Insolventa din perspectiva dreptului comunitar european

REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 1346/2000

din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă

-analiză-

Ursu Vasile-George

Specializarea „Drept”, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Email: ursuv.george@gmail.com

Profesor coordonator: Lect. Viorescu Răzvan

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract

The European Council (EC) Regulation No. 1346\/2000 concerning insolvency procedures

comprises private international law norms. This is aimed towards the unification of private

international law rules of the Member States regarding collective insolvency proceedures which

have effects within the community, through its provisions related to jurisdiction competence (art. 3),

the legislative competence (art. 4), enforcement of foreign judgments (art. 25), coordination of

primary and secondary procedures (article 31) and public policy exception (art. 26). According to

point 15 from the preamble of Regulation No. 1346\/2000, the rules of jurisdiction laid down in the

text of regulation establish only international jurisdiction, meaning that it assigns the Member State

whose courts may open insolvency proceedures, while the local jurisdiction of the Member State

must be established by the internal law of that State.

Cuvinte cheie: insolvenţă, spaţiu comunitar, lichidare judiciara, legislaţie comunitară şi naţională,

creanţă

1

I. Premise

„Cea dintâi condiţie de existenţă pentru un stat nou care se intemeiază este nu atât să aibă

fonduri, cât să aibă credit, ceea ce nu este nicidecum acelaşi lucru. Creditul unui stat este termenul

cel mai sigur în privinţa încrederii pe care o inspiră, atât pe plan intern, cât şi în exterior,

administraţia sa, politica sa, intr-un cuvânt soliditatea sa... Creditul fiind o marfă care are cursul ei,

ca oricare alta, este necesar mai întâi ca marfa să existe, înainte de a fi negociată”1 pornind de la

concluziile referitoare la credit, ca balanţă în a discerne posibilitatea unui stat de a prezenta

siguranţă pentru investiţii enunţate de Victor Place, consilier al domnitorului Alexandru Ioan Cuza,

putem creea un sistem asemanător, însă vizibil mai mic şi cu mici diferenţieri cu privire la obiect, ce

guvernează societăţile comerciale atât private cât şi de stat şi ale cărui principală dorinţă este

managementul responsabil.

Insolvența, reprezintă domeniul în care nisipurile miscătoare pe care se află economia s-au

simțit poate cel mai bine, iar rezultatele la nivel național dovedesc faptul că acum poate, mai mult

decât niciodată sunt necesare anumite măsuri la nivel legislativ cât și pentru a stimula si ajuta

întreprinderile mici si mijlocii care resimt cel mai mult aceste fluctuații. Condițiile locale scad

continuu încrederea în economia românească, iar investițiile se diminuează perfect proporțional cu

această scădere de încredere.

Numărul firmelor intrate în insolventă a crescut în primele nouă luni ale anului cu 7,6 fată de

perioada similară din 2011 și cu 17 % față de 2010, la 16.481, potrivit Buletinului Procedurilor de

Insolvență2. "Principala cauză este reducerea drastică a investiţiilor străine în 2012. De asemenea,

firmele care lucrau cu statul, în general prin derulare de achiziţii publice, au primit banii foarte greu.

Un alt fenomen a fost şi absenţa rambursării în cadrul proiectelor cu fonduri europene. Au fost

întârzieri de şase luni, nouă luni, sau chiar un an, iar firmele nu au avut forţa financiară să reziste in

perioada respectivă"3. Cea mai rasunătoare situaţie de insolvenţă din acest an, care ajunge după felul

în care s-a desfăsurat, să aibă parese, alte interese majore este cea a gigantului Hidroelectrica iar

situaţia în care a ajuns Oltchim Râmnicu Vâlcea din cauza unui management defectuos şi a unor

reglementări lacunare în domeniu răspunderii pentru conducere deficitară contituie obiect de studiu

nesfârşit pentru jurişti şi economişti.

1 Victor Place, consul general al Franţei la Iaşi, în perioada 1855-1863 şi consilier al domnitorului Alexandru Ioan Cuza (Preluat din Ion Turcu, „Tratat de insolvenţă”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag. 4)2 http://www.bpi.ro/fisiere/statistici/2012/statistica_2012_cap5.pdf 3 http://www.ziare.com/afaceri/firma/firmele-romanesti-lovite-puternic-de-criza-incep-sa-cada-cele-mari-1201600

2

II. Necesitatea adoptării de către România a legislaţiei comunitare

În anul 2007 o dată cu aderarea României la spaţiul comunitar şi in perioada următoare a

fost necesară o continuă acceptare şi transpunere a legislaţiei comunitare in cadrul nostru naţional,

proces ce continuă şi astăzi având drept scop realizarea unei pieţe interne efectivă şi concretă. Unul

dintre aceste acte normative este Regulamentul CE nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind

procedurile de insolvenţă4,  intrat în vigoare la data de 31 mai 2002. Ideea  unui act comunitar care

să stabilească reguli comune aplicabile statelor membre a apărut chiar odată cu Tratatul de la Roma

din 25 martie 19575, în special ca o posibilitate pentru statele membre ale Comunităţii Economice

Europene să organizeze procedurile de insolvenţă dintre ele.

III. Analiza Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1346/2000 din 29

mai 2000 privind procedurile de insolvenţă

Regulamentului CE 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă, are o evoluţie greoaie şi

sinuoasă datorită laturii financiare pe care o tratează. În evoluţia acestui proiect pot fi evidenţiate

trei etape principale, şi anume prima etapă de căutări şi de negocieri mai mult sau mai puţin intense,

cuprinsă între anii 1960 şi 1996, cea de a doua etapă cuprinsă între 1996 şi 2000 prin care s-a reuşit

metamorfozarea Convenţiei privind procedurile de insolvenţă (1995) în regulament european şi

anume Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă şi cea de-a treia etapă ce a

constat în intrarea în vigoare a Regulamentului la data de  31 mai 2002. Regulamentul CE nr.

1346/2000 privind procedurile de insolvenţă este direct aplicabil în toate statele membre, cu

excepţia Danemarcei, deci şi în România, are aplicabilitate generală şi este obligatoriu în întregime,

ceea ce înseamnă că este o formă de legislaţie comunitară ce este superioară legii naţionale  a

statelor membre, putând-o înlătura atunci când aceasta are dispoziţii contrare dispoziţiilor

Regulamentului. Din acest Regulament în legislaţia naţională română rezultă anterior aderării la

spaţiul comunitar, Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementare raporturilor de drept internaţional

privat în domeniul insolvenţei publicată in Monitorul Oficial nr. 931 din 19 decembrie 2002.

Anul 2006 reprezintă un adevărat moment de cotitură in domeniul insolvenţei in tara noastră

o dată cu adoptarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată in Monitorul Oficial

nr. 359 din 21 aprilie 2006 cu modificările şi completările aduse ulterior. Totuşi, atunci când se

4 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:19:01:32000R1346:RO:PDF Art. 3 Regulamentul CE nr. 1346/2000 din 29 mai 2000. Activitățile întreprinderilor au din ce în ce mai des efecte transfrontaliere și sunt, prin urmare, într-o măsură tot mai mare reglementate de legislația comunitară. Insolvența acestor întreprinderi aduce deopotrivă atingere și bunei funcționări a pieței interne, impunându-se astfel crearea unui un act comunitar care să impună coordonarea măsurilor ce urmează să fie adoptate în privința patrimoniului unui debitor insolvent.5 http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20de%20la%20roma.htm Articolul 220 (4) din tratat oferă statelor membre dreptul de a încheia convenţii pentru beneficiul lor, printre care şi una prin care să se asigure simplificarea formalităţiilor privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor unei instanţe sau tribunal arbitral din alt stat membru.

3

consideră că în speţa pe care trebuie să o rezolve sunt incidente prevederile Regulamentului, o

instanţă de judecată din România trebuie să le aplice cu prioritate pe acestea.

În contextul doctrinei europene de specialitate se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unui

principiu incident în procedura de insolvenţă, şi anume principiul transparenţei patrimoniului

debitorului insolvent, motiv pentru care creşte interesul comunitar al acestei legi 6. Procedura de

insolvenţă având drept scop principal îndestularea creanţelor creditorilor, este nevoie ca aceştia să

cunoască întinderea patrimoniului ce urmează să suporte satisfacerea creanţelor lor iar situaţiile în

care o persoană ajunge să aibă domiciliul dispus in 2 sau mai multe tări sunt destul de dese, astfel

cunoaşterea patrimoniului complet al unei persoane este destul de greoaie. Cea mai mare problemă

este reprezentată de procedurile transfrontaliere intracomunitare cât şi de legislaţia ţărilor membre

comunitare care consideră patrimoniul unei persoane ca fiind secret fiind considerat un drept al

persoanei, iar statul este însărcinat să îl protejeze de orice ingerinţă externă cât şi internă în afara

celor legitime şi legale, un exemplu foarte bun este reprezentat art. 11 din O.G. nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală a României7. Principalele reglementări comunitare au efecte în înteriorul

spaţiului comunitar, rezultând de aici ideea că debitorul ar trebui să-şi declare în faţa creditorului

urmăritor şi bunurile situate în afara statului său de reşedinţă, dar în interiorul U.E.

În doctrină, s-a propus adoptarea unei directive europene referitoare la transparenţa

patrimoniului debitorului insolvent, care să stabilească criterii clare prin care dreptul la informare a

creditorilor să fie asigurat prin îmbunătăţirea legislaţiilor naţionale cu privire la registrele de comerţ

şi accesul la informaţii pe cale electronică. Bineînţeles toate aceste drepturi ale creditorului la

siguranţă juridică atât în momentul încheierii unei tranzacţii comerciale cu un partener dintr-un al

stat membru  cât şi în ipotetica  fază de executare a creanţei sale, trebuie privite prin prisma unor

condiţii clare şi neinterpretabile.

Regulamentul CE nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvenţă cuprinde norme de drept

internaţional privat având ca scop unificarea regulilor de drept internaţional privat ale statelor

membre privind procedurile de insolvenţă colective ce au efecte intracomunitare, prin intermediul

dispoziţiilor sale referitoare la competenţa jurisdicţională (art. 3), competenţa legislativă (art. 4),

executarea hotărârilor străine (art. 25), coordonarea procedurilor principală şi secundară (art. 31),

6 http://dreptuzual.blogspot.ro/2011/03/regulamentul-european-privind.html Articolul prezintă o viziune interesantă in acest domeniu ajutând la intelegerea fenomenului din punct de vedere a unui practician în domeniul insolvenţei.7 Art. 11 - Secretul fiscal (1) Funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi, în condiţiile legii, să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu. (3) Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informaţiilor primite. (4) Este permisă transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât cele prevăzute la alin. (2), în condiţiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane fizice sau juridice. (5) Nerespectarea obligaţiei de păstrare a secretului fiscal atrage răspunderea potrivit legii.

4

excepţia de ordine publică (art. 26)8. Potrivit pct. 15 din preambulul Regulamentului nr. 1346/2000

normele de competenţă prevăzute de textul regulamentului stabilesc numai competenţa

internaţională, adică desemnează statul membru ale cărui instanţe pot deschide proceduri de

insolvenţă, în timp ce competenţa teritorială din cadrul statului membru trebuie să fie stabilită prin

legislaţia internă a acelui stat9.

În textul regulamentului nu există o definiţie explicită a stării de insolvenţă, aceasta fiind

guvernată de legea naţională aplicabilă (art. 4 alin. 1), adică de legea statului de deschidere a

procedurii 10 pentru că nu poate exista o constatare a stării de insolvenţă decât acea care este făcută

de legea statului în care procedurile de insolvenţă au fost deschise întrucât doar statul respectiv

poate cunoaşte nivelul economic intern şi situţiile în care se ajunge la insolvenţă. Deducem de aici

că regulamentul se poate aplica atât în situaţiile de reorganizare judiciară atunci când debitorul nu a

fost privat în totalitate de control asupra bunurilor sale, cât şi în situaţiile de faliment situaţie în care

puterile proprii de administrare au fost transferate unui lichidator. Acest aspect din Regulamentul

CE a deschis discuţii, pe parcusul negocierilor s-a susţinut la un moment dat că ar fi fost mai simplu

dacă aplicarea Regulamentului s-ar fi rezumat doar la procedura falimentului, însă de asemenea s-a

constatat că nu ar exista nici o raţiune economică pentru a exclude procedurile de reorganizare

judiciară din cooperarea internaţională, mai ales că unele state membre precum Spania sau Olanda

aplică in sistemele lor naţionale proceduri de reorganizare foarte eficiente. Compromisul a fost

următorul, atunci când se deschide o procedura teritorială locală după deschiderea procedurii

principale, aceasta nu poate fi decât procedura de faliment sau lichidare (art. 3, alin. 3) iar dacă

procedura teritorială se deschide înaintea deschiderii procedurii principale să poată fi o procedură

de reorganizare judiciară sau o procedură de lichidare. Procedura teritoriala de reorganizare poate fi

obiectul unei conversiuni într-o procedură de lichidare daca lichidatorul din procedura principală o

cere. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis în sensul că, dacă se deschide o procedură

teritorială locală după deschiderea procedurii principale, aceasta să nu poată fi decât o procedură de

faliment (lichidare) (art. 3 alin. 3), iar dacă procedura teritorială se deschide înaintea deschiderii

procedurii principale să poată să fie o procedură de reorganizare judiciară sau o procedură de

8 Ana Maria Lupulescu, op. cit., în Revista română de drept comunitar, nr. 3/2007, p.699 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă: (15) Normele de competenţă prevăzute în prezentul regulament stabilesc numai competenţa internaţională, adică desemnează statul membru ale cărui instanţe pot deschide proceduri de insolvenţă. Competenţa teritorială din cadrul statului membru trebuie să fie stabilită prin legislaţia naţională a statului membru respectiv10 În cazul României, Legea 85/2006 prevede în art. 3 pct.1 urmatoarele: „ insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile”, iar la lit. a „ insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori”; iar la lit. b „ insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei”.

5

lichidare. Procedura teritorială de reorganizare poate fi obiectul unei conversiuni într-o procedură

de lichidare dacă lichidatorul din procedura principală o cere11.

Procedurile necesită numirea unui lichidator12 fiind enumeraţi la momentul la care s-a

realizat Regulementul in secţiunea C din acesta după denumirea din tările de provenientă şi după

legislaţia naţională, de exemplu lichidatorii în Marea Britanie sunt numiţi: Liquidator, Supervisor of

a voluntary arrangement, Administrator, Official Receiver, Trustee, Judicial factor.13

Deasemenea este de remarcat faptul că nu se prevede o condiţie de aplicare a textului

comunitar în privinţa unei anumite calităti a debitorului, Regulamentul aplicându-se atunci când

este vorba despre o persoană fizică sau juridică, un comerciant sau o persoană particulară fără vreo

diferenţiere, situaţie ciudată pe alocuri intrucât în anumite state membre procedurile de insolvenţă

sunt aplicabile persoanelor fizice doar când acestea au calitatea de comerciant, exemple fiind

Franţa, Italia, Spania14.

Textul regulamentului statuează in art. 4, alin. 2, lit. a) următoarele fiecare stat membru are

libertatea în cazul în care este în situaţia de a deschide o procedură de insolvenţă fie în baza

faptului că pe teritoriul său se află centrul intereselor principale ale debitorului, fie acesta are un

sediu (stabiliment)  pe acest teritoriu, să aplice legea naţională pentru a determina dacă poate să

deschidă o procedură de insolvenţă cu privire la acea persoană. Regulamentul CE nr. 1346/2000

privind procedurile de insolvenţă nu se aplică procedurilor de insolvenţă referitoare la societăţiile de

asigurare, instituţiile de credit, societăţiile de investiţii care furnizează servicii ce implică deţinerea

de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor şi la organismele de plasament colectiv.

Prevederile Regulamentului în baza dispoziţiilor enunţate în acesta statuează posibilitatea

deschiderii a două tipuri de proceduri astfel, putându-se deschide o procedură principală (conform

art. 3 alin. 115) şi o procedură teritorială (art. 3 alin. 216) care în anumite condiţii poate deveni

secundară (art. 3 alin. 317). Paragrafului 12 din preambulul regulamentului enunţă următoarele:

11 Art. 37 – „lichidatorul din procedura principală poate solicita ca procedurile enunţate în anexa A, deschise anterior într-un alt stat membru, să fie transformate în proceduri de lichidare, dacă această transformare se dovedeşte a fi utilă pentru satisfacerea intereselor creditorilor din procedura principală”.12 art. 2 lit. b, lichidatorul este „orice persoană sau organ care are funcţia de a administra sau lichida bunurile de care debitorul a fost desistat sau de a supraveghia administrarea afacerilor sale. Aceste persoane şi organe sunt enumerate în anexa C”.13 Anexa C Lichidatorii prevăzuţi în art. 2 lit. (b) pag. 27.14 A se vedea art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.15 Art. 3 (1). Instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor sunt competente să deschidă procedura de insolvenţă. În cazul unei societăţi sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.16 2. Dacă centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanţele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvenţă împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru.17 Dacă s-a deschis o procedură de insolvenţă în temeiul alin. (1), orice procedură de insolvenţă deschisă ulterior în temeiul alin. (2) este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.

6

„prezentul regulament permite deschiderea procedurii principale de insolvenţă în statul membru în

care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Aceste proceduri au o întindere

universală şi includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja interesele diferite, prezentul

regulament permite deschiderea de proceduri secundare paralele cu procedura principală.

Procedurile secundare pot fi deschise în statul membru în care debitorul are un stabiliment.

Efectele procedurilor secundare se limitează la bunurile situate în statul respectiv. Unitatea în

cadrul Comunităţii se asigură prin norme imperative de coordonare cu procedurile principale”.

Acest text stabileşte deci şi cele trei principii care guvernează procedura insolvenţei, respectiv

principiul universalitătii (cu excepţia procedurilor secundare), principiul unităţii şi principiul

paralelismului coordonat.

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a fost solicitată printr-o întrebare preliminară într-

o cauză18 respectiv, dacă instanţa unui stat membru a fost sesizată cu o cerere de deschidere a

procedurii insolvenţei această instanţă rămâne competentă şi dacă debitorul îşi transferă centrul

intereselor principale pe teritoriul unui alt stat membru, ulterior introducerii procedurii însă înainte

de deschiderea procedurii, devine competentă instanţa acelui alt stat membru? Curtea decide că

deşi art. 3 alin. 1 nu dă un răspuns clar la această întrebare, un transfer de competenţă de la instanţa

sesizată iniţial către o instanţă a altui stat membru pe acest temei ar fi contrar obiectivului urmărit

de regulament şi anume acela de a preveni ca părţile să fie tentate să transfere bunurile lor sau

procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obţine o situaţie juridică mai

favorabilă. Art. 38 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că „dacă instanţa dintr-un stat membru

competentă în temeiul art. 3 alin. 1 desemnează un lichidator provizoriu pentru a asigura

conservarea bunurilor debitorului, acest lichidator provizoriu este împuternicit să solicite

adoptarea oricăror măsuri de protejare şi conservare a bunurilor debitorului aflate pe teritoriul

unui alt stat membru, prevăzute de legea statului respectiv”. Lichidatorul desemnat în speţă pentru

această procedură are autoritatea de a acţiona în toate statele fără a fi necesar să apeleze la un

exequator19 atâta timp cât nu a fost deschisă o procedură secundară de insolventă. Acesta poate să

deplaseze bunurile debitorului în afara teritoriului statului membru pe care acestea se află, sub

rezerva art. 520 şi 721 din Regulamentul nr. 1346/2000. În acest sens lichidatorul numit în procedura

principală poate cere ca esenţialul cuprinsului hotărârii de deschidere a procedurii şi, dacă este cazul

18 CJCE, marea cameră, hotărârea din 17 ianuarie 2006 în cauza C-1/04, Susanne Staubitz- Schreiber, apud. Revista Română de drept comunitar, nr. 1/200719 Orice măsură coercitivă realizată de lichidatorul din procedura principală va avea nevoie de un exequatur, pentru că implică aprobarea instanţei locale.20 Aceste obiective nu pot fi îndeplinite satisfăcător la nivel naţional şi, prin urmare, se justifică întreprinderea de acţiuni la nivel comunitar.21 Procedurile de insolvenţă privind falimentul societăilor insolvente sau a altor persoane juridice, concordatele şi procedurile analoage sunt excluse din domeniul de aplicare a Convenţiei de la Bruxelles din 1968 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (3), modificat de convenţiile de aderare la această convenţie(4).

7

hotărârea de desemnare a sa să fie publicate în orice alt stat membru în conformitate cu procedurile

de publicitate prevăzute în statul respectiv.

Conform art. 37 din regulament, lichidatorul din procedura principală poate solicita ca

procedurile enunţate în anexa A a regulamentului, adică procedurile de reorganizare, deschise

anterior în alt stat membru decât statul membru de deschidere, să fie transformate în proceduri de

lichidare, dacă această transformare se dovedeşte utilă pentru satisfacerea intereselor creditorilor din

procedura principală. Puterile lichidatorului şi obligaţiile lui sunt determinate de legea naţională a

statului de deschidere în care a fost desemnat.

Potrivit art. 10 din Regulamentul nr. 1346/2000  efectele procedurii de insolvenţă asupra

unui contract de muncă şi asupra unui raport de muncă sunt reglementate exclusiv de legea statului

membru aplicabilă contractului de muncă. Conform paragrafului 28 din preambulul regulamentului,

aceste raporturi trebuie să fie determinate de legea aplicabilă contractului în raport cu normele

conflictuale generale. Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor

contractuale, în special art. 6 şi 7 va determina care este acea lege aplicabilă22. Regulamentul CE nr.

1346/2000 permite ca în primul rând, pe lângă alţi titulari îndreptăţii23, creditorilor locali să ceară

deschiderea unei proceduri secundare de insolvenţă, fie înainte de deschiderea unei proceduri

principale fie după deschiderea acesteia24.

IV. Concluzii

Existenţa Regulamentului CE nr. 1346/2000 devine oficială pentru România odată cu data

de 1 ianuarie 2007, data aderării la U.E. Totuşi influenţa regulamentului a fost simţită pe plan intern

şi anterior acestui moment: adoptarea legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional privat în domeniul insolvenţei, legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,

acte normative ce preiau din textul Regulamentului.

În condiţiile în care justiţia din România tinde să ajungă la statutul de justiţie de calitate

europeană, instanţele naţionale trebuie să cunoască principiile Regulamentului C.E. 1346/2000 şi să

încerce aplicarea acestuia în cadrul naţional, nemaifiind lectură suplimentară aceste prevederi.

Bibliografie:

1. Ion Turcu, “Tratat de insolvenţă”, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

22 De la 1 ianuarie 2007 odată cu aderarea României la U.E, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale este aplicabilă şi în România.23 Procedura secundară de insolvenţă poate fi deschisă la cererea lichidatorului din procedura principală sau la cererea oricărei alte persoane sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de insolvenţă în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată deschiderea procedurii secundare24 Procedura secundară de insolvenţă va avea efecte doar în acel stat membru în care debitorul are un stabiliment (sediu), care respectă cerinţele din art. 2 lit. h, adică un loc de derulare de operaţiuni unde debitorul exercită în mod netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane şi bunuri. Practic creditorilor locali li se oferă posibilitatea de a „juca pe teren propriu” după propriile reguli de joc care satisfac din perspectiva lor calitatea de previzibilitate.

8

2. Laurenţiu Sorescu, “Insolvenţa bancară în dreptul comerţului internaţional”, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2010

3. Dumitru A.P. Florescu, Gheorghe Negură, Daniel Zamfirache, “Societăţile comerciale

aflate în insolvenţă. Practică judiciară privind răspunderea personalului”, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

4. Legea 85/2006 privind procedura insolvenței publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.

359 din 21 aprilie 2006;

5. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de

insolvenţă

6. Codul de procedură fiscală publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.71 din

30 ianuarie 2012, modificată și completată prin O.G. nr. 2/2012;

7. Revista Română de drept comunitar, nr. 2/2006

8. Ana Maria Lupulescu, Revista română de drept comunitar, nr. 3/2007

Webografie:

1. http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/LegislatieComunitara/

1346%20insolventa.pdf

2. http://www.bpi.ro/fisiere/statistici/2012/statistica_2012_cap5.pdf

3. http://www.ziare.com/afaceri/firma/firmele-romanesti-lovite-puternic-de-criza-incep-sa-

cada-cele-mari-1201600

4. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?

uri=DD:19:01:32000R1346:RO:PDF

5. http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatele%20de%20la%20roma.htm

6. http://dreptuzual.blogspot.ro/2011/03/regulamentul-european-privind.html

9