Upload
renata-palfi
View
200
Download
10
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE TÂRGU MUREŞ
DISCIPLINA DE HISTOLOGIE
Îndrumător de
LUCRĂRI PRACTICE
DE HISTOLOGIE
Prof. Dr. Angela Borda Şef lucrări Dr. Fülöp Emőke Şef lucrări Dr. Camelia Gliga Şef lucrări Dr. Andrada Loghin Şef lucrări Dr. Marcu Simona Tünde Şef lucrări Dr. Cosmin Moldovan
2012
Sub redacţia: Angela Borda Autori: Angela Borda, Emőke Fülöp, Camelia Gliga, Andrada Loghin, Simona Tünde Marcu, Cosmin Moldovan Referenţi: Dr. Carmen Mihaela Mihu, Conferenţiar Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca Dr. Maria Crişan, Conferenţiar Universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca CIP nr. 21807/19.11. 2012
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Îndrumător de lucrări practice de histologie / Angela Borda, Fülöp Emőke, Camelia Gliga, ... - Târgu Mureş : University Press, 2012 Bibliogr. Index ISBN 978-973-169-204-3
I. Borda, Angela
II. Fülöp, Emőke
III. Gliga, Camelia
611.018
Tehnoredactare şi prelucrare imagini microscopice: Cosmin Moldovan Ilustraţii schematice: Andrada Loghin, Simona Tünde Marcu, Camelia Gliga, Emőke Fülöp Coperta: FarmaMedia-Publicaţii medicale, www.farmamedia.ro
Editura Universtity Press Tîrgu Mureş Director de editură: Prof. Dr. Marius Măruşteri Adresa: Tîrgu Mureş, Str. Gh. Marinescu, Nr: 38, cod 540142 Telefon: 0265/215551, int:. 233
CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 1 Principii de prelucrare histologică a ţesuturilor ........................................................................................... 1 Diagnosticul histologic ................................................................................................................................ 3 Executarea desenului ................................................................................................................................... 5
ŢESUTURILE EPITELIALE ......................................................................................................................... 7 EPITELIILE DE ACOPERIRE ................................................................................................................... 7 EPITELIILE GLANDULARE .................................................................................................................. 14
ŢESUTURILE CONJUNCTIVE .................................................................................................................. 18 Celulele ţesutului conjunctiv.................................................................................................................. 18 Fibrele ţesutului conjunctiv ................................................................................................................... 21
TIPURI DE ŢESUTURI CONJUNCTIVE ............................................................................................... 22 ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI ....................................................................................................... 24 ŢESUTURILE CARTILAGINOASE ................................................................................................... 27 ŢESUTUL OSOS .................................................................................................................................. 28
ŢESUTURILE MUSCULARE...................................................................................................................... 31 ŢESUTUL MUSCULAR NETED ............................................................................................................ 31 ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT SCHELETAL .................................................................................... 32 ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT CARDIAC ......................................................................................... 33
ORGANELE HEMATO- ŞI LIMFOPOIETICE ........................................................................................... 35 MĂDUVA ROŞIE HEMATOGENĂ ........................................................................................................ 35 TIMUSUL ................................................................................................................................................. 36 NODULUL LIMFATIC ............................................................................................................................ 37 SPLINA ..................................................................................................................................................... 39 ŢESUTUL LIMFOID ATAŞAT MUCOASELOR (MALT) .................................................................... 41
Amigdala palatină .................................................................................................................................. 41 ŢESUTUL ŞI SISTEMUL NERVOS ........................................................................................................... 43
NEURONUL ............................................................................................................................................. 43 CELULELE GLIALE ................................................................................................................................ 44 SISTEMUL NERVOS CENTRAL ........................................................................................................... 45 SISTEMUL NERVOS PERIFERIC .......................................................................................................... 47
APARATUL CIRCULATOR ........................................................................................................................ 49 SISTEMUL CIRCULATOR ..................................................................................................................... 49
APARATUL DIGESTIV .............................................................................................................................. 55 CAVITATEA BUCALĂ ........................................................................................................................... 55
Mucoasa cavităţii bucale........................................................................................................................ 55 Buzele .................................................................................................................................................... 56 Limba ..................................................................................................................................................... 58 Dintele ................................................................................................................................................... 62 Parodonţiul ............................................................................................................................................ 67 Dezvoltarea dintelui ............................................................................................................................... 69
TUBUL DIGESTIV .................................................................................................................................. 71 Esofagul ................................................................................................................................................. 72 Stomacul ................................................................................................................................................ 74 Intestinul subţire .................................................................................................................................... 77 Intestinul gros ........................................................................................................................................ 81
GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV ..................................................................................... 82 GLANDELE SALIVARE MARI .............................................................................................................. 82
Glanda parotidă ..................................................................................................................................... 83 Glanda submandibulară ......................................................................................................................... 84 Glanda sublinguală ................................................................................................................................ 85
PANCREASUL ......................................................................................................................................... 86 FICATUL .................................................................................................................................................. 87
APARATUL RESPIRATOR ......................................................................................................................... 90
TRAHEEA ................................................................................................................................................. 90 PLĂMÂNUL ............................................................................................................................................. 92
APARATUL URINAR .................................................................................................................................. 95 RINICHIUL ............................................................................................................................................... 95
Stuctura semimicroscopică a rinichiului ................................................................................................ 95 VEZICA URINARĂ .................................................................................................................................. 98
APARATUL GENITAL MASCULIN ........................................................................................................ 100 TESTICULUL ......................................................................................................................................... 100 GLANDELE ANEXE .............................................................................................................................. 102
Prostata ................................................................................................................................................ 102 APARATUL GENITAL FEMININ ............................................................................................................ 104
OVARELE ............................................................................................................................................... 104 UTERUL ................................................................................................................................................. 107 VAGINUL ............................................................................................................................................... 111 PLACENTA ............................................................................................................................................ 112 GLANDA MAMARĂ ............................................................................................................................. 115 PIELEA ................................................................................................................................................... 118
GLANDELE ENDOCRINE ....................................................................................................................... 121 HIPOFIZA ............................................................................................................................................... 121 TIROIDA ................................................................................................................................................. 123 SUPRARENALA .................................................................................................................................... 125
1
INTRODUCERE
Lucrările practice de histologie au drept scop familiarizarea studentului cu
aspectele structurale ale diferitelor ţesuturi şi organe. Ele constau în studiul
individual, la microscop, a lamelor histologice ce conţin ţesuturi şi organe,
observarea unor detalii microscopice pe baza cărora acestea se pot recunoaşte şi
apoi desenarea acelor elemente care stabilesc de fapt diagnosticul histologic.
Pentru ca un ţesut să poată fi studiat la microscop, deci să ajungă pe lamă, el
trebuie supus unei tehnici complexe şi laborioase de prelucrare histologică.
Principii de prelucrare histologică a ţesuturilor
Prelucrarea histologică a ţesuturilor presupune efectuarea cu rigurozitate a
unor timpi succesivi, fiecare în parte având o influenţă decisivă asupra reuşitei
finale. Nerespectarea acestor timpi poate produce artefacte (distorsionări ale
arhitecturii celulare sau tisulare) şi greutăţi la elaborarea diagnosticului histologic.
Cele mai importante etape ale acestei tehnici sunt: recoltarea materialului, fixarea,
includerea, secţionarea, montarea.
1. Recoltarea materialului. Ea constă în prelevarea de mici fragmente de
ţesuturi sau de organe. Pentru lucrările practice de histologie, recoltarea diferitelor
ţesuturi şi organe se face preponderent de la om (cadavre sau piese rezecate
chirurgical), dar şi de la animale de experienţă. Dacă recoltarea se face de la
cadavre, trebuie avut în vedere că structura unor ţesuturi se alterează rapid după
moarte (ca de exemplu medulara suprarenalei, mucoasa tubului digestiv). Ca
urmare, recoltarea se va face de la cadavre proaspete, iar fragmentele se vor
introduce imediat într-o soluţie fixatoare.
2. Fixarea. Este ce-a de a doua etapă şi are rolul de a opri procesele
metabolice pe de o parte şi de a conserva cât mai fidel structura ţesutului, pe de
altă parte. În practica histologică, cel mai utilizat fixator este formalina, o soluţie
apoasă de formaldehidă. Se utilizează în concentraţii diferite, cel mai des de 10%.
Formalina se poate utiliza singură sau în combinaţie cu alte substanţe chimice (de
exemplu, formalina împreună cu o soluţie saturată de acid picric şi acid acetic
glacial, constituie fixatorul Bouin). Durata fixării este de aproximativ 24-48 ore,
variind în funcţie de dimensiunea fragmentului de ţesut recoltat. După fixare piesa
este spălată cu apă de robinet, pentru îndepărtarea fixatorului.
3. Includerea în parafină. Pentru ca un fragment de ţesut să poată fi inclus
în parafină el trebuie supus următoarelor operaţii:
- deshidratarea constă în îndepărtarea apei din ţesuturi, deoarece apa nu
este miscibilă cu parafina. Deshidratarea se face în alcooluri cu concentraţii
crescătoare (70%, 90%, 95%, 100% sau alcool absolut).
2
- clarificarea sau impregnarea cu un solvent al parafinei, are rolul de a
îndepărta alcoolul cu care s-a deshidratat ţesutul, deoarece nici el nu este miscibil
cu parafina. Se impune îndepărtarea lui printr-un reactiv, care face ca piesa să
devină translucidă. Pentru clarificare se utilizează xilen, toluen sau benzen.
- impregnarea cu parafină este o etapă ce decurge la cald, în termostatul de
parafină (55-56°C) şi are ca scop pătrunderea fragmentelor (pieselor), până în cele
mai profunde interstiţii, cu parafină.
- includerea în parafină. Piesa impregnată cu parafină este aşezată într-un
recipient special peste care se toarnă parafină fluidă, care prin răcire se solidifică.
Se obţine astfel un bloc de parafină care conţine fragmentul de ţesut. Acesta este
îmbibat şi înconjurat de un mediu care permite secţionarea ţesutului în felii foarte
fine, de 5-7 µ. În acelaşi timp, parafina acţionează ca suport fizic pentru ţesut,
pemiţând secţionarea lui fără deformarea structurii sau arhitecturii celulare.
4. Secţionarea se realizează cu un aparat special, numit microtom. Fiecare
secţiune obţinută se fixează pe lama histologică cu un adeziv (ex. albumina
albuşului de ou). Acest adeziv împiedică detaşarea secţiunii de pe lamă şi pierderea
ei în timpul colorării.
5. Colorarea secţiunii este obligatorie pentru a putea examina ţesutul la
microscop, deoarece celulele sunt incolore. Primul pas în colorarea preparatului
este îndepărtarea parafinei. Ea se realizează cu xilen sau cu toluen. Apoi, deoarece
coloranţii sunt soluţii apoase (iar ţesutul a fost în prealabil deshidratat pentru a
putea fi inclus), preparatul de pe lamă trebuie rehidratat. Aceasta se realizează
treptat, cu alcooluri cu concentraţii descrescătoare, de la 100%, la 95% - 90% -
70%, până la apă. Rehidratarea treptată are rolul de a nu altera structura ţesutului
respectiv. În această stare, ţesutul poate fi colorat. Cea mai utilizată coloraţie este
hematoxilina eozina.
6. Montarea constă în aplicarea unei lamele deasupra preparatului. Această
etapă este obligatorie pentru a păstra integritatea ţesutului la manipulări succesive,
pentru a conserva neschimbată cromatica coloraţiei utilizate şi pentru a asigura un
mediu transparent necesar examinării cu lumină transmisă. Acest mediu
transparent poate fi balsam de Canada sau o răşină sintetică, dar care de asemenea
nu sunt miscibile cu apa. În aceste condiţii, preparatul trebuie din nou deshidratat
cu alcooluri cu concentraţii crescătoare şi apoi clarificat în xilen sau toluen,
material care se amestecă cu mediul de montare. După uscarea mediului de
montare, preparatul se poate examina la microscop.
Examinarea unui preparat la microscop are ca scop stabilirea unui
diagnostic histologic şi se realizează în mai multe etape.
3
Diagnosticul histologic
Un diagnostic histologic corect trebuie să cuprindă:
1. Diagnosticul de coloraţie
În practica histologică şi histopatologică se folosesc două tipuri de coloraţii:
coloraţii uzuale şi coloraţii speciale.
Coloraţiile uzuale colorează în mod diferit structurile celulare şi tisulare,
permiţând elaborarea diagnosticului histologic. Cea mai utilizată coloraţie uzuală
este cea cu hematoxilină-eozină (HE), cu care sunt colorate majoritatea ţesuturilor
şi organelor prezentate la lucrările practice de histologie.
Coloraţiile speciale sau histochimice se folosesc pentru identificarea şi
localizarea unor componente chimice sau enzimatice particulare ale celulelor. De
exemplu, polizaharide ca glicogenul, pot fi puse în evidenţă prin tehnica Acidului
Periodic Schiff (PAS). Acidul periodic oxidează glicogenul în aldehide; acestea la
rândul lor vor fi colorate roşu-violaceu cu reactivul Schiff. Lipidele pot fi
identificate prin coloranţi solubili în lipide: Sudan, Red Oil O. (pentru colorarea
lipidelor se folosesc secţiuni la gheaţă ).
Un subgrup al coloraţiilor speciale îl constituie tehnicile histo-enzimatice.
Aceste tehnici sunt utilizate pentru a identifica şi localiza un mare număr de
enzime: fosfataza alcalină şi acidă, dehidrogenaze şi ATP-aze etc. Deoarece
majoritatea enzimelor sunt foarte labile şi pot fi distruse prin fixare, pentru
realizarea acestor tehnici se folosesc secţiuni la gheaţă.
În ultimii ani, tehnicile histochimice au pierdut din importanţă în faţa
tehnicilor moderne de imunohistochimie, acestea putând fi şi ele considerate ca un
subgrup al coloraţiilor speciale. Imunohistochimia este una dintre cele mai
importante inovaţii în histologie şi imediat după descoperire s-a dezvoltat rapid.
Principiul imunohistochimiei se bazează pe imunologie: se folosesc anticorpi
monoclonali împotriva unor constituenţi celulari care joacă rolul de antigene.
Reacţia antigen-anticorp se pune în evidenţă printr-un marcher vizibil (colorat).
Numărul anticorpilor utilizaţi în prezent în histologie şi anatomie patologică se
ridică la câteva sute. Exemple de anticorpi utilizaţi în practica histologică şi
histopatologică:
- anticorpi anti-citocheratină pentru ţesuturile epiteliale;
- anticorpi anti-desmină pentru ţesuturile musculare;
- anticorpi anti-cromogranină pentru evidenţierea celulelor neuroendocrine;
- anticorpi anti-tiroglobulină pentru evidenţierea celulelor foliculare ale
glandei tiroide;
- anticorpi anti-actina muşchiului neted pentru fibrele musculare netede.
În continuare, vor fi prezentate rezultatele cromatice ale unor coloraţii mai
frecvent utilizate în histologie:
4
- coloraţia cu hematoxilină-eozină (col. HE) colorează citoplasma în diferite
intensităţi de roşu (citoplasmă eozinofilă sau acidofilă) sau albastru (citoplasmă
bazofilă), şi nucleii în albastru-violaceu. Aceştia pot fi palid coloraţi (nuclei
hipocromi), intens coloraţi (nuclei hipercromi) sau pot prezenta o nuanţă
intermediară (nuclei eucromi sau normocromi).
- coloraţia van Gieson colorează fibrele colagene în roşu, fibrele musculare
în galben, nucleii celulelor în negru. Ea se foloseşte în general pentru diferenţierea
fibrelor musculare de fibrele colagene.
- coloraţiile tricrome folosesc amestecuri de trei coloranţi pentru colorarea
diferită a unor structuri celulare. Există foarte multe coloraţii tricrome. De
exemplu, în coloraţia Masson colagenul se colorează în verde (sau albastru, în
funţie de colorantul utilizat), muşchiul, eritrocitele şi cheratina în roşu, nucleii în
negru-cafeniu. În coloraţia Mallory fibrele colagene se colorează în albastru
intens, cartilajul, oseina, mucinele în diferite nuanţe de albastru, hematiile şi tecile
de mielină în galben, nucleii şi citoplasma în roşu.
- reacţia P.A.S. (Periodic-Acid-Schiff) evidenţiază structurile bogate în
muco-polizaharide acide (membranele bazale, glicocalixul, mucina celulelor
caliciforme), colorându-le în roşu-violaceu;
- coloraţia albastru-alcian este folosită pentru colorarea mucinelor, acestea
apărând albastre;
- impregnaţia argentică Gömöri colorează specific fibrele de reticulină în
negru;
- metoda cu rezorcină-fuxină (Weigert) colorează specific fibrele elastice în
albastru închis.
2. Diagnosticul de ţesut
Recunoaşterea unui ţesut pe o secţiune histologică are la bază următoarele
criterii:
- arhitectura generală a ţesutului. Un ţesut epitelial îl vom recunoaşte
deoarece este alcătuit aproape în exclusivitate din celule de acelaşi tip, strâns unite
între ele, prin dispozitive joncţionale. Ele acoperă totdeauna un ţesut conjunctiv, de
care sunt despărţite printr-o membrană bazală (care nu se colorează cu HE). Un
ţesut conjunctiv îl recunoaştem deoarece este alcătuit din celule, fibre şi substanţă
fundamentală în diferite proporţii. Celulele au origini diferite, sunt în număr mai
mic decât în ţesutul epitelial şi sunt izolate unele de altele prin substanţă
fundamentală şi fibre (matricea extracelulară).
- tipul celular, pe care îl stabilim analizând forma, mărimea şi aşezarea
celulelor. Forma celulei o vom deduce după forma nucleului, deoarece limitele
celulei sunt uneori greu vizibile. De regulă, o celulă cubică (sau poligonală) are un
nucleu rotund, iar o celulă prismatică sau fusiformă are un nucleu ovalar, cu axul
lung perpendicular pe membrana bazală.
Vom analiza dacă celulele sunt dispuse grupat (ţesuturi epiteliale) sau dacă
sunt izolate printr-o matrice extracelulară (ţesuturi conjunctive).
5
Vom examina aspectul citoplasmei: de exemplu, prezenţa striaţiilor transversale
cu dispoziţie ordonată ne va orienta spre o celulă musculară striată.
Intensitatea coloraţiei nucleare ne va da informaţii despre starea de activitate a
celulei: nucleul intens hipercrom corespunde unei celule în repaus (de exemplu
fibrocitul); nucleul hipocrom corespunde unei celule active metabolic (de exemplu
fibroblastul).
- matricea intercelulară (fibre şi substanţă fundamentală): cantitatea şi
conţinutul ei, varietatea şi dispoziţia fibrelor (colagene, elastice şi/sau de
reticulină) aşezate ordonat sau neordonat.
3. Diagnosticul de organ
Diagnosticul de organ se face pe baza caracterelor structurale specifice. De
exemplu, intestinul subţire se recunoaşte deoarece peretele său este alcătuit din
patru tunici: mucoasa (ţesut epitelial şi ţesut conjunctiv), submucoasa (ţesut
conjunctiv), musculara (ţesut muscular) şi seroasa/adventiţia (ţesut conjunctiv lax
şi ţesut adipos). Prezenţa la nivelul mucoasei a numeroase expansiuni digitiforme
(vilozităţi), acoperite de un epiteliu simplu prismatic, atestă diagnosticul de intestin
subţire. Se vor recunoaşte apoi diferitele segmente ale intestinului subţire după
caracterele lor particulare: de exemplu, duodenul are glande în submucoasă.
Ficatul îl putem recunoaşte histologic graţie organizării sale lobulare. În
centrul lobulului găsim vena centrolobulară, de la care pleacă radiar cordoane de
hepatocite şi capilare sinusoide. Lobulii sunt delimitaţi (în ficatul de porc) de un
ţesut conjunctivo-vascular care, la locul de confluenţă a 3-5 lobuli alcătuiesc un
spaţiu triunghiular (spaţiul interlobular Kiernan) în care vom găsi o arteră, o venă,
un canal biliar şi un vas limfatic.
4. Diagnosticul diferenţial
Diagnosticul diferenţial se face între ţesuturi sau organe care se aseamănă
din multe puncte de vedere. El constă în evidenţierea diferenţelor care există între
două astfel de structuri asemănătoare. De exemplu se poate face diagnostic
diferenţial între diferitele tipuri de ţesuturi epiteliale, conjunctive sau între
diferitele segmente ale tubului digestiv (stomac cu duoden, duoden cu ileon, etc.).
Executarea desenului
Un desen histologic trebuie să redea schematic toate structurile specifice
(caracteristice) unui ţesut sau organ, în vederea stabilirii unui diagnostic pozitiv.
Astfel la desenarea unui ţesut se vor schiţa:
- nucleii celulelor cu forma, mărimea caracteristică, dispoziţia lor în celulă,
aspectul cromatinei; forma nucleilor dă indicaţii asupra formei celulei, iar
intensitatea coloraţiei ne dă informaţii asupra activităţii ei funcţionale;
- citoplasma cu caracterele cromatice specifice fiecărui tip de celulă;
6
- limitele celulare, acolo unde sunt vizibile;
- raporturile celulei cu alte structuri (membrană bazală, substanţă intercelulară
etc.);
- substanţa fundamentală şi fibrele.
La desenarea unui organ se vor schiţa aspectele particulare ale fiecărui tip
de ţesut ce intră în alcătuirea organului respectiv şi relaţia dintre aceste ţesuturi.
Există unele structuri care, deşi nu se evidenţiează cu coloraţii uzuale,
trebuie totuşi desenate. Astfel membrana bazală, care se colorează foarte slab cu
HE, se desenează întotdeauna la baza epiteliilor, sub forma unei linii drepte sau
ondulate (în epiteliile stratificate) colorate în roşu.
7
ŢESUTURILE EPITELIALE
Epiteliile sunt ţesuturi avasculare, care acoperă suprafaţa externă a corpului
sau căptuşesc cavităţi (epitelii de acoperire), formează partea secretorie a
glandelor (epiteliile glandulare) şi receptorii unor organe de simţ (epitelii
senzoriale). Celulele lor au forme variate, relativ geometrice: poligonale, cubice,
cilindrice etc.
Epiteliile au câteva caractere particulare, care le deosebesc de alte ţesuturi şi care
determină modul lor de reprezentare în desen:
- toate epiteliile se sprijină pe o membrană bazală, care le desparte de ţesutul
conjunctiv subiacent. În microscopie optică (MO) această structură este vizibilă
în coloraţii speciale. Deşi nu este întotdeauna vizibilă în coloraţia uzuală cu
hematoxilină eozină (HE), membrana bazală va fi desenată sub forma unei linii
roşii la baza oricărui epiteliu.
- celulele epiteliale sunt strâns unite prin joncţiuni intercelulare, între celule
neexistând spaţii libere;
- celulele individuale prezintă laturi sau domenii distincte: apical, lateral, bazal
(excepţie: unele epitelii glandulare endocrine). Domeniul apical poate prezenta
diferite specializări ale membranei celulare: cili, microvilozităţi, stereocili;
domeniul lateral este sediul joncţiunilor intercelulare, iar domeniul bazal este
strâns legat de membrana bazală.
EPITELIILE DE ACOPERIRE
Epiteliile de acoperire se clasifică prin combinarea a două criterii: numărul
de straturi celulare şi forma celulelor de la suprafaţă. Se vor studia următoarele
tipuri de epitelii:
Epitelii simple (unistratificate):
- pavimentos
- cubic
- prismatic (cilindric)
- pseudostratificat
Epitelii stratificate (pluristratificate):
- pavimentos necheratinizat
- uroteliul.
Epiteliul simplu pavimentos este format dintr-un singur rând de
celule aplatizate. Acest tip de epiteliu are denumiri specifice în funcţie de
8
localizare: mezoteliu la nivelul seroaselor (peritoneu, pleură, pericard), respectiv
endoteliu când căptuşeşte vasele.
Epiteliul simplu pavimentos, impregnaţie argentică, mezenter.
Acest preparat nu este o secţiune histologică ci studiază mezenterul prin etalare pe
lamă. Se pot observa forma şi dispoziţia particulară a acestor celule.
- cu obiectivul mic : se observă forma neregulată, poligonală a celulelor,
strâns unite între ele, asemeni pietrelor de pavaj.
- cu obiectivul mare : vom urmări limitele crenelate ale celulelor epiteliale
puse în evidenţă prin precipitarea argintului în spaţiile intercelulare. Celelalte
structuri celulare (nucleu, nucleol, citoplasmă) nu se colorează în mod normal în
impregnaţia argentică.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Epiteliu simplu pavimentos: privit de sus, se observă doar limitele intercelulare.
Epiteliul simplu cubic este format dintr-un singur rând de celule
aproximativ cubice. Vom studia acest tip de epiteliu în tubii colectori din medulara
rinichiului.
Epiteliul simplu cubic, coloraţie HE, rinichi.
- cu obiectivul mic: vom examina epiteliul ce căptuşeşte un tub colector
renal. Celulele sunt aşezate într-un singur rând pe membrana bazală, delimitând
prin polul lor apical lumenul tubului renal.
- cu obiectivul mare: se observă limitele intercelulare. Celulele au formă
aproximativ pătrată (laturi cu dimensiuni aproximativ egale). Citoplasma celulelor
este palid eozinofilă, iar nucleii sunt rotunzi, situaţi central, eucromi.
9
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Epiteliu simplu cubic
1 – Nucleu; 2 – Limite intercelulare; 3 – Membrană bazală (MB).
Epiteliul simplu prismatic (cilindric) este format dintr-un singur
rând de celule cilindrice înalte. Acest tip de epiteliu se găseşte, de exemplu, în
mucoasa vezicii biliare.
Epiteliul simplu prismatic (cilindric), coloraţie HE, vezica biliară.
- cu obiectivul mic: epiteliul simplu prismatic este format din celule
alungite, aşezate într-un singur rând pe membrana bazală. Citoplasma celulelor este
palid eozinofilă. Nucleii iau forma celulelor, fiind şi ei alungiţi (ovalari), aşezaţi
paralel între ei şi perpendicular pe membrana bazală, în jumătatea inferioară a
celulelor.
- cu obiectivul mare: fine limite intercelulare se observă numai spre polul
apical al celulelor, nu şi în jumătatea inferioară, unde nucleii sunt aglomeraţi. Tot
cu acest obiectiv se observă că polul apical al acestor celule apare îngroşat şi striat
datorită prezenţei microvilozităţilor ce formează platoul striat.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Epiteliu simplu prismatic
1 – Nucleu; 2 – Limite intercelulare; 3 – Platou striat; 4 – MB.
1 2
3
1
2
3
4
10
Epiteliul pseudostratificat este un tip particular de epiteliu cilindric,
alcătuit dintr-un singur rând de celule. Toate celulele se sprijină pe membrana
bazală (deci e un epiteliu simplu), dar nu toate ajung la suprafaţa epiteliului. În
consecinţă celulele au înălţimi diferite şi de aceea nucleii sunt aşezaţi la înălţimi
diferite, dând o falsă impresie de stratificare. Acest tip de epiteliu căptuşeşte
lumenul traheei.
Epiteliul pseudostratificat, coloraţie HE, trahee.
- cu obiectivul mic: epiteliu cilindric înalt, în care nucleii ocupă cele 2/3
bazale ale celulei. Ei sunt rotunzi (în apropierea membranei bazale) sau ovalari,
eucromi şi sunt aşezaţi la înălţimi diferite în celule. În treimea superioară a celulei
este vizibilă citoplasma eozinofilă.
- cu obiectivul mare: vom examina diferite forme nucleare: nuclei rotunzi
aşezaţi în apropierea membranei bazale, nuclei rotunzi-ovalari în zona mijlocie,
nuclei în formă de bastonaş aşezaţi în jumătatea superioară a epiteliului. În general
nucleii sunt grupaţi în cele două treimi inferioare ale epiteliului, iar în treimea
superioară se observă citoplasma colorată eozinofil şi limitele intercelulare foarte
fine. Celulele care ajung la suprafaţa epiteliului prezintă la polul apical cili. Se pot
observa şi celule înalte, care au citoplasma supranucleară cu aspect vacuolar, foarte
palid colorate şi fără cili (celule caliciforme).
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Epiteliu pseudostratificat
1 – Celulă bazală; 2 – Celule cilindrice cu nuclei la înălţimi diferite; 3 – Cili; 4 – Celulă
caliciformă; 5 – MB.
Diagnostic diferenţial al epiteliilor simple: vezi tabelul.
1
2
3
4
5
2
11
Diagnosticul diferenţial al epiteliilor simple
E. s.
pavimentos E. s. cubic E. s. prismatic
E. pseudo-
stratificat
Localizare endoteliu,
mezoteliu
tubi colectori
renali, foliculi
tiroidieni, etc
vezică biliară,
stomac, intestin
subţire, colon
etc.
trahee,
bronhii,
epididim
Funcţii căptuşire,
schimburi
absorbţie,
secreţie,
căptuşire
absorbţie,
secreţie
căptuşire,
secreţie,
absorbţie
Forma
celulei Aplatizată pătrată dreptunghiulară
polimorfă:
cubice,
cilindrice,
caliciforme
Citoplasma
puţină, mai ales
în jurul
nucleului
distribuită în
mod egal în jurul
nucleului
abundentă, mai
ales în jumatatea
sup.a celulei
abundentă,
mai ales în
jumatatea
sup.a celulei
Nucleul ovalar, paralel
cu MB
rotund, în
centrul celulei
ovalar, în 1/3
inf. a celulei,
perpendicular pe
MB
polimorfi:
rotunzi,
ovalari
Polul apical fără specializări fără specializări platou striat, cili cili
Coloraţie impregnaţie
argentică HE HE HE
Epiteliile stratificate pavimentoase sunt alcătuite din mai multe
rânduri de celule dispuse în straturi suprapuse. Celulele acestui epiteliu suferă
modificări morfologice şi funcţionale de la stratul bazal spre suprafaţă.
Epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat, coloraţie HE, esofag.
- cu obiectivul mic: vom recunoaşte un ţesut epitelial alcătuit din mai multe
rânduri suprapuse de celule, aşezate pe o membrană bazală cu aspect sinuos, care
desparte epiteliul de ţesutul conjunctiv subiacent;
- cu obiectivul mare: vom observa trei zone sau straturi celulare: stratul
bazal sau germinativ format dintr-un singur rând de celule cubo-cilindrice cu
citoplasma bazofilă, nucleii hipercromi, rotunzi-ovalari; stratul mijlociu sau
spinocelular format din mai multe rânduri de celule poligonale, strâns unite între
ele, cu citoplasmă eozinofilă, cu limite celulare bine vizibile şi nucleu eucrom,
rotund, situat în centrul celulei; stratul superficial format din mai multe rânduri de
celule poligonale turtite, cu axul lung paralel cu membrana bazală. Celulele din
stratul superficial devin din ce în ce mai turtite, şi pe măsură ce ne îndreptăm spre
suprafaţă, citoplasma lor devine din ce în ce mai palidă, iar nucleul din ce în ce mai
mic şi mai hipercrom (picnotic), situat excentric în celulă.
12
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat
1 – Strat bazal; 2 – Strat spinocelular; 3 – Strat superficial; 4 – MB.
Uroteliul este un epiteliu stratificat cu un aspect morfologic particular,
care căptuşeşte numai căile urinare.
Epiteliul tranziţional (uroteliul), coloraţie HE, vezica urinară.
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul stratificat al acestui epiteliu, aşezat
pe o membrană bazală invizibilă în această coloraţie;
- cu obiectivul mare: vom urmări aspectul celulelor din cele trei straturi:
stratul bazal, stratul mijlociu şi superficial.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Uroteliu
1 – Stratul bazal; 2 – Stratul celulelor în rachetă; 3 – Stratul celulelor umbreliforme;
4 – MB.
1
2
3
4
1
2
3
4
13
Stratul bazal sau germinativ este format dintr-un singur rând de celule
cubo-cilindrice. Stratul mijlociu sau al celulelor în rachetă este alcătuit din mai
multe rânduri de celule cu o parte superioară rotunjită ce conţine nucleul rotund,
eucrom, situat central, şi o parte inferioară mult îngustată, sub forma unei
expansiuni citoplasmatice subţiri ce se insinuează printre celulele din stratul
subiacent (aspect de rachetă de tenis). Stratul superficial sau al celulelor
umbreliforme este format dintr-un singur rând de celule de talie mare, ce acoperă
2-3 celule în rachetă, între care trimit scurte prelungiri. Celulele umbreliforme au
axul lung paralel cu membrana bazală, citoplasma puternic eozinofilă şi unul, rar
doi nuclei rotunzi sau alungiţi, hipercromi.
Diagnosticul diferenţial al epiteliilor stratificate
E. s. pavimentos
necheratinizat Uroteliu
Localizare
cavitatea bucală,
faringe, esofag, anus,
vagin
ureter, vezica urinară,
uretra prostatică
Funcţii barieră, protecţie barieră, distensie
Stratul bazal
(identic)
celule cubo-cilindrice,
citoplasmă bazofilă,
nucleu rotund-ovalar,
perpendicular pe MB
celule cubo-cilindrice,
citoplasma bazofilă,
nucleu rotund-ovalar,
perpendicular pe MB
Stratul
mijlociu
(mai multe
rânduri de
celule)
celule poligonale,
citoplasma eozinofilă,
nucleu rotund, central
celule în rachetă cu polul
apical rotunjit, polul
bazal efilat
Stratul
superficial
celule turtite,
citoplasma clară, palid
eozinofilă, nucleu
picnotic, excentric
celule în umbrelă
paralele cu MB,
citoplasma intens
eozinofilă, 1-2 nuclei
Coloraţie HE HE
14
EPITELIILE GLANDULARE
Sunt epitelii specializate să sintetizeze şi să secrete anumiţi produşi. Ele se
organizează sub formă de glande, ce pot fi exocrine sau endocrine.
Epiteliile glandulare exocrine formează glande care păstrează legătura cu epiteliul
de suprafaţă (din care provin) printr-un canal de excreţie, prin care îşi elimină în
exterior produsul secretat. Epiteliile glandulare endocrine alcătuiesc glande care
şi-au pierdut legătura cu epiteliul din care provin şi în consecinţă sunt lipsite de
canal excretor. Aceste glande prezintă în mod caracteristic o bogată reţea de
capilare în care este eliminat produsul de secreţie, hormonii.
Se vor studia următoarele glande exocrine:
- fără canal de excreţie – celula caliciformă (va fi descrisă împreună cu
glanda tubulară simplă)
- cu canal de excreţie:
- glanda tubulară simplă;
- glanda tubulo-acinoasă compusă;
- glanda alveolară simplă.
Epiteliile glandulare exocrine cu canal de excreţie se
formează prin invaginarea epiteliului în structurile subiacente (corionul mucoasei).
Partea terminală a acestei invaginaţii este formată din celule secretoare (partea
secretorie) numită adenomer, iar segmentul de legătură al acesteia cu suprafaţa,
formează canalul (ductul) de excreţie.
Glanda tubulară simplă (glanda Lieberkühn), coloraţie HE, colon.
- cu obiectivul mic: vom observa glandele din mucoasa colonului, care se
formează prin înfundarea epiteliului de suprafaţă în ţesutul conjunctiv subiacent.
Glandele tubulare au aspect de deget de mănuşă sau tub şi li se descriu trei
segmente: fundul, corpul, respectiv gâtul glandei care comunică direct cu suprafaţa
mucoasei.
Glandele tubulare sunt delimitate de o membrană bazală (glandilem) pe care se
aşează un epiteliu simplu prismatic format din celule caliciforme, al căror pol
apical are aspect vacuolar (este necolorat), şi celule prismatice absorbante.
- cu obiectivul mare: vom studia caracterele morfologice ale celor două
tipuri de celule ce formează epiteliul glandular.
Celulele caliciforme au un aspect asemănător unei cupe de şampanie, cu un
pol bazal îngust ce conţine nucleul ovalar sau turtit, hipercrom, înconjurat de o
cantitate mică de citoplasmă uşor bazofilă. Supranuclear, celula este globuloasă, cu
citoplasma practic necolorată sau uneori vacuolară, aspect conferit de granulele de
mucus pe care le conţine şi care nu se colorează cu HE.
Celule prismatice absorbante sunt înalte, au o citoplasmă eozinofilă, nuclei
ovalari şi hipercromi situaţi în treimea inferioară a celulei.
15
Aceste celule delimitează cu polul lor apical un lumen îngust în care îşi
varsă produsul de secreţie celulele caliciforme.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Glanda tubulară simplă (glanda Lieberkühn)
1 – Lumen; 2 – Celule absorbante; 3 – Celulă caliciformă; 4 – MB.
Glanda alveolară simplă (glanda sebacee), coloraţie HE, buza.
- cu obiectivul mic: vom observa aspectul de săculeţ al glandei sebacee, care
se continuă cu un canal de excreţie scurt, care se deschide la rădăcina firului de
păr;
- cu obiectivul mare: vom urmări structura celulelor în raport cu poziţia lor
intraglandulară. Pe membrana bazală se observă un rând de celule bazale, cubice,
cu citoplasma bazofilă, cu limite celulare greu vizibile, cu rol în regenerarea
glandei. Spre centrul glandei vom observa celule mari, poliedrice cu limite celulare
bine vizibile şi cu citoplasma vacuolară datorită produsului de secreţie (sebum),
care se dizolvă în cursul prelucrării lamei şi nu se colorează cu HE. Pe măsură ce
se apropie de canalul de excreţie, celulele au citoplasma din ce în ce mai vacuolară
şi mai palid colorată, datorită acumulării produsului de secreţie (sebum). Nucleul
celulelor, la început rotund, situat în centru, devine din ce în ce mai mic (picnotic),
mai intens colorat (hipercrom), situat excentric. Celulele din apropierea canalului
de excreţie se dezintegrează, îşi pierd treptat membrana celulară şi nucleii,
constituind produsul elaborat de glandă, sebumul (mecanism de secreţie holocrin,
adică prin dezintegrarea celulei).
1
2
3
4
16
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Glandă alveolară simplă (sebacee)
1 – Adenomer; 2 – Canal de excreţie; 3 – Celule bazale; 4 – Celule încărcate cu sebum;
5 – Celule pe cale de dezintegrare; 6 – MB.
Glanda tubulo-acinoasă, coloraţie HE, glanda submandibulară.
- cu obiectivul mic: vom observa acini glandulari diferiţi ca formă, mărime
şi aspect citologic.
- cu obiectivul mare: se identifică trei tipuri de acini secretori: seroşi,
mucoşi şi micşti. Acinul seros, cel mai mic acin, este alcătuit din 6-8 celule înalte
aşezate pe o membrană bazală. Celulele au citoplasma subnucleară intens colorată,
bazofilă, iar cea supranucleară eozinofilă (conţine granule de zimogen). Nucleul
este rotund, eucrom, aşezat central. Prin polul lor apical, celulele delimitează un
lumen foarte mic, punctiform, uneori greu vizibil pe secţiunile histologice. Acinul
mucos este de mărime mijlocie, cu un lumen larg, bine vizibil. Este delimitat de 4-6
celule înalte, aşezate pe membrana bazală. Citoplasma este palid colorată deoarece
conţine mucus. Nucleii sunt hipercromi, turtiţi, împinşi la polul bazal al celulelor şi
aşezaţi paralel cu membrana bazală. Acinul mixt (sero-mucos), cel mai mare dintre
cele trei tipuri de acini, este alcătuit dintr-un acin mucos, care are ataşat la un pol,
sub formă de capişon, 3-5 celule seroase, ce alcătuiesc semiluna lui Gianuzzi.
Acinul mixt are un lumen larg, delimitat în întregime de celulele mucoase.
La toate tipurile de acini, între membrana bazală şi polul bazal al celulelor,
se găsesc celule alungite cu nucleul ovalar, hipercrom, paralel cu membrana
bazală, numite celule mioepiteliale.
1
2
3
4
5
6
17
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Acini secretori din glanda tubulo-acinoasă compusă
1 – Acin seros; 2 – Acin mucos; 3 – Acin mixt; 4 – Semiluna lui Gianuzzi; 5 – Celule
mioepiteliale; 6 – MB.
Diagnosticul diferenţial al acinilor
Acinul seros Acinul mucos Acinul mixt
Mărime mic mijlociu cel mai mare
Celulele
6-8 celule seroase 4-6 celule mucoase
4-6 celule mucoase,
şi ataşat, 3-4 celule
seroase
Citoplasma bazofilă
subnuclear,
eozinofilă la polul
apical
palidă, discret
bazofilă
conform tipului de
celulă
Nucleul rotund, central turtit, bazal
conform tipului de
celulă
Lumenul mic, punctiform larg larg
1
2
3
4
5
5 5
6
6
6
18
ŢESUTURILE CONJUNCTIVE
Ţesuturile conjunctive sunt cele mai bine reprezentate ţesuturi din organism.
Sunt constituite din trei componente fundamentale prezente în proporţii diferite:
celule, fibre şi substanţă fundamentală. Ţesuturile conjunctive sunt foarte bine
vascularizate.
Celulele ţesutului conjunctiv
În histogeneza ţesutului conjunctiv, elementul iniţial îl reprezintă celula,
care elaborează celelalte două componente, fibrele şi substanţa fundamentală
(matricea extracelulară).
Cele două tipuri de celule ale ţesutului conjunctiv care vor fi studiate sunt:
- celule proprii: fibroblastul/fibrocitul, condroblastul/condrocitul,
osteoblastul/osteocitul, celula adipoasă, celule care sunt întotdeauna prezente în
diferite tipuri de ţesut conjunctiv.
- celule migrate din sânge: macrofagul, plasmocitul, limfocitul, granulocitul,
celule care sunt prezente inconstant în ţesuturile conjunctive.
Celulele ţesutului conjunctiv, coloraţie HE, ţesut de granulaţie.
Ţesutul de granulaţie se formează în cursul vindecării plăgilor, mai exact în
faza proliferativă a acestui proces. Este de fapt un ţesut de reparaţie, în care se
găsesc fibre de colagen nou formate şi toate tipurile de celule ale ţesutului
conjunctiv, atât proprii cât şi migrate din sânge.
- cu obiectivul mic: se observă o celularitate abundentă (numeroase celule),
fibre de colagen dispuse izolat sau în fascicule relativ dezordonate, ţesut adipos şi
numeroase vase, vascularizaţia abundentă fiind caracteristică acestui tip de ţesut.
- cu obiectivul mare: vom recunoaşte tipurile de celule astfel:
Fibroblastul: celulă alungită, de talie medie, cu citoplasmă palid bazofilă,
pe care o recunoaştem după nucleul mare, ovalar, hipocrom, cu nucleol
proeminent, situat central.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Fibroblast
19
Fibrocitul: se recunoaşte după nucleul ovalar, fusiform, intens hipercrom,
situat central. Celula este şi ea fusiformă, cu citoplasmă puţină, eozinofilă, greu
vizibilă.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Fibrocit
Adipocitul: celulă de talie mare, rotundă sau poligonală, cu o vacuolă unică
lipidică ce împinge citoplasma la periferie; nucleul este turtit, hipercrom.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Adipocit
Plasmocitul: celulă ovalară sau rotundă, cu citoplasma intens bazofilă.
Caracteristic acestui tip de celulă este aspectul nucleului: rotund, situat excentric în
celulă, cu un aspect particular al cromatinei. Granulele de heterocromatină, intens
colorate, respectiv cele de eucromatină, palide, se dispun alternativ, în câmpuri
radiare, realizând un aspect asemănător spiţelor de roată.
20
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Plasmocit
Macrofagul: celulă cu dimensiuni variabile în funcţie de cantitatea
materialului fagocitat, de formă neregulată, cu citoplasma palid eozinofilă, ce
conţine material fagocitat. Uneori macrofagele se pot contopi, formând celule
gigante multinucleate: celule de talie mare, cu citoplasmă abundentă şi mai mulţi
nuclei.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Macrofagul
1 – Macrofag (histiocit); 2 – Celulă gigantă multinucleată.
1
2
21
Limfocitul: celulă mică, cu nucleu rotund, hipercrom, citoplasmă redusă
dispusă la periferie sub formă de semilună.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Limfocit
Fibrele ţesutului conjunctiv
Ţesutul conjunctiv conţine trei tipuri de fibre: fibre de colagen, fibre de
reticulină (care de altfel reprezintă o varietate de fibre de colagen, şi anume
colagen de tip III) şi fibre elastice. Cu excepţia fibrelor de colagen, care se
colorează palid roz, celelalte fibre nu se colorează cu HE. Pentru vizualizarea lor,
se folosesc coloraţii speciale.
Fibre de colagen, coloraţia van Gieson (fucsină acidă), glanda mamară.
Coloraţia van Gieson este coloraţia de elecţie utilizată pentru vizualizarea şi
diferenţierea fibrelor colagene de alte structuri. În această coloraţie, fibrele
colagene se colorează în roşu puternic, iar ţesutul epitelial şi nucleii în negru-
cafeniu.
- cu obiectivul mic: se observă fibrele de colagen, colorate în roşu, cu
aşezare dezordonată sau ordonată;
- cu obiectivul mare: se evidenţiază fibrele de colagen sub forma unor linii
mai mult sau mai puţin sinuoase. Le putem găsi ca fibre izolate sau grupate în
fascicule, fine sau grosiere. Deşi fibrele de colagen din componenţa unui fascicul
se pot desprinde şi alătura fibrelor din fasciculul învecinat, ele nu se ramifică şi nu
se anastomozează niciodată. Printre fibrele de colagen, se observă nucleii negrii-
cafenii ai fibrocitelor: ovalari, turtiţi şi intens coloraţi. Fibrocitele sunt strâns lipite
de fibrele de colagen, de aceea limitele celulare şi citoplasma, care oricum e foarte
redusă cantitativ, nu se pot observa. Ele pot fi recunoscute numai după nucleul lor.
22
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Fibre conjunctive colagene
1 – Fibre izolate şi în fascicule; 2 – Nucleu de fibrocit.
Fibrele de reticulină, impregnaţie cu nitrat de argint, rinichi.
Fibrele de reticulină sunt argirofile, deci pot fi puse în evidenţă prin
impregnaţie argentică, care le colorează în negru.
- cu obiectivul mic: se observă o reţea de fibre de reticulină colorate în
negru;
- cu obiectivul mare: fibrele de reticulină se prezintă sub forma unor linii cu
traiect neregulat. Sunt mai subţiri decât fibrele de colagen. Se ramifică şi se
anastomozează formând reţele cu ochiuri de mărimi şi forme diferite. Nu se
grupează în fascicule.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Fibre de reticulină
TIPURI DE ŢESUTURI CONJUNCTIVE
Ţesuturile conjunctive se împart în 2 mari categorii: ţesuturi conjunctive
embrionare şi ţesuturi conjunctive adulte. Ţesuturile conjunctive adulte, la rândul
lor, se pot clasifica după consistenţa substanţei fundamentale în: ţesuturi
1
2
23
conjunctive moi, ţesuturi conjunctive semidure (cartilaj) şi ţesuturi conjunctive
dure (osul).
Ţesuturile conjunctive moi cuprind şi ele mai multe categorii, în funcţie de
proporţia care există între cele 3 elemente componente: celule, fibre şi substanţă
fundamentală.
Vor fi studiate următoarele tipuri de ţesuturi conjunctive:
A. Ţesuturi conjunctive embrionare (nediferenţiate):
1.Ţesutul mezenchimatos;
B. Ţesuturi conjunctive adulte (diferenţiate):
I. Ţesuturi conjunctive moi
1. în care proporţia celor trei elemente componente (celule, fibre, substanţă
fundamentală) este egală
- Ţesutul conjunctiv lax;
2. în care predomină celulele (ţesuturi specializate)
- Ţesutul conjunctiv reticular;
- Ţesutul conjunctiv adipos;
3. în care predomină fibrele (ţesuturi fibroase)
- Ţesutul conjunctiv tendinos;
II. Ţesutul cartilaginos
-Ţesutul cartilaginos hialin;
III. Ţesutul osos
-Ţesutul osos compact;
-Ţesutul osos spongios.
Ţesutul mezenchimatos, coloraţie HE, embrion.
Este un tip de ţesut în care predomină celulele şi substanţa fundamentală, iar
fibrele, mai ales fibre de reticulină, sunt rare.
- cu obiectivul mic: se vizualizează ţesutul conjunctiv tânăr, mezenchimatos,
caracterizat de prezenţa a numeroase celule stelate, celulele mezenchimatoase.
Substanţa fundamentală este abundentă, palid colorată, cu tentă bazofilă. Fibrele de
reticulină nu se evidenţiază în coloraţia HE;
- cu obiectivul mare se observă celulele mezenchimatoase care sunt celule
stelate, cu prelungiri ce vin în contact cu prelungirile celulelor învecinate, realizând
o reţea celulară, în ochiurile căreia se găseşte substanţa fundamentală. Celulele
mezenchimatoase au citoplasmă relativ redusă, intens bazofilă, iar nucleul este
mare, rotund-ovalar, eucrom, dispus central.
24
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut conjunctiv mezenchimatos
1 – Celulă mezenchimatoasă; 2 – Substanţă fundamentală.
ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI
Ţesuturile conjunctive moi sunt constituite din substanţă fundamentală de
consistenţă redusă, celule şi fibre în proporţii variabile.
Ţesutul conjunctiv lax, coloraţie HE, glanda mamară.
Este un tip de ţesut conjunctiv în care celulele, fibrele şi substanţa
fundamentală se găsesc în proporţii aproximativ egale.
- cu obiectivul mic: se observă două tipuri de ţesut conjunctiv: un ţesut
conjunctiv dens şi un ţesut conjunctiv lax în care se găsesc structuri glandulare,
care formează lobulul mamar; pe acest preparat se va studia doar aspectul ţesutului
conjunctiv lax (din lobulul mamar).
- cu obiectivul mare: se observă fibrele de colagen colorate palid roz,
dispuse izolat sau în fascicule cu orientare variabilă, printre care se găsesc celule
conjunctive şi substanţă fundamentală. Se pot recunoaşte fibroblastele şi
fibrocitele, prin nucleii lor alungiţi, în formă de bastonaş, hipo- respectiv
hipercromi, dispuşi în vecinătatea fasciculelor de fibre colagene. Acest ţesut fiind
bine vascularizat, se observă şi capilare sanguine. În secţiune longitudinală,
capilarul apare ca un lumen îngust în care proemină nucleii alungiţi şi hipercromi
ai celulelor endoteliale, dispuşi alternativ, de o parte şi de cealaltă a peretelui
vascular, ca dinţii unui fierăstrău şi în care uneori, se pot evidenţia hematii aşezate
în şir indian. Pe secţiune transversală capilarul apare ca un spaţiu mic, rotund, cu
unul, maximum doi nuclei ce proemină în lumen.
Ţesutul conjunctiv lax conţine şi alte tipuri de fibre (fibre elastice, fibre de
reticulină) dar care nu sunt vizibile în coloraţia cu HE. De asemenea poate conţine
diferite celule migrate din sânge.
Acest tip de ţesut, în alte localizări (adventiţie, capsula organelor), poate
conţine cantităţi variabile de ţesut adipos.
1
2
25
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut conjunctiv lax
1 – Fibre colagene; 2 – Nucleu de fibrocit; 3 – Nucleu de fibroblast; 4 – Plasmocit;
5 – Adipocit; 6 – Limfocit; 7 – Capilar secţionat longitudinal; 8 – Capilar secţionat
transversal.
Ţesutul conjunctiv reticular, coloraţie HE, nodul limfatic.
Este un tip de ţesut conjunctiv alcătuit din celule (celule reticulare), fibre de
reticulină şi substanţă fundamentală. El formează stroma organelor limfoide (nodul
limfatic, splină, măduvă hematogenă etc.).
- cu obiectivul mic: vom căuta zona medulară, profundă, a nodulului
limfatic, unde limfocitele sunt mai rare şi unde putem observa ţesutul conjunctiv
reticular, cu aspect de reţea;
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul celulelor reticulare: celule de
formă stelată, cu citoplasmă eozinofilă şi un nucleu mare, rotund şi hipocrom.
Prelungirile lor, lungi şi puţin numeroase, se anastomozează cu prelungirile
celulelor învecinate şi realizează o pseudoreţea ce dublează reţeaua de fibre de
reticulină. Fibrele de reticulină nu se observă în această coloraţie. În ochiurile
reţelei, ce formează stroma nodulului limfatic, se recunosc elemente limfoide –
celule mici cu nucleu rotund şi hipercrom şi cu citoplasmă redusă în semilună.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut conjunctiv reticulat
1 – Celulă reticulară; 2 – Limfocit.
2
3 4
5
6
8
1
7
1
2
26
Ţesut conjunctiv adipos, coloraţie HE, glanda mamară.
Este un ţesut în care predomină celulele, dispuse strâns una lângă cealaltă,
substanţa fundamentală şi fibrele fiind reduse cantitativ.
- cu obiectivul mic: se observă un ţesut conjunctiv format aproape în exclusivitate
din celule adipoase mari, cu limite celulare bine vizibile şi citoplasmă incoloră;
- cu obiectivul mare: se evidenţiază celulele adipoase izolate sau dispuse
strâns una lângă cealaltă, în cuiburi formând paniculi adipoşi. Sunt celule mari,
rotunde, ovalare sau poligonale (când sunt grupate), cu membrana celulară net
conturată. Cea mai mare parte din celulă este ocupată de o singură vacuolă mare,
ce nu se colorează în HE (celula pare goală în centru) şi împinge citoplasma şi
nucleul la periferie. Nucleul apare turtit, hipercrom şi excentric, în timp ce
citoplasma este redusă la un inel subţire ce înconjoară vacuola. Se realizează astfel
aspectul de inel cu pecete. În spaţiile intercelulare, foarte înguste, se găsesc rare
fibre fine de reticulină şi numeroase capilare.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut adipos
1 – Celule adipoase; 2 – Capilare.
Ţesutul conjunctiv tendinos, coloraţie HE, tendon.
Este un ţesut conjunctiv în care predomină fibrele de colagen, dispuse
ordonat, cu celule puţine şi substanţă fundamentală redusă.
- cu obiectivul mic: se observă un ţesut conjunctiv format preponderent din
fibre de colagen, organizate în fascicule ordonate; printre fibre se găsesc celule
conjunctive numite tenocite;
- cu obiectivul mare: se evidenţiază fibrele de colagen groase, palid
eozinofile cu dispoziţie ordonată. Au un traiect uşor ondulat, pe secţiune
longitudinală şi se dispun în fascicule dense, paralele între ele. Între fascicule,
respectiv între fibre, sunt aşezate în număr mic fibrocitele (tenocitele). Sunt celule
alungite, de formă dreptunghiulară, cu limite celulare şi citoplasma slab vizibile
fiind lipite de fibrele conjunctive. Nucleul este ovalar, hipercrom. Deseori nucleii
1
2
2
27
sunt aşezaţi „cap la cap”, realizând aspectul de „nuclei gemeni”, aspect
caracteristic ţesutului tendinos.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut conjunctiv tendinos
1 – Tenocite (nuclei gemeni); 2 – Fascicule de fibre de colagen.
Diagnosticul diferenţial între diferitele tipuri de ţesuturi conjunctive moi se
face pe baza proporţiei elementelor componente şi a modului de organizare al
acestora.
ŢESUTURILE CARTILAGINOASE
Ţesuturile cartilaginoase sunt ţesuturi conjunctive formate din substanţă
fundamentală semidură, fibre de colagen şi/sau elastice şi celule cartilaginoase:
condroblaste, celule în activitate, care produc cartilajul, şi respectiv condrocite, celule în
repaus.
După natura şi arhitectura fibrelor, cât şi după cantitatea de substanţă
fundamentală, deosebim trei tipuri de ţesuturi cartilaginoase: hialin, elastic, fibros.
Ţesutul cartilaginos hialin, coloraţie HE, trahee.
Este un ţesut cu substanţă fundamentală abundentă, celule şi puţine fibre
conjunctive, mascate de substanţa fundamentală.
- cu obiectivul mic: se evidenţiază cartilajul hialin în tunica mijlocie a
peretelui traheei. Vom observa substanţa fundamentală omogenă (palid albăstruie)
în care sunt cuprinse condrocitele, dispuse izolat sau în grup. La periferia
cartilajului, de o parte şi de cealaltă se găseşte pericondrul, ce înveleşte cartilajul;
- cu obiectivul mare: se observă pericondrul şi structura cartilajului.
Pericondrul are două straturi: un strat extern, fibro-vascular şi unul intern,
celular. Stratul extern conţine în special fibre de colagen, puţine elemente celulare
reprezentate de fibrocite şi vase sanguine. În stratul intern se diferenţiază
condroblastele, celulele care sintetizează matricea extracelulară. Acestea au aspect
lenticular, dispuse cu axul lung, paralel cu suprafaţa cartilajului. Au o citoplasmă
1
2
28
bazofilă, un nucleu ovalar alungit, eucrom. Între pericondru şi cartilaj nu există o
limită precisă, trecerea făcându-se treptat.
În structura cartilajului hialin se observă substanţa fundamentală
abundentă, neomogenă, palid bazofilă. Fibrele de colagen nu se disting din
substanţa fundamentală deoarece sunt foarte fine, de dimensiuni submicroscopice.
Condrocitele sunt dispuse în lacune ale substanţei fundamentale, numite
condroplaste. Ele au o formă rotundă sau ovalară, respectiv poligonală când se
dispun în grupuri. Au citoplasmă bazofilă şi un nucleu rotund sau ovalar,
hipercrom.
Condrocitele se găsesc fie izolat, fie dispuse în grupuri „izogene”, formate
din 3-8 celule. Deosebim grupuri izogene axiale, în care celulele sunt aşezate unele
peste altele, ca monedele într-un fişic şi grupuri izogene coronare, în care celulele
sunt aşezate în inel (radiar) sau în coroană. În jurul condrocitelor izolate şi în jurul
grupurilor izogene, substanţa fundamentală se condensează şi se colorează mai
intens bazofil, formând un fel de capsulă a celulei sau a grupului, numită matrice
teritorială. Substanţa fundamentală dintre grupurile izogene, colorată mai palid se
numeşte matrice inter-teritorială.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Cartilaj hialin
1 – Pericondrul fibro-vascular; 2 – Pericondrul celular (condroblaste); 3 – Condrocite
(grupe izogene coronare) cu matrice teritorială; 4 – Condrocite (grupe izogene axiale) cu
matrice teritorială; 5 – Matrice inter-teritorială.
ŢESUTUL OSOS
Ţesutul osos este o varietate de ţesut conjunctiv, în care substanţa fundamentală
este dură. Împreună cu fibrele conjunctive (colagene) formează matricea osoasă în care
se dispun celulele: osteoblastele, osteocitele şi osteoclastele.
La lucrările practice vom studia două tipuri de ţesut osos: ţesutul osos
compact şi ţesutul osos spongios.
1
2
3
4 5
29
Ţesut osos haversian compact, os uscat şi şlefuit.
Preparatul se obţine prin uscarea şi şlefuirea osului până la o grosime de
câţiva milimetri, în aşa fel încât să poată fi aşezat sub lamelă. Pe osul uscat şi
şlefuit se studiază componenta minerală a osului.
Osul compact este format din sisteme haversiene (osteoane) şi
interhaversiene. Un osteon este alcătuit dintr-un canal central (canal Havers)
înconjurat de lamele osoase dispuse concentric.
- cu obiectivul mic: vom studia structura unui osteon. Pe secţiunea
transversală acesta este format dintr-un spaţiu rotund situat central, canalul
Havers, ce apare colorat în negru. El este înconjurat de 8-15 lamele osoase
concentrice. Pe marginea lamelelor osoase se dispun cavităţi lenticulare, lacune
săpate în substanţa fundamentală numite osteoplaste, ce apar colorate în negru. Din
ele pornesc în toate sensurile canalicule lungi, subţiri, ramificate, realizând un
aspect de păianjen. Prin aceste canalicule ostoplastele învecinate comunică între
ele. Se mai observă canale cu diametru mare, oblice sau transversale, canalele
Volkmann (negre) ce leagă între ele canalele haversiene şi care nu sunt înconjurate
de lamele osoase. Între sistemele haversiene se găsesc sisteme interhaversiene sau
intermediare, centrate sau nu de canale haversiene. Ele sunt formate din lamele
osoase arcuate, cu osteoplaste, având rolul de a lega între ele osteoanele.
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul osteoplastelor.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut osos compact şlefuit
1 – Sistem Havers; 2 – Sistem interhaversian; 3 – Canal Havers; 4 – Canal Volkmann;
5 – Lamele osoase; 6 – Osteoplaste.
Ţesutul osos spongios, coloraţie HE, os spongios.
Este un ţesut osos haversian în care spaţiile medulare reprezintă componenta
dominantă, cea osoasă fiind mai redusă.
- cu obiectivul mic: vom recunoaşte arhitectura osului spongios. Are un
aspect buretos, spongios, determinat de existenţa unor spaţii (cavităţi) numite
areole, despărţite de trabecule osoase. Trabeculele sau traveele osoase de lungimi
variabile (de obicei scurte), cu orientare neregulată, se întretaie şi se
1
2 3
4 5 6
30
anastomozează delimitând areolele. Acestea sunt de mărimi şi forme variate,
uneori intercomunicante şi conţin măduvă hematogenă.
- cu obiectivul mare: vom recunoaşte celulele prezente în ţesutul osos:
osteocitele, osteoblastele şi osteoclastele. Se observă traveele formate din câteva
lamele osoase paralele, între care se găsesc osteocitele dispuse în osteoplaste,
aranjate în şiruri paralele. Osteocitele au formă ovalară, turtită, lenticulară, cu
citoplasmă redusă, eozinofilă. Nucleul ovalar sau alungit, hipercrom, uneori
ratatinat, se dispune central. Pe marginea traveelor se găsesc osteoblastele, dispuse
ca şiragurile de mărgele. Sunt celule active metabolic, de formă cuboidală, ovalară
sau mai adesea triunghiulară. Au nucleu mare, ovalar, eucrom, iar citoplasma,
abundentă, este bazofilă. Osteoclastele se găsesc în număr mic, numai în zonele în
care are loc o remaniere osoasă. Sunt localizate numai pe marginea areolelor, în
contact cu traveea osoasă. Această zonă de contact (zonă de resorbţie osoasă) este
mai palid colorată şi este numită lacună Howship. Osteoclastele sunt celule de talie
mare (gigante), cu citoplasmă abundentă acidofilă şi cu un număr mare de nuclei
hipocromi (celule multinucleate), dispuşi dezordonat în celulă.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut osos spongios
1 – Lamele osoase cu osteocite; 2 – Osteoblast; 3 – Osteoclast; 4 – Lacuna Howship;
5 – Areolă.
Diagnosticul diferenţial al celor două tipuri de ţesut osos se face pe baza
organizării arhitecturale a acestora.
1
2 3
4
5
3
4
31
ŢESUTURILE MUSCULARE
Ţesuturile musculare sunt alcătuite din celule specializate pentru contracţie,
celule care, datorită formei lor alungite, sunt denumite uzual fibre musculare.
În jurul fibrelor musculare se găseşte o cantitate mai mare sau mai mică de
ţesut conjunctiv, vase şi nervi.
Pe baza caracteristicilor morfologice şi funcţionale ale fibrelor musculare,
se disting 3 tipuri de ţesut muscular:
- ţesut muscular neted (fibre cu citoplasma omogenă, fără striaţii)
- ţesut muscular striat scheletal (fibre ce prezintă striaţii longitudinale şi
transversale)
- ţesut muscular striat cardiac (o formă de muşchi striat diferit de muşchiul
striat scheletal, ce formează muşchiul inimii)
ŢESUTUL MUSCULAR NETED
Ţesutul muscular neted este format din celule (fibre) musculare alungite, cu
capetele ascuţite şi cu porţiunea centrală mai bombată (celule fusiforme), dispuse
în fascicule. Între fascicule se găseşte o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv.
Ţesut muscular neted, coloraţie HE, vezica urinară.
Acest preparat s-a obţinut prin etalarea vezicii urinare de broască pe lamă
(deci nu este o secţiune histologică). Prin pensulare, s-a îndepărtat mucoasa vezicii
urinare şi s-a încercat disocierea parţială a fibrelor musculare în aşa fel încât să
putem observa şi fibre musculare netede izolate.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut muscular neted
1 – Fibră musculară izolată; 2 – Fascicul muscular; 3 – Nucleu de fibrocit.
1 2
3
32
- cu obiectivul mic: vom identifica fibrele musculare netede dispuse izolat
sau în fascicule, cu orientare diferită, realizând un aspect de reţea, precum şi unele
elemente ale ţesutului conjuntiv, ca de exemplu fibrocitele.
- cu obiectivul mare: vom examina aspectul unei fibre musculare netede
izolate, precum modul în care mai multe fibre se grupează pentru a forma
fascicule. Fibra musculară netedă apare ca o celulă fusiformă cu extremităţi mai
subţiri, efilate şi centrul mai bombat. Citoplasma celulei este omogenă, eozinofilă.
Nucleul este unic, dispus central, hipocrom, alungit, şi cu axul lung paralel cu axul
lung al celulei. Majoritatea fibrelor sunt dispuse în fascicule, în aşa fel încât
extremitatea unei fibre se găseşte la mijlocul fibrei vecine.
ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT SCHELETAL
Acest ţesut este format din celule alungite, cu aspect de panglică, rotunjite
la capete, aşezate paralel între ele, în fascicule şi înconjurate de o cantitate mică de
ţesut conjunctiv cu vase şi nervi (10% din masa musculară).
Ţesut muscular striat scheletal, coloraţie HE, limba.
- cu obiectivul mic: se observă fibrele musculare striate scheletale cu formă
de panglică. Fibra musculară prezintă nuclei multipli, alungiţi, având axul lung
paralel cu axul lung al celulei. Aceşti nuclei sunt hipercromi şi sunt aşezaţi la
periferia celulei, sub sarcolemă.
- cu obiectivul mare: pe secţiune longitudinală se observă fibrele musculare
cu citoplasma (sarcoplasma) eozinofilă şi heterogenă, prezentând striaţii
transversale şi striaţii longitudinale, aşezate ordonat. Striaţiile longitudinale sau
colonetele Leydig (care se observă în secţiunile longitudinale) se întind de la un
capăt la celălalt al fibrei şi sunt date de aranjamentul miofibrilelor. Striaţiile
transversale sunt date de alternanţa regulată de discuri clare şi întunecate din
structura miofibrilelor. Pe secţiunea histologică striaţiile transversale apar sub
forma unor benzi colorate puternic eozinofil (în roşu), corespunzând discurilor
întunecate; ele alternează cu benzi palid colorate, corespunzătoare discurilor clare.
Aceste benzi sunt perpendiculare pe axul lung al fibrei, sunt paralele între ele, şi
sunt aşezate la distanţe egale.
Pe secţiune transversală, miofibrilele apar ca nişte puncte fine, dispuse în grupuri şi
delimitate de septe fine de citoplasmă (câmpurile Cohnheim).
33
Imagine microscopică
Reprezentare schematică
Ţesut muscular striat
1 – Secţiune longitudinală; 2 – Secţiune transversală; 3 – Striaţii longitudinale;
4 – Striaţii transversale; 5 – Nuclei periferici; 6 – Sarcolemă; 7 – Câmpurile Cohnheim;
8 – Ţesut conjunctiv.
ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT CARDIAC
Este format din fibre (celule) musculare mult mai scurte decât fibrele
musculare striate scheletale. Au formă dreptunghiulară, capetele bifurcate şi
anastomozate cu fibrele învecinate. Acest loc de anastomoză se numeşte stria
scalariformă (sau discurile intercalare). Între fibre se găseşte o cantitate abundentă
de ţesut conjunctiv şi numeroase vase.
Ţesut muscular striat cardiac, coloraţie HF (hematoxilină ferică),
muşchi cardiac.
Coloraţia HF este o coloraţie specială, care pune în evidenţă striaţiile fibrei
musculare: discurile clare rămân incolore iar cele întunecate apar sub forma unor
benzi negre. Tot în negru se colorează şi stria scalariformă, nucleul şi elementele
componente ale ţesutului conjunctiv dintre fibre.
-cu obiectivul mic: în secţiune longitudinală, vom observa forma
dreptunghiulară a fibrelor musculare cardiace şi dispunerea lor în fascicule, cu
aspect de reţele plexiforme.
6 1
2
3
4
5
6
7
8
34
-cu obiectivul mare: vom studia mai în detaliu structura celulei musculare
cardice: celulă dreptunghiulară, cu capetele bi- sau trifurcate, aşezate în fascicule
paralele şi unite cap la cap la nivelul extremităţilor lor distale prin strii scalariforme
sau discuri intercalare. Discurile intercalare apar sub forma unor benzi transversale
groase, ce sunt dispuse în zig-zag şi sunt perpendiculare în raport cu axul fibrei. De
asemenea vom observa nucleul unic, dispus central, alungit, colorat în negru în
coloraţia HF. Sarcoplasma prezintă, în secţiune longitudinală, striaţii transversale,
aşezate în registru, date de alternanţa discurilor clare şi întunecate din structura
miofibrilelor şi striaţii longitudinale (colonetele Leydig) date de prezenţa
miofibrilelor. Aceste striaţii (transversale şi longitudinale) sunt mai rare şi mai slab
structuralizate, comparativ cu fibra musculară striată scheletală. În spaţiile
intercelulare, se va observă prezenţa ţesutului conjunctiv în cantitate mai mare
decât la muşchiul scheletal, bogat în capilare sanguine.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Ţesut muscular cardiac
1 – Stria scalariformă; 2 – Nucleu unic central; 3 – Ţesut conjunctiv.
Diagnosticul diferenţial dintre cele trei tipuri de ţesut muscular se face pe
baza aspectului morfologic al celulelor.
1
2 3
35
ORGANELE HEMATO- ŞI LIMFOPOIETICE
Organele hemato- şi limfopoietice formează compartimentul tisular central
al ţesutului sanguin. Ele conţin celule tinere, imature care reprezintă precursorii
celulelor circulante sanguine, în aceste organe desfăşurându-se procesele de
hemopoieză şi de limfopoieză.
Toate aceste organe au un plan comun de organizare histologică, ele fiind
formate din capsulă, stromă şi parenchim.
Capsula este formată din ţesut conjunctiv dens cu unele variaţii de la un
organ la altul. De pe faţa internă a capsulei se desprind septe conjunctivo-vasculare
care compartimentează organul.
Stroma. Cu excepţia timusului, a cărui stromă este de origine epitelială,
toate celelalte organe limfoide au stroma alcătuită din ţesut conjunctiv reticular.
Acest ţesut (vezi ţesutul conjunctiv reticular), este format dintr-o reţea
tridimensională de fibre de reticulină, cu două tipuri de ochiuri: unele mici care
conţin elementele parenchimului şi unele mari, neregulate, căptuşite din loc în loc
de celule endoteliale, formând capilarele sinusoide, prin care circulă sângele sau
limfa. Pe lângă fibrele de reticulină, ţesutul conjunctiv stromal mai conţine şi
celule reticulare stelate cu numeroase prelungiri care se unesc cu prelungirile
celulelor învecinate.
Structura parenchimului va fi studiată la fiecare organ hemato- şi
limfopoietic în parte.
MĂDUVA ROŞIE HEMATOGENĂ
Este dispusă în interiorul areolelor ţesutului osos spongios şi este formată
din stromă şi parenchim.
Măduvă roşie hematogenă, coloraţie HE, ţesut osos spongios.
- cu obiectivul mic: vom observa un ţesut bogat celular, dispus în areolele
osului spongios, format din insule de celule mieloide, neidentificabile morfologic
în această coloraţie şi la această mărire, un număr variabil de adipocite, iar pe
alocuri celule gigante, cu citoplasmă eozinofilă (megacariocite).
- cu obiectivul mare: vom studia în primul rând megacariocitul, o celulă
gigantă, cu multă citoplasmă eozinofilă şi cu un nucleu central, mare, înmugurit,
sau sub formă de inel. Prezenţa megacariocitului este aproape indispensabilă
pentru diagnosticul de măduvă roşie hematogenă. Se mai pot recunoaşte
adipocitele, sub forma de celule în „inel cu pecete”. Restul celulelor sunt elemente
tinere ale seriei mieloide. Pentru identificarea lor sunt necesare coloraţii speciale.
36
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Măduvă roşie hematogenă
1 – Megacariocit; 2 – Adipocit; 3 – Celule tinere ale seriei mieloide.
TIMUSUL
Timusul este un organ limfo-epitelial şi endocrin cu structură lobulată.
Prezintă la periferie de o capsulă conjunctivă din care se desprind septe
conjunctive care împart organul în lobi şi lobuli. Stroma diferă de cea a organelor
limfoide periferice, fiind de origine epitelială. Parenchimul prezintă două zone
distincte: o zonă periferică mai întunecată şi o zonă centrală mai palidă. Zona
periferică este lobulată iar zona centrală formează un miez comun pentru toţi
lobulii. În medulară sunt prezente formaţiuni lamelare eozinofile, corpusculii
Hassall.
Timus, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea morfologică a timusului care
este înconjurat de o capsulă conjunctivă, bogată în ţesut adipos. Din ea se desprind
septe conjunctive care înconjoară şi delimitează lobulii timici bine individualizaţi.
Lobulii timici, de formă poligonală, prezintă o zonă centrală mai clară (medulara)
şi una periferică mai întunecată (corticala).
- cu obiectivul mare: vom studia structura citologică a celor două zone ale
lobulilor timici. Zona corticală conţine o bogată populaţie celulară, alcătuită
preponderent din limfocite mici (timocite). Zona medulară conţine, pe lângă
timocite, în număr mai mic şi mai lax dispuse, şi celule stromale epitelio-reticulare
mai evidente. Acestea celule sunt mai mari, au citoplasmă abundentă palidă,
eozinofilă, cu un nucleu mare, central, hipocrom. Tot în medulară vom găsi şi
câteva formaţiuni rotunde sau ovoide, eozinofile, corpusculii Hassall, care sunt
structuri caracteristice timusului. Corpusculii Hassall sunt alcătuiţi din celule
epiteliale stromale aplatizate, aşezate în straturi concentrice, dând corpusculilor
aspect de bulb de ceapă. În unele celule se mai poate observa nucleul, altele sunt
1
2 3
37
complet sau parţial cheratinizate (mase eozinofile). Numărul corpusculilor creşte
cu vârsta.
Imagine microscopică
Reprezentare schematică
Timus
1 – Capsulă; 2 – Sept incomplet; 3 – Corticală; 4 – Medulară; 5 – Celule epitelio-
reticulare; 6 – Corpuscul Hassall.
Diagnostic diferenţial: cu celelalte organe hemato- şi limfopoietice, prin
organizarea parenchimului timic sub formă de lobuli delimitaţi de septuri
conjunctive, cu cele două zone, corticala şi medulara şi prin prezenţa corpusculilor
Hassall în medulară.
NODULUL LIMFATIC
Nodulul limfatic este un organ limfoid plasat pe traiectul căilor limfatice,
învelit de o capsulă conjunctivă din care pleacă septe scurte care
compartimentează numai periferia organului. Prezintă o stromă formată din ţesut
1
2 3
4 5
6
38
conjunctiv reticular (prelungirile celulelor reticulare anastomozate în reţea, dublată
de reţeaua fibrelor de reticulină) şi un parenchim organizat în 3 zone: corticala
superficială, corticala profundă (sau paracorticala) şi medulara, cărora li se adaugă
un sistem de sinusuri limfatice (sinusul subcapsular, paratrabecular şi medular).
Nodul limfatic, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: la periferie capsula conjunctivă şi celule adipoase. Din
ea pleacă septe (trabecule) înguste şi scurte, care compartimentează numai periferia
nodulului (parţial zona corticală). Sub capsulă se observă cele 3 zone ale
parenchimului: zona corticală alcătuită din foliculi limfoizi aşezaţi în coroană, zona
corticală profundă (paracorticala) sub forma unui ţesut limfoid dens şi difuz şi zona
medulară formată din cordoane de limfocite despărţite prin spaţii mai mult sau mai
puţin înguste, neregulate, sinusuri medulare.
- cu obiectivul mare: vom studia organizarea citologică a fiecărei zone din
nodul şi structura sinusurilor limfatice. Zona corticală superficială este formată
din foliculi limfatici secundari cu o zonă centrală mai palid colorată (centrul clar
sau germinativ) şi o zonă periferică mai intens colorată (coroana limfocitară).
Centrul germinativ este format din celule mari, cu nucleu hipocrom şi citoplasmă
bogată, acest lucru explicând şi aspectul său palid în comparaţie cu cel al coroanei
limfocitare. Aceste celule se numesc celule centro-foliculare (celulele centrului
folicular) şi sunt limfocite activate provenite din coroana limfocitară. Printre ele se
găsesc şi macrofage, dar pentru punerea lor în evidenţă este nevoie de coloraţii
imunohistochimice. Coroana limfocitară este formată din limfocite mici cu nucleu
hipercrom şi citoplasmă puţină. Zona paracorticală este formată din limfocite
dispuse difuz fără să formeze centri germinali. În această zonă se găsesc venulele
postcapilare ale lui Schultze care prezintă un endoteliu înalt, cubic sau cilindric şi
nu conţin strat muscular. Zona medulară, situată în vecinătatea hilului, este
formată din cordoane de limfocite separate între ele prin sinusurile medulare. În
zona medulară, în apropierea sinusurilor medulare, parenchimul este mai sărac în
limfocite, aici putându-se vizualiza mai bine elementele stromei.
Sinusurile nodulului. Între capsulă şi zona corticală, se găseşte sinusul
marginal sau subcapsular, bine vizibil sub forma unui spaţiu optic vid ce coafează
nodulul şi care conţine rare elemente stromale. Sunt de asemenea vizibile
sinusurile medulare dintre cordoanele medulare. Sinusurile paratrabeculare fac
legătura dintre sinusul subcapsular şi sinusurile medulare. Ele sunt situate în
vecinătatea trabeculelor şi nu sunt întotdeauna vizibile pe secţiunile histologice
datorită dispoziţiei dense a limfocitelor din zona corticală şi paracorticală.
39
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Nodul limfatic
1 – Capsulă; 2 – Corticala superficială; 3 – Zona paracorticală (corticala profundă);
4 – Zona medulară; 5 – Foliculi limfatici secundari; 6 – Coroana limfocitară; 7 – Centrul
clar germinativ; 8 – Sinus subcapsular; 9 – Sinus paratrabecular (de obicei nu este
vizibil); 10 – Sinus medular; 11 – Venule postcapilare ale lui Schultze
Diagnostic diferenţial: cu celelalte organe hemato- şi limfopoietice, prin
prezenţa celor trei zone ale parenchimului şi a sinusurilor limfatice.
SPLINA
Splina este un organ limfoid situat pe traiectul vaselor sanguine, ea
reprezentând locul de întâlnire între sângele circulant şi ţesutul limfoid. La exterior
este învelită de o capsulă conjunctivă, care conţine şi fibre musculare netede. Din
ea se desprind septe conjunctivo-musculare, care sunt vizibile pe secţiunile
efectuate prin splină, dar care nu o compartimentează în lobuli. Stroma este
formată din ţesut conjunctiv reticular (reţea de fibre de reticulină şi celule
reticulare stelate). Parenchimul este format din două zone care se întrepătrund:
pulpa albă şi pulpa roşie.
Splină, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea histologică a splinei.
Parenchimul este format din două zone care se întrepătrund: pulpa albă şi pulpa
roşie. Pulpa albă reprezintă aproximativ 20% din parenchimul splenic şi are două
componente: corpusculii Malpighi (foliculi limfatici secundari şi 1-2 arteriole
centrale sau periferice) şi tecile limfoide periarteriale (manşon limfocitar situat în
jurul unei arteriole). Pulpa roşie, situată printre formaţiunile limfoide ale pulpei
6
1
2
3
4
5
7
8
9 10 11
6
40
albe este formată dintr-o reţea vasculară (sinusurile splenice) şi cordoane celulare
(cordoane splenice) alcătuite mai ales din hematii.
- cu obiectivul mare: vom urmări citoarhitectura celor două zone ale
parenchimului splenic: pulpa albă (formată din corpusculul Malpighi şi tecile
periarteriale) şi pulpa roşie. Corpusculul Malpighi este o formaţiune limfoidă
sferică sau ovalară, formată dintr-un folicul limfatic secundar, cu centru clar
germinativ, coroană limfocitară (structură microscopică asemănătoare foliculilor
limfatici din nodulul limfatic) şi la exterior o zonă marginală unde pulpa albă se
întrepătrunde cu pulpa roşie. La periferia corpusculului Malpighi se găsesc 1-2
arteriole cu structura microscopică caracteristică. Teaca periarterială apare sub
forma unui manşon de limfocite mici, situat în jurul unei arteriole centrale. Pulpa
roşie este alcătuită din cordoane celulare, separate între ele prin sinusoide. Celulele
pulpei roşii sunt reprezentate în principal de hematii, macrofage şi limfocite.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Splina
1 – Capsulă; 2 – Sept; 3 – Corpuscul Malpighi; 4 – Teacă periarterială;
5 – Arteriolă; 6 – Pulpa roşie.
1
2
3
4
5
6
41
Diagnostic diferenţial: cu celelalte organe hemato- şi limfopoietice, prin
prezenţa capsulei şi a septelor groase cu structură conjunctivo-musculară şi prin
structura caracteristică a parenchimului format din întrepătrunderea a două zone
distincte: pulpa albă şi pulpa roşie.
ŢESUTUL LIMFOID ATAŞAT MUCOASELOR (MALT)
Organele limfoide care fac parte din sistemul MALT sunt situate în corionul
mucoasei diferitelor organe ca: sistemul digestiv, sistemul respirator, etc. Spre
deosebire de celelate organe limfoide, acestea nu sunt delimitate de o capsulă.
Amigdala palatină
Amigdala palatină este un organ limfoid periferic situat în cavitatea bucală.
Este acoperită la suprafaţă de un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat. Pe
alocuri, epiteliul se înfundă în ţesutul conjunctiv subiacent, formând criptele
amigdaliene - invaginări profunde, uneori ramificate. Sub epiteliul de suprafaţă şi
în jurul criptelor, în corionul mucoasei, se găsesc foliculi limfoizi cu centrii
germinali şi infiltrat limfoid interfolicular.
Amigdala palatină, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom studia organizarea histologică a amigdalei palatine,
acoperită de mucoasa cavităţii bucale formată din epiteliul de suprafaţă, stratificat
pavimentos necheratinizat şi un corion format din ţesut conjunctiv. Se observă
criptele amigdaliene adânci, căptuşite de epiteliul de suprafaţă al mucoasei cavităţii
bucale. Corionul nu prezintă papile, dar conţine numeroşi foliculi limfoizi
secundari formaţi din centru clar germinativ şi coroană limfocitară, dispuşi în jurul
criptelor. Între foliculi şi în jurul lor se găseşte un bogat infiltrat limfoid difuz –
ţesutul interfolicular.
- cu obiectivul mare: vom studia structura epiteliului de suprafaţă, cu
numeroase infiltraţii limfoide în zona criptelor care uneori maschează aspectul
epiteliului. Lumenul criptelor poate fi gol sau poate conţine detritusuri celulare
(celule epiteliale descuamate), limfocite, etc. Foliculii limfatici au structura
caracteristică, similară cu cea descrisă la foliculii din nodulul limfatic.
Diagnostic diferenţial: cu celelalte organe hemato şi limfopoietice, prin
prezenţa criptelor mărginite nu de o capsulă, ci de un epiteliu stratificat pavimentos
necheratinizat, de tip bucal, şi prin prezenţa foliculilor limfatici secundari înşiruiţi
de o parte şi de alta a criptelor amigdaliene.
42
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Amigdala palatină
1 – Epiteliul cavităţii bucale; 2 – Criptă; 3 – Foliculi limfoizi secundari; 4 – Ţesut
limfoid dens interfolicular.
1
2
3
4
43
ŢESUTUL ŞI SISTEMUL NERVOS
Ţesutul nervos intră în componenţa atât a sistemului nervos central (măduva
spinării, cerebelul, emisferele cerebrale) cât şi a sistemului nervos periferic
(ganglionii spinali şi vegetativi, nervii periferici). El este constituit din neuroni,
celule puternic diferenţiate şi din celule gliale sau auxiliare. În SNC celulele gliale
sunt astrocitele, oligodendocitele, celulele ependimare şi microgliile, iar în sistemul
nervos periferic celulele satelite şi celulele Schwann.
NEURONUL
Neuronul este unitatea morfologică şi funcţională a ţesutului şi sistemului nervos,
şi este format din corpul celular (pericarion) şi un număr variabil de prelungiri
citoplasmatice (dendrite şi axon).
Principalele caracteristici sunt:
- aspect polimorf (formă stelată, formă piramidală etc.) cu 2 sau mai multe
prelungiri evidenţiabile cu ajutorul impregnaţiilor argentice;
- pericarionul conţine un nucleu mare, rotund, veziculos, cu nucleol proeminent;
- citoplasma conţine organite specifice ce pot fi puse în evidenţă prin coloraţii
speciale: neurofibrilele (impregnaţii argentice) şi granulaţiile Nissl (albastru de toluidină,
violet de cresil).
Forma atât de variată a neuronilor depinde de mărimea pericarionului şi de
numărul prelungirilor care pornesc din corpul celular. Astfel, există celule nervoase de
formă stelată, ovalară, piramidală, piriformă şi rotundă.
Neuronul poate fi vizualizat prin coloraţii uzuale, cu HE, sau impregnaţii
argentice (metoda Golgi, Cajal etc.), care colorează atât celula cât şi prelungirile ei în
negru.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Celulă piramidală
1 – Corp celular; 2 – Axon; 3 – Dendrită principală; 4 – Dendrite secundare.
1
2
3
4 4
44
Neuronul piramidal, impregnaţie argentică, scoarţa cerebrală.
- cu obiectivul mic: vom identifica celula piramidală din scoarţa cerebrală;
- cu obiectivul mare: pericarionul are formă triunghiulară; din vârfurile
triunghiului pleacă una sau mai multe dendrite, bogat ramificate (arbore dendritic),
iar din mijlocul bazei, un axon. Celula este aşezată în aşa fel încât vârful
triunghiului să fie îndreptat spre suprafaţa scoarţei cerebrale, iar baza spre
profunzimea ei.
CELULELE GLIALE
Celulele gliale (nevrogliile) sunt celule de suport sau auxiliare ale sistemului
nervos. În microscopia optică, se pun în evidenţă prin impregnaţii cu săruri de Ag
şi/sau de Au (impregnaţii Golgi, Cajal, Del Rio Hortega). În această coloraţie ele
apar sub forma unor celule cu un corp celular foarte mic, cu numeroase prelungiri
(aspect de stea de mare). Unele celule gliale se găsesc în substanţa cenuşie
(astrocitul protoplasmatic, microglia, oligodendroglia), altele în substanţa albă
(astrocitul fibros, oligodendroglia, microglia).
Astrocitul protoplasmatic, impregnaţie argentică, scoarţa cerebrală.
- cu obiectivul mic: vom căuta astrocitul protoplasmatic în jurul neuronilor
piramidali din scoarţa cerebrală. Fiind vorba de o impregnaţie argentică, celulele
apar colorate în negru.
- cu obiectivul mare: astrocitul protoplasmatic apare ca o celulă cu un corp
foarte mic, cu foarte multe prelungiri scurte, groase şi bogat ramificate; uneori pe
suprafaţa prelungirilor sunt prezente asperităţi.
Imagine microscopică Reprezentare schematică
Astrocit protoplasmatic
45
SISTEMUL NERVOS CENTRAL
Măduva spinării, coloraţie HE, măduva spinării.
- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea măduvei spinării, secţionată
transversal: canalul ependimar situat central este înconjurat de substanţa cenuşie,
de forma literei H, iar la exterior se află substanţa albă, acoperită de meninge. Vom
studia aspectul microscopic al substanţei cenuşii în care recunoaştem neuroni
multipolari de talie mare în coarnele anterioare, mai mici în cele posterioare, şi
numeroşi nuclei mici, hipercromi, reprezentând celulele gliale şi neuroni de talie
mică (neuroni de asociaţie). Printre aceste elemente celulare se observă o masă
eozinofilă cu aspect fibrilar, alcătuită din prelungirile celulelor nervoase.
Reprezentare schematică
A B C D
Imagini microscopice
Măduva spinării – imagine de ansamblu
1 – Substanţa albă; 2 – Corn anterior; 3 – Corn posterior; 4 – Comisura cenuşie;
5 – Canal ependimar; 6 – Celule ependimare.
A – Cornul anterior; B – Canalul ependimar; C – Cornul posterior; D – Substanţa albă.
1
2
3
4
5
6
46
- cu obiectivul mare: neuronii multipolari din coarnele anterioare sunt celule
mari, stelate, cu citoplasmă bogată, eozinofilă şi un nucleu rotund, central,
veziculos şi bine nucleolat. Forma stelată este dată de numărul mare de prelungiri
care pornesc din celulă. În comisura cenuşie vom observa canalul ependimar
delimitat de un rând de celule cilindrice numite celule ependimare. Ele sunt celule
înalte, prismatice, cu dispoziţie pseudoepitelială (strâns unite între ele, fără a fi
dispuse pe o membrană bazală). Nucleul lor este ovalar, cu cromatina grunjoasă şi
este situat înspre substanţa cenuşie. La polul apical al acestor celule se observă
microvilozităţi. În substanţa albă se observă fibre nervoase mielinice formate din
filamentul axial (prelungire neuronală sub forma unui punct central eozinofil),
înconjurat de teaca de mielină (spaţiu inelar, incolor) şi de celulele gliale (lamă
subţire circulară de citoplasmă şi un nucleu hipercrom).
Diagnostic diferenţial: cu cerebelul pe baza dispunerii substanţei cenuşii şi a
substanţei albe, şi a caracterelor histologice individuale.
Cerebelul, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul de ansamblu al cerebelului, cu
substanţa cenuşie la exterior (scoarţa cerebeloasă) şi substanţa albă în interior
(arborele vieţii). La nivelul scoarţei cerebeloase vom recunoaşte cele 3 straturi
caracteristice: stratul molecular, situat la suprafaţă; stratul celulelor Purkinje;
stratul granular situat adiacent substanţei albe;
- cu obiectivul mare: vom studia citoarhitectonica fiecărui strat al scoarţei
cerebeloase:
- stratul molecular, aflat imediat sub meninge, are aspect fibrilar fiind
alcătuit preponderent din prelungirile citoplasmatice ale neuronilor din straturile
subiacente. Conţine celule puţine, de formă stelată, unele mici, situate superficial,
altele ceva mai mari, localizate profund;
- stratul celulelor Purkinje (stratul intermediar) este format dintr-un singur
rând de celule în formă de pară, cu baza situată spre stratul granular. Din vârful
fiecărei celule pleacă 1-3 prelungiri dendritice groase, care apoi se ramifică bogat
în stratul molecular al scoarţei cerebeloase formând o arborizaţie; axonii lor ce
pornesc din baza celulei, au un traiect descendent spre substanţa albă. Citoplasma
celulelor Purkinje este eozinofilă, iar nucleul este mare, hipocrom şi situat central,
în porţiunea mai bombată a celulei.
- stratul granular este situat adiacent substanţei albe, fiind cel mai gros şi
cel mai bogat în celule. În coloraţia cu HE se observă doar nucleii neuronilor ce
formează acest strat şi cei ai celulelor gliale. Aceste aglomerări de nuclei, mici,
rotunzi, hipercromi, dau aspectul granular acestui strat.
Sub scoarţa cerebeloasă se observă substanţa albă, sub forma unui ax
central, cu aspect fibrilar, formată din fibre nervoase mielinice şi amielinice.
47
Imagine histologică Reprezentare schematică
Scoarţa cerebeloasă
1 – Stratul molecular; 2 – Stratul celulelor Purkinje; 3 – Stratul granular; 4 – Substanţa
albă.
Diagnostic diferenţial: cu măduva spinării, pe baza dispunerii substanţei
cenuşii şi a substanţei albe şi a caracterelor histologice individuale.
SISTEMUL NERVOS PERIFERIC
SNP este format din ganglioni nervoşi (spinali şi vegetativi) şi din nervi
periferici (expansiuni ale neuronilor motori sau senzitivi).
Ganglionul vegetativ, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: se urmăreşte arhitectura generală a ganglionului; acesta
prezintă o capsulă conjunctivă subţire, neuroni dispuşi dezordonat în întreg
ganglionul, înconjuraţi de o capsulă subţire proprie. Printre neuroni se observă
fibre nervoase amielinice.
- cu obiectivul mare: se observă aspectul neuronilor: celule de formă stelată,
datorită numeroaselor prelungiri (neuroni multipolari) de talie mică, având 1-2
nuclei situaţi excentric în celulă; fiecare neuron este înconjurat de un rând
incomplet de celule satelite şi de o capsulă fibroasă foarte subţire. Printre neuroni
se pot observa fibrele nervoase amielinice sub formă de fine filamente eozinofile
dispuse dezordonat.
1
2
3
4
48
Imagine histologică Reprezentare schematică
Ganglion vegetativ
1 – Celulă nervoasă; 2 – Celulă satelită; 3 – Fibre nervoase.
1
2 3
49
APARATUL CIRCULATOR
Aparatul circulator este alcătuit din inimă, organ musculo-cavitar (organ
propulsor) şi din sistemul circulator, un sistem de conducte (vase) cu rol de
transport al sângelui: capilare, artere şi vene.
SISTEMUL CIRCULATOR
Capilarele sanguine sunt vase cu calibru mic (cu diametrul de 7-14
microni) care permit trecerea hematiilor numai în şir indian. Ca structură, peretele
capilar este alcătuit din endoteliu aşezat pe o membrană bazală; într-o dedublare a
membranei bazale se mai găseşte inconstant o celulă nediferenţiată numită pericit.
Capilar sanguin, coloraţia tricromică Masson-Goldner, limbă.
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul de ansamblu al secţiunii
transversale a limbii, studiind mucoasa de pe faţa dorsală, care acoperă papilele
linguale. Această mucoasă este formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos
colorat în maro, cu un strat de cheratină pe alocuri, colorat în portocaliu şi corion,
în care fibrele colagene sunt colorate în verde. La nivelul corionului vom localiza
capilarele sanguine în diverse secţiuni, cu un lumen foarte îngust, delimitat de un
perete foarte subţire;
Secţiune transversală Secţiune longitudinală
Imagine histologică
Reprezentare schematică
Capilar sanguin
1 – Nucleul celulei endoteliale; 2 – Nucleul pericitului; 3 – Hematii.
1
2 1
3
50
- cu obiectivul mare: în secţiune longitudinală se observă peretele capilar
format dintr-un rând de celule pavimentoase turtite (celulele endoteliale) aşezate pe
o membrană bazală. Celulele endoteliale au nucleu hipercrom, colorat în negru-
cafeniu, ovalar, aşezat paralel cu membrana bazală; el proemină în lumenul vasului
cu un aspect asemănător „dinţilor de fierăstrău”. Adiacent peretelui capilar se
observă nucleul pericitului, cu un aspect diferit de cel al nucleului celulei
endoteliale: este mai voluminos şi hipocrom. În secţiune transversală capilarul are
un lumen foarte mic, rotund, în care proemină cel mult un nucleu (nucleul celulei
endoteliale).
Arterele. Arterele au peretele alcătuit din trei tunici:
- intima căptuşeşte lumenul vasului şi este alcătuită la rândul său din:
endoteliu, stratul subendotelial;
- media, stratul cel mai bine dezvoltat este alcătuit din fibre musculare
netede şi lamele elastice în proporţii diferite la diferite tipuri de artere, aşezate
concentric în jurul lumenului;
- adventiţia este formată preponderent din fibre de colagen şi din puţine
fibre elastice aşezate longitudinal (în lungul vasului); tot aici vom găsi şi vasa
vasorum şi nervi vasorum.
Media este delimitată de intimă prin limitanta elastică internă, respectiv de
adventiţie prin limitanta elastică externă.
Vom studia două tipuri de artere: arterele mari, de tip elastic, şi arterele
mijlocii, de tip muscular.
Artera de tip elastic, coloraţie HE, aorta.
- cu obiectivul mic: vom observa pe o secţiune transversală lumenul larg,
rotund sau ovalar, regulat, cu un perete gros, structuralizat în cele trei tunici:
intima, care reprezintă 10%, media 80% şi adventiţia 10% din grosimea peretelui.
În coloraţia cu HE, structurile elastice din peretele arterial nu se colorează, apărând
ca spaţii mai palid colorate sau goale;
- cu obiectivul mare: vom studia elementele componente ale celor trei tunici:
- intima, cu un endoteliu evidenţiat doar prin nucleii hipercromi ce proemină în
lumen; stratul subendotelial format din fibre de colagen şi fibroblaste orientate circular;
- limitanta elastică internă apare sub forma unui spaţiu îngust, ondulat,
necolorat, ce separă intima de medie; fiind alcătuită din lamele elastice ea nu se
colorează în coloraţia cu HE;
- media, formată în cea mai mare parte din lamele elastice care nu se
colorează cu HE şi apar ca spaţii groase, sinuoase, întrerupte datorită dispoziţiei
discret spiralate. Printre ele vom observa fibre musculare netede (secţionate
longitudinal) cu morfologia lor specifică, rare fibre de colagen şi substanţă
fundamentală. În această tunică lipsesc fibroblaştii, funcţia lor fiind îndeplinită de
fibrele musculare netede
- limitanat elastică externă este dispusă între medie şi adventiţie, fiind slab
reprezentată şi greu vizibilă în această coloraţie
51
- adventiţia este alcătuită din fibre de colagen, fibre elastice care nu se
organizează în lamele şi fibroblaşti, dispuse în lungul vasului. La periferia
adventiţiei se observă vase: vasa vasorum (arteriole şi venule) şi nervi (nervi
vasorum).
Imagine histologică Reprezentare schematică
Artera de tip elastic, HE – vedere de ansamblu
A – Intima; B – Media; C – Adventiţia;
1 – Celulă endotelială; 2 – Limitanta elastică internă; 3 – Lamele elastice; 4 – Fibre
musculare netede; 5 – Limitanta elastica externă; 6 – Vasa vasorum.
Artera de tip elastic, coloraţia rezorcină-fuxină Weigert, aorta.
Rezorcina-fuxina este o coloraţie specială pentru fibrele elastice, care apar
colorate în albastru-violet. Elementele elastice sunt singurele care se coloreză pe acest
preparat.
- cu obiectivul mic: se evidenţiază bogăţia de elemente elastice (fibre şi lamele)
colorate în albastru-violaceu;
- cu obiectivul mare: vom studia în fiecare tunică prezenţa şi modul de organizare
al elementelor elastice. Intima prezintă rare şi fine fibre elastice în stratul subendotelial.
Limitanta elastică internă conţine lamele elastice subţiri, sinuoase, suprapuse. Media
prezintă numeroase lamele elastice sinuoase, orientate concentric în jurul lumenului şi
legate între ele prin fine fibre elastice oblice. Limitanta elastică externă apare sub forma
1
2
3
4
5
6
A
B
C
52
unei condensări de lamele elastice. În adventiţie se observă fibre elastice cu dispoziţie
longitudinală. Se mai colorează şi elementele elastice din vasa vasorum.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Arteră de tip elastic, RF
1 – Limitanta elastică internă; 2 – Lamele elastice; 3 – Limitanta elastică externă;
4 – Adventiţia.
Artera de tip muscular şi vena, coloraţie HE, pachet vasculo-nervos.
- cu obiectivul mic: vom observa în secţiune transversală artera cu un lumen
circular, regulat, cu un perete gros, musculo-conjunctiv, format din intimă (5-10%),
medie (50%) şi adventiţie (40-45%); lângă arteră vom observa şi vena cu un lumen larg,
neregulat, colabat, cu un perete mai subţire şi mai slab structuralizat decât al arterei
corespunzătoare, format din cele trei tunici: intima (5%), media (15%) şi adventiţia
(80%);
- cu obiectivul mare: în peretele arterei, la nivelul intimei vom recunoaşte
endoteliul prin nucleii ovalari hipercromi ce proemină în lumen, stratul subendotelial
foarte subţire şi limitanta elastică internă foarte bine reprezentată, ce apare sub forma
unui spaţiu liniar îngust, foarte sinuos, incolor. Media este formată din fibre musculare
netede orientate circular în mai multe straturi, printre care apar rare fibre colagene şi lame
elastice. La limita dintre medie şi adventiţie se evidenţiază limitanta elastică externă, sub
forma unei condensări de fibre elastice mai greu vizibile în coloraţia HE. Adventiţia are
o structură similară cu adventiţia arterei de tip elastic.
Lângă arteră vom observa structura peretelui venos, cu endoteliu, cu un strat
subendotelial foarte fin şi o limitantă elastică internă foarte subţire, mai puţin
1
2
3
4
53
sinuoasă, incoloră. În media, relativ subţire, vom recunoaşte fibrele colagene,
câteva fibroblaste şi puţine fibre musculare netede. Adventiţia este tunica cel mai
bine reprezentată, alcătuită din fascicule de fibre musculare netede, fibre colagene
şi o reţea de fibre elastice (invizibile pe acest preparat), dispuse longitudinal. Şi
adventiţia venei conţine vasa vasorum şi nervi vasorum.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Arteră de tip muscular, HE
1 – Intima; 2 – Media; 3 – Adventiţia.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Venă, HE
1 – Intima; 2 – Media; 3 – Adventiţia.
1
2
3
1
2
3
54
Diagnostic diferenţial: al arterei de tip muscular cu artera de tip elastic
(coloraţie HE şi RF), respectiv al venei, cu artera de tip muscular, pe baza
proporţiei celor trei tunici şi a structurii acestora.
55
APARATUL DIGESTIV
Aparatul digestiv este format din cavitatea bucală, tubul digestiv şi glandele
anexe.
CAVITATEA BUCALĂ
Reprezintă compartimentul anterior al tubului digestiv prin care acesta
comunică cu exteriorul. Este formată din:
- mucoasa cavităţii bucale
- buzele
- limba
- organul dentar, format din dinte şi aparatul său de susţinere în arcada
dentară, parodonţiul
- glandele salivare (glande anexe ale aparatului digestiv).
Mucoasa cavităţii bucale
Cavitatea bucală este acoperită în întregime de o mucoasă, care în funcţie de
localizare şi de gradul de mobilitate, este de două tipuri: mucoasa fixă şi mucoasa
mobilă.
Mucoasa fixă este formată numai din mucoasă (epiteliu şi corion) şi este
ferm ataşată de periostul subiacent, fiind astfel imobilă (gingie, palatul dur).
Mucoasa mobilă are un strat suplimentar, submucoasa, şi este fixată pe
epimisiumul muşchilor subiacenţi, ceea ce-i conferă mobilitate (palatul moale,
mucoasa obrajilor, planşeul bucal etc.)
Mucoasa obrajilor, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom recunoaşte aspectul caracteristic al unei mucoase
formată din epiteliul de acoperire şi corion, la care se adaugă un al treilea strat
reprezentat de submucoasă.
- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărui strat al mucoasei în parte.
La suprafaţă se observă epiteliul, de tip stratificat pavimentos necheratinizat
(epiteliu scuamos). El se sprijină pe o membrană bazală care-l separă de stratul
următor, lamina propria sau corionul.
Lamina propria este formată din ţesut conjunctiv, vase de sânge, nervi,
infiltraţii limfoide difuze sau sub formă de foliculi. Ea prezintă două zone:
- corionul papilar cu structură de ţesut conjunctiv lax ce pătrunde în
grosimea epiteliului sub forma unor papile
- corionul reticular, situat sub stratul papilar, cu structură de ţesut conjunctiv
dens.
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv dens şi conţine glande
salivare mici, vase de sânge, nervi şi ţesut adipos.
56
Imagine histologică Reprezentare schematică
Mucoasa obrajilor
I – Epiteliu de suprafaţă; II – Corion papilar; III – Corion reticular; IV – Submucoasa;
1 – Glande salivare mici; 2 – Vas sanguin.
Diagnostic diferenţial: cu alte tipuri de mucoasă din alte porţiuni ale tubului
digestiv.
Buzele
Buzele sunt două pliuri musculo-cutanate care delimitează orificiul anterior
al cavităţii bucale. Pe o secţiune sagitală prin buză se observă că aceasta este
formată dintr-un schelet musculo-conjunctiv central, acoperit de:
- piele pe faţa externă
- mucoasa vestibulară pe faţa internă (ce priveşte spre cavitatea bucală)
- roşul buzelor sau marginea liberă, între cele două feţe.
Buza, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom observa aspectul microscopic general al suprafeţei
de secţiune, în centru cu un ax format din fascicule de fibre musculare striate
secţionate în diferite incidenţe, înconjurate de ţesut conjunctiv bogat vascularizat,
acoperit de cele trei tipuri de învelişuri.
- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărui versant în parte şi a
scheletului musculo-conjunctiv:
- faţa externă, acoperită de piele subţire formată din epiderm şi derm, cu
foliculi piloşi, glande sebacee şi glande sudoripare
- faţa internă, acoperită de mucoasa vestibulară (parte a mucoasei cavităţii
bucale), cu aceeaşi structură ca şi cea descrisă la mucoasa obrajilor
- marginea liberă (roşul buzelor), care este o zonă de tranziţie între piele şi
mucoasa buzei. Epiteliul de suprafaţă este un epiteliu stratificat pavimentos
cheratinizat cu unele particularităţi: este subţire, iar stratul cornos de la suprafaţă
este foarte fin. Corionul acestei zone prezintă numeroase papile care pătrund adânc
I
II
III
IV
1
2
57
în grosimea epiteliului, ajungând aproape de suprafaţa lui. În papile observăm
numeroase capilare. Acest aspect morfologic explică culoarea roşie, specifică
roşului buzelor (prin acest epiteliu subţire se vede culoarea roşie a sângelui din
vasele corionului). Zona roşului buzelor nu prezintă foliculi piloşi, glande
sudoripare şi sebacee.
Scheletul musculo-conjunctiv este format din fascicule de fibre musculare
striate care aparţin muşchiului orbicular al buzelor, înconjurate de ţesut conjunctiv
ce conţine glande salivare mici.
Reprezentare schematică
Faţa internă Roşul buzelor Faţa externă
Imagini histologice
Buza – secţiune sagitală
I. – Faţa internă; II. – Roşul buzelor; III. – Faţa externă.
1 – Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat; 2 – Papile adânci în zona roşului
buzelor; 3 – Epiderm; 4 – Glandă sudoripară; 5 – Folicul pilos; 6 – Glandă sebacee;
7 – Fibre musculare striate; 8 – Glande salivare mici; 9 – Capilar.
III
II
I
1
8
2
3
4
5
6
7
9
58
Diagnostic diferenţial: cu limba, pe baza absenţei papilelor linguale,
prezenţei epidermului etc.
Limba
Limba este un organ musculo-epitelial care ocupă o mare parte din cavitatea
bucală. Este formată dintr-un ax musculo-conjunctiv acoperit de o mucoasă, care
face parte din mucoasa cavităţii bucale, cu aspect diferit pe cele două feţe ale
limbii: netedă pe faţa inferioară şi cu mici proeminenţe pe faţa dorsală.
Limba, coloraţie HE.
-cu obiectivul mic: vom urmări aspectul morfologic general al secţiunii,
recunoscând:
- axul central format din fascicule de fibre musculare striate dispuse
în diferite direcţii. Printre fascilulele musculare observăm ţesut conjunctiv,
vase de sânge, nervi, ţesut adipos şi glande salivare mici (seroase şi
mucoase) ale căror canale de excreţie străbat corionul şi se deschid la
suprafaţa epiteliului
- mucoasa cu aspect caracteristic pe cele două feţe:
Mucoasa faţei inferioare a limbii este subţire şi cu suprafaţa netedă. Ea
este formată din:
- epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat şi
- corion - ţesut conjunctiv lax, cu papile scurte şi numeroase.
Mucoasa feţei dorsale a limbii, groasă şi neregulată, este formată din:
- epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat gros şi corion. Epiteliul
prezintă numeroase proeminenţe, numite papilele linguale. Papila linguală este
formată dintr-un ax central conjunctivo-vascular, acoperit de un epiteliu stratificat
pavimentos necheratinizat. După formă, structură şi localizare, se pot deosebi patru
tipuri de papile linguale: papilele filiforme, fungiforme, foliate şi circumvalate.
Papilele filiforme se recunosc cu obiectivul mic prin forma lor de flacără,
cu vârful ascuţit. Acest vârf este acoperit cu un capişon de cheratină. Papilele
filiforme nu au muguri gustativi.
Papilele fungiforme au formă de ciupercă, cu o bază mai îngustă şi o
porţiune superioară hemisferică, uşor turtită şi netedă. Ele sunt acoperite cu un
epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat ce conţine câţiva muguri gustativi. În
interiorul papilei, corionul formează mici papile secundare la contactul cu epiteliul.
Papilele foliate sunt rudimentare la om; ele se pot observa pe feţele laterale
ale limbii. Au aspectul unor plici paralele între ele (ca filele unei cărţi). Sunt
acoperite de epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat, ce conţine câţiva muguri
gustativi pe părţile laterale.
59
Reprezentare schematică
Imagine histologică
Limba
I – Faţa dorsală; II – Faţa laterală; III – Faţa ventrală
1 – Papilă filiformă; 2 – Papilă fungiformă; 3 – Papile foliate; 4 – Glande salivare
mici; 5 – Fibre musculare striate; 6 – Epiteliul feţei ventrale.
I
II
III
1
2
3
4
5
6
60
Papilele circumvalate se găsesc numai în partea posterioară a limbii, în faţa
V-ului lingual. Ele au câteva caractere particulare, care le deosebesc de restul
papilelor:
sunt voluminoase şi de aceea nu intră în totalitate în câmpul
microscopic, chiar examinate cu obiectivul mic
nu proemină la suprafaţa limbii, fiind inclavate în grosimea mucoasei
linguale
sunt înconjurate de un şanţ, numit valum, care le separă de restul
epiteliului limbii
epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat care le acoperă, conţine
la nivelul valumului foarte mulţi muguri gustativi
axul conjunctiv al papilei prezintă multe papile secundare la
contactul cu epiteliul
corionul din jurul papilelor conţine glande salivare mici, seroase
(glandele Ebner), ale căror canale de excreţie se deschid la nivelul
valumului.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Papilă circumvalată
1 – Epiteliul lingual; 2 – Valum; 3 – Mugure gustativ; 4 – Glande seroase von Ebner.
Mugurii gustativi reprezintă organul receptor al analizatorului gustativ.
- cu obiectivul mic: se localizează mugurii gustativi, care apar sub forma
unor mici formaţiuni ovalare sub formă de butoiaşe, mai palid colorate, inclavate în
grosimea epiteliului unor papile linguale. Ei pornesc de la nivelul membranei
1 2 2
3
4
61
bazale, străbat toată grosimea epiteliului şi ajung la suprafaţa acestuia, unde
prezintă un mic orificiu numit porul gustativ.
- cu obiectivul mare: vom studia în detaliu structura histologică a mugurilor
gustativi. Un mugure gustativ este format din 3 tipuri de celule: celulele senzoriale
(gustative) celulele de susţinere şi celulele bazale. Celulele senzoriale şi de
susţinere sunt celule fusiforme, încovoiate, dispuse ca doagele unui butoi; ele se
întind de la membrana bazală până la suprafaţa epiteliului. Celulele bazale se
găsesc doar în apropierea membranei bazale. Pe secţiunea histologică le putem
recunoaşte după următoarele caractere:
-celulele de susţinere sunt celule subţiri, situate atât la periferia mugurelui,
cât şi în interiorul său, înconjurând şi separând totodată celelalte tipuri celulare, cu
citoplasma mai întunecată şi un nucleu central, ovalar, hipercrom
-celulele senzoriale sunt alungite, cu citoplasma mai deschisă la culoare şi
un nucleu ovalar, central şi hipocrom. La polul apical, în dreptul porului gustativ,
ele emit o prelungire citoplasmatică lungă care are rol de receptor de suprafaţă
pentru simţul gustului
-celulele bazale sunt aşezate lângă membrana bazală, sunt mai mici, cubice,
cu nucleul rotund şi nu ajung la suprafaţa epiteliului.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Mugure gustativ
1 – Por gustativ; 2 – Celulă de susţinere; 3 – Celulă senzorială; 4 – Celulă bazală.
Diagnosticul diferenţial al limbii se face cu buza, de care se diferenţiază
prin absenţa pielii şi a zonei de tranziţie caracteristică buzei (roşul buzelor), prin
prezenţa papilelor linguale şi prin structura caracteristică musculo-conjunctivo-
glandulară a axului central al limbii.
1
2
3 4
62
Dintele
Dinţii sunt principalii constituenţi ai cavităţii bucale. Sunt structuri dure,
mineralizate, fixate în nişte cavităţi (alveole) ale osului maxilar şi mandibular prin
intermediul unui aparat de legătură care formează parodonţiul (cement, ligament
alveolo-dentar, os alveolar şi gingie).
Dintele, fiind un organ mineralizat, poate fi studiat microscopic (ca şi osul)
sub două forme: dinte uscat, şlefuit (nedecalcificat) şi dinte decalcificat, colorat cu
diferite coloraţii histologice.
Dinte uscat şi şlefuit, secţiune longitudinală.
Cu această tehnică se va studia, ca şi la os, componenta minerală a dintelui.
Se studiază pe felii subţiri de dinte uscat, secţionate longitudinal, şlefuite la o
grosime de 4-5 microni, montate cu balsam între lamă şi lamelă.
- cu obiectivul mic: se va studia forma şi structura de ansamblu a dintelui cu
cele trei părţi componente: coroana, de formă cuboidală, colul sau coletul care
leagă coroana de rădăcină şi rădăcina. Pe o secţiune longitudinală prin dintele
şlefuit se observă următoarele structuri:
o cavitate centrală (camera pulpară la nivelul coroanei şi canalul
pulpar la nivelul rădăcinii), care în dintele uscat este goală deoarece
ţesutul moale de aici a fost îndepărtat prin şlefuire
dentina (coronară şi radiculară) - înconjoară camera şi canalul pulpar
smalţul - acoperă dentina coronară şi se întinde până la nivelul
coletului dentar
cementul - înconjoară dentina radiculară, porneşte de la nivelul
coletului şi se termină la nivelul vârfului rădăcinii
foramenul apical - un orificiu situat la nivelul vârfului rădăcinii
(apexul dentar).
- cu obiectivul mare: vom studia aspectele microscopice ale ţesuturilor dure
ale dintelui: smalţ, dentină şi cement.
Smalţul are culoare brun gălbuie şi se întinde de la joncţiunea cu dentina
(joncţiunea amelodentinară) până la suprafaţa dintelui. Este format din prisme de
smalţ şi substanţă interprismatică, care-i conferă un aspect striat longitudinal.
Prismele de smalţ apar sub forma unor panglici subţiri şi lungi, paralele între
ele, cu un traiect sinuos. Datorită traiectului lor, pe secţiunile longitudinale prin
dinte prismele de smalţ nu se văd pe toată lungimea lor, părăsind rapid planul de
secţiune. Ele sunt mai palid colorate comparativ cu substanţa interprismatică din
jur.
Substanţa interprismatică apare sub forma unor linii subţiri, mai intens
colorate, dispuse între prismele de smalţ.
În afara striaţiilor longitudinale, pe suprafaţa smalţului se observă şi striaţii
transversale, care reprezintă structuri clasice ale smalţului:
liniile sau striaţiile Retzius (linii sau benzi maronii dispuse paralel cu
suprafaţa dintelui şi perpendicular pe prismele de smalţ) care sunt
63
rezultatul formării ritmice a smalţului, în care perioadele de depunere
alternează cu perioade de repaus
linia neonatală – o striaţie Retzius mai groasă.
Zonele de slabă mineralizare ale smalţului sunt porţiuni în care matricea
organică se găseşte într-un procent mai ridicat decât în restul smalţului. Acestea
sunt:
lamelele smalţului care apar sub forma unor benzi subţiri, mai intens
colorate, care pleacă de la suprafaţa smalţului şi ajung la joncţiunea
amelodentinară, uneori pătrunzând şi în dentină. Ele au o dispoziţie
longitudinală şi pot fi confundate cu fisuri ale smalţului
smocurile (tufele), structuri asemănătoare unor smocuri de iarbă
dispuse longitudinal. Ele pleacă de la nivelul joncţiunii
amelodentinare şi se întind pe 2/3 din grosimea smalţului
joncţiunea amelodentinară, ce se prezintă ca o linie în zig-zag la
contactul dintre smalţ şi dentină
spinii (pintenii) smalţului (fusele dentinare), ce apar sub forma unor
linii negre cu formă de virgulă, imediat deasupra joncţiunii
amelodentinare. Reprezintă prelungiri ale odontoblastelor din
canaliculele dentinare care traversează linia amelodentinară şi rămân
captive în smalţ.
Dentina are un aspect striat longitudinal datorită prezenţei canaliculelor
dentinare. Pe dintele uscat şi şlefuit se pot identifica:
- canaliculele dentinare - sub forma unor linii negre (sunt umplute cu aer
după îndepărtarea fibrelor lui Tomes prin şlefuire), cu un traiect ondulat la nivelul
coroanei dentare (în S) şi rectiliniu la nivelul rădăcinii. Se întind de la pulpa
dentară la joncţiunea amelo-dentinară la nivelul coroanei, respectiv joncţiunea
dentină-cement la nivelul rădăcinii
- dentina pericanaliculară - un manşon mai negru în jurul canaliculelor dentinare
- dentina intercanaliculară - benzi mai palid colorate, situate între canaliculele
dentinare.
Ca şi la smalţ, în afara striaţiilor longitudinale, pe suprafaţa dentinei se
observă şi striaţii transversale (structuri dentinare) - liniile incrementale sau liniile
de creştere von Ebner (striaţii situate paralel cu camera pulpară şi perpendicular pe
canaliculele dentinare). Ele reflectă procesul de creştere zilnică a dentinei.
Zonele de slabă mineralizare de la nivelul dentinei sunt reprezentate de:
dentina interglobulară sau spaţiile interglobulare Czermack ce se
găsesc în dentina coronară, sub joncţiunea amelodentinară şi au
aspectul unor spaţii globuloase negre neregulate
stratul granular al lui Tomes se găseşte la nivelul rădăcinii dintelui,
imediat sub joncţiunea cement-dentină şi apare sub forma unui şir
granular fin, negru, dispus paralel cu cementul, a cărui grosime creşte
progresiv de la colet la apexul dintelui.
64
Dinte uscat şi şlefuit – vedere de ansamblu
1 – Smalţ; 2 – Dentina; 3 – Cement;
4 – Cement celular cu cementoplaste; 5 – Cavitatea pulpară; 6 – Canal radicular;
7 – Striaţii Retzius; 8 – Spinii smalţului; 9 – Tufele smalţului; 10 – Spaţii interglobulare;
11 – Stratul granular al lui Tomes; 12 – Cement acelular; 13 – Lamelă a smalţului.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
65
Zone de slabă mineralizare ale dintelui
1 – Tufele smalţului şi joncţiunea amelo-dentinară; 2 – Spinii şi lamelele smalţului;
3 – Spaţii interglobulare Czermak; 4 – Stratul granular Tomes şi cementoplaste.
Cementul are macroscopic o culoare gălbuie şi o structură asemănătoare cu
osul. El prezintă două regiuni:
- cementul acelular, care apare ca un strat subţire cu aspect striat
longitudinal; el acoperă dentina radiculară, imediat sub colet, de obicei lipsind în
treimea inferioară a rădăcinii
- cementul celular acoperă treimea inferioară a rădăcinii şi este format dintr-
o matrice mineralizată în care se găsesc nişte cavităţi colorate în negru, cu
numeroase prelungiri, având în felul acesta formă de păianjen (cementoplaste).
Dinte decalcificat, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: se observă structura în ansamblu a matricei organice a
dintelui: în centru pulpa dentară, înconjurată de jur împrejur de dentină. Aceasta la
rândul ei este acoperită de cement la nivelul rădăcinii dintelui. Smalţul, având o
cantitate foarte mică de matrice organică, dispare practic după decalcificare şi nu
apare pe această secţiune.
- cu obiectivul mare: vom studia componentele dintelui rămase după
decalcificare (elementele organice: celule, fibre, matrice organică).
Dentina are aspect eozinofil şi striat longitudinal. Acest aspect este dat de
procesele odontoblastice (fibrele lui Tomes), situate în canaliculele dentinare, care
se colorează sub forma unor linii eozinofile. Peretele canaliculului dentinar este
format de dentina pericanaliculară care, fiind puternic mineralizată, apare ca un
spaţiu subţire, mai intens colorat. Matricea organică a dentinei intercanaliculare
apare de culoare roz mai palidă.
1 2
3 4
66
Între pulpa dentară şi dentina mineralizată este prezentă totdeauna o zonă
mai palid eozinofilă, striată, care reprezintă stratul de dentină nou formată
(predentina).
Pulpa dentară ocupă camera pulpară şi canalul radicular şi este formată
dintr-un ţesut conjunctiv mezenchimatos cu următoarele componente:
- celule mezenchimatoase nediferenţiate în număr mare (fibroblaste
pulpare), care sunt celule stelate, cu numeroase prelungiri lungi şi subţiri. Celulele
au nuclei centrali, hipocromi şi citoplasmă puţină, palid colorată bazofil.
- în jurul celulelor există substanţă fundamentală şi fibre de colagen dispuse
într-o reţea laxă în pulpa tânără şi mai densă în pulpa bătrână. În ţesutul conjunctiv
pulpar mai găsim şi numeroase vase sanguine şi celule nervoase.
Pulpa dentară prezintă două regiuni:
Regiunea periferică sau odontogenă care circumscrie periferic pulpa şi este
formată din 3 straturi:
- stratul odontoblastelor (celulele secretante de dentină), situat la periferia
pulpei dentare, lângă predentină sub forma unui rând de celule înalte, cilindrice, cu
nuclei ovalari situaţi la baza celulei (spre pulpa dentară) şi cu citoplasmă palid
bazofilă. La nivelul polului apical celula prezintă o prelungire numită proces
odontoblastic sau fibră Tomes, care părăseşte pulpa şi pătrunde în canaliculele
dentinale (striaţiile eozinofile din dentină).
- zona acelulară sau fibrilară a lui Weil este un spaţiu situat imediat sub
odontoblaste, format dintr-o reţea de fibre de colagen, vase de sânge şi terminaţii
nervoase, sărac în celule.
- stratul subodontoblastic (stratul Höhl sau stratul bogat celular) situat
sub stratul fibrilar Weil, format din numeroase celule mezenchimatoase,
nediferenţiate şi fibroblaste.
Regiunea centrală sau parenchimul pulpar propriu-zis a fost descrisă mai
sus.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Dinte decalcificat
1 – Dentina (procese odontoblastice); 2 – Predentina; 3 – Odontoblaste; 4 – Stratul
fibrilar Weil; 5 – Parenchim pulpar.
3
1
2
4
5
67
Parodonţiul
Parodonţiul are rolul de a ataşa dintele de osul maxilar sau mandibular. Este
format din următoarele structuri: osul alveolar, cementul, ligamentul periodontal şi
gingia.
Parodonţiu, coloraţie HE, dinte decalcificat cu parodonţiu
- cu obiectivul mic: se vor studia cele patru structuri de susţinere ale dintelui
în alveolă:
gingia, care în sectiune longitudinală are forma unui triunghi cu
vârful spre coroana dentară
osul alveolar situat în jurul rădăcinii dentare
ligamentul periodontal sub forma unei structuri fibroase situată între
osul alveolar şi cement
cementul dentar, ataşat dentinei radiculare, descris deja la dintele
şlefuit.
Osul alveolar este format din 2 lame de ţesut osos compact (corticalele),
lama vestibulară şi lama linguală, între care se găseşte ţesut osos spongios
trabecular. În acest ţesut osos spongios există nişte cavităţi în care sunt înfipte
rădăcinile dinţilor. Aceste cavităţi sunt tapetate de o lamă fină osoasă, peretele
alveolei dentare, ce înconjoară rădăcina şi asigură inserţia ligamentului
periodontal. Peretele alveolei dentare este format din două tipuri de os specializat,
osul fasciculat, bogat în fibre colagene şi puternic mineralizat şi osul lamelar.
Ligamentul periodontal (alveolo-dentar), este situat între cement şi osul
alveolar. El este un ţesut conjunctiv fibros, dens, bogat vascularizat şi inervat. Este
format din fibre, celule şi substanţă fundamentală.
Pe preparat se observă fibrele de colagen din ligament, grupate în fascicule,
dispuse între cement şi osul alveolar. Aceste fibre se numesc fibrele Sharpey.
Celulele sunt numeroase şi se găsesc fie printre fibre: fibroblastele,
macrofagele, mastocitele, grupuri de celule epiteliale reprezentând insulele
Malassez; fie spre peretele osului alveolar: osteoblastele sau spre peretele
cementului: cementoblastele. Între celule şi fibre se găseşte o cantitate mică de
substanţă fundamentală.
Gingia, în secţiune longitudinală, formează de fiecare parte a dintelui câte
un triunghi cu vârful spre coroana dentară şi cu laturile orientate astfel:
- latura orientată spre smalţ reprezintă versantul intern
- latura dinspre cavitatea bucală reprezintă versantul extern al gingiei.
Între versantul intern al gingiei şi coroana dintelui există un şanţ care se
termină în fund de sac, şanţul gingival.
68
Gingia
Ligamentul periodontal Imagini histologice Reprezentare schematică
Parodonţiul
1 – Dentină; 2 – Cement; 3 – Epiteliul versantului extern (gingia liberă); 4 – Epiteliul
şanţului gingival; 5 – Epiteliul joncţional; 6 – Ligamentul periodontal; 7 – Os alveolar.
Gingia este formată din mucoasa cavităţii bucale (epiteliu şi corion),
submucoasa lipsind la nivelul gingiei. Epiteliul versantului extern este mai gros şi
este de tip pavimentos stratificat cheratinizat în timp ce epiteliul versantului intern
este subţire, de tip pavimentos stratificat necheratinizat. Corionul versantului
extern este bine reprezentat şi formează papile numeroase care pătrund adânc în
epiteliu, iar corionul versantului intern este subţire, fără papile şi este infiltrat cu
limfocite. Epiteliul situat în fundul şanţului gingival şi care ataşează efectiv gingia
de dinte, se numeşte epiteliu joncţional.
1
2
3
4
5
6 7
69
Dezvoltarea dintelui
Dezvoltarea dintelui se desfăşoară în următoarele stadii:
- stadiul de mugure
- stadiul de capişon şi
- stadiul de folicul dentar.
Denumirea acestor stadii este dată după forma primordiului epitelial al
dintelui.
Dezvoltarea dintelui, stadiul de mugure şi de folicul dentar, embrion,
coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări diferitele stadii de dezvoltare ale dintelui şi
aspectele morfologice microscopice caracteristice lor.
Vom observa la suprafaţa cavităţii bucale primitive mucoasa formată din
epiteliul gingival (stratificat pavimentos) şi corionul format din ţesut conjunctiv
mezenchimatos în care vom găsi primordiile dentare respective.
- cu obiectivul mare: vom studia în detaliu elementele structurale
caracteristice fiecărui primordiu dentar.
Stadiul de mugure dentar
În acest stadiu, primordiul dintelui are două componente:
- primordiul epitelial din care ia naştere organul smalţului. El are forma
unei cireşe, fiind format dintr-un pedicul subţire epitelial, la a cărui extremitate
profundă se găseşte o masă globuloasă formată din mai multe straturi de celule
epiteliale aşezate pe o membrană bazală. Stratul bazal este format dintr-un rând de
celule cilindrice şi celelalte straturi sunt formate din celule poligonale. Acest
primordiu se formează prin înfundarea şi proliferarea epiteliului bucal primitiv în
mezenchimul subiacent.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Stadiul de mugure dentar
1 – Epiteliul bucal; 2 – Primordiu epitelial; 3 – Mezenchim.
1
2
3
70
- primordiul mezenchimatos apare ca o condensare a ţesutului
mezenchimatos în jurul primordiului epitelial. Din el va lua naştere restul
componentelor dintelui şi parodonţiul. Într-o fază următoare acest mezenchim se
invaginează sub forma unei papile la baza primordiului epitelial. În această fază
incipientă de dezvoltare, germenul dentar este localizat superficial, în apropierea
epiteliului bucal primitiv.
Stadiul de folicul dentar. Foliculul dentar este mugurele dentar izolat de
epiteliul cavităţii bucale primitive şi înconjurat de o capsulă conjunctivă (sac
dentar), care îl separă de ţesutul conjunctiv în care este situat. În acest stadiu vom
identifica următoarele trei structuri:
- primordiul epitelial
- primordiul mezenchimatos şi
- sacul dentar.
Primordiul epitelial (organul adamantin sau organul smalţului) are formă
de clopot, cuprinzând în porţiunea sa concavă primordiul mezenchimatos. Este
format din următoarele structuri:
- epiteliul adamantin extern care se găseşte la suprafaţa primordiului şi este
format dintr-un rând de celule cubice sau turtite. El este tapetat la exterior de sacul
dentar.
- epiteliul adamantin intern este situat spre profunzimea primordiului
epitelial, adiacent primordiului mezenchimatos (papila dentară) pe care îl
tapetează. Este format dintr-un rând de celule specializate numite adamantoblaste
(ameloblaste), celulele care produc smalţul. Adamantoblaste sunt celule cilindrice,
înalte, dispuse într-un singur strat, cu nucleul ovalar, situat iniţial bazal dar pe
măsură ce smalţul se elaborează, se deplasează apical. În microscopia electronică
se poate observa că, de la nivelul polului bazal, porneşte o prelungire
citoplasmatică spre papila dentară, prelungirea lui Tomes, în jurul căreia se va
depune smalţul.
- stratul intermediar este format din 2-3 rânduri de celule turtite, situate între
epiteliul adamantin intern şi pulpa smalţului.
- pulpa smalţului sau reticulul stelat este masa principală a organului
adamantin şi este situat între epiteliul adamantin extern şi cel intermediar. Ea este
formată din celule stelate de origine epitelială (celule reticulo-epiteliale) aşezate
lax, cu prelungiri lungi care se unesc cu prelungirile celulelor vecine formând o
reţea în ochiurile căreia se găseşte o masă de substanţă fundamentală.
Primordiul mezenchimatos (papila dentară) este conţinut în concavitatea
organului smalţului. Este format din ţesut conjunctiv tânăr (mezenchimatos) cu
structura caracteristică. La periferie, la joncţiunea cu organul smalţului, în contact
cu stratul de adamantoblaste, prezintă un rând de celule numite odontoblaste.
Odontoblastele sunt celule cilindrice, cu nuclei ovalari dispuşi spre ţesutul
mezenchimatos şi cu o prelungire celulară (proces odontoblastic) situată la nivelul
polului apical al celulei, spre stratul adamantoblastelor. Dentina sintetizată de
odontoblaste se depune în jurul procesului odontoblastic.
71
Imagine histologică Reprezentare schematică
Stadiul de clopot
1 – Ţesut mezenchimatos peridentar; 2 – Sac dentar; 3 – Epiteliul adamantin extern;
4 – Pulpa smalţului; 5 – Strat intermediar; 6 – Ameloblaste; 7 – Smalţ; 8 – Dentină;
9 – Odontoblaste; 10 – Papila dentară.
Structurile mineralizate ale dintelui pe cale de formare sunt situate între cele
două primordii: smalţul sub forma unui strat foarte fin, intens colorat, situat
imediat sub adamantoblaste; dentina situată imediat sub el, colorată roz; predentina
situată la polul apical al odontoblastelor.
Sacul dentar se găseşte dispus în jurul primordiului dentar. Este format prin
condensarea ţesutului conjunctiv mezenchimatos peridentar şi conţine fibre
conjunctive dispuse circular în jurul germenului dentar, celule conjunctive şi
substanţă fundamentală, formând o structură asemănătoare unei capsule.
TUBUL DIGESTIV
Tubul digestiv, alcătuit din mai multe segmente, cu o serie de particularităţi
structurale, are un plan comun de organizare, peretele său fiind format din 4 tunici:
1. Mucoasa, tunica internă, care căptuşeşte cavitatea tubului, formată din:
- epiteliu de suprafaţă, de diferite tipuri în funcţie de localizarea şi funcţia
segmentului respectiv (stratificat pavimentos sau simplu cilindric, monomorf sau
polimorf),
- corion sau lamina propria, formată din ţesut conjunctiv lax cu vase, nervi,
limfocite dispuse difuz sau sub formă de foliculi limfatici şi, în anumite segmente,
glande (stomac, intestin) şi
1
2
3
4
5 6
7
8 9 10
72
- musculara mucoasei, un fin strat muscular compus din fibre musculare
netede dispuse într-un strat intern circular şi unul extern longitudinal.
2. Submucoasa, formată din ţesut conjunctiv mai dens, cu vase sanguine
mari, vase limfatice şi nervi. Tot aici se găsesc mici ganglioni nervoşi vegetativi
care formează plexul submucos Meissner iar în anumite porţiuni ale tubului
digestiv (esofag şi duoden) şi glande.
3. Musculara, alcătuită în cea mai mare parte din două straturi groase de
fibre musculare netede, unul intern circular şi altul extern longitudinal. Excepţie de
la această organizare fac: stomacul, care prezintă un al treilea strat cu dispoziţie
oblică dispus deasupra stratului circular şi colonul, care prezintă stratul
longitudinal extern divizat în trei benzi longitudinale echidistante, teniile colonului.
Între straturile musculare se găseşte puţin ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge,
nervi, precum şi plexul nervos mienteric sau plexul Auerbach (microganglioni
nervoşi şi fibre nervoase).
Pe secţiunile histologice fibrele musculare din stratul circular apar secţionate
longitudinal, iar cele din stratul longitudinal apar secţionate transversal.
4. Tunica externă, care poate fi seroasa sau adventiţia.
Seroasa acoperă la exterior porţiunile intraperitoneal ale tubului digestiv şi
este formată din: mezoteliu, un epiteliu simplu pavimentos şi din stratul subseros,
ce leagă mezoteliul de tunica musculară. Stratul subseros este alcătuit dintr-o
cantitate mică de ţesut conjunctiv lax bogat în vase sanguine, limfatice şi nervi.
Adventiţia, este prezentă în segmentele tubului digestiv dispuse
extraperitoneal şi este formată numai din ţesut conjunctiv lax, ţesut adipos, vase
sanguine şi nervi.
Esofagul
Esofagul este un organ tubular care face legătura dintre orofaringe şi stomac.
Esofagul, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom distinge cele patru tunici ale peretelui tubului
digestiv, dar cu caracterele specifice esofagului: mucoasa, submucoasa, musculara
şi tunica externă. La acest ordin de mărire se observă că mucoasa prezintă
numeroase plicaturări, astfel încât, pe o secţiune transversală, lumenul esofagului
apare stelat.
- cu obiectivul mare: vom studia caracterele specifice ale celor patru tunici.
Mucoasa cu cele trei straturi:
- epiteliul de suprafaţă este de tip stratificat pavimentos necheratinizat,
despărţit de corionul subiacent printr-o membrană bazală puternic ondulată.
- corionul (lamina propria) are structura descrisă în partea generală şi este
lipsit de glande; el pătrunde în grosimea epiteliului dând naştere unor papile.
- musculara mucoasei are structura caracteristică descrisă la partea generală
(strat intern circular şi extern longitudinal de fibre musculare netede).
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv mai dens, bogat în vase de
sânge, nervi, limfatice, plexuri nervoase Meissner, limfocite dispuse fie difuz fie
73
sub formă de foliculi limfatici mici, etc şi glande tubulo-acinoase de tip mucos.
Acinii mucoşi îşi elimină produsul de secreţie printr-un canal cu lumenul dilatat,
tapetat de un epiteliu stratificat pavimentos subţire, care străbate grosimea
mucoasei şi se deschide la suprafaţa epiteliului.
Musculara esofagului este formată din două straturi: intern circular şi
extern longitudinal cu o structură variabilă în diferitele segmente ale esofagului.
Astfel, în treimea superioară, musculara este formată aproape în întregime din fibre
musculare striate, în treimea medie din fibre musculare striate şi netede, iar în
treimea inferioară predominant din fibre musculare netede.
Tunica externă este reprezentată în cea mai mare parte de adventiţie şi
numai pe o mică porţiune, înainte de joncţiunea esofagogastrică, de seroasă (cu
structurile descrise în partea generală).
Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte segmente ale tubului digestiv,
elementele cele mai importante de diagnostic caracteristice esofagului fiind
epiteliul de suprafaţă de tip pavimentos stratificat necheratinizat şi prezenţa
glandelor în submucoasă.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Esofag
1 – Epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat; 2 – Corion; 3 – Musculara mucoasei;
4 – Submucoasa; 5 – Acini mucoşi; 6 – Plexul Meissner; 7 – Stratul muscular intern
(circular); 8 – Plexul Auerbach; 9 – Stratul muscular extern (longitudinal);
10 – Adventiţia.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
74
Stomacul
Este un organ musculo-cavitar care se întinde de la cardie la sfincterul
piloric, cu peretele format din cele 4 straturi caracteristice tubului digestiv. Din
punct de vedere histologic şi anatomic, stomacul prezintă trei porţiuni distincte:
regiunea cardiei situată sub joncţiunea esofago-gastrică, regiunea fundică,
cuprinsă între cardie şi pilor şi regiunea pilorică, situată proximal de sfincterul
piloric. Toate aceste regiuni diferă între ele numai prin aspectul glandelor din
mucoasă, structura histologică a celorlalte tunici fiind identică.
Stomac, zonă fundică, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom observa dispoziţia şi structura celor patru tunici ale
peretelui gastric.
- cu obiectivul mare: vom studia caracterele particulare ale fiecărei tunici în parte.
Mucoasa:
Epiteliul de suprafaţă al mucoasei este un epiteliu simplu cilindric,
monomorf (format dintr-un singur tip de celule). El se înfundă din loc în loc în
corion şi formează criptele sau foveolele gastrice. Celulele sale sunt cilindrice,
înalte, cu polul apical palid colorat şi vacuolar deoarece conţine mucină, produsul
de secreţie al celulelor. Nucleul este ovalar, perpendicular pe membrana bazală,
eucrom şi situat în treimea inferioară a celulelor. Epiteliul de suprafaţă al
stomacului, în totalitatea lui, formează glanda membraniformă, glandă exocrină cu
rolul de a secreta mucină.
Lamina propria (corionul) conţine glandele gastrice, numite glande fundice
în această regiune, şi o cantitate redusă de ţesut conjunctiv lax. Glandele fundice
sunt glande tubulare lungi, simple sau ramificate, formate din gât, corp şi fund. Ele
se deschid la baza criptelor gastrice şi ocupă întreaga grosime a corionului
stomacului. Glandele fundice sunt tapetate cu un epiteliu simplu cilindric format
din mai multe tipuri de celule:
- celule mucoase ale gâtului glandei, localizate la nivelul deschiderii
glandelor în criptele gastrice; ele au aspect asemănător cu celulele mucoase de
suprafaţă, dar sunt mai mici şi de aceea greu vizibile în coloraţia cu HE
- celulele principale sau bazofile sunt cele mai numeroase celule ale
epiteliului glandelor fundice. Au formă cilindrică, iar prin polul lor apical
delimitează lumenul glandei. Citoplasma celulelor este bazofilă, iar nucleii sunt
eucromi, ovalari, situaţi în treimea bazală a celulelor. Rolul acestor celule este de a
secreta pepsinogenul
- celulele parietale sau oxifile sunt mai numeroase în regiunea superioară a
glandelor. Sunt celule mari, triunghiulare, care deformează uşor spre exterior
membrana bazală a glandei. Polul lor apical se subţiază, fiind comprimat de
celulele principale învecinate. Nucleii acestor celule sunt rotunzi, situaţi central şi
citoplasma este intens eozinofilă. Ele secretă HCl şi factorul intrinsec
- în afara acestor celule, în epiteliul glandular, mai există şi celule
enteroendocrine şi celule stem care nu se văd în coloraţia HE. Ele se pot pune în
evidenţă prin reacţii imunohistochimice cu ajutorul anticorpilor monoclonali: de
75
exemplu cu anticorpi anti-cromogranină. Prin această metodă citoplasma celulelor
enteroendocrine apare colorată maroniu.
Musculara mucoasei este formată din cele două straturi: intern circular şi
extern longitudinal.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Stomac, zonă fundică
I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Seroasa.
1 – Epiteliu simplu cilindric monomorf; 2 – Cripte gastrice; 3 – Celule mucoase ale
gâtului glandei; 4 – Celule principale; 5 – Celule parietale; 6 – Corion; 7 – Glande
fundice în secţiune transversală; 8 – Musculara mucoasei; 9 – Plex Meissner; 10 – Strat
muscular intern (oblic); 11 – Strat muscular mediu (circular); 12 – Plex Auerbach;
13 – Strat muscular extern (longitudinal); 14 – Strat subseros; 15 – Mezoteliu.
12
I
II
III
IV 14
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
13
15
76
Submucoasa are structura descrisă la partea generală şi nu prezintă glande.
Musculara stomacului este groasă şi diferă de structura standard a tubului
digestiv prin prezenţa unui al treilea strat de fibre musculare netede dispuse oblic.
Seroasa stomacului, cu structura caracteristică descrisă la planul general de
organizare a tubului digestiv.
Diagnosticul diferenţial se face cu zona pilorică a stomacului prin structura
diferită a glandelor din corion.
Stomac, zona pilorică, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom studia structura şi dispoziţia celor patru tunici ale
peretelui stomacului.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Stomac, zonă pilorică
I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Seroasa.
1 – Epiteliu simplu cilindric monomorf; 2 – Cripte gastrice adânci; 3 – Glande pilorice;
4 – Musculara mucoasei; 5 – Plex Meissner; 6 – Strat muscular intern (oblic); 7 – Strat
muscular mediu (circular); 8 – Plex Auerbach; 9 – Strat muscular extern (longitudinal);
10 – Strat subseros; 11 – Mezoteliu.
9
1
2
3
4
5
6
7
8
10 11
I
II
III
IV
77
- cu obiectivul mare: vom studia caracterele particulare ale fiecărei tunici.
Structura peretelui în zona pilorică a stomacului este identică cu cea a zonei
fundice. Elementul de diagnostic diferenţial este dat de aspectul glandelor pilorice
care sunt mai scurte, se deschid în cripte gastrice mai adânci decât cele fundice. Ele
sunt glande tubuloase ramificate, tortuoase şi au peretele format în majoritate din
celule mucoase. Lumenul glandelor este larg datorită vâscozităţii crescute a
produsului de secreţie (mucusul).
Diagnosticul diferenţial se face cu zona fundică a stomacului prin structura
diferită a glandelor din corion.
Intestinul subţire
Intestinul subţire este cea mai lungă porţiune a tubului digestiv. El cuprinde
trei segmente: duodenul, jejunul şi ileonul. Lumenul intestinului nu este neted,
datorită prezenţei unor modificări ce au rolul de a mări suprafaţa de contact cu
conţinutul intestinal. Aceste modificări, vizibile cu obiectivul mic, sunt plicile
circulare sau valvulele conivente Kerckring şi vilozităţile intestinale. Valvulele
conivente sunt plici permanente, formate din mucoasă şi submucoasă, fiecare
valvulă întinzându-se pe jumătate sau pe trei sferturi din circumferinţa lumenului.
Vilozităţile intestinale sunt prelungiri sub formă de deget de mănuşă ale mucoasei
spre lumenul intestinal.
Duodenul
Duodenul este prima porţiune a intestinului subţire, care continuă zona
pilorică a stomacului.
Duoden, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom studia structura şi dispoziţia celor patru tunici ale
peretelui intestinal precum şi forma particulară a vilozităţilor intestinale, care au
formă de frunză
- cu obiectivul mare: vom studia pe de o parte structura vilozităţilor
intestinale şi pe de altă parte structura fiecărei tunici în parte.
Vilozităţile intestinale sunt acoperite de epiteliul de suprafaţă al mucoasei şi
sunt centrate de un ax conjunctiv, care este o prelungire a laminei propria. În
centrul vilozităţii se găseşte chiliferul central (sub forma unui lumen mic, cu
dispoziţie longitudinală, tapetat de un rând de celule turtite, pavimentoase din care
se observă numai nucleii alungiţi, hipercromi, care bombează în lumen). În jurul
chiliferului central se găsesc fibre musculare netede care sunt desprinse din
musculara mucoasei.
Mucoasa
Epiteliul de suprafaţă al mucoasei acoperă vilozităţile intestinale şi apoi se
înfundă în corion unde formează glandele Lieberkühn: glande tubulare simple care
78
ocupă cea mai mare parte a laminei propria, separate între ele prin fine septe de
ţesut conjunctiv. Glandele Lieberkühn se deschid la suprafaţa mucoasei la nivelul
bazei vilozităţilor intestinale. Epiteliul de suprafaţă este un epiteliu simplu
cilindric, polimorf, adică format din mai multe tipuri de celule:
- enterocitele sunt celule înalte, cilindrice, cu nucleii ovalari, situaţi în
treimea bazală a celulei, dispuşi perpendicular pe membrana bazală. La polul
apical celulele prezintă microvilozităţi (platoul striat), vizibile la obiectivul mare
sub forma unei benzi eozinofile.
- celulele caliciforme sunt dispuse printre celelalte celule ale epiteliului de
suprafaţă. Sunt celule cu formă de butoiaş sau pahar de şampanie, cu corpul şi
polul apical mai dilatate şi necolorate în HE datorită conţinutului în mucus şi cu
polul bazal subţiat. La nivelul polului bazal prezintă un nucleu turtit, hipercrom.
- celulele Paneth sunt caracteristice intestinului subţire. Se găsesc la baza
glandelor Lieberkühn, în grupuri de 4-8 celule într-o glandă. Ele au formă
trapezoidală-piramidală, cu nucleul rotund sau ovalar, hipocrom, situat bazal.
Citoplasma supranucleară conţine numeroase granule colorate intens eozinofil.
- restul celulelor de la nivelul epiteliului de acoperire şi al glandelor
Lieberkühn (celule enteroendocrine, celule stem şi celule M) nu se pot identifica în
coloraţia uzuală cu HE.
Lamina propria este formată din ţesut conjunctiv bogat în vase sanguine,
limfatice, limfocite, foliculi limfatici şi nervi, care înconjoară glandele Lieberkühn.
Musculara mucoasei este formată din cele două straturi de fibre musculare
netede caracteristice. Din musculara mucoasei pornesc fibre musculare netede ce
străbat lamina propria şi ajung până în axul vilozităţilor.
Submucoasa are structura descrisă în planul general de organizare al
tubului digestiv. Ea conţine glande mucoase tubuloacinoase ramificate, care se
numesc glandele Brunner. Acinii acestor glande sunt formaţi din celule mucoase,
iar canalele de excreţie se deschid în glandele Lieberkühn.
Musculara are structura descrisă în planul general de organizare a tubului
digestiv (un strat intern circular şi unul extern longitudinal).
Tunica externă la nivelul duodenului este reprezentată de adventiţie sau
seroasă, în funcţie de localizarea extra- sau intraperitoneală a duodenului.
Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte segmente ale intestinului subţire
(vilozităţi mai bine dezvoltate, sub formă de frunză, un număr mai mic de celule
caliciforme şi prezenţa în submucoasă a glandelor Brunner) şi cu esofagul care
conţine şi el glande mucoase în submucoasă, dar nu are vilozităţi intestinale.
79
Imagine histologică Reprezentare schematică
Duoden
I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Adventiţia.
1 – Vilozitate; 2 – Glandă Lieberkühn; 3 – Musculara mucoasei; 4 – Glande Brunner;
5 – Plex Meissner; 6 – Strat muscular intern (circular); 7 – Plex Auerbach; 8 – Strat
muscular extern (longitudinal).
Ileonul
Este ultimul segment al intestinului subţire, care se continuă cu intestinul
gros la nivelul valvulei ileo-cecale.
Ileon, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom studia structura şi dispoziţia celor patru tunici ale
peretelui intestinal. Şi aici se observă prezenţa valvulelor conivente şi a
vilozităţilor intestinale care sunt mai scurte şi mai subţiri (în formă de deget).
7
1 2
3
4
5
6
8
I
II
III
IV
80
- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărei tunici în parte.
Structura generală a ileonului este asemănătoare cu cea a duodenului,
diferenţa constând în:
- structura şi forma vilozităţilor intestinale
- creşterea numărului de celule caliciforme
- prezenţa la nivelul laminei propria şi a submucoasei ileonului a unor mari
agregate de ţesut limfoid (de tip MALT) format din agregate de foliculi limfatici şi
ţesut limfoid difuz, interfolicular. Această structură se numeşte placa Peyer.
Plăcile Peyer sunt dispuse în porţiunea de intestin opusă locului de inserţie a
mezenterului. În zona unde se găsesc plăcile Peyer, vilozităţile intestinale sunt
infiltrate cu limfocite, sunt atrofice, sau uneori chiar lipsesc.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Ileon
I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Seroasa.
1 – Vilozitate; 2 – Glandă Lieberkühn; 3 – Musculara mucoasei; 4 – Placa Peyer;
5 – Plex Meissner; 6 – Strat muscular intern (circular); 7 – Plex Auerbach; 8 – Strat
muscular extern (longitudinal); 9 – Strat subseros; 10 – Mezoteliu.
Diagnosticul diferenţial se face cu celelalte segmente ale intestinului
subţire (prin forma vilozităţilor, lipsa glandelor în submucoasă şi prezenţa plăcilor
Peyer).
1
2
3
4
5
6
7
8 9
I
II
III
IV
10
81
Intestinul gros
Intestinul gros este segmentul terminal al tubului digestiv şi este format din
următoarele segmente: cec, apendice, colon (ascendent, transvers, descendent şi
sigmoid), rect şi canal anal.
Colon, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom studia structura şi dispoziţia celor patru tunici ale
peretelui intestinal. Este de remarcat faptul că lumenul intestinului gros este neted,
deoarece la acest nivel dispar vilozităţile intestinale.
- cu obiectivul mare: vom studia structura fiecărei tunici în parte.
Mucoasa are aspect neted, fără valvule conivente şi vilozităţi.
Epiteliul de suprafaţă al mucoasei este un epiteliu simplu cilindric polimorf.
El se înfundă în corion, formând glandele sau criptele Lieberkühn. Acestea sunt
glande tubuloase simple, care se întind pe toată grosimea laminei propria şi se
deschid la suprafaţa mucoasei. Ele prezintă un gât, un corp şi un fund aşezat în
aproprierea muscularei mucoasei. Peretele glandelor este tapetat de acelaşi tip de
epiteliu ca şi cel de suprafaţă şi este format din următoarele tipuri de celule:
enterocitele, celulele caliciforme, al căror număr creşte cu cât ne apropiem de
partea terminală a intestinului gros, celulele stem, celulele enteroendocrine şi
celulele M, ultimele trei tipuri fiind vizibile doar prin examinări complementare
(imunohistochimie, microscopie electronică).
Lamina propria are în general aceeaşi structură ca a întregului tub digestiv,
dar prezintă o mai mare dezvoltare a ţesutului limfoid asociat mucoaselor (MALT)
sub formă de foliculi izolaţi şi ţesut interfolicular.
Musculara mucoasei este formată din cele două straturi caracteristice de
fibre musculare netede.
Submucoasa are structura descrisă în planul general de organizare al
tubului digestiv. În submucoasa intestinului gros nu găsim glande, iar ţesutul
limfoid este mai abundent.
Musculara are o structură caracteristică la nivelul colonului. Este formată
tot din două straturi de fibre musculare netede (intern circular şi extern
longitudinal) dar stratul longitudinal extern este despărţit în trei benzi
longitudinale, numite teniile colonului (teniae coli).
Tunica externă este reprezentată de seroasă cu structura caracteristică
descrisă mai sus.
Diagnosticul diferenţial se face cu intestinul subţire (absenţa vilozităţilor
intestinale, aspectul epiteliului de suprafaţă).
82
Colon
I – Mucoasa; II – Submucoasa; III – Musculara; IV – Seroasa.
1 – Glande Lieberkühn; 2 – Musculara mucoasei; 3 – Plex Meissner; 4 – Strat muscular
intern (circular); 5 – Plex Auerbach; 6 – Strat muscular extern (longitudinal).
GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV
Glandele anexe pe care le vom studia sunt: glandele salivare mari (parotida,
submaxilara, sublinguala), pancreasul cu dubla componentă, exocrină şi endocrină
şi ficatul.
GLANDELE SALIVARE MARI
Glandele salivare mari sau principale sunt: glandele parotide, submaxilare şi
sublinguale. Ele au rolul de a secreta saliva.
Toate glandele salivare mari au acelaşi plan general de organizare:
- la exterior sunt învelite de o capsulă conjunctivă, alcătuită din fibre
conjunctive, vase de sânge, nervi, ţesut adipos. Această capsulă trimite septe în
parenchim, cu aceeaşi structură ca şi a capsulei, compartimentând glandele în
lobuli.
- parenchimul este alcătuit din acini secretori (de tip seros, mucos şi mixt)
şi dintr-un sistem de canale intralobulare (canalele intercalare sau pasaje Boll şi
canalele striate).
- stroma glandelor salivare este alcătuită din totalitatea septelor conjunctive
care compartimentează glanda în lobuli, precum şi din stroma intralobulară
1
2
3
4
5
6
I
II
III
IV
83
(periacinoasă) care cuprinde: ţesut conjunctiv, vase, nervi, un număr variabil de
celule adipoase care creşte odată cu vârsta, infiltrate limfoide. În septele
conjunctive se găsesc canale de excreţie extralobulare.
Glanda parotidă
Respectă planul general de organizare al glandelor salivare, descris mai sus.
Recunoaştem cu uşurinţă glanda parotidă deoarece parenchimul ei este constituit în
exclusivitate din acini seroşi.
Glanda parotidă, coloraţie HE
- cu obiectivul mic: vom urmări arhitectura generală a glandei. La periferie
se găseşte capsula conjunctivo-vasculară, bogată în adipocite, ce trimite în interior
septe ce împart glanda în lobuli. În aceste septe, recunoaştem vase de sânge şi
canalele excretoare mari, interlobulare. Intralobular, parenchimul este constituit
numai din acini seroşi şi din canalele de excreţie intralobulare, canalele intercalare
sau pasajele Boll şi canalele striate.
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul acinilor seroşi şi a canalelor de
excreţie intra- şi extralobulare ale glandei parotide.
Acinii seroşi au dimensiuni mici, sunt alcătuiţi fiecare din 6-8 celule
prismatice aşezate pe o membrană bazală. Celulele au citoplasma subnucleară
intens colorată, bazofilă, iar cea supranucleară eozinofilă (conţine granule de
zimogen). Nucleul este rotund, eucrom, aşezat central. Prin polul lor apical,
celulele delimitează un lumen foarte îngust, punctiform, uneori greu vizibil pe
secţiunile histologice. Între membrana bazală şi polul bazal al celulelor se găsesc
din loc în loc celule mioepiteliale, celule alungite cu nucleu ovalar, hipercrom,
aşezat paralel cu membrana bazală, care au rolul de a ajuta la eliminarea produsului
de secreţie din celule în lumen.
Canalul intercalar sau pasajul Boll continuă lumenul acinului seros şi în
consecinţă are un diametru foarte mic. El este tapetat cu un epiteliu simplu cubic şi
un rând discontinuu de celule mioepiteliale.
Canalul striat continuă canalul intercalar, se găseşte în plin parenchim
glandular (este înconjurat de acini seroşi) şi este format dintr-un singur rând de
celule înalte, prismatice, cu nucleu rotund, situat central, cu citoplasma eozinofilă
cu aspect striat subnuclear. Lumenul acestui canal este mult mai larg în comparaţie
cu cel al canalului intercalar şi cel al acinilor.
Canalele excretoare interlobulare se află în septele interlobulare, sunt
înconjurate de ţesut conjunctiv şi au lumenul larg. Peretele lor este format iniţial
dintr-un epiteliu prismatic înalt, apoi dintr-un epiteliu bistratificat pe măsură ce
lumenul devine din ce în ce mai larg.
84
Imagine histologică Reprezentare schematică
Glanda parotidă
1 – Capsulă; 2 – Sept interlobular; 3 – Acin seros; 4 – Canal intercalar (Boll);
5 – Canal striat; 6 – Canal interlobular; 7 – Adipocite; 8 – Capilar.
Diagnosticul diferenţial al canalelor de excreţie
Canal intercalar Canalul striat Canale
extralobulare
Mărime foarte mic intermediar mare
Localizare intralobular, înconjurat
de acini
intralobular, înconjurat
de acini
extralobular,
înconjurat de ţesut
conjunctiv
Epiteliul cubic cilindric înalt bistratificat
Lumenul foarte mic regulat, mai mare
decât al acinilor larg, neregulat
Glanda submandibulară
Respectă organizarea generală a glandelor salivare mari. Capsula glandei
este foarte subţire. Caracteristică este structura parenchimului, care este alcătuit din
acini seroşi, mucoşi şi micşti, glanda submaxilară fiind o glandă cu secreţie mixtă,
sero-mucoasă.
Glanda submandibulară, coloraţie HE
- cu obiectivul mic: vom observa capsula şi septele ce compartimentează
glanda în lobuli. Parenchimul glandei submaxilare este alcătuit din trei tipuri de
acini (seroşi, mucoşi şi micşti) diferiţi între ei prin formă, mărime şi colorabilitate.
1
2
3
4
5
6 7
8
85
Imagine histologică Reprezentare schematică
Glanda submandibulară
1 – Capsulă; 2 – Sept interlobular; 3 – Acin seros; 4 – Acin mucos;
5 – Acin mixt; 6 – Canal intercalar (Boll); 7 – Canal striat; 8 – Canal interlobular;
9 – Adipocite; 10 – Capilar.
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul histologic al celor trei tipuri de
acini. Acinii seroşi sunt mai mici şi mai intens coloraţi, acinii mucoşi sunt mai mari
şi mai palid coloraţi, iar acinii micşti îi recunoaştem prin prezenţa la un pol a
semilunei lui Gianuzzi (alte detalii vezi la capitolul Epitelii glandulare). La toate
tipurile de acini, între membrana bazală şi celulele secretorii sunt prezente celulele
mioepiteliale. Canalul striat este lung şi de aceea bine vizibil pe secţiunile
histologice.
Canalele excretorii intra şi extralobulare au aceeaşi dispoziţie şi structură ca
şi la glanda parotidă.
Glanda sublinguală
Respectă organizarea generală a glandelor salivare. Se caracterizează prin
faptul că parenchimul este format preponderent din acini mucoşi şi câţiva acini
micşti precum şi prin canalele intralobulare mai scurte, şi de aceea aparent mai
puţin numeroase.
Glanda sublinguală, coloraţie HE
- cu obiectivul mic: vom remarca culoarea mai deschisă a secţiunii prin
glanda sublinguală, datorată predominenţei acinilor mucoşi, care se colorează mai
palid cu HE. De asemenea vom remarca în parenchim, numărul mai redus de
canale intercalare (Boll) şi striate. Canalul Boll este foarte scurt şi de aceea se vede
cu dificultate.
- cu obiectivul mare: vom studia aceleaşi elemente componente ale glandei
ca şi în cazul parotidei şi submaxilarei.
1
2
3
4
5
6
7 8
10
9
86
Imagine histologică Reprezentare schematică
Glandă sublinguală
1 – Capsulă; 2 – Sept interlobular; 3 – Acin mucos; 4 – Acin mixt; 5 – Acin seros;
6 – Canal intercalar (Boll); 7 – Canal striat; 8 – Canal interlobular; 9 – Adipocite;
10 – Capilar.
Diagnostic diferenţial: se vor diferenţia între ele cele trei glande salivare,
după aspectul microscopic.
PANCREASUL
Este un organ parenchimatos formând o glandă voluminoasă, exocrină şi
endocrină în acelaşi timp.
Componenta exocrină a pancreasului formează cea mai mare parte a
parenchimului glandei şi este alcătuită din acini de tip seros şi canale de excreţie.
Ea este responsabilă de elaborarea unui lichid alcalin, bogat în enzime pe care-l
varsă în duoden prin intermediul canalului pancreatic şi care are rol important în
digestie.
Componenta endocrină reprezintă un procent mic din parenchimul
pancreasului şi este constituită din totalitatea insulelor Langerhans. Este
responsabilă de elaborarea unor hormoni ce au ca rol principal reglarea
metabolismului glucidic.
Pancreas, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: pancreasul prezintă la periferie o capsulă conjunctivă
foarte subţire ce trimite în interior fine septe, compartimentând incomplet glanda în
lobuli. Pancreasul exocrin seamănă din punct de vedere histologic cu parotida,
fiind format în totalitate din acini seroşi şi canale de excreţie. Spre deosebire de
glanda parotidă, pancreasul conţine insule Langerhans ce apar sub forma unor
insule rotunde sau ovalare, mai palid colorate, dispuse printre acinii pancreatici.
1
2
3
4
5
6
7 8
9 10
87
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul caracteristic al acinilor
pancreatici: formaţi din 6-8 celule prismatice înalte aşezate pe o membrană bazală.
Citoplasma celulelor prezintă o dublă tinctorialitate: este bazofilă subnuclear şi
eozinofilă supranuclear. Supranuclear citoplasma are un aspect granular datorită
prezenţei granulelor de zimogen secretate de celulă. În centrul acinilor se pot
observa 1-2 nuclei rotunzi sau ovalari, palid coloraţi ce aparţin celulelor
centroacinoase. Aceste celule reprezintă celulele bordante ale celor mai mici canale
intercalare care iau naştere în lumenul acinului; ele nu sunt prezente în nici o altă
glandă acinoasă. Canalele intercalare se continuă cu canalele intralobulare situate
în parenchimul pancreatic, iar acestea cu canalele interlobulare, delimitate de un
epiteliu bistratificat şi înconjurate de stroma conjunctivă din septe. Canalele striate
şi celulele mioepiteliale lipsesc din structura pancrasului exocrin.
Insulele Langerhans sunt delimitate la periferie de o foarte fină capsulă
conjunctivă. Celulele lor sunt aşezate în cuiburi, între care se remarcă o fină reţea
capilară. Aceste celule secretorii sunt mici (în raport cu celulele acinilor seroşi), au
citoplasma granulară şi palid colorată. La nivelul insulei Langerhans se descriu
patru tipuri principale de celule, denumite α, β, δ şi F sau PP. Diferenţierea lor în
coloraţia cu HE este dificilă şi nesigură. Identificarea lor se face în prezent cu
ajutorul anticorpilor monoclonali.
Diagnosticul diferenţial: se face cu glanda parotidă.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Pancreas
1 – Acini seroşi; 2 – Canal intralobular; 3 – Canal interlobular;
4 – Insulă Langerhans.
FICATUL
Este un organ parenchimatos, lobulat. Lobulii au formă hexagonală şi sunt
alcătuiţi din cordoane de celule dispuse radiar dinspre un vas situat în centrul
1
2
3
4
88
lobulului, vena centrolobulară. La convergenţa a 3-4 lobuli hepatici, se observă
nişte spaţii triunghiulare, numite spaţiile porte Kiernan, care conţin elemente
vasculare şi canale biliare într-o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv.
Pentru exemplificare vom prezenta secţiuni din ficatul de porc, unde lobulii
hepatici sunt mult mai bine vizibili decât în cel uman datorita faptului că ei sunt
mai bine delimitaţi printr-o stromă perilobulară mai abundentă.
Ficat de porc, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: se va analiza organizarea în lobuli a ficatului de porc.
Aceşti lobuli au formă poligonală şi sunt formaţi din cordoane de hepatocite ce
converg spre o structură vasculară, situată în centrul lobulului, vena centrolobulară
(VCL). Între lobulii hepatici se vor identifica spaţiile porte Kiernan.
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul hepatocitelor: celule poligonale cu
citoplasma granulară, nucleul rotund situat central. Printre cordoanele de hepatocite
remarcăm spaţii înguste, sinuoase, numite capilarele sinusoide. Peretele lor este format
din celule endoteliale şi celule Kupffer, identificabile doar prin nucleii lor.
În spaţiul Kiernan, într-un ţesut conjunctiv relativ abundent vom remarca 4
structuri: o arteră, o venă, 1-2 canale biliare, vase limfatice.
- vena o recunoaştem după lumenul colabat, peretele subţire şi slab structuralizat
- artera are lumenul circular, regulat, un perete cu structura bine vizibilă,
corespunzătoare unei artere de tip muscular de talie mică (arteriolă)
- vasele limfatice au un lumen îngust delimitat de endoteliu, fără hematii
- canalul biliar apare ca un lumen circular, delimitat de un epiteliu simplu
cubic, cu nuclei rotunzi, având aspectul unui şirag de mărgele.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Ficat
1 – Vena centrolobulară; 2 – Cordoane de hepatocite; 3 – Capilare sinusoide;
4 – Arteriolă; 5 – Venulă; 6 – Canalicul biliar; 7 – Capilar limfatic.
1
2
3
4 5
6
7
89
Ficat injectat cu tuş de China şi colorat cu HE.
Aceasta coloraţie se foloseşte pentru vizualizarea celulelor Kupffer din
peretele capilarelor sinusoide. În citoplasma acestora se pot observa granule negre
în cantităţi diferite şi de dimensiuni diferite. Aceste granule reprezintă de fapt tuşul
de China cu care a fost injectat animalul de experienţă înainte de sacrificare şi care
a fost fagocitat de celulele Kupffer.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Parenchim hepatic
1 – Celule Kupffer; 2 – Capilare sinusoide; 3 – Hepatocite.
1
3
2
90
APARATUL RESPIRATOR
Aparatul respirator este format din două segmente: unul de conducere,
reprezentat prin totalitatea structurilor care conduc aerul la alveole, şi altul
respirator, alcătuit din totalitatea structurilor care participă la schimburile de gaze.
Segmentul de conducere are două componente: extrapulmonară şi
intrapulmonară.
Componenta extrapulmonară conţine:
- cavităţile nazale
- nazofaringele şi orofaringele
- laringele
- traheea
- bronhiile principale (primare)
Componenta intrapulmonară este formată din:
- bronhii lobare (secundare)
- bronhii segmentare (terţiare)
- bronhiole
- bronhiole terminale.
Segmentul respirator este porţiunea în care are loc schimbul de gaze şi
include:
- bronhiolele respiratorii
- ductele alveolare
- sacii alveolari
- alveolele pulmonare.
Căile respiratorii intra- şi extrapulmonare sunt structuri tubulare adaptate
morfologic pentru realizarea respiraţiei. Ca atare ele vor avea un plan general de
organizare, cu modificări structurale la nivelul diferitelor segmente, legate strict de
specificul funcţional al segmentului respectiv.
TRAHEEA
Este o structură tubulară pe care o vom studia într-o secţiune transversală.
Traheea, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom identifica cele 4 straturi ale peretelui traheal:
mucoasa, submucoasa, stratul fibro-cartilaginos şi adventiţia.
Stratul cartilaginos are formă de potcoavă, fiind incomplet în partea
posterioară, unde cele două capete sunt unite prin muşchiul traheal. Deoarece
91
secţiunea trece prin cartilaj, stratul fibros, situat între inelele cartilaginoase, nu se
observă.
- cu obiectivul mare: vom studia în detaliu structura celor 4 straturi ale
peretelui traheal.
Mucoasa este compusă, ca orice mucoasă, din epiteliu de suprafaţă şi
corion.
Epiteliul este pseudostratificat cilindric ciliat de tip respirator, format din 5
tipuri de celule. În coloraţia cu HE, se pot identifica doar 3: celulele bazale, cu
nucleu rotund, situate în apropierea membranei bazale, celulele cilindrice ciliate şi
celulele caliciforme, cu structura cunoscută.
Corionul este format din ţesut conjunctiv lax, care poate conţine infiltrat
limfoid difuz sau dispus sub formă de foliculi şi aparţinând ţesutului limfoid
asociat mucoaselor (MALT).
Submucoasa este un strat de ţesut conjunctiv lax, cu glande traheale
formate din acini micşti care îşi varsă produsul de secreţie la suprafaţa epiteliului
prin intermediul unui canal tapetat de un epiteliu simplu cubic.
Cartilajul traheal este de tip hialin. Capetele libere ale cartilajului sunt
unite prin fascicule de fibre musculare netede, ce formează muşchiul traheal. Ele
sunt secţionate longitudinal şi au structura tipică a fibrelor musculare netede. La
acest nivel, epiteliul este mai plicaturat.
Adventiţia este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, celule adipoase, vase şi
nervi.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Traheea
1 – Epiteliu de tip respirator; 2 – Corion; 3 – Submucoasă cu glande traheale;
4 – Cartilaj hialin; 5 – Muşchiul traheal; 6 – Adventiţia.
1
2
3
4
5
6
92
PLĂMÂNUL
Organizarea structurală a plămânului este determinată de distribuţia
arborelui bronşic şi a sistemului vascular intrapulmonar. Plămânul este învelit la
exterior de foiţa viscerală a pleurei, care se insinuează la nivelul scizurilor,
individualizând lobii pulmonari. Septe conjunctive împart parenchimul lobilor în
segmente, iar segmentele în lobuli. La nivelul lobulilor pulmonari aceste septe sunt
foarte fine şi greu vizibile pe secţiunile histologice. Lobulii pulmonari sunt formaţi,
la rândul lor, din acini pulmonari, cele mai mici unităţi structurale ale plămânului.
Plămânul, coloraţie HE.
Pe o secţiune transversală prin plămân vom studia structura diferitelor
segmente ale arborelui bronşic intrapulmonar (bronhia intrapulmonară,
bronhiola, bronhiola respiratorie, ductul alveolar, sacul alveolar şi alveola
pulmonară) şi a stromei pulmonare.
- cu obiectivul mic: vom observa aspectul dantelat al plămânului, dat de
alveolele pulmonare şi vom urmări diferitele segmente intrapulmonare ale
arborelui bronşic şi anume bronhia intrapulmonară, bronhiola, bronhiola
respiratorie, ductele alveolare, sacii alveolari şi alveolele pulmonare.
- cu obiectivul mare: în primul rând vom identifica fiecare segment al
arborelui bronşic în funcţie de structura histologică specifică. Apoi vom face
diagnosticul diferenţial între aceste diferite componente:
Bronhiile intrapulmonare au un lumen larg, cu un peretele format din
cinci straturi:
- mucoasa plisată, cuprinde un epiteliu de tip respirator (pseudostratificat
ciliat) şi un corion care se reduce treptat în grosime pe măsură ce scade diametrul
bronhiilor. În structura epiteliului putem recunoaşte aceleaşi celule ca în epiteliul
traheal: celule cilindrice ciliate, celule caliciforme, celule bazale;
- musculara formată din fascicule de fibre musculare netede, dispuse circular
- submucoasa, formată din ţesut conjunctiv lax şi acini glandulari cu
secreţie mixtă
- stratul cartilaginos este reprezentat de insule de cartilaj hialin care sunt
din ce în ce mai mici, pe măsură ce ne apropiem de bronhiolă
- adventiţia ce se continuă cu adventiţia structurilor adiacente (ramificaţii
arteriale, ţesutul interstiţial al parenchimului pulmonar) este constituită dintr-un
strat foarte fin de ţesut conjunctiv lax.
Bronhiolele sunt căi respiratorii cu un diametru mai mic de 1 mm. Iniţial
sunt căptuşite cu un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat ce se transformă
treptat în epiteliu simplu cilindric ciliat, pe măsura scăderii diametrului. Celulele
caliciforme, încă prezente în partea iniţială a bronhiolelor, lipsesc în porţiunea
distală. De asemenea lipsesc glandele submucoase şi insulele de ţesut cartilaginos
hialin.
Stratul muscular (muşchiul Reisseissen) este foarte bine dezvoltat, cu fibre
musculare dispuse circular şi spiralat.
93
Bronhia şi bronhiola
A – Bronhia; 1 – Epiteliu de tip respirator; 2 – Corion; 3 – Musculara;
4 – Insule de cartilaj; 5 – Acini glandulari; 6 – Adventiţie; 7 – Parenchim pulmonar.
B. Bronhiola; 1 – Epiteliu simplu cilindric ciliat; 2 – Corion; 3 – Muşchiul Reisseissen;
4 – Adventiţie.
Bronhiolele respiratorii au un lumen îngust, neplisat, tapetat cu un epiteliu
cubic care prezintă încă în porţiunea iniţială câteva celule ciliate. Peretele
bronhiolei respiratorii este discontinuu, aspect caracteristic acestui segment; în
lumen se deschid din loc în loc alveole, direct sau prin intermediul ductelor
alveolare. În peretele bronhiolei respiratorii fibrele musculare sunt încă prezente.
Ductele alveolare sunt structuri tubulare alungite, cu un perete puternic
discontinuu, datorită numeroaselor orificii de deschidere ale sacilor alveolari sau
ale alveolelor. Singurul segment vizibil al ductelor alveolare este porţiunea
continuă a peretelui, care este foarte scurtă. În această porţiune, ele sunt tapetate cu
un epiteliu simplu turtit, de tip alveolar sub care se găsesc cîteva fibre musculare
Imagine histologică Reprezentare schematică
1 2
3
4
5
6
7 A
B
1 2
3
4
94
netede, formând un inel în jurul orificiilor de deschidere ale sacilor alveolari sau
ale alveolelor.
Sacii alveolari sunt structuri cavitare cu lumen neregulat, formate din mai
multe alveole pulmonare care se deschid într-un spaţiu comun înainte de
deschiderea lor în ductele alveolare.
Alveolele pulmonare apar ca spaţii mai mici, cu formă poliedrică. Fiecare
alveolă este delimitată de un perete propriu, foarte subţire, format din epiteliul
alveolar, un epiteliu simplu pavimentos.
Alveolele pulmonare sunt separate unele de altele prin septe alveolare, ce
conţin un strat subţire de ţesut conjunctiv lax foarte bine vascularizat şi macrofage
pulmonare (celule cu praf).
Imagine histologică
Reprezentare schematică
Plămân
BT – Bronhiolă terminală; BR – Bronhiolă respiratorie; DA – Ducte alveolare; SA –
Saci alveolari; A – Alveole.
BT
BR
BR
DA
DA
SA
SA
A
A
95
APARATUL URINAR
Aparatul urinar este alcătuit din rinichi (organ pereche), uretere, vezica
urinară şi uretră. Urina produsă în rinichi este condusă prin uretere la vezica
urinară, unde este depozitată până în momentul eliminării prin uretră.
Structura lor histologică este foarte diferită, reflectând funcţiile diferite pe
care le îndeplinesc.
RINICHIUL
Rinichiul este un organ parenchimatos acoperit de o capsulă subţire
conjunctivă. Pe marginea medială, concavă, prezintă hilul renal, prin care pătrund
în rinichi vasele sanguine şi iese ureterul. Este alcătuit din stromă şi parenchim.
Parenchimul renal are două zone distincte, vizibile cu ochiul liber pe o
secţiune sagitală prin rinichi:
- zona corticală cu aspect granular
- zona medulară cu un aspect striat longitudinal.
Structural, parenchimul renal este alcătuit din nefroni şi tubi colectori.
Nefronul reprezintă unitatea structurală şi funcţională a rinichiului şi are
rolul de a filtra sângele şi de a asigura controlul concentraţiei şi compoziţiei urinii.
Nefronul este alcătuit din două componente, corpusculul renal Malpighi şi tubul
urinifer (renal).
Stroma renală, numită şi interstiţiu renal, înconjoară corpusculii renali, tubii
renali şi vasele sanguine. Ea este foarte redusă, şi greu vizibilă, cu excepţia părţii
profunde a zonei medulare unde este mai abundentă. Este formată din ţesut
conjunctiv: fibroblaste, fibre de colagen şi de reticulină.
Pentru a putea recunoaşte şi descrie microscopic componentele rinichiului,
este necesară o scurtă descriere a structurii semimicroscopice a rinichiului,
structură pe care o putem vedea şi cu ochiul liber pe o secţiune sagitală prin rinichi.
Stuctura semimicroscopică a rinichiului
Medulara este alcătuită din piramidele Malpighi şi piramidele Ferrein.
Piramidele Malpighi sunt formaţiuni triunghiulare, aşezate cu baza spre
capsula renală şi vârful spre hilul renal, formând papila renală.
Piramidele Ferrein sunt fascicule paralele de substanţă medulară, care
pornesc de la baza piramidelor Malpighi şi se întind în corticală, fără a ajunge însă
la suprafaţa rinichiului.
Corticala este formată din trei zone: cortex corticis, labirintul cortical şi
coloanele Bertin.
96
Corticala propriu zisă, numită şi cortex corticis, este situată imediat sub
capsula renală şi conţine numeroase formaţiuni granulare roşii, corpusculii
Malpighi.
Labirintul cortical reprezintă substanţa corticală situată între piramidele
Ferrein; conţine şi el corpusculi Malpighi.
Coloanele Bertin sunt formate din substanţa corticală ce coboară în
medulară, despărţind între ele piramidele Malpighi.
O piramidă Malpighi, cu piramidele Ferrein de la baza sa, împreună cu
substanţa corticală aferentă (labirint cortical, coloane Bertin), formează un lob
renal.
O piramidă Ferrein şi substanţa corticală care o înconjoară (labirintul cortical)
formează un lobul renal.
Rinichi, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom recunoaşte corticala cu corpusculii Malpighi şi
medulara, reprezentată de piramidele mari Malpighi şi de piramidele mici Ferrein,
cu aspect striat longitudinal.
- cu obiectivul mare: vom studia structura microscopică şi aşezarea
elementelor componente ale nefronului şi ale tubilor colectori.
Corpusculii renali Malpighi sunt situaţi în corticală, au formă sferică şi
sunt alcătuiţi din capsula Bowman şi glomerulul renal.
Fiecare corpuscul renal prezintă doi poli:
- un pol vascular, prin care pătrunde în glomerul arteriola aferentă şi iese
arteriola eferentă,
- un pol urinar, la nivelul căruia spaţiul urinifer se continuă cu tubul contort
proximal.
Capsula Bowman înveleşte la exterior glomerulul renal şi este alcătuită din:
- o foiţă parietală formată dintr-un epiteliu turtit aşezat pe o membrană
bazală,
- o foiţă viscerală, lipită de capilarele glomerulare, formată din celule
epiteliale aplatizate, numite podocite şi a căror structură este greu
vizibilă în microscopia optică.
Între cele două foiţe ale capsulei se observă spaţiul urinar, care pe
preparatele histologice nu se colorează.
Glomerulul renal este alcătuit dintr-o reţea de capilare anastomozate şi mezangiu.
Capilarele le recunoaştem după nucleii celulelor endoteliale şi conţinutul în
hematii. Mezangiul este situat între capilarele glomerulare şi este alcătuit din celule
mezangiale şi matrice extracelulară. Identificarea celulelor mezangiale în
microscopia optică şi în coloraţia cu HE este dificilă.
De fapt, în glomerulul renal sunt prezente trei tipuri diferite de celule:
podocitele, celulele endoteliale ale capilarelor şi celulele mezangiale. Identificarea
acestor celule s-ar putea face după aspectul nucleilor (3 tipuri de nuclei), dar şi
acest lucru este dificil şi nesigur în rinichiul normal şi în microscopia optică.
97
Reprezentări schematice
Imagini histologice
Rinichiul
1 – Glomerul renal; 2 – Foiţa parietală a capsulei Bowman; 3 – Foiţa viscerală a capsulei
Bowman; 4 – Porţiunea încolăcită a tubului proximal; 5 – Porţiunea dreaptă a tubului
proximal; 6 – Ansa Henle; 7 – Porţiunea dreaptă a tubului distal; 8 – Porţiunea încolăcită
a tubului distal; 9 – Tub colector; 10 – Tub Bellini; 11 – Capilar sanguin.
Tubul urinifer (renal) continuă capsula Bowman până la joncţiunea cu tubii
colectori şi cuprinde patru zone histologice distincte:
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10 11
2
3
4
5
6
7
1 8
9
10
98
Tubul proximal (TP) are o porţiune încolăcită, situată în corticală, în jurul
glomerulului renal şi o porţiune dreaptă, pars recta, ce coboară în medulară şi se
continuă cu ansa Henle. Pe secţiune îl recunoaştem după anumite carectere
particulare:
- este delimitat de un epiteliu simplu prismatic, ale cărui celule au
citoplasma puternic eozinofilă (bogată în mitocondrii) şi prezintă la polul apical
bordura în perie, formată din microvilozităţi ce ocupă aproape în întregime
lumenul tubului.
- prezenţa microvilozităţilor face ca lumenul TP să aibă un contur neregulat,
imprecis delimitat.
Ansa Henle, situată în medulară, continuă TP sub forma unui tub drept cu
perete subţire cu două ramuri, porţiunea descendentă şi porţiunea ascendentă.
Recunoaştem peretele ansei Henle după epiteliul simplu pavimentos care-i
tapetează peretele. Se deosebeşte de vasele de sânge prin faptul că lumenul nu
conţine hematii.
Tubul distal (TD) are o porţiune dreaptă ce continuă ramura ascendentă a
ansei Henle şi o porţiune încolăcită, situată în corticală, în jurul glomerulului renal
împreună cu porţiunea similară a TP. Îl vom recunoaşte după anumite caractere
care îl deosebesc de TP:
- are un lumen larg şi mai bine delimitat datorită lipsei marginii în perie
- este căptuşit cu un epiteliu simplu cubic, cu un număr mai mare de nuclei,
deoarece celulele sunt mai mici decât cele ale TP
- celulele sunt mai palid colorate, deoarece conţin un număr mai mic de
organite
Canalele intercalare fac legătura între TD şi tubii colectori. Sunt foarte
scurte şi din această cauză nu se pot identifica pe secţiunile histologice.
Tubii colectori coboară prin piramidele Ferrein în piramidele Malpighi.
Aceşti tubi sunt tapetaţi cu un epiteliu simplu cubic, cu limite celulare nete,
citoplasma palid colorată şi fără bordură în perie la polul apical. Tubii colectori
fuzionează formând tubii Bellini.
Tubii Bellini sunt situaţi în medulara profundă, având aceeaşi structură
histologică ca şi tubii colectori. În mod caracteristic, între tubii Bellini se găseşte o
stromă conjunctivă mai abundentă decât în restul rinichiului.
VEZICA URINARĂ
Este un organ cavitar cu peretele format din 3 straturi: mucoasa, acoperită
de uroteliu, musculara, groasă şi alcătuită din trei straturi suprapuse şi la exterior
seroasa peritoneală sau adventiţia.
Vezică urinară, coloraţie HE
- cu obiectivul mic: vom observa cele trei straturi ale peretelui vezicii
urinare: mucoasa, alcătuită din uroteliu şi corion, stratul muscular şi seroasa
99
peritoneală sau adventiţia. În repaus (vezica goală), mucoasa vezicală este foarte
plisată şi uroteliul are mai multe rânduri de celule. Vezica destinsă are mucoasa
netedă şi uroteliul format din 2-3 rânduri de celule.
- cu obiectivul mare: vom studia structura celor trei straturi ale peretelui
vezical.
Mucoasa este acoperită de uroteliu, iar corionul este format dintr-un ţesut
conjunctiv lax cu numeroase vase şi nervi. În corion pot apărea fine fascicule de
fibre musculare netede.
Musculara este formată din trei straturi de fibre musculare netede,
longitudinal intern, circular mijlociu, longitudinal extern, dar care de cele mai
multe ori sunt mai greu de identificat datorită unei dispoziţii spaţiale complexe.
La exterior, vezica este acoperită de seroasa peritoneală sau de adventiţie,
ambele cu structură deja cunoscută.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Vezica urinară
I – Mucoasa; II – Musculara; III – Adventiţia
1 – Uroteliu; 2 – Corion cu fascicule de fibre musculare netede; 3, 5 – Fibre musculare
netede dispuse longitudinal; 4 – Fibre musculare netede dispuse circular.
2
I
II
III
1
3
4
5
100
APARATUL GENITAL MASCULIN
Aparatul genital masculin este format din:
- gonadele masculine (testiculele);
- căile spermatice intratesticulare şi extratesticulare;
- glandele anexe (veziculele seminale, prostata, glandele bulbo-uretrale ale
lui Cowper);
- organul copulator (penisul).
TESTICULUL
Testiculul este un organ pereche cu o dublă funcţie:
- reproductivă, prin producerea gameţilor masculini în tubii seminiferi,
- endocrină, prin secreţia hormonilor sexuali masculini (testosteron) de către
celulele Leydig din interstiţiul testicular.
În structura testiculului deosebim următoarele componente:
- o capsulă inextensibilă, albugineea, ce înveleşte organul şi care la nivelul
marginii postero-superioare se îngroaşă, constituind mediastinul testicular
- stroma, alcătuită din septe conjunctive ce pleacă radiar din mediastin,
compartimentând parţial parenchimul în lobuli testiculari, slab individualizaţi la
om. În interiorul lobulilor, printre tubii seminiferi, se găseşte ţesutul conjunctiv
interstiţial în care sunt răspândite celulele endocrine Leydig
- parenchimul este reprezentat prin totalitatea tubilor seminiferi, ce conţin
epiteliul seminal.
Testicul, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul general morfologic caracteristic
testiculului. Parenchimul este reprezentat de tubii seminiferi, secţionaţi în diferite
incidenţe, datorită traiectului încolăcit al acestora. Printre tubi recunoaştem ţesutul
interstiţial, redus cantitativ.
- cu obiectivul mare: vom studia cu precădere elementele epiteliului
seminifer şi componentele ţesutului interstiţial. În structura unui tub seminifer se
evidenţiază:
Tunica proprie, formată din 2-4 lame conjunctive colagene, dispuse
concentric, între care se găsesc fibrocite şi celule musculare netede. Sub tunica
proprie se găseşte o membrană bazală (care nu se observă în această coloraţie), pe
care se dispune epiteliul seminal.
Epiteliul seminal, din punct de vedere structural, apare pluristratificat şi
polimorf, fiind constituit din variate celule suprapuse. Se deosebesc două „linii
celulare”, una reprezentată prin celulele Sertoli (de susţinere şi nutriţie), iar alta de
celulele germinale (implicate în spermatogeneză).
Celulele Sertoli le vom recunoaşte după nucleul lor mare, ovoid sau
triunghiular, veziculos (clar), cu 1 - 2 nucleoli evidenţi, situaţi de obicei central.
101
Aceşti nuclei mari sunt dispuşi din loc în loc aproape de membrana bazală;
prezenţa nucleolilor îi face uşor de confundat cu o celulă. Membrana celulară şi
citoplasma acestor celule este greu vizibilă, datorită contactului lor strâns cu
celulele germinale.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Tub seminifer
1 – Tunica proprie; 2 – Spermatogonii; 3 – Spermatocite de ordinul I; 4 – Spermatocite
de ordinul II; 5 – Spermatide; 6 – Spermatozoizi; 7 – Nucleul celulei Sertoli; 8 – Celule
interstiţiale Leydig; 9 – Vas sanguin.
Celulele germinale sunt reprezentate de spermatogonii, spermatocite de
ordinul I şi II, spermatide şi spermatozoizi. Fiecare element va fi identificat după
forma, structura şi poziţia sa în cadrul epiteliului seminal:
- spermatogoniile sunt aşezate pe un singur rând pe membrana bazală, uşor
distanţate între ele, având diametrul mai mic decât celulele dispuse deasupra lor
(spermatocitele). Limitele celulare fiind mai greu vizibile, identificarea lor se face
după aspectul nucleilor: mici, rotunzi şi cu cromatina pulverulentă
(spermatogoniile cu nucleu „prăfos”) sau cu cromatina grunjoasă, întunecată
(spermatogoniile cu nucleu „grunjos”);
- spermatocitele de ordinul I sunt cele mai voluminoase, situate la o
oarecare distanţă de peretele tubului (imediat deasupra spermatogoniilor), pe un
singur rând. Nucleii lor sunt cei mai mari, rotunzi şi cu cromatina în reţea,
corespunzător diferitelor faze ale primei diviziuni meiotice.
- spermatocitele de ordinul II se observă rar pe secţiuni histologice,
deoarece rămân în acest stadiu un timp foarte scurt. Se aseamănă cu spermatocitele
de ordinul I, dar sunt mai mici şi sunt situate mai superficial.
- spermatidele sunt dispuse spre lumenul tubului, în mai multe straturi,
având o formă rotundă sau alungită şi diametru mic. Citoplasma este slab
eozinofilă iar limitele celulare sunt vizibile. Celulele se recunosc după nucleu:
globulos în stadiile iniţiale, apoi din ce în ce mai alungit. Cromatina este
condensată şi dă un aspect omogen nucleului.
3
4
5
6 7 8
9
1 2
102
- spermatozoizii sunt uşor de recunoscut după aşezare şi aspectul nucleului.
Reprezentând ultima fază de maturare a celulei germinale, spermatozoidul este
situat în apropierea lumenului tubului seminifer, are capul înfipt în epiteliul
seminal şi coada (flagelul) în lumenul tubului. Capul spermatozoidului se distinge
uşor după forma nucleului: mult micşorat în volum faţă de nucleul spermatidei,
ovalar, intens hipercrom datorită cromatinei condensate şi omogene.
Ţesutul interstiţial este format din ţesut conjunctiv lax, vase sanguine,
limfatice şi cuiburi de celule interstiţiale Leydig ce secretă testosteron. Aceste
celule sunt mari, poligonale, cu nuclei rotunzi sau ovalari, eucromi, cu 1-2
nucleoli. Citoplasma eozinofilă şi fin granulară poate să conţină un pigment
galben-brun (lipofuscină) şi/sau nişte formaţiuni cristaloide, puternic eozinofile:
cristalele Reinke. Printre aceste celule se găsesc numeroase capilare, deoarece sunt
celule cu rol endocrin. Totalitatea celulelor Leydig formează glanda interstiţială
(diastematică).
GLANDELE ANEXE
Prostata
Este compusă dintr-un sistem de glande tubulo-alveolare compuse şi o
stromă musculo-conjunctivă foarte bine reprezentată.
Prostata, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări organizarea morfologică a prostatei.
Alveolele (glandele) şi canalele de excreţie au aceeaşi structură histologică, astfel
încât pe secţiunile histologice se pot deosebi cu dificultate. În unele alveole există
1-2 concreţiuni, ovalare şi eozinofile, cu aspect lamelar, rezultate din precipitarea
şi depunerea produsului de secreţie restant în straturi concentrice (simpexionii lui
Robin).
- cu obiectivul mare: vom studia stroma şi glandele prostatice. Stroma este
formată din ţesut conjunctiv (mai palid colorat) şi fascicule de fibre musculare
netede cu aspectul caracteristic. Epiteliul glandelor formează mici pliuri ce
prezintă, în mod normal, un ax conjunctivo-vascular. Acest epiteliu este
bistratificat (aşezat pe membrana bazală), format dintr-un rând de celule bazale
turtite (cu un nucleu ovalar, hipercrom, paralel cu membrana bazală), peste care se
suprapune un rând de celule secretorii, cilindrice, înalte (cu un nucleu ovalar, situat
la baza celulei).
103
Imagine histologică Reprezentare schematică
Prostata
1 – Epiteliu glandular bistratificat; 2 – Stromă musculo-conjunctivă.
1
2
104
APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital feminin se compune din:
- organele genitale interne: ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul
- organele genitale externe: vulva (cu labiile mari şi mici) şi clitorisul
Vom studia structura ovarului, trompei uterine, uterului şi a vaginului.
Tot în acest capitol vom studia şi placenta, datorită relaţiei strânse dintre ea
şi uterul gravid, precum şi glanda mamară, legată prin relaţii structurale şi
funcţionale cu tractul genital.
OVARELE
Ovarele sunt organe pereche, de formă ovalară turtită. Suprafaţa fiecărui
ovar este acoperită de un epiteliu simplu cubic sau cilindric, care se aplatizează cu
vârsta şi sub care se găseşte tunica albuginee, o structură fibroasă, avasculară.
Ţesutul ovarian propriu-zis se poate împărţi în trei compartimente, de la suprafaţă
spre profunzime: corticala, medulara şi hilul ovarian.
- corticala, situată la periferie, este o zonă foarte celulară şi presărată cu
foliculi ovarieni în diferite faze de dezvoltare şi/sau corpi galbeni şi/sau zone
cicatriciale (corpi albicans);
- medulara este situată central şi conţine vase şi nervi cuprinse într-un ţesut
conjunctiv lax
- hilul este locul prin care pătrund şi ies vase sanguine, limfatice şi nervi;
aici întâlnim celulele hilului ovarian, similare cu celulele Leydig din testicul.
Ovar, coloraţie HE
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul morfologic general al ovarului. La
suprafaţă ovarul este acoperit cu un epiteliu simplu cubic sau pavimentos (numit şi
epiteliu germinal) cu nuclei rotunzi coloraţi intens bazofil, ce se sprijină pe o
membrană bazală groasă. Sub epiteliu se găseşte albugineea ovarului, un strat
avascular de ţesut conjunctiv dens. Sub albuginee se observă corticala, uşor de
recunoscut după numeroşii foliculi ovarieni, cu sau fără cavitate, delimitaţi de
unul sau mai multe straturi celulare (celule foliculare) şi eventual de teci. Tot în
corticală putem găsi un corp galben şi structuri cicatriciale, corpi albicans şi
foliculi atrezici. Printre aceste structuri se găseşte stroma conjunctivă a ovarului,
bogat celulară: celule fusiforme, fine fibre de colagen şi câteva fibre musculare
netede. Medulara conţine ţesut conjunctiv lax, vase mari cu traiect tortuos,
limfatice şi nervi.
105
Ovar – imagine histologică
- cu obiectivul mare: vom studia mai ales zona corticală, în care vom
distinge foliculi ovarieni în diferite faze de evoluţie, corpul galben şi corpul
albicans:
Foliculul primordial se găseşte în corticala superficială şi este format dintr-
un ovocit (celulă mare, rotundă cu citoplasma fin granulară, cu un nucleu mare,
situat excentric, cu cromatină fină şi un nucleol proeminent), înconjurat de un rând
incomplet de celule turtite, celulele foliculare.
Foliculul primar, localizat tot în corticala superficială, reprezintă stadiul
iniţial al dezvoltării foliculilor. Ovocitul, mărit în volum este înconjurat complet
de un rând de celule foliculare, care devin cubice sau cilindrice. Între membrana
celulară a ovocitului şi celulele foliculare apare o zonă omogenă, puternic
eozinofilă, numită zona pellucida.
Foliculul primar activat sau în creştere, se caracterizează printr-un ovocit
voluminos, înconjurat de zona pellucida. Celulele foliculare dispuse în mai multe
straturi se mai numesc celule de granuloasă. Stratul cel mai extern al celulelor de
granuloasă se sprijină pe o membrană bazală care le desparte de ţesutul conjunctiv
al stromei ovariene.
Foliculul secundar (cavitar), localizat mai adânc în corticală, este format
dintr-un ovocit mai mare, înconjurat de zona pellucida şi de o granuloasă mai
groasă. Printre celulele foliculare încep să apară mici cavităţi pline cu lichid
folicular. La periferie încep să apară cele două teci ale foliculului, internă şi
externă. Teaca internă, profundă, este situată în jurul granuloasei, de care este
despărţită prin membrana bazală. Este formată din celule stromale mărite în volum
(celule secretorii) şi o bogată reţea capilară. Teaca externă, subţire, este formată
din ţesut conjunctiv şi fibre musculare netede.
106
Foliculi ovarieni – reprezentare schematică
1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Tunica albugineea; 3 – Stroma ovarului; 4 – Folicul
primordial; 5 – Folicul primar; 6 – Folicul primar activat; 7 – Folicul secundar;
8 – Folicul terţiar (de Graaf); 9 – Teaca externă; 10 – Teaca internă; 11 – Membrana
bazală foliculară;; 12 – Celule de granuloasă; 13 – Antrul folicular; 14 – Corona
radiata; 15 – Zona pellucida; 16 – Ovocit primar; 17 – Cumulus oophorus.
Foliculul matur (de Graaf) reprezintă stadiul de dezvoltare completă a
foliculului ovarian. Ocupă întreaga corticală şi proemină la suprafaţa ovarului. În
foliculul matur, numeroasele cavităţi dintre celulele de granuloasă fuzionează şi
formează o cavitate unică, antrul, ce conţine lichidul folicular. Antrul este
delimitat de granuloasă - împinsă la periferie, formată din 2-3 straturi celulare. Ea
se sprijină pe membrana bazală ce separă granuloasa de celulele tecii interne.
Membrana bazală nu se colorează cu HE, dar poate fi pusă în evidenţă prin
coloraţii speciale (PAS).
Ovocitul, situat excentric în folicul, este înglobat într-o zonă îngroşată a
granuloasei, numită cumulus oophorus (discul proliger). Celulele cumulusului
oophor imediat adiacente ovocitului sunt alungite şi dispuse radiar în jurul
ovocitului, constituind corona radiata. Ovocitul este voluminos, are o citoplasmă
eozinofilă, granulară, cu un nucleu mare, veziculos şi excentric - vezicula
germinativă - şi un nucleol dens - pata germinativă.
La exterior foliculul este înconjurat de tecile foliculului care în foliculul
terţiar sunt bine dezvoltate:
1
2
3
4 5
6
7 8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
107
- teaca internă, constituită din 3-4 straturi de celule poligonale alungite, cu
citoplasmă abundentă, eozinofilă şi vacuolară (conţine picături de lipide). Printre
celule se găsesc numeroase capilare
- teaca externă, formată din fibre conjunctive colagene aşezate concentric
în jurul foliculului, celule conjunctive şi fibre musculare netede.
Corpul galben ce se formează după eliminarea ovulului, este format din
celule rotunde sau poligonale dispuse în cordoane neregulate, anastomozate, între
care găsim numeroase capilare. Aceste celule se numesc celulele luteinice.
Se disting două tipuri de celule luteinice:
- celule luteinice de granuloasă, ce ocupă cea mai mare parte a corpului
galben, sunt celule mari, poligonale, cu citoplasma abundentă, palid eozinofilă,
vacuolară datorită numeroaselor picături fine de lipide şi cu un nucleu rotund,
hipocrom şi nucleol evident
- celule luteinice tecale, mai mici, sunt localizate la periferia corpului
galben, din loc în loc, în jurul vaselor sanguine. Au citoplasma mai intens colorată,
iar nucleul este mai mic şi mai intens colorat decât al celulelor luteinice de
granuloasă.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Corp galben
1 – Celule luteinice de granuloasă; 2 – Celule luteinice tecale; 3 – Vase sanguine.
UTERUL
Uterul, prezintă din punct de vedere anatomic: o porţiune superioară,
dilatată (corpul şi fundul), o porţiune mijlocie strâmtă şi foarte scurtă (istmul
uterin), o porţiune inferioară de formă cilindrică (colul uterin). Uterul prezintă o
cavitate uterină şi un canal cervical cu două orificii, orificiul intern spre cavitatea
uterină şi orificiul extern spre vagin. Peretele uterin este format din 3 tunici,
inegale ca grosime, care la uter poartă denumiri specifice:
1
2
3
108
- perimetrul este stratul extern, format în parte din seroasa peritoneală
(fundul şi partea posterioară a corpului) şi adventiţie în rest
- miometrul sau stratul muscular
- endometrul sau mucoasa uterină.
Uter, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul general al peretelui uterin: un strat
muscular gros (miometrul), tapetat spre cavitatea uterină de endometru, în contact
direct cu miometrul (submucoasa lipseşte) şi învelit la exterior de seroasă sau
adventiţie. Endometrul este format din epiteliu de suprafaţă şi corion. Epiteliul de
suprafaţă se înfundă în corion şi dă naştere glandelor endometriale. Corionul sau
stroma endometrială este ţesutul celular dintre aceste glande. La nivelul
miometrului vom observa o puternică vascularizaţie.
- cu obiectivul mare: vom studia structura amănunţită a peretelui uterin.
Endometrul este o mucoasă hormonosensibilă şi în consecinţă are aspecte
diferite în cele 4 faze ale ciclului menstrual. La lucrările practice vom prezenta
doar două: faza foliculinică sau proliferativă şi faza luteinică sau secretorie.
Epiteliul de suprafaţă este cilindric şi conţine două tipuri de celule, care
alternează: ciliate şi secretorii. Glandele endometriale sunt glande tubuloase simple,
rareori ramificate, tapetate cu un epiteliu cilindric cu rare celule ciliate. Printre glande
se poate observa stroma endometrului, un ţesut conjunctiv foarte celular. Sub influenţe
hormonale (estrogeni, progesteron) aceste structuri ale endometrului iau aspecte
diferite în cele două faze ale ciclului menstrual menţionate mai sus.
Faza foliculinică (proliferativă) se desfăşoară în primele 14 zile ale ciclului
menstrual; în această fază endometrul se îngroaşă progresiv, ajungând la 2-3 mm.
Glandele, stroma şi arterele din stromă proliferează. Glandele, la început drepte şi
egal repartizate în stromă, cresc în lungime şi devin ondulate. Lumenul lor este
îngust şi fără conţinut. Celulele epiteliului glandular au nucleii dispuşi bazal cu un
nucleol proeminent. Stroma endometrială are un aspect întunecat şi este foarte
celulară. În stroma adiacentă miometrului se pot observa arterele spiralate care, în
această fază a ciclului menstrual, nu ajung până la suprafaţa endometrului.
În faza luteinică (secretorie) endometrul se deosebeşte mult de cel din faza
precedentă. Grosimea lui atinge 5-6 mm. Glandele endometriale sunt tortuoase,
deoarece cresc mult în lungime, iar spaţiul pe care-l au la dispoziţie este mai mic
decât lungimea glandelor. Lumenul lor este din ce în ce mai larg, mai neregulat şi
poate conţine produsul de secreţie al glandelor, colorat eozinofil. La începutul
acestei faze, nucleii se găsesc la polul apical al celulelor, datorită acumulării
subnucleare a vacuolelor cu produs de secreţie. Mai târziu, vacuolele se deplasează
supranuclear, dilată polul apical al celulelor şi împing nucleul la baza celulei.
Stroma endometrială este mai paplidă, este edemaţiată (prin acumulare de lichid
interstiţial); celulele ei se transformă decidual, adică devin celule mari cu
citoplasma abundentă, palid eozinofilă (conţin glicogen). Arterele spiralate ajung
până la suprafaţa endometrului şi devin foarte încolăcite.
109
Imagini histologice Reprezentare schematică
Uter, fază proliferativă
I – Endometru; II – Miometru; III - Perimetru.
1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Glande endometriale; 3 – Stroma endometrială; 4 – Artere
spiralate; 5 – Fibre musculare netede; 6 – Vase sanguine; 7 – Mezoteliu.
Miometrul constituie cea mai mare parte a uterului şi este alcătuit din fascicule
de fibre musculare netede lungi, dispuse în toate direcţiile, într-o arhitectură complexă
în care nu se pot distinge straturi. Miometrul este vascularizat printr-o bogată reţea
arterială şi venoasă. Din peretele vascular lipseşte adventiţia.
Perimetrul este format din seroasa peritoneală care înveleşte mai ales
fundul uterin şi adventiţie în rest. Structura seroasei şi a adventiţiei este deja
cunoscută.
1 2
3
4
5
6
7
I
II
III
110
Imagine histologică Reprezentare schematică
Uter, faza secretorie
1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Glande endometriale; 3 – Stromă endometrială edemaţiată
şi cu celule transformate decidual; 4 – Artere spiralate.
Colul uterin, coloraţie HE.
Este partea inferioară a uterului, de formă cilindrică, prezentând două
orificii: intern şi extern. Porţiunea care proemină în vagin se numeşte exocol sau
exocervix, iar porţiunea dintre cele 2 orificii este endocolul sau endocervixul.
Structura sa prezintă 3 straturi, dintre care doar cel muscular şi mucoasa
sunt diferite de ale corpului uterin.
- cu obiectivul mic: vom urmări aspectul mucoasei cervicale. Epiteliul
exocolului este identic cu cel al vaginului: stratificat pavimentos necheratinizat.
Epiteliul endocolului este simplu cilindric cu celule muco-secretante, prezentând
numeroase invaginări în corion, cu aspect glandular. Înspre marginea vaginală a
colului se observă zona de tranziţie dintre endocol şi exocol.
- cu obiectivul mare: vom observa epiteliul simplu cilindric al mucoasei
endocervicale format în majoritate din celule mucoase şi rare celule ciliate. Vom
identifica zona de tranziţie sau zona unde epiteliul exocolului, stratificat
pavimentos necheratinizat, se transformă în epiteliul simplu cilindric al
endocolului. Această joncţiune scuamo-cilindrică are mare importanţă clinică,
fiind sediul unei variate patologii. Glandele cervicale au epiteliul identic cu al
endocolului, sunt mai puţin numeroase decât cele endometriale, dar mai ramificate
şi conţin mucus în lumen. Stratul muscular este alcătuit din fibre musculare netede
înglobate în fibre de colagen şi fibre elastice. Spre deosebire de corpul uterin, în
stratul muscular ţesutul conjunctiv predomină faţă de ţesutul muscular.
1 2
3
4
111
Imagine histologică Reprezentare schematică
Col uterin
1 – Epiteliul endocervical; 2 – Zona de tranziţie scuamo-cilindrică; 3 – Epiteliul
exocolului; 4 – Glande cervicale; 5 – Corion; 6 – Strat muscular.
VAGINUL
Este un conduct musculo-membranos care se inseră în partea superioară pe
colul uterin, iar în partea inferioară comunică cu orificiul vulvar. În structura
peretelui vaginal deosebim trei tunici: tunica mucoasă, tunica musculară şi
adventiţia.
Vagin, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom identifica cele trei tunici ale peretelui vaginal:
mucoasa cu un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat şi un corion gros, cu
papile şi fără glande (cu numeroase vase sanguine); musculara are două straturi de
fibre musculare (intern circular, extern longitudinal); adventiţia este formată din
ţesut conjunctiv lax, bogat în adipocite.
- cu obiectivul mare: vom studia mai cu seamă aspectul mucoasei vaginale,
urmărind atent forma celulelor din epiteliul stratificat pavimentos.
1 2 3 4
5 6
112
Imagine histologică Reprezentare schematică
Vagin
I – Mucoasa; II – Musculara; III – Adventiţia;
1 – Epiteliu de suprafaţă; 2 – Corion; 3 – Vase sanguine; 4 – Strat muscular circular;
5 – Strat muscular longitudinal.
PLACENTA
Placenta este un organ tranzitoriu ce se dezvoltă în uter în timpul sarcinii,
cu rolul de a asigura schimburile dintre mamă şi făt, cu două componente: o
placentă fetală şi o placentă maternă, reprezentată prin mucoasa uterină mult
îngroşată şi modificată histologic (decidua bazală).
Placenta fetală este alcătuită din placa corială şi vilozităţile coriale.
Placa corială este o formaţiune membranară, formată dintr-un ax
conjunctiv, tapetat spre cavitatea amniotică de un epiteliu simplu cilindric sau
turtit (epiteliul amniotic), iar spre spaţiul intervilos de către trofoblast. Din placa
corială se dezvoltă vilozităţile coriale.
Vilozităţile sunt structuri puternic ramificate, scăldate de sângele matern. În
preparatele histologice vilozităţile apar secţionate în diverse incidenţe.
Placenta maternă este reprezentată de decidua bazală.
I
II
III
1
2
3
4
5
113
Placentă, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom recunoaşte vilozităţile secţionate în diferite incidenţe
(oblică, tranversală, longitudinală) , alături de care se remarcă porţiuni din decidua
maternă.
- cu obiectivul mare: vom studia structura histologică a vilozităţilor şi a
fragmentelor din placenta maternă. O vilozitate corială secţionată transversal prezintă
un ax central conjunctivo-vascular tapetat de un epiteliu (trofoblast). Aspectul
vilozităţilor coriale ne permite să stabilim vârsta sarcinii: placentă timpurie (până în
luna a V-a) sau placentă la termen.
a. Placenta fetală timpurie prezintă vilozităţi tapetate cu un epiteliu
trofoblastic bistratificat:
- sinciţio-trofoblastul este stratul extern, mai închis la culoare, format dintr-
o masă citoplasmatică cu numeroşi nuclei rotunzi, hipercromi.
- citotrofoblastul este situat sub sinciţiotrofoblast şi este constituit dintr-un
rând de celule (celulele Langhans), cubice, mai mici, cu citoplasma bazofilă şi un
nucleu voluminos, eucrom, nucleolat. Citotrofoblastul este despărţit de stroma
conjunctivă din axul vilozitar printr-o membrană bazală relativ groasă.
A
B
Imagini histologice Reprezentare schematică
Placentă timpurie
A – Vilozitate corială; B – Decidua;
1 – Placentă fetală (vilozitate corială); 2 – Sinciţiotrofoblast; 3 – Citotrofoblast;
4 – Ţesut mezenchimatos; 5 – Placenta maternă (decidua); 6 – Celule deciduale.
.
1
2
4
3
5
6
114
Ţesutul conjunctiv din axul vilozităţii este de tip mezenchimatos, cu celule stelate
cu numeroase prelungiri citoplasmatice ramificate, o matrice intercelulară mucoidă şi o
reţea de capilare în care se pot recunoaşte hematii primitive fetale (nucleate).
b. Placenta fetală la termen se caracterizează prin ramificarea în
continuare a vilozităţilor coriale, astfel că pe secţiune ele apar mai mici.
Citotrofoblastul, stratul intern al trofoblastului se atrofiază şi apoi dispare. Astfel,
vilozităţile sunt delimitate numai de epiteliul sinciţial, în care din loc în loc vom
observa insule nucleare. Axul conjunctiv se fibrozează şi conţine o bogată reţea de
vase anastomozate, fibroblaşti şi o substanţă hialină acidofilă, fibrina.
A
B
Imagini histologice Reprezentare schematică
Placentă la termen
A – Vilozitate corială; B – Decidua;
1 – Vilozitate corială; 2 – Sinciţiotrofoblast; 3 – Ax conjunctivo-vascular;
4 – Decidua.
Placenta maternă sau decidua se formează din stratul funcţional al
endometrului. Ea este formată din celule deciduale: celule mari, poligonale cu
limite celulare evidente, cu nuclei mari, hipocromi, cu nucleol evident, citoplasma
foarte abundentă, granulară şi/sau vacuolară, eozinofilă sau bazofilă. Printre
celulele deciduale se observă o reţea de vase dilatate şi resturi din glandele
endometriale puternic modificate secretor. Pot fi prezente şi celule mari,
multinucleate.
1 2
3
4
115
GLANDA MAMARĂ
Glandele mamare sunt glande sudoripare apocrine, foarte modificate. Structural
sunt glande tubulo-alveolare. Fiecare glandă mamară este alcătuită din 15-20 lobi
mamari, fiecare individualizat şi separat de celălalt printr-un ţesut conjunctiv şi drenat
prin câte un canal de excreţie propriu (canalul galactofor), ce se deschide la nivelul
mamelonului. La femeia adultă nulipară glanda mamară este alcătuită doar din canalicule
excretorii şi stromă. Alveolele se dezvoltă numai în cursul gestaţiei şi în perioada de
lactaţie.
Glanda mamară în repaus, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom observa structura glandei mamare ce apare formată
din stromă şi parenchim, fiind împărţită în lobi şi lobuli. Lobulii mamari îi
recunoaştem uşor fiind mai deschişi la culoare. Ei conţin o stromă formată din
ţesut conjunctiv lax (stroma funcţională) şi o componenta glandulară, reprezentată
de canale (ducte) intralobulare ramificate. Lobulii sunt separaţi între ei prin septe
conjunctive groase, ce constituie stroma nefuncţională a glandei mamare. În
această stromă se găsesc canalele (ductele) interlobulare, canalele de excreţie mari
ale glandei mamare.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Glandă mamară în repaus
1 – Muguri în aşteptare; 2 – Canale (ducte) intralobulare; 3 – Stromă intralobulară; 4 –
Stromă interlobulară; 5 – Canal (duct) interlobular; 6 – Ţesut adipos.
- cu obiectivul mare: vom studia structura stromei şi a parenchimului
glandular.
În lobulul mamar, stroma funcţională este formată din ţesut conjunctiv lax,
vase şi nervi. Nu conţine ţesut adipos. Componenta glandulară este reprezentată de
canalele sau ductele intralobulare. Aceste canale au un lumen îngust, rotund,
delimitat de un epiteliu bistratificat: celule mioepiteliale adiacente membranei
bazale şi celule secretorii, cubice sau prismatice mici ce delimitează lumenul.
1 2
3
4 5
6
116
Celulele mioepiteliale le recunoaştem după nucleul ovalar, hipercrom, paralel cu
membrana bazală. Ductele intralobulare sunt ramificate şi se termină fie în fund de
sac fie sub forma mugurilor în aşteptare. Aceştia sunt mase mici, sferice, fără
lumen, formate din celule epiteliale înalte cilindrice, înconjurate de celule
mioepiteliale şi membrana bazală.
Stroma nefuncţională reprezentată de septele interlobulare, este formată din
ţesut conjunctiv dens şi o cantitate variabilă de ţesut adipos. Ductele interlobulare
care se găsesc în această stromă, au un lumen mai larg, neregulat, tapetat de
asemenea cu un epiteliu bistratificat, format dintr-un strat bazal de celule
mioepiteliale şi un strat de celule cubice sau cilindrice. În jurul membranei bazale
au o tunică conjunctivă. Ele converg spre un canal galactofor, iar în profunzime se
ramifică dând naştere ductelor intralobulare.
Glanda mamară în sarcină şi lactaţie, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: spre deosebire de glanda mamară în repaus, lobulii
mamari cresc treptat în dimensiune în cursul sarcinii, ajungând foarte mari în
perioada de lactaţie. Într-un asemenea lobul, componenta glandulară este foarte
dezvoltată, iar stroma (funcţională) este foarte redusă cantitativ. Prin creşterea
lobulilor se reduce din ce în ce mai mult şi stroma nefuncţională.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Glandă mamară în sarcină
1 – Alveole secretorii şi canale (ducte) intralobulare; 2 – Stromă intralobulară; 3 –
Stromă interlobulară; 4 – Ducte interlobulare.
- cu obiectivul mare: vom studia în special aspectul componentei
glandulare. Astfel, observăm că la capătul canalelor intralobulare apar alveole
secretoare. În gestaţie aceste alveole au lumenul mai îngust şi spre sfârşitul acestei
faze pot conţine un material eozinofil, colostrul. Celulele secretorii ale epiteliului
devin cilindrice înalte, cu citoplasma apicală vacuolară (conţin produs de secreţie
lipidic). Celulele mioepiteliale sunt dispuse din loc în loc între polul lor bazal şi
membrana bazală.
1
2
3
4
117
În lactaţie, alveolele secretoare au aceeaşi structură, dar sunt mult mai mari,
au lumenul mai larg ce conţine produs de secreţie. Canalele intralobulare sunt greu
de diferenţiat de alveolele secretoare, deoarece au aceeaşi structură şi sunt şi ele
dilatate. În această fază atât stroma funcţională cât şi cea nefuncţională sunt foarte
reduse cantitativ.
118
PIELEA
Pielea este un organ care prin structura sa complexă îndeplineşte funcţia de
protecţie, funcţia de organ receptor şi de organ excretor.
Este constituită din trei straturi: epidermul, dermul şi hipodermul, şi din
anexe: glandele, corpusculii senzitivi şi fanerele cutanate.
Pielea, coloraţie HE, pulpa degetului.
- cu obiectivul mic şi obiectivul mare vom recunoaşte elementele
componente ale celor trei straturi ale tegumentului:
Epidermul este format din epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat, în
care vom deosebi cinci straturi:
- stratul bazal format dintr-un rând de celule cilindrice sau cubice, cu
citoplasma redusă, bazofilă, mai închisă la culoare, nuclei ovalari, alungiţi, situaţi
perpendicular pe membrana bazală
- stratul intermediar sau spinocelular este format din 6-14 rânduri de celule
mari, cu formă neregulată poligonală, cu limite celulare bine vizibile; în partea
profundă a stratului intermediar celulele au citoplasma întunecată, bazofilă iar în
partea superioară citoplasma devine palid eozinofilă. Nucleii sunt rotunzi şi
eucromi.
- stratul granulos este constituit din 2-4 straturi de celule turtite,
romboidale, cu axul lung dispus paralel cu suprafaţa epidermului. În citoplasmă se
găsesc granule mari, intens bazofile (granule de cheratohialină) pe care le putem
identifica cu obiectivul mare. Nucleul acestor celule este turtit, greu vizibil, fiind
mascat de prezenţa granulelor.
- stratul lucid este subţire, fiind alcătuit din 2-3 rânduri de celule turtite, cu
aspect strălucitor, palid colorate eozinofil. Nucleii sunt absenţi în acest strat.
- stratul cornos este o structură intens eozinofilă, de grosime variabilă, la
suprafaţa epidermului. În acest strat se observă „umbre celulare”, aplatizate, fără
nuclei şi cu citoplasma intens eozinofilă. Eozinofilia este dată de prezenţa
cheratinei. Celulele superficiale, pline cu cheratină, se descuamează.
Din loc în loc, în grosimea epiteliului se recunosc traiectele sudoripare, care
la acest nivel nu au perete propriu; ele reprezintă continuarea canalelor sudoripare
din derm.
Dermul, topografic şi structural, se împarte în dermul superficial sau papilar
şi dermul profund sau reticular, ce vine în raport cu hipodermul.
Dermul papilar este format din ţesut conjunctiv lax cu numeroase capilare
sanguine şi terminaţii nervoase. Acest ţesut pătrunde în epiteliul supraiacent,
formând papilele dermice. În vârful unor papile se pot găsi corpusculi senzitivi
Meissner. Aceşti corpusculi au formă ovoidă şi sunt aşezaţi perpendicular pe
suprafaţa epiteliului. La exterior au o teacă conjunctivă, iar în interior sunt formaţi
din celule Schwann aplatizate dispuse sub forma unor lamele suprapuse, printre
care se insinuează un axon senzitiv cu traiect sinuos.
119
Dermul profund sau reticular este format din ţesut conjunctiv dens, cu
fascicule groase de fibre colagene, dispuse tangenţial sau perpendicular faţă de
membrana bazală. Conţine vase, foliculi piloşi cu glande sebacee ataşate (în pielea
păroasă). Este străbătut de canalele excretoare ale glandelor sudoripare. Datorită
dispoziţiei sinuoase, ele apar secţionate în diferite incidenţe, au forme diferite şi
lumene înguste, căptuşite de 1-2 rânduri de celule cubice.
Imagini histologice Reprezentare schematică
Pielea
A – Epiderm, vedere de ansamblu; B – Hipoderm; C – Corpuscul Vater-Pacini;
I – Epiderm; II – Derm papilar; III – Derm reticular; IV – Hipoderm;
1 – Strat cornos; 2 – Strat lucid; 3 – Strat granulos; 4 – Strat spinocelular; 5 – Strat bazal;
6 – Corpuscul Meissner; 7 – Canalul excretor al glandei sudoripare; 8 – Glomerulul
glandei sudoripare; 9 – Corpuscul Vater-Pacini.
I
II
III
IV
A
B
C
1 2 3
4
5
6
7
8
9
120
Hipodermul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax şi paniculi adipoşi
(grupuri de adipocite). În hipoderm se observă formaţiuni ovoide, care în secţiune
transversală au aspect de bulb de ceapă: corpusculii Vater-Pacini. Aceştia sunt
formaţi din lame celulare concentrice (celule conjunctive şi celule Schwann
aplatizate) şi o fibră nervoasă amielinică dispusă în axul corpusculului.
În hipodermul profund se găseşte şi glomerulul glandei sudoripare. Fiind un
tub încolăcit, glomerulul glandei sudoripare apare pe secţiune histologică sub
forma unor structuri pseudo-acinoase, căptuşite de celule înalte, secretorii, dublate
la exterior de celule mioepiteliale.
121
GLANDELE ENDOCRINE
Glandele cu secreţie internă sunt constituite din celule endocrine înconjurate de
stromă şi de o bogată reţea capilară. Glandele endocrine nu au canale de excreţie.
Produsul secretat, denumit hormon, se varsă direct în sânge şi acţionează la distanţă
asupra unor ţesuturi sau organe ţintă, determinând modificări biochimice, funcţionale
şi/sau structurale.
Celulele endocrine se pot grupa în trei moduri:
a. celule endocrine ce formează glande: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroida şi
suprarenala.
b. insule de celule endocrine, cuprinse în stroma altor organe: glanda interstiţială
din testicul, corpul galben şi teaca internă a foliculului matur din ovar, insulele
Langerhans din pancreas şi altele. Structura acestora este studiată odată cu organele care
le conţin.
c. celule endocrine dispuse printre celulele diferitelor epitelii, formând sistemul
endocrin difuz (SED).
În acest capitol vom descrie doar structura glandelor endocrine ce formează
organe separate. Ele sunt diferite structural, dar au un plan general comun de organizare:
- capsula, la exterior, are structură conjunctivo-vasculară, şi trimite septe
(travee) ce compartimentează glandele în lobi şi lobuli;
- stroma este formată din ţesut conjunctiv lax, numeroase capilare sanguine
şi limfatice, nervi. Prezentă în toate glandele endocrine, stroma diferă cantitativ de
la o glandă la alta.
- parenchimul este format din cordoane de celule endocrine, din cuiburi sau
vezicule (foliculi), în strânsă legătură cu capilarele sanguine.
HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitară are formă ovoidă, este situată intracranian şi
este legată de hipotalamus prin tija hipofizară.
În raport cu originea şi structura sa, hipofiza este constituită din 2 părţi
distincte:
a. Adenohipofiza, partea cea mai voluminoasă, este o structură epitelială. Ea
este compusă din 3 lobi:
- lobul anterior (pars distalis)
- lobul intermediar (pars intermedia)
- lobul tuberal (pars tuberalis)
b. Neurohipofiza, partea cea mai mică, are o structură fibrilară. Este
formată din 2 lobi:
- lobul posterior sau nervos
- infundibulul format din tija infundibulară şi din eminenţa cenuşie sau
mediană (tuber cinereum).
122
Hipofiza, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări conformaţia generală a glandei, cu o
capsulă foarte fină. Vom identifica adenohipofiza, cu structură epitelială, ce
formează aproximativ 75-80% din masa hipofizei şi neurohipofiza cu o structură
fibrilară (fibre conjunctive, nervoase), cu puţine celule.
- cu obiectivul mare: vom studia aspectele histologice caracteristice celor
două părţi componente ale hipofizei.
Adenohipofiza
- lobul anterior: conţine diverse tipuri de celule endocrine aranjate în
cordoane şi cuiburi. Pe preparatele histologice colorate în HE se observă două
populaţii celulare: celulele cromofobe, a căror citoplasmă nu se colorează sau se
colorează foarte slab, şi celulele cromofile cu o citoplasmă variat colorată.
Celulele cromofobe reprezintă aproximativ 50% din populaţia celulară şi se
situează în centrul cordoanelor celulare. Ele apar sub forma unor aglomerări de
nuclei veziculoşi, hipocromi. Citoplasma este greu vizibilă, fiind lipsită de
granulaţii.
Celulele cromofile reprezintă restul de 50% din populaţia celulară a lobului
anterior. Sunt celule relativ mari, cu limite celulare distincte şi cu citoplasma
granulară. În funcţie de colorabilitatea acestor granule, deosebim două tipuri de
celule cromofile: acidofile şi bazofile.
- celulele cromofile acidofile sunt cele mai numeroase. Apar ca nişte
celule relativ mari, rotunde sau ovalare, cu limite nete, cu citoplasma eozinofilă
datorită granulaţiilor mari, cu afinitate faţă de coloranţii acizi. Nucleii sunt rotunzi
şi hipocromi, dispuşi central. Aceste celule secretă următorii hormoni: STH
(hormonul somatotrop sau de creştere) şi PRL (prolactina sau hormonul lactogen).
- celulele cromofile bazofile sunt mult mai puţine numeric. Sunt mai
mari decât celulele acidofile, au formă rotundă sau ovalară, cu limite bine vizibile,
cu o citoplasmă bazofilă, datorită granulaţiilor cu afinitate pentru coloranţii bazici.
Nucleii sunt rotunzi, hipocromi şi sunt dispuşi central sau excentric. Ele au rolul de
a secreta următorii hormoni tropi hipofizari: TSH (hormonul tireotrop hipofizar),
ACTH (hormonul corticotrop), hormonii gonadotropi – LH şi FSH (luteinizant şi
foliculo-stimulant).
Printre celule, stroma este redusă cantitativ şi este formată dintr-o reţea de
fine fibre de reticulină (care nu se vizualizează în coloraţia HE) şi numeroase
capilare.
- lobul intermediar este rudimentar la om, redus la o lamă de celule dispusă
între lobul anterior şi neurohipofiză. Este format din cordoane scurte de celule şi
din loc în loc vezicule cu coloid eozinofil (omogen). Celulele sunt de două tipuri,
cromofobe şi bazofile, acestea din urmă cu granulaţii bazofile în citoplasmă.
Frecvent celulele şi veziculele apar şi în lobul posterior hipofizar.
Neurohipofiza:
- lobul posterior sau nervos: are o structură predominant fibrilară, fiind
alcătuit din fasciculele de fibre nervoase amielinice ale tractului hipotalamo-
hipofizar, fibre conjunctive stromale, celule gliale, numite pituicite, şi rare celule
123
epiteliale bazofile migrate din lobul intermediar. Printre fibre se găsesc nişte mici
structuri rotunde sau ovalare, ce conţin un material eozinofil, denumite corpii lui
Herring, şi o bogată reţea capilară. Aceste formaţiuni reprezintă depozite de
material de neurosecreţie, conţinând doi hormoni: ocitocina şi vasopresina,
elaboraţi de neuronii din hipotalamus, transportaţi de-a lungul axonilor şi
depozitaţi aici. Celulele neurohipofizei sunt reprezentate de:
- pituicite, celule gliale mici, neregulate, puternic ramificate (pericapilar), cu
un nucleu rotund sau ovalar, hipocrom şi cu o citoplasmă slab colorată, cu limite
imprecise;
- celule conjunctive cu nuclei alungiţi, hipercromi;
- celule bazofile migrate din lobii epiteliali.
Hipofiza
I – Lob anterior; II – Lob intermediar; III – Neurohipofiza.
1 – Celule cromofile acidofile; 2 – Celule cromofile bazofile; 3 – Celule cromofobe;
4 – Fibre nervoase amielinice; 5 – Celule cromofile bazofile migrate din lobul
intermediar; 6 – Capilar sanguin.
TIROIDA
Tiroida, cea mai voluminoasă glandă endocrină din organism, este situată în
zona gâtului, în faţa laringelui şi a traheei şi este formată din doi lobi (drept şi
stâng) uniţi între ei printr-un istm.
Glanda este delimitată de organele din jur şi este înconjurată de o capsulă
fină, provenind din fascia cervicală profundă. Din capsulă pornesc septe
conjunctivo-vasculare, ce compartimentează glanda în lobuli neregulaţi.
I II III
1
2 3 2 3
4
5
6
124
Parenchimul este compus din foliculi tiroidieni iar stroma este fină şi
bogat vascularizată.
Tiroida, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic: vom urmări structura histologică generală a glandei. La
exterior se observă capsula conjunctivă, bogat vascularizată şi septele care
compartimentează glanda. În interior numeroşi foliculi tiroidieni, în diferite stadii
de activitate şi de diferite mărimi.
Imagine histologică Reprezentare schematică
Tiroida
1 – Epiteliu folicular; 2 – Celulă C; 3 – Coloid; 4 – Capilar.
- cu obiectivul mare: vom studia aspectul foliculilor tiroidieni. Aceştia au
formă rotundă sau ovalară, sunt tapetaţi la periferie de un epiteliu simplu, numit
epiteliul folicular iar în centru prezintă o cavitate. Cavitatea este delimitată de polul
apical al celulelor epiteliului folicular şi conţine o masă gelatinoasă, colorată
eozinofil, numită coloid. În jurul foliculilor tiroidieni se găseşte o reţea bogată de
capilare sanguine (fenestrate).
Epiteliul folicular conţine două tipuri de celule, aşezate pe o membrană bazală:
- celulele foliculare, cu aspecte diferite în funcţie de starea lor funcţională:
celulele turtite sunt celule în repaus; celulele cubice sunt celule care secretă
coloidul; celulele înalte, cilindrice sunt celule care reabsorb coloidul şi eliberează
hormonii activi în sânge. Nucleul are forme diferite, corelat cu forma celulei.
Celulele foliculare au rolul de a secreta hormonii tiroidieni: tiroxina (T4) şi
triiodotironina (T3).
- celulele parafoliculare sau celulele C se găsesc izolate sau în mici grupuri
printre celulele foliculare, adiacent membranei bazale. Ele nu ajung până la
lumenul foliculului şi deci nu vin în contact cu coloidul. Sunt celule relativ mari,
cu o citoplasmă mai palidă, nucleu mare, rotund şi palid. Pe secţiunile histologice
colorate cu HE, ele nu pot fi deosebite de celulele foliculare; pentru identificare se
1
2 3
4
125
folosesc reacţii imunohistochimice cu anticorpi anti-calcitonină şi anti-
cromogranină. Celulele C secretă calcitonina.
SUPRARENALA
Suprarenalele sunt glande cu localizare retroperitoneală, la nivelul polului
superior al rinichilor, incluse în ţesutul adipos perirenal.
Pe secţiune histologică, glanda suprarenală respectă planul general de
organizare al glandelor endocrine:
- capsula conjunctivă, subţire înveleşte la exterior glanda. De pe faţa internă
pornesc septe fine care se extind în parenchim, aducând vase sanguine şi nervi.
- stroma este formată dintr-o reţea de fibre de reticulină şi numeroase
capilare sanguine dispuse în jurul celulelor endocrine ale parenchimului;
- parenchimul glandei este format din cordoane şi cuiburi de celule. Se
disting două zone principale:
- zona corticală (corticosuprarenala) dispusă la periferie (sub
capsulă, înconjurând medulara) şi constituie cea mai mare parte a glandei;
- zona medulară (medulosuprarenala) dispusă central, reprezintă
aproximativ 20% din glandă.
Glanda suprarenală, coloraţie HE.
- cu obiectivul mic vom examina arhitectura celor două zone ale
suprarenalei, iar cu obiectivul mare aspectele citologice. Astfel, la exterior
observăm capsula fină conjunctivă, celule adipoase, vase, nervi şi uneori ganglioni
vegetativi. Sub capsulă, vom identifica cele două zone ale parenchimului:
Corticala, dispusă imediat sub capsulă, este formată din cordoane celulare şi
capilare. Traiectul capilarelor determină dispoziţia cordoanelor celulare. În funcţie
de această dispoziţie, deosebim 3 zone:
- zona glomerulară este o bandă subţire de ţesut, formată din celule dispuse în
cuiburi sau cordoane scurte, arcuite (arcade), care imită aspectul unui glomerul. În jurul
lor se găseşte o cantitate mică de stromă şi o bogată reţea de capilare fenestrate.
Celulele sunt cubice sau cilindrice, de talie mică, cu citoplasmă bazofilă şi cu nucleu
mic, hipercrom, rotund, central sau excentric, mai aproape de polul vascular.
- zona fasciculată este cea mai groasă zonă a corticalei; este constituită din
cordoane celulare lungi, ca nişte coloane verticale dispuse perpendicular pe
medulosuprarenală, separate între ele prin capilare. Celulele sunt mari (cele mai
mari din corticală) rotunde sau poligonale, cu citoplasma palidă, vacuolară, datorită
conţinutului mare în grăsimi, care se dizolvă în timpul prelucrării ţesutului. Au
unul, rar doi nuclei mari, hipocromi, cu 1-2 nucleoli evidenţi. Printre cordoanele de
celule se observă nucleii alungiţi, hipercromi ai endoteliului capilar.
- zona reticulată este cea mai profundă zonă a corticalei. Este alcătuită din
cordoane foarte scurte (1-3 celule), anastomozate, în contact strâns cu capilare
dilatate. Celulele sunt mult mai mici decât cele din zona fasciculată, intens
eozinofile, cu puţine lipide. Unele celule au în citoplasmă un pigment galben
(pigment de lipofuscină).
126
Imagine histologică Reprezentare schematică
Suprarenala
1 – Capsula; 2 – Zona glomerulară; 3 – Zona fasciculată; 4 – Zona reticulată;
5 – Medulosuprarenala;
Medulara este zona centrală, înconjurată complet de corticală; ea este
formată din două tipuri de celule: celule cromafine (deoarece reacţioneză cu
sărurile de crom) de origine neuroendocrină şi celule de susţinere (sustentaculare).
Celulele cromafine sunt organizate în cuiburi (insule) sau cordoane scurte,
anastomozate. Ele au un aspect caracteristic: sunt de talie mare, poligonale, au
citoplasmă abundentă, bazofilă, cu aspect granular. Nucleii celulelor prezintă
variaţii importante de talie, formă şi localizare în celulă. Celulele de susţinere se
găsesc la periferia cuiburilor de celule cromafine şi se recunosc prin nucleii
alungiţi hipercromi, de talie mai mare decât cei ai celulelor endoteliale. Dacă în
coloraţia HE aceste celule se recunosc cu dificultate, ele sunt evidenţiabile prin
IHC (anticorpi anti-proteina S-100). În jurul cuiburilor celulare se găseşte o stromă
fină şi o delicată reţea capilară.
În medulară se mai observă vase mari, dilatate, cu perete subţire (venele
medulare).
1
2
3
4
5
127
Bibliografie selectivă
Eroschenko V: diFiore's Atlas of Histology with Functional Correlations.
Lippincott Williams & Wilkins, 2008
Gartner LP, Hiatt JL: Color Textbook of Histology. Saunders, 2006
Junqueira LC, Carneiro J: Basic Histology, Text and Atlas. Mcgraw Hill, 2007
Ross MH, Pawlina W: Histology. A Text and Atlas. Williams & Wilkins, 2010
Young B, Lowe JS, Stevens A, Heath J: Wheater's Functional Histology. A Text
and Colour Atlas. Churchill Livingstone Elsevier, 2007
128
Investeşte în oameni ! FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1 “Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi
dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior”
Proiect: „Tehnologii avansate pentru calitate în universitatea orientată spre viitor” Cod Contract: POSDRU/86/1.2/S/58609
Material editat de Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg Mureş la 26.10.2012
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii
Europene sau a Guvernului României