de susţinătorii săi) a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de

susţinere populară. A încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia şi a luat măsuri

împotriva Mafiei. Toate acestea au asigurat popularitate lui Mussolini. Printr-o propagandă abilă (condusă de

2

Gabrielle d’Annuzio) fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei.

Spre deosebire de totalitarismul comunist sau de cel nazist, fascismul italian s-a dovedit mai ponderat, fiind

astfel acceptat de statele occidentale. Popularitatea lui Mussolini a scăzut treptat după antrenarea Italiei

în agresiuni externe şi mai ales după intrarea în războiul mondial alături de Germania. Deşi era conştient că

dezvoltarea Italiei şi pregătirea armatei nu permiteau participarea la un război lungă durată. Mussolini care urmărea

pentru Italia statutul de mare putere a riscat să antreneze ţara în acţiuni care depăşeau posibilităţile ei. Aventura

politico - militară a lui Mussolini a dus la pierderea sprijinului pe care poporul i-1 acordase. A fost înlăturat de la

putere în iulie 1943.

Regimul fascist condus de Mussolini s-a caracterizat prin încălcarea sistematică a drepturilor

omului şi printr-o politică externă expansionistă.

In Germania naziştii au venit la putere în ianuarie 1933, când Hitler a fost numit cancelar.

După moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi această funcţie deţinând puterea absolută în stat.

Republica de la Weimar a luat sfârşit şi în Germania s-a instaurat dictatura nazistă. Primele măsuri luate

de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost interzise (cu excepţia celui aflat la putere,

Partidul Național-Socialist) mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul

partid. A fost creat un sistem represiv sub comanda lui Himmler numit grupele de protecţie SS (formate

din nazişti fanatici), poliţia internă a partidului – SD, poliţia politică -Gestapo.

Cultura a fost subordonată scopurilor regimului, iar propaganda pusă sub conducerea lui Goebbels a folosit

toate mijloacele pentru a-i convinge pe germani de legitimitatea regimului. Au fost înfiinţate lagărele de concentrare în

care au fost trimişi adversarii politici, dar mai ales cei prigoniţi pe criterii rasiale şi semite. Controlul regimului a fost

instituit şi asupra Bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism (iubire şi

respect faţă de aproapele tău) care constituiau contrariul valorilor propovăduite de naţional – socialişti Politica

externă expansionistă inițiată de regimul nazist, a reprezentat cauza fundamentală a izbucnirii celui de al doilea război

mondial.

Regimuri extremiste s-au instaurat şi in alte state din Europa dar şi din afara ei, cunoscute sub diverse

denumiri. Astfel de regimuri au mai fost instaurate, sub diferite forme şi denumiri şi în Olanda, Belgia, Croaţia,

Bulgaria. În România s-a instaurat în anul 1938, de către regele Carol al II-lea, o conducere autoritară.

Astăzi, fascismul, înţeles ca regim, a dispărut, dar ca mişcare politică şi ideologică el se mai manifestă sub

forma neofascismului într-o serie de ţări din Europa şi America de Sud.

Regimurile comuniste, în comparaţie cu cele fasciste, sunt de extremă stângă, dar cu acelaşi numitor

comun - totalitarismul social-politic. Încă de la apariţia sa in U.R.S.S., comunismul s-a intitulat ” o .dictatură a

clasei muncitoare". A fost, în realitate, o dictatură a Partidului Comunist, aflat la putere, mai precis a

conducătorului acestuia şi a nomenclaturii din jurul său. Chiar dacă au fost cazuri când au fost acceptate şi alte grupări

politice, existenţa acestora era condiţionată de recunoaşterea rolului conducător al partidului comunist.

Noua societate a fost teoretizată de Marx, revoluţia bolşevică a fost condusă de Lenin iar bazele sistemului

totalitar comunist au fost puse de Stalin. Ceea ce s-a înfăptuit în practică, acolo unde s-a instaurat acest regim, nu a

avut aproape nimic în comun cu ideologia comunistă a lui Marx, ci a fost stalinism sau neostalinism. Sub pretextul

luptei de clasă contra burgheziei şi a chiaburimi, teroarea şi violenţa au fost legitimate ca politică de stat, iar formele

şi mijloacele folosite s-au apropiat de cele fasciste. Ideologia dominantă, partidul unic şi represiunea presupuneau

întreţinerea unui aparat de propagandă şi represiv numeros. Orice manifestare a opoziţiei trebuia eliminată.

Obiectivul acestor regimuri era instaurarea societăţii comuniste. Schimbarea cea mai radicală se concretizează

în desfiinţarea proprietăţii private şi generalizarea proprietăţii de stat numită proprietatea "întregului popor". Se

practică o economie dirijată, planificată. în cadrul acesteia libertatea şi iniţiativa individuală sunt anihilate. Există

diferenţe în „edificarea“ comunismului. Ele se explică prin deosebirile existente la nivelul tradiţiilor şi mentalităţilor,

al experienţei politice şi al instituţiilor, al diferenţelor de confesiune religioasă. Se afirmă linii naţionale proprii de

construire a comunismului. Exemplul Iugoslaviei este concludent, care după ruptura cu Moscova, a realizat o

deschidere către Occident sau al Chinei, care contestă modelul sovietic în dezvoltarea economiei.

3