Cuprins

1 Consideraţii generale privind instituţia investigatorilor sub acoperire3

1.1 Necesitatea introducerii instituţiei investigatorilor sub acoperire în legislaţia română (cadrul legislativ)............................................................................................................................................3

1.2 Noţiunea de investigator sub acoperire...................................................................................5

1.3 Rolul instanţelor de judecata privind activitatea investigatorilor sub acoperire......................5

2 Actele premergătoare 9

2.1 Concept...................................................................................................................................9

2.2 Scurt istoric...........................................................................................................................10

2.3 Conţinutul şi scopul efectuării actelor premergătoare...........................................................10

2.4 Natura juridică a actelor premergătoare................................................................................12

2.5 Măsurile luate de organele de urmărire penală.....................................................................13

2.6 Limitele actelor premergătoare.............................................................................................13

2.7 Organele care pot efectua urmărirea penală şi actele de consemnare....................................14

2.7.1 Procesul verbal de consemnare a efectuării actelor premergătoare...............................14

2.7.2 Supravegherea exercitată de procuror asupra actelor premergătoare............................15

3 Activitatea informativ-investigativă a poliţiei judiciare şi materializarea ei în mijloacele de probă 16

3.1 Faza informativă...................................................................................................................18

3.2 Faza investigativă.................................................................................................................19

3.3 Materializarea activităţii investigative în mijloace de probaţiune.........................................22

4 Investigatorii sub acoperire 22

4.1 Noţiune.................................................................................................................................22

4.2 Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire...............................................................23

4.2.1 Principiul subsidiarităţii................................................................................................26

4.2.2 Principiul proporţionalităţii...........................................................................................26

4.3 Durata autorizării procurorului.............................................................................................28

4.4 Cererea de autorizare............................................................................................................29

4.5 Actele premergatoare efecuate de investigatorii sub acoperire.............................................30

4.6 Folosirea datelor/informaţiilor obţinute de investigatorii sub acoperire................................34

4.7 Informaţiile obţinute de către investigatorii sub acoperire folosite împotriva unor terţe persoane...........................................................................................................................................37

1

4.8 Aptitudinile investigatorului sub acoperire...........................................................................37

4.9 Limitele activităţii investigatorului sub acoperire/ Limitele unei investigaţii sub acoperire. 38

4.10 Operaţiuni sub acoperire/ Infiltrarea.....................................................................................41

4.10.1 Formele operaţiunilor sub acoperire.............................................................................42

4.10.2 Controlul exercitat asupra operaţiunilor sub acoperire..................................................43

4.11 Măsuri de protecţie a investigatorului sub acoperire.............................................................46

4.12 Posibilitatea instanţei de a cunoaşte identitatea reala a investigatorului sub acoperire.........47

4.13 Alte metode de investigaţie...................................................................................................49

4.14 Testul de integritate..............................................................................................................51

4.15 Asemănări între activitatea investigatorului sub acoperire şi activitatea pe linie de informaţii şi contrainformaţii pentru securitate naţională..................................................................................51

5 Agentul provocator 52

5.1 Notiune.................................................................................................................................52

5.2 Provocarea polițieneasca – valorificarea informaţiilor..........................................................53

5.3 Admisibilitatea comiterii de infracţiuni de către investigatorii sub acoperire în timpul misiunilor specifice..........................................................................................................................55

6 Colaboratorul sub acoperire 60

6.1 Referinţe legale.....................................................................................................................60

6.2 Limitele de acţiune ale colaboratorului sub acoperire...........................................................64

6.3 Cod de procedură penală şi incidenţa acestuia asupra instituţiei colaboratorilor..................65

6.4 Rolul colaboratorului............................................................................................................67

7 Concluzii 68

8 Bibliografie73

2

1 Consideraţii generale privind instituţia investigatorilor sub acoperire

1.1 Necesitatea introducerii instituţiei investigatorilor sub acoperire în legislaţia română (cadrul legislativ)

Instituția investigatorilor sub acoperire, introdusă în Codul de procedură penală prin

Legea nr. 281/2003, având ca obiectiv combaterea fenomenului criminalității, a adus

completări esențiale în ceea ce privește actele premergătoare ale urmăririi penale.

Anterior consacrării procesual penale, au fost adoptate o serie de acte normative care

conțin dispoziții relative la folosirea investigatorilor sub acoperire – pentru anumite cazuri se

folosește sintagma „polițiști sub acoperire” – cum ar fi Legea nr. 143/2000 privind

combaterea traficului de droguri și consumului ilicit de droguri, respectiv, conform art. 21

„procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire pentru descoperirea

faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă în situațiile în care există

indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni privind

traficul sau consumul ilicit de droguri1, Legea nr. 218/2002 privind organizarea și

funcționarea Poliției Romane, și anume art.33 alin. (1) „pentru prevenirea şi combaterea

corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului, traficului

de droguri, spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate, la propunerea

inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu aprobarea ministrului

de interne şi cu autorizarea procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe

lângă Curtea de apel, Poliţia Română poate să folosească informatori şi poliţişti sub acoperire

pentru culegerea de informaţii în vederea folosirii acestora ca probe în timpul unui proces în

instanţă. Autorizarea procurorului va fi emisă în scris pentru o perioadă de maximum 60 de zile

şi poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, pentru alte perioade a câte 30 de zile fiecare. Toate

aceste autorizaţii vor fi confidenţiale şi nu vor fi făcute publice”2.

Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, respectiv

art. 17 „în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea

unei infracţiuni grave de către unul sau mai mulţi membri ai unui grup infracţional organizat,

care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot

fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind săvârşirea infracţiunii şi identificarea

1 http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_combaterea_traficului_droguri.php2 http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/218_2002.php

3

făptuitorilor, poliţişti sub acoperire din cadrul structurilor specializate ale Ministerului de

Interne”3.

Ulterior, instituţia investigatorului acoperit este extinsă şi cu privire la alte infracţiuni.

Astfel, art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind

Parchetul Naţional Anticorupţie, aprobată prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002 şi în prezent

modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24 din 21 aprilie 20044,

prevede că în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte

săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite prin lege în competenţa Parchetului Naţional

Anticorupţie (faptele de corupţie sau cele asimilate corupţiei, ori care au legătură cu corupţia,

prevăzute de Legea nr. 781 din 2000), care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi

identificaţi prin alte mijloace, „pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa

infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care exista presupunerea că au săvârşit o

infracţiune, investigatori sub acoperire, în condiţiile legii”. Legea mai prevede că persoanele care

ar putea fi investigatori sub acoperire sunt „ofiţeri de poliţie din cadrul Ministerului de Interne,

special desemnaţi în acest scop şi pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a

procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie”.

Deasemenea, Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind combaterea traficului de

persoane prevede în art.22 că „ în vederea datelor necesare începerii urmăririi penale pot fi

folosiţi investigatori sub acoperire, în condiţiile legii”5.

Pentru prima dată, Curtea europeană a drepturilor omului se pronunţă asupra

conformităţii practicilor de infiltraţie, denumite frecvent „sub acoperire”,cu dispoziţiile

Convenţiei, în cauza Ludi contra Elvetia din 15 iunie 1992.6 Această tehnică a cunoscut o

dezvoltare mai importantă, în ultimii ani, în marea majoritate a statelor europene, cum ar fi:

Italia, Franţa, Danemarca, care dispun în prezent de legislaţii corepunzătoare în materia

tehnicilor „sub acoperire”, rezervate criminalităţii grave, pentru care metodele clasice de

investigaţie s-au devedit ineficace, precum şi în Statele Unite.7

3 http://lege5.ro/gratuit/geydsnrxgm/legea-nr-39-2003-privind-prevenirea-si-combaterea-criminalitatii-organizate4 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 365 din 27 aprilie 2004. Prin OUG nr. 24 din 21 aprilie 2004, art.17 din OUG nr.43/2002 se întregeşte cu un nou alineat (alin. 3), care dispune, în mod expres, că art. 2241 – 2244 din Codul de procedură penală (privind investigatorii sub acoperire) se aplică în mod corespunzător.5 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=307676 V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a V-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005, p. 341.7 GHE. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de procedura penala prin legea nr. 281/2003,Revista dreptul, nr.1-2005

4

Eficiența luptei împotriva corupției și a crimei organizate impune utilizarea

investigatorilor sub acoperire, care din ordinul autorității legitime, să se infiltreze în rândul

infractorilor pentru a contribui la strângerea dovezilor privind activitatea acestora.8

1.2 Noţiunea de investigator sub acoperire

Investigatorii sub acoperire sunt, potrivit legii, respectiv potrivit dispozițiilor art.2241

alin. (2) din Codul de procedură penală „lucrători operativi din cadrul Ministerului de

Interne9, precum și din cadrul altor organe de stat, care desfășoară, potrivit legii, activități de

obtinere a unor informații, date, pentru realizarea siguranței naționale, a bunei desfășurări a

justiției, exclusiv desemnați în acest scop.

Definiția menționată anterior cuprinde și acei lucrători din cadrul organelor de stat ce

desfașoară activități de colectare a informațiilor în vederea realizării siguranței naționale,

deoarece obiectul de activitate a acestor investigatori sub acoperire nu s-a limitat doar la

dispozițiile actelor normative adoptate anterior intrării în vigoare a Legii 281/2003, ci s-a

extins și la alte infracțiuni decât cele prevăzute în legi speciale.

Investigatorul sub acoperire este descris ca fiind „persoana, cu o altă identitate decât

cea reală, care cerceteaza minuțios, sistematic cu scopul de a descoperi date privind existenţa

infracțiunii și pregătirea săvârșirii unei noi infracțiuni, precum și identificarea persoanelor față

de care există presupunerea că au săvârșit ori că urmează să săvârșească o infracțiune”.10

1.3 Rolul instanţelor de judecata privind activitatea investigatorilor sub acoperirePrevederile relativ recente referitoare la investigatorii sub acoperire, precum şi

includerea acestora atât în Codul de procedură penală11 cât şi în unele legi speciale, permit

abordarea acestei instituţii din mai multe perspective.

Conform art. 2241 alin. 1 C.pr.pen. investigatorii sub acoperire sunt folosiţi „în cazul

în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei

infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi

în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism,

spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu

8 I. Lascu, Investigatorii acoperiţi, Revista de drept penal, nr.3, iulie-septembrie 2003, p. 499 V. Cioclei, Codul de procedura penala, Ed. C.H. Beck, 201010 M.Udroiu, O. Predescu, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului cu privire la agenţii provocatori, Revista Dreptul, nr. 1, 2009, p. 243.11 Art. 2241 – 2244 C. pr.pen. au fost introduse prin art. I, pct. 143 din legea nr. 28/2003, publicata in Monitorul Oficial , partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003.

5

modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate, fi

descopentă sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace".

Prin activitatea lor, sub o altă identitate decât cea reală, în limitele autorizaţiei legale,

aceştia pot strânge date privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care

există presupunerea că au săvârşit o infracţiune sau se pregătesc să o comită. Ei nu pot face

acte care ar putea fi interpretate ca o constrângere sau îndemnare la comiterea, ori continuarea

săvârşirii unei infracţiuni.

Definiţia acestui nou subiect oficial este dată in art. 1 lit. k, potrivit căruia

„investigatorii acoperiţi" sunt poliţişti special desemnaţi să efectueze, sub o altă identitate

decât cea reală, cu autorizarea procurorului, pe o perioadă determinată, investigaţii în vederea

strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorului, precum şi acte

premergătoare. Deşi din această definiţie şi din conţinutul art. 2241 C.pr.pen. rezultă că

activitatea investigatorului sub acoperire se limitează la acte premergătoare, dispoziţiile art.

21 din Legea nr. 143/2000 precizează că procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor

acoperiţi pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea de mijloace de

probă. Cu toate că art. 224 C.pr.pen. se referă şi la infracţiunile de trafic de stupefiante,

văzănd şi prevederile art. X din Legea nr. 281/2003 potrivit cărora, relativ la activitatea

investigatorilor sub acoperire, dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu

cele din legi speciale, se constată că în cazul acestor infracţiuni investigatorii acoperiţi pot fi

folosiţi nu numai în domeniul actelor premergătoare, ci şi pentru străngerea de probe. Având

în vedere principiile Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia probelor, nu s-ar putea

baza o condamnare exclusiv pe o astfel de probă care nu permite exercitarea drepturilor

corespunzător unui proces echitabil (cu respectarea contradictorialităţii şi publicităţii), ci ar

trebui să existe şi alte probe, precum şi compensaţii de ordin procesual.12

Faţă de acestea, analizând rolul instanţelor privind activitatea investigatorilor sub

acoperire, se pot reţine următoarele13:

În cursul cercetării judecătoreşti instanţele trebuie să verifice mijloacele de probă

obţinute de investigatorii sub acoperire, fie că este vorba de procesele verbale

întocmite de aceştia, fie că este vorba de alte mijloace de probă;

În acest scop trebuie verificată autorizaţia dată de procuror pentru a se putea constata

emiterea acesteia cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de art. 2242

12 C. Popescu, Drepturile de procedura in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2003 – Hotararea din 25 septembrie 2001, sectia a II-a, p. 64-73.13 A. Harastasanu, O. Predescu, Investigatorul sub acoperire, Rolul instantelor de judecata privind activitatea acestuia, Revista Dreptul, nr.5, 2004, p.16.

6

C.pr.pen. Astfel se va verifica dacă autorizarea este emisă de organul competent,

respectiv procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea

de apel, dacă nu este vorba de o infracţiune aflată în competenţa Parehetului Naţional

Anticorupţie, caz "în care autorizarea o dă procurorul general al Parchetului Naţional

Anticorupţie, sau de o infractiune avută în vedere de Legea nr. 39/2003, când

autorizarea o dă procurorul general al Parchetutui de pe lângă Curtea Supremă de

Justiţie prezent denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)14, sau, după caz,

procurorul general al Parchetului de pe lângă curtea de apel. În plus, trebuie să se

constate dacă din motivarea ordonanţei procurorului cuprinzând autorizaţia, rezultă

caracterul necesar şi subsidiar al folosirii investigatorului sub acoperire, dacă utilizarea

acestuia priveşte o infractiune gravă, se va verifica dacă actele efectuate de acesta s-au

realizat în limitele autorizaţiei stabilite conform art. 2242 C.pr.pen., respectiv prin

activităţi pentru care a fost abilitat, în legătură cu persoanele bănuite de comiterea unei

infracţiuni, în perioada pentru care s-a dat autorizatia;

Pentru anumite activităti ale investigatorului sub acoperire sunt necesare autorizări

speciale. Este cazul „livrărilor supravegheate" pentru efectuarea cărora, conform art.

16 din Legea nr. 39/2003, este necesară o autorizare specială cu conţinutul menţionat

în acelaşi text. Într-o asemenea situaţie, instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor

referitoare şi la această autorizare, pentru a aprecia valabilitatea mijloacelor de probă

obţinute în legătură cu activitatea respectivă. Potrivit dispoziţiilor art. 2242 alin. 2

C.pr.pen. autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pe o perioadă de cel mult 60

de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Introducerea acestor

limite ale duratei autorizării, inexistente în legile speciale, era necesară în raport de

împrejurarea că folosirea investigatorilor sub acoperire presupune limitarea unor

drepturi libertăti, şi în consecintă, trebuie supusă unor condiţii restrictive, inclusiv cu

privire la întinderea în timp. Efectuarea activităţii investigatorului cu încălcarea uneia

dintre condiţiile din autorizare, ca şi emiterea unei ordonante nemotivate, ori cu

încălcarea prevederilor art. 2242 C.pr.pen., atrage conform art. 64 alin, 2 C,pr.pen.,

consecinţa imposibilităţii utilizării ca mijloace de probă a proceselor-verbale întocmite

de acesta.

Pentru considerentele ce fac posibilă şi necesară ascultarea în instanţă a experţilor,

instanţa va putea să-l asculte pe investigatorul sub acoperire în cazul în care sunt necesare

lămuriri privind actele îndeplinite de acesta şi care constituie mijloace de proba. Ascultarea

14 Art. 126 din Constitutia Romaniei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 767, 31 oct. 2003.

7

acestuia se va realiza numai în condiţiile stipulate în art. 861-862 C.pr.pen., pentru protejarea

secretului privind reala sa identitate. De altfel, accastă măsură de protecţie este necesară atât

pentru motivul legat de protecţia sa şi a familiei, luat în consideraţie şi la martor, precum şi

pentru a fi posibilă utilizarea investigatorului şi în alte situaţii. Mai mult, investigatorul sub

acoperire poate fi beneficiarul unui program de protecţie în condiţiile legii, fie prin includerea

acestuia în categoria martorilor — aşa cum aceştia sunt definiţi în art. 2 lit. a, din Legea nr.

682/2002 privind protecţia martorilor — fie potrivit unor dispoziţii din legile speciale

menţionate15.

Art. 2243 C.pr.pen. apare criticabil sub aspectul lipsei de conciziune. Astfel, deşi alin.

1 prevede posibilitatea folosirii datelor obţinute de investigatorul sub acoperire numai

în cauza şi cu privire la persoanele la care se referă autorizaţia, alin. 2 permite

utilizarea acestora şi în alte cauze, ori cu privire la alte persoane. Evident existenţa

celui de-al doilea alineat face inutilă prezenţa primului. Într-o formulare concisă, într-

un singur alineat, s-ar fi putut releva că aceste date se pot folosi doar în limitele

autorizaţiei, cu excepţia cazului în care ele sunt necesare şi utile în legătură cu alte

infracţiuni grave. În cazul avut în vedere de al doilea alineat instanţele vor analiza, cu

acceaşi rigoare, dacă autorizarea dată în altă cauză a fost emisă cu respectarea

condiţiilor legale şi dacă a fost respectată întocmai. Pentru ca actele întocmite de

investigatorul sub acoperire să poată fi utilizate ca mijloc de probă, ţinând cont că sunt

efectuate sub o identitate nereală, nu numai că această identitate trebuie să fie cea din

autorizaţie, dar actul este necesar să fie certificat ca emanând de la acesta, de către

procuror. În acest sens considerăm că prevederea din art. 18 din Legea nr. 39/2003

aplicabilă în continuare în cazul infracţiunilor la care se referă acest act normativ,

potrivit căreia se menţionează în autorizaţie şi persoana de legătură din cadrul

formaţiunii specializate, era bine să fi fost preluată şi în Codul de procedură penală,

pentru a se aplica în toate cazurile.

Un act "întocmit de investigatorul sub acoperire nu va putea avea valoare de mijloc de

probă, deşi este cuprins în dosarul de urmărire penală, dacă pentru considerente legate de

păstrarea secretului identitatii sale, sau din alte motive nu cuprinde o certificare din partea

parchetului, ori a formaţiunii din care face parte investigatorul.

Referitor la posibilitatea ca organul ce deţine autorizaţia privind activitatea

investigatorului sub acoperire să refuze prezentarea acesteia instanţei, motivând necesitatea

15 A. Harastasanu, O. Predescu, Investigatorul sub acoperire, Rolul instantelor de judecata privind activitatea acestuia, Revista Dreptul, nr.5, 2004, pp. 18, 19.

8

păstrării secretului privind investigaţii referitoare la alte infractiuni grave, sau a secretului de

stat, ori de serviciu, instanţele vor avea în vedere dispoziţiile din legea informaţiilor clasificate

(Legea nr. 182/2002). Potrivit acestora (art. 24 şi art. 33) informaţiile nu pot fi clasificate ca

secrete de stat sau de serviciu, în următoarele situaţii: pentru a ascunde încălcări ale legii; în

cazul unor restrângeri ale unor drepturi şi libertăţi; pentru obstrucţionarea justiţiei.

2 Actele premergătoare

2.1 ConceptÎn practica judiciară sunt situaţii în care, pentru a se putea începe urmarirea penală,

organul de urmarire penala trebuie sa desfăşoare o activitate premergătoare pentru

preîntâmpinarea infracţiunilor, pentru descoperirea lor la timp, păstrarea urmelor infracţiunii,

stabilirea şi identificarea făptuitorilor. Activitatea de descoperire a faptelor penale poate

consta în investigaţii, culegerea unor date, informaţii, etc, ce se concretizează în aspecte

specifice fiecărui organ de urmărire penală.16

Deşi activitatea care prevede urmărirea penală, şi anume, efectuarea actelor

premergătoare, nu este considerată ca făcând parte din procesul penal, fiind tratată ca un

mijloc de verificare a unor date sau informaţii în vederea începerii urmăririi penale, ea are o

importanţă deosebită, fiind comparabilă, prin volumul activităţilor desfăşurate şi atenţia

acordată în practică, ca o faza a procesului penal de care este condiţionată începerea urmăririi

penale17.

Instituţia actelor premergătoare a fost cunoscută şi în Codul de procedură penală

anterior, sub denumirea de "acte prealabile". În Codul de procedură penală intrat în vigoare la

data de 01 ianuarie 1969, aceasta instituţie a fost denumită "acte premergatoare", denumire

care s-a păstrat şi în actualele reglementări. În această reglementare, actele premergătoare se

efectuau în vederea sesizării din oficiu şi a începerii urmăririi penale de către organele de

cercetare penală şi de lucrătorii operativi din cadrul Ministerului de Interne, anume desemnaţi

în acest scop.

Reglementarea prezenta, însă, o deficienţă, şi anume, organele de urmărire penală erau

obligate, în conformitate cu prevederile art. 228 C. proc. pen., să înceapă urmărirea penală, în

cazul în care au fost sesizate prin plângere sau denunţ, chiar dacă se constata existenţa unuia

dintre cazurile stabilite la art. 10 C. proc. pen..18

16 V. Dongoroz, Noul Cod de procedura penala comentat si adnotat, p. 16317 Adrian Stefan Tulbure, "Actele premergatoare", Revista de Drept Penal nr. 2/1998, p. 68.18 V. Dongoroz si colab., "Noul cod de procedura penala si Codul de procedura penala anterior, prezentare comparativa", Editura Politica, Bucuresti, 1969, p. 167-168.

9

Actele premergătoare sunt definite de art. 224, alin. 1, C. pr. pen., ca fiind activităţile

care sunt desfăşurate de organele de urmărire penală în vederea începerii urmaririi penale.

Scopul lor constă în clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii şi  nu

culegerea unor materiale probatorii care să dovedească vinovăţia sau nevinovăţia unei

persoane faţă de care există bănuiala că ar fi săvârşit o faptă penală. Strângerea probelor este o

atribuţie a organelor de urmărire penală în cadrul procesului penal şi nu înafara acestuia.

Actele premergatoare au o importanţă deosebită, deoarece cuprind o activitate de o

amploare mai mare decat activitatea de cercetare propriu-zisă, demonstrând în unele cazuri

inutilitatea efectuării urmăririi penale.

2.2 Scurt istoricPentru prima dată, în ţara noastră, instituţia actelor premergatoare a fost reglementată

şi legiferată prin Decretul nr. 473/1957 care a introdus în prevederile Codului de procedură

penală, printre alte modificări, art. 195 intitulat Acte prealabile.

Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a denumit aceste

activităţi acte premergatoare, conform art. 224, C. pr. pen., efectuându-se în vederea sesizarii

din oficiu şi a începerii urmăririi penale de către organele de cercetare penală şi de lucrătorii

operativi din Ministerul de Interne anume desemnaţi în acest scop. Potrivit acestor dispoziţii

legale, actele premergatoare se efectuau atât în scopul sesizarii din oficiu cât şi al începerii

urmăririi penale19.

Actuala reglementare a actelor premergătoare a evitat justificat vechea formulare în

ideea că actele de urmărire penală sunt numai acelea care se desfăşoara în cadrul fazei de

urmărire. S-a precizat, în literatura de specialitate mai recenta că, întrucât actele

premergătoare se desfasoară anterior începerii urmăririi penale, nu pot fi considerate acte

oarecare de urmărire penală.

2.3 Conţinutul şi scopul efectuării actelor premergătoareActele premergătoare sunt definite de art. 224, alin. 1, C. pr. pen., ca fiind activităţile

care sunt desfăşurate de organele de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale.

Scopul lor consta în clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii şi  nu

culegerea unor materiale probatorii care să dovedească vinovăţia sau nevinovăţia unei

persoane faţă de care există bănuiala că ar fi săvârsit o faptă penal. Strângerea probelor este o

atribuţie a organelor de urmărire penală în cadrul procesului penal si nu înafara acestuia.

19 Eugen V. Ionaseanu, Procedura începerii urmăririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p. 178

10

Efectuarea propriu-zisă a urmăririi penale cu verificarea temeiurilor pentru începerea

acesteia nu sunt unul şi acelaşi lucru. Ambele sunt activităţi procesual penale distincte şi

privesc materii diferite. În momentul în care organul competent trece la efectuarea actelor

premergătoare, acesta nu are voie ca, de la început, din sesizarea însăţi, să cunoască totul în

legătură cu făptuitorul şi fapta sesizată, ci doar să rezulte un minim de informaţie din care s-ar

putea contura o faptă penală.20

Organul de urmărire penală nu trebuie să ştie cine, cum şi în ce condiţii a comis fapta,

însă, în baza datelor existente, trebuie să ajungă la concluzia că se află în faţa unei infracţiuni.

De exemplu, un organ de cercetare, aflând din zvon public sau dintr-o altă sesizare că

gestionarul unui depozit sustrage sistematic mărfuri din cele pe care le gestionează, fără a i se

indica vreun mijloc de probă, deci fiind sesizat de săvârşirea unei atare infracţiuni, dar

neavând temeiuri suficiente pentru începerea urmăririi penale, va putea să efectueze mai întâi

unele acte premergătoare, şi anume: verificarea actelor de gestiune, supravegherea operativă a

depozitului prin observarea persoanelor şi a mărfurilor care intră şi ies din depozit, verificarea

câştigurilor şi cheltuielilor gestionarului pentru a se constata dacă sunt disproporţionate faţă

de cele reale şi licite obţinute, audierea unor persoane care cunosc modul de gestionare a

depozitului21.

Metodele de verificare a sesizării primite pot fi diverse, însă ele trebuie să ducă la

descoperirea faptelor antisociale, a făptuitorilor lor, având ca scop final începerea sau

neînceperea urmăririi penale.

Pot fi considerate drept acte premergătoare: verificarea existenţei documentelor

secrete sau a unor evidente la o anumită organizaţie, cu scopul de a înlătura unele nereguli şi

de a preveni încălcarea legislaţiei, putându-se totodată descoperi săvârşirea unor fapte penale

care ar conduce la începerea urmăririi penale; discuţii cu diverse persoane în legătură cu unele

aspecte ale activităţii lor şi din care s-ar putea deduce sau ar rezulta că s’a comis un fapt

penal, ce i-ar da posibilitatea organului de urmărire penală să înceapă sau nu urmărirea

penală. Actele  premergătoare   efectuate   în   conformitate   cu   scopul menţionat,

în   vederea   începerii  urmăririi   penale - realizează următoarele obiective :

completează informaţiile organelor de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor

cunoştinţe şi constatări care să determine începerea urmăririi penale;

verificarea     informaţiilor     deţinute,     confirmând     sau

infirmând   concordanţa  acestora   cu   realităţile   faptice   ale acesteia;

20 Gr.Theodoru, T.Plaesu, Drept procesual penal, vol. II, Univ. Al. I. Cuza Iasi, 1987, p.39.21 Neagu, Ion, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucuresti, 1997, p. 330.

11

fundamentează  convingerea  organului  de   cercetare  şi procurorului pentru a se

ajunge, conform normelor art. 228, alin. 4 si 6, C. pr. pen., la soluţia de a nu începe

urmărirea penală22.

Atunci când organul de urmărire penală, în urma sesizării facute, stabileşte că nu se

mai impun completări sau verificări deoarece acestea sunt suficiente cantitativ şi calitativ,

dispune începerea urmăririi penale iar actele premergătoare nu vor mai fi efectuate 23. Actele

premergătoare pot fi îndeplinite de către orice organ de urmărire penală, neexistând nici un

dubiu cu privire la competenţa procurorului în această materie. Actele întreprinse se

consemnează într-un proces verbal care, conform art. 224, alin. 2, vor constitui mijloc de

probă.

2.4 Natura juridică a actelor premergătoareÎn doctrină s-au formulat diferite opinii cu privire la natura juridică a acestor acte. Într-

o opinie, s-a admis faptul că datorită efectuării lor de către organele de urmărire penală, în

scopul începerii procesului penal și consemnarea acestora într-un proces verbal ce constituie

act de procedură penală, actele premergătoare sunt acte procedurale.

În ceea ce privește cea de-a doua opinie, actele premergătoare nu au o natură juridică

apropiată de cea a actelor de constatare, datorită următoarelor diferențe24:

- Actele de constatare se efectuează de către organe ale administrației de stat, în timp ce

actele premergătoare se efectuează în principal de organele de urmărire penală și în

subsidiar, de lucrători operativi din cadrul Ministerului de Interne sau de celelalte

organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale;

- Actele de constatare se efectuează în vederea sesizării din oficiu a organelor de

urmărire penală , în timp ce actele premergătoare se efectuează în vederea începerii

urmăririi penale de către organul competent deja sesizat;

- Sunt cazuri în care actele de constatare prin care sunt sesizate organele de urmărire

penală pot fi supuse ele însele unor acte premergătoare pentru verificarea celor

constatate.

Cu privire la susținerile potrivit cărora actele premergătoare nu sunt acte procedurale,

s-a argumentat că , având în vedere începerea urmăririi penale, ele se situează în afara acestei

faze a procesului penal.25

22 I.Gorganeanu, Consideratii privind actele premergatoare, în R.R.D. nr.1/1974, p.31.23 T.Antoniu, Natura juridica si functia actelor premergatoare, în R.R.D. nr.12/1970, p.35.24 G. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 70.25 M. Damaschin, Drept procesual penal, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 361.

12

2.5 Măsurile luate de organele de urmărire penalăActivitatea desfăşurată în cadrul actelor premergătoare şi care se subordonează

urmăririi penale are ca obiect strângerea unor informaţii date pentru a se şti dacă s-a săvârşit

sau nu o infracţiune şi pentru a se începe sau nu urmărirea penală. În cadrul actelor

premergătoare nu se pot efectua acte procesuale sau procedurale care implică în mod necesar

începerea urmăririi penale ca moment ce succede sesizării organului de urmărire penală.

În cadrul actelor premergătoare, unii specialişti susţin că se pot face investigaţii,

cercetări la faţa locului, identificări şi ridicări de obiecte şi înscrisuri sau a altor mijloace de

probă, efectuarea unor constatări medico-legale sau tehnico-ştiinţifice, sau chiar

expertize medico-legale (în cazul mortii violente, a carei cauză nu se cunoaşte ori este

suspectă) şi luarea declaraţiilor de la unele persoane care au cunoştinţe despre existenţa faptei

de la făptuitor etc, care pot servi la aflarea adevărului.

Toate actele cu caracter de investigaţii prealabile, verificări în termen, observări

operative, relaţii şi informaţii, nu sunt reglementate de Codul de procedură penală, baza lor

legală gasindu-se în normele constitutive sau organizatorice şi funcţionale fundamentale ale

organelor administraţiei de stat în cadrul carora îşi desfăşoară activitatea organul judiciar.

2.6 Limitele actelor premergătoareOrganul de urmărire penală are dreptul să întreprindă activităţi specifice fazei de

urmărire penală printre care şi cele de natură a restrânge unele drepturi ale cetăţenilor sau care

ar constitui o imixtiune în viata particulară a acestora, fără însă a o leza.

Organul de cercetare penală este îndrituit să îndeplinească, în cadrul actelor

premergătoare, orice acte şi măsuri necesare începerii sau neînceperii urmăririi penale (legal

administrate) cum ar fi: discuţiile cu persoanele care au cunoştinţă de săvârşirea faptei penale,

pânda operativă, fotografia operativă, filme, verificarea unor acte şi înscrisuri de care s-a

folosit făptuitorul, supravegherea activităţii şi relaţiilor acestuia, înregistrarea pe bandă

magnetică în condiţiile prevăzute de lege a discuţiilor care atestă fapte ilicite. Se poate recurge

la constatare medico-legală sau tehnico-ştiinţifică, cercetare la faţa locului etc.

Întinderea în timp a efectuării actelor premergătoare nu are o limită finală, ci este

lăsată la aprecierea organului care le administrează pentru a descoperi pe cei ce săvârşesc

fapte penale. Limita maximă a administrării actelor premergătoare ar putea-o constitui

momentul în care s-au strâns suficiente date ce privesc începerea urmăririi penale26

26 Eugen V. Ionaseanu, Procedura începerii urmăririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p.195

13

Actele premergătoare sunt limitate calitativ şi cantitativ la îndeplinirea activităţilor

necesare atingerii scopului lor legal, întreprinzându-se până la limita necesităţilor impuse de

începerea urmăririi penale. Atunci când acest scop a fost atins, adică există acel minim de date

în baza cărora se poate începe urmărirea penală, actele premergătoare trebuie să se desfăşoare

în continuare. Urmăririi penale îi revine ca sarcină o rapidă consacrare în forme procesuale a

conţinutului faptic desprins din investigaţii.

2.7 Organele care pot efectua urmărirea penală şi actele de consemnare2.7.1 Procesul verbal de consemnare a efectuării actelor premergătoare

Conform art. 224, alin. ultim, C. pr. pen., constatările prilejuite de actele

premergătoare se materializează într-un proces verbal încheiat de organul constatator, în

vederea începerii urmăririi penale. Organul de urmărire penală nu foloseşte actele

premergătoare în forma în care le-a cules, fiind obligat sa le selecteze într-un proces verbal.

Procesul verbal în care s-au inserat concluziile din actele premergătoare trebuie să

îndeplinească condiţiile de fond şi formă prevăzute în art. 91, C. pr. pen., şi va cuprinde

constatările făcute şi măsurile luate.

Actul premergator nu va fi ataşat la dosar deoarece nu este voie de a fi date în vileag

metodele folosite pentru obţinerea lor, ci doar conţinutul acestora.27

Este necesar a se întocmi doua procese verbale (ambele cu caracter procedural), unul

de constatare a actelor premergătoare, iar altul pentru începerea urmăririi penale. Ele diferă ca

natură juridică, primul consemnând constatările efectuării unor acte premergătoare începerii

urmăririi penale, putând constitui mijloc de probă, pe când cel de-al doilea consemnează un

act procesual al declanşării urmăririi penale (primul îl condiţionează pe cel de-al doilea),

ambele având o autonomie proprie28.

Procesul verbal de constatare a actelor premergătoare poate fi întocmit de lucrători

anume desemnaţi în acest sens din Ministerul de Interne care nu au şi calitatea de a începe

urmărirea penală, iar procesul verbal pentru începerea urmăririi penale poate fi întocmit de

organele de urmărire penală.

Potrivit dispoziţiilor art.89, 90 şi art. 224 alin 3 din C. pr. pen., procesul verbal prin

care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, rezultând

faptul că actele premergătoare, în ceea ce priveşte natura juridică şi limitele lor, sunt acte

procedurale, iar procesele verbale în care sunt consemnate constatările facute prin acte de

investigatie ca rapoarte, relaţii scrise etc. şi au valoare de forţă probantă.

27 Eugen V. Ionaseanu, Procedura începerii urmăririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p.197.28 S.Kahane, Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogica Bucuresti, 1963, p.210.

14

2.7.2 Supravegherea exercitată de procuror asupra actelor premergătoare

Atunci când procurorul efectuează cercetarea ca organ de cercetare, are dreptul şi

obligaţia să efectueze toate actele de urmărire penală în cauzele legate de competenţa sa,

inclusiv actele premergătoare, şi apoi este posibil ca el să afle primul despre săvârşirea unei

fapte penale, împrejurare care îl obligă să efectueze acte premergătoare în vederea începerii

urmăririi penale. Efectuarea actelor premergătoare nu este obligaţia organului de urmărire

penală sau a lucrătorului anume desemnat, ci o facultate a acestora în sensul că pot să le

administreze pentru cunoaşterea unor fapte penale şi numai în vederea începerii urmăririi

penale.

Obiectul supravegherii, exercitat de procuror în activitatea de urmărire penală, este

prevăzut de art. 216, C. pr. pen., ce precizează care sunt atribuţiile sale ca organ de

supraveghere a urmăririi penale, respectiv care este competenţa sa funcţionala. În cadrul

acestei activităţi, procurorul are drept de intervenţie şi decizie asupra oricărui act efectuat de

organul de cercetare penală29 indiferent de natura, obiectivele şi momentul în care intervin,

dând activităţii de supraveghere un caracter plenar, complet şi permanent.

Procurorul îsi exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală, nu şi a celor

întocmite înaintea începerii acesteia. El poate să-şi exercite funcţia sa de supraveghere şi

asupra actelor atunci când persoana faţă de care se efectuează unele acte premergătoare

nelegale se plânge procurorului. De exemplu, când s-a pătruns în locuinţa sa în condiţii

nelegale sau ar sesiza că este invitată repetat la poliţie pentru a recunoaşte săvârşirea unor

fapte, procurorul este în drept să verifice legalitatea efectuării lor şi să ia măsuri de intrare în

legalitate.

Nu se stipulează expres în lege dreptul de supraveghere din partea procurorului asupra

actelor premergătoare efectuate de organul de urmarire penală.

3 Activitatea informativ-investigativă a poliţiei judiciare şi materializarea ei în mijloacele de probă

În vederea elucidării raporturilor stabilite între poliţia judiciară şi procuror,

caracterizate succint de lege prin sintagma „procurorul conduce şi controlează activitatea de

cercetare penală a poliţiei judiciare, vom supune examinării următoarele aspecte esenţiale:

informaţia, activitatea informativă, activitatea investigativă.

29 Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 436

15

Informaţia este definită ca fiind o comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la

curent cu o situaţie; o lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitatea

materialului de informare şi de documentare; izvoare, surse (din franceză information, latină

informatio)30. În sistemul judiciar francez informaţia are şi înţelesul de ansamblu al actelor de

instrucţie având ca obiect dovedirea unei infracţiuni şi cunoaşterea autorilor31.

Desfăşurarea anchetei reprezintă, în fapt, o confruntare informaţională între structurile

investigative cele ale organizaţiilor criminale, în cursul căreia fiecare din tabere culege date

despre adversar pentru realizarea obiectivelor proprii. Infractorii sunt interesaţi să cunoască:

identitatea investigatorilor, proeedee, probatorii utilizate împotriva lor, vulnerabilităţile şi

posibilităţile de influenţare a deciziilor acestora. Dupa culegerea datelor şi evaluarea lor,

apelează adeseori, pe parcursul activităţilor judiciare, la forme de confruntare asimetrice32

constând în: presiuni exercitate prin persoane influente, şantaj, corupţie, atacuri în mass-

media etc.

Cercetarea infracţiunilor specifice criminalităţii organizate impune cunoaşterea

aprofundată a fenomenului prin culegerea, stocarea şi prelucrarca în bazele de date a unui

volum important de informaţii privind infractorii, antecedentele penale, organizaţiile

criminale, modurilc de operare, tranzacţiile suspecte etc. Fluxul datelor informative este

orientat spre alimentarea activităţilor investigative şi de urmărire penală ale organelor

judiciare. Organizarea unui flux informaţional constant şi eficace marchează realizarea unui

salt cultural în activitatea de urmărire penală, de la nivelul empiric la nivelul specializării

profesionale33.

În conformitate cu prevederile art. 26 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 218/2002 Poliţia

Română are între alte atribuţii şi pe aceea de a „culege informaţii în vederea cunoaşterii,

prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite", cu precizările că „sursele

de informare, metodele şi mijloacele activităţii de culegere a informaţiilor au un caracter

confidenţial şi nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare; excepţie fac cazurile în

care îndatoririle funcţiei, nevoile justiţiei sau legea impun dezvăluirea lor, situaţii în care

„dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecţiei necesare" (art. 33 alin. 2 din lege).

Totodată, este de observat că practica organizării de către autorităţile publice a unor baze de

30 Academia Romana, D.E.X., Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, p.49131 Le Petit Larousse, Edition Larousse, Paris, 2003, p.546.32 Aceste forme de confruntare asimetrice presupun utilizarea, pe parcursul razboiului informational, a unor mijloace si metode diferite de ale adversarului. M. Suteu, Razboiul informational la pace, in situatii de criza si de conflict armat, teza de doctorat, Academia de Inalte Studii Militare, Bucuresti, 2002, p.23.33 A.Lazar, Metodologia investigarii infractiunilor in domeniul afacerilor, teza de doctorat, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 2003, p. 103.

16

date privind persoane ale căror activităţi se intersectează cu sfera de competenţă a autorităţii

respective a format obiectul unei amănunţite analize în doctrina şi jurisprudenţa drepturilor

omului, în scopul de a oferi individului suficiente garanţii împotriva arbitrariului34.

Mass- media este un participant semnificativ în mediul informaţional global. Prin

dotarea cu mijloace performante de înregistrare şi transmitere în timp real la mare distanţă a

informaţiei, conexiunile cu agenţiile naţionale şi internaţionale, organizaţiile guvernamentale,

autorităţile judiciare etc., entităţile care acţionează în mass-media pot influenţa, sub aspect

operaţional şi strategic, acţiunile de culegere a informaţiei judiciare, iar în final activitatea de

înfăptuire a justiţiei.

Adeseori, entităţile menţionate reprezintă grupări de interese economico-financiare

care urmăresc să-şi realizeze scopurile prin încercarea de a manipula şi controla fluxurile de

informaţii din acest mediu. Confruntările din mediul afacerilor sunt reflectate în presă având

ca scop evidenţierea unor fapte reale sau imaginare privind manevre frauduloase săvârşite de

anumiţi oameni de afaceri, acte de corupţie comise de funcţionari publici etc. Rolul mass-

mediei fiind în continuă crestere, apare tot mai evidentă problema ridicată în faţa organelor de

urmărire penală de a discerne între informaţiile judiciare de calitate, rezultate din această

sursă şi informaţiile distorsionate, din eroare sau în mod intenţionat, în cadrul unor confruntări

„de imagine”, ale grupărilor adverse.

Practica organelor de urmărire penală a relevat că activitatea de combatere a

infracţiunilor circumscrise fenomenului de criminalitate organizată parcurge trei faze

importante: informativă, investigativă şi a anchetei sau instrucţiei penale.35

3.1 Faza informativăFaza informativă cuprinde activităţile specifice, desfăşurate în mod continuu,

organizat şi conspirat de către structurile de specialitate, În vederea cunoaşterii şi

documentării informative a activităţii reţelelor criminale36.

34 Astfel, faptul ca dreptul la viata include si dreptul de a stabili si dezvolta relatii cu alte personae, Curtea a decis ca aceasta notiune nu trebuie sa excluda activitatile profesionale sau comerciale( cauza D. Niemietz contra Germania, 16 dec. 1992.), deasemenea, analizand jurisprudenta Curtii, respective cauza Rotaru contra Romania, 4 mai 2000, si cauza Amann contra Elvetia, 16 feb. 2000, doctrina a concluzionat ca insasi colectarea de date de natura publica referitoare la persoana, cum ar fi cele ce privesc studiile universitare, activitatea politica si cazierul judiciaral acesteia, pot intra in sfera vietii private atunci cand sunt culese in mod systematic si arhivate in fisiere. Fl. Streteanu, Detinerea si folosirea de catre autoritati a unor date cu character personal in raport cu dispozitiile art.8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in Studia Universitatis Babes-Bolyai, nr. 2, 2000, p.18.35 C. Voicu, Criminaitatea afacerilor, Inspectoratul General al Politiei, Bucuresti, 1997, p. 356.36 Augustin Lazar, Supravegherea procurorului asupra actelor premergatoare. Activitatea informative-investigativa a politiei judiciare si materializarea ei in mijloacele de proba, Revista Dreptul, nr. 1, 2005, p.183.

17

În conformitate cu legile de organizare şi funcţionare, structurile specializate care

alcătuiesc comunitatea de informaţii în România, respectiv Serviciul Român de Informaţii,

Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie Pază, precum şi structurile interne ale

Ministerului Justiţiei, Ministerului de Interne şi ale Ministerului Apărării Naţionale, îşi

dezvoltă propriile baze de date şi informaţii. Pentru a da o ripostă eficace grupărilor criminale,

în domeniul economiei, activitatea serviciilor de informaţii a fost reorganizată prin

dezvoltarea unui dispozitiv cu interfaţă spre domeniul economic. Rolul lor defensiv, în

serviciul comunităţii, presupune o largă paletă de misiuni în domeniul economiei subterane, al

criminalităţii economico-financiare organizate, al spălării profitului criminal37.

Unităţile de combatere a criminalităţii organizate şi a corupţiei din cadrul Ministerului

Public şi din Poliţie şi-au organizat, potrivit competenţei, baze de date specifice profilului de

activitate. Direcţia Generală a Vămilor şi-a dezvoltat o bază de date privind criminalitatea

transfrontalieră, îndeosebi reţelele de contrabandă, iar Banca Naţională a României şi-a

organizat Centrala Incidentelor de Plăţi (C.I.P.), compartiment care conduce o bază de date

cuprinzând incidentele privitoare la plăţi, raportate de entităţile bancare, incidente sesizate

apoi organelor de urmărire penală.

Structurile informative îşi au propriile planuri de culegere a informaţiilor definite ca

fiind strategii minime în abordarea criminalităţii organizate38. Planurile cuprind domeniile în

care se desfăşoară culegerea informaţiilor, categoriile de persoane vizate de activitatea de

supraveghere operativă şi de culegere a informaţiilor, mijloacele de supraveghere operativă şi

de culegere a informaţiilor, modalităţile de analiză şi exploatare a informaţiilor împreună cu

lucrătorii operativi abilitaţi să efectueze acte premergătoare, să începă urmărirea penală şi să

valorifice materialul informativ în faza de urmărire penală39.

Procesul de căutare, culegere, prelucrare şi transmitere a informaţiilor denumit în

termeni de specialitate ciclul informaţional, cuprinde următoarele etape: planificarea,

implicând stabilirea cerinţelor beneficiarului (tipul informaţiilor solicitate, susceptibilitatea

activităţii vizate, probabilitatea eficienţei culegerii datelor); accesul în mediul vizat, respectiv

interceptarea comunicaţiei; selectarea mesajelor şi culegerea informaţiilor, operaţiuni

efectuate, de regulă, în mod automat prin utilizarea bazelor de date ce deţin informaţii despre

obiectivele de interes; prelucrarea poate implica traducerea sau „extragerea esenţei"

mesajului, analizarea, evaluarea şi interpretarea datelor brute astfel încât se „produc"

37G. Balan, Strategia administrarii informatiei in cadrul politicii penale de aparare a securitatii nationale, Colegiul National de Aparare, Bucuresti, 2000.38 C. Voicu, Criminaitatea afacerilor, Inspectoratul General al Politiei, Bucuresti, 1997, p.358.39 Augustin Lazar, op. cit, p. 184.

18

informaţii finisate; redactarea rapoartelor constând din: mesaje brute (decriptate şi/sau

traduse), sinteze, comentarii sau analize extinse. Calitatea şi concludenţa rapoartelor transmise

conturează priorităţile culegerii de informaţii, completând organizarea ciclului

informaţional40.

Structurile informative trebuie să conlucreze activ în cazuri concrete în vederea unei

documentări informative complete şi avansării în faza superioară, a investigaţiei41.

3.2 Faza investigativăFaza investigativă este compusă din ansamblul activităţilor realizate de structurile

specializate în vederea verificării în sccret a informaţiilor obţinute în faza informativă. Aceste

activităţi pot fi: supravegherea operativă a unor persoane suspecte prin filaj sau pândă,

supravegherea unui loc inclusiv executarea fotografiilor judiciare şi înregistrărilor video;

verificarea unor tranzacţii suspecte, a unor acte şi înscrisuri de care s-a folosit făptuitorul,

obţinerea unor date prin Interpol etc. Declanşarea acţiunii investigative se efectuează în

momentul favorabil, caracterizat prin existenţa unor acumulări suficiente în faza informativă,

eficacitatea acţiunii fiind determinată de gradul de cunoaştere a grupului infracţional42.

În literatura de specialitate43 se atrage atenţia că regula fundamentală care trebuie

respectată este aceea de a asigura continuitatea şi interferenţa planurilor informative şi

investigative, continuarea monitorizării activităţilor infracţionale ale grupului criminal în faza

investigativă şi în accea de urmărire penală. Supravegherea operativă trebuie să aibă drept

scop identificarea conexiunilor reţelei infracţionale în domeniile administraţiei publice,

politicii, financiar-bancar etc., identificarea, localizarea, evaluarea disponibilităţilor

financiare, a bunurilor şi valorilor obţinute, precum şi activităţile economice gestionate

nemijlocit sau prin interpuşi de reţeaua criminală. Fenomenul de globalizare progresivă a

economici a determinat unificarea şi creşterea gradului de interdependenţă a pieţelor criminale

şi a făptuitorilor care operează în perimetrul lor. În aceste condiţii, anchetele coordonate în

plan internaţional beneficiind de un permanent flux de informatii schimbate în timp real,

reprezintă „ultima frontieră" în materie de combatere a criminalitătii organizate. Este

semnificativă în acest sens modalitatea de cooperare adoptată „Afacerea Portelanul”. În anul

1997, Oficiul de Luptă Antifraudă (O.L.A.F.) din cadrul Comunităţii Europene a sesizat

autorităţile judiciare române despre săvârşirea de către un grup de cetăţeni români a unei

afaceri de contrabandă, de amploare, cu 34 698 baxuri ţigarete de diverse mărci, din România

40 E. Strainu, S. Topor, Spionajul electronic, Editura Deliana, 2002, p. 27.41 N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 239.42 Augustin Lazar, op. cit, p. 185.43 C. Voicu, op cit, p. 363.

19

spre ţările Comunitatii Europene, unde au fost introduse cu acte false, prejudiciind statul

austriac cu suma de 508 676 891 silingi. Din cercetarile efectuate, organele de urmărire

penală au stabilit că autorul principal, administrator al unei societăţi comerciale, a importat

ţigarete din Belgia, iar după reambalare le-a exportat în ţările Comunităţii Europene,

transportându-le cu 38 de autocamioane TIR. Pentru a se sustrage de la plata taxelor vamale el

a folosit acte însotitoare false din care rezulta că transporta porţelan şi alte produse. Urmărirea

penală a impus, în vederea justei soluţionari a cauzei, efectuarea prin comisie rogatorie a

numeroase activităţi investigative realizate în diverse ţări europene. În urma anchetei,

coordonate pe plan internaţional, faptele au putut fi integral elucidate, dispunându-se prin

rechizitoriu trimiterea în judecată a unui grup compus din 7 persoane, inculpate pentru

săvârşirea infracţiunii de contrabandă44.

În cursul fazei investigative sunt identificate şi asigurate mijloacele de probă care vor

fi administrate în faza de urmărire. Astfel, pot fi identificaţi martori, victime, furnizori,

intermediari etc., iar relatările lor pot fi menţionate în cuprinsul procesului verbal de

consemnare a efectuării actelor premergătoare urmăririi penale.

În aceleaşi procese-verbale pot fi consemnate rezultatele altor activităţi investigative:

supravegherea operativă, ridicarea şi verificarea unor acte şi înscrisuri, efectuarea unor razii

etc.45. În practica de cercetare penală desfăşurată de organele judiciare se constată frecvente

deficienţe în parcurgerea traseului de la informaţie la investigaţie apoi la anchetă. Una dintre

cele mai grave o reprezintă „sincopa" survenită în faza actelor premergătoare, între activitatea

informativ-investigativă şi activitatea de cercetare penală. Informaţia, produs extrem de

perisabil, suferă un proces de „îmbătrânire" rapidă astfel încât, nefiind utilizată în momentul

potrivit pentru a fi transformată în probă, ea îşi pierde valoarea. Evitarea „sincopei"

informative se poate realiza prin implicarea anchetatorilor care realizează planul urmăririi

penale Încă din faza investigativă, „fierbinte", a anchetei46. Cunoscând toate datele

informative materializate prin investigaţii, anchetatorii sunt în măsură să aprecieze valoarea

probatorie a materialului cules, să aprecieze momentul oportun pentru declanşarea anchetei şi

transformarea informaţiilor în mijloace de probă conform dispoziţiilor procesual penale.

Exemplul elocvent pentru acest tip de deficienţă îl reprezintă metoda de acţiune a unor

organe de poliţie de a constata şi investiga numeroase infracţiuni de mică corupţie, fără

delegare, din raţiuni de utilitate statistică, apoi de a înainta dosarul, după o perioadă de timp,

44 Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Sectia anticoruptie, urmarire penala si criminalistica, dosar nr. 48/P/1998 (nepub).45 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 223.46 A. Lazar, op.cit., p. 186.

20

procurorului competent care reface integral actele realizate în cauză. Adeseori actele

premergătoare sunt precare, nu s-a realizat surprinderea în flagrant, iar unele persoane revin

asupra afirmaţiilor astfel încăt se ajunge inevitabil la situaţia de dubiu privind existenţa faptei,

situaţie care profită persoanei în cauză, potrivit principiului in dubio pro reo. Astfel, organele

de cercetare penală s-au sesizat din oficiu despre împrejurarea că făptuitorul, învestit să

elibereze permise gratuite pcntru pensionarii feroviari, în cadrul Casei pensionarilor, a pretins

şi a primit de la aceştia diferite sume de bani, condiţionându-le eliberarea permiselor. Nu s-a

realizat surprinderea în flagrant. Ulterior, în temeiul art. 10 lit. d C.pr.pen., s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254

C.pen., deoarece din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezulta că învinuitul nu a

condiţionat eliberarea permiselor de primirea unor sume de bani, ci le-a comunicat taxele

datorate47.

În activitatea de cercetare penală s-a mai constatat şi practica ilegală a unor organe

judiciare de a administra o parte importantă a probaţiunii (audieri de martori, expertize etc.) în

faza actelor premergătoare, cu consecinţa lezării dispoziţiilor legale care garantează dreptul la

apărare. în asemenea cazuri instanţa a dispus restituirea dosarului la procuror pentru refacerea

urmăririi penale48.

3.3 Materializarea activităţii investigative în mijloace de probaţiune. Activităţile desfăşurate în faza investigativă, după sesizarea organului judiciar,

reprezintă din punct de vedere procesual penal acte premergătoare, acte exterioare procesului

penal. Cele mai relevante activităţi sunt consemnate în procesul-verbal de efectuare a unor

acte premergătoare având un rol important cu privire la începerea, derularea şi soluţionarea

procesului penal.

În măsura în care o activitate investigativă se desfăşoară cu respectarcea tuturor

garanţiilor prevazute de lege iar rezultatele constatate sunt incluse în procesul verbal de

consemnare a efectuări actelor premergătoare prevăzut de art. 224 alin. 3 C. Pr. pen., suntem

în prezenta unui mijloc de probă administrat în condiţiile legii.

În temeiul art. 224 C.pr.pen., organele judiciare pot desfăşura, în vederea începerii

urmăriri penale, acele activităţi care prin finalitatea lor concură la realizarea scopului stabilit

de lege. Astfel, în această fază se pot realiza ascultări de persoane, cercetări la faţa locului,

ridicări de obiecte şi înscrisuri, percheziţii corporale, diverse investigaţii49. Nu vor fi dispuse,

47 Parchetul de pe langa Tribunalul Vaslui, dosar, nr. 87/P/1998 (nepub).48 Curtea Suprema de Justitie (I.C.C.J), sectia penala, sentina nr. 4/10 feb 1999, dosar nr. 930/199849 I. Dumitru, Posibilitatea efectuarii perchezitiei in etapa actelor premergatoare, Dreptul, nr. 9/1999, p.118.

21

însă măsuri procesuale întrucăt acestea se pot lua numai faţă de învinuit sau inculpat,

respectiv numai după începerea urmăririi penale. Apreciem că efectuarea cu respectarea

dispoziţiilor procesuale a unor activităţi investigative mai largi în faza actelor premergătoare

constituie o garanţie că decizia începerii urmăriri penale este întemeiată pe date verificate.

Aceste activităţi nu presupun elucidarea cauzei în integralitatea ei, ci sunt limitate la

minimul necesar pentru ca organul de urmărire penală să-şi poată forma convingerea privind

începerea sau neînceperea urmăririi penale.

4 Investigatorii sub acoperire

4.1 Noţiune

Investigatorii sub acoperire sunt, potrivit legii, respectiv potrivit dispozițiilor art.2241

alin. (2) din Codul de procedură penală „lucrători operativi din cadrul Ministerului de

Interne50, precum și din cadrul altor organe de stat, care desfășoară, potrivit legii, activități de

obtinere a unor informații, date, pentru realizarea siguranței naționale, a bunei desfășurări a

justiției, exclusiv desemnați în acest scop.

Definiția menționată anterior cuprinde și acei lucrători din cadrul organelor de stat ce

desfașoară activități de colectare a informațiilor în vederea realizării siguranței naționale,

deoarece obiectul de activitate a acestor investigatori sub acoperire nu s-a limitat doar la

dispozițiile actelor normative adoptate anterior intrării în vigoare a Legii 281/2003, ci s-a

extins și la alte infracțiuni decât cele prevăzute în legi speciale.

Investigatorul sub acoperire este descris ca fiind „persoana, cu o altă identitate decât

cea reală, care cerceteaza minuțios, sistematic cu sopul de a descoperi date privind existenţa

infracțiunii și pregătirea săvârșirii unei noi infracțiuni, precum și identificarea persoanelor față

de care există presupunerea că au săvârșit ori că urmează să săvârșească o infracțiune”.51

4.2 Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperireDispozițiile articolului 2242 precizează care este autoritatea competentă să emită

autorizația folosirii investigatorilor sub acoperire, denumirea actului procedural care se

întocmește cu acest prilej, conținutul acestuia și al cererii de autorizare precum și durata

50 V. Cioclei, Codul de procedura penala, Ed. C.H. Beck, 201051 M.Udroiu, O. Predescu, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului cu privire la agenţii provocatori, Revista Dreptul, nr. 1, 2009, p. 243.

22

autorizării. Cererea de autorizare este formulată de organele de cercetare penală și se

adreseaza reprezentantului Ministerului Public care supraveghează cercetarea penală.

În situația în care urmărirea penală este efectuată de către procuror, actul procedural

documentar (ordonanța motivată privind autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire)

trebuie precedat de un act procesual (rezoluția prin care procurorul constată necesitatea

folosirii investigatorilor și decizia luată în acest sens).52Conform articolului 2242 alin. (2)

Codul de procedură penală, se pot folosi investigatori sub acoperire, dar în condițiile

existenței autorizației procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Condiţiile premisă pentru obținerea autorizării procurorului sunt următoarele:

- Existența indiciilor temeinice și concrete despre savârșirea ori pregătirea săvârșirii

unei infracțiuni

Mai exact să privească o faptă care să figureze în „lista de infracţiuni” conţinută de

lege. Aceasta listă este destul de cuprinzătoare. Sub acest ascpect, considerăm că Legea nr.

281-2003 aduce în Codul de procedură penală o procedură, care trebuie să rămână

excepţională, cum este cea a utilizării investigatorilor sub acoperire, la nivelul unei proceduri

obişnuite. Acest lucru rezultă din diferiţi factori, cum sunt: numărul important de tehnici

speciale care sunt de aici înainte autorizate, acestea fiind practic, nelimitate; câmpul lor de

aplicare ratione materiae, extrem de larg, care depăşeşte, cadrul criminalităţii grave şi

organizate. Chestiunea este suficient de delicată, pentru acest gen de tehnici „sub acoperire”,

are un caracter foarte intrusiv în viata privata, cu atat mai mult cu cât, ele pot fi puse în

aplicare în cadrul cercetării proactive, adică înainte de comiterea vreunei infracţiuni.

Ea cuprinde: infracţiuni contra siguranţei naţionale, prevăzute în Codul penal şi în

legile speciale; infracţiunile de trafic de stupefiante; infracţiunile de trafic de arme;

infracţiunile de trafic de persoane; actele de terorism; infracţiunile de spălare a banilor;

infracţiunile de falsificare de monede ori de valori; infracţiunile prevăzute în Legea nr,

78/2000 pentru prevenirca, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările

şi completările ulterioare; o altă „infracţiune gravă" care nu poate fi descoperită sau al cărui

făptuitor nu poate fi identificat prin alte mij1oace. Această reglementare comportă două

observaţii53: pe de o parte, se pare că recurgerea la investigatorii sub acoperire nu trebuie să

fie subsidiară utilizării metodelor clasice în cazul infracţiunilor prevăzute expres iar pe de altă

parte, în cazul oricărci alte „infracţiuni grave”, cu excepţia celor menţionate expres şi arătate

52 N. Volonciu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 57.53 GHE. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de procedura penala prin legea nr. 281/2003, Revista Dreptul

23

în prima parte a textului, utilizarea investigatorilor sub acoperire are un caracter subsidiar,

fiind mai restrictivă decât în cazurile prceedente.

O reglementare similară a fost introdusă recent în Franţa, prin Legea nr. 2004-204 din

9 martie 2004, în cuprinsul art. 706-73, care enumera 15 categorii de infracţiuni care conţin

formele cele mai grave de criminalitate organizată54: omorul în bandă organizată, torturile şi

actele de bărbărie în bandă organizată, crimele şi delictele de trafic de stupefiante, crimele şi

delictele de ridicare şi de sechestrare în bandă organizată, crimele şi delictele agravate de

trafic de fiinţe urnane, crime şi delicte agravate de proxenetism, crimă de furt în bandă

organizată, crime agravate de extorsiune, crimă de distrugere, degradarea şi deteriorarea unui

bun comise în bandă organizată, crime în materie de falsificare de monede, crime şi delicte

constituind acte de terorism, delicte în materie de arme comise în bandă organizată, delictele

de ajutor la intrare, la circularea sau sejurul neregulat al unui străin în Franţa comise în bandă

organizată, delictul de spălare de bani sau de tăinuire a infracţiunilor enumerate mai sus,

delictele de asociere de răufăcători. La acestea se adaugă, potrivit noului art. 706-74

C.pr.pen., orice alte infracţiuni comise în bandă organizată nemenţionate de art. 706-73.

„Banda organizată" este definită în art. 132-71 C.pen. ca fiind „orice grupare formată sau

orice înţelegere stabilită în vederea pregătirii uneia sau mai multor infracţiuni caracterizate

prin unul sau mai multe fapte materiale"55. în acest fel, în Franţa, comiterea unei intracţiuni în

bandă organizată reprezintă principalul criteriu de definire a criminalităţii şi a delincvenţei

organizate care face necesară şi posibilă aplicarea regulilor de procedură specifice.

- Infracțiunea respectivă să nu poată fi descoperită ori făptuitorii să nu poată fi

identificați prin alte mijloace.

Deoarece art. 2242 Cod procedură penală foloseşte sintagma „ procuror care efectuează

sau supraveghează urmărirea penală” atunci când face referire la cine poate autoriza

investigatorii sub acoperire, având în vedere principiul subordonării ierarhice care guvernează

activitatea Ministerului Public precum şi categoriile de infracţiuni pentru care pot fi autorizaţi

investigatorii sub acoperire şi calitatea persoanei care săvârşeşte fapta, considerăm că

procurorii care pot autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sunt cei din cadrul

DIICOT56, parchetului de pe lângă Curtea de Apel, parchetului de pe lângă Tribunal şi

procurorii DNA57.

54 J.D.Nuttens, La loi portant adaptation de la justice aux evolutions de la criminalite, în „Regards sur l’actualite, Reformes de la justice penale, La documentation Francais”, nr.300, aprilie 2004, p. 6.55 J.D.Nuttens, La loi portant adaptation de la justice aux evolutions de la criminalite, în „Regards sur l’actualite, Reformes de la justice penale, La documentation Francais”, nr.300, aprilie 2004, p. 6.56 Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism57 Direcţia Naţională Anticorupţie

24

În schimb, în dreptul comparat, potrivit legislatiei americane, pentru declanșarea

unei operațiuni sub acoperire, odată cu autorizarea ei, atât agentul federal care o propune,

cât și procurorul federal ce face evaluarea propunerii pentru a fi prezentată judecătorului,

trebuie să cântărească riscurile și beneficiile operațiunii, luând în considerare mai mulți

factori, cum ar fi: riscul ca anumiți indivizi să se răneasca, pagube materiale, pierderi

financiare, distrugerea reputației unor persoane, riscul de raspundere civila a statului, riscul

ca persoanele autorizate sa fie implicate în asemenea operațiuni, respectiv în activități cu

caracter ilegal.58

Conditiile generale de aprobare, potrivit legislatiei americane, mai exact conditiile

prevazute in ghidul Biroului Federal de investigatii (FBI) sunt59:

Orice funcționar având în vedere aprobarea sau autorizarea unei cereri sub acoperire propusă

trebuie să evalueze riscurile și beneficiile operației, oferind o analiză atentă de următorii

factori:

Riscul de vătămare corporală a persoanelor, pagube materiale,pierderi financiare;

Riscul de raspundere civila sau alte pierderi a Guvernului;

Riscul de violare a intimitatii, interferente in ceea ce priveste confidentialitatea sau

alte probleme constitutionale, sau alte probleme legale de alta natura cu privire la

persoane;

Riscul ca persoanele aflate in operatiuni sub acoperire sa fie implicati in chestiuni

ilegale (conduita);

Gradul de adecvare a participării Guvernului în tipul de activitate care este de așteptat

să apară în timpul funcționării.

4.2.1 Principiul subsidiarităţii În ceea ce priveşte autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire, una din

condiţiile necesare este aceea „ să privească o faptă care să figureze în lista de infracţiuni

conţinută de lege. Din aceasta reglementare, putem observa că recurgerea la investigatorii sub

acoperire nu trebuie să fie subsidiară utilizării metodelor clasice în cazul infracţiunilor

prevăzute expres.

Principiul subsidiarităţii înseamnă că metoda particulară de cercetare nu poate fi pusă

în aplicare decât dacă metodele clasice de investigaţie se dovedesc ineficace.

58 T. Butoi, Investigatorul acoperit (posibilitati si limite), Revista „Lumea Detectivilor”, nr. 15/2005, p. 35.59 The attorney general`s guidelines on Federal Bureau of Investigations, Undercover operations.

25

În dreptul belgian, principiul subsidiarităţii nu se aplică recurgerii la informatori. S-a

arătat că legiuitorul ar putea justifica o asemenea concepţie prin caracterul particular al acestei

metode de cercetare60. Astfel, utilizarea informatorilor în profitul procedurii penale nu pare să

fie în contradicţie cu dreptul la protecţia vieţii private. În acest sens, informaţiile pe care le

furnizează pot fi valorificate imediat, nefiind necesar să se aştepte epuizarea mai întâi a

metodelor de investigaţie tradiţionale. Cu toate accstea, Legea nr. 39/2003 consacră principiul

subsidiarităţii şi în cazul în care se apelează la informatori.

În ceea ce priveştc noţiunea de „infracţiune gravă”, credem că ea are acelaşi înţeles,

fiind aplicabile prevederilc art. 2 lit. b din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea

criminalităţii organizate, comentate mai sus. În aceasta privinţă, legiuitorul nostru a urmărit să

dea satisfacţie unui alt principiu general aplicabil metodelor particulare de cercetare, şi anume

principiului proporţionalităţii.

4.2.2 Principiul proporţionalităţiiPrincipiul proporţionalităţii înseamnă că trebuie stabilită o legătură, un echilibru, între

atingerile pe care o metodă de anchetă este suceptibilă de a le aduce drepturilor fundamentale

şi gravitatea infracţiunilor pentru cercetarea cărora această metodă ar putea fi utilizată. Este

vorba aici de un principiu clasic al procedurii penale, şi anume acela după care trebuie găsit

un echilibru între obiectivele urmărite şi mijloacele utilizate pentru a le atinge61. În acest

context, ţinând seama îndeosebi de exigenţa previzibiităţii care decurge din jurisprudenţa

Curţii europene a drepturilor omului în privinţa art. 8 din Convenţic62, apare ca inadecvată

simpla referire la criminalitatea gravă sau atingerca gravă adusă ordinii publice. De accea,

legiuitorul a vegheat la concretizarea principiului proporţionalităţii recurgând la întocmirea

unei liste de infracţiuni, care conţin de regulă, mari crime organizate sau, în orice caz, mari

delincvenţe, dar şi la o formulă generală, făcând trimitere la orice „alte infracţiuni grave",

noţiune care presupune un prag minim de pedeapsa (de cel puţin 5 ani), aşa cum este definită

„infracţiunea gravă" de Legea nr. 39/2003, in art. 2 lit. b, ceea ce conduce la constatarea că

noile dispoziţii procedurale au un câmp de aplicaţie destul de larg.

60 M. De Rue, Le loi du 6 javier 2003 concernant les methodes particulaire de recherche et quelques autres methodes d’enquete, Journal des tribunaux, 2003, p. 111861 Ch. De Valkeneer, L’execution des operations undercover, „Revue trimestrielle des droits de l’homme”, nr. 14-1993, p.62 In virtutea art. 8 din Conventia europeana, care garanteaya dreptul la respectul vietii private, orice atingere adusa acestui drept trebuie sa fie proportionata si prevazuta de o lege care sa fie accesibila si previzibila. ( M. De Rue, Les droits des l’Homme et les methodes modernes d’enquete policiere, Journal des tribunaux, 2000, p. 236.

26

În sistemul nostru, principiul proporţionalităţii se aplică şi recurgerii la informatori,

aşa cum rezultă din prevederile art. 21 din Legea nr, 39/2003 şi art. 33 alin. 1 din Legea nr.

218/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr, 281/2003, fiind limitată la „infracţiunea

gravă" dacă este comisă de către unul sau mai multi membri ai unui grup infractional

organizat şi, respectiv, la „prevenirea şi combaterea coruptiei, a crirninalităţii transfrontaliere,

a traficului de fiinţe umane, a terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracţiunilor

informatice şi a crimei organizate, precum a şi a altor infracţiuni grave ....”. În alte legislaţii,

acest principiu nu se aplică şi utilizării informatorilor, plecându-se de la conceptia potrivit

căreia legea trebuie să vizeze în primul rând frânarea contactelor nereglementate ale

formaţiunilor de poliţie cu informatorii „profesionali" prin crearea unui cadru legal şi

reglementar clar, în sânul căruia trebuie să se deruleze aceste contacte, astfel încât, dacă

recurgerea la informatori s-ar limita la anumite infracţiuni grave, s-ar pierde beneficiul

informaţiilor furnizate de informatori, susceptibile de multe ori să elucideze o infracţiune sau

chiar să o prevină.

4.3 Durata autorizării procurorului

Potrivit articolului 2242 alin. (2), autorizarea este dată prin ordonanță motivată, pe o

perioadă de cel mult 60 de zile, aceasta putând fi prelungită dacă exista motive temeinic

justificate. Această prelungire nu poate depăși 30 zile, iar durata totală a autorizării, în cauză

și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an.

Din analiza articolului 2242 alin. (2), rezultă limitarea în timp a activității

investigatorilor sub acoperire, și se circumscrie potrivit articolului 2243 Codul de procedură

penală numai cauzei și persoanei la care se referă autorizția emisă de procuror.63

Deşi aparent această perioadă poate părea îndelungată, durata ei a fost dictată de

raţiuni care ţin de pericolul social deosebit de grav prin efectele produse, al infracţiunilor

pentru care se autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire, de condiţiile și mediile în

care se comit aceste infracţiuni, cu un grad ridicat de secretizare, în locuri inaccesibile

organelor statului, ceea ce presupune pregătirea cu minuţiozitate a fiecărei infiltrări în mediul

infracţional vizat.

Cu privire la durata autorizării procurorului, Legea nr. 78/2000 privind prevenirea,

decoperirea și sanționarea faptelor de corupție, prevede în articolul 261 pct. 4, un alt termen

decât cel prevăzut în Codul de procedură penală, respectiv „autorizarea folosirii

investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală este dată prin ordonanța

63 N. Volonciu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.54.

27

motivată de procurorul competent să efectueze urmărirea penală, pentru o perioadă de cel

mult 30 de zile, care poate fi prelungită motivat numai dacă temeiurile care au determinat

autorizarea se mențin. Fiecare prelungire nu poate depăși 30 de zile, iar durata totală a

autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoana, nu poate depăşi 4 luni”.

Durata autorizarii este stabilita in legislatia americana, dupa cum urmeaza64:

1. operațiune sub acoperire aprobat de către FBI-ul nu poate continua mai mult decât este

necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în autorizație, nici în orice caz, mai

mult de șase luni, fără o nouă autorizație pentru a continua, cu excepția cazului în

conformitate cu alineatul (3) de mai jos.

2. Dacă există schimbări semnificative în oricare direcție sau obiective de o operațiune

sub acoperire aprobat de FBIHQ, operațiunea trebuie să fie revizuite de către

Comitetul de examinare sub acoperire pentru a stabili dacă o nouă autorizație este

necesară.

3. operațiune sub acoperire, care necesită revizuire de către Undercover Review

Committee poate fi inițiata sau extinsa cu titlu provizoriu de către directorul adjunct

desemnat în caz de circumstanțe exigente de sau o perioadă care să nu depășească 30

de zile. În cazul în care Bugetul accesoriu inițial de autorizare, sau o schimbare care se

afla în centrul atenției, autoritatea intermediară trebuie să fie ratificata de către

Comitetul de examinare sub acoperire la următoarea întâlnire programată.

4. operațiune sub acoperire autorizata inițial de SAC trebuie să fie reautorizata de către

un director adjunct desemnat, în cazul în care dureaza mai mult de 12 luni sau implică

cheltuieli de mai mult de 50.000 de dolari (100.000 de dolari, în cazuri de droguri din

care un maxim de 50.000 de dolari este pentru cheltuieli operaționale) sau oricărei alte

sume care este setat din timp în timp, de către director. Nici o operațiune sub acoperire

aaprobata la nivel de birou domeniu nu poate continua pentru mai mult de un an fără a

obține aprobare de la FBIHQ.

5. operațiune sub acoperire aprobata de către un SAC se consideră că începe la data

aprobarii, nu la data inceprii activitatii sub acoperire.

6. Printre factorii care trebuie luati în considerare într-o determinare de către orice

funcționar dacă o operațiune sub acoperire ar trebui să fie reînnoită sau extinse sunt:

măsura în care operațiunea a produs rezultatele anticipate atunci când acesta a fost

stabilit;

potențialul de succes în viitor dincolo de care a vizat inițial;

64 The attorney general`s guidelines on Federal Bureau of Investigations, Undercover operations.

28

Măsura în care ancheta poate continua fără a expune operațiune sub acoperire; și

măsura în care continuarea anchetei poate provoca leziuni, financiar sau de altă natură,

in ceea ce priveste persoanele nevinovate.

4.4 Cererea de autorizareCererea de autorizare trebuie să cuprindă datele si indiciile privitoare la faptele și

persoanele față de cate există presupunerea că au săvarșit o infracțiune, precum și perioada

pentru care se cere autorizarea.

Potrivit art. 2242 alin. (4) Codul de procedură penală, ordonanța procurorului prin care

se autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire trebuie să cuprinda, pe langă mențiunile

prevazute la art. 203, următoarele:

a. Indiciile temeinice și concrete care justifică măsura și motivele pentru care măsura

este necesară.

b. Activitățile pe care le poate desfășura investigatorul sub acoperire, în cazuri urgente și

temeinic autorizate se poate solicita autorizarea și a altor activități decât cele inițiale,

procurorul trebuind a se pronunța de îndată.

c. Persoanele față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune.

d. Identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile

autorizate.

e. Perioada pentru care se dă autorizarea.

f. Alte mențiuni prevazute de lege65.

Potrivit articolului 2242 alin. (5) din Codul de procedură penală, se poate solicita

autorizarea altor activități decât cele pentru care există autorizare, dar numai în cazuri urgente

și temeinic justificate, procurorul avand obligația sa se pronunțe de îndată.

4.5 Actele premergatoare efecuate de investigatorii sub acoperire

Potrivit doctrinei și a dispozițiilor articolului 2241 alin. (1) „în cazul în care există

indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni

contra siguranței naționale prevăzute în Codul penal și în legi speciale, precum și în cazul

infracțiunilor de trafic de stupefiante și de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a

banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracțiuni prevăzute în Legea nr.

78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările

și completările ulterioare, ori a unei alte infracțiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai

65 Potrivit art. 18 din Legea 39 din 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate în cerere se va mai menţiona numele lucrătorului din structura specializată desemnat ca persoana de legătură a poliţistului sub acoperire.

29

cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii

datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor față de care

există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub o altă identitate decât cea

reală”, rezultă condițiile necesare pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a avea

calitatea de investigator sub acoperire, și anume:

a. Să aibă calitatea de polițist judiciar;

b. Să fie special desemnat de către Ministerul Administrației și Internelor;

c. Să consimtă în acest sens;

d. Să existe autorizarea procurorului.

Tot din interpretarea articolului 2241 alin. (1) rezultă condițiile necesare avute în

vederea utilizării investigatorilor sub acoperire, precum si din legea 78/2000,respectiv:

a. Să existe indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau se pregătește săvârșirea

unei infracțiuni;

b. Fapta să figureze în lista de infracțiuni conținută de lege;

c. Făptuitorii să nu poată fi identificați prin alte mijloace.

d. Sa Fie necesara

e. Sa fie autorizata cu respectarea procedurii legale

f. Sa fie desemnat potrivit legii

Expresia „indicii temeinice”, deși nu au avut o reglementare de sine-stătătoare, prin

modificările aduse Codului de procedură penală prin, Legea nr. 356/2006, acestea au fost

definite și introduse în Titlul III „Probele și mijloacele de probă”. Astfel, potrivit art. 681 „sunt

indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că

persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit

fapta”. Indiciile temenice aşa cum rezultă din definiţie, nu sunt probe sau mijloace de probă,

ci date.

Noţiunea de "indicii temeinice" nu este definită de legea specială, aşa încât acestea pot

fi orice date existente în cauza din care să rezulte presupunerea că s-a comis sau că se

pregăteşte comiterea unei astfel de infracţiuni.

Se observă că noţiunea de indicii temeinice este strâns legată de cea de date. Prin

folosirea antagonică de „probe sau indicii temeinice” rezultă că acestea nu sunt probe, ci

doar simple date, simple informaţii din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o persoană

a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Deşi sunt reglemetate în cadrul dispoziţiilor

generale privind probele şi mijloacele de probă, legea nu le ridică la rangul de probe, însă

30

apreciem că le conferă totuşi valoare probatorie, completând în acest fel regimul probator

lăsat la îndemâna organelor judiciare pentru atingerea şi realizarea scopului procesului penal.

Prin raportare la cele de mai sus rezultă că indiciul este percepţia care semnalizează că

persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit

fapta, adjectivul temeinic impunând ca percepţia să fie serioasă, solidă, bazată pe elemente

din realitatea obiectivă, iar atributul rezonabil determinând ca presupunerea să fie în limite

normale, obişnuite, care nu au nimic ieşit din comun, fără exagerări şi cu cumpătare.66

Cât privesc limitele de acţiune ale investigatorilor sub acoperire, în doctrină au existat

controverse, pornind de la prevederile art. 2241 C. proc. pen. Astfel, raportat la denumirea

marginală a art. 2241 C. proc. pen. care sugerează că investigatorul îşi desfăşoară activitatea

numai în faza actelor premergătoare, în vederea strângerii datelor privind existenţa unor

infracţiuni şi identificarii presupuşilor autori, s-a ridicat problema dacă el poate să-şi continue

activitatea ulterior începerii urmăririi penale.

Această controversă a fost generată de alin. (3) al art. 2241 C. proc. pen. care

transformă informaţiile dobândite prin actele premergătoare, prin procesul verbal ce constată

efectuarea lor, în mijloace de probă care sunt specifice fazei ulterioare pornirii procesului

penal şi se realizează cu respectarea garanţiilor procesuale privind drepturile şi libertăţile

persoanei67.

Într-o opinie la care ne raliem, s-a apreciat că raţiunea avută în vedere de legiuitor în

reglementarea acestei insituţii, respectiv pătrunderea în medii oculte pentru culegerea de date

despre persoane care se presupune că au săvârşit infracţiuni, impune ca investigatorul să-şi

continue activitatea şi după declanşarea urmăririi penale care operează în rem, tocmai ca prin

activitatea sa să se ajungă la descoperirea autorului si eventual a celorlalţi participanţi68.

Însă pentru a evita o eventuală eludare a garanţiilor procesuale asigurate persoanelor

implicate în urmărirea penală, apreciem că translarea activităţii investigatorilor sub acoperire

dincolo de momentul declanşării urmăririi penale, poate avea loc doar în ipoteza în care

autorul nu a fost identificat.

Necesitatea utilizării investigatorilor sub acoperire este subordonată unui obiectiv

precis: strângerea datelor privind existenţa infracţiunii si identificarea persoanelor fată de care

există presupunerea că au săvârşit o infracţiune.69 Pentru aceasta, trebuie să existe „motive" de

66 L. Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006, p. 81-8267 A. Hărăstăşanu, Investigatorul sub acoperire, revista Dreptul, nr. 5/2004, p.14-20 68 D.Voica, Investigatorii sub acoperire, revista Dreptul, nr. 5/2004, p.8-13 69 De precizat, ca in etapa actelor premergatoare, in dreptul intern, depozitiile persoanelor audiate nu sunt supuse nici unui formalism particular. Ele nu au valoare de declaratii de martori, ci cel mult simple informatii, pentru ca aceste persoane nu sunt tinute sa presteze juramant si nici sa depuna.

31

utilizare a acestei tehnici. Aceasta este raţiunea pentru care textul art. 2242 alin. 4 lit. a

C.pr.pen. vorbeşte de „motivele pentru care măsura este necesară", distinct de indiciile

temeinice şi concrete care justifică măsura. Observăm că, în esenţă, acest obiectiv nu se

îndepărtează prea mult.de la scopul comun al actelor premergătoare menţionate în art. 224

alin. 1 şi 2 C.pr.pen. Cu toate acestea, credem că el trebuie asociat caracterului excepţional al

procedurii, care presupune respectarea unor reguli stricte, neputându-se face abstracţie de

restul prevederilor referitoare la autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire şi la

limitele în care ar putea fi folosite datele obţinute de investigatorii sub acoperire în procesul

penal. De lege ferenda, însă, credem că ar trebui să se prevadă expres că apelarea la

investigatorn sub acoperire nu ar trebui să aibă loc decât în mod cu totul excepţional în toate

cazurile. Această condiţie decurge din restrângerea procedeului la anumite categorii de

infracţiuni grave, precum şi din subsidiaritatea faţă de procedeele clasice în cazul celorlalte

infracţiuni considerate „grave" potrivit legii;

Să fie autorizată cu respectarea procedurii legale. Accastă condiţie este o consecinţă a

caracterului facultativ al utilizării investigatorilor sub acoperire în procedurile penale

preliminare începerii urmăririi penale şi a multiplelor reguli dintre cele menţionate mai sus,

care privese însăşi admisibilitatea procedeului prin prisma acesteia, fiabilitatea lui, care,

ulterior, se va regăsi mai mult sau mai puţin în eficacitatea procesului penal.70 Astfel, legea

prevede expres că, odata îndeplinite cerinţele stricte de admisibilitate, „pot fi folositi...

investigatori sub o altă identitate decât cea reală". Or, aceasta implică un drept de apreciere

specific din partea organului judiciar competent, exprimat, aşa cum vom vedea în continuare,

în actul de autorizare prevăzut de lege, în urma unui examen complet de legalitate şi de

oportunitate. În esenţă, existenţa unei autorizări a utilizării investigatorilor sub acoperire este

o condiţie sine qua non de legalitate a procedurii, integrându-se în necesitatea asigurării

strictei legalităti a procesului penal, ca unul dintre principiiie directoare ale acestuia, prevăzut

de art. 2 alin. 1 C.pr.pen..

Desemnarea se face, se pare, din categoria lucrătorilor operativi specializaţi în

activităţi de informaţii, care pot fi „lucrători operativi din Ministerul de Interne, precum şi din

organele de stat care desfăşoara , potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea

siguranţei naţionale...". Legea prevede că desemnarea lor se face „în acest scop", adică în

aceea de culegere de informaţii71, fără să prevadă, însă, şi o procedură de desemnare.

70 GHE. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de procedura penala prin legea nr. 281/2003, Revista Dreptul71 Gh. Mateut, Protectia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi in fata organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,p. 43.

32

Credem eă ea este lăsată intenţionat în seama unei viitoare legi de organizare şi

funcţionare a investigatorilor sub acoperire, probabil în competenţa organului administrativ

din care face parte investigatorul. În acest fel, investigatorul sub acoperire ar putea fi

desemnat, de pildă, prin ordin intern al ministrului de interne, la propuncrea Inspectoratului

General al Poliţiei, conform prevederilor Legii nr. 218/2002;

Operaţiunile undercover sunt tehnici de investigaţie delicate, deoarece acestea nu pot

fi realizate fără să se lezeze principiul loialităţii şi echităţii în cercetarea infracţiunilor pentru

care sunt însoţite, de regula, de viclenii şi de disimulări.72

4.6 Folosirea datelor/informaţiilor obţinute de investigatorii sub acoperireDatele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire vor fi puse în totalitate

la dispoziţia organelor de urmărire penală, putând fi folosite numai în cauza penală şi în

legătură cu persoana la care se referă autorizaţia emisă de procuror. Astfel, dacă datele și

informațiile sunt concludente și utile, pentru a avea valoare probatorie, procurorul va proceda,

după caz, în conformitate cu articolul 224 alin. (3)73, ori articolul 861 alin. (7)74 Cod de

procedură penală, astfel dispozițiile din articolele 62-68 din codul de proceduraă penală, sunt

aplicate corect, in ceea ce priveste respectarea principiilor probațiunii, organul de urmărire

penală, având in cele din urmă obligația verificării respectării acestora.75

Deşi dispoziţia este imperiativă, în alin. (2) al art.2243 C. proc. pen. se prevede că

aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane,

dacă sunt concludente sau utile. Observam din conținutul acestor reglementări ca, deși

procesul penal nu este declanșat, activitatea de strângere a datelor, informațiilor se desfășoara

sub conducerea procurorului.

Legca instituie principiul după care sursele de informare, metodele şi mijloacele

activităţii de culegere a informaţiilor au caracter confidenţial şi nu pot fi dezvăluite de nimeni în

nici o împrejurare. Excepţie fac cazurile în care îndatoririle funcţiei, nevoile justiţiei sau legea

impune dezvăluirea lor. În aceste situaţii dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea

protecţiei necesare. Prin activitatea de culegere, verificare şi valorificare a datelor şi

informaţiilor, poliţistii nu trebuie în nici un fel să lezeze sau să îngrădească, în mod ilegal,

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa privată, onoarea sau reputaţia

acestora. Ministerul de Inteme asigură protecţia poliţistilor care, lucrând sub acoperire, au fost

72 GHE. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de procedura penala prin legea nr. 281/2003, Revista Dreptul73 Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.74 Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.75 N. Volonciu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.58.

33

desconspiraţi în imprejurări care exclud culpa acestora.

În practica Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat că folosirea unui investigator

sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant a unei persoane în cazul infracțiunii de trafic

de droguri nu constituie o încălcare a prevederilor articolului 68 Codul de procedură penală,

deoarece făptuitorul comisese anterior acțiuni specifice treficului de droguri, astfel că nu se

poate susține că investigatorul sub acoperire l-a determinat să săvârșească sau să continue

săvârșirea infracțiunii.

Într-o altă cauză având ca obiect respectarea dreptului la un proces echitabil,

reclamantul s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, susținând că a fost provocat de

cei doi polițiști, îmbrăcați în civil, să comită infracțiunea de trafic de droguri pentru care a fost

condamnat, neavând cazier, reclamantul a mai susținut că nu ar fi comis niciodată infracțiunea

fără intervenția agenților acoperiți care au acționat din proprie inițiativă, fără să fie deschisă o

anchetă prealabilă împotriva sa. Curtea a ajuns la concluzia că activitatea celor doi polițiști a

depășit atribuțiile specifice agenților sub acoperire, deoarece aceștia au provocat infracțiunea,

fără intervenția lor fapta nu ar fi fost comisă și nu au avut o aprobare din partea unui

magistrat.(cauza Teixeira de Castro contra Portugaliei, hotărârea din 9 iunie, 1998)76

Problematica probelor secrete în jurisprudenţa Curtii europene se concentreaza în jurul

modelului procesului echitabil, care el însuşi este subordonat exigenţelor unei societăţi

democratice.77

Persoana de legătură, din cadrul structurii specializate din care face parte poliţistul sub

acoperire, are obligaţia de a prezenta procurorului rapoarte periodice referitoare la activităţile

desfăsurate de poliţistul sub acoperire. Rapoartele periodice au caracter comfidential, se

întocmesc în forma scrisă pe baza informaţiilor furnizate, în măsura posibilului, de către

poliţistul sub acoperire şi trebuie să cuprindă detalii referitoare la toate activităţile desfăşurate

de acesta, datele şi inforrnaţiile culese cu privire la infracţiunile grave săvârsite sau care ur-

mează să fie săvârşite şi la faptuitori, precum si orice alte date şi informaţii necesare pentru

prevenirea infracţiunilor grave, În cazuri temeinic justificate, poliţistul sub acoperire poate

solicita autorizarea desfăsurării şi altor activităţi decât cele pentru care există autorizare,

procurorul putand să se pronunţe de îndată, prin ordonanţă motivată,în cazul aprobării acestei

solicitări. În cazul în care poliţistul sub acoperire desfaşoară alte activităţi decât cele pentru

care a primit autorizarea, precum si dacă intră în posesia unor informaţii referitoare la posibi-

litatea survenirii unui pericol imediat, acesta informează de îndată ce este posibil persoana de 76 N. Volonciu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.59.77 P. Mathonnet, Preuve at secret dans la jurisprudence de la Cour europeenne des droits de l home, in L astree, octombrie 2000, nr.2, p 53.

34

legătură, care are obligaţia de a aduce neîntârziat aceste informaţii la cunoştinţa procurorului

care a dat autorizarea. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă motivată, autorizând

activităţile desfăşurate de poliţistul sub acoperire sau, după caz, retrăgând autorizaţia acordată

şi luând măsurile care sc impun, în condiţiile legii. Poliţistul sub acoperire, precum şi membrii

familiei acestuia, pot beneficia de măsurile specifice de protecţie a martorilor, potrivit legii.

Cu privire la informațiile obținute de către investigatorii sub acoperire, deoarece

aceștia nu vor fi audiați în instanță, acestea vor fi valorificate prin alte mijloace, respectiv

metode. Acestea sunt:

a. Prin audierea personală a investigatorului, sub protecția anonimatului, spre exemplu

purtând cagulă ori cu ajutorul unui microfon cu distorsionarea vocii;

b. Prin audierea de către judecatorul delegat în acest scop sau de către instanță, în afara

ședinței de judecată;

c. Audierea video;

d. Prin audierea coordonatorului investigatorului sub acoperire și/sau a personalului care

se ocupa de audiere;

e. Prin citirea declarației scrise a investigatorului sub acoperire, eventual cu posibilitatea

pentru apărător de a adresa întrebări în scris, la care să primească raspunsul tot în

forma scrisă.

Aceste metode nu respectă principiul nemijlociri, respectiv dreptul inculpatului de a se

adresa martorului acuzării, încălcându-se astfel art 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Doar în cazul audierii video și a audierii sub acoperire există posibilitatea adresării

întrebărilor către martor, dar nici în aceste cazuri nu se poate verifica credibilitatea martorului

în situația personală a acestuia, având relevanță pentru declarația facută, rezultând astfel

limitarea valorii declarației făcute, respectiv imposibilitatea formării unei opinii cuprinzătoare

în ceea ce privește credibilitatea investigatorului.

De aceea, CEDO cere, în principiu, audierea martorilor “faţă în faţă”. În conformitate

cu jurisprudenţa CEDO (identică cu aceea a Curţii Supreme a Germaniei), condamnarea nu se

poate baza exclusiv pe pe declaraţia investigatorului sub acoperire, introdusă în acest mod în

proces, dacă nu poate fi confirmată prin alte probe.

Acesta este motivul pentru care informatorii sub acoperire vor trebui să furnizeze, pe

cât posibil, mai ales informaţii şi fapte care să poată fi confirmate prin alte mijloace de probă

sau investigaţii ulterioare.

În ceea ce priveşte delicata problemă a unei dezbateri contradictorii garantate de art. 6,

Curtea europeană, nu determină totodată (în hotărârea Ludi) sub care formă ar trebui să aibă

35

loc audierea agentului sub acoperire pentru a răspunde exigenţelor unui proces echitabil.78 Din

perspectiva necesităţii şi operaţionalităţii viitoare a agenţilor, ea lasă deschisă poarta altor

forme de interogatorii decât ascultarea în şedinţă publică. S-a subliniat79 că acest gen de

operaţiune are, prin definiţie, un caracter secret care nu se poate pune de acord cu principiile

clasice de administrare a probelor în statele occidentale. Aceste metode isi găsesc, de altfel,

originea în activitatea serviciilor de informaţii a căror finalitate nu este de a strânge direct

probe, ci de a .aduna doar informaţii care ar putea servi ulterior la procurarea de probe.

Ar putea fi înfăţişate, bineinţeles, diverse soluţii concrete în scopul de a permite unui

acuzat să interogheze un „martor" fără a revela identitatea acestuia. Interogatoriul indirect, în

care acuzatul pune întrebări în scris sau oral printr-un sistem de deformare a vocii martorului,

este una din metode. În cauza Kostowski80 petentul a fost autorizat să pună întrebări în scris

judecătondui de instrucţie care a audiat martorii acuzării. O altă formulă constă în a face ca

martorul să fie interogat în mod direct, prin avocatul acuzatului, în absenţa acestuia din urmă.

Această soluţie este de natură să remedieze, în mare parte, absenţa unei dezbateri

contradictorii. Ea presupune, în acelaşi timp, o deontologie particulară din partea membrilor

baroului, care vor trebui să se abţină de a dezvălui anumite informaţii clienţilor lor81.

4.7 Informaţiile obţinute de către investigatorii sub acoperire folosite împotriva unor terţe persoane

Dacă în timpul investigației autorizate, investigatorul sub acoperire obtține și

informații privind săvârșirea unor infracțiuni de o altă persoană decât cea care este supusă

supravegherii, aceste informații vor fi valorificate cu condiția ca investigatorul sub acoperire

să nu își fi desfășurat activitatea având acest scop și ca acele informații să se refere la una din

faptele în cazul carora este permisa folosirea investigatorului sub acoperire.

Dacă nu sunt întrunite aceste condiții, informațiile obținute de catre investigatorul sub

acoperire despre terț nu vor putea fi valorificate nemijlocit în procesul penal în curs, ci,

eventual pot prezenta motiv de sesizare pentru inițierea unor investigații ulterioare.82

78 Ch. De Valkeneer, L’execution des operations undercover, „Revue trimestrielle des droits de l’homme”, nr. 14-1993, p. 896. Audierea agentului undercover in fata jurisdictiei de fond, preyinta un dublu interes: sa se verifice daca a avut loc o provocare si sa se contrayica, daca este cazul, marturia furniyata de agent direct sau indirect.79 Idem80 Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotararea Kostowski, 20 noiembrie 1989, Serie A, Nr. 166, paragr. 4181 Gh. Mateut, Protectia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi in fata organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,p. 45.82 http://www.mpublic.ro/uip/facilitate_tranz_3_raport.pdf

36

4.8 Aptitudinile investigatorului sub acoperireÎn vederea desemnării lucrătorilor operativi care își vor desfășura activitatea sub

acoperire, sunt necesare măsuri temeinice de recrutare, selectie și instruire, fiind necesar a se

lua în considerare și gradul de pregătire profesională, onestitatea, motivarea, precum și

abilitățile de negociator.

Printre calitățile pe care trebuie sa le aibă un bun investigator sub acoperire, acesta

trebuie să aibă cunoștiință de lumea interlopă, metodele ei și modurile de operare, să fie

familiarizat cu felul lor de a vorbi, să fie cunoscut în zona de acțiune, să aibă aceeași origine

sau cel putin o „educație” compatibilă cu cea a faptuitorilor, să aibă încredere în sine, curaj,

capacitatea de a evalua corect lucrurile, să fie inventiv, să aibă memorie bună, răbdare,

condiție fizică, etc..

4.9 Limitele activităţii investigatorului sub acoperire/ Limitele unei investigaţii sub

acoperire

Dilema cu care ne confruntăm cu privire la activitatea investigatorului sub acoperire,

este aceea a săvârșirii unor infracțiuni de către acesta în vederea câștigării respectului și a

încrederii suspecților, pentru succesul infiltrarii într-o bandă ce desfășoara activități

infracționale, pentru menținerea secretului asupra identității investigatorilor sau, pentru

ducerea la bun sfârșit a activității de investigare.

Ne punem întrebarea, dacă comiterea de astfel de infracțiuni de către investigatori sunt

sau nu admisibile în cauzele pentru care au fost autorizați.

Legislația română nu a reglementat acest aspect, dar însa achiesăm către situații

excepționale când săvârșirea unor astfel de infracțiuni ar fi inevitabile, situații care să

demonstreze necesitatea comiterii infracțiunii, cum ar fi garantarea siguranței unei persoane

implicate în activitatea de investigare. Daca investigatorul sub acoperire nu va raspunde din

punct de vedere penal, nu putem spune că acesta va fi exonerat și de eventualele despăgubiri

pentru prejudiciile cauzate unei alte persoane prin actul sau.

Aceasta problemă delicată, şi anume aceea a comiterii de infracţiuni de către

investigatorii sub acoperire, cu ocazia exercitării atribuţiilor83, putem spune că o „infiltrare"

nu poate fi executată decât prin mijlocirea comiterii uneia sau mai multor infracţiuni de către

agentul infiltrat.84 Aceste infracţiuni sunt nccesare fie pentru a aduce la bun sfârşit operaţiunea

83 D. Voica, Investigatorul sub acoperire, o noua institutie a dreptului procesual penal roman, revista “Dreptul”, nr. 5/2004, p. 12.84 M. De Rue, Les droits de l`homme et les methodes modernes d`enquete policiere, Journal des tribunaux, 2000, p. 328-329.

37

(under cover), fie pentru ca poliţistul să nu fie recunoscut de mediul pe care-1 infiltrează (de

pildă, prezentarea sub o identitate falsă, participarea la un trafic ilicit de stupefiante etc). Or,

din păcate, legiuitorul a lăsat până în .prezent nereglementată această chestiunee, ceea ce face

ca investigatorii sub acoperire (de regulă„ funcţionarii de poliţie) să rişte să-şi angajeze

propria responsabilitate penală în cadrul executării misiunilor specifice, fiind sursa unei certe

insecurităţi juridice.

Controversele au avut ca obiect în principal existenţa „provocării” în cazul cumpărării

de droguri de către investigatorul sub acoperire.

Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de

trafic de droguri a făptuitorului nu constituie o încălcare a acestor prevederi. De vreme ce o

persoană, consumatoare de droguri, a comis în mod repetat acţiuni specifice traficului ilicit de

droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o determină să săvârşească sau să continue

săvârşirea acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată anterior de făptuitor.

În atare caz, investigatorul acoperit acţionează numai în vederea strângerii datelor

privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, între care şi prin participarea sa la

surprinderea acestora în flagrant delict.

Aceste considerente sunt statuate şi în jurisprudenţă85. Instanţa a reţinut că, în luna

noiembrie 2002, inculpaţii au procurat 39 de pastile Extasy, drog de mare risc şi 0,61 g

canabis ce urmau să fie în parte revândute şi în parte consumate de ei. Recursurile declarate

de inculpaţi, între altele cu motivarea că au fost determinaţi de organele de poliţie să comită

infracţiunile, sunt nefondate.

Inculpaţii au fost surprinşi în flagrant delict în timp ce săvârşeau acte ce intră în

conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. 2 din Legea

nr. 143/2000, aşa cum rezultă din procesul verbal de constatare încheiat în cauză şi din

declaraţiile martorilor, probe ce se coroborează cu declaraţiile inculpaţilor care au recunoscut

că, ocazional, consumau droguri şi se ocupau cu procurarea şi vânzarea acestora.

Este adevărat că, potrivit art. 68 alin. 2 C. p. p., este oprit a determina o persoană să

săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii unei probe.

În interpretarea literală a textului a determina înseamnă a face ca cineva să ia o anumită

hotărâre. Or, în cauză s-a stabilit că hotărârea inculpaţilor legată de operaţiuni privind

circulaţia şi consumul drogurilor era luată mai înainte ca aceştia să se fi întâlnit cu

85 Prin sentinţa nr. 175 din 20 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpaţii S.M., C.G. şi F.N. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic şi de consum de stupefiante prevăzute în art. 2 alin. 2 şi în art. 4 din Legea nr. 143/2000.

38

investigatorii sub acoperire care au fost legal folosiţi în cauză, potrivit prevederilor art. 21 şi

următoarele din Legea nr. 143/2000. Prin urmare, nu aceşti investigatori au determinat pe

inculpaţi să comită faptele.

De aceea, pentru aceleaşi raţiuni pentru care se impunea consacrarea expresă a

interdicţiei provocării poliţieneşti, credem că dispoziţii procedurale ar fi trebuit să instituie un

alt principiu general de interdicţie, şi anume acela de comitere de către investigatorii sub

acoperire a unei infracţiuni in cadrul misiunilor lor. Totodată, de la această regulă trebuiau

prevăzute şi unele excepţii, eventual după modelul belgian86, ele fiind intotdeauna posibile

atunci când comiterea unei infracţiuni apare ca absolut necesară pentru reuşita „misiunii" ori

pentru a garanta securitatea unui funcţionar de poliţie ori a unei alte persoane implicate in

operaţiune. După termenii legii belgiene, funcţionarii de poliţie vor fi „exceptaţi de la

pedeapsa” în aceste cazuri87. Aceasta inseamnă că dacă funcţionarul de poliţie nu va trebui să

răspundă penal de actul său, din contră va putea fi acţionat pcntru despăgubiri si daune

interese de către persoana care ar estima că a suferit un prejudiciu cauzat prin infracţiunea

comisă de poliţist. Credem ca o asemenea posibilitate se intrevede si in dreptul nostru, din

moment ce art. 20 din Legea nr. 39/2003 admite că prin desfăşurarea activităţilor autorizate,

poliţistul sub acoperire ar putea cauza „pagube materiale persoanelor fizice sau juridice care

nu au legătură cu grupul infracţional organizat şi cu activităţile desfăşurate de acesta",

stabilind că, in această ipoteză, „plata despăgubirilor se asigură din fondurile prevăzute la art.

32.88

În orice caz, aşa cum s-a subliniat in doctrina belgiană,89 este preferabil ca legiuitorul

să circumscrie de o manieră foarte strictă situaţiile in care investigatorii sub acoperire ar putea

comite infracţiuni, acest lucru netrebuind să fie perrnis decât în cazuri cu totul excepţionale şi

anume în cadrul executării infiltrarii.

Aceste condiţii ar putea fi: infracţiunile să nu poată fi comise decât în cadrul misiunii;

infracţiunile să fie absolut necesare realizării unuia din obiectivele vizate de lege (reuşita

86 M. De Rue, Les droits de l`homme et les methodes modernes d`enquete policiere, Journal des tribunaux, 2000, p. 112387 Insa legiuitorul belgian nu a optat pentru solutia prevederii prin lege a unei liste limitative de infractiuni care ar putea fi autorizate, din diferite ratiuni: a. Legiuitorul a preferat sa acorde magistratului competent puterea de a preciza infractiunile care sunt necesare in cadrul executarii acestei metode de cercetare, b. Este imposibil pentru legiuitor sa prevada toate situatiile in care functionarul de politie poate fi fortat sa comita infractiuni. 88 Potrivit, art. 32 din lege, fondurile necesare pentru desfasurarea activitatilor de prevenire si combatere a criminalitatii organiyate se asigura de Ministerul de Interne, Ministerului Justitiei si Ministerului Public, in limita sumelor aprobate cu aceasta destinatie.89 M. De Rue, Les droits de l`homme et les methodes modernes d`enquete policiere, Journal des tribunaux, 2000, p. 1124; Ch. De Valkeneer, L’execution des operations undercover, „Revue trimestrielle des droits de l’homme”, nr. 14-1993, p. 900.

39

misiunii sau prezervarea securităţii funcţionarului de politie sau a altor persoane implicate în

operaţiune); comiterea infracţiunilor să fie supusa autorizării prealabile a procurorului;

infracţiunile comise să nu fie mai grave decât cele pentru care sunt permise şi să fie

proporţionale obiectivului vizat.

4.10 Operaţiuni sub acoperire/ Infiltrarea

În legislaţia română nu este prevăzută o definiţie a operaţiunilor sub acoperire sau a

infiltrărilor, însă aceasta prezintă trei caracteristici90, respectiv:

- Secretul, agentul disimulează calitatea sa de poliţist sau de terţ care lucrează pentru

poliţie;

- Viclenia, în sensul construirii unui scenariu al investigatorului, cu scopul de a câştiga

încrederea unei persoane, în vederea constatării unei infracţiuni sau strângerii de date

informaţii referitoare la o infracţiune;

- Interacţiunea, ce presupune un contact direct între agent şi autorul potenţial.

Plecând de la aceasta schemă infiltrarea este definită, însă, Legea belgiană privind

metodele particulare de cercetare şi alte metode de anchetă din 6 ianuarie 2003, publicată în

Le Moniteur belge din 12 mai 200391, ca fiind „faptul, pentru un funcţionar de poliţie denumit

infiltrant, de a întreţine, sub o identitate falsă, relaţii durabile cu una sau mai multe persoane

referitor la care există indicii serioase din care rezultă că au comis sau că urmează să comită

infracţiuni în cadrul unei organizaţii criminale”.92 De precizat însa, legea prevede că nici o

condamnare nu va putea fi pronunţată doar pe baza declaraţiei făcute de ofiţerii sau agenţi de

poliţie judiciara infiltraţi, ci doar în situaţia în care aceştia vor fi de accord să declare sub

adevarata lor identitate.

Din definiţia data mai sus, putem contura patru caracteristici ale infiltrarii, şi anume:

- Infiltrarea trebuie realizată de un fucţionar de poliţie, special antrenat şi format în

acest scop, având în vedere importanţa unei astfel de operaţiuni. Totuşi, în mod

special, legea permite, că în anumite situaţii se pot folosi şi persoane civile pe o

perioadă scurtă de timp, şi numai dacă prezenţa lor este absolut necesară pentru

eficacitatea operaţiunii.

90 Ch. De Valkeneer, L’execution des operations undercover, „Revue trimestrielle des droits de l’homme”, nr. 14-1993, p. 738.91 Publicata in „Le Moniteur belge” din 12 mai 2003.92GHE. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de procedura penala prin legea nr. 281/2003, Revista Dreptul

40

- Poliţistul infiltrat acţioneaza sub o identitate fictivă, utilizând diferite mijloace, astfel

încât acesta să pară o persoană care face parte din mediul criminal.

- Este necesar să se stabilească un contact durabil între funcţionarul de poliţie şi mediul

pe care-l infiltrează;

- Persoanele cu care funcţionarii de poliţie intra în contact sunt suspectate de a fi comis

infracţiuni de o anumită gravitate. Aici ne referim la infracţiunile comise în cadrul

unei organizaţii criminale şi la infracţiunile pentru care sunt autorizate ascultările

telefonice, având în vedere aplicarea principiul proporţionalităţii.

În legislaţia S.U.A, respectiv în The Attorney General`s Guidelines on Federal Bureau

of Investigation Undercover Operations, activităţile sub acoperire sunt definite ca fiind

„activitatea de urmărire penală care implică utilizarea unui nume fals sau identitate de catre

un angajat al FBI sau un alt federal, de stat, sau alte institutii legale care colucreaza cu FBI-

ul”

Deasemenea, acest ghid prevede şi o definiţie distinctă a operaţiunilor „undercover”,

respectiv „O anchetă care implică o serie de activități sub acoperire, pe o perioadă de timp de

către un angajat. În sensul prezentelor orientări, o "serie în cazul activități sub acoperire" in

general, este format din mai mult de trei contacte de fond separate de către un angajat sub

acoperire cu individul (e) în curs de investigare. Cu toate acestea, activitatea sub acoperire

care implică circumstanțe sensibile sau fiscale constituie o operațiune sub acoperire,

indiferent de numărul de contacte implicate. Un contact este "de fond" în cazul în care este

vorba de o comunicare cu o altă persoană, fie prin scris, microfon, sau a mijloacelor

electronice, orale,care includ informații de interes de investigație. ex. O conversație care

stabilește o dată și locație pentru o altă ședință a fost de acord, nu este o persoană de contact

de fond, în sensul acestor indrumari”.

4.10.1 Formele operaţiunilor sub acoperireOperaţiunile sub acoperire, care nu sunt definite de lege, din raţiuni legate de voinţa de a

proteja tehnicile care vor fi utilizate de investigatorii sub acoperire(considerându-se câ

publicarea acestora ar putea permite mediilor criminale să dejoace şi să contracareze), pot fi

de scurtă sau lungă durată , şi pot îmbrăca în practică diverse forme, cum ar fi pseudo-

cumpărarea şi varianta sa flash-roll, pseudo-vânzarea, livrarea supravegheată sau controlată,

penetrarea de reţele sau grupuri.

Pseudo-cumpărarea constă în prezentarea în faţa unei persoane ca şi cumpărător

potenţial al unui bun, care este produsul sau obiectul infracţiunii. Flash-roll-ul este faptul de a

41

etala sume de bani unor vânzători potenţiali de mărfuri interzise sau de origine delictuoasă în

vederea simulării intenţiei de cumpărare. Pseudo-vânzarea este scenariul invers al pseudo-

cumpărării.

Livrarea supraveghetă, reprezintă „metoda folosirii de instituţiile sau organele legal

abilitate, cu autorizarea şi sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau

circulaţiei pe teritoriul ţării de droguri ori precursori suspecţi de a fi expediaţi ilegal sau de

substante care au înlocuit drogurile ori precursorii, în scopul descoperirii activităţilor

infracţionale şi al identificării persoanelor implicate în aceste activităţi”.93

Două convenţii internaţionale94 conţin dispoziţii care obligă Statele contractante la

luarea măsurilor necesare pentru autorizarea livrărilor supravegheate. Obiectivul urmărit este

de a permite urmărirea neîntreruptă a unei livrări supravegheate până la locul său de dirijare,

fără ca ea să fie interceptată într-o ţară care nu ar autoriza acest gen de practică.

Tehnica poliţienească undercover, a cărei legalitate este apreciată de către instanţe în

numeroase ţări95, consacră existenţa mai multor legi si convenţii internaţionale. Punerea ei în

funcţiune lasă intotdeauna să subziste numeroase chestiuni de fond, in special în privinţa

drepturilor recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens, câteva

decizii reflectă dificultatile de conciliere a acestor practici cu unele principii ca acelea ale

dreptului la un proces echitabil ori la protecţia vieţii private.

Jurisdicţia de la Strasbourg.a rămas totuşi prudentă, condamnând, în final, Elveţia în

cauza Ludi96 si Portugalia în cauza Texeira de Castro97. Cu toate acestea judecătorii europeni

sunt conştienţi că amploarea luată de aceste tchnici face destul de dificil de acceptat o

asemenea condananare de statele membre al Consiliului Europei. S-a considerat98 că operaţiile

de lungă durată ar putea constitui o ingerinţă in sensul art. 8, astfel încât conforrnitatea lor cu

această prevedere ar trebui subordonată existenţei unei baze legale şi respectării principiilor

necesitătii şi proporţionalitati.

93 art.1 lit.j din Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri.94 Convenţia de aplicare a acordului Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia Naţiunilor Unite din 19 decembrie 1988 contra traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope95 Ercole Aprile, La prova penale, Giuffre Editore, Milano, 2002, p 92-94.96 Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Ludi contra Elvetia, Hotararea din 15 iunie 1992.97 Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotararea Texeira de Castro contra Portugalia, 9 iunie 1998, Jurisprudence de Liege, Mons et Bruxelles, 1998, p. 1149 – 1156.98 Ch. De Valkeneer, L’execution des operations undercover, „Revue trimestrielle des droits de l’homme”, nr. 14-1993, p. 332.

42

4.10.2 Controlul exercitat asupra operaţiunilor sub acoperireÎn materia investigatorilor sub acoperire, textul art. 2242 C.pr.pen. a prevăzut un

control specific care derogă de la dreptul comun al procedurii penale. Astfel, el conferă, asa

cum am văzut, procurorului un loc central, atât din perspectiva autorizării recurgerii la această

procedură particulară, cât şi din aceea a controlului utilizării ei. Într-adevăr, procurorul este

abilitat să autorizeze recurgerea la orice metodă particulară de cercetare (utilizarea

investigatorilor sub acoperire, a informatorilor sau a colaboratorilor, punerea sub

supraveghere etc), cu unele excepţii, cum este cazul controalelor vizuale discrete şi a

interceptării corespondentei, pentru care competenţa revine instanţei, în condiţiile art. 911

alin. 1 C.pr.pen. ori a penetrărilor în locurile private în vederea montării de mij loace tehnice

de observare ori în alte cazuri speciale, pentru care credem că devin incidente prevederile art.

100 alin, 1 C.pr.pen., astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvemului nr.

109/2003, pentru care competenţa exclusivă revine judecătorului. În orice caz, asa cum se

observă, autorizaţia procurorului trebuie să comporte un anumit număr de menţiuni definite de

art. 2242 alin. 4 C.pr.pen. în privinţa utilizăiii investigatorilor sub acoperire, cerute de însuşi

înţelesul noţiunii de „infiltrare". Este vorba, în esenţă, de enunţarea indiciilor serioase ale

infracţiunii, care justifică măsura, motivele pentru care metoda este indispensabilă stabilirii

adevărului, numele sau descrierea precisă a persoanelor observate sau infiltrate, perioada de

executare a măsurii, numele şi calitea ofiţerului de poliţie judiciară care va dirija executarea

acestei metode.

Legea noastră nu este suficient de clară, intrând în contradicţie cu alte dispoziţii din

Codul de procedură penală. Astfel, mai întâi, se pare că după emiterea autorizaţiei, tot

procurorul este cel care va asigura controlul modului de realizare a investigatorilor sub

acoperire şi a celorlalte tehnici speciale aferente. Procurorul este cel care controlează dacă

datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub aeoperire sunt folosite cu respectarea

procedurii legale şi în fine, tot el este cel care apreciază caracterul „concludent" şi. „util” al

acestor date sau informaţii, în vederea extinderii lor şi cu privire la alte cauze sau alte

persoane, fie din oficiu, fie la cererea poliţiei judiciare ori a organelor speciale. Aceeasi

concluzie se desprinde şi în ipoteza în care instanta sau judecătorul ar autoriza unele tehniei

speciale în cadrul competenţei lor (interceptările şi înregistrările de convorbiri ori comunicări

sau reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor ori percheziţia99).

99 Codul de procedura penala conditioneaza expres utiliyarea acestor tehnici de incepere a urmaririi penale, cerinta care le-ar putea face ineficiente, stiut fiind ca ele se utiliyzeaya frecvent in etapa actelor premergatoare. Suntem oare in preyenta unei deturnari de procedura? Consider ca nu, din moment ce legile speciale fac trimitere explicita la dispoyitiile art 911 – 915 C. pr. Pen., care se aplica in mod corespunzator.

43

În al doilea rând, legea nu acordă instanţei sau judecătorului dreptul de a consulta

dosarul confidenţial, nici măcar atunci când o metodă particulară de cercetare este pusă în

aplicare, în urma autorizării acesteia. De pildă, în cazul utilizării investigatorilor sub

acoperire, după ce instituie principiul confidenţialităţii în alineatul 1 al art. 224 4 C.pr.pen.,

alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede expres că procurorul competent să autorizeze folosirea

unui investigator acoperit „are dreptul să-i comunice adevărata identitate, cu respectarea

secretului prosional", fără să pomenească deloc de instanţa de judecată. Ca atare, lipseşte

orice control jurisdicţional asupra utilizării investigatorilor sub acoperire în procedurile

preliminare. Oare această reglementare satisface exigenţele dreptului un proces penal

echitabil? Controlul organizat de legiuitor este un control efectiv şi eficace? Credem că aceste

întrebări trebuie puse în cadrul general circumscris de prevederile art. 2781 C.pr.pen., introdus

în Codul de procedură penală prin Lega nr. 281/2003.

În raport de aceste prevederi, credem că noile dispoziţii cuprinse art. 2241-2244

C,pr,pen. dezechilibrează, într-un fel, fundamentele proceduri penale. Astfel, dacă art. 2781

C.pr.pen. permite în mod expres ca după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278

C.pr.pen. împotriva „rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale”, persoana vătămată, precum

şi orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, poate face plângere la instanţa

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aceasta din

urmă este privată , în acelaşi timp, de orice posibilitate de exercitare a controlului asupra

legalităţii utilizării investigatorilor sub acoperire şi a tehnicilor particulare de cercetare ale

acestora, din moment ce noua formă de control asupra dosarelor de informaţii organizată de

Legea din anul 2003 este acordată doar procurorilor. Este vorba de dosarele în care aceştia

autorizează recurgerea la utilizarea investigatorilor sub acoperire, a observării sau a infiltrării

şi a celorlalte tehnici particulare. O asemenca lacună este cu atât mai evidentă cu cât un ase-

menea control asupra regularităţii procedurii trebuie exercitat „în mod obligatoriu'' de

judecătorul de fond în cazurile în care acţiunea penală, fiind pusă în mişcare, cel interesat este

adus în faţa instanţei de fond, care, în acest fel, ia cunoştinţă de amploarea şi pertinenţa

problematicii.

Care este însă domeniul acestui control? În absenţa oricărei precizări în textul legii,

credem că acesta ar trebui să includă legitimitatea utilizării investigatorilor sub acoperire şi a

metodelor particulare de cercetare în aceste dosare. Sub acest aspect, merită să subliniem că

legea nu prevede nici un mecanism de informare a persoanelor care au făcut obiectul unei

măsuri de observare sau de infiltrare şi nici unul de indemnizare în cazul producerii unui

prejudiciu. De aceea, ţinând seama de atingerile pe care metoda utilizării investigatorilor sub

44

acoperire şi a tehnicilor particulare de cercetare le aduc dreptului la respectul vieţii private,

considerăm că ar fi de dorit ca, într-o viitoare reglementare, legea să prevadă expres un drept

la informare a persoanelor care au făcut obiectul acestor măsuri, după modelul dispoziţiei art.

912 alin. ultim. C.pr.pen., introdusă prin Legea nr. 281/2003, după care „instanţa dispune,

până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror

convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat

acestea”. În acest fel, odată informate, aceste persoane ar putea reclama o indemnizaţie în caz

de iregularitate sau de prejudiciu suferit, pe baza regulilor dreptului comun în materia

responsabilităţii civile.

4.11 Măsuri de protecţie a investigatorului sub acoperirePentru asigurarea unei reale protecţii a lucrătorului care desfăşoară activităţi de

investigare sub acoperire, în art.2244 C. proc. pen. este prevăzut că identitatea reală a acetuia

nu poate fi dezvăluită în timpul sau după terminarea misiunii. Procurorul care a autorizat

activitatea are dreptul de a cunoaşte datele reale ale lucrătorului, fiind însă obligat la

respectarea secretului profesional.

Pentru reuşita operaţiunii, păstrarea confidenţialităţii identităţii agentului sub acoperire

este esenţială, în sensul că despre autorizarea introducerii investigatorului trebuie să aibă

cunoştinţă cât mai puţine persoane de preferinţă doar procurorul, şeful serviciului din care

face parte investigatorul şi eventual lucrătorul din structura specializată desemnat ca persoană

de legătură a agentului sub acoperire.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a precizat în cauza Ludi contra Elveției, prin

hotărârea din 15 iunie 1992 că în situația în care în nici un stadiu al procesului agentul sub

acoperire nu a fost confruntat ăn vreun fel cu inculpatul sau cu avocatul acestuia, în vederea

exercitării dreptului la apărare, acest lucru se poate face într-o manieră care să țină seama de

interesele legitime ale autorităților și de păstrarea anonimatului agentului, dar și de dreptul

inculpatului la un proces echitabil.100

În cea ce privește riscurile pronunțate la care este expus un investigator sub acoperire ,

acestea pot fi micșorate fie prin includerea investigatorului în cadrul unui program de

protecție , fie prin includerea sa în categoria martorilor, pentru a beneficia de măsurile de

protecție a martorilor prevăzute de Legea nr. 682/2002.

100 G. Antoniu, A. Vlasceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală - texte, jurisprudenţă, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 249.

45

În final , autorii precizează că, în cazul în care organul ce deține autorizația cu privire

la activitatea investigatorului sub acoperire refuză să prezinte autorizația instanței, cu

motivarea păstrării secretului de stat sau de serviciu, instanțele de judecată pot apela la

dispozițiile art. 24 și 33 din Legea nr. 182/2002, privind informațile clasificate. Conform

acestor dispoziții legale, informațiile nu pot fi clasificate ca secrete de stat sau de serviciu, în

urmatoarele situaţii: pentru a ascunde încalcari ale legii; în cazul unor restrângeri ale unor

drepturi și libertăți; pentru obstrucționarea justiției instanțele trebuie sa verifice.

4.12 Posibilitatea instanţei de a cunoaşte identitatea reala a investigatorului sub acoperire

Practica neunitară şi oarecum contradictorie a instanţelor, precum şi a organelor de

urmărire penală ne oferă posibilitatea de a analiza problema aparută în practica instanţelor,

anume aceea dacă instanţele de judecată au dreptul de a cunoaşte în anumite situaţii,

identitatea reala a investigatorilor sub acoperire. Activitatea investigatorilor sub acoperire nu

are corespondent expres între mijloacele de probă enumerate de art 64 C. Pr.pen.

Modul de funcţionare a instituţiei investigatorilor sub acoperire101 şi limitele actelor

efectuate de către aceştia102 au fost analizate pe larg în doctrina judiciară. Cu toate acestea

practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor din subordine au fost cât se poate de

contradictorie. Astfel, potrivit prevederilor art. 2242 alin. 1 C. Pr. pen, „persoanele prevăzute

la art. 2241 pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului care

efectuează sau supraveghează urmărirea penală.”

Ca regulă generală, la dosarele de urmărire penală, atunci când se solicită arestarea

unor persoane despre care există indicii temeinice şi concrete că au săvârşit vreuna din

infracţiunile prevăzute la art. 2241 din C. Pr. pen. Alin. 1, nu se ataşează ordinul prin care

procurorul general desemneaza anumiţi procurori să autorizeze folosirea investigatorilor sub

acoperire, în cazurile menţionate în alin. 1 art. 2241.

Deasemenea potrivit art. 2242 alin. 2 „ autorizarea este dată prin ordonanţa motivată,

pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic

justificate. Fiecare prelungire nu poate depaşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în

aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an103.

În dosarele înaintate de organele de urmărire penală instanţelor de judecată nu se

regăseşte această ordonanţă motivată şi nici evidenţa prelungirilor ulterioare, aspecte de

101 I. Lascu, Investigatorii acoperiti, Revista de drept penal, nr. 3, an 2003, p. 48.102 I. Doltu, Natura juridical si efectele actelor premergatoare, Dreptul, nr. 10, an 2003, pp. 210-212103 Sentinta penala nr. 102/ 16 feb/ 2004 a Tribunalului Galati (nepub.)

46

natură să pună la îndoiala însăşi legitimitatea probelor obţinute în mod ilegal, sau pentru care

nu există dovada că au fost obţinute legal, nu pot fi folosite în procesul penal104.

Deasemenea, deşi în rapoartele informative întocamite de investigatorii sub acoperire

este indicat numarul autorizaţiei emise de Parchet, în dosarul de urmărire penală organele de

procuratură nu ataşează o copie a acestei autorizaţii emise în baza ordonanţei motivate a

procurorului anume desemnat.

Se invoca de către organele de urmărire penală caracterul ocult al unor asemenea

cauze, prevăzute în art. 2241 alin. 1 C. Pr. pen, fie faptul că aceste informaţii sunt informaţii

clasificate conform Legii nr. 182/2002 cu toate că nu există nici o dovadă că acest gen de acte

nu au fost declarate ca fiind secrete de serviciu de către Parchetul de pe lângă Inalta Curte de

Casaţie si Justiţie şi au fost înregistrate ca atare în Registrul naţional pentru protecţia

informaţiilor clasificate. Pe de altă parte, prevederile art 33 din Legea nr. 182/2002 sunt

categorice în a arăta că existenţa informaţiilor clasificate nu pot, sub nici o formă, să

împiedice înfăptuirea justiţiei.

În practica organelor de urmărire penală a apărut şi o nouă categorie, sui-generis,

aceea de colaborator al investigatorilor sub acoperire (instituţie tratata în capitolul 7 al acestei

lucrări). Fără ca acest concept să fie reglementat de Codul de procedură penala sau vreo lege

specială în domeniu, colaboratorul investigatorilor sub acoperire, fără a fi lucrător de poliţie,

fără a fi investigator sub acoperire autorizat în condiţiile legii sau martor protejat. Cu toate

acestea organele de urmărire penală apreciază că autorizaţia dată investigatorilor sub

acoperire acoperă şi activitatea colaboratorului, cu toate că actele împlinite de acesta sunt

lovite de nulitate absolută potrivit prevederilor art. 64 alin. 2 C. Pr. pen. Coroborat cu art. 197

C. Pr. pen..

Investigatorii sunt potrivit prevederilor art. 2241 alin 2 „lucrători operativi din cadrul

poliţiei judiciare şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, în condiţiile prevăzute în

art. 2242 si 2243”. Sunt cazuri în care sesizări venite din partea organelor de stat cu atribuţii în

activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale nu sunt transformate în acte de

urmărire procesual penale,105 conform dispoziţiilor procesual penale, apelându-se la declaraţii

ale unor presupuse persoane despre care verificările ulterioare afirmă că nu există.

Deasemenea, în cazul investigatorilor sub acoperire din cadrul Ministerului

Administraţiei si Internelor se întalnesc cazuri în care actele îndeplinite de una şi aceeaşi

persoană sunt folosite ca emanând de la investigatorul sub acoperire, fie de la lucrătorul de

104 Dosarul nr. 2349/P/ 2004 al Tribunalului Galati, in care s-a publicat incheierea din 3 noiembrie 2004105 E. Tanislav, Institutia informatorului in legea penala romana, Dreptul, nr. 7, 2003, pp.175-178.

47

poliţie, caz în care investigatorul sub acoperire, întocmeste acte procesuale cu identitatea

reala, în dorinţa evidentă de a da o mai mare credibilitate probelor administrate în faza

urmăririi penale.106

În alte situaţii, organele de urmărire penală au folosit doar raportul investigatorului sub

acoperire pentru reţinerea şi arestarea unui suspect bănuit că a livrat o doză de stupefiante

investigatorului sub acoperire, în condiţiile în care suspectul nu recunoaşte acest lucru.107

Se pune deci întrebarea dacă, în anumite situaţii, instanţa de judecată poate să

procedeze la audierea investigatorului sub acoperire şi poate să cunoască identitatea reală a

acestuia.

Având în vedere principiile Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia probelor,

nu s-ar putea baza o condamnare exclusiv pe o astfel de probă care nu permite executarea

dreptului corespunzător unui proces echitabil, cu respectarea contradictorialităţii şi

publicităţii, ci ar trebui să existe şi alte probe, precum şi compensaţiile de ordin procesual.

Potrivit prevederilor art. 2244 alin 2 C. Pr. pen. „Procurorul competent să autorizeze folosirea

unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoasca adevarata identitate, cu respectarea

secretului profesional”. Nu vedem de ce instanţa de fond, învestita cu judecarea cauzei, să nu

poată cunoaşte adevarata identitate a investigatorului sub acoperire, cu respectarea aceloraşi

dispoziţii privitoare la păstrarea secretului profesional şi eventual să procedeze la audierea

acestuia, prin mijloacele tehnice specifice prevăzute de art 862-864 C. Pr. pen.. Spiritul legii

nr. 281/2003 care a modificat C. Pr. pen a fost acela de a acorda judecătorului posibilitatea de

a cenzura actele de urmărire penală şi de a verifica respectarea drepturilor procesuale ale

părţilor implicate în proces de către organele de urmărire penală. Pe de altă parte convingerea

intimă a judecatorului faţă de probele administrate în cauză reprezintă o componentă

principală a procesului de deliberare şi pronunţare a unei soluţii legale şi temeinice.

Considerăm că se impune de lege ferenda modificarea dispoziţiilor art. 2241 – 2244

C.pr.pen în sensul de a se da posibilitatea instanţei de judecată de a cunoaşte identitatea

martorului sub acoperire, cu respectarea secretului profesional şi chiar de a putea proceda la

audierea acestuia, în conditiile art. 862 – 862 C.pr.pen..

4.13 Alte metode de investigaţiePe lângă folosirea investigatorilor sub acoperire se adaugă şi alte metode de

investigaţie.

106 Dosar 1536/2004, in care s-a pronuntat decizia penala nr. 688/R/2004 a Curtii de Apel Galati.107 Incheierea de sedinta nr. 129/25/2004 Tribunalul Vrancea

48

Interceptarea corespondenţei (art. 98 C.pr.pen.). Credem că legiuitorul ar trebui să considere

că este necesar să se dea o bază legală unei practici care nu respectă condiţiile în care este

permisă restrângerea respectului vieţii private, în virtutea art. 8 din Convenţia europeană şi

principiului secretului corespondenţei garantat Constitutie. Sub acest aspect, menţionăm că

textul constituţional nu pare să prevadă posibilitatea de a deroga de la principiul

corespondenţei, chiar dacă în practică, este o dispoziţie constituţională mai puţin respectată108;

Controalele vizuale discrete. Acestea vizează posibilitatea pentru serviciile de poliţiie de a

penetra, prin intermediul autorizaţiei magistratului, într-un loc privat, cu sau fără

consimţământul proprietarului sau ocupantului. Un control vizual discret ar putea fi odonat în

vederea realizării următoarelor finalităţi: inspectarea locurilor şi asigurarea de prezenţa unor

obiecte ale infracţiunilor sau provenind din infractiuni; reunirea probelor prezenţei acestor

obiecte; instalarea unui mijloc tehnic în cadrul unei observaţii sau supravegheri operative S-a

arătat este vorba de o măsură atentatoare în cel mai înalt grad la protecţia vieţii private şi

familiale. Se poate spune că această măsură este mai intrusivă în viaţa privată decât

perchezitia, în măsura în care îmbracă un caracter secret. De aceea, controalele vizuaIe

discrete trebuie supuse atât principlului proporţionalităţii, cât şi principiului subsidiarităţi109.

Ascultările directe. Ele constau în posibilitatea pentru magistrat de a ordona penetrarea într-un

domiciliu sau într-un loc privat, cu ştirea sau fără ştirea ori consimtământul ocupantului, a

proprietarului sau a celor îndreptăţiţi, în scopul de a permite ascultarea, luarea la cunoştinţă

sau înregistrarea directă de comunicaţii ori telecomunicaţii private cu ajutorul mijloacelor

tehnice. În acest fel, s-ar putea completa dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare

la posibilitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video (art. 911-916 C.pr.pen.),

permiţându-se în mod expres ascultarea acestor comunicaţii cu ajutorul mijloacelor tehnice a

căror plasare poate necesita penetrarea prealabilă într-un loc privat.

Recoltarea datelor referitoare la conturile bancare şi la tranzacţiile bancare. Aceasta ar

putea consta în recoltarea de către procuror a trei tipuri de informaţii: lista conturilor bancare

de orice natură ar fi ele, al căror titular mandatar sau beneficiar este suspectul şi dacă este

cazul toate datele necesare; tranzacţiile bancare care au fost realizate în timpul unei perioade

determinate asupra unuia sau mai multor conturi bancare, incluzând informaţiile privitoare la

108 M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, Bruylant, Bruxelles, 1995, p. 400. S-a aratat ca interceptarea corespondentei trebuie supusa principiului proportionalitatii, ea neputand fi autoriyata decat pentru anumite infractiuni, considerate grave.109 M. De Rue, Le loi du 6 javier 2003 concernant les methodes particulaire de recherche et quelques autres methodes d’enquete, Journal des tribunaux, 2003, p. 1114. S+a aratat ca este vorba de o masura atentatoare in cel mai inalt grad la protectia vietii private si familiale. Este o masura mai intrusiva in viata privata decat perchezitia, motiv pentru care controalele vizuale discrete trebuie supuse atat principiului proportionalitatii cat si principiului subsidiaritatii.

49

orice cont; tranzacţiile bancare care urmează să fie realizate asupra unuia sau mai multor

conturi bancare ale suspectului. Câmpul de investigaţie este, în acest caz, extrem de larg şi

poate conduce la observarea unui număr important de conturi si operaţiuni bancare ale unei

persoane, permiţând o imagine relativ detaliată a vieţii sale private110.

Examinarea medicală obligatorie. Potrivit art. 25 din Legea nr, 143/2000, în cazul în care

există indicii temeinice că o persoană transportă droguri în corpul său, pe baza

consimţământului scris, organul de unnărire penală dispune efectuarea unui examen medical,

în vederea depistării acestora. În caz de refuz, se va solicita autorizarea procurorului, care va

menţiona şi unitatea medicală ce urmează să efectueze aceste investigaţii medicale. Actele

consemnând rezultatul investigaţiilor medicale, precum şi cele privind modul în care acestea

s-au efectuate se transmit de îndată, procurorului sau, după caz, organului de urmărire penală

care le-a solicitat111.

4.14 Testul de integritateÎn ceea ce privește verificarea lucratorilor operativi, în vederea desemnării lor în

calitate de investigatori sub acoperire, aceștia vor fi supuși unor teste de integritate, teste care

reprezintă o metodă practică de a combate corupția.

Testul de integritate profesională reprezintă o metodă de identificare, evaluare şi

înlăturare a vulnerabilităţilor şi riscurilor care determină personalul să comită fapte de

corupţie şi constă în crearea de situaţii virtuale, similare celor cu care lucrătorii M.A.I. se

confruntă în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, materializate prin operaţiuni disimulate,

circumstanţiate de comportamentul acestuia, în vederea stabilirii reacţiei şi conduitei adoptate.

Testul de integritate profesională are ca obiectiv prevenirea şi identificarea faptelor de

corupţie în care ar putea fi implicat personalul M.A.I., precum şi a factorilor care conduc la

comiterea acestora.112

4.15 Asemănări între activitatea investigatorului sub acoperire şi activitatea pe linie de informaţii şi contrainformaţii pentru securitate naţională

În ceea ce privește activitatea investigatorului sub acoperire și activitatea pe linie de

informații și contrainformații pentru securitate națională, este necesar a sublinia anumite

trăsături asemănătoare ale acestora.110 In dreptul nostru, aceasta tehnica este supusa principiului proportionalitatii, neputand fi autorizata decat pentru anumite infractiuni.111 GHE. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de procedura penala prin legea nr. 281/2003, Revista Dreptul112 http://www.revistapentrupatrie.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=181%3Atestul-integritatii&Itemid=60

50

Conform art. 224 alin.2 C.proc.pen., investigatorul sub acoperire culege date şi

informaţii în baza autorizaţiei emise de procurorul competent, numai în cauza pentru care a

fost autorizat.

Lucrătorii de informaţii şi contrainformaţii au ca activitate permanentă culegerea de

date şi informaţii din toată sfera circumscrisă legilor de organizare şi funcţionare ale acestora,

siguranţă naţională, pază şi protecţie, riscuri şi vulnerabilităţi referitoare la anumite obiective,

activităţi, planuri, infrastructură etc. dar şi la criminalitate organizată, fapte de corupţie,

infracţiuni cu violenţă, în general infracţiuni care au un grad de pericol social sporit.

Deasemenea, aceștia se aseamănă din punctul de vedere al procedurii autorizării

acestora, respectiv potrivit articolului 13 din Legea 51/1990 privind siguranța națională a

României, solicitarea autorizării efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, se va

emite doar în anumite situații prevăzute de lege, în cazuri justificate, cu respectarea

dispozițiilor Codului de procedură penală.

5 Agentul provocator

5.1 Notiune

În unele cazuri, investigatorul sub acoperire, prin modul în care acționează în vederea

obținerii de date si informații poate deveni agent provocator.

Prin agent provocator înțelegem persoana care desfășoară în mod conștient o activitate

de instigare, de a-l determina pe făptuitor să comită alte infracțiuni în scopul de a-l prinde și

de a dovedi că acesta din urma este o persoană care se pretează la astfel de fapte113.

Potrivit altei opinii, provocarea trebuie sa îndeplinească anumite condiții:

- Sa fie anterioară comiterii infracțiunii

- Sa existe o legătură directă sau o legătură cauzală imediata între incitarea

investigatorului și infracțiunea comisă114

În acest sens trebuie făcută o distincție între probele administrate de către agentul

provocator prin intermediul provocării polițienesti și probele administrate de către

investigatorii sub acoperire prin mijloacele lor specifice.

113 Amalia Sanca Bondrea - Aspecte privind provocarea poliţienească şi admisibilitatea comiterii de infracţiuni de către investigatorii sub acoperire – Faţetele juridice ale societăţii româneşti, Universitatea Spiru Haret, p. 237114 Gheorghiţă Mateut - Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor în timpul actelor premergătoare.- Revista Dreptul nr. 1/2005, p.172

51

5.2 Provocarea polițieneasca – valorificarea informaţiilor

Provocarea polițieneasca presupune incitarea la acțiune, de natură să restrângă

libertatea celui care este provocat, de către un organ judiciar, astfel probele obținute prin acest

mijloc vor fi admise dacă au fost respectate două condiții:

- Agentul provocator, respectiv investigatorul sub acoperire să nu aplice metode de

audiere sau investigare neautorizate în vederea obținerii probelor.

- Verificarea se va rezuma la o singură suspiciune, iar măsura nu se va aplica spre o

persoană nesuspectată.

Totuși, dacă se depășesc aceste limite, investigatorul sub acoperire devenind agent

provocator, va putea fi tras la raspundere penală pentru instigare la infracțiuni.

Curtea Europeana a drepturilor Omului ne amintește faptul că statul are obligația să

urmărească fapte penale, fiindu-i interzis să genereze infracțiuni, astfel, investigatorii pot sa

provoace, de exemplu, un funcționar cu atribuții de control, făcând o încercare de mituire, dar

numai dacă acea persoană este suspectată și nu s-a insistat asupra acesteia.

La ora actuală, există opinii diferite în ceea ce priveşte consecinţe legale ale depăşirii

acestei limite.

În opinia Curţii Supreme a Germaniei, depăşirea limitei printr-o provocare nepermisă

a faptei, în pofida încălcării de către investigatori a art. 6 Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului, nu este considerată o piedică procedurală. Astfel, provocarea va fi luată în

considerare (cel mult) la individualizarea pedepsei; în unele cazuri, aceasta poate duce chiar la

reducerea pedepsei la zero.

În schimb, CEDO apreciază că instigarea persoane nesuspectate este o piedică de

ordin procedural. În astfel de cazuri, Curtea Supremă din Germania a hotărât încetarea

procesului şi a hotărât în privinţa despăgubirilor.

Activitatea investigatorului acoperit nu are nimic în comun cu folosirea constrângerii

fizice, a amenințării, cu adresarea de îndemnuri sau promisiuni în scopul de a obține probe

pentru constatarea săvârșirii sau continuării săvârșirii unei infracțiuni, și nici provocarea în

raport cu persoanele asupra cărora nu planează o suspiciune justificată că ar fi implicate în

activități infracționale.115

Totodata, s-a subliniat ca, in cazul operatiunilor de lunga durata, investigatorul

dobandeste o autonomie din ce in ce mai mare si scapa unui control regulat, gasindu-se plasat

de multe ori intr-o situatie in care ar putea fi usor corupt ori ar putea sa i-a parte el insusi la

115 I. Lascu, Investigatorii acoperiti, Revista de drept penal, nr. 3, iulie-septembrie 2003, p.49.

52

activitatile infractionale. De aceea, pentru un mai bun echilibru intre eficacitatea cercetarilor

si atingerilor potentiale ale demnitatii justitiei, infiltrarile undercover sa fie de scurta durata.

Prin probele administrate de investigatorii sub acoperire, dar care nu întrunesc

condițiile provocării polițienesti, pot pune în mișcare o acțiune penală și pot incrimina

persoanele suspecte, acestea devenind după administrarea probelor în inculpate.

Textele art. 2241-2244 C.pr.pen. satisfac multe exigenţe europene şi nevoile

contemporane ale luptei contra criminalităţii, situându-se la nivelul unor tehnici moderne de

investigaţie a infracţiunilor grave. Cu toate acestea, consider că, dupa modelul altor legislatii,

legiutorul ar fi trebuit să consacre, in mod expres, un principiu fundamental în privinţa

utilizării investigatorilor sub acoperire şi, in general, a metodelor particulare de cercetare si

anume interdicţia provocării poliţienesti, cu atât mai mult cu cât acesta este deja recunoscut de

dreptul nostru, fiind prevăzut intr-un text de aplicabilitate generală, respectiv la art. 68 alin. 2

c.pr.pen.. Potrivit acestui text, „este oprit a se determina o persoană să săvârşească sau să

continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe".

În pofida acestei lacune, credem că textul art. 68 alin. 2 C.pr.pen. este aplicabil şi

acestei proceduri, cu precizarea că ar trebui, totuşi, completat cu o definiţie a „provocării"

inspirată, eventual, din alte sisteme. De pildă, Curtea de casaţie belgiană a definit provocarea

poliţienească de o manieră precisă, văzând in ea un mijloc consistent fie de a da nastere

rezoluţiei infracţionale a celui care urmează să execute infracţiunea, fie de a o intări116. In

orice caz, credem că putem vorbi de „provocare" in sensul menţionat mai sus doar dacă sunt

indeplinite anumite condiţii, şi anume: să fie anterioară comiterii infracţiunii; să existe o

legătură directă sau o legatură cauzală imediată între incitarea funcţionarului de poliţie (a

investigatorului) şi infracţiunea comisă. În privinţa sarcinii probei, s-a subliniat117 că, in

conformitate cu regulile generale referitoare la probe in materie penală, sarcina probei

incumbă părţii urrnăritoare. Ca atare, din momentul in care apărarea invocă, in mod plauzibil,

existenţa unei provocări poliţieneşti, ministerului public îi revine sarcina de a dovedi că

procedura a fost indeplinita ca atare. S-a remarcat118 că apărarea s-ar putea găsi în dificultatea

de stabili această verosimilitate a provocării, dacă ţinem seama de existenţa unui dosar

confidenţial în mâinile procurorului, care conţine informaţiile asupra diferitelor faze de

116 Ch. De Valkeneer, La tromperie dans l’administration de la preuve penale, Lancier, Bruxelles, 2000, p. 266-297, si Henri-D. Bosly, D. Vandermeersch, Droit de la procedure penale, La Charte Brugge, 2001, p. 921-922.117 M. De Rue, Les droits des l’Homme et les methodes modernes d’enquete policiere, Journal des tribunaux, 2000, p. 328.118 M. De Rue, Les droits des l’Homme et les methodes modernes d’enquete policiere, Journal des tribunaux, 2000, p. 328.

53

punere in aplicare a acestor.metode de investigaţie (sub acoperire), la care apărarea nu are

acces.

Chestiunea provocării este primordială în examinarca actelor investigatorilor sub

acoperire, întrucat, aliniindu-se doctrinei şi jurisprudenţei unanime în materie, legiuitorul a

trebuit să accepte şi în conformitate cu noile prevederi ale art. 64 alin. 2 C.pr.pen., introduse

prin Legea nr, 281/2003, că acţiunea penala pusă în mişcare pentru infracţiunile comise în

urma provocării este inadmisibilă.

De aceea, trebuie să facem distincţie între faptele infracţionale care rezulta din

provocare şi alte fapte comise de aceeaşi persoană dar care nu au nici legătură cu provocarea

poliţienească, întrucât, dacă primele nu pot fi urmărite celelalte, din contră, pot face obiectul

unei urmăriri, nefiind suscitate prin intervenţia poliţienească.

5.3 Admisibilitatea comiterii de infracţiuni de către investigatorii sub acoperire în timpul misiunilor specifice

În contextul provocării poliţieneşti mai apare însă o dilemă şi anume aceea că pentru a

se infiltra cu succes într-o banda criminală, investigatorul sub acoperire trebuie să câştige

încrederea suspecţilor, şi cum să facă mai bine acest lucru dacă nu prin comiterea sau

mijlocirea, la randu-i, a unor infractiuni.

Aceste infracţiuni sunt necesare nu numai pentru infiltrare, ci şi pentru aducerea la bun

sfârşit a misiunii sau a menţinerii secretului asupra identităţii sale. Legiuitorul nu a

reglementat, din păcate acest aspect pe care îl îmbracă munca de agent infiltrat şi ar putea fi

cazuri în care un astfel de agent să fie forţat de împrejurări să comită o infracţiune şi apoi să

răspundă pentru ea, conform legii. Acest lucru este inacceptabil pentru că acei lucratori

operativi îşi pun viaţa in pericol şi ajută la buna înfăptuire a justiţiei. Cu toate că nici nu s-ar

putea vorbi de o libertate absolută a investigatorilor sub acoperire în ceea ce priveşte

comiterea faptelor prevăzute de legea penală, pentru că “nimeni nu e mai presus de lege”,

aceste presupuse infracţiuni ar trebui comise doar în situaţii de excepţie. Excepţionalitatea

situaţiilor trebuie să decurgă din caracterul absolut necesar al comiterii infracţiuni, în anumite

situaţii, cum ar fi de pilda: succesul misiunii, garantarea siguranţei persoanei investigatorului

ori a unei alte persoane implicate în misiune119.

Dacă totuşi investigatorul poate să fie exonerat de pedeapsa penală la întrunirea

condiţiilor de mai sus, nu putem spune că este exonerat şi de eventualele despăgubiri şi daune

civile pe care le cauzează prin actul său, unei alte persoane.119 D. Cornoium C. Tita, D. Calciu, D. Tita, Fatete Juridice ale Societatii Romanesti Actuale, sesiunea a xv-a de comunicarii stiintifice a cadrelor didactice si studentilor, aprilie 2008, Univ. Spiru-Haret, Facultatea de Drept si Adm. Pub., Rm. Valcea, Ed. Stech, Craiova, articolul “Provocarea politeneasca”, de Amalia Stanca Bodrea, p.239.

54

În dreptul român încă nu s-a legiferat o astfel de prevedere, dar există în acest sens un

început promiţător adus de art. 20 din Legea 39/2003, care admite că dacă “prin desfaşurarea

activitatilor autorizate, poliţistul sub acoperire ar putea cauza pagube materiale persoanelor

fizice sau juridice care nu au legatura cu grupul infracţional organizat şi cu activitatile

desfaşurate de acesta, atunci plata despagubirilor se asigură din fondurile prevăzute la art.

325120.

Oricum legiutorul ar trebui să reglementeze strict situaţiile în care investigatorii sub

acoperire pot să săvârşească infracţiuni, precum şi excepţionalitatea acestor situatii. Potrivit

art. 32 din Legea 39/2003, fondurile necesare pentru desfasurarea activitatilor de prevenire si

combatere a criminalitatii oragnizate se asigura din bugetul Ministerului de Interne,

Ministerul Justitiei si Ministerului public, in limita sumelor aprobate cu aceasta destinatie.

De lege ferenda ar trebui prevăzute şi condiţiile121 exacte pe care ar trebui să le

îndeplinească infiltrarea:

infracţiunile să nu poata fi comise decât în cadrul misiunii;

infracţiunile să fie absolut necesare realizării unuia dintre obiectivelevizate de lege

(reuşita misiunii sau prezervarea securitatii funcţionarului de poliţie sau a altor

persoane implicate în operaţiune);

comiterea infracţiunii să fie supusă autorizării prealabile a procurorului (insa sa fie

menţionate şi cazurile în care investigatorii pot acţiona şi fără aprobarea procurorului,

daca nu mai e timp pentru o astfel de autorizare;

infracţiunile comise să nu fie mai grave decât cele pentru care s-au angajat

investigatorii şi să respecte principiul proporţionalitătii obiectului vizat.

Trebuie totuşi, menţionat că în art. 224² din Codul de Procedura Penala este prevăzut

un control al procurorului asupra tuturor activităţilor investigatorului sub acoperire.

Procurorul este cel trebuie să verifice orice metodă particulară de cercetare la care recurge

investigatorul. Sunt însă şi situaţii în care verificarea se face direct de catre judecatorul cauzei:

în cazul controalelor vizuale discrete şi a interceptării corespondenţei în condiţiile art. 91¹

alin. 1 din Codul de Procedura Penala122 ori a penetrărilor în locurile private în vederea

montării de mijloace tehnice de observare ori în alte cazuri speciale.

120 Potrivit art. 32 din Legea 39/2003, fondurile necesare pentru desfasurarea activitatilor de prevenire si combatere a criminalitatii oragnizate se asigura din bugetul Ministerului de Interne, Ministerul Justitiei si Ministerului public, in limita sumelor aprobate cu aceasta destinatie.121 G. Mateut - Investigatori sub acoperire. Utilizarea lor în timpul actelor premergatoare, comentariu asupra noilor texte procedurale introduse în Codul de procedură Penală prin Legea nr. 281/2003 Dreptul122 art. 91¹ Cod Procedura Penala – se refera la “ conditiile si cazurile de interceptare a convorbirilor sau comunicarilor efectuate prin orice mijloc electronic de comunicare”.

55

Există însă şi neclarităti în legislaţia noastra privitoare la atribuţiile procurorului,

deoarece chiar şi după emiterea autorizaţiei, tot procurorul este acela care trebuie să

controleze legalitatea folosirii datelor şi indiciilor obţinute de către investigator., precum şi

respectarea procedurii legale.

În materia investigatorilor sub acoperire lipseşte cu desavârşire controlul

jurisdicţional, din cauza necesităţii respectarii principiului confidenţialităţii, care nu permite

nici măcar judecatorului cauzei să consulte dosarul confidenţial.

În unele cazuri este pusă la îndoială chiar echitatea procesului penal pentru ca prin

activitatea investigatorilor ar putea fi lezate drepturile şi libertatile unor persoane inocente. De

lege ferenda ar trebui ca măcar în cazuri excepţionale să existe un control jurisdicţional, fără

însă a periclita persoanele care lucreaza ca şi investigatori sub acoperire123.

Folosirea investigatorului sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict a unei

persoane pentru trafic de droguri nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. Pr.

pen., dacă făptuitorul a luat hotărârea de a comite şi a comis în mod repetat acţiuni specifice

traficului de droguri, înainte de începerea activităţii investigatorului sub acoperire.

Activitatea investigatorului sub acoperire nu poate consta în determinarea unei

persoane să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii unei

probe - interzisă prin dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., ci numai în observarea

modului în care se desfăşoară activitatea infracţională şi punerea la dispoziţia organelor

judiciare a datelor necesare pentru dovedirea faptelor şi pentru tragerea la răspundere penală a

făptuitorilor.

Jurisprudenta interna si internationala cu privire la agentii provocatori

În cauza Constantin şi Stoian contra României124, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a hotărât că a fost încalcat art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale ca urmare a utilizării mijloacelor de constrângere din partea poliţiei

si a lipsei investigării acestui aspect de către autorităţile interne. În motivare, Curtea face

referire la conceptul de înscenare ca fiind unul distinct de folosirea tehnicilor legale ale

activitaţii sub acoperire, precum şi la obligaţia instanţelor interne de a analiza acuzaţiile de

folosire a mijloacelor de constrângere din partea investigatorilor sub acoperire în raport de

jurisprudenţa sa recentă. Reclamanţii au invocat încalcarea art. 6 din Convenţie motivând că

123 D. Cornoium C. Tita, D. Calciu, D. Tita, Fatete Juridice ale Societatii Romanesti Actuale, sesiunea a xv-a de comunicarii stiintifice a cadrelor didactice si studentilor, aprilie 2008, Univ. Spiru-Haret, Facultatea de Drept si Adm. Pub., Rm. Valcea, Ed. Stech, Craiova, articolul “Provocarea politeneasca”, de Amalia Stanca Bodrea, p240-241.124 CEDO, Cauza Constantin si Stoian impotriva Romaniei, 8 spetembrie 2009.

56

au fost determinaţi să săvârşească o faptă penală de catre investigatorii acoperiţi, care au

acţionat ca agenţi provocatori.

În fapt, reclamantul Marius Constantin a fost abordat de un colaborator al politiei care

i-a spus că un amic al sau doreşte să cunoască o persoană care putea să îi furnizeze 2 g de

heroina. Reclamantul i-a condus pe cei doi în faţa unui bloc unde s-au întalnit cu Florin

Stoian. Agentul sub acoperire i-a dat banii lui Marius Constantin, care, la randul sau, i-a dat

reclamantului Florin Stoian. În acel moment polittistii au iesit din masina şi i-au surprins pe

cei doi reclamanti. În masina a fost gasită cantitatea de 1.5 g de heroina, care s-a stabilit că a

fost dată de reclamantul Florin Stoian în schimbul sumei de bani primită de la agentul sub

acoperire. Reclamantul Marius Constantin a mai fost condamnat pentru deţinere şi consum de

droguri.

Conform dispoziţiilor art. 68 C. Pr. pen. Este oprit a determina o persoana sa

săvârşească sau să continuie săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Cu

referire la acest aspect, I.C.C.J. a Romaniei s-a exprimat în sensul că folosirea unui

investigator sub acoperire în scopul prinderii în flagrant a unei persoane în cazul infracţiuni de

trafic de droguri nu se circumscrie dispoziţiilor prohibitive ale art. 68 C. Pr. pen., în situatia în

care făptuitorul a comis în trecut acţiuni specifice traficului de droguri, astfel că nu activitatea

investigatorului sub acoperire a fost cea determinată în declanşarea şi reiterarea

comportamentului infracţional. În literatura de specialitate a fost exprimată opinia125 conform

căreia „pentru a intra sub incidenta art.78 C. Pr.pen., activitatea de provocare a unei

infracţiuni trebuie să îmbrace forme concrete de instigare care sa iniţieze în mintea unei

persoane idea de săvârşi o infracţiune; ea pote consta în rugăminti insistente, înşelăciune,

insinuări, promisiuni false, ameninţare, şantaj, harţuire sau solicitări repetate bazate pe

simpatii personale create în acest sens”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Romaniei s-a mai exprimat126 în sensul că „nu au

fost încalcate dispoziţiile art.78 alin. 2 din C. Pr. pen., nefiind vorba despre o provocare a

săvârşirii infracţiunii, în condiţiile în care implicarea inculpatului în traficul de droguri era

cunoscută anterior atât de către colaborator, cât şi de către coinculpat. Cu alte cuvinte,

inculpatul avea deja o predispoziţie de a comite asemenea infracţiuni( marturie fiind şi faptul

125 C. Florian, Investigatorii sub acoperire, Revista de drept penal, nr.2/2007, p.133.126 I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 3547 din 4 noiembrie 2008 Prin sentinta penala nr. 598 din 14 noiembrie 2007 a Tribunalului Brasov a fost condamnat inculpatul V. N. pt. comiterea infractiunii de traffic de droguri de mare risc in forma continuata si pt. comiterea infractiunii de introducere in tara droguri de mare risc. In recursul formulat de V.N. a criticat schimbarea incadrari juridice in infractiunea de traffic international de droguri, intrucat el nu a introdus in tara droguri, cid oar a ridicat doua colete de la post ape teritoriul Romaniei si in ceea ce priveste vanzarea, acesta a fost provocat.

57

că la momentul respectiv el era deja trimis în judecată pentru fapte similare); împrejurarea că

inculpatul a comis infracţiunea după ce a fost contactat în acest sens de către coinculpat, care

la rândul său purtase o discuţie cu colaboratorul privitoare la achiziţionarea unei cantităţi de

droguri, nu conferă demersului acestuia din urmă un caracter provocator, în acceptiunea

prevăzută în art 68 C. Pr. pen, şi sancţionată de CEDO în jursprudenţa sa”.În consecinţă, în

ceea ce priveşte împrejurarea ca activitatea inculpatului nu a fost surprinsă în flagrant, acesta

nu poate conduce la concluzia inexistenţei faptei, asa cum a solicitat inculpatul, câtă vreme ea

este dovedita prin celelalte mijloace de proba, flagrantul neavand decât rolul de a uşura

probaţiunea în cazul oricărei infracţiuni.

Cu toate acestea, apreciem ca se impune reglementarea unei norme exprese care să

definească provocarea săvârşirii unei infracţiuni şi să instituie o interdicţie clară a acestor

practici, întrucat textul de lege existent coroborat cu art. 64 alin2 C. Pr. prn., care instituie

obligaţia de înlaturare a probelor obţinute ilegal, s-a dovedit a fi insuficient.

Pe de altă parte, provocarea poate fi reţinută doar atunci când acţiunea provine de la un

investigator sau un colaborator al acestuia, fără a fi analizată şi ipoteza în care provocarea

provine de la un terţ care recurge la un astfel de gest tocmai pentru a se folosi ulterior de

dovada faptului ilicit.

Rolul investigatorului se rezumă la culegerea de date şi informaţii, în faza actelor

premergătoare, pe care le transmite ulterior procurorului spre procesare, de unde desprindem

concluzia că nu el este cel care administreaza probe. În aceasta situaţie, prin dobândirea

statutului de investigator sub acoperire, se restrânge activitatea lucrătorului operativ din

cadrul poliţiei judiciare la culegerea de date şi informaţii doar la solicitarea expresa a

organului de urmărire penală. Or, în aceasta situaţie, în cazul investigatorilor sub acoperire nu

sunt incidente dispoziţiile art. 202 C. Pr. pen., respectiv obligaţia de a aduna probe atât în

favoare, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului.

În consecinţă, pentru ca dreptul la o bună administrare a justiţiei să nu fie sacrificat în

favoarea oportunităţii de a specula această lacună legislativă opinăm în favoarea unor

prevederi exprese în acest sens. Totodata, de lege ferenda, socotim că ar fi necesar să se

prevadă sancţiuni proprii pentru investigatorii sub acoperire, în măsura în care aceştia nu au

obligaţia instituită de lege pentru organele de urmarire penală de a strânge probe atât iîn

favoarea, cât şi în defavoarea inculpatilor.

6 Colaboratorul sub acoperire

58

6.1 Referinţe legaleAlături de investigatorul sub acoperire, persoana desemnată să culeagă date şi

informaţii în scopul descoperirii infracţiunilor şi al identificării persoanelor faţă de care există

suspiciunea că au săvârşit sau că urmează a săvârşi o infracţiune, identificăm şi figura

colaboratorului sub acoperire, întâlnită tot mai des în operaţiunile organelor de anchetă.

În ceea ce priveşte colaboratorul sub acoperire, în lipsa unor referinţe legale, acest

concept a fost definit prin interpretarea extensivă a instituţiei investigatorului acoperit, deşi

doctrina majoritară apreciază că această interpretare „pentru a se acoperi şi activitatea

desfăşurată de o persoană care nu este lucrător operativ al poliţiei judiciare, este vădit

ilegală”127. Într-o opinie128 exprimată în literatura de specialitate, colaboratorul sub acoperire a

fost definit ca fiind persoana care ”în baza şi în limitele autorizării date de procuror în

condiţiile legii, efectuează anumite acte şi activităţi pentru descoperirea faptelor antisociale,

identificarea participanţilor şi obţinerea datelor în vederea stabilirii existenţei infracţiunii şi

tragerii la răspundere penală a infractorilor”.

Legea nr. 143/2000129 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit

de droguri face referire în art. 22 la folosirea colaboratorilor, prevăzând că poliţiştii din

formaţiunile de specialitate, care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii

acestora pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori, cu autorizarea

prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării

persoanelor implicate în astfel de activităţi.

În această accepţiune, noţiunea de colaborator al investigatorului acoperit poate fi un

informator al poliţiei sau un învinuit ori inculpat în altă cauză, care s-a decis să colaboreze cu

organele judiciare în vederea descoperirii unor noi infracţiuni sau a identificării altor

infractori. În accepţiunea sa largă, însă, noţiunea de colaborator înglobează orice persoană,

indiferent că face sau nu parte dintr-o structură informativă, care ajută organele de cercetare

penală în activitatea de descoperire, cercetare şi tragere la răspundere penală a celor care au

comis infracţiuni. Din acest punct de vedere, colaboratori sunt atât informatorii sau persoanele

acuzate de săvârşirea unor infracţiuni, cât şi persoanele de bună credinţă care denunţă

săvârşirea unei infracţiuni care nu aduce atingere persoanei sau bunurilor lor, precum şi

127 V. Puscasu, Agenti sub acoperire. Provocarea ilegală a infracţiunii. Consideraţii (I), “Caiete de Drept penal”, nr.2/2010, p. 32128 I. Dascălu şi colab., Organizaţia criminală a drogurilor, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 337.129 Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 362 din 3 august 2000.

59

persoanele care contribuie la identificarea altor făptuitori.

Art. 22 alin. 2 din Legea nr. 143/2000 prevede că actele încheiate de poliţiştii care

acţionează ca investigatori acoperiţi şi de colaboratorii acestora pot constitui mijloace de

probă. Dispoziţiile amintite sunt vădit contrare regulilor dreptului procesual penal, deoarece o

persoană care nu are calitatea de poliţist nu poate întocmi acte care să constituie mijloace de

probă, cu atât mai mult cu cât nici nu se prevede despre ce categorie de acte este vorba. Chiar

dacă s-ar interpreta în sensul că textul se referă la procesul-verbal care, potrivit art. 224 alin. 3

din Codul de procedură penală, poate constitui mijloc de probă, textul amintit contravine

regulilor instituite în primele două alineate ale art. 224 din Codul de procedură penală, unde

se prevede că numai organul de urmărire penală, lucrătorii operativi din Ministerul de Interne

sau alte organe de stat anume desemnate pot efectua acte premergătoare ce sunt ulterior

consemnate într-un proces-verbal.

Colaboratorul poate doar să procure droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori,

cu autorizarea prealabilă a procurorului, acest fapt consemnându-se în procesul verbal

întocmit de investigatorul sub acoperire, singurul act care poate fi mijloc de probă.

Colaboratorul poate fi audiat, însă, ca martor cu identitate protejată în condiţiile art. 86 1 din

actualul Cod de procedură penală sau ale art. 125-130 din noul Cod de procedură penală.

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate

subliniază (art. 26) necesitatea ca fiecare stat parte să ia măsuri corespunzătoare pentru a

încuraja persoanele care participă sau au participat la grupuri infracţionale organizate să

furnizeze informaţii utile autorităţilor competente în scopurile anchetei şi culegerii de probe

asupra unor chestiuni cum sunt: identitatea, natura, alcătuirea, structura sau activităţile

grupurilor infracţionale organizate ori locul unde se află ele; legăturile, inclusiv la nivel

internaţional, cu alte grupuri infracţionale organizate; infracţiunile pe care grupurile

infracţionale organizate le-au săvârşit sau ar putea să le săvârşească; să acorde un ajutor

efectiv şi concret autorităţilor competente, care ar putea contribui la privarea grupurilor

infracţionale organizate de resursele lor sau de produsul infracţiunii130.

Ca urmare a acestei colaborări, statele au posibilitatea să prevadă, în cazurile

corespunzătoare şi în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului lor intern,

exonerarea de răspundere penală sau micşorarea pedepsei de care este pasibil un învinuit care

cooperează într-un mod substanţial la desfăşurarea anchetei referitoare la o infracţiune privind

130 Ioana-Celina Paşca, Aspecte privind folosirea colaboratorilor sub acoperire în procesul penal roman. Codificarea lor în noua legislaţie penală, Facultatea de Drept şi Ştiinţe AdministrativeUniversitatea de Vest din Timişoara.

60

criminalitatea organizată.

Persoanelor amintite le este asigurată protecţia corespunzătoare împotriva eventualelor

acte de represalii sau de intimidare. Asemenea referinţe legale cu privire la instituţia

colaboratorului se regăsesc în art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 143/2000 cu privire la persoanele

care au comis o infracţiune la regimul stupefiantelor şi care s-au decis să colaboreze cu

organele judiciare pentru identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au

săvârşit infracţiuni legate de droguri.

Legiuitorul reglementează în cuprinsul acestei legi anumite beneficii pentru cei care

înţeleg să colaboreze cu organele de anchetă, astfel că „persoana care a comis una dintre

infracţiunile prevăzute la art. 2-10, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează

identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni

legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.

În cuprinsul aceleiaşi legi regăsim şi o cauză de nepedepsire pentru cel care, mai

înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor competente participarea sa la o

asociere sau înţelegerea în vederea comiterii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-10,

permiţând, astfel, identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi131.

Beneficii pentru colaboratori se regăsesc şi în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si

combaterea criminalităţii organizate132. Art. 9 alin. 2 din Legea nr. 39/2003 prevede reducerea

la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru „persoana care a săvârşit una dintre

faptele prevăzute la art. 7 alin. (1) sau (3) şi care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii,

denunţă si facilitează identificarea si tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor

membrii ai unui grup infracţional organizat”.

Această categorie sui generis de colaboratori ai organelor de poliţie nu este

reglementată nici de Codul de procedură penală sau de vreo altă lege specială, astfel încât

putem aprecia că orice persoană poate dobândi această calitate, fără a avea în prealabil o altă

calitate sau funcţie. Colaboratorul îndeplineşte acte asemenea investigatorului sub acoperire,

fără însă a avea calitatea de ofiţer sau agent de poliţie, astfel că, într-o atare situaţie, ne

întrebăm care este diferenţa între cele două instituţii?

Legiuitorul omite, de asemenea, a preciza condiţiile sau limitele colaborării ori

perioada de colaborare a acestora, care în aceste condiţii poate fi una de durată, astfel încât,

într-o astfel de situaţie, pare oarecum firească întrebarea dacă aceştia au şi o altă ocupaţie de

bază, întrucât în urma colaborării nu beneficiază, în mod aparent, de vreo remuneraţie, ci doar

131 Art.15 din Legea 143/2000.132 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003.

61

de reduceri de pedeapsă133.

Spre deosebire de informator, care este de cele mai multe ori o persoană străină de

activitatea infracţională şi care informează asupra unor fapte despre care a luat cunoştinţă

ocazional, colaboratorul este un cunoscător al mediilor infracţionale şi colaborează în mod

regulat cu organele competente. Conform dispoziţiilor art. 2241 alin. 3 din Codul de procedură

penală, pot efectua acte premergătoare doar investigatorii sub acoperire autorizaţi în acest

sens, iar a considera că autorizaţia dată investigatorului sub acoperire acoperă şi activitatea

colaboratorului acestuia, este o interpretare extensivă a legii. În aceste circumstanţe, în

literatura de specialitate română s-a formulat opinia134 conform căreia, în lipsa îndeplinirii

condiţiilor de fond şi de formă pentru efectuarea actelor premergătoare, actele încheiate de

colaboratori sunt lovite de nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 64 alin. 2 Cod de

procedură penală, raportat la art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală. Singura modalitate prin

care acesta ar putea contribui la descoperirea faptelor şi identificarea autorilor este cea oferită

de art. 78 Cod procedură penală, respectiv audierea în calitate de martor.

Există situaţii în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni şi formulează mai

multe denunţuri, caz în care, teoretic, ar putea beneficia de reduceri succesive ale pedepselor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în motivarea unei soluţii de respingere a recursului formulat

de inculpat prin care acesta cerea aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr.682/2002 şi a

dispoziţiilor art. 16 din Legea 143/2000, a arătat că135 „persoana care a comis una din

infracţiunile prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, iar în timpul urmăririi penale

denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au

săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiind de reducerea la jumătate a limitelor de

pedeapsă prevăzute de lege în temeiul art. 16 din Legea 143/2000, nu poate beneficia de o

nouă reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege în temeiul art. 19 din Legea

nr. 682/2002¸ întrucât cele două dispoziţii au acelaşi conţinut”.

6.2 Limitele de acţiune ale colaboratorului sub acoperireFolosirea colaboratorilor a devenit o practică frecventă a organelor de anchetă, deşi

activitatea acestora, de cele mai multe ori, depăşeşte competenţele atribuite prin legi speciale

şi se confundă cu activitatea provocatorului. Lipsa de precizie a textelor de incriminare

antrenează, evident, o critică severă a tehnicilor de investigare speciale, astfel că vom încerca

133 L. Heghelegiu, Investigator sub acoperire, “Revista de Drept penal” nr. 2/2005, p. 119.134 D. Soare, op. cit, p. 140.135 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. pen., dec. nr. 545/2004 în “Revista de Drept penal”, nr. 2/2005, p. 155.

62

o analiză a instituţiei provocării prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor

Omului şi a celei interne şi internaţionale.

O chestiune deosebit de disputată o reprezintă faptul că în lupta împotriva crimei

organizate, „o luptă adesea fără victorie136”, asistăm la o schimbare a „regulilor jocului” prin

acordarea unei importanţe majore probei şi nu mijloacelor de probă sau principiilor de drept,

exigenţele de echitate fiind sacrificate în numele descoperirii faptelor grave pentru care se

desfăşoară, fiind greu de dovedit depăşirea limitei de toleranţă, cu atât mai mult în cazul

acelor persoane care au manifestat o predispoziţie în acest sens prin existenţa unor

condamnări anterioare pentru fapte similare.

În literatura de specialitate a fost exprimată opinia137 conform căreia “pentru a intra

sub incidenţa art. 68 Cod procedură penală, activitatea de provocare a unei infracţiuni trebuie

să îmbrace forme concrete de instigare care să iniţieze în mintea unei persoane ideea de a

săvârşi o infracţiune; ea poate consta în rugăminţi insistente, înşelăciune, insinuări, promisiuni

false, ameninţare, şantaj, hărţuire sau solicitări repetate bazate pe simpatii personale create în

acest sens”.

În practica instanţei noastre supreme s-a reţinut că138 „nu au fost încălcate dispoziţiile

art. 68 alin. (2) Cod procedură penală, nefiind vorba despre o provocare a săvârşirii

infracţiunii, în condiţiile în care implicarea inculpatului în traficul de droguri era cunoscută

anterior atât de către colaborator, cât şi de către coinculpat. Cu alte cuvinte, inculpatul avea

deja o predispoziţie de a comite asemenea infracţiuni (mărturie fiind şi faptul că la momentul

respectiv el era deja trimis în judecată pentru fapte similare); împrejurarea că inculpatul a

comis infracţiunea după ce a fost contactat în acest sens de către coinculpat, care la rândul său

purtase o discuţie cu colaboratorul privitoare la achiziţionarea unei cantităţi de droguri, nu

conferă demersului acestuia din urmă un caracter provocator, în accepţiunea prevăzută în art.

68 Cod procedură penală şi sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

jurisprudenţa sa”.

În consecinţă, în ceea ce priveşte împrejurarea că activitatea inculpatului nu a fost

surprinsă în flagrant, aceasta nu poate conduce la concluzia inexistenţei faptei, aşa cum a

solicitat inculpatul, câtă vreme ea este dovedită prin celelalte mijloace de probă, flagrantul

neavând decât rolul de a uşura probaţiunea în cazul oricărei infracţiuni.

Nu trebuie să se confunde activităţile de determinare, de incitare, în lipsa unei dovezi

clare a intenţiei criminale, cu cele de creare de oportunităţi sau a condiţiilor favorabile pentru 136 J - P. Labord, op .cit., p. 9.137 C. Florian, Investigatorii sub acoperire, “Revista de drept penal”, nr. 2/2007, p. 133138 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. pen., dec. nr. 3547 din 4 noiembrie 2008.

63

desfăşurarea unui proces ilicit preexistent, conceput şi continuat din proprie iniţiativă, ipoteză

în care activitatea agentului sub acoperire nu poată fi socotită ca fiind semnificativă în

raportul cauzal.

În realitate, însă, de cele mai multe ori, colaboratorul este cel care incită, prin

determinare sau instigare şi uneori chiar printr-o cooperare materială proprie la comiterea unei

infracţiuni, în scopul de a-l deferi pe acesta justiţiei şi de a beneficia mai apoi de reducerea de

pedeapsă conferită ca urmare a colaborării.

În consecinţă, apreciem că se impune reglementarea unei norme exprese care să

definească provocarea săvârşirii unei infracţiuni şi să instituie o interdicţie clară a acestor

practici, întrucât textul de lege existent, coroborat cu art. 64 al. 2 Cod procedură penală, care

prevede obligaţia de înlăturare a probelor obţinute ilegal, s-a dovedit a fi insuficient.

Pe de altă parte, provocarea poate fi reţinută doar atunci când acţiunea provine de la

un investigator sau un colaborator al acestuia, fără a fi analizată şi ipoteza în care provocarea

provine de la un terţ care recurge la un astfel de gest tocmai pentru a se folosi ulterior de

dovada faptului ilicit.

Admisă cu reticenţă139 implicarea infractorilor-colaboratori în probaţiunea

infracţiunilor caracteristice criminalităţi organizate, utilizarea acestora şi aprecierea valorii

probante a declaraţiilor lor nu trebuie să aducă prejudicii principiilor fundamentale ale

procesului penal, precum principiul loialităţii probelor, al procesului echitabil şi al egalităţii

armelor.

6.3 Cod de procedură penală şi incidenţa acestuia asupra instituţiei colaboratorilorInstituţia colaboratorului sub acoperire nu este reglementată de noul Codul de

procedură penală, astfel încât singurele referinţe legale, rămân cele prevăzute în legile

speciale.

Întrucât colaboratorul sub acoperire, precum şi atribuţiile acestuia au fost definite prin

interpretarea extensivă a instituţiei investigatorului acoperit, interpretând astfel şi dispoziţiile

noului Cod de procedură penală, remarcăm faptul că acesta oferă garanţii suplimentare sub

aspectul utilizării acestor proceduri de investigare. Aşadar, se va proceda la utilizarea

investigatorilor sub acoperire şi, implicit, a colaboratorilor, doar în situaţia în care „măsura

este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date

fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor sau a unor bunuri de

139 M-A.Beernaert, Repentis et collaborateurs de justice dans le système pénal: analyse comparée et critique, Bruylant, Bruxelles, 2002, p. 411-599.

64

valoare”140.

Având în vedere faptul că de cele mai multe ori intervenţiile colaboratorilor sub

acoperire, ale căror atribuţii sunt culegerea de informaţii despre anumite persoane şi

activităţile desfăşurate de acestea şi cel mult crearea de ocazii pentru înfăptuirea planului

delictual, se transformă în activităţi directe de instigare, precum şi numeroasele critici

exprimate în literatura de specialitate cu privire la această chestiune, noul Cod procedură

penală, în cuprinsul art. 101, redefineşte interdicţia legală a provocării, înlocuind termenul

generic de determinare, cu termenul expres de provocare. Pe de altă parte, dacă art. 68 Cod

procedură penală se referă doar la interdicţia de a determina o persoană să săvârşească sau să

continue săvârşirea unei fapte penale, art. 101 din noul Cod face referire expresă şi la

destinatarii acestui act prohibit, respectiv la organele judiciare şi persoanele care acţionează

pentru acestea.

Colaboratorul poate fi audiat în calitate de martor, în condiţiile art. 125-130 din noul

Cod de procedură penală. Noul Cod defineşte o nouă categorie a martorilor, cea a martorului

ameninţat prevăzută de art. 125, căruia i se oferă protecţie suplimentară în condiţiile art. 126-

129 din acelaşi act normativ141.

Succesul negocierilor dintre autorităţi şi infractori a determinat legiuitorul român să

prevadă în cuprinsul noului Cod de procedura penală şi noi oportunităţi de încurajare a

formelor de colaborare şi, implicit, de degrevare a instanţelor.

Astfel, dreptul penal român, asemenea legislaţiilor altor state142, va cunoaşte instituţia

acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instituţie care se regăseşte în proiectul noului Cod de

procedură penală românesc. Avantajul major al acestei instituţii constă, pentru sistemul

judiciar românesc, în remedierea unor neajunsuri actuale, respectiv durata mare a desfăşurării

unui proces penal, iar pentru inculpat în evitarea incertitudinii rezultatului ca urmare a

dezbaterii cauzei în faţa instanţei şi a costurilor financiare aferente.

Prin recunoaşterea acestei instituţii, procedura penală română îşi schimbă natura, iar

aceasta doar pentru a descongestiona activitatea instanţelor, procedura inchizitorială

consacrată în prezent devenind preponderent acuzatorială. Natura inchizitorială a procedurii

140 Art. 148 alin. 1 lit.b noul C. pr. pen.141 Ioana-Celina Paşca, Aspecte privind folosirea colaboratorilor sub acoperire în procesul penal roman. Codificarea lor în noua legislaţie penală, Facultatea de Drept şi Ştiinţe AdministrativeUniversitatea de Vest din Timişoara. 142 Art 444 C. pr. pen. it. Dreptul penal italian cunoaşte instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei

( patteggiamento), precum şi instituţia judecăţii abreviate (giudizio abbreviato); Art. 495-7 C. de pr. pen. fr. Dreptul penal francez cunoaşte instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei (reconnaissance préalable de culpabilité ), precum şi instituţia judecăţii abreviate ( procedure simplifiée).

65

actuale implică efort din partea procurorului în a dovedi elementele constitutive ale

infracţiunii. În consecinţă, prin adoptarea noii proceduri, se renunţă tocmai la motivaţia

fundamentală, descoperirea adevărului, iar mărturisirea obţinută de la acuzat devine

principalul scop al procurorului. Succesul obţinerii unei mărturisiri face ca principiul

constituţional al prezumţiei de nevinovăţie să devină caduc.

6.4 Rolul colaboratoruluiAvând în vedere lipsa unei reglementări unitare în materie, dreptului penal român i se

poate reproşa caracterul fragmentat şi episodic al reglementărilor, fapt care a condus inevitabil

la „crearea unor diferenţe de tratament juridic cât şi la ridicarea unui număr semnificativ de

probleme, atât pe plan interpretativ, cât şi din punct de vedere al punerii în practică”143.

Lipsa unei reglementări unitare atrage numeroase probleme de interpretare în practică

atunci când activitatea colaboratorului se identifică cu cea a provocatorului sau atunci când

depăşirea atribuţiilor este una vădită. Inexistenţa unei reglementări omogene este cu atât mai

mult resimţită, cu cât colaboratorii tind din ce în ce mai mult să se implice material şi activ în

comiterea infracţiunii. Riscul unei astfel de lacune legislative este „cel al unei devieri

periculoase de la principiul legalităţii, în contradicţie directă cu prevederile constituţionale”144.

7 Bibliografie

1. Apetrei Mihai, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2004.

2. A.Harastasanu, O. Predescu, Investigatorul sub acoperire, Rolul instantelor de

judecata privind activitatea acestuia, Revista Dreptul, nr.5, 2004.

3. Adrian Stefan Tulbure, "Actele premergatoare", Revista de Drept Penal nr. 2/1998.

143 G. Morgante, Lutte contre la criminalité en Italie în Nouvelle methods de lutte contre la criminalité: la normalisation de l’exception, coord M.L.Cesoni., Bruylant, Bruxelles, 2007, p.195.144 Ibidem.

66

4. Academia Romana, D.E.X., Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998.

5. A.Lazar, Metodologia investigarii infractiunilor in domeniul afacerilor, teza de

doctorat, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 2003.

6. Augustin Lazar, Supravegherea procurorului asupra actelor premergatoare. Activitatea

informative-investigativa a politiei judiciare si materializarea ei in mijloacele de

proba, Revista Dreptul, nr. 1, 2005.

7. Amalia Sanca Bondrea - Aspecte privind provocarea poliţienească şi admisibilitatea

comiterii de infracţiuni de către investigatorii sub acoperire – Faţetele juridice ale

societăţii româneşti, Universitatea Spiru Haret.

8. C. Florian, Investigatorii sub acoperire, “Revista de drept penal”, nr. 2/2007.

9. C. Popescu, Drepturile de procedura in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor

Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2003 – Hotararea din 25 septembrie 2001, sectia

a II-a.

10. C. Voicu, Criminaitatea afacerilor, Inspectoratul General al Politiei, Bucuresti, 1997.

11. C. R. Romitan, Protectia martorilor – Programe din Italia, Olanda si Germania,

Revista Dreptul nr.5, 2004.

12. D. Voica, Investigatorul sub acoperire, o noua institutie a dreptului procesual penal

roman, revista “Dreptul”, nr. 5/2004.

13. D. Cornoium C. Tita, D. Calciu, D. Tita, Fatete Juridice ale Societatii Romanesti

Actuale, sesiunea a xv-a de comunicarii stiintifice a cadrelor didactice si studentilor,

aprilie 2008, Univ. Spiru-Haret, Facultatea de Drept si Adm. Pub., Rm. Valcea, Ed.

Stech, Craiova, articolul “Provocarea politeneasca”, de Amalia Stanca Bodrea.

14. Dictionar juridic, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, 1997.

15. E. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979.

16. E. Strainu, S. Topor, Spionajul electronic, Editura Deliana, 2002.

17. E. Tanislav, Institutia informatorului in legea penala romana, Dreptul, nr. 7, 2003.

18. Fl. Streteanu, Detinerea si folosirea de catre autoritati a unor date cu character

personal in raport cu dispozitiile art.8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului,

in Studia Universitatis Babes-Bolyai, nr. 2, 2000.

19. Ghe. Mateuţ, Procedură penală, Partea specială, vol.I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1997.

20. Ghe. Mateut, Investigatorii sub acoperire. Utilizarea lor in timpul actelor

premergatoare. Comentariu asupra noilor texte procedurale introduse in Codul de

procedura penala prin legea nr. 281/2003,Dreptul, nr. 1/ 2005.

67

21. Ghe. Mateut, Protectia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi in fata organelor

procesului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

22. Gr.Theodoru, T.Plaesu,  Drept procesual penal, vol. II, Univ. Al. I. Cuza Iasi, 1987.

23. Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008.

24. Gr.Theodoru Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, Editura Cugetarea, Iaşi,

1998.

25. G. Balan, Strategia administrarii informatiei in cadrul politicii penale de aparare a

securitatii nationale, Colegiul National de Aparare, Bucuresti, 2000.

26. G. Antoniu, Reflectii asupra crimei organizate, Revista de drept penal, nr. 3/1997.

27. Gh. Gorganeanu, Sugestii pentru o protective judiciara a martorului in procesul penal,

revista de drept penal, nr.1/2001.

28. G. Antoniu, A. Vlasceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală - texte,

jurisprudență, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2006.

29. I. Dascălu şi colab., Organizaţia criminală a drogurilor, Editura Sitech, Craiova, 2008.

30. I. Neagu, Tratat de procedura penală, Editura Universul Juridic, București, 2010.

31. I.Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997.

32. I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucuresti, 1997.

33. I. Lascu, Investigatorii acoperiți, Revista de drept penal, nr.3, iulie-septembrie 2003.

34. I. Lascu, Protectia martorilor. Noutate de reglementare in legislatia romaneasca,

Dreptul, nr. 7, 2003.

35. I.Gorganeanu, Consideratii privind actele premergatoare, în R.R.D. nr.1/1974.

36. I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998.

37. I. Dumitru, Posibilitatea efectuarii perchezitiei in etapa actelor premergatoare, Dreptul,

nr. 9/1999.

38. I. Doltu, Natura juridica si efectele actelor premergatoare, Dreptul, nr. 10, an 2003, pp.

210-212

39. I. Doltu, “Martorul în procesul penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

40. Ioana-Celina Paşca, Aspecte privind folosirea colaboratorilor sub acoperire în

procesul penal roman. Codificarea lor în noua legislaţie penală, Facultatea de Drept

şi Ştiinţe Administrative Universitatea de Vest din Timişoara.

41. Lefter Alexandru, Tun Ion, Dinu Ion, Mihălcioiu Serghie, Popa Ştefan. Cercetarea

penală. Aspecte teoretice şi practice, Editura Global Print, Bucureşti, 1999.

42. L. Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006.

43. L. Heghelegiu, Investigator sub acoperire, “Revista de Drept penal” nr. 2/2005.

68

44. M.Udroiu, O. Predescu, Jurisprudența Curții europene a drepturilor omului cu privire

la agenții provocatori, Revista Dreptul, nr. 1, 2009.

45. M. Damaschin, Drept procesual penal, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010.

46. M. Suteu, Razboiul informational la pace, in situatii de criza si de conflict armat, teza

de doctorat, Academia de Inalte Studii Militare, Bucuresti, 2002.

47. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. 2, Partea specială, Editura Paideia,

București, 2001. 

48. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.II, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.

49. N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972.

50. N. Volonciu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2007.

51. Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2006.

52. Păvăleanu, Vasile, Iacobuţă, Ioan, Covalciuc, Mihai. Drept procesual penal, Editura

Panfilius, Iaşi, 2005.

53. Pop, Octavian. Soluţii ce pot fi pronunţate în cazul urmăririi penale, Editura Mirton,

Timişoara, 2003.

54. S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1963.

55. Tulbure Adrian Ştefan, Tatu Angela. Tratat de procedură penală, Editura All,

Bucureşti, 2001.

56. T.Antoniu, Natura juridica si functia actelor premergatoare, în R.R.D. nr.12/1970.

57. T. Butoi, Investigatorul acoperit (posibilitati si limite), Revista „Lumea Detectivilor”,

nr. 15/2005.

58. Tiganasu-Janica, C. R. Romitan, A. Costache, Protectia martorilor, Ed. Morosan,

Bucuresti, 2003.

59. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, Explicații teoretice ale Codului de procedură

penală român vol.2, Partea specială, Editura Academia Română, București, 1975.

60. V. Dongoroz si colab., "Noul cod de procedura penala si Codul de procedura penala

anterior, prezentare comparativa", Editura Politica, Bucuresti, 1969.

61. V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Societatii Tempus, Bucuresti, 2000.

62. V. Dongoroz, Constantin Bulai, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, George Antoniu,

Rodica Stanoiu – “Explicatii teoretice ale codului de procedura penala roman”, Partea

speciala- Vol VI- editia a II-a, Editura Academiei Romane, All Beck, Bucuresti, 2003.

63. V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a V-a, 

Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005.

69

64. V. Cioclei, Codul de procedura penala, Ed. C.H. Beck, 2010

65. V. Puscasu, Agenti sub acoperire. Provocarea ilegală a infracţiunii. Consideraţii

(I), “Caiete de Drept penal”, nr.2/2010.

Literatură straină

1. G.C. Caselli, A. Ingroia, Normativa premiale estrumenti di protezione per i

collaboratori della giustizia: trainerzia legislativa e soluzioni d’emergenza, Processo

penale e criminalita organizzata, Editura V.Grevi, Roma, Laterza, 1993.

2. Jean Pradel, Manuel de procedure penale, 13 Edition revue et augmentee A jour au 1

er juillet 2006, Edition Cujas, 2007.

3. M-A.Beernaert, Repentis et collaborateurs de justice dans le système pénal:

analyse comparée et critique, Bruylant, Bruxelles, 2002.

4. G. Morgante, Lutte contre la criminalité en Italie în Nouvelle methods de lutte contre

la criminalité: la normalisation de l’exception, coord M.L.Cesoni., Bruylant,

Bruxelles, 2007.

5. Ch. De Valkeneer, La tromperie dans l’administration de la preuve penale, Lancier,

Bruxelles, 2000.

6. Henri-D. Bosly, D. Vandermeersch, Droit de la procedure penale, La Charte Brugge,

2001.

7. M. De Rue, Les droits des l’Homme et les methodes modernes d’enquete policiere,

Journal des tribunaux, 2000.

8. Toon van Heidjen, Witness Protection Programmes Compared, World Conference,

2001.

9. M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, Bruylant, Bruxelles,

1995.

10. M. De Rue, Le loi du 6 javier 2003 concernant les methodes particulaire de recherche

et quelques autres methodes d’enquete, Journal des tribunaux, 2003.

11. Ercole Aprile, La prova penale, Giuffre Editore, Milano, 2002.

12. P. Mathonnet, Preuve at secret dans la jurisprudence de la Cour europeenne des droits

de l home, in L astree, octombrie 2000, nr.2.

13. Ch. De Valkeneer, L’execution des operations undercover, „Revue trimestrielle des

droits de l’homme”, nr. 14-1993.

70

14. J.D.Nuttens, La loi portant adaptation de la justice aux evolutions de la criminalite, în

„Regards sur l’actualite, Reformes de la justice penale, La documentation Francais”,

nr.300, aprilie 2004.

15. Le Petit Larousse, Edition Larousse, Paris, 2003.

Jurisprudenţă / Legislaţie

Legea nr. 28/2003, publicata in Monitorul Oficial , partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003.

Constitutia Romaniei

Parchetul de pe langa Tribunalul Vaslui, dosar, nr. 87/P/1998 (nepub).

Curtea Suprema de Justitie (I.C.C.J), sectia penala, sentina nr. 4/10 feb 1999, dosar nr.

930/1998.

Legea 39 din 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotararea Kostowski, 20 noiembrie 1989,

Serie A, Nr. 166, paragr. 41

Sentinţa nr. 175 din 20 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri.

Convenţia de aplicare a acordului Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia Naţiunilor

Unite din 19 decembrie 1988 contra traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe

psihotrope.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Ludi contra Elvetia, Hotararea din 15 iunie

1992.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Hotararea Texeira de Castro contra

Portugalia, 9 iunie 1998, Jurisprudence de Liege, Mons et Bruxelles, 1998.

Dosar 1536/2004, in care s-a pronuntat decizia penala nr. 688/R/2004 a Curtii de Apel

Galati.

Incheierea de sedinta nr. 129/25/2004 Tribunalul Vrancea.

Sentinta penala nr. 102/ 16 feb/ 2004 a Tribunalului Galati (nepub.)

Dosarul nr. 2349/P/ 2004 al Tribunalului Galati, in care s-a publicat incheierea din 3

noiembrie 2004

CEDO, Cauza Constantin si Stoian impotriva Romaniei, 8 spetembrie 2009.

Legea nr. 682/2002- privind protecţia martorilor-publicată în Monitorul Oficial nr..28

din decembrie 2002.

71

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri,

publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 362 din 3 august 2000.

Legea 78/2000, privind combaterea si evaziunea fiscala.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. pen., dec. nr. 545/2004 în “Revista de Drept

penal”, nr. 2/2005.

O.U.G. nr. 43/2002, privind incetarea aplicabilitatii unor facilitati.

Legea 39/2003, privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate.

Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane.

Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s. pen., dec. nr. 3547 din 4 noiembrie 2008.

Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Sectia anticoruptie, urmarire penala

si criminalistica, dosar nr. 48/P/1998 (nepub).

Internet

http://www.mpublic.ro/uip/facilitate_tranz_3_raport.pdf

http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_combaterea_traficului_droguri.php

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/218_2002.php

http://lege5.ro/gratuit/geydsnrxgm/legea-nr-39-2003-privind-prevenirea-si-

combaterea-criminalitatii-organizate

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=30767

http://www.revistapentrupatrie.ro/index.php?

option=com_content&view=article&id=181%3Atestul-integritatii&Itemid=60

http://www.pinzaru.ro

www.europol.com

www.interpol.com

www.b&s.com

72