ION BĂLU, MOROMEŢII

Geneza romanului

Admiraţia nu a întunecat sentimentul de neaderenţă. Dacă aproba atitudinea impasibilă a romancierului,(Liviu Rebreanu) dezaproba viziunea asupra umanităţii imaginate: „Nu aşa arată ţăranul român cum 1-a descris el, îmi ziceam. Nici ţăranca româna" 2. Moromeţiii nu constituie integral o replică la Ion, dar un personaj din primul volum a fost creat ca o antiteză la romanul lui Liviu Rebreanu. Personajul acela este Polina, fiica lui Tudor Bălosu: „... am gîndit exact un astfel de personaj3 care să fie opus Anei..."-

La sfîrşitul anului 1954, primul volum al romanului era încheiat. în anul următor, Moromeţii şi-au început lunga călătorie în istoria literaturii române.

ORGANIZAREA COMPOZIŢIONALĂ

Structura narativă a romanului dezvăluie o maturitate artistică ieşită din comun. Naraţiunii bipolare a înaintaşilor, Marin Preda îi adaugă o acţiune plurivocă, ce antrenează îndeosebi mişcările sufleteşti ale personajelor. O forţă centripetă integratoare omogenizează elementele într-o totalitate solidară; oricare fragment constituie un reflex al unităţii, în vreme ce romanul în întregime spune ceva anume despre fiecare episod. -

Acţiunea romanului se desfăşoară în anul 1937, de la „începutul verii"- pînă spre sfîrşitul aceluiaşi anotimp. Tot acest spaţiu temporal este absorbit de trei mari secvenţe epice/

Cea dintîi, ce cuprinde aproximativ jumătate din epica întregului volum, începe într-o sîmbătă seara, continuă în noaptea spre duminică şi — duminică pînă după-amiază. Umanitatea comunei Siliştea-Gumeşti este pusă în mişcare pe laturile ei fundamentale: dragostea neumbrită de considerente străine de ea însăşi, cuplul Polina-Birică; foamea achizitivă de avere, Tudor Bălosu şi fiul său, Victor; ţăranul bolnav de ftizie, pus pe neaşteptate în faţa destinului ireversibil, Vasile Boţoghină; răzvrătirea simbolizată de Ţugurlan, spiritul distructiv întruchipat de Guica ş.a. Duminică dimineaţa predomină manifestările colective: participarea tineretului la premilitară, adunarea din poiana fierăriei lui Iocan, relaţiile satenilor cu aparatul fiscal, spectacolul căluşului. Automatismul existenţei rurale, ce caracterizează în bună. măsură proza rurală româneasca este lăsat la o parte. Hora abia e amintită. Birică se îmbrăcă de horă", notează laconic romancierul.

Nunta nu lipseşte dar nu mai are funcţia coagulatoare întîlnită la Liviu Rebreanu. Acum dramele satului ies la iveală, patimile ascunse se dezlănţuie,gîndurile tainice sînt puse în aplicare, se fac şi se desfac planuri.

A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului. Capitolele acestea, în care oboseala ucigătoare a muncii se îmbină în proporţii felurite cu bucuria bunăstării ipotetice, nu sînt mai prejos cu nimic decît paginile asemănătoare ale lui Tolstoi din -nna Karenina. Oamenii treieră şi macină îndată spre a gusta din întîia pîine a noii recolte. Gesturile învăluite într-un grav ceremonial se subsumează unui ritual de nebănuită vechime. Personajele împietresc în atitudini hieratice, ca în picturile bizantine: „Se aşezară toţi pe

1

I

iarbă şi femeia ! băgă vătraiul în capul ţestului. Cînd scoase pîinea aproape că se îmbătară. Privirile li se lărgiră, chipurile li se făcură frumoase. Femeia se închină, iar Armeanca, fiul cel mare şi Ţugurlan îşi luară pălăriile de pe cap. Femeia rupse pîinea şi le dădu bucăţi mari care în mîinele lor palpitară de dogoare şi abur, parcă ar fi fost vii. începură să mănînce cu o lăcomie curată şi reculeasă şi timp de cîteva minute nimeni nu scoase nici un cuvînt.”

Ultima secvenţă înfăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi. Numeroase episoade asigură o strînsă legătură între liniile conflictuale, rezultatul fiind recrearea artistică a unei vieţi de puţin întîlnită densitate epică. Structura compoziţională a romanului dezvăluie o reprezentare artistică scenică, o vocaţie dramatică nativă, subsumată a unei viziuni clasice despre lume, o atracţie subconştientă către epocile de statornicie sau izolarea unor zone de stabilitate pe un fond general în continuă prefacere.

Toate secvenţele epice sînt cimentate din interior de o idee nu mai puţin adîncă: ireversibilitatea temporală. Iniţial, timpul pare nespus de răbdător cu oamenii. Primejdiile mari se fărîmiţeazâ într-o puzderie de ameninţări mărunte, inofensive. însă de la sfîrşitul întîii secvenţe epice, timpul se precipită. Moromete însuşi percepe neliniştit exploziile sufleteşti ale membrilor familiei şi observă cum în jurul său se strîng nori necruţători: preţul griului scade vertiginos, impozitele nu mai pot fi amânate, Aristide pretinde restituirea imediată a împrumutului, Niculae trebuie înscris la şcoala, iar Scămosu, negustorul de găini, îi mărturiseşte că cei trei feciori vor să fugă de acasă. Spre sfîrşitul volumului, timpul îşi pierde definitiv răbdarea: criza latentă izbucneşte violent sfărîmînd unitatea iluzorie a familiei.

Şi peste întreaga acţiune se revarsă tumultuos destinul Moromeţilor. înainte de toate, Moromeiii constituie romanul unei familii şi, intriga naraţiunii este constant determinată de disensiunile existente între membrii ei.

DESTRĂMAREA UNEI FAMILII

Un triplu _ conflict sfîşie familia lui Ilie Moromete! I. Mai întîi, dezacordul dintre tată şi fiii din prima căsătorie. Dezacordul izvorăşte dintr-un mod diferit de a înţelege lumea.

Interzicîndu-şi orice subiectivitate, Marin Preda nu condamnă plecarea celor trei şi nici nu aprobă comportamentul lui Moromete. Insă faptele, filtrate prin experienţa biografică a personajelor, sînt astfel înseriate într-un scenariu, încît ele însele au un sens, o semnificaţie şi o motivaţie.

Ilie Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pămîntului. Pentru el, ca şi pentru Ion al lui Rebreanu, pămîntul semnifică condiţia etică a individului, îi asigură independenţa în mijlocul lumii şi a formelor ei înşelătoare. Atitudinea este motivată printr-o retrospectivă biografică. înainte de răscoala din 1907, cînd se ducea la conacul boierului Guma, bătrînul Moromete, se făcea de nerecunoscut, îşi lua căciula din cap şi avea un glas care şi acum cînd îşi amintea de el, Moromete se întuneca şi se făcea crunt la faţă"-. In 1920, după reforma agrară, Moromete trăi atît de deplin bucuria de a fi proprietar, încît nu se mai gîndea la nimic altceva decît cum să-şi păstreze integral lotul obţinut. „De ani de zile mă zbat să nu vînd din el — va izbucni Moromete în final — să plătesc fonciirea fără să vînd, să vă rămîie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vîndut nici o brazdă [...] Pămîntul rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere !...'-

Ceea ce pune în mişcare nemulţumirea lui Achim, Nilă şi Paraschiv este un obscur sentiment de nelinişte în faţa soartei de ţăran. Fără să

2

ştie, cei trei acţionau în spiritul veacului, în concordanţă cu noile forme ale relaţiilor de producţie. Dorinţa lor „de a face bani"- se subordona tendinţei generale de a produce marfa pentru piaţă. în esenţă, conflictul în acest punct nodal izbucneşte. Două mentalităţi diferite, două moduri de a înţelege existenţa se înfruntă ireconciliabil.

Semnificativă este, în acest sens, analiza consecinţelor împrumutului de la bancă. Avan tajele sperate de cei trei nu veniră: „Din lîna oilor fetele ţeseau pentru ele covoare. Catrina îşi făcu o fustă. Moromete o frumoasă dulamă îmblănită cu guler de miel creţ...In numele celor trei, Paraschiv murmură pe faţă că o să pună mîna pe topor şi o să le dea oilor în cap"-. Tatăl interveni împăciuitor: „Oile sînt ale lor, spuse el. Anu ăsta şi-au făcut unii de îmbrăcăminte, la anul o să-şi facă alţii. Nu înţelegea, Paraschiv avea dulamă bunicică, ce vroia?" însă nu era deloc vorba de dulamă. Cei trei înţelegeau ca familia „să trăiască la fel ca înainte, cînd nu făcuseră împrumutul şi n-aveau oile, iar lîna, laptele, brînza, carnea mieilor, totul trebuia vîndut şi să facă bani, iar nu să mănînce şi să se poarte în casă".

Cu multe ocolişuri şi prefăcîndu-se interesaţi numai de datoriile ce ameninţau gospodăria, dau de înţeles tatălui că ar fi bine ca Achim să plece la Bucureşti cu oile, Nilă şi Paraschiv plănuind să fugă mai tîrziu cu caii. Nu intenţia plecării de acasă este rea, ci forma prin care o realizează îi acuză, deoarece dorinţa legitimă de a-şi schimba viaţa scoate la iveală toate laturile negative de caracter ale copiilor. De ce şovăie Nilă ? Tocmai pentru că intuieşte existenţa unor resentimente imunde în spatele acţiunii plănuite, pe care o aprobă totuşi în esenţă. în vorbele fratelui său descoperă, cu mare efort, o nejustificată ură împotriva tatălui. De aceea, la propunerea de a fugi înainte de seceră, protestează: „Bă, eu v-am mai spus: fugim, dar nu putem să luăm caii din grajd, află lumea şi ne facem de rîs..." Fapta lor are o latură reprobabilă, dar Nilă nu-şi poate explica opoziţia şi ceilalţi bănuiesc că se împotriveşte din motive ascunse.

Moromete nu sesizează iniţial amploarea nemulţumirii copiilor săi. El observă numai latura ei caracterială. Foamea de avere a fiilor o consideră o trăsătură nocivă a personalităţii şi e hotărît să o extirpe. Acesta constituie tîlcul hotărîrii prin care le încuviinţează plecarea cu porumb la munte, deşi ştia că afluxul de cereale va duce inevitabil la scăderea preţurilor.

După ce, cu îngăduinţa lui, Achim pleacă la Bucureşti cu oile, Ilie Moromete este cuprins de nelinişte. Pentru întîia oară lua o hotărîre ce depăşea sfera atribuţiilor tradiţionale ale gospodăriei. Sondează opinia lui Nilă, dar rezultatele nu i se par concludente. Tăierea salcamului îi sporeşte temerile şi duminică dimineaţa, îndată după plecarea agentului fiscal, nesiguranţa îl şochează. Grădina goală, grajdurile, curtea, ulucile înnegrite de ploi îi strecoară umbre de îndoială în priviri. Scena e de mare fineţe psihologică. Dorinţa de comunicare a tatălui se loveşte de rigiditatea şi adversitatea abia ascunsă a copilului, intuită în fiecare gest, în fiecare vorbă. Moromete oftează şi priveşte din nou ograda. Aceleaşi lucruri le observă, dar reţine alte amănunte: pereţii netencuiţi ai grajdului, căruţa murdară de pămînt, şi cuvintele pe care intenţiona să le spună rămîn nerostite.

Achim, Nilă şi Paraschiv refuză modul de viaţă oferit de Moromete. Niculae de asemenea. Toţi vor să trăiască altfel decît a trăit părintele lor. Alte idealuri îi însufleţesc, alte planuri le mobilizează energia. Şi Moromete va rămîne singur. Marin Preda a intuit, în forme specific autohtone, o temă capitală a literaturii universale, o dramă de adanci rezonanţe umane: din motive independente de voinţa lui, tatăl pierde dragostea copiilor săi şi se zbate în zadar să o recîştige. Tentativa de a realiza unitatea familiei adînceşte, paradoxal, dezbinarea.

3

Al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia sa. Catrina primise la reforma agrară un lot de opt pogoane. La puţină vreme, din cauza foametei, Moromete vînduse un pogon din lotul soţiei, promiţînd în schimb trecerea casei pe numele ei. Dar nu se ţinuse de cuvînt. Acum cînd fetele se făcuseră mari şi perspectiva căsătoriei se punea inevitabil, Catrina pretindea tot mai insistent pogonul vîndut. Moromete, tulburat de ameninţările transmise de fiii săi prin intermediari, şovăia. Catrina înţelese că avusese dreptate să se teamă şi simţea, îngrozită, „cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi de copii. Achim, Nilă şi Paraschiv fuseseră crescuţi cu trudă de Catrina. însă vecinii, rudele, mai cu seamă Guica, îi învăţaseră pe cei trei de mici „că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mîna pe averea tatălui".

În acest prim volum, conflictul dăinuie surd, ura ce răzbate uneori din adîncuri se va amplifica în volumul al II-lea. Înspăimîntată, Catrina găseşte alinare în biserică. Temerea sa era legitimă. în sat se mai întîmplase ca mama vitregă să fie alungată din casă şi o îngrozea gîndul că va rămîne fără adăpost la bătrîneţe.

Ultimul conflict familial, mai ascuns, mai surd, se desfăşoară între Moromete şi sora sa, Guica. Ea ar fi vrut, notează romancierul, ca fratele ei să nu se mai fi căsătorit a doua oară şi să o fi ţinut pe ea în casă să se ocupe de gospodărie şi creşterea celor trei copii, dar Moromete îi cumpărase un loc şi-i construise un bordei departe de curtea lui. Considerîndu-se nedreptăţită, Maria Moromete a fost cuprinsă de o ură mistuitoare împotriva fratelui său. Nemulţumirea ei izvorăşte dintr-un sentiment uman firesc: spaima de a rămîne singură cînd nu va mai putea munci.

Guica este geniul răului. Ea incită nemulţumirile celor trei fraţi, repetîndu-le aceeaşi frază pe tonuri felurite: „Aţi muncit de cînd eraţi mici şi nu v-a luat niciodată o haină pe voi cum e copiii oamenilor. Numai la alea le-a luat. Tita are crepdeşin, Ilinca iie de mătase, aia are scurteică de catifea... E plină chichiţa lăzii cu mamudele şi icuşari! Acolo e munca voastră, proştilor... Eu să fiu ca voi aş sparge lada într-o noapte şi aş lua toate mamudelele'-. Fraza prefigurează viitoarea acţiune a celor trei.

UN NOU UNIVERS RURAL

Marin Preda abordează dintr-o perspectivă inedită în literatura'română problema pămîntului. Antiteza acţionează şi la acest nivel. Umanitatea imaginată de Liviu Rebreanu în Ion şi Răscoala este dominată de pasiunea pentru pămînt. Pămîntul constituie un element esenţial şi în relaţiile dintre oamenii universului moromeţian, un substantiv-temă al naraţiunii, dar şi-a pierdut forţa mistuitoare din romanele lui Liviu Rebreanu. Satul moromeţian este un sat de ţărani împroprietăriţi prin reforma agrară de după primul mare război. Excepţiile sînt puţine.

Pămîntul rămîne modalitatea hotărîtoare de existenţă şi posesiunea lui este decisiva. Pămîntul semnifică abundenţa materială, pe care se clădeşte prestigiul social. În jurul pămîntu-lui se rotesc gîndurile oamenilor. Posibilitatea unei eventuale înstrăinări determină reacţii imprevizibile, de la expresia „rece", care se aşterne pe chipul surorilor lui Birică, pînă la „glasul nemilos"-, plin de inexprimabilă ură, al Anghelinei Boţoghină. Pe felurite modalităţi, substantivul este repetat şi în familia Moromete şi el este cauza dezbinării dintre soţi.

4

Cu toate acestea, o detaşare definitivă de vraja obsesivă a pămîntului acţionează permanent. Din planurile de viitor ale lui Achim, Nilă şi Paraschiv, pămîntul este exclus. Mai presus de pămînt, Boţoghină pune propria lui viaţă măcinată de ftizie, iar Niculae aşază studiul". Renunţarea la pămînt pentru un motiv concret sau o pasiune de natură intelectuală reprezintă noutatea esenţială adusă de Marin Preda în literatura română contemporană.

Însă nu acestea au fost aspectele iniţial reţinute de critică, ci ideea generală, subsidiar exprimată, pe care este construit romanul: proprietatea asupra pămîntului este lipsită de perspectivă istorică. Instabilă, permanent supusă fluctuaţiilor mediului, mica proprietate nu poate asigura ţărănimii o viaţă prosperă. Elocventă rămîne gospodăria lui Ilie Moromete. „Ce bine mi-ar fi — gîndeşte, de pildă, Ţugurlan — să ştiu acum că la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane, iar pe alte şapte pogoane plesneşte bobul de grîu în spic. Aş sta şi eu iarna după sobă, ca domnul Moromete..." însă fraza lui Ţugurlan reliefează un involuntar tragism, prin contrastul dintre ceea ce este crezut Moromete şi ceea ce este în realitate, Cu 14 pogoane de pămînt, Moromete nu izbuteşte să ofere familiei sale un rudiment de prosperitate.

DEMOCRATISMUL FUNCIAR

Fascinaţia locuitorilor o constituie poiana din faţa fierăriei lui Iocan, unde în fiecare duminică dimineaţa aveau loc dezbaterile ideatice ale satului moromeţian. Pentru întîia oară în literatura de inspiraţie rurală, sătenii renunţă la horă şi la circiumă pentru un spec tacol intelectual posibil.

Ca în teatrul antic, scena se află în aer liber. Spectatorii sînt sătenii: „Unii stăteau în picioarealţii pe nişte butuci vechi, aduşi acolo cine ştie de cînd şi tociţi de şedere". Toţi erau „gălăgioşi şi parcă nerăbdători"- şi îmbrăcaţi de săr-bătoare, chiar dacă „unii erau desculţi, în cămaşă şi pantaloni şi cu pălării vechi, dar periate proaspăt cu apă. Cel mai sigur semn că erau gătiţi de sărbătoare erau feţele lor rase proaspăt". Actorii: Ilie Moromete şi Cocoşilă. Piesa jucată: analiza dezbaterilor parlamentare.

Marin Preda a avut intuiţia marilor creatori de a nu scoate personajul din condiţia clasei sale, subliniindu-i astfel şi mai convingător unicitatea. „Ca un şcolar care nu e sigur pe el"-, Ilie Moromete citea mai întîi frazele în gînd, apoi le relua cu voce tare şi glasul lui avea atunci „nişte grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive". Reluînd propoziţia: „S-au săvîrşit crime cu siguranţa impunităţii"-, Moromete elimină ultimul cuvînt „care i se părea de prisos", pronunţă „slăvire în înţelesul lui bisericesc" şi „citea cu pauze mari încercînd să înţeleagă".

Nu are nici o importanţă că dezbaterile nu trec dincolo de un anume nivel, că oamenii trăiesc practic într-o iluzie. Esenţială este stră duinţa de a înţelege istoria contemporană cu propria lor minte, scena în întregime dezvăluind vocaţia profund democratică a unui popor. Istoria este transformată în spectacol şi ironia inclusă dezminte contemplaţia, accentuînd nota critică.

5

MONOGRAFIA ARTISTICĂ A SATULUI ROMÂNESC

Este vizibilă intenţia romancierului Marin Preda de a realiza în Moromeiii, aşa cum Liviu Rebreanu a creat în Ion, o imagine monografică a lumii rurale.

Hotărîrea lui Moromete de a cere bani cu împrumut primarului Aristide prilejuieşte romancierului, la începutul părţii a II-a, descrierea centrului comunei. O hartă topografică pe care pot fi localizate instituţiile şi locuinţele notabilităţilor creează cu uimitoare concreteţe sentimentul realului. Descrierea are rostul de a sugera ierarhia socială a satului, aşa după cum Liviu Rebreanu grupa personajele în primul capitol al romanului Ion cu identică intenţie. Şi pe această latură, Marin Preda îşi construieşte romanul ca o posibilă replică la umanitatea creată de Liviu Rebreanu, obţinînd în acelaşi timp o pregnantă situare în epocă. Se realizează astfel o radiografie completă a lumii rurale româneşti puţin înaintea izbucnirii războiului.

Personajele romanului sînt angrenate în toate evenimentele timpului. Satul românesc din deceniul al IV-lea, de pildă, nu poate fi imaginat fără corvoada premilităriei, a cărei absurditate o intuieşte confuz Nilă Moromete în timpul exerciţiului de „ocupare"- a gării. Pagini memorabile realizează romancierul prin secvenţele din cancelaria şcolii. Intelectualitatea rurală este privită de săteni cu deferentă. Semnificativă rămîne emoţia cu care Ilie Moromete primeşte vizita preotului şi a învăţătorului Teodorescu. Serbarea şcolară de sfîrşit de an polarizează atenţia întregului sat. Schimbările politice posibile sînt anticipate cu nelinişte. Cocoşilă relatează intrigat prietenului său, Moromete, discuţia dintre doi negustori auzită la circiumă.

Alte scene rotunjesc imaginea monografică a satului. Episodul ce înfăţişează sosirea lui Vasile Boţoghina la spitalul din Udupu surprinde o zi de consultaţie la medicul de plasă. Dramatismul cazurilor înfăţişate egalează însemnările medicului Ulieru. Justiţia rurală este recreată din perspectiva şefului de post, în secvenţa întîlnirii cu Ţugurlan, acasă la acesta din urmă.

Marin Preda a fost atras şi de spiritualitatea ancestrală a clasei ţărăneşti. Arhetipurile mitice pîlpîie pentru ultima oară în primul volum şi la începutul celui de-al doilea. Jocul căluşului constituie o pagină de epos autentic. Virilitatea jocului transformă dansul într-un spectacol în faţa căruia tineri şi vîrstnici sînt deopotrivă cuprinşi de încîntare. Paradoxal, tocmai vigoarea jocului inculcă germenii destrucţiei, deoarece căluşul „nu se poate juca decît în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decît toţi ceilalţi care să ştie căluşul, adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc". În volumul al II-lea, riturile străvechi agonizează: praznicul morţilor la sărbătoarea Rusaliilor, precedat de datina

spălării picioarelor tuturor invitaţilor, parastasul ş.a. Altele, cum sînt obiceiurile de nuntă, se alterează.In acelaşi timp, romanul are un pregnant caracter de document social al unei epoci, înfăţişată dintr-o perspectivă obiectivă. Aceasta

face să simţim lumea lui Marin Preda mai veridică, mai aproape de condiţia sa esenţială.

ILIE MOROMETE

Caracter dominant, personaj simbolic al unei lumi de pe un anumit meridian geografic, Ilie Moromete augmentează tipologia romanescă naţională cu trăsături individuale irepetabile, afirmînd semnificaţii de indiscutabilă valoare morală.

„Filozof"; „naiv"; „actor",- „inocent", „disimulat" ş.a. sînt atributele ce se adaugă concentric eroului de-a lungul anilor. Oricare epitet se poate argumenta. „Actor15} Moromete îşi joacă rolul fără cusur. El îşi exprimă uimirea, nedumerirea sau supărarea, calculînd efectul fiecărui cuvînt, modelîndu-şi intensitatea vocii, căutînd clipa potrivită pentru aruncarea replicii.

„Disimularea" este de asemenea reală. Constant, Moromete îşi disociază gînduriie şi procesele voliţionale de vorbe. Au fost citate scenele în care hotărăşte vînzarea salcîmului sau înfruntă pe agentul fiscal. Moromete vînduse salcîmul tocmai pentru a plăti foncierea. Dar banii primiţi de la Tudor Bălosu erau prea puţini. Spre a-1 determina pe agentul fiscal să se mulţumească numai cu o treime din suma datorată, joacă rolul celui ce nu are absolut nimic, acesta fiind drumul sigur al concilierii: „De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?"-

Toate acestea sînt trăsături de caracter reale, dar nu esenţiale. Privind lucrurile în absolut, Ilie Moromete este un pater familias, anacronic întîrziat în epoca contemporană. Stăpîn neînduplecat, vocea lui răsună într-o variată tonalitate, de la fineţea ironică la sarcasmul ucigător. Nimic nu se întîmplă în gospodărie fără prealabila sa încuvinţare. El decide începutul şi sfîrşitul fiecărei acţiuni, cu aprobarea lui se face ori nu se face cutare sau cutare lucru.

Idealul de viaţă moromeţian este condiţionat de aceeaşi conştiinţă patriarhală. Nu este suficient, pare a spune personajul, ca omul să trăiască. El pretinde să fie şi respectat, şi chezăşia deferentei o asigură modul său de existenţă socială. De aceea, nici un efort nu i se pare prea mare pentru a menţine integritatea loturilor. însă producţia pămîntului său este organizată în vederea consumului propriu. Latura comercială a recoltei, producerea mărfurilor pentru piaţă, cade pe un plan secund. Pe acest fond primar se grefează trăsăturile nu mai

puţin complexe ale unui ţăran contemplativ*, „care, fără a dispreţui activitatea, îşi dă seama că insul care e numai activ îşi consumă viaţa şi nu înţelege nimic din ea, pentru că devine robul acţiunii". Moromete „petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă discutînd politică sau ascultîndu-1 pe Niculae care citea poveşti..." Seri tulburătoare în care universul semnelor îi dezvăluia dimensiunile nebănuite ale reali tăţii, seri ce aveau pentru Moromete „un rost nu mai mic decît munca cîmpului sau grija de ceilalţi ai casei'.

Comportamentul acesta constituie modul esenţial de a fi al lui Ilie Moromete. Deşi evită, iniţial, angajarea explicită, structura sa caracterială va fi treptat scufundată într-o reţea de relaţii opoziţionale ce impun inevitabil implicarea. Aici se află cheia dramei lui Ilie Moromete. El va intra în conflict cu propria-i familie, cu satul şi cu istoria, învăluit într-o tragică aureolă.

Mai întîi, Moromete observă că cei trei fii nu văd nici un rost în acele seri crezute irosite. Premisele opoziţionale au apărut, dar Moromete refuză acceptarea adevărului întrezărit. Ia lucrurile aşa cum sînt şi pleacă, la insistenţele

* „Tatăl meu — mărturiseşte Marin Preda — era un astfel de om. Ar fi putut să stea pe prispa scăldată în soare, dacă nu s-ar fi lăsat noaptea, nu ore, ci zile întregi, spectacolul lumii, atît cît se vedea ■ de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca să-1 uimească şi să-1 încînte fără slăbire" (Ce ne spune Or ion, Luceafărul, XIII, nr. 42, 17 oct. 1970, p.l).

copiilor, să vîndă porumb. însă densitatea structurală a personajului rămîne imună la tentaţiile „cîştigului". Relatarea drumului la munte relevă în Moromete o neobişnuită mobilitate intelectuală. Observau toţi că tatăl avea darul ciudat de a descoperi laturile ascunse ale lucrurilor şi vraja relatării reale nu era mai puţin adîncă decît aceea livrescă.

Necoincidenţa călătoriei cu scopul ei firesc, „cîştigul", precipită şi consolidează dezacordul cu familia. Cu excepţia lui Niculae, toţi ceilalţi îl acuză, direct sau indirect, pe faţă ori în ascuns, „că tatăl lor nu face nimic. Că stă toată ziua". „Eşti mort după şedere şi după tutun"- strigă deseori Catrina indignată, iar frazele de tipul: „Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun...", răsună adesea.

Comportamentul îl acuză. El sacrifică, gîndesc toţi, interesele imediate şi de perspectivă ale familiei, pentru bucuria de a se simţi el însuşi şi uimirea agentului fiscal: „Ce dracu, mă, nea Ilie! [...] Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti cîteva mii de lei? [...] Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece ani..." rezumă opinia neexprimată a familiei. Nu întîmplător, Marin Preda utilizează în aceste reproşuri comparaţia canonică introdusă printr-un „ca" şi derivaţii lui: „precum, asemenea, la fel cu". Toate imputările introduc analogia sau sînt clădite pe o analogie subînţeleasă: Tudor Bălosu a procedat altfel, Tudor Bălosu a vîndut porumbul mai bine, Tudor Bălosu a...

Luîndu-şi, asemenea lui W. Faulkner, materia epică din curgerea ireversibilă a timpului, Marin Preda conferă personajului său semni-ficaţii ce depăşesc limitele unei existenţe obişnuite. Prin trăsăturile individuale irepetabile, de complexă fiinţă umană, ce încearcă să pătrundă viitoarea vremurilor cu propria sa minte, sprijinindu-se continuu pe experienţa multiseculară a clasei sale, Ilie Moromete devine simbolul ţăranului român în genere, cu o comportare singulară, particulară, în faţa stimulilor externi. Prin aceasta, Ilie Moromete se distanţează dintr-o dată, vizibil, de toate personajele lumii rurale intrate în literatura română contemporană.

NICULAE -aci ramas

Niculae moşteneşte incontestabil calităţile tatălui său — asemănarea dintre copil şi părinte o intuieşte surprinzător Catrina în ziua plecării lui Acliim la Bucureşti — si le va continua pe plan superior, introducînd o dimensiune necunoscută de Ilie Moromete: dorinţa instruirii organizate.

Aspiraţia spre învăţătură are consistenţa unei pasiuni native. Intîia şi a doua parte a cărţii sînt dominate de năzuinţa de a sfîrşi clasa a IV-a primară. Dar tocmai pentru Niculae, tatăl are mai puţină înţelegere. De la începutul primăverii îl trimite cu oile şi în fie care seară, spune Catrina, „zace aici pe capul meu şi plînge'', rugîndu-şi stăruitor mama să intervină pe langă Moromete să-1 lase cel puţin la examenul de sfîrşit de an.

Niculae este absent din gîndurile lui Ilie Moromete, absorbite de impozite, de calculele făcute în legătură cu plecarea lui Achim la Bucureşti. întîia dată îşi descoperă parţial copilul la serbarea de sfîrşit de an. în braţe cu trupul băiatului scuturat de friguri, Moromete rărnîne tulburat, însă nu intuieşte adevărul pînă la capăt, deşi ochii mari şi aprinşi ai copilului îi trezeau un sentiment neascuns de vino-văţie. Tatăl stima cartea, dar îi era peste putinţă să înţeleagă că ea ar putea semnifica totul pentru fiul său.

Cu Niculae se petrece un proces de precoce maturizare, început în ziua secerişului, cînd plînsese pe mirişte fiindcă fraţii îşi bătuseră joc de el. Sesizează că tatăl său era un om care gîndea. Gîndirea lui era limpede ca apa de izvor şi nu cu rugăminţi repetate îl va deter mina să-i accepte punctul de vedere, ci cu argumente. Voinţa tatălui îi închidea sau îi deschidea viitorul. Din clipa cînd ajunge la această descoperire, nu mai spune o vorbă nimănui.

Constată fără surprindere că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era un lucru străin şi îndepărtat, în după-amiaza în care, la arie, rosteşte cu glas dramatic, în auzul tuturor, fraza: „Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală!'-, în vocea lui răsună o convingere adîncă în propriu-i destin: îşi găsise nu numai drumul, ci şi mijloacele de care avea să se slujească, spre a păşi pe el netulburat: va renunţa la pămînt în favoarea surorilor, cu condiţia ca ele să-1 ajute.

In normalitatea ei, hotărîrea lui Niculae este de-a dreptul revoluţionară. Moromeiii demonstrează apariţia în universul rural a unui ele-ment nou, de egală valoare cu problemele fundamentale ce caracterizau proza înaintaşilor: pămîntul şi dragostea. Dorinţa de învăţătură este identic de pustiitoare. Nu s-ar putea spune că personajul aspiră la eliberarea de sub tirania pămîntului. Pe Niculae, pămîntul nici nu-1

interesează. Pămîntul este numai un mijloc material concret prin intermediul căruia poate ajunge la pasiunea ce-i sfîşie sufletul.Aspiraţia lui Niculae se condiţionează singură, găsindu-şi puterea de rezistenţă în ea însăşi. în faţa ei pălesc toate celelalte aspecte ale

realităţii. Violenţa în care trăiesc cei de seama lui, pe cîmp, îl dezgustă; paza oilor i se pare o corvoadă; muncile cîmpuîui îl frîng nu pentru efortul fizic făcut, ci pentru gîndul mai mult sau mai puţin conştient că este frustrat, că e smuls din universul fascinant al cărţii.

În glasul lui Niculae nu mai răsună rugămintea, ci hotărîrea: la toamnă, orice s-ar întîmpla, va pleca la şcoală. în siguranţa argumentării, în limpezimea fascinantă a ideii, Niculae dovedea o chibzuinţă ce-i depăşea vîrsta. Ascultîn-du-i raţionamentul şi intuindu-i fermitatea, Catrina solicită sprijinul preotului. Era emoţionată cu adevărat şi îngrijorată că băiatul ar putea fi mistuit de patimă. Tulburarea mamei se intensifică auzind că preotul face un raţio-nament identic cu Niculae: „Să-1 ajute fetele şi să le rămînă lor partea lui de pămînt".

Intervenţia preotului şi a învăţătorului îi dezvăluie lui Moromete dimensiunile necunoscute ale personalităţii copilului. Nu bănuise că fiul său ar fi putut fi ceea ce învăţătorul spunea că e şi îşi dă seama că are o răspundere, nouă. Hotărîrea lui Moromete precipită ura fraţilor, dar şi destinul lui Niculae. Deşi lovit de fuga celor trei, cu banii luaţi din vînzarea pămîntului îşi plăteşte nu numai datoriile, dar şi taxele de internat ale lui Niculae. Cu această speranţă în suflet părăseşte Niculae întîiul volum al romanului, fără să ştie că drumul vieţii lui va fi presărat cu nespus de multe asperităţi, pe care le vor dezvălui, mai tîrziu, al II-lea volum din Moromeţii şi Marele singuratic.

ŢUGURLAN

În universul rnoromeţian, Ţugurlan ocupă un loc distinct. El intră în scenă cu comportamentul unui răzvrătit şi patima cu care vorbeşte în poiana fierăriei lui Iocan înfioară oamenii. După schimbul crud de injurii cu Cocoşilă, Ţugurlan trăieşte senzaţia de a se fi „trezit din beţie" şi glasul îi sună „întristat".

Un timp nu-şi poate explica deprimarea. Abia în grădina lui Moromete, ascultînd relatarea amfitrionului despre Traian Pisică, intuieşte inutilitatea acuzării consătenilor: „... ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atîta seninătate, încît era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor". Fericirea semenilor de a se simţi liberi nu o înţelesese Ţugurlan.

Personajul trăieşte complexe procese intelectuale şi există indicii că Marin Preda a încercat să facă din Ţugurlan un erou asemănător, din punct de vedere structural, cu Ilie Moromete. Liantul ce solidifică nuanţele comune este mai puternic decît simţămîntul de incongruenţă: „Cunoştea şi el starea în care mintea contemplă în linişte lucrurile şi pătrunde dincolo de ceea ce arătau ele că sînt. Era o bucurie deosebită şi rară". De aceea, o identitate de esenţă între personaje era de aşteptat. în cele cîteva minute cît se închipuie cu nelinişte în locul lui Ţugurlan, — care trebuia să înapoieze jumătate din recoltă arendaşului. — Moromete „se făcu negru şi crunt la faţă", luînd înfăţi şarea fizică obişnuită a lui Ţugurlan. în ziua în care pîndarul moşiei Marica şi şeful de jandarmi vin sa-1 caute pe Achim, Moromete îşi aminteşte fulgerător discuţia de la fierărie. „Avea dreptate Ţugurlan: prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă şi el un lot din moşie, stă şi o păzeşte să n-o fure cineva şi trage cu puşca cu sare în copiii oamenilor".

În timpul secerişului, Moromete îşi contemplă uimit propria-i imagine în persoana prietenului. Cu „glas curat" Ţugurlan „schimba vorba, întrebîndu-1 pe Moromete ce se mai aude cu guvernul. Cade sau ce dracu face? După glas, întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă.

Ţugurlan da de bănuit că în ce priveşte problema discutată, nu credea că Moromete poate să înţeleagă ce gîndea de fapt Ţugurlan despre ea şi asta oricît de mult ar încerca Ţugurlan să-i explice: «Mai bine să vorbim despre lucruri care sînt la îndemâna amîndurora, de pildă despre guvern», se înţelegea pe dedesubt din glasul lui Ţugurlan. Pînă să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în rîs. îl prinsese, îl atinsese bine şi Moromete rîse şi el.dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Ţugurlan? Şi apoi de unde pînă unde la el să facă glume aşa de subţiri?" Moromete — gîndeşte Ţugurlan apoi — „care avea acel fel uimitor de a fi, de a vedea lucrurile şi faptele oamenilor cu nişte ochi limpezi şi neturburaţi, se dovedea că nu înţelege nimic cînd altcineva era la fel cu el"-(subl. ns.).

Surpriza sesizării în Moromete a unei personalităţi egale pune în lumină o neînchipuită delicateţe sufletească. Inflexiunile vocii, pauzele între cuvinte, gestica complementară trădează fibrele neascunse ale trăirilor afective. Singuraticul revoltat afla nobleţea solidarităţii umane. Ţugurlan se împacă cu lumea luînd-o aşa cum este şi nu cum ar trebui să fie. Anularea individualismului accentuează spiritul justiţiar şi ideea demnităţii umane, trăite, pe alte coordonate, de Moromete: „Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de palma aceasta, niciodată nu va mai bate cum bătea", îndurată, „peste flacăra îndrăznelii în care ardea inima sa de totdeauna, s-ar fi aşternut lespede de ghiaţă". Ca în sadovenianul Judeţ al sărmanilor, acţiunea justiţiară de la moara lui Aristide are loc în faţa mulţimii înfiorate, martoră la „judeţ". Semnificaţia scenelor ră-mîne identică.

Ţugurlan sporeşte coeficientul de complexi tate al lui Ilie Moromete, şi prin intermediul amîndurora Marin Preda oferă o meditaţie asu-pra condiţiei umane. Ţugurlan constituie nunumai o replică la Moromete, ci un Moromete mai lucid, glasul lăuntric al lui Moromete, vocea pe care acesta o aude dar nu o rosteştespre a nu spulbera beatitudinea în care se scufundă în fiecare duminică dimineaţă. Asemenea lui Dostoievski, Marin Preda are faţă de personajele sale o atitudine obiectivă care-1 opreşte să condamne sau să aprobe. Nota dominantă a lui Ilie Moromete o constituie ambivalenţa etică şi personajul scapă subordonării oricărui concept moral limitat. Shylock este inocentsau vinovat? Nici una din probabilităţi nu se impune cu certitudine. Ca şi la eroul lui 'Shakespeare, ilimitarea sporeşte superioritatea etică alui Ilie Moromete. "

UMORUL

Există în Moromelii un umor de elevată calitate, ce recheamă îndată, prin analogie, pe Caragiale. Umorul însoţeşte asemenea unei umbre epica romanului, iar mijloacele utilizate de Marin Preda sînt variate şi de mare fineţe psihologică.

Procedeul frecvent utilizat îl constituie introducerea contrastului în desfăşurarea unei secvenţe comune. în acest caz, ideea critică este inclusă. Marin Preda ironizează modul de funcţionare al unui mecanism social sau uman, dezvoltînd în subsidiar ideea inutilităţii spec-tacolului, a activităţii ca atare.

În curtea şcolii, de exemplu, învăţătorul Toderici face apelul. Din rîndurile premilitarilor, glasul celui strigat răsuna puternic, răscolind liniştea satului. Pentru a-şi reliefa suplimentar autoritatea, Toderici „trase aer în piept, îşi desfăcu picioarele şi începu să urle fiecare nume, hotărît să întreacă glasurile care răspundeau :

—Tudor Marin! strigă el.—Prezent! răspunse flăcăul tot atît de

tare''.Seria este previzibilă. Şi învăţătorul şi cel strigat vor continua să intensifice duelul verbal. Şi în această continuitate intervine distonant,

surprinzător, un element perturbatorul, dezacord dant, ce declanşează sentimentul comicului:—„Moromete Nilă! urlă Hin toate puterile Toderici.—Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scîrbit şi un hohot de rîs urmă răspunsului său, cutremurînd toată acea parte a satului pînă departe".Alteori, predispoziţia spre comic este deters minată de reala superioritate intelectuală a lui Ilie Moromete însăşi. Personajul nu poate

rămnie indiferent la ridicolul vieţii şi izolează

adesea diformităţile psihicului sau ale fizicului uman. în amîndouă ipostazele, Ilie Moro-mete se detaşează de scena imediată, trădînd o obiectivitate absolută, o neangajare în spectacolul pe care el însuşi îl provoacă.

În prima zi a secerişului, familia Moromete se aşază la masă. Catrina luase de pe foc o tigaie mare cu fasole scăzută. Fasolea prinsese deasupra o pojghiţă şi parcă era sleită, rece. înaintea tuturor, Moromete luă din tigaie fasole şi fără a bănui nimic „înghiţi dumicatul"-. Se frige îngrozitor, nu suflă o vorbă, şi întreabă cu glas nepăsător: „Voi de ce ziceţi că n-aţi încălzit fasolea asta?", întrebare ambiguă, deoarece două răspunsuri sînt egal îndreptăţite. Adresată Catrinei şi fetelor, interogaţia era un reproş: de ce n-au spus că fasolea atunci fusese luată de pe foc? Celorlalţi, care nu luaseră parte la pregătirea mesei, întrebarea le comunica un adevăr ipotetic, întors spre negaţie prin însăşi formularea lui: de ce nu a fost încălzită fasolea?

Paraschiv nu mai aşteptă „să se aşeze toată lumea, rupse ca şi tatăl său din mămăligă şi rîni cu nădejde în tigaie. în clipa aceeea, Moromete îşi pironi privirea asupra lui şi aşteptă. Paraschiv, hulpav şi absent, înghiţi dintr-o dată [...] şi scoase un urlet.

— Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucînd bota în braţe şi întinzîndu-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv". Apoi explică „nedumerit, stîrnind clin nou hohotele care se mai potol'seră. M-am uitat şi eu la fasole şi cînd am văzu t-o aşa încreţită pe deasupra şi fără nici un pic de abur care să iasă din ea, mi s-a părut că e rece şi v-am întrebat de ce n-aţi încălzit-o. De unde să ştiu eu că arde!"

Exprimarea improprie, procedeu frecvent utilizat de Caragiale, este reluat cu nuanţe noi de Marin Preda. La cîteva ore după plecarea lui Achim la Bucureşti, soseşte şeful de post cu paznicul moşiei:

—„ Nea llie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-1 iau la post, am primit o reclamat ie de la moşie. Azi dimineaţă, personal, a venit la mine administratorul şi a reclamat... S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, 1-a bătut pe pîndar pînă 1-a nenorocit şi i-a luat şi puşca! Acum te-ai lămurit? încheie şeful de post mai puţin familiar.

— Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gîndire", timpul acesta fiindu-i necesar să desluşească improprietatea din frazele interlocutorului.

Esenţă caragialiană respiră de asemenea discursul directorului Toderici, rostit la deschiderea serbării şcolare, copie modernă, „amestec de măgărie şi inteligenţă"-, a retoricii lui Nae Caţavencu:

„— Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-şi pumnii pe catedra de pe scenă şi rezemîndu-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitînd că în faţa sa, pe scaune, se aflau şi doamne, serbarea şcolară din anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinţii care şi-au trimis copiii la şcoală şi fără bucurie pentru ăia carenu şi i-au trimis. Şi vă spun, domnilor, că din situaţia încheiată pe şcoală iese că oamenii nu-şi dau copiii la şcoală. Ştiţi şi dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveţi parte fiindcă n-aveţi carte. Şi pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine,Nu zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală! Eu am aicea înscrişi patru sute cincizeci de elevi şi din ! ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde să ţii atîta mulţime de copii, şi la urma urmii unii din ei sînt aşa de proşti că n-au ce căuta la şcoală: nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem şi noi recordul pe toată România, fiindcă noi, domnilor, ăştia din Siliştea-Gumeşti, sîntem mai breji ca alţii din alte sate; şi am fi zis atunci că stăm bine, adică uite, fir-ar al dracului, ce spun ăia

că sîntem o ţară fără ştiinţă de carte? Păi foarte mulţumesc, dă-mi şi mie ici, României, nişte colonii, să trăiesc bine, şi să vezi cum învăţ carte. Aşa că dacă veneau două, trei sute aş fi zis că degeaba se laudă Franţa şi Anglia că la ei oamenii sînt bătuţi în cap de atîta carte; uită-te aici în România, uitaţi-vă, domnilor engleji şi franţuzi, sînteţi mai proşti ca noi, sînteţi proşti de daţi în găuri, noi avem cu ce trăi fără colonii şi învăţăm carte, avem daravelile noastre şi nu ne ducem la mama dracului cu vapoare şi cu submarine! Deşi am putea să ne ducem că avem ieşire la mare, dracu ştie de ce n-avem şi noi corăbii şi vapoare măcar ca grecii, dacă nu ca englejii"-... etc. etc. Şi exemplele pot continua. Elemente identice pot fi izolate în cel de al II-lea volum al romanului.

ROMAN CLASIC CONTEMPORAN

Prin valoarea artistică de excepţie, romanul Moromeiii a obţinut în literatura acestui sfert de veac statutul unei cărţi clasice contem-porane.

Marin Preda a introdus în proza de azi un original univers artistic, cu trăsături autonome, radical diferit de imaginea lumii rurale reflec-tată în opera predecesorilor: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu.

Marin Preda a realizat o tipologie independentă, egală sub raportul vitalităţii artistice cu aceea a înaintaşilor. El redescoperă ţăranul ca individualitate distinctă, unică, posesor al unui univers ideatic, incomplet şi insuficient reliefat anterior în semnificaţiile lui esenţiali-zate, ţăranul mistuit de mişcări sufleteşti inedite, de drame de esenţă intelectuală. Atitudinea polemică era inclusă: nici o latură a sensibilităţii umane nu lipseşte sufletului rural.

Prin intermediul dimensiunilor psihologice de neobişnuită adîncime, Marin Preda coboară spre fondul specific arhetipal, scoţînd la iveală o problematică distinctă meridianului geografic românesc Cu nespusă gravitate. Marin Preda dă expresie sentimentului general-uman dragostei de tată, temă fundamentală a operelor clasice. În identică măsură, magnificenţa construcţiei narative rămîne revelatoare: omul este înfruntat cu sine însuşi, cu lumea şi istoria. Sentimentele general-umane şi problematica socială sînt nemilos reconfruntate cu apele ireversibilităţii temporale. Implicit, dimensiunile filozofice ale fabulaţiei sînt profund accentuate.

Prin intermediul lui Ilie Moromete, Marin Preda a realizat o categorie a conştiinţei de esenţă clasică . Ilie Moromete dezvăluie un mod esenţializat de a percepe, gîndi şi exprima realitatea înconjurătoare, scoţînd la iveală contradicţiile organice ale fiinţei omeneşti.

Peste umanitatea imaginată veghează într-o obiectivitate desăvîrşită conştiinţa romancierului ce-şi interzice aprioric orice tresărire subiectivă. Obiectivitătii naratorului îi corespunde un stil cu valoare funcţională. Fără a exclude cultul aridităţii — în tradiţia lui Stendhal şi Dostoievski — stilul lui Marin Preda înclină spre concretizarea abstractului într-o expresie verbală ce comunică cu precizie intenţiile prozatorului. Dialogul, gîndurile personajelor, reflecţia romancierului, exprimarea directă şi indirectă, subtilul dans al timpurilor verbale sînt subordonate fără echivoc unei programatice transparenţe: limpezimea, sobrietatea, claritatea

rămîn atributele stilistice esenţiale.