UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FLAVIA RUSU

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI A SPORTULUI

CURS

NOTE DE CURS

CLUJ-NAPOCA 2008

1

CUPRINS

FLAVIA RUSU.......................................................................1

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI A SPORTULUI.........1

CLUJ-NAPOCA ....................................................................1

2008..........................................................................................1

CUPRINS.................................................................................2

BIBLIOGRAFIE ...........4

CURS NR. 1...........................5

1. OBIECTUL, IZVOARELE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI...........................................................................5

2. COMUNA PRIMITIVĂ - EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI, ORIGINEA EXERCIŢIILOR FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA POPULAŢIILE PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA ŞI OCEANIA..........................................................6

CURS NR. 2...........................................................................10

3. EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILE DIN EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA..........................................................10

CURS NR. 3 .........................................................................14

CURS NR. 4...........................................................................14

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ: PERIOADA PRECLASICĂ ŞI PERIOADA CLASICĂ ......................14

CONCEPPŢIA DESPRE EDUCAŢIE, INSTITUŢII, FORME DE PRACTICARE, JOCURILE OLIMPICE, NEMEICE, PHITICE, ISTHMICE, PANATHENEENE 14

ETAPELE EVOLUŢIEI ŞI DECLINULUI EDUCAŢIEI FIZICE..................................................................................14

2

5. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂ....................26

PERIOADA REPUBLICII ŞI PERIOADA IMPERIULUI................................................................................................26

6. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU - MODIFICAREA CONCEPŢIEI DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ. FORMELE DE PRACTICARE ALE EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN PERIOADA DE ÎNCEPUT A EVULUI MEDIU .............................................................30

CAVALERISMUL ŞI EDUCAŢIA CAVALEREASCĂ .30

EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE ...............................30

7.CONCEPŢIILE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PERIOADA RENAŞTERII.................................................39

8. IDEI REFERITOARE LA EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN CONCEPŢIILE PEDAGOGILOR REALIŞTI DIN SECOLUL AL XVII-LEA - J.A. KOMENSKI ŞI J. LOCKE - PEDAGOGIA RAŢIONALISTĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA - J.J. ROUSSEAU ŞI CONTRIBUŢIA SA LA INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN PROCESUL DE EDUCAŢIE..........................42

9. CURENTUL FILANTROPIST ŞI REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN ŞCOALĂ: J. BASEDOW, C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH, PESTALOZZI.....................................43

CURS NR.10 CURS NR.11 .................................................48

10. SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-LEA ŞI AL XIX-LEA: SISTEMUL FRANCEZ, ELVEŢIAN, GERMAN, DANEZ, SUEDEZ ŞI ENGLEZ..........................................48

CURS NR. 12.........................................................................58

3

11. RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE...........................................................................58

ISTORICUL MIŞCĂRII OLIMPICE...............................58

13. EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE ÎN PERIOADA ANTICHITĂŢII ŞI ÎN EVUL MEDIU..............................81

14. ÎNCEPUTURILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE ÎN ROMANIA.......................................................................83

CONTRIBUŢIA UNOR PERSONALITĂŢI LA DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE.......83

15.PRIMELE SOCIETĂŢI ŞI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMANIA....................................................................87

ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN ÎNVĂŢĂMANTUL UNIVERSITAR DIN ROMANIA. PRIMELE COMPETIŢII SPORTIVE UNIVERSITARE. INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN ÎNVĂŢĂMANTUL SUPERIOR, ÎNFIINŢAREA INSTITUŢIILOR SPECIALIZATE...................................87 BIBLIOGRAFIE

4

CURS NR. 11. OBIECTUL, IZVOARELE ŞI METODELE DE CERCETARE ALE ISTORIEI

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

A studia din punct de vedere istoric evoluţia educaţiei fizice înseamnă a recunoaşte importanţa ei în viaţa oamenilor. Cum am putea preţui astăzi locul pe care-l ocupă în conştiinţa colectivă educaţia fizică şi sportul, dacă nu am cunoaşte drumul pe care această activitate l-a străbătut de a lungul istoriei omenirii. Preocuparea pentru istorie ne va demonstra şi faptul că "interesul pentru dezvoltarea fizică a omului şi pentru creşterea potenţialului său fizic au constituit dintotdeauna o preocupare importantă a oamenilor, de la populaţiile primitive pană la cele mai evoluate naţiuni, iar varietatea şi bogăţia formelor de practicare a exerciţiilor fizice, relevată prin studiul istoric este surprinzătoare". (C.Kiriţescu, 1942)

1.1. Obiectul istoriei educaţiei fizice şi a sportului îl constituie studierea, cunoaşterea şi interpretarea apariţiei şi dezvoltării educaţiei fizice de-a lungul oranduirilor şi formaţiunilor sociale din istoria omenirii.

Studiul conţinutului educaţiei fizice şi sportului într-o anumită perioadă istorică se realizează ţinandu-se seama de următoarele aspecte:

• condiţiile istorice generale ale perioadei: sociale, politice, economice, culturale, religioase;

•scopul şi locul ocupat de activitatea de educaţie fizică în societate;•mijloacele, metodele şi formele organizatorice prin care se realizează scopul

educaţiei fizice;

• contribuţia unor personalităţi la dezvoltarea educaţiei fizice.1.2. Izvoarele istoriei educaţiei fizice sunt documentele pe baza cărora se poate

reconstitui şi analiza în mod ştiinţific, cat mai exact şi complet fenomenul educaţiei fizice şi a sportului. Acestea pot fi, izvoare scrise reprezentate de: inscripţiile de pe monumente, statui şi morminte, legi, rezoluţii, regulamente, manuale, monografii, cronici, reviste, ziare, filme şi fotografii sau izvoare nescrise reprezentate de: statui, monumente, dansuri, folclor.

1.3. Metodele de cercetare care asigură un studiu ştiinţific sunt:•metoda analizei prin care sunt cercetate concepţiile, sistemele, teoriile despre

educaţie fizică;

• metoda sociologică care stabileşte condiţiile sociale în care a apărut şi a funcţionat un anumit fenomen al educaţiei fizice sau a sportului;

•metoda monografică prin care se realizează o cercetare exhaustivă a unei activităţi, disciplină sportivă etc.

• metoda comparativă prin care se evaluează comparativ fapte, fenomene, concepţii, activităţi, forme de practicare etc.

ÎNTREBĂRI1. Ce demonstrează studiul istoric al educaţiei fizice şi sportului în opinia lui C-tin

Kiriţescu ?2. Care este obiectul acstei discipline ?3. Care sunt principalele izvoare ?

4.Exemplificaţi, referindu-vă la o disciplină sportivă, în ce constă abordarea monografică.

5

2. COMUNA PRIMITIVĂ - EVOLUŢIA BIOLOGICĂ ŞI SOCIALĂ A OMULUI, ORIGINEA EXERCIŢIILOR FIZICE ŞI FORMELE DE PRACTICARE LA POPULAŢIILE PRIMITIVE DIN AMERICA, ASIA, AFRICA ŞI OCEANIA

2.1. Exerciţiile fizice nu au apărut în mod spontan, ele au o preistorie. Din cauza numărului mic de documente materiale despre viaţa oamenilor din perioadele străvechi, datele furnizate de arheologie şi antropologie sunt completate cu cele obţinute în urma observaţiilor asupra unor grupuri de populaţie care s-au menţinut pană aproape de zilele noastre într-un stadiu de civilizaţie apropiat de primitivism: regiuni din Africa, Asia, Australia, Polinezia, America. Aceste populaţii au făcut obiectul a numeroase studii realizate de antropologi, sociologi sau etnografi.

Omul primitiv ducea o viaţă aproape identică cu cea a animalelor, dominată de necesitatea luptei pentru căutarea hranei şi asigurarea supravieţuirii. Aceleaşi mişcări fundamentale erau mijloacele luptei zilnice pentru existenţă: alergarea, săritura, căţărarea. Rivalitatea omului cu animalele şi cu semenii săi pentru procurarea mijloacelor de trai a introdus în viaţa omului şi exerciţiul luptei. Armele omului primitiv erau mainile, picioarele, dinţii. Apoi omul primitiv a început să folosească obiecte: piatra, măciuca, cuţitul, lancea. Acestea i-au prelungit, amplificat şi sporit forţa şi în acelaşi timp l-au obligat la perfecţionarea unor alte feluri de mişcări, reclamate de manuirea acestor obiecte.

Cea mai importantă perfecţionare a atins-o omul primitiv atunci cand el nu s-a mai mulţumit să ţină în mană aceste arme, ci a început să le arunce la distanţă asupra adversarului. Aruncarea deosebeşte esenţial omul de animale. Celelalte exerciţii naturale: alergarea, săritura, căţărarea sunt caracteristice şi animalelor. Aruncarea însă, este apanajul omului. Acest exerciţiu a apărut în momentul în care omul a trecut de la staţiunea patrupedă la cea bipedă, obţinand astfel libertatea de mişcare a membrelor superioare.

Paleoliticul inferior reprezintă prima etapă a evoluţiei umane. Omul primitiv (Homo primigenus) era bine dezvoltat fizic, dar nu şi intelectual. Trăia în grupuri mici, nomade, pe malurile apelor, îşi confecţiona uneltele şi armele rudimentare din piatră, se adăpostea în copaci sau în peşteri, se hrănea mai ales cu plante şi cu animale mici.

Homo de Neanderthal reprezintă o etapă superioară caracteristică paleoliticului mijlociu. Capacitatea lui craniană era mai mare (1500 cm3 ), avea capacitatea de comunicare prin limbaj, cunoştea focul şi se ocupa mai ales cu vanătoarea. Uneltele sale devin din ce în ce mai diferenţiate şi mai precise ca formă, ele fiind confecţionate prin şlefuirea silexului. Conformaţia fizică cu corpul scurt şi îndesat, trunchiul aplecat înainte şi oasele femurale arcuite, îl făceau impropriu pentru alergare, în schimb partea superioară a corpului foarte bine dezvoltată îl ajuta să se caţere cu deosebită dexteritate.

Pentru paleoliticul superior, epoca care urmează după ultima glaciaţiune, tipul caracteristic a fost Homo sapiens fossilis, la care capacitatea craniană şi dezvoltarea lobilor cerebrali indică creşterea activităţii nervoase superioare, iar scheletul feţei şi structura dinţilor demonstrează o alimentaţie mai evoluate, cu regim predominant carnivor. Corpul zvelt, oasele femurale lungi şi mai subţiri, indică că Homo sapiens era un bun alergător, spre deosebire de tipul descris anterior. În epoca mezolitică, omul ajunge la tipul actual Homo sapiens recens şi se diversifică în rase.

Condiţiile de viaţă ale omului primitiv erau foarte grele. El trebuia să ducă o luptă permanentă cu factorii exteriori, cu natura, cu animalele, cu semenii săi. Numai cei bine înzestraţi fizic puteau rezista. Armele lor erau rudimentare, lupta cu animalele se ducea adesea, corp la corp. Numai cei dotaţi cu calităţi deosebite de forţă şi îndemanare puteau învinge. Omul primitiv trebuia să fie rezistent, să fie capabil să alerge mult şi repede. Trebuia

6

să ştie să se caţere, să sară peste obstacole, să treacă înot prin apă. Exersarea acestor deprinderi în viaţa de zi cu zi, a dezvoltat calităţile omului primitiv atat din punct de vedere mental cat şi fizic.

Vanătoarea devine încă din perioada omului de Neanderthal, ocupaţia principală a omului primitiv. Ea se făcea cu arme din ce în ce mai perfecţionate. Alături de piatră cioplită grosolan, apar unelte şi arme lucrate cu multă grijă: varful de lance, răzuitorul, praştia, capcana, plasa de prins peşte, harponul, etc. Dezvoltarea acestor îndeletniciri, perfecţionarea tehnicii, organizarea oamenilor în cete şi triburi au dus la formarea unei adevărate culturi, caracteristice Comunei primitive. Pe langă armele şi uneltele găsite, un izvor deosebit de important pentru reconstituirea vieţii omeneşti din acea perioadă îl reprezintă desenele şi picturile rupestre descoperite pe pereţii cavernelor sau a stancilor.

Conştiinţa socială a început să se dezvolte la omul primitiv odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Epoca mezolitică este cea în care se înregistrează cel mai semnificativ progres. Este epoca în care apar arcul şi săgeata, se perfecţionează uneltele de muncă.

În epoca “Neolitică” cultura materială şi economia se află într-un permanent progres: tehnica de prelucrare se îmbunătăţeşte, oamenii trec de la vanătoare la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Primele regiuni unde apare această diversificare, începand cu mileniul al VI-lea Î. Hr. sunt cele din zona văii Nilului şi Mesopotamiei. Pe plan social dezvoltarea forţelor de producţie a determinat apariţia şi apoi consolidarea comunităţilor gentilice. Se formează uniunile de triburi, ca forme superioare de organizare premergătoare apariţiei statului. Primele state se formează în mileniile al IV-lea şi al III-lea Î.Hr..

2.2. Toate mişcările şi deprinderile caracteristice omului primitiv aveau ca scop asigurarea hranei şi a existenţei sale biologice. Mersul, alergarea, săritura, căţărarea, înotul, tararea, transportul unor obiecte etc, reprezintă astfel de mişcări, pe care le putem grupa în mişcări de muncă. Lovirea, aruncarea cu diferite obiecte, trasul cu arcul, împingerea, etc fac parte din acele mişcări pe care omul primitiv le folosea pentru a se apăra în lupta cu animalele sau cu semenii săi.

A doua formă de mişcare a omului primitiv a fost dansul. Originea dansului trebuie căutată tot în condiţiile de viaţă ale omului primitiv. Dominat de necesitatea de a-şi conserva existenţă, el a simţit nevoia ori de cate ori era în primejdie să apeleze la ajutorul divinităţii. Omagiul sau invocarea divinităţii se făceau prin întreceri fizice, mai ales lupte şi prin dans. După ritm, caracter şi formă dansurile puteau fi: sacre, vesele, executate în grup, pe perechi sau individual. Toate popoarele primitive au dansat în ocazii dintre cele mai diferite, vesel sau triste. Dansul este o manifestare cu caracter general a speciei umane, o artă “primordială”(Th.Ribot).

Jocurile au apărut în viaţa oamenilor prin imitarea mişcărilor de luptă şi chiar de muncă, căpătand pe măsură ce societatea primitivă s-a dezvoltat un caracter independent de întrecere, dar şi cu substrat religios.

2.3. Datele oferite de arheologie şi analiza lor istorică elemente interesante pentru cunoaşterea originilor educaţiei fizice. Acestea sunt completate de cele oferite de studiul etnografic al populaţiilor primitive: indigenii din inima continentului african, locuitorii insulelor din Pacific, supravieţuitorii populaţiilor precolumbiene de pe continentul american sau populaţiile din regiunile arctice ale Europei şi Americii.

2.3.1America - dintre toate formele de practicare a exerciţiilor fizice, pentru indigenii americani, alergarea a fost exerciţiul cel mai apreciat şi cel mai răspandit. În Imperiul Incaş, alergătorii constituiau o clasă socială aparte cu responsabilităţi specifice. Imperiul era străbătut de două şosele, una pe platoul dintre cele două şiruri ale Munţilor Cordilieri, a doua la poalele munţilor, de-a lungul ţărmului. Şoselele erau construit exclusiv pentru a fi străbătute de “curierii” imperali, care reuşeau să parcurgă cei 1600 de km dintre Quito, aşezat pe ţărmul mării şi capitala Cuzco situată în munţi la peste 3500 de metri altitudine, în numai

7

opt zile. Pe aceste trasee erau organizate sisteme de relee şi ştafete care permiteau transmiterea ştirilor şi uneori chiar şi transportul alimentelor ca mare repeziciune. Nu numai peruvienii erau foarte buni alergători, ci şi indienii tribului Seri din golful californian, despre care se ştie că prindeau din fugă iepuri, cerbi sau cai. Din acest trib a provenit Louis Bennet, care în anul 1863 a stabilit un prim record mondial al curselor de durată, alergand într-o oră 18,589 km.

Studiaţi de etnograful norvegian Lumholtz, indigenii din tribul Taragumara au fost socotiţi ca cei mai buni alergători de durată. Pentru aceştia erau caracteristice întrecerile de alergare de distanţe de 200-300 de km, în care participanţii conduceau cu picioarele nişte mingi mari care reprezentau soarele.

Dintre jocuri cele mai răspandite erau jocurile de aruncare şi jocurile cu mingea. Aruncarea suliţelor la ţintă pe un şanţ săpat în zăpadă se numea “Şarpele de zăpadă”, şi se juca iarna. “Ciung-hik” era un joc de precizie care consta în aruncarea unor beţe lungi spre inelele care se rostogolesec perpendicular pe direcţi de aruncare. Jocurile cu mingea aveau un caracter sacru, mingea reprezentand “soarele”. Variantele de jocuri sunt numeroase, specifice pentru fiecare regiune. Astfel, la tribul Monnitari, din bazinul superior al fluviului Mississippi, mingea era lovită cu două rachete. La tribul Ciotka, participanţii la un joc ajungeau pană la 1000 de persoane, iar spectatorii puteau fi în număr de cinci pana la şase mii. În regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea cu capul, în zona Columbiei, cu genunchiul, iar în alta părţi ea trebuia introdusă într-un coş suspendat într-un copac.

2.3.2. Africa - Cercetătorii au avut ocazia să constate o adevărată bogăţie a formelor de practicare a exerciţiilor fizice şi de către populaţiile de pe continentul african. Hotentoţii, studiaţi de exploratorul Peter Kolb în secolul al XVIII-lea, erau alergători extraordinari, urmăreau vanatul în fugă pană cand acesta cădea epuizat. În bazinul inferior al fluviului Congo, băştinaşii erau înotători şi vaslaşi foarte buni, întrecerile dintre ambarcaţiuni fiind una din distracţiile lor favorite. Despre populaţiile de “bantuşi”, Adolf Mecklenburg a relatat de asemenea că erau foarte buni trăgători cu arcul şi chiar săritori în înălţime.

Dintre jocurile cu mingea întalnite pe continentul african este menţionat jocul Tephu, asemănător hocheiului. Alte exerciţii descrise de cercetători completeaza gama largă a formelor de practicare: lupta cu pumnii întalnită în regiunea Nigerului, scrima cu bastoanele care se practica pe întreg continentul în forme variate.

În condiţiile speciale oferite de mediul ambiant locuitorii complexului insular întins între Oceanul Indian şi Ocenul Pacific au oferit cercetătorilor imaginea unor variate forme de practicare a exerciţiilor fizice. Exerciţiul cel mai reprezentativ pentru această regiune este “călărirea valurilor”, cu ajutorul unei scanduri, strămoşul surfingului din zilele noastre. La acesta se adaugă căţărarea, exerciţiu de asemenea obligatoriu într-o astfel de regiune. Tehnica de căţărare a populaţiilor insulare este specifică, diferită de cea folosită de europeni. Aruncarea este şi ea răspandită în forme diferite. Se practica mai ales liber sau cu ajutorul unor instrumente specifice. Liber se arunca cu bumerangul sau cu lancea. Pentru aruncările cu ajutorul unor instrumente cea mai veche unealtă este praştia, la care se adaugă arcul şi sarbacana. Înotul şi scufundările sunt de asemenea exerciţii practicate în mod natural, dar nici jocurile cu mingea nu lipsesc. Mingea putea fi o nucă de cocos sau o beşică de cangur umplută cu iarbă. Indigenii mai practicau cu pasiune şi alte jocuri, precum jocul “de-a trasul” şi “de-a împinsul”, sau jocul “înălţării zmeului”, iar dansurile au avut întotdeauna un loc foarte important în viaţa acestor popoare.

2.3.3. În Asia, la populaţiile paleosiberiene, cursele de reni sau de caini erau întrecerile cele mai obişnuite. La acestea se adaugau alergările, săriturile şi luptele. Jocul cu mingea confecţionată din piele de ren şi umplută cu muşchi nu lipseşte nici la aceste popoare. Se mai practicau vanătoarea şi aruncarea harponului, iar în Siberia orientală s-a păstrat pînă în

8

zilele noastre o tradiţională întrecere de tir cu arcul în care ţintele sunt urşi crescuţi special pentru acest scop.

2.3.4. Eschimoşii, populaţia arctică din regiunea Groenlandei, practicau o serie de exerciţii fizice care reflectă condiţiile deosebite în care trăiau. La aceştia lipseau exerciţiile de alergare, fiind prezente în schimb cele legate de vanătoarea de reni şi de pescuit: trasul cu arcul, aruncarea harponului şi vaslitul în ambarcaţiunile de o singură persoană, caiacul.

În totalitatea lor, exerciţiile fizice amintite în acest capitol dedicat perioadei de început a societăţii demonstrează prin multitudinea de variante caracterul universal al exerciţiului fizic şi prezenţa lui în viaţa tuturor popoarelor încă de la începuturile istoriei lor, dar şi specificitatea acestora, determinată mai ales de mediul caracteristicile mediului geografic.ÎNTREBĂRI

1. Care este actul motric care-l diferenţiază esenţial pe om de animale şi de ce ?

2.În cate categorii de mişcări îşi au originea exerciţiile fizice?3. Care erau principalele forme de mişcare practicate de indigenii de pe continentul

american ? Dar de către eschimoşi ?

9

CURS NR. 23. EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE ÎN ANTICHITATE DE POPULAŢIILE DIN

EGIPT, INDIA, CHINA ŞI JAPONIA

Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în domeniul educaţiei fizice a atins un grad de dezvoltare uimitor. Aportul cultural al altor popoare de pe scena istoriei este de asemenea important. “Miracolul grec” nu a apărut din senin, ci a fost un moment culminant al unei evoluţii care se referă mai ales la dezvoltarea popoarelor din bazinul oriental al Mediteranei, leagănul civilizaţiei europene şi la cîteva popoare din Orient.

3.1. EGIPTUL ocupă un loc de frunte în istoria celor mai vechi popoare, în această zonă a lumii antice dezvoltandu-se o cultură originală şi impunătoare. Prin unificarea celor două state egiptene independente, din anii 3300-3200 Î.Hr., Egiptul devine un stat unitar şi puternic, care pană în anul 525 Î.Hr. s-a impus printr-o organizare politică şi administrativă bine stabilită şi mai ales printr-un înalt nivel de dezvoltare al civilizaţiei. Mărturie sunt monumentele legendare, piramidele, templele, urmele vastei reţele de irigaţii din jurul văii Nilului, mumiile perfect conservate din sarcofage, uimitoarele cunoştinţe de astronomie, matematică şi medicină pe care le deţineau vechii egipteni, lucrările de artă ale căror urme sunt presărate cu generozitate pe întreg cuprinsul ţării.

Perioadele cele mai importante din istoria Egiptului Antic, care confirmă preocupările pentru educaţie fizică sunt cele din timpul Regatului vechi (3000-2000 Î.Hr.), Regatului mijlociu (2000-1550 Î.Hr.) şi Regatului nou (1550-1000 Î.Hr.).

Din timpul primei perioade, cele mai frumoase monumente de artă, reprezentate mai ales prin statui, printre care cea a Regelui Mycermas şi a “numitului Hosi” sunt dovezi ale forţei musculare şi a frumuseţii corpului omenesc. Basoreliefurile de Ptah-Hotep, confirmă existenţa unei intense preocupări a egiptenilor pentru educaţie fizică. În timpul perioadei de mijloc se observă o atenuare a reliefului muscular. Din această perioadă datează picturile murale descoperite la Beni-Hasan, unde un perete întreg este acoperit cu o frescă reprezentand fazele unei lupte, cu 120 de figuri, deosebit de sugestiv realizate. Luptătorii sunt desenaţi în culori diferite, pentru a se observa mai bine detaliile mişcărilor. Arta rafinată cu care este realizată această operă, grija pentru detalii demonstrează locul important pe care exerciţiile de luptă îl ocupau în viaţa egipetenilor.

În perioada următoare, cea a Regatului nou, dominată de personalitatea regelui Ramses, atenţia acordată activităţilor de educaţie fizică este atestată de numeroase reprezentări artistice, care deşi sunt mult mai stilizate decat cele din perioadele anterioare conţin suficiente detalii a căror analiză să conducă la concluzia că exerciţiile fizice se bucurau de mare apreciere în randurile populaţiei.

Exerciţiile fizice se practicau în şcolile din Egipt, deşi idealul educaţional al timpului era pregătirea copiilor pentru meseria de “scrib”, prin care se putea aspira la o carieră de funcţionar considerată cea mai sigură şi prestigioasă. Gimnastica analitică care cuprindea exerciţii pentru membre şi coloana vertebrală era completată cu diferite jocuri de mişcare, jonglerii cu obiecte, sărituri cu coarda, lupta cu bastoane.

Preţuirea de care se bucura educaţia fizică este confirmată de faptul că exerciţiile fizice erau incluse în educaţia principilor. Viitorul rege Sesostris, crescut împreună cu alţi copii de seama lui era obligat să alerge pînă la 180 de stadii (35 km) pentru a avea dreptul să primească de mancare.

Vanătoarea se practica diferenţiat pe categorii sociale: faraonul şi suita sa vanau animalele mari care se găseau din belşug în delta Nilului, în timp ce oamenii de rand se mulţumeau să vaneze capre, antilope, gazele. Pescuitul era şi el la mare preţ, iar în pauzele dintre partidele de pescuit pe apele Nilului se organizau adevărate întreceri de “jute nautice”.

10

Chiar dacă egiptenii n-au fost un popor războinic ei au avut totuşi o armată bine organizată, exerciţiile militare demonstrand măiestria în manuirea armelor specifice: arcul, securea, ghioaga, lancea şi scutul. Călăria era destul de puţin practicată, calul fiind folosit în schimb pentru trasul carelor de război, ceea ce solicita îndemanare şi forţă.

Poporul egiptean a fost un mare iubitor al muzicii şi dansului, numeroasele instrumente găsite în mormintele lor, picturile şi basoreliefurile care surprind scene de dans dovedind acest lucru. Caracterul dansurilor era diferit, de la dansurile sacre executate ca elemente ale cultului lor religios pană la dansurile vesele populare sau executate de profesionişti.

3.2. INDIA era locuită încă din mileniul al IV-lea Î.Hr. de o populaţie formată din triburi de oameni cu piele de culoare închisă care mai ales în regiunile nordice ale peninsulei au dezvoltat o originală civilizaţie. Cea mai veche dovadă a culturii indiene sunt “Vedele”, poemele scrise în limba sanscrită datand din mileniul al IV-lea Î.Hr., cartea sfantă care a stat la baza religiei, filozofiei, moralei şi chiar a instituţiilor sociale specifice hinduşilor. Pe lîngă instrucţiunile care se referă la viaţa de toate zilele, în “Vedele” se pot întalni şi referiri la activitatea fizică, care întregea educaţia necesară atingerii idealurilor religioase şi sociale.

La mijlocul mileniului al II-lea Î.Hr. în urma invaziei triburilor plecate din podişul Pamir care au supus populaţiile locale, în India are loc un proces de stratificare socială. Se produce o împărţire a societăţii indiene în grupuri sociale, numite “caste”. Cuceritorii au format casta sacerdotală a “brahmanilor”, casta militarilor “kshatriya” şi casta comercianţilor “vaisya”, în timp ce băştinaşii au format casta “sudra” lipsită de drepturi. În “legile lui Manu” care guvernau viaţa acestora se fac referiri la băile în lacuri şi rauri, nu numai pentru asigurarea igienei corporale cat mai ales ca mijloc de spălare a “păcatelor”. Brahmanii mai practicau şi o serie de exerciţii de respiraţie, accentul fiind pus pe posibilitatea de reţinere a respiraţiei un timp cat mai îndelungat. Executate cu scop religios, acestea au devenit pe parcurs un sistem specific de exerciţii respiratorii, numit “pranayama”, în care îşi au originea exerciţiile “Yoga” care se cristalizează în timp ca un sistem filozofic şi religios specific civilizaţiei hinduse.

Biografia prinţului Gautama ( sec. al V-lea Î.Hr.) - întemeietorul “budismului”, conţine elemente care atestă importanţa acordată educaţiei fizice şi sportive în formarea tinerilor care făceau parte din casta militară (kshathria). Cand a dorit să se căsătorească, prinţul a trebuit să facă dovada cunoştinţelor sale religioase şi matematice, dar şi a unor foarte bune calităţi fizice. El şi-a demonstrat aceste calităţi într-o competiţie la care au luat parte 500 de tineri care s-au întrecut în manuirea arcului, luptă, săritură, alergare, înot, conducerea elefantului, a carului, dans şi mimică. (Kiriţescu, 1943)

3.3.CHINA În perioada secolelor al XVIII-lea şi al XII-lea Î.Hr., a fost întemeiat primul stat chinez purtand numele de Şan-In, în apropierea fluviului Hwangho, locuitorii să ocupandu-se în principal cu agricultura şi mai tarziu cu meşteşugurile: olărit, ţesut, prelucrarea lemnului. După instaurarea societăţii sclavagiste, conducătorul suprem atat din punct de vedere politic cat şi religios era “Împăratul, fiul cerului”. Statul s-a dezmembrat în urma atacurilor triburilor nomade din nord şi abia în secolul al III-lea Î.Hr. apare un nou stat puternic, cel al dinastiei Ţin. Din această perioadă datează construirea “marelui zid” chinezesc.

Educaţia la vechii chinezi se bucura de o foarte mare preţuire, mai ales în randul claselor nobiliare ale societăţii. Copiii se bucurau de o educaţie integrală care viza toate laturile personalităţii: mintea, sufletul, caracterul şi trupul. Primele noţiuni şi cunoştinţe ei le primeau încă din familie, apoi urmau şcolile cu grade de dificultate diferite. În şcoli se învăţa cititul, matematica, muzica, dansul, religia. Educaţia fizică era inclusă în program la varsta de 15 ani cand tinerii învăţau să tragă cu arcul şi să conducă carul. Tragerea cu arcul nu era numai un exerciţiu de pregătire pentru luptă, ci şi semnul unei adevărate virtuţi, fiind punctul

11

de atracţie principal al ceremonialurilor publice, prezidate adeseori chiar de Împărat. Conducerea carului era o artă, dovada unei bune educaţii, care împreună cu exerciţiul de tragere erau considerate ca dovezi ale unei gandiri corecte şi ale unor virtuţi morale.

Dansul era iubit de chinezi şi avea un caracter religios, alcătuind unul din elementele dramelor rituale prin care se celebra cultul străbunilor şi a faptele lor eroice. Mai existau şi dansuri funebre, dansuri magice toate avand ca specific acest caracter moral.

În afara exerciţiilor clasice deja descrise chinezii mai practicau luptele cu pumnii, scrima cu sabia şi aruncarea cu piatra, Aceste exerciţii cu pronunţat caracter războinic au ajuns la apogeu mai ales în perioadele de “militarism” ale Chinei Antice, cum ar fi cea din timpul dinastiei Ciu (1122-1155 Î.Hr.)

Primul sistem chinez de educaţie fizică datează din anul 2698 Î.Hr., are un caracter medical şi se datorează medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea că orice boală îşi are originea în blocarea sau nefuncţionarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient să se execute mişcări însoţite de gimanstică respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu a fost introdus în ritualul religios, considerandu-se că prin practicarea acestor exerciţii se pot obţine nu numai beneficii fizice ci şi de ordin spiritual. Multe secole mai tarziu, pe baza acestor străvechi exrciţii de gimnastică respiratorie, generalul Yo-Fei (1102-1142 D.Hr.) a creat un nou sistem de educaţie fizică chineză, cu caracter naţional format din exerciţii de ţinută şi de luptă, practicat pană în zilele noastre. Acesta stă la baza numeroaselor “wushu”, artele marţiale chineze atat de apreciate astăzi.

3.4. JAPONIA, prin poporul său recunoscut ca un mare păstrător al tradiţiilor, a menţinut pană astăzi formele vechilor exerciţii fizice adaptate la necesităţile perioadei moderne. Acestea au format baza educaţiei spiritului cavaleresc tradiţional, cel al “samurailor”.

Sumo sau lupta corp la corp a fost la început un privilegiu al nobililor purtători de spadă, al samurailor, constituind un spectacol pentru curtea imperială. Treptat el a fost preluat de popor, devenind în cele din urmă un sport al profesioniştilor. Pană astăzi acest sport şi-a păstrat caracterul tradiţionalist, luptătorii de “sumo” folosind aceleaşi 48 de procedee, iar în competiţii pană de curand nu au avut drept de participare decat luptătorii de origine japoneză.

Kendo este scrima cu bastoane lungi de bambus, ţinute cu amandouă mainile. Luptătorii sunt protejaţi cu măşti, pieptare, manşete şi mănuşi de protecţie, fiind permise doar loviturile peste cap, braţe şi laturile corpului. La fel ca şi “sumo”, kendo a fost la început apanajul samurailor, dar a fost preluat şi de populaţie, iar în zilele noastre este o disciplină sportivă apreciată.

Jiu-jitsu era lupta de apărare fără arme, prin care se urmărea zdrobirea adversarului şi anularea capacităţii lui de luptă, prin folosirea diverselor procedee dintre care unele erau foarte periculoase, chiar mortale. Utilizată la început doar de samurai, a fost preluată de luptătorii “ninja”, răspandindu-se în toate păturile populaţiei. Prin adaptarea unora dintre mijloacele specifice jiu-jitsului s-a creat în secolulul al XIX-lea sportul naţional al japonezilor “judo”.

Kyudo era un exerciţiu tradiţional, considerat obligatoriu pentru toţi tinerii japonezi, constand în manuirea unui arc lung de 2,20 (yumi) cu o curbură asimetrică. Acest arc utilizat din cele mai vechi timpuri era considerat în Japonia un obiect sacru fiind folosit mai ales în cadrul ceremoniilor religioase. Reconsiderat în timpurile moderne kyudo a devenit de la începutul secolului al XX-lea unul din sporturile tradiţionale japoneze.ÎNTREBĂRI

1. Ce caracter aveau mişcările de gimnastică practicate de vechii egipteni ?2. Putem vorbi despre un sistem de educaţie fizică în India ?3. Care a fost primul sistem de exerciţii fizice cunoscut în China şi în ce a constat el ?

12

4.Cate dintre vechile forme de practicare a exerciţiilor fizice japoneze se păstrează şi în zilele noastre ?

13

CURS NR. 3 CURS NR. 4

EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN GRECIA ANTICĂ: PERIOADA PRECLASICĂ ŞI PERIOADA CLASICĂ

CONCEPPŢIA DESPRE EDUCAŢIE, INSTITUŢII, FORME DE PRACTICARE, JOCURILE OLIMPICE, NEMEICE, PHITICE, ISTHMICE, PANATHENEENE

ETAPELE EVOLUŢIEI ŞI DECLINULUI EDUCAŢIEI FIZICE

În domeniul educaţiei fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte popoare, vechea Eladă poate fi considerată ca o epocă de aur a educaţiei fizice, iar exerciţiile fizice ale grecilor formează cel mai interesant capitol al istoriei educaţiei fizice, un model rămas pană în zilele noastre sursă de inspiraţie şi progres. Ca parte integrantă a culturii, educaţia fizică a cunoscut mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în două mari etape: perioada preclasică sau preelenică (de la origini pană în anii 1200 Î.Hr.) şi perioada clasică sau elenică ( din 1200 Î.Hr. pană în secolul al V-lea D.Hr.)

4.1.În perioada preelenică sau preclasică pe teritoriul Greciei s-a dezvoltat o civilizaţie proprie, deosebită de cea a Greciei clasice, numită “egeeană”, pentru că teritoriul unde a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee. Această civilizaţie este cunoscută şi sub denumirea de "minoică" de la numele legendarului rege Minos al Cretei, unde a atins apogeul. Cu toate că a fost proprie zonei insulare, această civilizaţie s-a infiltrat şi în Grecia continentală, unde a luat contact cu populaţia indo-europeană a “aheienilor” pe care a influenţat-o puternic. Cele două mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetăţile Tirint (patria lui Hercule) şi Micene. Invazia popoarelor venite din nord, în special a “dorienilor” a distrus această civilizaţie, iar existenţa ei a fost cunoscută abia după ce expediţiile arheologice din perioada modernă au scos la iveală de sub ruine, urme care au relevat o viaţă culturală, socială, religioasă cu nimic mai prejos de cea din secolele următoare. Descoperirea în secolul al XIX-lea, de către germanul Schliemann a ruinelor Troiei a fost confirmarea deplină a existenţei acestei civilizaţii.

Alături de obiectele de artă, în special basoreliefuri datand din anii 2000 Î.Hr., pe care erau reprezentate scene de luptă (pugilat, trantă, lupte cu taurii), cele mai importante dovezi care atestă practicarea exerciţiilor fizice în acele timpuri se găsesc în documentele literare Legenda Argonauţilor şi Poemele Homerice.

Legenda Argonauţilor, compusă de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea Î.Hr, descrie expediţia lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea “lanii de aur” din Colchida. În timpul expediţiei, argonauţii se opresc pe o insulă din Marea Egee şi participă la jocurile care se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu. Orfeu primeşte un premiu pentru cantecele sale. Din întreaga descriere reiese pe de o parte caracterul sportiv al practicării acestor exerciţii dar şi asocierea lor cu religia, poezia şi muzica, asociere care va caracteriza concepţia greacă despre educaţie fizică pe tot parcursul său istoric.

Poemele homerice au o importanţă documentară imensă pentru cunoaşterea vieţii culturale a Greciei din perioada cuprinsă între secolele al XII-lea şi al VIII-lea Î.Hr. Epopeea homerică cuprinde două pasaje referitoare la practicarea exerciţiilor fizice de către vechii greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie înmormantarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile şi întrecerile constituie punctul cel mai important. Personaje istorice care au luat parte la războiul troian participă la întrecerile de care, la cele luptă şi pugilat, la alergări, la aruncarea suliţei şi a discului, la tragerea cu arcul.

14

În cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisă epopeea lui ULISE. Naufragiat pe insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus să asiste şi apoi să participe la întrecerile lor care constau în aruncarea suliţei, trantă şi alergare. Sunt descrise şi jocuri cu mingea, precum şi dansuri executate de fiii regelui.

Prezenţa acestor descrieri în poemele homerice atestă vechimea şi răspandirea exerciţiilor fizice în randul vechilor greci, precum şi faptul că ele au devenit tradiţionale încă din perioada Greciei preelenice.

Civilizaţia aheiană a atins apogeul între anii 1400-1200 Î.Hr., perioadă în care cetăţile Tirint şi Micene au ajuns la maximă înflorire, iar influenţa lor s-a extins pe teritoriul Greciei continentale. Războiul troian a fost ultimul act al acestei expansiuni.

După o perioada care a durat cateva sute de ani, Grecia devine din nou un centru al civilizaţiei lumii antice, viaţa politică fiind concentrată în jurul a două mari centre, opuse din multe puncte de vedere: Atena, întemeiată de urmaşii ionienilor şi Sparta, întemeiată de urmaşii invadatorilor dorieni. 4.2.Perioada clasică. Deşi au existat adesea diferenţe destul de pregnante între cele două mari centre ale Greciei clasice, Atena şi Sparta, trebuie subliniat faptul că una dintre preocupările principale ale poporului grec indiferent de cetate era aceea de îngrijire atentă şi continuă a trupului şi spiritului. În Grecia clasică se conturează din ce în ce mai clar o concepţie sistematică despre educaţie, concepţie în care grija pentru educaţia fizică era aşezată pe primul plan. În această perioadă educaţia a devenit una dintre funcţiile fundamentale ale statului, iar marii filozofi au fost preocupaţi să precizeze cat mai clar scopurile şi să găsească cele mai potrivite metode şi mijloace de realizare.

În Grecia antică, marii filozofi şi legislatori au fost în acelaşi timp şi principalii educatori ai poporului lor.

Principiul fundamental al concepţiei greceşti era legătura indisolubilă dintre corp şi spirit, un corp sănătos fiind condiţia indispensabilă pentru ca activitatea intelectuală să fie normală. Formulată de ganditorii Greciei antice ea se adaugă la concepţiile utilitare, cum ar fi cele referitoare la influenţa exerciţiilor fizice asupra sănătăţii şi importanţa lor pentru realizarea unei pregătiri militare, care au fost întalnite şi la celelalte popoare vechi.

4.2.1.Concepţia greacă despre educaţia fizică a evoluat în trei direcţii principale: igienică, militară şi armonioasă, fiecare dintre aceste direcţii bucurandu-se de atenţia celor mai luminate minţi ale timpului. Exerciţiile fizice şi-au clarificat conţinutul, au fost sistematizate şi au dobandit o terminologie adecvată.

Concepţia igienică este reprezentată de o ilustră galerie de învăţaţi, care din cele mai vechi timpuri au arătat legătura dintre exerciţiile fizice şi sănătate:

• Chiron, celebrul centaur, considerat unul dintre întemeietorii medicinei şi farmaciei, a îndrumat educaţia lui Achile, Nestor, Jason, Castor şi Polux, desluşindu-le tainele vanătorii dar şi pe cele ale păstrării sănătăţii.

• Asclepios (Esculap), în lucrările sale de medicină recomanda exerciţiile fizice, băile şi masajul, alături de un regim alimentar corect pentru întreţinerea sănătăţii.

• Herodicos din Selimbria, predecesorul lui Hipocrat a fost primul care a stabilit normele gimnasticii igienice şi terapeutice, fiind considerat “părintele” gimnastice terapeutice greceşti.

• Hipocrate, marele medic al antichităţii greceşti, care a trăit între anii 460-377 Î.Hr. nu s-a ocupat direct de gimnastică, dar în tratamentul pe care-l recomanda pentru anumite boli el a atribuit o mare importanţă efectelor exerciţiilor fizice, masajelor şi regimului alimentar, considerand că acestea contribuie decisiv la realizarea “echilibrului umoral” şi influenţează “pneuma” (principiul vital).

15

• Galenus (Galen, Galien), celebru medic şi igienist din secolul al II-lea D.Hr.(138-211) a scris pe langă numeroase cărţi de medicină şi trei lucrări care sunt legate direct de educaţie fizică. “Higieinon logoi”, “Trasybul” şi un manual despre jocurile cu mingea care conţin observaţii foarte interesante despre relaţiile dintre gimnastică şi igienă. După Galenus, medicina este “ştiinţa corpului” şi se împarte în igienă şi terapeutică. Gimnastica, fiind un mijloc de păstrare a sănătăţii, face parte din igienă, deci din medicină.

• Filostrat (176-249 D.Hr.) a scris o lucrare deosebit de importantă “Despre gimnastică”, în care tratează cu multe detalii istoricul şi tehnica exerciţiilor din gimnastica grecească. Cartea este un adevărat document depre concepţiile greceşti despre fiziologie, igienă şi influenţa exerciţiilor asupra sănătăţii.

• Antylos, alt medic celebru din secolul al II-lea D.Hr. continuă edificarea gimnasticii terapeutice. Theon din Alexandria, a scris o “Enciclopedie” a gimnasticii în 16 volume din care din păcate au rămas doar cateva fragmente.

Concepţia militară a fost caracteristică statului spartan, fiind o consecinţă naturală a originii, dar şi a structurii psihice şi politice a acestui popor. Sparta s-a organizat ca stat militar în care fiecare cetăţean trebuia să fie soldat. Copiii nu mai aparţineau familiei, încă de la naştere ei erau preluaţi de stat. Viaţa cetăţenească era un serviciu militar permanent care începea încă din copilărie. Copii mai puţin dotaţi sau infirmi erau lăsaţi să moară, expuşi pe muntele Taiget. Cei sănătoşi şi viguroşi erau lăsaţi în grija familiei doar pană la varsta de 6 ani, după care băieţii erau preluaţi de stat şi daţi în grija pedotribilor. Îndrumaţi de aceştia pană la 18 ani ei erau educaţi într-un regim sever prin care se urmărea creşterea rezistenţei fizice, antrenarea lor pentru luptă prin marşuri, călărie, înot, manuirea armelor. La 18 ani tinerii deveneau “efebi”, iar la 20 de ani soldaţi. Abia după 30 ani erau socotiţi bărbaţi şi primeau dreptul de a se căsători.

Fetele erau crescute şi educate în acelaşi spirit. Ele trebuiau să-şi întărească trupul pentru a putea da naştere unor copii sănătoşi şi voinici. Una dintre capodoperele sculpturii antice, aflată azi în muzeul de la Vatican, înfăţişează “alergătoarea dorică”, o fată îmbrăcată cu un “chiton” scurt, cu cingătoare şi cu umărul gol, al cărui trup este plin de graţie dar şi de forţă. Pe langă alergare, fetele spartane aruncau discul şi suliţa, înotau, se jucau cu mingea, dansau. Educaţia aspră a spartanilor nu excludea latura spirituală, care se cultiva mai ales în timpul meselor luate împreună cu conducătorii lor, cand tinerii erau obişnuiţi să discute probleme de politică sau învăţau cantece şi versuri ale unor poeţi ca Terpandru şi Tirteu, scrise în acelaşi spirit al dragostei şi sacrificiului pentru patrie.

Concepţia armonioasă (a idealului armonic) a caracterizat statul atenian. Spre deosebire de spartani, atenienii (urmaşi ai ionienilor) erau o populaţie cu fire blandă şi înclinată spre preocupări intelectuale. Ei au rămas în istorie ca oameni cu simţul măsurii, al frumosului şi al armoniei. Pentru atenieni valoarea fiinţei umane era un lucru complex, care depindea de foarte multe calităţi. Din îmbinarea acestor calităţi trebuia să rezulte perfecţiunea umană, ideal al vechilor atenieni. Acest ideal era concretizat în formula “kalos kai agatos”, adică “om frumos şi bun”. Educaţia trebuia să vizeze în egală măsură latura fizică şi cea spirituală. Prin educaţie se obţinea în primul rand sănătate, putere şi agilitate. Însumarea acestor calitaţi avea ca rezultat frumuseţea corpului manifestată prin proporţii armonioase şi ţinută. Aceste calităţi fizice stăteau la baza dezvoltării calităţilor morale: curajul, cumpătarea, iar paralel cu acestea prin studiul filozofiei şi al artelor se desăvarşea educaţia spirituală. Cel care a contribuit decisiv la fundamentarea teoretică a acestei concepţii despre educaţie a fost Platon. În lucrările sale “Legile” şi “Republica”, el a elaborat un sistem de educaţie în care educaţia fizică este prezentă ca cel mai important element al educaţiei armonioase. Platon

16

arată origine ei în necesitatea fiziologică de mişcare a omului, fiind primul care studiază fundamentarea fiziologică şi psihologică a mişcării, precum şi efectele ei. În acest mod, el pune bazele abordării ştiinţifice a educaţiei. Îngloband termenului “gimnastică, alimentaţia, băile, masajul şi odihna, Platon ridică gimnastica la rangul de “sophia”, ştiinţă.

Alt mare ganditor ale cărui concepţii au influenţat concepţiile lumii antice greceşti despre educaţie, a fost Aristotel. Pe langă calităţile sale de om de ştiinţă, acesta a fost şi un mare pedagog. După ce s-a ocupat de educaţia lui Alexandru cel Mare, a fondat la Atena gimnaziul Lykenion. Spre deosebire de Platon, considera educaţia nu numai o obligaţie a statului ci şi una a familiei. Creatorul logicii şi al silogismului considera educaţia fizică indispensabilă, alături de gramatică, muzică sau desen, pentru formarea personalităţii copiilor. Bucurandu-se de atenţia marilor spirite ale antichităţii, nu este de mirare că gimnastica a devenit una dintre componentele esenţiale ale vieţii cetăţeneşti şi a influenţat considerabil viaţa politică, socială şi militară a poporului grec.

4.2.2. Atena era renumită pentru atenţia şi grija cu care se urmărea educaţia copiilor şi a tinerilor. Aici exista un număr mare de şcoli, învăţătura fiind considerată ca o obligaţie a familiei, iar pentru copiii orfani ai căror părinţi au murit pentru apărarea cetăţii, obligaţia statului. Pană la 7 ani copiii trăiau în familie unde primeau primele învăţături şi deprinderi, iar de la această varstă, băieţii intrau în şcoli şi îşi începeau instrucţia sub îndrumarea atentă a unor persoane special pregătite. Pană la 18 ani ei învăţau literele cu “gramatistul”, muzica cu “cytaristul” şi gimnastica cu “pedotribul”. La 18 ani băieţii deveneau “efebi”, continuandu-şi înca doi ani educaţia în cadrul “Efebiei”, iar la 20 de ani erau consideraţi maturi.

Nota caracteristică a procesului de educaţie era importanţa care se acorda educaţiei fizice, căreia îi era consacrată aproape în exclusivitate perioada cuprinsă între 14 şi 18 ani. Dacă la început, practicarea gimnasticii era rezervată exclusiv celor din clasele bogate, din secolul al IV-lea Î.Hr., în urma reformelor lui Solon, acest drept îl aveau toţi tinerii născuţi liberi. Gimnastica se învăţa în "Palestre", instituţii şcolare specifice. Toţi participanţii aveau corpul complet gol, nuditatea fiind o regulă generală pentru orice exerciţii gimnastice, atat în şcoală cat şi în cadrul unor întreceri. Practicarea exerciţiilor cu corpul gol era posibilă datorită climei calde, pentru că se obişnuia ungerea pielii cu diverse unguente şi uleiuri, precum şi presărarea cu nisip dar şi pentru că un trup armonios dezvoltat constituia motiv de mandrie pentru orice bărbat grec. Etimologic, cuvantul “gimnastică” provine din această caracteristică a practicării exerciţiilor fizice de către vechii greci. “Gymnazien”, înseamnă “a se dezbrăca”, a rămane gol”, iar gimnastica era în concepţia grecească "arta care se executa cu corpul gol".

Exerciţiile gimnastice se învăţau şi se practicau sub directa îndrumare a “pedotribilor”. Pregătirea lor era empirică, ei fiind recrutaţi cel mai adesea din randul foştilor practicanţi ai exerciţiilor fizice. Mai tarziu a apărut o nouă categorie de educatori în domeniul educaţiei fizice: “gimnaştii”. Aceştia erau oameni cu o pregătire completă avand şi cunoştinţe medicale, fiind pedagogi şi medici, în egală măsură.

La împlinirea varstei de 18 ani tinerii erau primiţi în Efebia, o instituţie de stat unde se desăvarşea educaţia lor cetăţenescă şi militară. Pentru a deveni efebi tinerii erau supuşi unui examen riguros numit “dokimassia". Acest examen consta într-o evaluare a însuşirilor morale şi cunoştinţele de bază. Prin marşuri, exerciţii de manuire a armelor, gărzi şi patrule, efebii îşi făceau ucenicia de soldaţi, condiţie indispensabilă pentru a deveni cetăţeni ai cetăţii. Pe langă pregătirea militară şi fizică efebii frecventau lecţiile unor retori şi filozofi din gimnazii. Cand împlineau 20 de ani, efebii deveneau cetăţeni şi făceau doi ani de serviciu militar, după care se puteau bucura de toate drepturile cetăţeneşti.

Dacă şcolile pentru prima etapă a educaţiei şi palestrele erau instituţii particulare, cele pentru efebi erau instituţii ale statului, numite “gimnazii”. La originea acestora au fost

17

“palestrele”. La început, acestea erau construcţii simple sau mai degrabă spaţii închise în care se desfăşurau activităţi care nu necesitau suprafeţe foarte mari pentru desfăşurare: lupte, sărituri. Treptat acestor palestre li s-au adus perfecţionări şi au fost completate cu diferite anexe: camere de depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, băi, încăperi pentru masaj şi odihnă. Activităţile care necesitau spaţii mari de desfăşurare, precum alergările sau aruncările se exersau la început în afara incintelor palestrei, dar pe măsura creşterii importanţei acordate activităţilor sportive au fost amenajate spaţii speciale, adesea acoperite, care au devenit “gimnaziile” propriu-zise. Porţiunile care rămaneau neocupate de construcţii erau plantate cu arbori, împodobite cu statui, porticuri, bazine. Astfel, gimnaziile au devenit construcţii din ce în ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu. Cetăţile îşi făceau un punct de onoare din a construi gimnazii cat mai frumoase şi mai bine dotate. Un oraş fără gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind Grecia, refuză să acorde numele de oraş localităţii Panopeea, pentru că aceasta nu avea gimnaziu.(Kiriţescu, 1943)

În secolul al V-lea, aflată în perioada cea mai înfloritoare a istoriei sale, Atena avea trei gimnazii, aşezate toate în afara oraşului. Primul era Akademia, aşezat langă Kifissia, pe aleile căruia preda Platon filozofia sa discipolilor săi. La est de Atena, se găsea Lykenion, gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges, un gimnaziu unde aveau acces şi străinii. Mai tarziu, s-au ridicat şi alte gimnazii în interiorul cetăţii, toate fiind construite în apropierea cursurilor de apă. Apa era un element absolut indispensabil pentru alimentarea băilor, întreţinerea curăţenia şi menţinerea plantaţiilor de arbori.

4.2.3. Exerciţiile fizice şi deprinderile motrice care au alcătuit fondul educaţiei fizice din Grecia antică, au fost clasificate în trei mari categorii, după scopurile pe care le urmăreau şi metodele pe care le foloseau:

• Gimnastica propriu-zisă - al cărei scop era formarea omului prin exerciţii care să-i dezvolte forţa şi îndemanarea;

• Orchestrica - alcătuită din dansuri, pentru formarea unei ţinute frumoase şi educarea sensibilităţii prin muzică şi dans;

• Agonistica - prin jocurile şi întrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop evidenţierea calităţilor fizice şi morale ale participanţilor, dar şi întărirea voinţei şi a caracterului.

Gimnastica grecească era alcătuită dintr-un număr nu foarte mare de exerciţii, destul de simple ca tehnică de execuţie şi care nu necesitau aparate speciale. Acestea erau: alergarea, săritura liberă, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu suliţa, (considerate exerciţii uşoare), pugilatul şi pancraţiul, (cotate ca exerciţii grele). Se mai adăugau dansurile şi jocurile cu mingea.

De obicei atleţii practicau una dintre cele două categorii, sau chiar unul dintre exerciţii. Cei care-şi propuneau să devină atleţi compleţi se antrenau într-un program complex numit “penthatlon”, compus din cinci exerciţii: alergarea, săritura, aruncarea discului şi suliţei, lupta, iar mai tarziu şi pugilatul. Introdus în programul Jocurilor Olimpice în anul 708 Î.Hr., pentatlonul a înlocuit exerciţiile izolate.

Alergarea era exerciţiul cel mai vechi şi mai simplu, primul din cadrul pentatlonului. Se executa pe pistele gimnaziului şi putea fi de “viteză” sau de “durată” Alergarea de viteză avea două probe: “dromos” pe distanţa de un stadiu (192 de metri) şi “diaulos” pe distanţa dublă. Alergarea de durată se numea “dolicos” şi se desfăşura pe distanţa de 24 de stadii, adică aproximativ 4,5 km.

Săritura se executa în lungime sau în înălţime, de pe loc sau cu elan, peste coardă sau prin cerc. E drept că ultimele două variante erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor. Specific gimnasticii greceşti era faptul că săriturile se executau cu acompaniament muzical, mai ales pe muzică de flaut. O altă particularitate era obiceiul de ţine în maini în timpul

18

săriturii mici greutăţi, asemănătoare ganterelor folosite azi. Tehnica săriturilor sau rolul acestor greutăţi nu este foarte bine cunoscut.

Aruncarea cu discul era unul dintre exerciţiile pur sportive, acest gen de aruncare neavand nici o legătură cu vanătoarea sau cu exerciţiile militare. Discul a fost la început din lemn sau piatră, iar mai tarziu din aramă, rotund şi turtit, cu suprafaţa ornamentată de figurine cizelate. El avea un diametru de 32 de cm şi o greutate variabilă de la 2 kg pană la 5 kg. Cei mai buni “discoboli” reuşeau să-l arunce pană la 32 de metri, tehnica de aruncare fiind asemănătoare cu cea din zilele noastre.

Aruncarea suliţei era un exerciţiu de precizie care se practica în gimnazii. Suliţele care se foloseau în acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul că erau din lemn cu varful metalic, mai scurte şi mai uşoare şi se aruncau într-o ţintă.

Lupta făcea parte din categoria exerciţiilor grele, dar era cel mai iubit şi apreciat exerciţiu din cadrul pentatlonului în competiţii. Dacă la început a fost un exerciţiu brutal şi grosolan, în care doar greutatea şi forţa erau hotăratoare, el s-a perfecţionat şi a ajuns să fie apeciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite pentru menţinerea sănătăţii şi întărirea organismului tinerilor.

Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaică a boxului modern, un exerciţiu brutal, în care adversarii căutau să-şi aplice lovituri cu pumnii pană unul dintre ei ceda şi abandona. Se putea desfăşura în două forme: una cu pumnii goi şi una în care pumnii erau înfăşuraţi în curele numite “ceste”. Cei mai mulţi dintre vechii greci nu apreciau acest exerciţiu considerandu-l brutal şi nesănătos, iar unii medici s-au delarat total împotriva lui. Totuşi, el era iubit de masele mari ale publicului şi chiar de unii oameni de cultură, care vedeau în el un mijloc de întărire a voinţei.

Pancraţiul era considerat cel mai greu exerciţiu din gimnastica grecească. “Pankration” înseamnă în limba greacă “lupta din toate puterile”. Era o luptă care combina tranta cu pugilatul şi în care erau permise orice mijloace pentru învingerea adversarului: apucări , ridicări, strangulări, călcarea în picioare, piedici, etc. Lupta se desfăşura pană cand unul dintre luptători se declara învins. Exerciţiul era deosebit de periculos, adeseori se solda cu accidente mortale. Nu făcea parte din pentatlon, dar se desfăşura odată cu el la întrecerile din cadrul jocurilor, fiind apreciat de spectatorii dornici de senzaţii tari. Devine foarte apreciat mai ales în ultima perioada din istoria Greciei antice, cea de sub stăpanirea romană.

Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea generică de “sferistică” se bucurau şi ele de preţuire. Primele indicaţii despre jocurile cu mingea apar încă în Poemele homerice şi în Legenda Argonauţilor, iar mai tarziu le-au fost dedicate chiar lucrări speciale, mai ales pentru că medicii timpului le recomandau pentru întărirea membrelor şi pentru dezvoltarea îndemanării. Galenus a scris într-un mic tratat dedicat acestui subiect că jocurile aduc "sănătate trupului, simetrie membrelor şi virtute sufletului" (Kiriţescu, 1943). Mingile cu care se juca erau de dimensiuni diferite şi confecţionate din cele mai diverse materiale: piele, lană, stofă, umplute cu fulgi, seminţe de smochine sau nisip. Ele erau aruncate şi lovite cu mana, cu piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau în încăperi special amenajate din cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit ”sferisticos”. Jocurile în care mingea se lovea cu un baston curbat numit "keratinozes" erau practicate mai ales de adulţi.

Un alt exerciţiu foarte răspandit era înotul, aspect foarte normal dacă ţinem cont de specificul aşezării geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica înotului încă din copilărie, mai ales pentru că mulţi dintre ei aveau ocupaţii care impuneau stăpanirea acestei deprinderi: navigaţia, pescuitul, etc. Chiar şi multe dintre femei cunoşteau şi practicau înotul în Grecia antică.

Trasul cu arcul era şi el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor homerice. Arcul era arma sciţilor şi a parţilor, iar cretanii erau cei mai buni arcaşi. În perioada

19

clasică popularitatea tragerii cu arcul a scăzut, deşi războiul cu perşii a dovedit importanţa lui. Acest exerciţiu nu figura în programele jocurilor tradiţionale.

Cursele de cai şi de care erau de asemenea practicate. Dacă călăria a fost mai puţin răspandită ca activitate sportivă, în schimb cursele de care se bucurau de preţuire şi erau incluse în programele jocurilor.

ORCHESTRICA, era constituită din arta dansului. Idealul educaţional specific Greciei, nu se putea realiza dacă exerciţiile de gimnastică nu erau îmbinate cu dansuri care să dea mişcărilor eleganţă, graţie, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire să exprime prin mişcările trupului stările sufleteşti ale dansatorilor. În viaţa vechilor greci dansul avea un loc foarte important, fiind considerat o activitate serioasă care reuşea să-i apropie pe oameni de zei, aşa că dansurile sacre erau mai răspandite decat cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri speciale, peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia în funcţie de divinitatea căreia îi era închinat: cele în cinstea lui Dionisos-zeul vinului sau a zeiţei Artemis-zeiţa vanătorii, erau vioaie, în timp ce acelea dedicate lui Zeus sau lui Apollo aveau un caracter solemn. La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sărituri. Fetele din Atena dansau cu multă graţie, iar mişcările lor erau subliniate cu ajutorul unor eşarfe sau văluri. Muzica însoţea întotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau : flautul, cytara, tamburina.

Principalele forme ale dansului erau: dansurile funebre, dansurile religioase, dansurile phyrice sau războinice şi dansurile bachice sau dionisiace, fiecare dintre ele cu specificul său dat de ocazia în care se dansa.

AGONISTICA, reprezintă totalitatea jocurilor de întrecere, pe care le organizau grecii pentru a consacra exerciţiile fizice şi a stimula ambiţia şi dăruirea tinerilor. “Agon” însemnă luptă şi caracterizează perfect spiritul în care erau organizate aceste întreceri, pe sistemul concurenţei, a luptei de întrecere. Jocurile de întrecere sunt pomenite încă din cele mai vechi timpuri, legate de cultul morţilor şi de sărbătorirea eroilor. Data la care ele şi-au piedut caracterul ocazional şi s-au transformat în adevărate instituţii nu se poate stabili cu precizie. Originea lor se reflectă în caracterul sacru pe care aceste manifestări şi le-au păstrat tot timpul, numai că vechiul cult al morţilor sau eroilor a fost înlocuit cu legarea jocurilor de divinitatea tutelară a locului unde se desfăşurau. Zeii nu erau numai protectorii sau privitorii jocurilor, ci adesea imaginaţia grecilor i-a coborat în arene ca participanţi. Apollo, era considerat arcaş, discobol şi pugilist, Hermes, cel mai bun alergător. Legendele descriu întreceri între Zeus şi Cronos, între Hermes şi Apollo, descriu isprăvile lui Hercule şi a altor nenumărate divinităţi.

În cadrul agonisticii existau două categorii festivităţi: unele care aveau un caracter local şi altele cu caracter naţional. Dintre acestea din urmă cele mai importante erau: jocurile Olimpice, jocurile Isthmice, jocurile Nemeice, jocurile Pythice şi jocurile Panathenae. Fiecare dintre acestea a avut propriile caracteristici în ceea ce priveşte periodicitatea, genul jocurilor şi detaliile concursurilor.

4.2.4.Jocurile Olimpice Antice - pot fi considerate fără exagerare un simbol al vieţii greceşti, o culme culturală a Greciei antice. De-a lungul a douăsprezece secole OLIMPIA, a fost locul sacru unde erau consacraţi cei mai buni dintre fiii Eladei.

Originea acestor jocuri se pierde în vremurile străvechi ale perioadei preclasice din istoria Greciei. Există surse istorice care consideră anul 884 Î.Hr. ca dată probabilă a primelor Jocuri Olimpice, an în care regele Ifitos încheiat o convenţie cu Licurg, prin care se proclama pace veşnică între Elida şi Sparta, iar micul stat neutru a fost pus sub protecţia întregii Grecii. Pentru istorici însă, anul în care aceste jocuri au început să se organizeze cu regularitate este anul 776 Î.Hr. Din acest an există o cronologie exactă a jocurilor, care poate fi considerată cronologia istoriei poporului grec.

20

Olimpia nu era un oraş propriu-zis, ci o aşezare care timp de trei ani stătea nelocuită, fără viaţă, pentru ca să se însufleţească în vara celui de-al patrulea an, devenind centrul interesului pentru întreaga ţară. Aşezarea era situată în nord-vestul Peloponesului, în regatul Elidei, pe o campie, numită şi “dumbrava sacră”. În timpurile străvechi, aici s-a aflat un altar al zeiţei Hera, iar în vecinătatea lui se desfăşurau în perioada preelenică jocuri cu un caracter local. Invazia dorică a distrus aşezările politice ale regiunii prin secolul al XII-lea Î.Hr. În Olimpia au fost ridicate în decursul secolelor numeroase construcţii. Unele aveau un caracter religios, altele serveau pentru adăpostirea instituţiilor olimpice sau găzduiau oaspeţii sosiţi în număr mare la celebrarea jocurilor. În centrul Olimpiei se găsea măreţul templu al lui Zeus patronul jocurilor, iar în interior, statuia zeului, operă a marelui sculptor al antichităţii Phidias. Statuia din marmură, fildeş şi aur, capodoperă a artei greceşti antice, era considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii. Alături de templu se găsea măslinul sacru sădit conform tradiţiei, chiar de Hercules. Din ramurile lui se confecţionau cununile învingătorilor. În jurul tempului erau construcţiile palestrelor, gimnaziul, stadionul, hipodromul şi un întreg oraş format din temple, altare, statui închinate zeilor şi eroilor jocurilor, clădirile administrative.

Jocurile Olimpice aveau loc din patru în patru ani şi durau cinci zile, începînd în prima săptămană cu lună plină a lunii “Hecatombeon”, după solstiţiul de vară, adică aproximativ prin 27 iulie. Intervalul dintre două ediţii se numea “olimpiadă”. Exactitatea cu care se măsura acest interval, care era de 1457 de zile, 10 ore şi 40 de minute, este un alt indiciu alt importanţei ce se acorda evenimentului. Toate datele importante din istoria acestei perioade sunt fixate în timp şi exprimate prin numărul de ordine al Olimpiadei: de exmplu lupta de la Termopile, a avut loc în primul an al Olimpiadei 75 (480 Î.Hr.). Jocurile s-au desfăşurat regulat, fără nici o întrerupere timp de 12 secole, pană în anul 392 Î.Hr. Timp de 1172 de ani au avut loc 293 de ediţii. Nici una din calamnităţile naturale sau catastrofele politice care nu au lipsit în aceste secole nu le-au întrerupt şirul.

Olimpia era sacră şi inviolabilă, un armistiţiu tacit se instaura pe tot teritoriul grecesc în timpul jocurilor olimpice. Odată la patru ani în perioada jocurilor numită "hieromenia" (luna sacră) nimeni nu avea voie să se apropie sau să traverseze acest teritoriu înarmat: lancea şi scutul erau lăsate la graniţă.

Admiterea concurenţilor se făcea după reguli stricte, iar pregătirea lor reprezenta un lung şi serios proces de antrenament. Criteriile de selecţie erau etnice, sociale, morale şi tehnice. Erau admişi doar bărbaţii de origine grecească, femeile nefiind admise nici ca spectatoare. Doar cetăţenii liberi puteau participa, sclavii fiind de asemenea excluşi. Se cerea concurenţilor dovada unei bune reputaţii şi o moralitate ireproşabilă.

Conducerea jocurilor era încredinţată unor magistraţi numiţi “Helladonike”. Aceştia erau investiţi cu această cinste cu un an înainte şi erau răspunzători de organizarea serbărilor, de judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor. Sub comanda lor se găseau un număr impresionant de funcţionari cu diferite atribuţii dintre care cei mai importanţi erau “aghonoteţii" care arbitrau întrecerile.

Jocurile Olimpice durau cinci zile. În prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80 de altare, defilarea concurenţilor şi jurământul olimpic, care se desfăşura în faţa statuii lui Zeus. În cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorţi şi întrecerea tinerilor de 18-20 ani. Alergarea, luptele, pugilatul şi pancraţiul se desfăşurau în cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta cu pentatlonul urmat de întrecerile “hoplitodorilor” (oameni înarmaţi, alergările de care şi călăria.De a lungul secolelor această ordine iniţială a suferit numeroase modificări, dar întotdeauna şi indiferent de ordine pentatlonul a fost cea mai disputată şi pasionantă probă.

Ziua a cincea, era ziua încoronării învingătorilor. Ceremonia nu se desfăşura pe stadion sau pe hipodrom, ci în faţa templului lui Zeus, lîngă măslinul sacru al lui Hercule. Era

21

momentul culminant al celei mai mari cinstiri care se putea acorda în vechea Eladă. Proclamarea unui concurent drept “Olimpionike”, “învingător la Olimpia”, însemna ridicarea oamenilor care obţineau acest titlu la rangul de eroi naţional, aproape semizei. La întoarcerea în cetăţile de origine pe eroii jocurilor îi aşteptau alte onoruri: ei se bucurau de o intrare triumfală, urcaţi într-un car tras de patru cai, precedaţi de torţe şi urmaţi de un adevărat cortegiu. Cea mai înaltă expresie a spiritului atletic grecesc era reprezentată de aşa numiţii “periodonikes”, nume ce se dădea celor care reuşeau să-şi menţină titlul de campion la mai multe ediţii succesive sau erau cîştigători a mai multor jocuri care se desfăşurau pe teritoriul Greciei.

Ultima ediţie a jocurilor a avut loc în anul 392 D.Hr., iar în anul 394, printr-un edict al împăratului roman Teodosiu I, jocurile sunt desfiinţate. În anul 426, Teodosiu al II-lea ordonă distrugerea edificiilor Olimpiei. În secolul al VI-lea, un cutremur scoate din matcă apele raurilor Alpheos şi Kladeos acoperind cu nămol ruinele Olimpiei. Abia după alte 12 secole, în anii 1875-1881, Olimpia este redescoperită în urma expediţiilor arheologice conduse de Ernst Kurtius.

Pe langă marile jocuri din Olimpia în Grecia se organizau numeroase “agone” locale legate de numele unor eroi sau divinităţi regionale. Dintre acestea unele au primit o importanţă care a depăşit cadrul local şi au îmbrăcat acelaşi caracter “panelenic” ca şi cele organizate la Olimpia.

Jocurile Nemeice şi-au primit numele de la oraşul Nemeea din Argolida şi erau legate de cultul morţilor. Înfiinţate iniţial de Andrastos, conducătorul expediţiei “celor şapte împotriva Tebei”, au fost dedicate amintirii unui băiat ucis de muşcătura unui şarpe în timp ce păzea izvorul de apă necesar luptătorilor. Reorganizate de Hercules, au fost apoi dedicate lui Zeus. Cronologia lor oficială începe în anul 573 Î.Hr., se disputau din doi în doi ani, vara, cu un program asemănător celor de al Olimpia. Helladonicii erau îmbrăcaţi în negru pentru a le sublinia caracterul, iar învingătorii primeau coroane de iederă.

Jocurile Isthimice aveau loc al Corint, în fiecare al doilea şi al patrulea an al Olimpiadei, primăvara. Data fondării lor nu se cunoaşte cu exactitate, la început ele fiind jocuri locale dedicate unui zeu regional, înlocuit apoi cu Poseidon. Se disputau aceleaşi probe ca şi la Olimpia, mai tarziu introducandu-se şi concursurile muzicale. Cîştigătorii erau încununaţi cu coroane de pin.

Jocurile Phythice se ţineau la Delphi în Phocida, în cinstea lui Apollo pentru a celebra victoria zeului asupra dragonului Python şi instituirea oracolului de la Delphi. La început aceste jocuri au avut doar un caracter muzical constand mai ales în imnuri dedicate lui Apollo, dar ulterior ele au evoluat şi au ajuns după cele de la Olimpia, cele mai importante din Grecia. Se desfăşurau din opt în opt ani, în al treilea an al Olimpiadei, erau dedicate vechilor eroi, iar cununa învingătorilor era din laur. Din anul 582 Î.Hr., au început să se dispute din patru în patru ani, iar cronologia lor a devenit mai riguroasă.

Jocurile Panathenaee erau jocuri locale ale Athenei, dar din cauza prestigiului cetăţii şi al dezvoltării generale a agonisticii ele au început să fie frecventate şi de locuitorii altor cetăţi greceşti primind un caracter naţional. Întemeietorul lor este considerat Pisistrat, care le-a înfiinţat pentru a comemora evenimentul istoric al unirii celor 12 state ale vechii Atici sub conducera lui Theseu. La început se ţineau din patru în patru ani, în cel de-al treilea an Olimpiadei, programul fiind alcătuit din întreceri între rapsozi la poezie, cantece şi muzică instrumentală. Permiile constau în vase pictate cu scene de agonistică. Mai tarziu programul a fost completat cu întreceri de gimnastică, dansuri, curse de lampadofori, concursuri de frumuseţe corporală.

Bucurandu-se de atenţia atator spirite mari ale antichităţii, nu este de mirare că gimnastica a devenit una dintre componentele esenţiale ale vieţii cetăţeneşti şi a influenţat considerabil viaţa politică, socială şi militară a poporului grec. Pentru multe din cele mai

22

strălucite genii şi talente ale vieţii spirituale greceşti, participarea la jocurile tradiţionale care se desfăşurau în arenele şi pe stadioanele Greciei a fost un lucru normal. Dacă pe langă participare ei reuşeau să obţină şi un premiu, acest fapt devenea un foarte serios motiv de mandrie. Pitagora, filozoful şi matematicianul, a reuşit obţinerea unui titlu de campion la pugilat chia la jocurile organizate în Olimpia. Platon a concurat la competiţia de lupte din cadrul jocurilor Nemeice şi Istmice, Sofocle frecventa palestrele din Atena, iar poeţii Euripide şi Timocreon au obţinut şi ei premii sportive.

4.3. Istoria educaţiei fizice în Grecia antică se întinde pe o perioadă de mai bine de 12 secole, timp în care concepţiile care au stat la baza acestei activităţi au suferit modificări legate de evoluţia concepţiilor generale filozofice, politice şi sociale ale poporului grec. Toate acestea s-au reflectat în felul de viaţă al cetăţenilor şi în educaţia pe care o primeau tinerele generaţii. Astfel în epoca descrisă de Homer, exerciţiile fizice erau practicate doar de regii şi fiii lor, în timp ce soldaţii şi oamenii de rand erau simpli spectatori. În perioada clasică a antichităţii greceşti educaţia fizică a devenit o preocupare a aristrocraţilor de la care erau excluşi scavii sau micii meseriaşi. Paralel cu evoluţia social-politică s-au produs în decursul timpului şi transformări ale ideilor despre valoarea fiinţei umane şi a raporturilor dintre elementele sale componente, care la randul lor au avut o influenţă directă asupra culturii şi educaţiei. Educaţia fizică a fost puternic influenţată de aceste modificări. Din punctul de vedere al evoluţiei educaţiei fizice istoricii împart istoria Greciei antice în cinci mari perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice.

După N.Gardimer (Kiriţescu,1943) istoric englez, cercetător al fenomenului aceste perioade sunt:

• perioada “omului puternic” caracteristică timpurilor străvechi dinaintea secolului al VI-lea Î.Hr.;

• perioada idealului atletic dintre anii 500 şi 400 Î.Hr.;• perioada specializării şi a atletismului profesionist cuprinsă între anii 440-338 Î.Hr.;• perioada decandenţei atletice caracteristică anilor 338-146 Î.Hr.;

• perioada atleticii greco-romane dintre 146 Î.Hr.-393 D.Hr.; Prima perioadă este perioada arhaică a culturii greceşti şi poartă amprenta lui

Hercule considerat legendarul întemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic influenţată de concepţiile spartane despre educaţie fizică, fiind cunoscută şi sub denumirea de perioada omului puternic. Forţa musculară era cea care impresiona mulţimile. Printre isprăvile cele mai cunoscute erau împingerea sau săltarea unor blocuri de piatră imense. În ruinele Olimpiei s-au găsit două astfel de blocuri inscripţionate datand din secolul al VI-lea Î.Hr., unul de 143 de kg şi altul de 480 de kg.

A doua perioadă, a idealului atletic, corespunde epocii clasice în care influenţa ateniană este cea mai puternică. Este perioada de apogeu a istoriei antice a Greciei, timpul maximei înfloriri politice şi culturale, secolul lui Pericle. La idealul forţei se adaugă se adaugă acela al frumuseţii plastice. Este perioada introducerii “pentatlonului". Acest complex de exerciţii fizice modifică concepţia despre scopul activităţii sportive, promovand atleţi cu o dezvoltare fizică armonioasă şi completă.

Se precizează concepţia armonioasă, scopul educaţiei fiind realizarea unui echilibru perfect între capacităţile intelectuale, fizice şi morale ale omului. Interesul public cere ca individul să fie subordonat comunităţii, iar educaţia cetăţeanului are drept scop dobandirea unor calităţi care să fie utile statului, cetăţii. Exerciţiile fizice se bucură de o mare preţuire, cele mai importante personalităţi ale timpului nu se mulţumesc să le recomande ci le practică chiar ele.

A treia perioadă este cea a specializării şi a atleţilor profesionişti. După secolul lui Pericle a început un proces de decădere a conduitei morale care a influenţat atat sistemul

23

pedagogic cat şi practicarea exerciţiilor fizice. Marea cinste de care se bucurau învingătorii de la jocurile naţionale a încurajat apariţia "atletismului" profesionist. Dacă pană atunci gimnastica a fost un mijloc de educaţie a poporului, ea începe să devină o meserie, iar dorinţa de atinge armonia este înlocuită cu alte trebuinţe. Ambiţia, vanitatea, lăcomia i-au determinat pe mulţi dintre cei care frecventau gimnaziile şi palestrele să devină profesionişti în intenţia lor de a caştiga la jocuri. Educaţia generală a început să fie neglijată în favoarea specializării şi atingerea măiestriei la o singură probă.

Perioada “elenistică” sau “alexandrină” este perioada decăderii atletismului, defectele şi slăbiciunile care se manifestaseră pană atunci la nivelul nobilelor instituţii ale gimnasticii greceşti devenind de dreptul devastatoare. Activităţile sportive practicate cu scopul atingerii idealului armonic sunt înlocuite cu sportul profesionist. Pe langă acesta se dezvoltă alte două fenomene negative: comercializarea şi exploatarea sportivilor. Atletul grec devine un om care trăieşte doar din sport, iar în gimnazii şi stadioane alături de cei care se antrenează apare o lume de funcţionari care speculează victoriile sportive: impresari, intermediari, conducători. Concurenţa fără limite şi fără scrupule favorizează folosirea unor metode lipsite de corectitudine pentru obţinerea victoriei. Exerciţiile de atletică uşoară: alergarea, săritura, aruncarea sunt înlocuite în preferinţele publicului cu cele violente: luptele, pugilatul cu ceste, pancraţiul. Schimbările politice şi sociale favorizează această decădere a educaţiei fizice: cuceririle lui Alexandru cel Mare schimbă fundamental structura poporului grec, locul idealurilor colective este luat de cele cu caracter individual. Dominaţia greacă din timpul lui Alexandru ajunge pană în Egipt şi Asia, iar spiritul naţional specific al poporului grec începe să fie înlocuit cu cosmopolitismul. Pregătirea militară pierde din importanţă, iar efebia devine un stagiu de lux.

Ultima perioadă, cea a atleticii greco-romane consfinţeşte decăderea gimnasticii greceşti. În Grecia supusă dominaţiei politice a Romei, se produc schimbări fundamentale. Idealul cultural s-a modificat fundamental: muzica şi gimnastica nu mai sunt pe prim planul educaţiei, fiind înlocuite cu alte trei discipline de esenţă intelectuală: gramatica, retorica şi filozofia. Educaţia fizică se limitează la o sumară pregătire cu caracter militar, redusă la durata unui singur an. Grecia nu-şi mai educă fiii pentru a deveni buni soldaţi pentru că starea ei de vasalitate nu mai necesita acest lucru. Odată cu prefacerile politice se accentuează şi transformarea concepţiilor filozofice. Idealurile morale se schimbă, se vorbeşte despre eliberarea sclavilor, despre schimbarea condiţiei femeii. Religia şi morala creştină se răspandesc din ce în ce mai mult, iar acestea reprezintă o negare completă a vechilor concepţii greceşti. Urmarea acestui proces a fost neglijarea şi părăsirea treptată a exerciţiilor fizice. Gimnastica mai era păstrată ca parte a educaţiei generale, dar numai pentru că era considerată necesară pentru sănătate.

ÎNTREBĂRI

1.Care sunt principalele surse documentare referitoare la nivelul de dezvoltare al educaţiei fizice în perioada preclasică din istoria Greciei antice ?

2. Sub influenţa căror factori a luat naştere concepţia grecească despre educaţie fizică?3. La ce se referă concepţia igienică ?4. Căreia dintre cetăţile greceşti i-a fost caracteristică concepţia militară şi de ce ?

5.Ce înţeles au cuvintele "kalos kai agatos" ?6. Sub a cui îndrumare se practicau exerciţiile fizice în palestrele şi gimnaziile greceşti ?7. Care erau cele mai cunoscute gimnazii din Atena ?8. Cum se clasificau exerciţiile fizice din cadrul gimnasticii greceşti ?

9.Ce înseamnă "agonistica" ?10. După ce criterii erau selecţionaţi participanţii la Jocurile Olimpice antice ?

24

11. Ce valoare avea titlul de "Olimpionike" ?12. Unde se mai desfăşurau jocuri cu caracter naţional ?13. Cate perioade cuprinde evoluţia educaţiei fizice din Grecia antică ?

14. De ce au fost desfiinţate Jocurile Olimpice antice ?

25

Curs nr. 55. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN ROMA ANTICĂ

PERIOADA REPUBLICII ŞI PERIOADA IMPERIULUI

Primul val indo-european pătrunde în peninsulă la începutul mileniului 2 Î.Hr. În sec. X-IX Î.Hr. îşi fac apariţia etruscii, a căror civilizaţie atinge în sec. VII-VI Î.Hr. maxima dezvoltare. Latinii celălalt mare popor al peninsulei, au fondat Roma (conform legendei prin Romulus şi Remus în anul 753 Î.Hr.). Influenţa Romei s-a extins, ea devenind în sec. al III-lea Î.Hr. stăpana întregii Italii. S-au pus astfel bazele celui mai vast şi durabil imperiu al lumii antice, care a durat pană în anul 476 D.Hr. cand Romulus Augustus, a fost detronat de către căpetenia germanică Odoadru.

În existenţa sa puternicul stat roman a cunoscut trei mari perioade:

• Regalitatea, care s-a extins pe o perioadă datand din cele mai vechi timpuri din cele mai vechi timpuri pană în anul 509 Î. Hr., caracterizată printr-o organizare patriarhală, şi o civilizaţie şi cultură destul de rudimentară.

• Republica a cărei existenţă s-a derulat între secolele al VI Î.Hr. şi secolul I D.Hr., viaţa pe care o duceau romanii era una simplă, austeră, iar educaţia avea aceleaşi caracteristici.

• Imperiul, forma de stat prin care romanii deveniţi practic stăpanii lumii antice, au guvernat în perioada cuprinsă între secolul al II-lea D.Hr. şi secolul al V-lea D.Hr.

Romanii nu au avut ca şi grecii un sistem de educaţie fizică întemeiat pe o concepţie proprie bine precizată. Ei s-au mulţumit să împrumute de la greci programul de aplicare a exerciţiilor fizice la nivelul tinerei generaţii. Contactul celor două popoare s-a stabilit prin relaţiile de vecinătate dintre romani şi etruscilor cu coloniile greceşti din Italia de sud şi Sicilia. După cucerirea Greciei de către Romani contactele au devenit şi mai stranse. Cultura şi civilizaţia greacă a influenţat atat de puternic pe romani, încat se spune că deşi Roma a cucerit Grecia pe calea armelor, grecii i-au cucerit pe romani prin armele culturii şi spiritului.Trebuie însă subliniat că în momentul cuceririi romane, sec. I Î.Hr. gimnastica grecească intrase deja în faza de decădere: exerciţiile uşoare erau trecute pe planul secund, locul lor era luat de pancraţiu, lupte, pugilat, profesionismul se afla în plină ascensiune. Astfele, modele care i-au inspirat pe romani nu mai reprezentau acel ideal armonic care a caracterizat educaţia fizică grecească în cea mai bună perioadă a ei.

Între modele greceşti şi ceea ce au dezvoltat romanii în planul educaţiei generale şi fizice, dar mai ales în privinţa instituţiilor specifice activităţilor sportive au existat deosebiri mari. Aceste deosebiri au fost nu atat de formă, cat mai ales de esenţă.Romanii au imitat felul de viaţă grecesc, arta, conduita. Dar structura psihică a romanilor era mult diferită de cea a popoarelor greceşti. Romanii erau oameni practici, iar forţa lor militară foarte puternică le-a permis cucerirea unor noi şi întinse teritorii, pe care cu capacitatea lor organizatorică, le-au stăpanit timp de multe secole. Ei au adoptat instituţiile greceşti, dar le-au schimbat esenţa spirituală, transformandu-le în conformitate cu propriile lor cerinţe şi structuri spirituale. Armonia şi estetismul grecesc erau străine romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era folositor pentru viaţă. Iar Roma avea nevoie de oameni sănătoşi, robuşti care să poată deveni soldaţi puternici. Din acest motiv criteriul care stătea la baza educaţiei fizice specifice Romei antice era dezvoltarea capacităţii de luptă a indivizilor. La Romani, educaţia nu era organizată de stat, ci era o problemă a familiei.

5.1.În perioada Republicii (sec. al VI-lea Î.Hr – sec. al II-lea Î.Hr) romanii duceau o viaţă simplă, austeră. Educaţia era utilitară şi militară avand ca scop formarea unor cetăţeni curajoşi, disciplinaţi, buni soldaţi. Accentul era pus pe educaţia morală care viza respectarea legilor şi disciplina. Educaţia intelectuală nu era nici ea neglijată dar se limita la

26

scriere şi lectură. Nu se făcea nici muzică, nici artă, nici filosofie. Educaţia fizică se bucura de atenţie în măsura în care pentru ca tinerii să poată deveni buni soldaţi era nevoie de exerciţii fizice care să le dezvolte calităţile necesare, atat pe plan fizic cat şi moral.

În Roma antică, la varsta de 15 ani, băieţii îşi începeau pregătirea militară pe un teren special amenajat numit "Campul lui Marte" (astăzi Piazza dei Popoli). Alături de exerciţiile pur militare ei mai practicau : trasul cu arcul, lupta, călăria, înotul. Scopurile militare ale exerciţiile erau subliniate de detaliile de execuţie: săritura se executa peste un cal de lemn, alergarea se desfăşura alături de un cal în galop, iar marşurile aveau loc pe distanţe de cel puţin 20 de km. cu echipament de luptă. Un exerciţiu special îl constituiau lucrările de amenajare a unor şanţuri, valuri de pămant, etc. Înotul în apele Tibrului era un exerciţiu iubit şi respectat.

Romanii n-au fost capabili să înţeleagă şi să simtă dansul. Ei n-au cultivat nici una dintre formele lui: religios sau războinic, sau vesel. Desconsiderand dansul, ei dispreţuiau dansatorii. Dansul era practicat numai de profesionişti ca element scenic în arta dramatică.

Romanii au preluat de la greci şi ideea de "pentatlon" numind "quinquertium" şi au construit gimnazii şi palestre. Astfel gimnastica grecească era practicată de romani, dar de la modelul grecesc s-au preluat doar aspectele exterioare, fără conţinutul ei conceptual. Romanii au dat un alt înţeles exerciţiilor fizice: popor de cuceritori, exersat pentru război, ei au folosit educaţia fizică pentru formarea aparatului militar care a susţinut Imperiul lor.

5.2. Băile romane sunt instituţii care reprezintă adaptarea palestrelor greceşti la mentalităţile şi stilul de viaţă specific romanilor. Bazinele cu apă care în cadrul palestrelor erau nişte anexe care serveau la curăţarea corpului după contactul cu nisipul de pe pistă, cresc în dimensiuni şi importanţă devenind elementul cel mai important al instituţiei, în timp de spaţiile amenajate pentru practicarea exerciţiilor fizice scad ca dimensiuni şi importanţă, devenind accesorii. Porticele devin locuri de plimbare şi odihnă, iar restul spaţiilor primesc şi ele diverse întrebuinţări legate de băi. Stabilimentele de băi se înmulţesc considerabil, în sec. al IV-lea ajungandu-se la un număr de peste 854 de băi publice, numai în Roma. Cele mai importante dintre băile construite la Roma au fost termele lui Caracalla care s-au întins pe o suprafaţă de 11 hectare, avînd o capacitate de peste 1600 de persoane şi cele ale lui Diocleţian care au acoperit o suprafaţă de aproape 13 hectare. Instalaţiile băilor romane erau numeroase şi complicate: existau bazine de apă rece (frigidarium), apă călduţă ( tepidarium), apă fierbinte ( caldarium). Mai existau săli de sudaţie uscată şi cu aburi, săli de masaj, băi la cadă, etc. În jurul bazinelor existau ca anexe: grădini, saloane de odihnă, săli de gimnastică, biblioteci, muzee şi chiar prăvălii. Romanii îşi petreceau foarte mult timp în băi. După ce-şi puneau organismul în mişcare cu ajutorul catorva exerciţii fizice, de obicei alergări, sărituri, aruncări sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung şi complicat al îmbăierii. În Roma imperială, băile făceau parte din viaţa publică, fiind în acelaşi timp club, gimnaziu şi for.

Jocurile cu mingea erau execiţiile favorite ale romanilor, cele mai multe fiind practicate în interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta vechea denumire preluată de la greci: "sferisterium".

Caracteristicile şi denumirea jocurilor erau date de dimensiunile mingilor şi modul în care aceasta manuită:

• "Follis" era o minge mare umplută cu aer, care se bătea cu pumnul sau cu braţul înarmat cu o mănuşă rigidă ca o rachetă;

• Asemănătoare cu o minge de tenis din zilele noastre "Trigonul" era o minge mică care se juca în trei jucători, aşezaţi în triunghi;

• "Pagaenica" sau mingea ţărănească era o minge de dimensiuni mari, destul de grea, folosită mai ales de oamenii din popor;

27

• "Harpastum" era o minge de piele umplută cu fulgi, făină sau pămant care se bătea cu mana de către jucătorii împărţiţi în două echipe pe un teren acoperit cu nisip.

Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de întrecere ale grecilor din cadrul "agonisticii". Ele reprezintă cel mai elocvent exemplu de deformare a instituţiilor greceşti. Organizate după modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de nota de întrecere sportivă al acestora, aveau un caracter pur spectacular în care scopul primordial era acela de a distra spectatorii.

Jocurile romane, cunoscute sub numele de "ludi" erau de trei feluri, fiecare reprezentand o instituţie deosebită:

• Teatrul – destinat reprezentaţiilor scenice;• Circul – pentru cursele de cai şi de care;• Amfiteatrul – destinat luptelor de gladiatori.

Jocurile publice au luat o dezvoltare foarte mare în perioada imperiului, cand au devenit afaceri de stat, organizate pe seama visteriei publice şi au fost folosite de conducătorii imperiului ca mijloc de caştigare a simpatiei poporului. Ele au constituit unul dintre simptomele de degenerare ale naţiunii romane, pentru că încurajau lenea şi au ajuns să cultive nu sentimente frumoase sau nobile, ci instincte primare, violenţă, bestialitate.

Jocurile de circ ("circenses") erau distracţia favorită a poporului şi constau în alergările de care şi cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriaşe. Faimosul "Circus Maximus" acoperea un întreg cartier al Romei, iar în timpul lui Nero, după cateva secole de continue extinderi şi înfrumuseţări, pista avea 600 de metri lungime şi 200 de metri lăţime, cu 255.000 de locuri pentru spectatori. Un tur de pistă măsura 568 de metri, o cursă fiind alcătuită din şapte tururi. În timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungandu-se ca în timpul dinastiei Flavia numărul curselor să fie de 100. Cursele începeau în zorii zilei şi se desfăşurau pană la căderea serii.

Jocurile de amfiteatru reprezintă completa deformare a jocurilor agonistice. Originea acestor sangeroase spectacole este foarte probabil celtică. Romanii le foloseau la început în cadrul ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participa doar familia, dar cu timpul aceste ritualuri au căpătat amploare şi au fost transformate într-un gen de întreceri după modelul jocurilor agonistice greceşti. Spectacolul din amfiteatrele romane era astfel un amestec de elemente religioase tradiţionale şi altele de origine grecească.

În timpul Imperiului jocurile de amfiteatru au ajuns la dezvoltarea lor maximă. Au fost construite edificii speciale, fiind creat chiar un nou tip arhitectonic pentru ele: amfiteatrul. Cel mai reprezentativ edificiu al genului este "Colosseul" construit în perioada dinastiei Flavia, clădire ale cărei vestigii s-au păstrat pană azi. El avea 45.000 de locuri pe scaune şi 5.000 în picioare, arena avea 86/56 metri şi era în aşa fel construită încat putea fi transformată în lac pentru întreceri nautice.Cele mai importanta jocuri de amfiteatru au fost:

Venationes consta într-o luptă a “venatoresului” cu animale. De cele mai multe ori se reducea la un măcel în masă a celor mai diverse animale sălbatice: urşi, tigri, lei, pantere, elefanţi, mistreţi, care erau lovite cu suliţa, sabia sau se trăgea asupra lor cu arcul. Pentru o completă satisfacere a instinctelor sangeroase a plebei, erau introduşi în arenă “bestiarii”, oameni neînarmaţi, de obicei condamnaţi sau persecutaţi politic şi religios, care erau sfaşiaţi de animale.

Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" şi era la fel de crudă. Gladiatorii erau recrutaţi voluntari sau prin constrangere din randul sclavilor, aventurierilor, delicvenţilor şi erau instruiţi în şcoli speciale. Ei purtau în arenă un echipament special, care era menit să asigure nu atat protecţia lor cat mai ales prelungirea luptei. Se lupta de obicei cu sabia, dar existau şi alte forme. Una dintre cele mai apreciate era cea a “reţiarilor” în care unul dintre

28

luptători era înarmat cu furcă lungă cu trei dinţi şi cu o plasă cu ochiuri, pe care trebuia să o arunce peste celălalt luptător, care se apăra cu o spadă scurtă şi un scut. Lupta se desfăşura pană la rănirea sau chiar omorarea unuia dintre luptători. Cel doborat putea cerea graţierea, care era sau nu acordată de către Împărat după consultarea publicului, printr-un semn al mainii, faimosul "police verso".

În Roma antică au fost destule personalităţi care au încercat să se opună degenerării ideii de educaţie fizică şi au promovat educaţia bazată pe dezoltarea rmonioasă şi plenară a personalităţii umane. Dintre aceştia trebuie amintiţi: istoricul Tacitus, care descriind viaţa vechilor germanici, subliniază importanţa activităţilor de ordin fizic pentru păstrarea sănătăţii fizice şi morale ale unei naţiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educaţie completă, din care nu lipseau activităţile fizice. În fine, nu poate fi omis marele poet satirivc Juvenal care a fost un critic foarte aspru al mentalităţilor şi conduitelor morale ale romanilor, cel care le adresează celor care proclamau necesitatea cultivării spirituale şi dispreţuiau îngrijirea fizică celebrele cuvinte din Satira X: ”Optandum est ut sit mens sana in corpore sano.”ÎNTREBĂRI

1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale educaţiei fizice la romani în comparaţie cu cea din Grecia antică ?

2.Prin ce detalii era subliniat caracterul militar al educaţiei fizice a tinerilor romani în perioada Republicii ?

3. Ce instituţii au preluat romanii de la greci şi cum le-au adaptat ?4. Cate categorii de jocuri erau organizate în Imperiul roman şi care se bucurau de cea

mai mare popularitate ?

5.Daţi o definţie pentru termenul "gladiator".

29

CURS NR. 6

6. EDUCAŢIA FIZICĂ ÎN EVUL MEDIU - MODIFICAREA CONCEPŢIEI DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ. FORMELE DE PRACTICARE ALE EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN

PERIOADA DE ÎNCEPUT A EVULUI MEDIU CAVALERISMUL ŞI EDUCAŢIA CAVALEREASCĂ

EXERCIŢIILE FIZICE POPULARE

Prăbuşirea Imperiului Roman (462 D.Hr) a determinat făramiţarea lumii antice, a cărei unitate se păstrase sub conducerea Romei şi apariţia pe scena istoriei a unor noi popoare. Căderea Romei a adus haosul politic şi social. Năvălirile popoarelor migratoare, nestăvilite de o forţă organizată au adancit şi completat dezordinea. Oraşele erau adevărate atracţii ale valurilor de năvălitori în căutare de pradă. Viaţa urbană a fost cu totul nimicită, industria şi comerţul au fost ruinate. Timp de cateva secole ţările Europei, în special cele care formaseră imperiul roman de apus au fost într-o stare de anarhie.

6.1. Istoria Evului Mediu este dominată de istoria popoarelor germanice care au determinat deplasarea civilizaţiei spre Nord schimband stilul de viaţă caracteristic lumii greco-romane.

Dezvoltarea culturală a acestor popoare este influenţată decisiv de religia creştină, care triumfă asupra vechilor religii politeiste, determinand atat concepţiile cat şi forma instituţiilor.

Desfiinţarea J.O antice şi apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au pecetluit triumful eticii creştine asupra concepţiilor antice, care suferiseră e drept un destul de pregnant proces de degenrare în ultimele veacuri. Locul concepţiilor greco-romane preocupate de aspectul fizic al omului este luat de concepţiile creştine care au creat un ideal cu totul diferit. Doctrina creştină se sprijină pe dualitatea corpului şi spiritului: corpul este pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este duşmanul sufletului, reşedinţa şi cauza păcatului. Cu cat corpul este mai slăbit, mai neîngrijit cu atat şansele sufletului de a accede la viaţa veşnică sunt mai mari. Ca o consecinţă naturală a creşterii influenţei acestor concepţii a fost interzicerea exerciţiilor fizice prin care se cultivă latura fizică a persoanei. În acest mod, creştinismul a adus decăderea execiţiilor fizice. Tertullian unul dintre părinţii bisericii creştine susţinea plin de indignare: “ Paleastrica diaboli negotium!” (Kiriţescu,1943). Au fost considerate purtătoare de păcat şi băile, curăţenia sau igiena personală, adică tot ceea ce ţinea de întreţinerea sănătăţii şi a corpului.

Ostilitatea făţişă a bisericii creştine faţă de educaţie fizică şi-a găsit deplina şi completa aplicare în sistemul de educaţie al timpului. Şcolile medievale erau conduse de ordinele religioase, educaţia se făcea în şcolile mănăstireşti conduse de călugării benedictini, franciscani sau dominicani. În şcoli se învăţau cele “şapte arte liberale” în două cicluri “trivium” ( gramatica, dialectica, retorica) şi “quadrivium” (aritmetica, muzica, geometria, astronomia). Ca metodă de învăţare se utiliza metoda scolastică, bazată pe raţionamentul deductiv şi silogismul, urmărindu-se legarea cunoştinţelor într-un raţionament riguros, fără folosirea faptelor sau argumentelor.

În acest sistem de educaţie era exclusă orice preocupare pentru educaţie fizică, nu mai poate fi vorba de practicarea exerciţiilor fizice în şcoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca şi baia sau înotul.

Dar, chiar dacă exerciţiile fizice nu au mai fost practicate în sistemul şcolar feudal, nu înseamnă că ele au dispărut din viaţa popoarelor. Exerciţiile fizice au continuat să facă parte din viaţa oamenilor şi să fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea asigurării pregătirii militare, dar şi din dorinţa naturală de mişcare a oamenilor din cele mai

30

diferite categorii şi grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exerciţiile fizice în cadrul instituţiei cavalereşti, în timp ce oamenii din popor, ţărani sau orăşeni în diverse ocazii specifice vieţii feudale.

Manifestările variate şi pitoreşti ale practicării exerciţiilor fizice în perioada Evului Mediu au asigurat păstrarea unei continuităţi a educaţiei fizice de-a lungul acestor veacuri destul de întunecate din istoria omenirii.

6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goţi, scandinavi, danezi, islandezi, flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influenţat evoluţia educaţiei fizice mai ales în perioada de început a Evului Mediu.

Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau în regiunile de nord ale Europei o viaţă patriarhală cu instituţii proprii. Felul de viaţă al vechilor germani este cunoscut tradiţii, mituri şi naraţiuni istorice consemnate în operele literare populare ale nordicilor: “edda” sau “sagas”. Poemul german “Niebelungenlied” deşi este de dată mai tarzie a avut ca sursă de inspiraţie aceleaşi vechi naraţiuni mitice şi conţine numeroase amănunte despre obiceiurile şi credinţele vechilor germani. Din punct de vedere documentar putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice şi descoperirile arheologice la care se adugă miturile şi tradiţiile au reuşit să dezvăluie amănuntele vieţii vechilor germani încă din perioadele epocii bronzului.

În istorie, germanii şi-au făcut apariţia în momentul în care Romanii în expansiunea lor spre Nord au venit în contact cu ei. Cesar şi Florus oferă numeroase date despre acest popor războinic, dar principalul izvor de documentare rămane lucrarea istoricului Tacitus: “De situ, moribus et populis Germaniae”. Germanii sunt descrişi ca un popor de oameni înalţi şi viguroşi, blonzi cu ochi albaştri. Viaţa lor era simplă, se desfăşura în aer liber, vanătoarea fiind ocupaţia de bază. Erau războinici de prima mană, curajoşi şi viteji, manuind armele cu multă dexteritate. Romanii nu i-au putut învinge cu toată armata lor bine organizată. Mitologia lor este plină de povestiri războinice, zeii germani sunt luptători şi eroi.

Toţi istoricii elogiază de asemenea calităţile morale deosebite ale acestor populaţii: sentimentul onoarei, credinţa, austeritatea. Vechii germani aveau cultul familiei şi respectau femeia care era considerată tovarăşă egală de viaţă şi de luptă. Curajul, vrednicia, îndemanarea în manuirea armelor erau calităţile cele mai preţuite, iar pentru a dobandi aceste calităţi, în viaţa vechilor germani exerciţiile fizice ocupau un loc esenţial. În legendele scandinave se pot întalni capitole întregi care descriu adevărate programe de educaţie. Din aceste surse documentare se observă că practicarea exerciţiilor fizice începea de la cele mai fragede varste atat pentru băieţi cat şi pentru fete. Copiii învăţau să ţină scutul, să tragă cu arcul, să arunce cu suliţa, să călărească, să înoate, să manuiască sabia. Numai după însuşirea acestor deprinderi, tinerii erau declaraţi maturi şi capabili de luptă. Toate poeziile şi poemele populare germane descriu cu lux de amănunte exerciţiile fizice tradiţionale.

Formele în care vechii germanici practicau exerciţiile fizice erau destul de variate:

• Alergarea era un exerciţiu foarte preţuit, dovadă stand calificativele referitoare la capacitatea de a se mişca cat mai rapid pe care eroii legendari le primesc: Siegfrid "cel iute" descris ca fiind capabil să ajungă ursul în fugă sau "Harald" care reuşeşte să-l întreacă prin alergare pe Magnus care este călare.

• Săritura era şi ea la fel de preţuită fiind folosită mai ales pentru a depăşi obstacolele în timpul luptei. Se practica mai ales săritura în lungime. Istoricul roman Florus, povesteşte despre Teobod, un rege teuton care sărea peste patru sau chiar şase cai aşezaţi unul langă altul.

31

• Aruncarea era un exerciţiu de război. Obiectul de aruncare cel mai caracteristic pentru vechii germani era piatra. Wikingii îşi încărcau corăbiile cu pietre pe care apoi le aruncau asupra duşmanilor.

• Înotul şi scufundările sunt şi ele foarte des menţionate atat în legende cat şi în lucrările istoricilor. Tacit descrie germanii, bărbaţi şi femei deopotrivă, scăldandu-se zilnic, indiferent de anotimp în apele reci ale raurilor.

• Călăria era apreciată mai ales de germanii din sud. Visigoţii, vandalii, francii obişnuiau să lupta călare, iar calul era considerat animal sfant.

• Patinajul şi mersul pe schiuri erau de asemenea practici obişnuite mai ales la poparele germanice din nord. Patinele preistorice confecţionate din oase de animale descoperite în localităţile din zona Mării Nordului, în Islanda, Olanda şi chiar Elveţia sunt dovezi în acest sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare în timpul iernii din cele mai vechi timpuri.

• Dansurile sunt mai puţin pomenite, se pare că ele nu erau foarte iubite de vechii germani. Tacit vorbeşte într-un singur loc despre un dans spectaculos executat de tineri printre săbii şi lănci – deci un dans războinic, asemănător dansurilor pyrice ale vechilor greci.

Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice înainte şi după invazia saxonilor au cultivat şi ei o serie de exerciţii fizice specifice, care pe langă pronunţatul caracter militar serveau şi la satisfacerea dorinţei de mişcare a populaţiei. Reconstituirea obiceiurilor vechilor locuitori ale insulelor britanice pană la cucerirea lor de către normanzi (1066) a fost realizată prin studiul poemele eroice, a unor cronici şi însemnări ale preoţilor. Vanătoarea era activitatea care se bucura de cea mai mare atenţie. Literatura epică abundă în descrierea episoadelor de fapte vanătoreşti ale vechilor englezi. Călăria era necesară pentru deplasare, luptă, vanătoare. Calul era foarte preţuit: practicile rituale descrise dovedind existenţa unui adevărat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosită în luptă, dar şi pentru distracţie. Aruncarea cu praştia, lupta, înotul, canotajul, patinajul, navigaţia cu corăbii cu panze, aruncarea cu pietre sunt deasemenea pomenite în aceste documente.

Slavii care trăiau răspandiţi pe o mare zonă geografică, între Marea Baltică şi Marea Neagră, au format după destrămarea Imperiului Roman, începand cu sec. al VI-lea, mai multe grupe de popoare:

• în partea de răsărit: ruşii, bieloruşii, ucrainienii;• spre vest: polonii, cehii, slovacii;• ramura sudică: bulgarii, sarbii, croaţii şi slovenii.

Slavii s-au dovedit luptători de seamă, puternici, curajoşi, bine dezvoltaţi fizic. Din viaţa lor nu lipseau exerciţiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul, aruncarea pietrelor şi a suliţei, lupta cu paloşul şi securea, scrima cu bastoane, înotul, canotajul, lupta cu pumnii.

6.3. După sec. al X-lea viaţa medievală a depăşit starea de haos şi dezordine care a caracterizat-o în primele secole. Factorii care au avut o influenţă deosebită asupra educaţiei în general şi asupra educaţiei fizice în special sunt aceiaşi ca şi la începutul Evului mediu, dar acum concepţiile despre educaţie sunt mult mai clar şi mai precis conturate. Biserica creştină a determinat suprimarea exerciţiilor fizice din programul medieval de educaţie şcolară, dar pe de altă parte feudalismul ca adept al apărării cu puterea armelor a fost un factor care a influenţat favorabil practicarea exerciţiilor fizice.

32

Sub influenţa acestor factori contradictorii, educaţia fizică în timpul perioadei clasice a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales în instituţia cavalerească.

Cavalerismul n-a fost înfiinţat ca o instituţie decretată de vreo autoritate politică sau spirituală, ci a apărut ca un efect natural al necesităţilor politice şi aspiraţiilor morale ale timpului. La originea lui stau nişte vechi practici ale popoarelor germanice.

Esenţa cavalerismului era formată din două calităţi de bază: prima de natură militară iar cea de a doua de natură etică. Calităţile de bun militar se formau prin parcurgerea de cărte aspirantul la titlul de cavaler al unui adevărat program de educaţie în care exerciţiile fizice erau pe primul loc.

La formarea concepţiilor etice specific cavalereşti au contribuit mai multe popoare fiecare cu însuşirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul războinic de la germani, spiritul combativ, eleganţa şi buna dispoziţie de la poporul francez. Spiritul mandru şi simţul onoarei au fost caracteristici împrumutate de la spanioli, iar bravura şi generozitatea de la arabi.

Locul unde toate aceste calităţi au găsit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost Franţa, ţara în care instiutuţia cavalerească a luat naştere şi s-a dezvoltat ca formă şi esenţă spirituală oferind un adevărat model pentru celelalte popoare din Europa care au cultivat cavalerismul.

Concepţia etică predominantă a cavalerismului era “bravura dezinteresată”. Cavalerul practica religia onoarei, sacrificiul individual şi colectiv pentru o idee; el era protectorul celui mai slab, în special al femeii pe care o respecta în mod deosebit şi era apărătorul credincios al bisericii. Trebuia să fie curajos şi întreprinzător, să nu ia în calcul primejdiile, drept cu duşmanii şi măriminos cu cei învinşi. El era însă gata oricand să spele o eventuală ofensă cu sange. Respectarea cuvantului dat şi a jurămintelor erau alte reguli pe care un cavaler le respecta cu sfinţenie. Pe langă toate astea trebuie să se arate întotdeauna plin de bună dispoziţie, iar eleganţa şi graţia trebuie să însoţească forţa.

Aceste principii morale au fost reunite în perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al XII-lea şi al XIII-lea) în cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atat de sacre ca şi decalogul biblic.

Instituţia cavalerească, viaţa şi faptele cavalerilor au avut o influenţă puternică asupra întregii vieţi culturale, dar mai ales asupra literaturii. A fost creată o adevărată colecţie de balade şi poeme epice cu subiecte din viaţa cavalerilor, care a oferit istoricilor un bogat material documentar. În Franţa colecţia de poeme epice populare “Chansons de geste” cantate de trubaduri îl aveau ca erou pe Carol cel Mare şi cavalerii săi, iar Niebelungenlied (1200) poemul germanilor descria în principal faptele eroice ale cavalerilor germani.

Cavalerismul nu a fost sinonim cu feudalitatea, deşi ascendenţa nobiliară a aspiranţilor era obligatorie. Titlul de cavaler nu era ereditar, el se dobandea prin efortul personal al viitorilor cavaleri. Calităţile fizice şi morale care formau esenţa cavalerismului se formau printr-un proces de educaţie care dura de la 7 ani pană în jurul varstei de 21 de ani.

Pană la 7 ani educaţia fiilor de nobili era lăsată în seama familiei. De la 7 ani începea prima perioadă de educaţie cavalerească cunoscută sub denumirea de “noviciat” care dura pană la 16 ani. Un principiu de bază era acela că orice cavaler trebuie să fie în serviciul altui cavaler, dar care să nu fie tatăl lui. Conform acestui principiu, tinerii îşi făceau noviciatul pe langă un cavaler mai în varstă şi de obicei erau ataşati unor curţi seniorale sau princiare, în calitate de paji. În timpul acestui stagiu tinerii aspiranţi la rangul de cavaler îşi desăvarşeau educaţia intelectuală, morală şi mai ales cea fizică. După noviciat, pe la 15-16 ani pajul devenea scutier. În această calitate avea dreptul să-l însoţească pe senior la luptă, vanătoare, fără a avea încă dreptul de a fi un participant activ la aceste activităţi.

33

Se considera că în jurul varstei de 21 de ani tanărul era pregătit pentru a deveni cavaler. Promovarea se făcea printr-o ceremonie solemnă, numită de “învestitură”. La început acest ritual avea un caracter pur militar, orice cavaler avand dreptul să acorde “învestitura”. Gestul esenţial consta în predarea sabiei, însoţită de obicei printr-o lovitură peste umăr. Mai tarziu, pentru a-i spori caracterul solemn, învestitura era însoţită de o serie de festivităţi cu caracter mai ales religios. Din secolul al XII-lea ceremonia era prezidată de un reprezentant al bisericii, pentru a întări faptul că instituţia cavalerască se afla sub protecţia bisericii.

Referitor la conţinutul educaţiei trebuie spus că latura intelectuală era destul de neglijată. Au fost cavaleri faimoşi care nu ştiau aproape de loc carte. Cunoştinţele preluate din cele şapte arte liberale care constituiau conţinutul educaţiei în Evul Mediu erau reduse la maximum şi adaptate la necesităţile concrete ale vieţii cavalerilor. Educaţia morală consta în învăţături religioase şi povestiri eroice menite să dezvolte sentimentele care formau esenţa concepţiilor cavalereşti şi era în general lăsată pe seama preotului care slujea la capela din incinta castelului.

Partea cea mai importantă şi mai consistentă a educaţiei cavalereşti era educaţia fizică. Scopul era obţinerea forţei şi a îndemanării necesare pentru practicarea celor două activităţi caracteristice vieţii feudale: războiul şi vanătoarea. Exerciţiile fizice specifice cavalerilor erau grupate în aşa numitele "şapte virtuţi" cavalereşti: călăria, înotul, manuirea armelor, lupta, aruncarea, curtenia şi turnirul.

Călăria era un exerciţiul de bază, viaţa feudală nu putea fi concepută fără această deprindere. Eleganţa cu care se călărea era o notă importantă în aprecierea calităţilor unui cavaler. Săritura era un exerciţiu necesar la urcarea şi coborarea de pe cal.

Înotul era o deprindere absolut necesar pentru condiţiile din acele timpuri în care existau destul de puţine poduri peste ape.

Manuirea armelor era o deprindere fundamentală: lupta cu sabia, cu lancea, cu bastonul erau exerciţiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care acţionau la distanţă erau dispreţuite. Principiul luptei era lealitatea şi lupta cu arme egale. Cavalerii nu luptau niciodată mai mulţi contra unui singur adversar.

Lupta se practica după regulile străvechi ale acestui exerciţiu. Era utilă din punct de vedere militar atunci cand cavalerul cădea sau îşi pierdea calul, dar era practicată şi sub forma unor întreceri cu caracter sportiv.

Aruncarea îşi avea şi ea locul printre exerciţiile cavalereşti, deşi nu era agreată ca mijloc de luptă, ci mai ales ca un exerciţiu pentru măsurarea forţei.

Viaţa la curte sau curtenia nu era un exerciţiu fizic, dar era o deprindere eminamente cavalerească. Scopul era să-l înveţe pe cavaler regulile vieţii de curte, bunele maniere. Se deprindea arta de a purta o conversaţie interesantă, regulile de politeţe faţă de femei, precum şi o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era şi ea exersată.

Turnirul era exerciţiul cavaleresc capital, un joc războinic care punea în valoare toate calităţile cavalerilor şi consta în simularea războiului. Era o şcoală de pregătire a războiului adevărat. Adversarii se atacau, se urmăreau, existau învingători şi învinşi. Rezultatul jocului consacra valoarea cavalerilor. În Evul Mediu a fi învingător la turnir echivala cu cinstea de a fi caştigător la J.O din antichitate. Turnirul era o sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă, organizată ca o paradă cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau doar familiale: o căsătorie, o adunare nobiliară, o vizită mai importantă, încheierea unei păci sau a unei alianţe. În lumea medievală cu viaţa ei izolată, cu lipsa de comunicare care o caracteriza, turnirul era un prilej de întalnire al oamenilor, o adevărată sărbătoare. Originea turnirului este celtică. În forma lui primitivă el se numea “buhurt” şi era un joc primejdios, care adesea depăşea limitele unei întreceri sportive. Primele reglementări i-au fost aduse prin sec. al XI-lea de către francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani,

34

englezi, italieni, spanioli, ajungand prin intermediul cruciaţilor să fie cunoscut şi în Imperiul bizantin. După cateva secole de practicare a unor forme de luptă asemănătoare cu buhurtul, prin secolul al XII-lea încep să apară adevărate reguli care vor face din turnir un spectacol de mare frumuseţe care punea în valoare calităţile cavalerilor fără să le primejduiască viaţa. Perioada de apogeu cuprinsă între sec. al XIII-lea şi al XV-lea este marcată de apariţia unor adevărate manuale de desfăşurare a turnirurilor. O formă simplificată a turnirului era juta (justa= lupta regulată în lb. latină) care constă în singularizarea unui episod al luptei şi anume lupta dintre doi adversari. În cadru "jutei" se puteau observa mai bine amănuntele, calităţile personale şi echipamentul luptătorilor. Erau mai puţin costisitoare şi pentru organizarea lor era suficientă curtea castelului. Apărută mai tarziu decat turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a dezvoltat odată cu turnirul, pe care l-a înlocuit prin sec. al XV-lea şi XVI-lea. La început un joc brutal de forţă pură, juta s-a perfecţionat atat ca modalitate de desfăşurare, cat şi ca reguli şi echipament de protecţie, devenind un joc elegant, plin de precizie şi cu un grad înalt de spectaculozitate.

Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu în timpul Cruciadelor, în perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XII-lea pană la sfarşitul secolului al XIII-lea. Cavalerii au alcătuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai străluciţi cavaleri s-au numărat Richard Inimă de Leu, regele Angliei şi regele Franţei Philipe August.

Declinul cavalerismului a început prin secolul al XIV-lea. Înfrangerile armatelor de cavaleri suferite în bătăliile de la Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adăugat schimbarea strategiilor de luptă datorită creşterea importanţei pedestrimii ca armată în dauna armatelor care luptau călare şi apariţiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat procesul de dispariţie al cavalerismului. Aversiunea instituţiilor regale faţă de această instituţia care se caracteriza printr-un accentuat spirit de independenţă şi înlocuirea armatelor de cavaleri cu armate formate din profesionişti sunt alte aspecte care au contribuit la degradarea şi dispariţia cavalerismului. În fine, schimbările produse la nivelul mentalităţii colective a societăţii care a început să preţuiască o viaţă mai liniştită, fără atatea lupte, războaie sau simulări ale luptelor.

Chiar dacă instituţia ca atare a dispărut tradiţia ei a rămas peste secole prin acele trăsături specifice care şi astăzi sunt apreciate: apărarea celor mai slabi, jertfa dezinteresată pentru apărarea unei idei, seninătatea în faţa primejdiei, respectul pentru cuvantul dat, preţuirea şi respectul arătat faţă de femei. Iar în plan sportiv, cel puţin o disciplină sportivă modernă îşi datorează dezvoltarea şi răspandirea cavalerismului, şi anume scrima. În perioada imediat următoare, secolele al XV-lea şi al XVI-lea arta de a lupta era asociată cu disciplinele artistice, literare, ştiinţifice. Descoperirea tiparului şi a gravurii a încurajat apariţia primelor lucrări tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei şi apoi şi în alte ţări europene se înfiinţează numeroase şcoli de scrimă. Primele tratate despre scrimă au fost scrise de maeştrii italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din urmă, arhitect, matematician şi inginer, a descris poziţiile de bază folosind o terminologie care este valabilă şi astăzi. Stimulaţi de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii şi germanii au scris şi ei lucrări dedicate scrimei. În Franţa, prima astfel de lucrare aparţine gentilomului provensal Henry de Saint-Didier şi a apărut la Paris în anul 1573.

Marea răspandire a scrimei în ţările europene prin intermediul şcolilor care s-au înfiinţat sub conducerea unor maeştri italieni şi francezi, a determinat apariţia unei adevărate “manii”, cea a rezolvării tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate cavalerească) prin intermediul duelului. În secolele ale XVI-lea şi al XVII-lea, aceste dueluri au devenit un adevărat flagel. Numai în Franţa între anii 1588-1608 au fost omoraţi în duel peste 10.000 de oameni. Puterea regală a fost nevoită să intervină interzicand astfel de manifestări, duelul a intrat în clandestinitate, dar a continuat binenţeles să fie practicat. Prin forţa acestor împrejurări, intensa practicare a duelului a dus la perfecţionarea scrimei ca

35

ramură sportivă, care este prezentă la J.O. moderne, încă de la prima lor ediţie, cea de la Atena din anul 1896.

6.4. În Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exerciţiile fizice. Deşi împrejurările şi condiţiile de viaţă ale celorlate categorii sociale: ţărani, meşteşugari, comercianţi nu le permiteau practicarea lor în mod constant şi organizat, serbările populare erau marcate prin organizarea unor întreceri de alergări, sărituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea, alături de dansurile populare tradiţionale.Exerciţiile fizice practicate de populaţia din jurul feudelor şi din oraşele medievale care au cunoscut cea mai mare răspandire au fost: chintena, lupta şi jocurile cu mingea.

6.4.1.CHINTENA era un exerciţiu care se asemăna cu juta, însă ţinta era fixă şi reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticală. Cateodată manechinul era personalizat, reprezentand silueta unui sarazin, duşmanul tradiţional al cavalerilor. Exerciţiul era folosit de către cavaleri ca mijloc de pregătire pentru turniruri şi juta. Prin imitarea exerciţiului cavaleresc de către tinerii ţărani s-a ajuns la această formă hazlie de parodiere a obiceiurilor cavalereşti, care imbina exerciţiul fizic cu distracţia. Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitaţi şi "chintanierii" pentru a distra publicul cu demonstraţiile lor. Acest exerciţiu sau joc s-a practicat în Franţa pană în sec. al XVIII-lea.

Exista şi o variantă care se desfăşura pe apă şi consta în întrecerea între două bărci. Acestea alunecau în sens contrar, într-o barcă se afla un jucător cu o lance, care trebuia să-l nimerească şi să-l doboare pe adversarul din cealaltă barcă care se apăra cu un scut. Cel mai puţin îndemanatic, cădea de obicei în apă spre hazul celor care asistau. Aceste exerciţii s-au practicat în Franţa pană în sec. al XVIII-lea.

6.4.2. LUPTA a fost un exerciţiu tradiţional practicat de către toate popoarele de-a lungul timpurilor. La curţile seniorilor erau angajaţi cei mai buni luptători din rîndurile ţăranilor. Aceştia erau partenerii de pregătire sau de întrecere ai cavalerilor şi reprezentau castelul cu prilejul unor întreceri organizate.

Originea lor populară este întărită şi de faptul că întrecerile de lupte se organizau numai în zilele de duminică. Aveau loc în pieţele centrale ale satelor sau oraşelor şi erau aproape întotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase întreceri de luptă se desfăşurau în zona Bretaniei din Franţa, în regiunile muntoase ale Elveţiei şi în Germania.

6.4.3. JOCURILE CU MINGEA au fost practicate de toate populaţiile primitive. În antichitate numeroase popoare au continuat să le practicace în forme diferite, iar în Evul Mediu oamenii au continuat să fie fascinaţi de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu mare plăcere în forme variate şi pitoreşti. Toate popoarele din Europa de nord şi de vest iubeau jocurile cu mingea, dar în Franţa ele s-au dezvoltat într-o măsură mai mare de aceea şi denumirea lor este mai ales în limba franceză. Jocurile erau variate, mingile erau de dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mana, cu racheta sau erau conduse cu un baston. Bineînţeles că nu puteau lipsi jocurile în care mingea se lovea cu piciorul. La început jocurile se dsfăşurau în aer liber, dar pe măsură ce s-au dezvoltat şi au început să caştige teren şi în randul clasei nobiliare a societăţii, au fost construite săli speciale pentru practicarea lor.

Jeu de paume era un joc popular practicat iniţial mai ales de ţărani în aer liber, pe spaţiile virane. Mingea era lovită cu palma şi transmisă la distanţe cat mai mari, de unde şi denumirea de “longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii bătute cu mana putea fi un mijloc de divertisment dar se organizau adesea şi întreceri. În funcţie de mărimea şi materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: “paume”, “eteuf”, “balle”, “ bonde”, “pelote”, “boule”, s.a. În Anglia, la un astfel de joc se angaja întreaga populaţie a unei localităţi. Participanţii loveau mingea pană o scoteau în afara oraşului, fară să se respecte nici o regulă. Înverşunarea cu care se juca provoca multe accidente şi pagube: se spărgeau geamuri, obloane, etc. Adesea autorităţile erau oblligate să emită ordonanţe prin care să tempereze

36

elanul jucătorilor şi să limiteze pagubele: se permitea oragnizarea jocurilor doar în zilele de duminică, iar mingile trebuia confecţionate din materiale moi: lană, stofă, păr de animale.

Courte paume a apărut la începutul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data aceasta celor din clasele avute cae se desfăşura în localuri închise. La începutul sec. al XVI-lea apare racheta, la început cu formă pătrată apoi rotundă, cu care este lovită mingea. Sălile în care se juca, numite "Tripot" erau construite în centrul oraşelor, după o anumită arhitectură avand o formă dreptunghiulară de 40/14 m, delimitată la mijloc de o franghie sau o plasă pentru terenul celor două echipe. Pentru spectatori erau prevăzute galerii pe marginea terenului.

În Anglia jocul care se desfăşura în "courts" (săli) se numea royal-tennis, iar varianta în aer liber "field-tennis". Alte variante ale jocului se numea "fives" şi "raquets". În Spania jocul în care mingea se lovea cu un fel de rachetă purta denumirea "juego de pelota".

La crosse era un joc care consta în lovirea unei mingi de mici dimensiuni confecţionată din lemn sau piele umplută, cu un baston încovoiat la un capăt. Mingea era trimisă spre o ţintă care putea fi un cerc, un loc delimitat de ţăruşi, o gaură în pămant, sau un loc anume trasat pe sol.

Jeu de mail a fost foarte răspandit în sec. al XVI-lea mai ales în Franţa şi Anglia, deşi avea origine celto-germanică. Mingea de lemn se lovea cu un ciocănaş cu coada lungă, conducand-o pană la ţintă pe un traseu dificil. Jocul a avut trei variante:

• prin cat mai puţine lovituri jucătorul trebuia să-şi dirijeze mingea proprie la ţinta stabilită;

• două echipe îşi disputau o singură minge în acelaşi scop;• combinată de două jocuri în care o singură minge de dimensiune mare, putea fi jucată

şi cu mana şi cu piciorul - numită “chouler la crosse”;La soule era un joc între două echipe care loveau mingea cu piciorul (în Franţa se

mai numea şi “choule”) spre terenul advers sau o ţintă trasată pe sol. Mingea a fost confecţionată la început din lemn, apoi din piele umplută cu iarbă, muşchi, etc. Din sec. al XVI lea, ţinta s-a modificat, luand forma actuală, adică o poartă în formă de dreptunghi, limitată de două bare verticale şi de una transversală.

Varianta italiană a cestui joc a fost Calcio, îndrăgit de toţi italienii, de la popor la studenţii din Padova, şi de la nobili la preoţi. Era considerat un joc nobiliar, avand legătură cu “harpastum” jocul practicat de către patricienii romani.

În Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football şi se desfăşura pe orice teren şi pe străzi. Marea popularitate cîştigată de acest joc l-a impus ca joc naţional.

Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate în zilele noastre îşi au originea în jocurile cu mingea practicate în Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul şi binenţeles jocul de fotbal, ca să le pomenim doar pe cele mai cunoscute.

ÎNTREBĂRI

1.Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea concepţiei dspre educaţie fizică în perioada de început a Evului Mediu ?

2. Cum a fost asigurată continuitatea educaţiei fizice de-a lungul acestei perioade istorice?

3.Ce caracter aveau exerciţiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone şi slave ?

4. Ce înseamnă "cavalerismul" ?5. Care erau cele şapte virtuţi cavalereşti ?6. Cum se desfăşura jocul numit "chintena"?

37

7. Care dintre jocurile sportive moderne îşi au originea în jocurile cu mingea practicate în Evul Mediu ?

38

CURS NR. 7

7.CONCEPŢIILE DESPRE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN PERIOADA RENAŞTERII

Revoluţia spirituală care a început în Italia pe la mijlocul sec. al XIV-lea exinzandu-se apoi în celelalte ţări din Europa centrală şi de vest, a însemnat o schimbare completă a gandirii, a concepţiilor despre lume, om şi viaţă şi s-a manifestat în toate domeniile culturii: literatură, filosofie, artă, ştiinţă, educaţie. Renaşterea a însemnat o eliberare spirituală din disciplina rigidă a catolicismului medieval. Oamenii care cateva secole au trăit adanciţi în lumea convenţională a misticii creştine, au început să se regăsească pe ei înşişi, au deschis ochii asupra frumuseţilor naturii şi vieţii. Se poate spune că odată cu Renaşterea viaţa şi-a reluat cursul ei firesc. Oamenii putea să se bucure din nou de viaţă, să admire şi să preţuiască frumosul, să aspire spre perfecţiune.

Curentul filosofic care a dominat perioada Renaşterii a fost “umanismul”. În timpul acestei periade, oamenii de cultură au redescoperit valorile materiale şi mai ales spirituale ale antichităţii. Cercetătorii s-au adancit în studiul lumii antice şi al concepţiilor vechilor greci şi romani despre viaţă, despre modul în care aceştia se îngrijeau de corpul şi spiritul lor. În locul idealurilor transcedentale sunt reluate concepţiile conform cărora personalitatea umană trebuie îngrijită şi cultivată sub toate aspectele ei fizice, spirituale şi morale.

Pedagogii, scriitorii sau alţi ganditori umanişti din Italia, Spania, Franţa, Germania şi Anglia au imprimat un nou scop al educaţiei: formarea omului complet. Este adevărat că din cauza structurii sociale a timpului educaţia era limitată la clasele de sus ale societăţii. Pe de altă parte, lipsa unei organizări şcolare moderne, limita eforturile pedagogilor umanişti la aspecte mai ales teoretice: ideile lor sunt exprimate în lucrări cu caracter divers, dar sunt prea puţin aplicate în practică. Doar sporadic, caţiva educatori străluciţi au încercat să-şi pună realmente ideile în aplicare, în procesul de educaţie al unor copii din familii princiare sau nobiliare, a căror educaţie le era încredinţată.

Deşi s-au limitat la aspecte teoretice, activitatea pedagogilor umanişti a avut meritul de a fi readus educaţia fizică printre preocupările educaţiei generale. În acelaşi timp ei au reuşit să dezvolte idei valoroase legate de scopurile, necesitatea şi foloasele exerciţiilor fizice, privite în cadrul unui sistem de formare a personalităţii umane complete.

ITALIA: Pietro Paolo Vergerio (1349-1428), în lucrarea sa “Despre moravurile nobililor şi studiul ştiinţelor frumoase” îşi expune principiile despre educaţie afirmand “Cine posedă un spirit clar şi un corp puternic, trebuie să se îngrijească de amandouă”. În opinia sa, o educaţie adevărată constă în alternarea activităţii ştinţifice cu exerciţiile fizice. El era adeptul unor exerciţii care dezvoltă forţa fizică: jocurile cu mingea, vanătoarea, pescuitul, iar pentru cei care le găsesc pe acestea prea dificile, recomanda mersul pe jos.

Mafeo Vegio (1406-1458), autor al unui tratat pedagogic, recomanda exerciţiile militare tuturor tinerilor şi le considera obligatorii pentru aceia care doreau să se dedice unor cariere militare. În opinia lui, scopul exerciţiilor fizice trebuia să fie favorizarea unei bune dezvoltări fizice şi o sănătate cat mai bună, nu de a forma atleţi. În acest scop ele trebuie deprinse treptat, pentru a nu obosi copiii încă nedezvoltaţi. A fost preocupat îm mod deosebit de efectul exerciţiilor fizice asupra ţinutei estetice a corpului.

Aenea Sylvio Piccolomini (1405-1464) a scris un tratat de educaţie pentru tanărul rege al Ungariei şi Boemiei, Ladislau, al cărui educator a fost. El subliniază importanţa exerciţiilor fizice pentru formarea unei ţinute frumoase şi mai ales pentru pregătirea de război. Piccolomini a ajuns papă (Pius al II-lea), continuand şi din această poziţie să recomande principilor italieni practicarea consecventă a scrimei, ca exerciţiu fizic indispensabil formării unor bune capacităţi militare.

39

Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446) a fost elevul lui Vergerio la Universitatea din Padova, unde şi-a început cariera pedagogică. Din anul 1442 a devenit educatorul copiilor ducelui din Mantova. În această calitate a reuşit să creeze o instituţie şi chiar un sistem de educaţie care l-au consacrat ca pe unul dintre marii precursori ai renaşterii educaţiei fizice şcolare.

El a organizat într-un pavilion din grădina palatului ducal din Mantova un institut de educaţie pentru copiii din familia ducală, în care au fost primiţi un număr însemnat de copii atat din familii nobile cat şi din cele mai sărace, care erau întreţinuţi pe seama familiilor celor bogaţi. Instituţia se numea “Casa Giocosa” iar programul de educaţie era în aşa fel conceput încat să asigure o “şcoală perfectă” după concepţiile lui. Instruirea oferită copiilor era cea clasică, predominau limba latină, filosofia, retorica. Excesul unei educaţii intelectuale era compensat printr-o îngrijită educaţie morală şi religioasă, şi ceea ce constituia o inovaţie îndrăzneaţă a timpului său, prin educaţie fizică. Exerciţiile fizice care se practicau la Casa Giocosa erau dintre cele mai variate: alergări, înot şi pescuit, călărie, luptă, jocuri cu mingea, aruncarea lăncii, tirul cu arcul şi arbaleta, dansul, jocuri de război asemănătoare cu turnirul cavaleresc. După modelul antic grecesc, era cultivată şi muzica vocală şi instrumentală.

Ludovic de Vives (1492- 1540), spaniol din Valencia, a trăit în Belgia, apoi la Paris şi în Anglia, la Oxford unde s-a ocupat de educaţia fiicei regelui Henric al VIII-lea, Maria. Discipol la educaţiei scolastice la începutul activităţii sale, a devenit un umanist respectat. Sistemul său de educaţie l-a expus în principala sa operă “De tradensis disciplinis”. Vives era adeptul unei educaţii echilibrate din care exerciţiile fizice nu trebuie să lipsească, fiind considerate deosebit de importante pentru păstrarea sănătăţii, dezvoltarea fizicului şi realizarea echilibrului sufletesc. În opinia sa lecţiile trebuie alternate cu jocuri şi plimbări. Exerciţiile fizice nu trebuie să aibă un caracter militar ci unul şcolar. Jocurile elevilor trebuie să se desfăşoare sub supravegherea unui adult, pentru a degenera, iar şcolile trebuie să aibă locuri special amenajate pentru ca exerciţiile fizice să se poată face pe orice vreme.

Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o operă care deşi are mai ales un caracter igienic şi medical, prin bogăţia materialului şi prezentarea lui, este şi o operă pedagogică de mare valoare. Din anul 1562 a fost medicul cardinalului Alexandru Farnese, un mare protector al ştiinţei şi al artelor. În această calitate are acces la bogăţia de cărţi şi manuscrise ale anticilor care se găsea la Vatican. Rezultatul studiilor ( a studiat mai ales operele lui Galenus) este lucrarea “Ars gymnastica” care apare în 1569, la Veneţia. Este o lucrare impresionantă formată din şase părţi. (Titlul ei complet este: “Şase cărţi despre celebra artă gimnastică a celor vechi, în timpurile noastre încă necunoscută”) Cartea a fost retipărită încă în şase ediţii. ( 4 la Veneţia, una la Paris în anul 1577 şi ultima la Amsterdam în 1672).

Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabilă atat documentară cat şi literară, reprezentand una dintre monumentele literare ale Renaşterii. Prin răspandirea ei considerabilă a avut o influenţă mare asupra oamenilor, contribuind la redeşteptarea interesului pentru gimnastica antică pe baza unui material bogat şi foarte bine prezentat.

GERMANIA - Umaniştii germani au fost savanţi, cercetători de bibliotecă, pasionaţi de arheologie. Ei au studiat cultura antică, au proclamat virtuţile exerciţiilor fizice clasice, dar au ignorat ce se afla în imediata lor apropiere, adică cultura populară originală a timpului lor şi nu au luat în considerare exerciţiile tradiţionale ale poporului german.

Erasmus din Rotterdam, erudit filosof şi pedagog, condamnă brutalitatea unor profesori care foloseau bătaia ca metodă pedagogică, fiind prin natura sa un adversar al violenţei. Din acest motiv ne agrea nici exerciţiile fizice dinamice, considerandu-le nedemne. Nici vorbă despre încurajarea practicii acelor exerciţii tradiţionale ale vechilor germani.

Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost şi unul dintre marii educatori ai poporului său. În lucrările sale este de acord cu practicarea exerciţiilor fizice, considerandu-le necesare pentru ca oamenii să nu cadă pradă exceselor şi obiceiurilor nesănătoase.

40

ANGLIA - Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reuşit o combinaţie fericită între umanism şi cavalerism, preluand idei şi concepţii atat de la Erasmus cat şi de la Castiglione. Cartea sa “The Gouvernour” publicată în 1531, sintetizează ideile sale despre educaţie. Aceasta trebuia pusă în serviciul statului, pentru a pregăti o tanără generaţie folositoare scopurilor sale. A fost primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a exerciţiilor fizice. Acest principiu va fi de acum înainte prezent permanent în toate sistemele de educaţie engleză.

Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea lui s-a desfăşurat într-o perioadă în care se puneau bazele Imperiului colonial englez. Opera sa pedagogică de căpătai, a fost lucrarea “Schoolmaster” apărută în 1570. Pentru Acham, idealul educaţional trebuia să fie formarea "gentlemenului", omul cumsecade, înţelept, religios, dar în acelaşi timp sănătos şi bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului şi a forţei naţiunii era asigurarea unei educaţii care să dezvolte atat trupul cat şi spiritul.

FRANŢA - Scriitorul francez Francoise Rabelais şi-a exprimat ideile îndrăzneţe şi inovatoare într-un roman fantezist “Gargantua et Pantagruel”, publicat în perioada 1532-1564. Romanul, scris într-un stil luxuriant, grotesc, adesea la limita decenţei, este o critică aspră la adresa concepţiilor de viaţă feudale şi la modul în care se făcea educaţia tineretului. Rabelais schiţează un sistem revoluţionar de educaţie în care combină concepţiile cavalereşti cu cele umaniste şi care acordă atenţie sporită educaţiei fizice şi igienei. Poetul Michel de Montaigne (1533-1592) preocupat de ideea că educaţia trebuie să vizeze în egală măsură corpul şi spiritul îşi exprimă şi el ideile într-un mod mai puţin formal. Concepţiile sale asupra acestei probleme sunt sintetizate în scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix contesă de Gurson, cuprinzand sfaturi cu privire la educaţia pe care trebuie să o primească fiul acesteia.

Umaniştii au încercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea în lucrări cu caracter medical, pedagogic sau chiar literar să readucă în centrul atenţiei importanţa educaţiei fizice în procesul de formare al omului modern. Oamenii de cultură din secolele care au marcat perioada Renaşterii au fost în marea lor majoritate, teoreticieni, puţin preocupaţi de aplicarea practică a concepţiilor pe care le propagau. Precizarea rolului educaţiei fizice în sistemele educative, a scopurilor acestei activităţi, precum şi a celor mai potrivite metode şi forme de practicare vor fi tot atatea probleme care îşi vor găsi parţial rezolvarea prin eforturile oamenilor de ştiinţă, pedagogi în special, din secolele care au urmat.

ÎNTREBĂRI1. Care era scopul educaţiei pentru pedagogii umanişti şi care erau limitele concepţiei lor

?

2.Caţi dintre ganditorii umanişti au reuşit să pună în practică ideile referitoare la importanţa educaţiei fizice în dezvoltarea personalităţii umane ?

3. Ce rol au avut ideile lor despre educaţie fizică în procesul de dezvoltare al acestui domeniu ?

4.Enumeraţi principalii umanişti englezi şi lucrările în care fac referiri la activitatea de educaţie fizică.

41

CURS NR. 8

8. IDEI REFERITOARE LA EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN CONCEPŢIILE PEDAGOGILOR REALIŞTI DIN SECOLUL AL XVII-LEA - J.A. KOMENSKI ŞI J. LOCKE -

PEDAGOGIA RAŢIONALISTĂ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA - J.J. ROUSSEAU ŞI CONTRIBUŢIA SA LA INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN PROCESUL DE

EDUCAŢIE

Secolul al XVII-lea a fost marcat de curentul "realismului" care pe planul educaţiei a determinat schimbări substanţiale: în locul raţionamentului de tip deductiv specific Evului Mediu se impun concepţiile lui Bacon şi mai ales "metoda" lui Descartes: folosirea în procesul de cunoaştere şi educaţie a studiului realităţii, experienţa şi analiza, trecerea de la particular la general. Dintre pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea, Comenius şi J.Locke au încercat să aplice şi în domeniul educaţiei fizice ideile pedagogiei realiste.

8.1. Comenius sau Jan Amos Komenski (1592 - 1670) de origine ceh a fost cel mai însemnat pedagog al sec. al XVII-lea, autorul unei opere literare filosofice şi pedagogice de mare valoare. Dintre aceste trebuie amintite"

DIDACTICA MAGNA (Marea didactică) apărută în anul 1640, în care sunt expuse de la principiile sale pedagogice şi metodele pe care le preconiza pentru realizarea procesului de educaţie, pană la toate aspectele legate de organizarea unei şcoli;

ORBIS SENSUALIUM PICTUS (Lumea simţurilor zugrăvite în imagini) apărută în anul anul 1668, constituia un manual practic bazat pe imagini. Sunt prezentate aici şi o serie de exerciţii fizice pe care autorul le recomanda pentru a fi introduse în şcoli: alergări, patinaj, popice, tir, scrimă, lupta, înot;

SCHOLA LUDUS (Şcoala jocului) în care a fost precizată fundamentarea pedagogică a exerciţiilor şi jocurilor pe care autorul le considera esenţiale pentru procesul de educaţie al copiilor în viziunea concepţiilor sale despre educaţie.

După apariţia lucrării sale monumentale, ne referim la Didactica Magna, Comenius are ocazia să aplice în mod practic ideile sale. El a înfiinţat şi a condus la solicitarea şi cu ajutorul principelui Rakoczi, între anii 1650-1654, o şcoală în Slovacia, în localitatea Saros-Patak. În programul acestei şcoli exerciţiile fizice şi jocurile ocupau un loc important. Armonizarea aspectelor fizice ale vieţii cu cele intelectuale, constituind în concepţia lui Comenius baza naturală a educaţiei. (Kiriţescu, 1943)

8.2. Medicul şi filozoful englez John Locke (1632 - 1704), adept a lui Bacon şi al formulei "nihil est in intelectu quod non prius fuerit in sensu" (nimic în raţiune înainte de a fi în simţuri), considera că doar prin exersare se pot dezvolta aptitudinile. Concretizarea concepţiilor sale s-a realizat în lucrarea sa de referinţă în domeniul pedagogic “CATEVA CUGETĂRI ASUPRA EDUCAŢIEI COPILULUI“ în care sunt abordate educaţia fizică, morală şi intelectuală. În mod deosebit el a pledat pentru o educaţie morală şi fizică, prin care să se formeze oameni sănătoşi şi cu caractere puternice. Adept al dictonului latin "Mens sana in corpore sano" Locke atrage atenţia şi asupra multor aspecte care condiţionează starea de sănătate: alimentaţia, îmbrăcămintea, viaţa în aer liber, somnul, practicarea exerciţiilor fizice. La fel ca şi pentru predecesori idealul educaţional în concepţia sa era formarea "gentlemenului".

8.3. Secolul al XVIII-lea este dominat de preocuparea tot mai serioasă pentru problemele educaţiei. Şcoala tinde să se desprindă de biserică, sub a cărui influenţa era de la începutul Evului Mediu, pedagogia devine o ştiinţă, iar organizarea şi funcţionarea sistemelor de învăţămant începe să se bucure de atenţia celor care conduceau statele europene în plin proces de consolidare. Se produce o apropiere între oamenii de ştiinţă, pedagogi şi medici, este secolul enciclopediştilor.

42

Pentru evoluţia educaţiei fizice, mai ales în privinţa locului pe care această disciplină îl ocupa în procesul educativ şi de formare al copiilor şi tinerilor, contribuţia cea mai consistentă a avut-o Jean Jaques Rousseau (1712 - 1778). Iluminist elveţian-francez, democrat, ideolog al micii burghezii, este recunoscut ca cea mai reprezentativă personalitate pedagogică a sec. al XVIII-lea, avand o contribuţie deosebită asupra dezvoltării pedagogiei moderne. Opera sa pedagogică ale cărei idei îndrăzneţe au avut un mare ecou la vremea respectivă este "EMILE OU DE L’EDUCATION“ (Emil, sau despre educaţie) apărută în anul 1762. Multe dintre ideile prezentate de autor au fost reluate de pedagogia modernă, chiar dacă unele au fost inaplicabile.

Lucrarea este formată din cinci părţi, care corespund etapelor de dezvoltare a copilului. Principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau a fost necesitatea întoarcerii la natură şi ocrotirea copilului de influenţele nefaste şi nesănătoase ale societăţii printr-o izolare voită şi o educaţie care să-i dezvolte capacităţile intelectuale şi fizice într-o stransă legătură. În acest proces de educaţie eşalonat pe etape de dezvoltare a copilului, cea rezervată în mod special pentru educaţia fizică este a doua, între 4 şi 12 ani, iar exerciţiile recomandate sunt înotul, jocurile cu mingea, tragerile cu arcul.

În perioada cuprinsă între sec. al XV-lea şi al XVIII-lea un număr important de filosofi, pedagogi şi medici au căutat să fundamenteze o bază raţională pentru exerciţiile fizice şi să arate importanţa lor ca factor educativ şi şi igienic. Nu se poate însă vorbi încă despre o adevărată influenţă a acestor idei în practica şcolară. Cei mai mulţi dintre ei concepeau educaţia în mod individual, aplicabilă fiilor de nobili. Chiar şi Rousseau, cu ideile lui care au premers revoluţia franceză, se referea la educaţia lui Emile, ca un “profesor de curte”. ÎNTREBĂRI

1.În care dintre lucrările sale fundamentale, Comenius se referă la fundamentarea pedagogică a exerciţiilor şi jocurilor pe care le consideră esenţiale pentru procesul de educaţie al copiilor ?

2. Care era dictonul latin după care s-a orientat în activitatea sa pedagogică, J. Locke ?

3.La ce se referă principiul fundamental al concepţiei lui Rousseau şi în care etapă din procesul de educaţie pe care-l preconiza educaţia fizică avea rol predominant ?

CURS NR. 9

9. CURENTUL FILANTROPIST ŞI REINTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN ŞCOALĂ: J. BASEDOW, C. SALZMAN, J. GUTS-MUTS, G. VIETH, PESTALOZZI

Ideile enciclopediştilor francezi s-au răspandit în întreaga Europă, dar avut un mare răsunet deosebit în Germania, unde limba franceză şi obiceiurile de viaţă ale francezilor s-au bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la dispreţul faţă de limba germană, care era considerată barbară.

În secolul al XVIII-lea, în Germania s-a produs o puternică mişcare de luptă împotriva tiraniei religioase. Biserica catolică germană redevenise o mare putere, care controla spiritual poporul german, cenzurand orice libertate de idei, persecutand autorii care cutezau să-şi exprime păreri care nu erau în concordanţă cu concepţiile religioase stricte.

Această epocă de renaştere numită în Germania "aufklarung" (iluminare) este considerată la fel de importantă ca şi Renaşterea din sec. al XV-XVI-lea. Principiile noului curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecăruia şi emanciparea faţă de biserică, iar

43

pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste. Cele mai reprezentative figuri ale “aufklarungului” au fost: Leibnitz, Wolf, Kant şi Herder.

Dacă în Franţa ideile enciclopediştilor şi raţionaliştilor au avut mai ales o influenţă politică, contribuind la declanşarea Revoluţiei din 1789, în Germania, efectele iluminismului autohton s-au manifestat mai ales în plan cultural şi au avut o influenţă puternică asupra a tot ceea ce însemna la timpul respectiv educaţia.

Pedagogii germani îşi vor îndrepta atenţia şi spre educaţie fizică. După ce umaniştii au încercat în lucrările lor să o readucă în atenţia oamenilor, iar pedagogii secolelor următoare au ridicat-o la rangul unei concepţii fundamenatale în educaţia generală, pedagogii germani de la sfarşitul sec. al XVIII-lea vor reuşi să o introducă în practica vieţii şcolare. Această reuşită va deschide un nou capitol în evoluţia istorică a educaţiei fizice.

După o lungă perioadă de timp şi multe obstacole, educaţia fizică dispărută din şcoală după prăbuşirea lumii antice, se va întoarce din nou la şcoală.

Ideile iluminismului german şi-au găsit cea mai bună expresie în şcoala filantropică, dezvoltată în a doua jumătate a sec. la XVIII-lea, care a reunit şi sintetizat toate curentele din lumea intelectuală: raţionalismul, utilitarismul, concepţiile lui Locke, cultivarea sentimentelor, etc.

Pedagogii germani de la sfarşitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reuşesc să facă marele pas de la concepţiile promovate de umanişti şi iluminişti încă din secolul al XVI-lea la aplicarea în practică a ideii că educaţia fizică trebuie să redevină o piatră de temelie a educaţiei şcolare. Educaţia fizică şi-a găsit un loc central în preocupările pedagogilor care aparţineau şcolii filantropiste. Continuand opera înaintaşilor lor, ei nu s-au mulţumit doar cu exprimarea şi susţinerea în scris a ideilor despre această activitate, ci au introdus-o efectiv în programele instituţiilor şcolare pe care le-au înfiinţat sau condus.

9.1. Întemeietorul şcolii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790). Originar din Hamburg, a studiat teologia, iar în anii 1750 este profesor la o Academie cavalerească din Danemarca, unde are ocazia să cunoască şi să preţuiască virtuţile exerciţiilor cavalereşti. Ideile sale pedagogice progresiste atrag atenţia principelui din Anhalt, care îi oferă şansa de înfiinţa o instituţie de educaţie în conformitate cu concepţiile sale. Astfel ia naştere în 1774, celebrul institut “Philantropinum” de la Dessau. Această şcoală va fi terenul de aplicare şi experimentare a pedagogiei filantropiste a lui Basedow, un adevărat laborator de experienţă în domeniul educaţiei fizice, morale şi intelectuale.

Basedow a dorit ca aceată şcoală să fie “întaia şcoală normală pentru umanitate”, “o şcoală a iubirii de oameni şi de cunoştinţe bune pentru învăţători, pentru bogaţi şi săraci” El şi-a expus ideile pedagogice într-un mare număr de lucrări. Lucrarea sa fundamentală este “Tratatul elementar” apărută în 1774, cuprinzand 4 volume. Pedagogia lui Basedow este inspirată de ideile lui Locke, Comenius şi mai ales Rousseau. În concepţia sa educaţia trebuie să fie naţională şi independentă de orice biserică, dar cultura sentimentului patriotic trebuie făcută în afară de orice naţionalitate. În opinia lui Basedow, munca trebuie înlocuită cu plăcerea. Ca urmare a acestor două caractecteristici ale concepţiei pedagogice basedowiene: atractivitatea şi utilitarismul, exerciţiile fizice au ocupat loc considerabil în planul de educaţie al lui Basedow.

La Philantrophinum a fost introdusă o metodă prin care copiii învăţau jucandu-se, iar orele de învăţătură alternau cu cele de joc. Exerciţiul fizice trebuia să aibă un dublu scop. Pe de o parte să fie instrumente ale îmbunătăţării naturii umane, iar pe de altă parte să fie mijloc de educaţie generală pentru viitorii cetăţeni. Ele erau împrumutate din vechea gimnastică grecească şi din exerciţiile cavalereşti, în aşa fel încat să satisfacă principiul utilitar. La Dessau a fost introdus un pentatlon care cuprindea: alergări, sărituri, căţărari, exerciţii de balans şi de purtat. Acestora li se adăugau dansul, călăria, scrima, exerciţii

44

militare. O inovaţie a lui Basedow a fost introducerea pe timpul verii a vieţii de tabără, în care elevii locuiau în corturi, înotau, pescuiau, făceau canotaj etc.

Cea mai mare parte a ideilor pedagogice ale lui Basedow sunt inspirate de opera pedagogică a lui J.J.Rousseau. Dacă acesta poate fi considerat un reformator al procesului de educaţie în plan teoretic, cu siguranţă, Basedow a fost reformatorul practic. Deşi instituţia pe care a creat-o nu a avut o viaţă prea lungă, el fiind nevoit să o părăsească în urma unor conflicte cu colaboratorii săi (conflicte datorate temperamentului său năvalnic şi unor defecte de caracter) ideile lui au fost preluate de numeroşi pedagogi care au creat o adevărată şcoală filantropică, iar printre susţinătorii ideilor sale s-a numărat şi filosoful Immanuel Kant.

9.2.Printre aceştia a fost şi Christian Salzman ( 1744-1811), pastor protestant, care a lucrat pentru o scurtă perioadă la Dessau. Nemulţumit de atmosfera de aici, a acceptat oferta şi sprijinul financiar la familiei domnitoare din Saxa Coburg Gotha şi a înfiinţat o nouă instituţie Philantropinum, în apropierea localităţii Schnefenthal, într-un loc aparte, în mijlocul naturii.

Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar şi cu o mare capacitate de muncă şi bun organizator, Salzman s-a devotat acestei instituţii şi a făcut din ea un model de şcoală modernă. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat într-o deplină armonie a reuşit să imprime instituţiei un bun renume care i-a asigurat o foarte lungă funcţionare.

La fel ca şi Rousseau (al cărui adept a fost) Salzman şi-a sintetizat ideile pedagogice într-un roman, intitulat după numele personajului principal, "Konrad Kiefer". Spre deosebire de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de ţărani, care frecventează şcoala din satul natal. Scopul educaţiei în opinia lui Salzman era “să formeze oameni sănătoşi, şi voioşi, inteligenţi şi buni, pentru ca prin aceasta să fie fericiţi ei înşişi şi în stare să colaboreze la prosperitatea generală.”(Kiriţescu, 1942)

Între el şi Basedow predecesorul ale cărui concepţii şi le-a însuşit, erau mari deosebiri de personalitate: pe cat de plin de temeperament şi ciudăţenii era acesta, pe atat de ponderat, simplu şi modest era Salzman. Punand pe primul plan formarea personalităţii elevilor, Salzman a acordat o atenţie specială personalităţii educatorului: acesta trebuia să caute în el însuşi cauza greşelilor elevilor săi. Cunoaşterea de sine, conduita exemplară şi continua perfecţionare a propriei personalităţi este după Salzman, secretul educaţiei.

Deşi a fost preot, educaţia fizică s-a bucurat de mare atenţie în programele de educaţie de la Schephenthal. Elevii săi făceau numeroase excursii, practicau exerciţiile fizice şi jocurile. În opinia lui, profesorul trebuia să ia parte în mod activ la aceste jocuri: “Cine nu ştie să se joace cu copiii şi este destul de nepriceput ca să creadă că acest amuzament este mai prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se facă educator.” Kiriţescu, 1942)

În curtea şcolii de la Schephenthal erau amenajate spaţii speciale şi aparate pentru practicarea exerciţiilor fizice: barnă de echilibru, şanţuri pentru sărituri, stalpi pentru căţărări, leagăne pentru balans, etc. Pe langă aceste exerciţii fizice în programul elevilor mai erau şi dansurile, muzica instrumentală şi activităţile manuale.

Marele merit al şcolii filantropiste este că a demonstrat importanţa educaţiei fizice şi a readus-o în programul şcolar pe o poziţie egală cu cea a educaţiei intelectuale şi morale.

9.3 Cel care a reuşit într-un mod strălucit să concretizeze eforturile pedagogilor filantropişti în domeniul educaţiei fizice a fost Johan Gutsmuths (1759 - 1839). Cu studii de teologie, filologie, geografie, matematică şi fizică la Universitatea din Halle, datorită unui concurs de împrejurări, devine profesor de gimnastică la şcoala lui Salzmann. Angajarea lui s-a dovedit foarte inspirată, Gutsmuths dedicandu-se cu mare devotament şi seriozitate acestui domeniu de activitate. După opt ani de exercitare a profesiei şi foarte mult sudiu al unor predecesori, în anul 1793, publică cartea "GYMNASTIK FUR DIE JUGEND" (Gimnastica pentru tineret), o lucrare de mare valoare care poate fi considerată prima carte de specialitate din epoca modernă. Prin profunzimea gandirii, bogăţia documentării, justeţea

45

observaţiilor, claritatea expunerii, această lucrare este nu numai prima carte modernă de Educaţie fizică, dar şi cea care pune temeliile pedagogice ale educaţiei fizice şcolare. Cartea a fost publicată în mai multe ediţii, mereu revizuite şi completate şi a fost tradusă în mai multe limbi.

11.4. Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts, desfăşurandu-şi activitatea practic în acelaşi timp. Om de ştiinţă, cu o pregătire ce atingea erudiţia, excelent pedagog, a reuşit să contribuie fundamentarea ştiinţifică a educaţiei fizice, deşi nu a predat-o niciodată ca profesor. După studii de foarte serioase de drept, matematică şi fizică la Universităţile din Gotingen şi Leipzig, din anul 1786 este profesor de matematică, apoi director la şcoala filantropistă din Dessau. Bogata lui activitate ştiinţifică a fost surprinzător completată cu o lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legătură cu preocupările lui obişnuite: “ÎNCERCARE DE ENCICLOPEDIE A EXERCIŢIILOR FIZICE”, o lucrare fundamentală, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodată în educaţie fizică.

În prima parte a lucrării, autorul a descris bazandu-se pe o documentare foarte bogată, exerciţiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate popoarele lumii, încercand în acelaşi timp să explice şi procesul de evoluţie al lor. În partea a doua, a sistematizat exerciţiile fizice după alte criterii decat cele ale lui Gutsmuts. Vieth utilizează pentru sistematizare criterii anatomice şi fiziologice, fiind primul autor care apelează la acestea. El descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanica mişcărilor, efectele de parghie ale oaselor, etc. Toate exerciţiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile unor poziţii şi a unor mişcări sunt atat de bine realizate încat au rămas valabile pană în zilele noastre.

Cartea lui Vieth, scrisă pe baza unei documentări excepţionale, fundamentată ştiinţific a completat în mod fericit opera lui Gutsmuths, cele două lucrări realizand împreună fundamentarea ştiinţifică a activităţii de educaţie fizică.

8.5. Alături de filantropişti germani, au fost şi alţi pedagogi care prin concepţiile şi realizările lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat evoluţia pozitivă a procesului de dezvoltare a educaţiei fizice, mai ales în mediul şcolar, în această perioadă. Printre aceştia se detaşează personalitatea eleveţianului de origine italiană Pestalozzi (1746 - 1827). Mare admirator şi adept al ideilor lui Rousseau, avand studii teologige şi juridice, după încercări nereuşite în domeniul agriculturii, Pestalozzi a înfiinţat la ferma lui de la Brugg un institut pentru educaţia copiilor orfani sau de condiţie foarte modestă. Marea forţă a acestui om provenea mai ales din excepţionalele sale calităţi morale: altruismul, bunătatea şi o imensă generozitate.

Opera sa pedagogică, scrisă în stilul unui roman popular LEONARD ŞI GERTRUDA , a apărut în anul 1781 şi s-a bucurat de un succes imens. La fel ca şi ultima dintre şcolile pe care le-a înfiinţat şi condus, cea de la Yverdon, o localitate de langă Neuchatel. Aceste ultime realizări l-au consacrat ca o personalitate pedagogică de prim rang.

Concepţia pedagogică a lui Pestalozzi, porneşte de la ideea Rousseau, conform căreia baza oricărei educaţii este intuiţia. Intuiţia nu constă numai în percepţia exterioară a senzaţiilor, ci se aplică şi în sfera conştiinţei, a sentimentelor şi emoţiilor. Cunoscător al filozofiei platoniene, Pestalozzi promovează educaţia fizică ca factor decisiv în formarea armonioasă a personalităţii umane. În şcolile pe care le-a înfiinţat sau condus, exerciţiile fizice numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau în primul rand articulaţiilor. Ele constau în flexii, extensii, răsuciri ale membrelor şi trunchiului, se executau liber şi erau exersate într-un mod frontal care angrena întreg colectivul de elevi.

Dacă sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o apreciere unanimă, fiind considerat deschizător de drum în pedagogia modernă, nu acelaşi lucru se poate spune despre gimnastica şcolară preconizată de el. Crititată pentru artificialitate şi caracterul ei mecanic, trebuie totuşi apreciată pentru faptul că în elaborarea sistemului de

46

exerciţii fizice Pestalozzi a folosit cunoştinţe de anatomie şi biomecanica, dand un caracter ştiinţific contribuţiei sale la dezvoltarea acestui domeniu. ÎNTREBĂRI1. Care a fost marele pas pe care l-au făcut pedagogii germani de la sfarşitul secolului al

XVIII-lea, referitor la concepţiile despre locul educaţiei fizice în procesul de educaţie general ?

2.Cine a fost întemeietorul şcolii filantropiste, cum s-a numit instituţia pe care a fondat-o şi care au fost principalele trăsături ale sistemului său de educaţie ?

3. Prin ce calităţi s-a detaşat C. Salzman în randurile pedagogilor filantropişti ?

4.Care sunt diferenţele principale dintre cele două lucrări de mare valoare din domeniul educaţiei fizică apărute în această perioadă ? Dar autorii lor prin ce se diferenţiază ?

5. Ce caracter aveau exerciţiile fizice preconizate de Pestalozzi ?

47

CURS NR.10 CURS NR.11 10. SISTEMELE NAŢIONALE DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN SECOLELE AL XVIII-LEA

ŞI AL XIX-LEA: SISTEMUL FRANCEZ, ELVEŢIAN, GERMAN, DANEZ, SUEDEZ ŞI ENGLEZ

Scriitorii, filosofii, pedagogii secolelor al XVI-lea, XVII-lea şi al XVIII-lea au reuşit să readucă educaţia fizică în preocupările oamenilor de cultură şi a celor de şcoală. Filantropiştii au introdus educaţia fizică în programul şcolar, ca parte esenţială a educaţiei generale. La limita secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, se accentuează caracterul concret al activităţilor în domeniul educaţiei fizice, iar realizările unor personalităţi din Franţa, Germania, Suedia sau Anglia se cristalizează sub forma unor advărate sisteme naţionale de educaţie fizică.

Creatorii de sisteme de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, au reuşit să fundamenteze sisteme de educaţie fizică complete, bazate pe concepţii pedagogice generale, dar în acelaşi timp adaptate la caracteristicile sociale, politice din ţărilor lor şi subordonate unor scopuri clare. Datorită gradului de dezvoltare la care a ajuns gandirea pedagogică în domeniul educaţiei fizice în această perioadă şi adaptării ei la condiţiile specifice de viaţă din ţara respectivă, sistemele de educaţie fizică create în această perioadă au avut o largă răspandire, au pătruns în viaţa şcolară, au fost durabile şi au constituit o caracteristică a educaţiei fizice din acest secol. Mai mult chiar, unele dintre ele au fost preluate şi de alte ţări europene decat cele în care au apărut, influenţand dezvoltarea activităţii de educaţie fizică pe plan european şi chiar mondial, dacă ne gandim că toate sistemele europene au pătruns şi pe continentul american prin intermediul emigranţilor. Secolul al XIX-lea a fost marcat nu numai de apariţia şi extinderea sistemelor de educaţie fizică naţionale, ci şi de lupta dintre ele. Din această rivalitate a avut de caştigat în principal activitatea de educaţie fizică care pe parcursul acestui secol se poate spune că intrat definitiv în viaţa omului modern, mai ales prin intermediul sistemului de educaţie şcolar şi universitar, devenind o componentă esenţială a procesului de dezvoltare normală şi armonioasă a omului, de păstrare a bunului cel mai de preţ: sănătatea.

Fiecare dintre aceste sisteme naţionale se leagă de numele unei personalităţi, pedagog de obicei, care şi-a dedicat activitatea şi energia adesea pe parcursul întregii vieţii edificării unui sistem propriu de educaţie fizică.

10.1. În Franţa secolulului al XVIII-lea învăţămantul avea un aspect haotic care se datora lipsei de interes a regalităţii preocupată doar şcolile destinate funcţionarilor şi ofiţerilor săi. Neglijenţa statului faţă problemele educaţiei a dus la creşterea influenţei congregaţiilor religioase, în special a iezuiţilor care controlau întregul sistem de învăţămant. După expulzarea acestora în 1762, în sistemul de învăţămant s-a produs un adevărat gol.

Revoluţia franceză prin fruntaşii săi a încercat punerea învăţămantului sub directul control al statului, considerand că şcoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea poporului. Ideile pedagogilor Revoluţiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului în care s-au derulat evenimentele în Franţa. Preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte care a preluat din ideile generoase ale enciclopediştilor numai pe acelea care-i serveau fundamentării concepţiei statului militar a redus scopul învăţămantului public francez la acela de a creşte şi educa soldaţi. În şcolile din timpul său, exerciţiile fizice constau doar în marşuri şi manuiri ale armelor, elevii erau organizaţi în companii iar şcoala devenise o adevărată cazarmă.

În acest context educaţional îşi va desfăşura activitatea cel care este considerat creatorul primului sistem de educaţie fizică francez colonelul spaniol Don Francesco Amoros y Ondeano (1770-1848) care a reuşit să adauge la spiritul militarist al epocii o concepţie superioară despre educaţie.

48

Amoros s-a născut la Valencia în Spania şi s-a dedicat carierei militare. Bun cunoscător al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educaţie militară bazat pe ideile acestuia. A avut ocazia să-şi pună în practică ideile progresiste despre educaţie la Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost înfiinţat în 1807 de către regele Carol al IV-lea al Spaniei pentru formarea inginerilor şi ofiţerilor, iar Amoros a fost numit la conducerea lui. Pe langă această funcţie, el s-a ocupat de educaţia principelui moştenitorul al tronului Spaniei şi a deţinut o serie de funcţii importante în stat: intendent al poliţiei, ministru de interne, consilier de stat. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alăturat francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prăbuşirea regimului napoleonian s-a refugiat în Franţa, iar în anul 1816 a obţinut naturalizarea ca cetăţean francez, dedicandu-şi întreaga activitate noii sale patrii.

Activitatea sa principală a constat în răspandirea exerciţiilor fizice pentru practicarea cărora a creat un sistem propriu. Om charismatic, întreprinzător, de mare inteligenţă, bun vorbitor a reuşit să creeze o mişcare puternică în favoarea educaţiei fizice. Teoretician şi practician în acelaşi timp, a scris o mulţime de cărţi şi broşuri care au fixat sistemul şi metodele sale, dar a şi înfiinţat şi condus o serie de instituţii în care se preda gimnastica după principiile sale.

În 1817 a înfiinţat cu ajutorul unei subvenţii, “Institution Durdan” la Paris. Aspectul caracteristic al acestui gimnaziu era dat de un portic înalt de peste 5 metri, susţinut de trei stalpi verticali. Pe barna orizontală atarnau de sus atarnau prăjini, franghii cu noduri, scări de lemn etc. Pe langă portic erau alte instalaţii şi amenajări: şanţuri pentru sărit, catarge, bare, scări oblice, etc.

Apariţiile în public, numeroasele conferinţe determină oficialităţile să-i încredinţeze misiunea de a înfiinţa Gimnaziul pentru sapeuri-pompieri şi apoi Gimnaziul normal militar, inaugurat în anul 1820. Aici îşi desăvarşeau pregătirea fizică şi militară după metoda lui Amoros trupe de artilerie, geniu şi garda regală. Pe langă acest gimnaziu s-a creat o secţie şcolară: “Gimnaziu civil normal” care era frecventat de elevii liceelor şi gimnaziilor civile din Paris.

Între anii 1820-1832 Amoros desfăşoară o activitate extraordinară atat ca director al acestor instituţii cat şi ca propagandist: conferinţe, demonstraţii, manuale, cărţi. În 1817 apare “Manual practic de exerciţii corporale şi jocuri” una dintre lucrările lui fundamentale, apoi în 1821 “Prospectus”, în 1830 “ Manual de educaţie gimnastică şi morală”. Printre proiectele sale rămase nerealizate au fost “Marea operă” un volum în care să adune toate lucrările sale şi un Gimnaziu normal de proporţii grandioase pe care dorea să-l numească “Palatul tinereţii”.

Declinul lui Amoros a început după anul 1832, succesele sale determinand la început invidia, apoi duşmănia multora. Atacat, ironizat, i se reproşa autoritarismul, lăcomia, risipa fondurilor. În urma a numeroase atacuri Ministerul de război îi taie subvenţiile, iar în 1837 gimnaziul militar este închis prin ordonanţă regală. Moare sărac în anul 1848. Doar foştii săi elevi îi mai păstrează amintirea scriind la mormantul său: “Amoros, fondator al gimnasticii în Franţa, mort cu regretul de nu fi făcut mai mult pentru ea, din cauza obstacolelor care i s-au pus.” (Encyclopedie des Sports, 1924)

Concepţiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de însuşi Amoros, în manualele şi lucrările sale. El defineşte gimnastica drept: "ştiinţa raţională a mişcărilor noastre, a raporturilor lor cu simţurile, cu inteligenţa, cu sentimentele, cu moravurile noastre şi cu dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre. Gimnastica îmbrăţişează practica tuturor exerciţiilor ce tind a face pe om mai curajos, mai întreprinzător, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai mlădios, mai sensibil, mai puternic, mai sprinten, şi care ne ajută să înfrangem toate dificultăţile şi să triumfăm împotriva tuturor primejdiilor şi a tuturor piedicilor, de a fi capabili să servim patria şi umanitatea". Encyclopedie des Sports, 1924

49

Amoros a pus primul care a intuit ceea ce psihologia modernă numeşte “imagini kineztezice”, adică senzaţiile despre mişcarea propriului corp. La baza didacticii amorosiene stă intuiţia, care porneşte de la asocierea a cat mai multe senzaţii: auditive, vizuale, tactile. Asocierea exerciţiilor cu muzica este un element important al metodei sale prin asocierea mişcărilor cu ritmul pe care îl oferă muzica. La valoarea psiho-pedagogică a exerciţiilor Amoros adaugă necesitatea ca exerciţiile fizice să aibă şi un caracter utilitar.

Gimnastica lui Amoros are la bază în ceea ce priveşte alegerea, sistematizarea, şi executarea exerciţiilor sale criterii ştiinţifice care se fundamentează pe cunoştinţe de anatomia şi fiziologie, mecanica mişcărilor şi examenul fizic şi moral ale elevilor. El are marele merit de a fi primul care a individualizat educaţia motrică ţinand cont de constituţia fizică şi de personalitatea elevului, alcătuind un adevărat dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care cuprindea o mulţime de date şi măsurători somatice, precum şi de predispoziţii pentru anumite exerciţii. Amoros alegea şi recomanda fiecărui elev exerciţiile care le considera potrivite.

Lecţiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, căutand să realizeze toate scopurile sistemului său. La începutul orei, încolonaţi, elevii intrau în sală, conduşi de profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi şi vestă simplă. După inspecţie, elevii executau pe muzică exerciţii elementare şi marşuri. Partea a doua a lecţiei se desfăşura în aer liber şi consta în alergări şi exerciţii de lupte. A treia parte era dedicată asimilării unor cunoştinţe teoretice. Se desfăşura în sala de fiziologie pe ai căror pereţi se găseau o serie de planşe, tablouri, statistici, maxime morale. A patra parte se desfăşura din nou afară, constand în exerciţii de aplicaţie. În fine, ultima parte a lecţiei era găzduită din nou de sala de fiziologie: aici se analiza lecţia şi se atribuiau calificativele şi recompense morale celor care s-au distins.

Importanţa operei lui Amoros este considerabilă. El a valorificat la un nivel superior concepţii înaintaşilor Locke, Rousseau, Diderot şi mai ales Pestalozzi, iar în propriile concepţii au deschis drumul pentru modernizarea şi fundamentarea ştiinţifică a activităţii de educaţie fizică. Foarte multe dintre aparatele de gimnastică folosite şi astăzi au fost inventate de Amoros. Criticile care au fost aduse sistemului său au vizat mai ales aspecte legate de tehnica execiţiilor, reproşandu-i-se atenţia exagerată acordată exerciţiilor acrobatice, în special cele executate cu partea superioară a corpului.

10.2. Elveţia - Fără să se ridice la înălţimea de spirit a lui Amoros, al cărui adept dar şi rival a fost, elveţianul Henri Clias (1782-1854) a avut şi el o contribuţie importantă la progresul educaţiei fizice din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Născut la Boston, fiu al unui emigrant eleveţian, a studiat în Olanda, iar în anul 1810 ajunge în Elveţia unde îşi desfăşoară activitatea ca maestru de gimnastică la diverse instituţii şi apoi în cadrul armatei. În anul 1816, publică cartea “Bazele gimnasticii”, ulterior tradusă în franceză şi italiană. Un an mai tarziu, pleacă în Franţa dornic să se facă cunoscut, dar aici Amoros este în plină ascensiune, aşa că nu are prea mare succes.

În anul 1819 publică o nouă lucrare “Tratat de gimnastică elementară”. Trece în Anglia şi timp de 6 ani se ocupă cu pregătirea fizică a militarilor englezi, ajungand să aibă în anul 1823 în jur de 1400 de elevi. Pe lîngă educaţia fizică militară, începe să fie preocupat de gimnastica pentru femei, publicand şi o lucrare în acest domeniu, numită “Calistenia”. Se reîntoarce în Elveţia, unde predă gimnastica la o serie de instituţii şcolare şi în armată, iar sfera lui de preocupări se extinde şi în domeniul gimnasticii pentru copiii de varstă foarte mică (sugari) şi gimnastica medicală.

După catva timp pleacă din nou în Franţa, reuşind de această dată să se facă remarcat şi chiar să-l detroneze pe Amoros, aflat în declin de popularitate, primind o serie din funcţiile oficiale ale acestuia.

Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria şi sistematizarea exerciţiilor sale fiind inspirată în mare parte din principiile lui Gutsmuts, iar aparatele şi

50

tehnica de execuţie sunt preluate de la Amoros, pe care deşi l-a contestat, l-a copiat în cea mai mare parte. Marele său merit rămane faptul că a pus bazele gimnasticii pentru copiii foarte mici şi a contribuit la dezvoltarea gimnasticii feminine.

10.3. Germania - La sfarşitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliţi ai noii puteri. Din dorinţa unor personalităţi animate de gandul recaştigării independenţei şi a realizării unităţii naţionale se naşte ideea de a întări poporul prin educaţie fizică. O educaţie fizică care la randul ei să stea la baza educării caracterului în aşa fel încat să fie formaţi soldaţi puternici, curajoşi şi devotaţi. Se poate spune că în Germania, interesul pentru educaţia fizică a populaţiei a fost determinată de necesităţi de ordin politic şi militar.

Cel care a creat sistemul de educaţie fizică german a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).

Jahn s-a născut ca fiu al unui predicator în localitatea Lanz, care se găsea în apropierea a trei state germane: Prusia, Hanovra, Meklenburg. Deşi tatăl său dorea pentru el o carieră ecleziastică, Jahn a preferat încă din copilărie şi adolescenţă viaţa în aer liber. Personalitate puternică şi plină de energie, dar indisciplinat a fost în permanent conflict cu profesorii şi colegii săi. Din acest motiv a fost nevoit să schimbe mai multe şcoli. A călătorit mult, ajungand în contact cu o mulţime de oameni din cele mai diferite clase sociale. A frecventat Universităţile din Halle, Iena şi Grunwald, studiind teologia, filosofia şi istoria, fără să reuşească însă să finalizeze nici unul dintre cursurile începute. La 25 de ani călătoreşte singur, pe jos colindand oraşele şi satele din Germania de nord, trăind chiar pentru catva timp ca pustnic într-o peşteră aflată la marginea localităţii Salle. Este perioada în care se cristalizează vocaţia sa consacrată redeşteptării poporului, a întăririi tineretului prin practica exerciţiilor fizice. Sentimentele sale patriotice sunt evidente, dar în spatele lor stau cele de ură profundă împotriva francezilor, pe care îi socotea răspunzători pentru toate relele care măcinau naţia germană. În anul 1806 se înrolează în armata prusacă şi are neşansa să participe la finalul dezastruos al luptei de la Iena. Această experienţă îl va marca pentru întreaga viaţă.

În anul 1810 se stabileşte la Berlin şi începe să lucreze ca profesor la gimnaziul “Grauen Kloster” şi la Institutul “Plamman”. Ambele instituţii fiind organizate pe principii pestalozziene, exerciţiile fizice erau prezente în programul lor educativ. Are ideea de a scoate elevii din cadrul tradiţional al şcolii, ducandu-se cu ei în afara oraşului, la camp sau în pădure pentru lecţiile de gimnastică.

Împreună cu un grup de ofiţeri înfiinţează "Deutscher Bund" (Liga Germană) şi cu ajutorul catorva adepţi devotaţi începe activitatea de pregătire a tineretului. În anul 1811 organizează lîngă Berlin, primul Turnplatz, un teren de exerciţii fizice, cu aparate şi instalaţii variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanţi ai exerciţiilor fizice. Un an mai tarziu, un nou "turnplatz" este amenajat, pentru a face faţă numărului mare de amatori.

Scopul sistemului său se preciza din ce în ce mai bine: întărirea tineretului în vederea războiului de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea şi o intensă activitate publicistică care avea acelaşi scop.

La izbucnirea războiului de eliberare, în anul 1813, Jahn se înrolează împreună cu “turnerii” săi ca voluntari, formand un batalion. În perioada cat Jahn a fost înrolat, turnplatzurile şi-au continuat activitatea, conduse de un discipol al său: Eiselen. Numărul practicanţilor gimnasticii după sistemul lui Jahn a continuat să crească şi în lipsa lui, ajungand la peste 1000 în anul 1816.

În anul 1816 întors din război Jahn publică cartea sa fundamentală: “Die Deutsche Turnkunst”, continuandu-şi şi activitatea de fervent propagandist şi organizator. Datorită activităţii sale şi a colaboratorilor săi, precum şi atmosferei de entuziasm care stăpanea Germania după succesul din războiul de eliberare, gimnastica lui devenea din ce în ce mai

51

populară: terenurile de exerciţii apăreau la marginea a tot mai numeroase oraşe. Asociaţiile studenţeşti s-au alăturat şi ele acestei mişcări.

Reacţiile adverse la marele succes al sistemului nu au întarziat însă să apară: acest sistem se baza prea mult pe concepţii politice, astfel că era normal să dea naştere la animozităţi şi riposte. Lupta naţională a avut ca lozincă şi realizarea unităţii naţionale, dorinţă care nu se realizase însă spre marea dezamăgire a patrioţilor înflăcăraţi, în randul cărora erau şi adepţii lui Jahn. Intransigenţa lor se manifesta însă cu accente extremiste pentru o societate obosită de războaie şi naţionalism. Asociaţiile de gimnastică încep să fie considerate nucleul tendinţelor politice extremiste, periculoase pentru ordinea în stat.

Sistemul de gimnastică a lui Jahn era un sistem popular care se adresa tuturor categoriilor populaţiei, dar care se infiltrase şi în sistemul german de învăţămant, cu adaptările de rigoare. Pedagogii timpului s-au împărţit în două grupuri: unul care era de acord cu virtuţile educative ale sistemului, alţii care-i contestau aceste calităţi. În urma unor dispute aprinse în 1819 prin ordin al ministerului instrucţiei, gimnastica devine disciplină şcolară, dar "turnlatzurile" populare sunt înlocuite cu cele amenajate pe lîngă şcoli.

Un incident politic determină însă luarea unor măsuri radicale împotriva adepţilor lui Jahn şi a sistemului său: în anul 1819 la Manheim, un student (cunoscut ca adept al lui Jahn), îl ucide pe consulul rus. Ca urmare, prin decret regal activitatea de gimnastică este interzisă, iar Jahn însuşi este condamnat pentru trădare şi conspiraţie. Timp de 20 de ani el va trăi sub supravegherea poliţiei, fiind reabilitat abia în anul 1840 de către regele Wilhem al IV-lea, proaspăt urcat pe tron. După încercări nereuşite de a reintra în viaţa publică, marcate de un ton naţionalist exasperant, Jahn moare în anul 1852. Posteritatea i-a consacrat un adevărat cult, fiind socotit unul dintre cei mai mari fii ai Germaniei.

Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate în cartea sa “Die deutsche turkunst” apărută în anul 1819. Cartea a fost primită cu mare entuziasm şi este considerată pană astăzi, un monument al culturii germane, fiind formată din patru părţi: terminologia, exerciţiile, jocurile, metodica.

Terminologia lui Jahn este pur germană (el considerand gimnastica o artă germană), toate vechile denumiri care proveneau din limbile clasice (greaca sau latina) fiind înlocuite cu termeni germani sau socotiţi de el ca de origine germană. Astfel vechiul “gymnastic” este înlocuit cu “turnkunst” pe care Jahn în consideră de origine germanică în mod greşit, el provenind din latinul “tornare” care la randul său îşi are originea în limba greacă şi înseamnă cerc. (Kiriţescu, 1942)

Exerciţiile gimnastice ocupă locul cel mai important în cartea lui Jahn: ele sunt ordonate sistematic după formă şi natură, însoţite de descrieri clare şi reguli de executare. Materialul este cules din vechile cărţi ale antichităţii şi din lucrările predecesorilor săi, Gutsmuts şi Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originală o constituie exerciţiile de suspensie şi cu sprijinul braţelor, pentru care a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui Jahn este în mare parte o gimnastică la aparate.

Turnplatzul avea în mijloc un foişor de lemn, o schelărie care servea la exerciţiile de agăţare şi urcare. În jur se găseau tot felul de aparate şi accesorii: calul pentru voltije, grinda oscilantă, paralelele, prăjini, franghii, beţe sau suliţe pentru aruncări. Terenul din jur era amenajat cu şanţuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la marginea localităţilor, pe preferinţă langă păduri şi erau considerate instituţii publice. Participanţii care proveneau din toate categoriile sociale ale comunităţii: elevi de liceu, studenţi, profesori, militari, burghezi, se întruneau odată pe săptămană.

Dacă turnplatzul deservea o şcoală publică, trebuia să se găsească în imediata ei vecinătate. Echipamentul era simplu şi uniform pentru toţi participanţii tocmai pentru a realiza şi în acest mod omogenizarea şi egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese în aşa fel încat să aibă o influenţă benefică asupra sănătăţii fizice şi spirituale dar să şi contribuie la formarea

52

spiritului de echipă. Jahn acorda o atenţie foarte mare personalităţii profesorului şi conducătorului de turnplatz: aceştia trebuie să aibă pe langă calităţi personale şi o deosebită pregătire tehnică, capacitatea de a înţelege tinerii.

Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morală prin care s-a dorit realizarea unei educaţii naţionale şi populare pur germane. A avut un caracter popular, accentul fiind pus nu pe şcoală ci pe instituţiile populare de gimnastică. Criticile care au fost aduse sistemului se refereau la exagerările în privinţa naţionalismului, la respingerea a tot ce nu era german. Francezii l-au criticat pentru că a subordonat interesul pedagogic, unui scop politic şi pentru că îl considerau prea mecanic şi rigid. Ceea ce însă a rămas meritul de necontestat al lui Jahn, înţelegerea faptului că exerciţiile fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor şi tinerilor, dar şi pentru antrenarea adulţilor şi că aceste exerciţii sunt mai eficiente dacă sunt exersate în aer liber, în diferite condiţii climatice. De asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumeţii, fiind considerat precursorul “turismului”, activitate atat de dragă germanilor.

10.4.Crearea unei şcoli de educaţie fizică în Danemarca este legată de numele lui Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, deşi a făcut studii de teologie, ajunge datorită contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului Gutsmuths, să aibă revelaţia importanţei pe care exerciţiile fizice o pot avea în viaţa şi dezvoltarea oamenilor.

La catva timp după ce a devenit un practicant serios al exerciţiilor fizice, în anul 1798, se angajează profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an mai tarziu înfiinţeazează o "Societate gimnastică" care avea ca scop răspandirea şi dezvoltarea practicii exerciţiilor fizice. Asociaţia s-a bucurat de mare succes, fapt care l-a determinat un an mai tarziu, să înfiinţeze un institut particular, primul din Europa, care avea ca scop exclusiv promovarea educaţiei fizice. şi pregătirea unor instructori calificaţi în acest domeniu. Datorită activităţii sale care a început să se bucure de atenţia şi respectul cercurilor care conduceau Danemarca, în anul 1802 gimnastica este introdusă în programul Şcolii militare. Nachtegall este numit profesor la această şcoală, apoi din anul 1804 devine profesor de gimnastică la Universitate. Odată cu înfiinţarea “Institutului pentru gimnastica militară” este numit director al acestei instituţii, căreia i se va dedica în continuare.

Chiar dacă în planul contribuţiei teoretice Nachtegall nu a scris lucrări de mare valoare, manualele lui cuprinzand instrucţiuni şi regulamente pentru profesori, elevi şi armată au avut importanţa lor. A acordat o atenţie specială înotului, căruia i-a dedicat un manual şi a înfiinţat o societate sportivă. În anul 1819, înotul a fost introdus ca exerciţiu obligatoriu în armată. ( Kiriţescu, 1942)

Mult mai valoroasă a fost însă contribuţia sa în plan practic, pentru că datorită eforturilor sale în direcţia promovării educaţiei fizice în randul populaţiei şcolare, în anul 1828, prin decret regal, gimnastica este introdusă în toate şcolile daneze. Astfel, Danemarca a fost prima ţară din Europa în care educaţia fizică era prezentă în mod organizat în întreg sistemul de învăţămant şi în armată. Pentru asigurarea cadrelor specializate care să asigure instruirea, activitatea lui Nachtegall s-a concretizat în înfiinţarea unei secţii specializate în acest scop la Institutul militar, punand astfel bazele învăţămantului superior de educaţie fizică din Europa.

10.5. În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall, edificand unul dinte cele mai complete sisteme de educaţie fizică a fost elevul său Per Henring Ling (1776-1839).

Ling s-a născut în Suedia, la Ljunga în 1776, într-o familie suedeză tradiţională. A avut o copilărie aspră şi o tinereţe aventuroasă, în care a călătorit mult atat în Suedia, cat şi în alte ţări europene: Franţa, Germania, Danemarca. A început o carieră militară, pe care a abandonat-o în favoarea marii lui pasiuni: literatura şi în special poezia. Se ştie despre el că a a făcut studii universitare la Lund şi Upsala, dar nu se ştie cu exactitate ce anume a studiat,

53

nici dacă a finalizat aceste studii. Perioada dintre anii 1799 şi 1804 şi-o petrece la Copenhaga, unde după ce începe să practice scrima şi se vindecă astfel de un început de paralizie al braţului drept, frecventează asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a mulţumit cu simpla practicare a exerciţiilor fizice preluate din lucrările lui Gutsmuths şi Vieth, ci a început să studieze la modul cel mai serios acest domeniu, în paralel cu studiile de literatură, filozofie şi istorie pe care le urma la Universitatea din Copenhaga.

Cei cinci ani petrecuţi în capitala Danemarcei au fost esenţiali pentru formarea lui ca viitor om de cultură, pentru ambele domenii în care s-a remarcat: literatura şi educaţia fizică. Sub influenţa curentului neeoumanist, care era în vogă în acei ani, a devenit adeptul dezvoltării armonioase a omului după idealul concepţiei elene. Acest ideal îl va transfera ca scop şi gimnasticii suedeze, pe care a creat-o mai tarziu, îmbogăţindu-l în acelaşi timp cu idealurile vechilor popoare scandinave.

Întors în Suedia în anul 1804, şi-a început activitatea în domeniul educaţiei fizice ca profesor de scrimă la Universitatea din Lund. După exemplul maestrului său danez Nachtegall, în paralel cu această activitate a înfiinţat şi cursuri de gimanstică, scrimă şi limbi moderne pentru studenţi. Lecţiile cu studenţii care-i frecventează cursurile îi relevă lipsa unei fundamentări ştiinţificea în predarea exerciţiilor fizice. Pentru a compensa această lacună, Ling începe să studieze cu multă seriozitate anatomia, fiziologia şi biomecanica.

Cunoştinţele din acest acest domeniu se adaugă la concepţiile sale deja formate sub influenţa lucrărilor studiate pană atunci din operele lui Rousseau, Pestalozzi, Gutsmuths, Vieth şi lecţiile practice efectuate după metodele lui Nachtegall. Pe măsură ce cunoştinţele teoretice se acumulau, Ling le aplica în lecţiile sale. Astfel, a început să se contureze sistemul său propriu de educaţie fizică, cunoscut ca gimnastica suedeză.

În anul 1811, stimulat de realizările sale care i-au adus aprecieri şi elogii, a încercat înfiinţarea unui institut model de educaţie fizică la Stockholm. Deşi proiectul său nu s-a bucurat de sprijinul autorităţilor, nu se descurajat. Perseverent şi ambiţios, în anul 1813, Ling ajunge să fie numit profesor de scrimă la Academia regală din Karlsburg. Un an mai tarziu, îşi realizează visul, fiind autorizat să înfiinţeze şi să conducă Institutul Regal de Gimnastică din Stockhlom.

Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin întreaga sa activitate să contribuie la regenerarea morală şi fizică a poporului său, să redea suedezilor vigoarea, sănătatea şi încrederea în sine, iar educaţia fizică era în concepţia sa cel mai potrivit mijloc de realizarea a acestor scopuri. În ciuda unei sănătăţi destul de precare, şi-a desfăşurat cu multă dăruire activitatea pană la sfarşitul vieţii. A avut bucuria, ca înainte de a stinge din viaţă la 63 de ani, munca să-i fie recunscută şi prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.

Deşi era bine fundamentat ştiinţific şi a fost experimentat în mod practic pe durata a mulţi ani, sistemul său nu a fost publicat in timpul vieţii sale, ci la un an după moartea sa, în 1840 într-o lucrare cu titlul "Principii generale ale gimnasticii". Forma şi conţinutul definitiv al operei sale a fost realizată după cîţiva ani de către fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut misiunea de a sistematiza gimnastica pedagogică suedeză, reuşind să redea într-o formă completă întreaga concepţie caracteristică lui P.H.Ling.

Lucrarea poartă denumirea "Fundamentele generale ale gimnasticii" şi este formată din şase parţi:

• prima parte se referă la legile organismului omenesc;• a doua parte se ocupă de principiile fundamentale ale Pedagogiei;• părţile a treia, a patra şi a cincea au ca obiect principiile gimnasticii militare,

medicale şi estetice;partea a şasea conţine cunoştinţe despre elementele şi mijloacele gimnasticii.

Principiile generale ale sistemului suedez se refereau mai ales la modul în care erau alese exerciţiile fizice. Cel mai important era principiul dezvoltării armonioase, care preciza

54

că exerciţiile trebuie alese în aşa fel încat să dezvolte armonios toate segmentele şi grupele musculare ale corpului, iar exersarea să fie simetrică. Apoi, este necesar ca exerciţiile să folosească mişcări naturale şi să fie verificate în practică ca avand o contribuţie reală asupra dezvoltării normale sau corectării unor deficienţe. Principiul gradării exerciţiilor, semnifica respectarea intrării progresive în efort, a trecerii treptate de la un exerciţiu uşor la unul mai greu, de la unul mai simplu la altul complex, evitandu-se accidentele şi apariţia prea devreme a oboselii. În fine, principiul preciziei mişcărilor se referea la stabilirea modului de desfăşurare, de la început pîna la terminarea exerciţiului, toate mişcările din gimnastica suedeză fiind formate din trei părţi distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi atitudinea finală.

Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:Gimnastica pedagogică sau educativă, avea ca scop păstrarea sănătăţii, dezvoltarea

normală a organismului şi a unor calităţi de morale. Se adresa tuturor persoanelor indiferent de vîrsta, sex sau ocupaţie şi se compunea din:

• exerciţii de ordine şi mers; • exerciţii de gimnastică propriu-zise, împărţite la randul lor în trei categorii:

o mişcări pregătitoare; o mişcări fundamentale(pentru muşchii dorsali, abdominali şi laterali); exerciţii

de respiraţie; exerciţii de echilibru; extensia coloanei vertebrale; exerciţii de suspensie şi sărituri)

o mişcări de aplicaţie, cu şi fără arme; o jocurile, apreciate pentru contribuţia lor la dezvoltarea fizică, intelectuală şi

morală, contestate pentru că puteau genera conflicte.Gimnastica militară se baza pe gimnastica pedagogică cuprinzand pe langă celelalte

exerciţii practicarea scrimei şi a tirului, precum şi folosirea unor arme în scopul dezvoltării capacităţii de luptă şi a învingerii adversarului.

Gimnastica medicală şi ortopedică bazată tot pe gimanastica pedagogică, avea ca scop combaterea unui mare număr de afecţiuni printre care cel musculare, ale articulaţiilor, organelor abdominale, circulatorii sau ale aparatului respirator, deviaţii ale coloanei vertebrale, etc. Era completatată prin masaj, pentru care se indicau următoarele manevre: netezirile, fricţiunile, frămantatul şi tapotamentul. Gimnastica estetică, era recomandată pentru dezvoltarea proporţională a corpului şi formarea unei ţinute corecte, fiind completată cu mişcări de dans.

În concepţia lui Ling, exerciţiile erau sistematizate pe criteriul utilităţii lor. Pentru fiecare mişcare se stabilea dinainte nivelul efortului. La început se executau exerciţii simple şi accesibile care să permită exersarea analitică, urmand apoi ca ele să fie combinate, gradul de dificultate şi complexitate crescand progresiv. Exerciţiile fizice din sistemul suedez se adresau fără restricţie şi persoanelor de sex feminin.

Ca tehnică, exerciţiile puteau fi executate liber sau la aparate şi cu diferite obiecte. Dintre acestea erau considerate indispensabile: băncile, scările fixe, calul de gimnastică şi lada, bastoanele, corzile etc.

Sistemul de gimnastică pe care l-a edificat Ling, continuat şi dezvoltat de urmaşii săi, a starnit multe comentarii şi aprecieri la vremea apariţiei sale şi în deceniile următoare. Fără discuţie, acest sistem s-a remarcat prin caracterul său ştiinţific şi mai ales prin atenţia acordată influenţării deliberate a marilor funcţiuni ale organismului şi în special a respiraţiei. Gimnastica suedeză a fost concepută în aşa fel încat să fie accesibilă oricărei persoane, indiferent de sex, varstă sau pregătire anterioară, caracteristică care i-a conferit un rol social şi caracterul de gimnastică "universală".

Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de către francezi şi germani au vizat caracterul ei adesea artificial, creat de folosirea unor exerciţii fragmentate, rigide şi

55

uneori statice care descurajau orice impuls de creativitate din partea executanţilor şi la limitau acestora bucuria mişcării libere.

În ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la fundamentarea ştiinţifică a domeniului educaţiei fizice, iar prin caracteristicile sale a determinat promovarea practicării motivate şi conştiente a exerciţiului fizic de un număr foarte mare de persoane din Suedia şi din alte ţări europene care l-au preluat întroducandu-l şi în sistemul şcolar.

10.6.Anglia - Secolul al XIX-lea găseşte societatea engleză într-un stadiu avansat al schimbărilor economice şi politice, dar tradiţionalistă şi conservatoare în ceea ce priveşte sistemul de educaţie. Şcolile publice, dar mai ales instituţiile tradiţionale ale vechii nobilimi, (Colegiile de la Eton, Harow şi Rugby fiind cele mai reprezentative), îşi păstrau modul de organizare şi principiile pedagogice neschimbate, deja de cateva secole. Idealul educaţional promovat de Locke, "gentlemenul perfect (sau complet), perfecţionat apoi de Daniel Defoe în "Robinson Crusoe" prin adăugarea unor trăsături caracteristice deschizătorului de drumuri, întreprinzător şi neînfricat , se putea atinge numai prin integrarea în educaţie a practicii constante a exerciţiilor fizice. De aceea, în şcolile engleze 2-3 după amieze pe săptămană erau dedicate acestor activităţi. Se practicau exerciţii fizice şi jocuri tradiţional englezeşti: tenisul, canotajul, crichetul.

Celebra afirmaţie a Ducelui de Wellington: "Batălia de la Waterloo a fost castigată pe cîmpurile de joc de la Eton “, subliniază că educaţia fizică era considerată un factor important în formarea tinerilor englezi.

Dar problemele sistemului englez de educaţie din această perioadă erau altele: menţinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale şi tocmai din acest motiv, ineficiente. Se practica în şcoli acel sistem de sobordonare a copiilor din clasele mai mici de către elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul de instruire era mediocru, elevii obişnuiau să bea, să joace cărţi, totul denotand a decădere din punct de vedere moral şi nu numai a tardiţionalului sistem englez de educaţie.

Doi oameni de cultură s-au implicat în mod deosebit în stoparea acestui proces: Charles Kigsley şi Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele specifice.

Kingsley, preot şi romancier, a scris romane cu caracter moral în care critica viciile timpului şi prezenta cititorilor săi eroi plini de calităţi doesebite, dintre care nu lipseau cele fizice. De altfel, Kingsley a promovat în lucrările sale exerciţiile fizice pe care le considera cel mai bun remediu împotriva obiceiurilor nesănătoase ale tineretului. Sistemul promovat de el a şi fost denumit "muscular christians" (creştinism muscular). (Kiriţescu, 1942)

Thomas Arnold (1795-1842), de formaţie preot, cu studii de istorie, geografie, filosofie la Universitatea din Oxford, a fost mai ales un educator prin vocaţie. A reuşit prin mijloace specifice activităţii didactice să reformeze sistemul englez de educaţie, folosind într-o manieră personală exerciţiile fizice şi mai ales activităţile cu caracter sportiv pentru a forma personalitatea tinerilor în spiritul "fair-play-ului", concept moral relativ nou, cu rădăcinile în vechiul cod al cavalerismului medieval.

După hirotonisire, în perioada 1818-1829 Arnold îşi exersează talentul pedagogic, ocupandu-se de educaţia unor copii în pensiunea sa deschisă în localitatea Laneham, langă Oxford.

În anul 1929, ocupă prin concurs postul de director (head-master) al faimosului Colegiu din Rugby. A reuşit să adapteze vechile idealuri educaţionale la noile realităţi şi să creeze noul tip al "gentlemenului creştin". A realizat acest lucru, nerenunţand la tradiţiile valoroase ale şcolii engleze, adică educaţia clasică, pe care a completat-o cu mai multe cunoştinţe de matematică, literatură engleză şi franceză şi păstrat practica exerciţiilor fizice. A acordat însă o atenţie sporită educaţiei morale, pe care a încercat să o realizeze nu numai prin mijloace religioase, ci mai ales prin exemplul său personal şi printr-o apropiere foarte stransă de elevii săi.

56

Spre deosebire de alţi pedagogi creatori sau reformatori, Arnold nu a scris nici o carte de pedagogie sau despre educaţie. De fapt, nici nu avea, formal vorbind, pregătirea necesară. Activitatea lui a fost eminamente practică, iar sistemul său s-a format în timp, pe parcursul anilor petrecuţi de el la conducerea Colegiului din Rugby. Originalitatea metodelor sale au constat de fapt în ceea ce stătea la baza întregii lui implicări în activitatea fizică pe care o desfăşurau elevii săi conform programului şcolar, şi anume faptul de a fi folosit sportul ca mijloc de educaţie. Obişnuinţa de a practica jocurile sportive, de a se întrece în competiţii, de a se organiza în echipe şi de a participa la competiţii au fost metodele prin care Arnold îşi pregătea elevii pentru viaţă, ajutandu-i să se poată conduce pe ei înşişi, să înveţe ce înseamnă solidaritatea, spiritul de echipă, iniţiativa, dar şi ordonea şi disciplina. Trecand peste conservatorismul obişnuit şi izolarea caracteristică a şcolilor englezeşti, Arnold a stimulat tineretul studios englez să se organizeze în asociaţii sportive, pe care să şi le administreze singuri, să organizeze competiţii şcolare şi studenţeşti.

Disciplinele sportive cele mai răspandite erau cele atletice (alergarea, săriturile), boxul, canotajul, criketul, tenisul şi mai ales fotbalul, dar şi fratele mai tanăr al acestui joc, rugby-ul.

Educaţia de tip sportiv s-a răspandit destul de repede în Anglia. După ce la Colegiul din Rugby s-a încetăţenit sistemul promovat de Arnold, au urmat celelalte insituţii şcolare de mare tradiţie, care au început să se organizeze din punct de vedre sportiv prin înfiinţarea unor cluburi şi asociaţii sportive proprii. De fapt curentul mişcării sportive a cuprins întreaga societate engleză. Cronologic, primul Club Atletic s-a înfiinţat în anul 1850 la Universitatea din Oxford, urmată al caţiva ani de Universiatea din Cambridge. În jurul acestei universităţi se realizează şi prima "federalizare" prin asocierea a unui număr de 17 colegii. În anul 1855 are loc prima Adunare generală interşcolară, iar în anul 1864 prima dintre faimoasele întalniri atletice dintre Oxford şi Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele întreceri nautice pe Tamisa dintre echipajele celor două universităţi în anul 1861. În anul 1866, la Londra se înfiinţează Clubul Atletic de Amatori, destinat practicării şi organizării de competiţii atletice, care editează şi un ziar propriu, "The Athlet".

În acest fel, pornind de la concepţia lui Arnold, despre importanţa şi valoarea sportului ca metodă de educaţie, în Anglia se dezvoltă sportul ca activitate organizată, iar de aici, ideea de sport, competiţie, antrenament se răspandeşte în Europa, în lumea anglo-saxonă (Australia, America etc.) şi apoi în întreaga lume.ÎNTREBĂRI1. În ce perioadă şi în care dintre ţările europene se fundamentează primele sisteme naţionale

de educaţie fizică ?2. În ce a constat în principal activitatea lui Amoros ? Cum dfineşte el gimnastica ?3. Care sunt meritele lui H.Clias ?4. Cărui scop se subordonau concepţiile şi conţinutul sistemului german de educaţie fizică ?

De ce a fost interzisă activitatea în "turnplatzuri" ?5. În ce a constat contribuţia lui F. Nachtegall al dezvoltarea educaţiei fizice din

Danemarca ?6. Pe baza căror cunoştinţe şi-a fundamentat Ling, propriul sistem de gimnastică ? Cum a

dobandit acest sistem un caracte ştiinţific ?7. Care erau principiile fundamentale după care erau selecţionate exerciţiile în sistemul

suedez?8. Pentru care aspecte a fost criticat acest sistem ?9. Ce caracter a avut contribuţia lui T.Arnold la fundamentarea unui sistem englez de

educaţie fizică?

57

CURS NR. 1211. RESTAURAREA JOCURILOR OLIMPICE MODERNE

ISTORICUL MIŞCĂRII OLIMPICE

11.1. A doua parte a secolului al XIX-lea s-a caracterizat printr-o accentuată dezvoltare a sportului. La început în Anglia, ţara în care s-a cristalizat ca activitate de sine stătătoare, cu concepţii proprie şi scopuri bine definite, apoi în Europa şi întreaga lume. Sportul, ca activitate fizică îndreptată spre obţinerea unor performanţe şi manifestare a dorinţei de depăşire a unor limite nu a fost îmbrăţişată cu entuziasm egal de către personalităţile timpului. Au existat destule opinii critice referitoare la primejdia pe care o reprezintă latura sportivă a culturii fizice. Într-o formă violentă s-a manifestat această atitudine critică în Franţa, unde cei doi reprezentanţi ai curentelor din educaţie fizică: P.Tissié şi G. Hébert, au trecut peste adversitatea lor tradiţională pentru a se opune la răspandirea sportului. Acesta era criticat de către specialiştii din domeniul educaţiei fizice pentru că ei considerau mişcările care formau fondul motric al disciplinelor sportive, nefiziologice şi dăunătoare pentru organism. Dorinţa de depăşire a adversarilor şi a propriilor limite era cotată ca un adevărat pericol, pentru că în dorinţa de obţinere a unor performanţe deosebite organismul uman face eforturi care determină dezechilibrarea lui. Era aspru criticată şi tendinţa spre specializare şi profesionalism, ambele considerate fenomene dezastruoase din punct de vedere moral şi social. Adversarii sportului din afara domeniului, condamnau sportul pentru că îl considerau incompatibil cu activitatea intelectuală, iar practicarea în exces a sportului era văzută ca cea mai sigură cale spre decăderea culturală a generaţiilor tinere.

În ciuda acestor poziţii critice, care au susţinut nişte idei pe care evoluţia ulterioară a fenomenului le-a infirmat în mare măsură, sportul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Anul 1893 marchează un eveniment foarte important în evoluţia activităţii sportive, fiind anul în care a avut loc la Londra primul meci internaţional de rugby, între o echipa din Franţa şi una reprezentand Anglia. Seria întalnirilor de acest fel continuate în anii următori la Oxford, apoi la Paris, reprezintă începuturile activităţii sportive internaţionale.

Ideea internaţionalizării şi de fapt a universalizării sportului şi a întrecerilor sportive îşi va găsi reflectarea în ideile curentului de reînviere a Olimpismului de sorginte grecească, al cărui reprezentant a fost în Franţa, baronul Pierre de Coubertin. Devenit un susţinător al ideii de restaurare a Jocurilor Olimpice într-o formă modernă, după o vizită în Grecia, realizată cand avea 26 de ani, coubertin îşi va dedica întreaga viaţă şi energie acestui scop: renaşterea şi mai apoi dezvoltarea olimpismului în forma lui modernă.

Descoperirea în anii 1875-1881 a ruinelor Olimpiei de către expediţia arheologică germană condusă de Ernst Curtius, a contribuit la creşterea numărului celor care considerau că timpurile moderne şi activitatea sportivă în plină dezvoltare au nevoie şi merită o astfel de competiţie.11.1.1.Nu vom trece la prezentarea evenimentelor care au condus spre decizia de restaurare a Jocurile Olimpice, înainte de a-l prezenta pe cel care înaintea lui Pierre de Coubertin a susţinut ideea de renaştere olimpică, cetăţeanul roman, Evanghelie Zappa, (1800-1865).

Întemeietorul olimpiadelor moderne s-a născut în comuna Lampobo din provincia otomană Epir, actualmente în Albania. A emigrat în Ţara Românească, între 1830-1835 şi s-a ocupat cu comerţul de cereale şi cu agricultura, arendând terenuri, apoi cumpărându-le. A introdus în practica agricolă metode moderne şi a obţinut venituri fabuloase. A devenit cetăţean roman prin anul 1859, iar prin atitudinea sa de "mecena" faţă de romani, greci, dar şi albanezi, s-a comportat ca adevărat cetăţean al Balcanilor. Sprijinirea ideii de renaştere a Jocurilor Olimpice nu a fost singura acţiune de "mecenat" cultural în care s-a implicat E. Zappa. În februarie 1860 el a oferit domnitorului Alexandru Ioan Cuza donaţia de 3000 de galbeni, din care 2000 pentru întocmirea unui dicţionar românesc, 200 pentru o gramatică şi

58

800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici. A donat 50.000 de galbeni pentru înzestrarea armatei române cu o baterie de tunuri şi pentru construirea Atheneului Român şi alţi 10.000 de galbeni pentru a tipărirea unor cărţi albaneze cu caractere latine şi pentru primul ziar în limba albaneză.

Dacă ne referim la ideea restaurării Jocurilor Olimpice, trebuie spus că încă din 1836, un grup de erudiţi şi entuziaşti greci au propus ministrului de interne Ioan Coletti organizarea annuală a Jocurilor olimpice la 25 martie (Ziua naţională a Greciei) la Atena, Tripoli, Missolonghi şi Idra, pentru a reaminti eliberarea de sub jugul otoman. În anul următor, consiliul oraşului Pirgos (în circumscripţia căruia se afla şi Olympia) şi-a arogat succesiunea antică, dând publicităţii chiar o hotărâre în acest sens. Dar ruinele Olympiei, acoperite de noroi, erau improprii organizării unor competiţii sportive.

În prima jumătate a anului 1856, E. Zappa trimitea din Bucureşti, regelui Otto de Bavaria al Greciei şi guvernului, propunerea reînfiinţării Jocurilor Olimpice la Atena. El dădea asigurări că va pune la dispoziţie fondurile necesare şi propunea începerea jocurilor în 1859. Regele a transmis scrisoarea ministrului de Externe, Alexandru Rangabe. Acesta a intrat în corespondenţă cu Zappa, însă a tergiversat luarea unei hotărâri, deoarece intenţiona ca jocurile să nu fie pur sportive. În 1858, Zappa se adresa din nou regelui, arătând că este gata să cedeze 400 de acţiuni la Societatea elenă a vapoarelor, în vederea constituirii unui capital din care să fondeze, la Atena, o instituţie care să se ocupe de organizarea jocurilor. Mai oferea pentru început, încă 3.000 de galbeni. Pe 15 august 1858, regele a emis decretul prin care primea darul lui E. Zappa şi se însărcina cu organizarea Olimpiilor (concursuri şi expoziţii).

Prima ediţie a jocurilor iniţiate de Evanghelie Zappa a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1859, la Atena. Au fost incluse probe de alergare de 200, 400 şi 800 de metri, sărituri, aruncări, întreceri hipice, dar şi concursuri literare şi folclorice. Au mai fost organizate expoziţii cu premii pentru produse industriale şi agricole. Manifestările s-au desfăşurat în pieţele Ludovic, Libertăţii, a teatrului (Kogia), a primăriei etc. cu participarea a peste 300 de concurenţi. Pe lista învingătorilor s-au numărat Dimitrie Atanasiu, încoronat în proba de viteză (probabil alergare 200 de metri) şi Constantin Cristu la aruncări, posibil din România, după nume. Au mai participat, la călărie, un ministru şi doi ataşaţi de la ambasada Marii Britanii la Atena. Competiţia a avut un modest caracter internaţional. Au fost acordate premii în bani, aşa cum a dorit Evanghelie Zappa.

În 1862, Evanghelie Zappa a mai făcut un demers în vederea popularizării ideii Jocurilor Olimpice moderne, prin publicarea la Bucureşti a unei publicaţii "Societatea Olimpică Română". Jocurile au fost reluate în 1870, în condiţii mai bune şi apoi organizate din 5 în 5 ani. Dar Grecia acelor ani era o ţară mică şi săracă, aşa că eforturile lui Zappa nu au avut un ecou prea mare în lumea sportului din Europa. Evanghelie Zappa a stipulat în testamentul său, construirea unei clădiri destinate ca stabiliment olimpic. Prin legea din 30 noiembrie 1869, guvernul grec a dispus construcţia clădirii. Denumită "Zappeion" clădirea a fost inaugurată în 1888.

11.1.2. Baronul Pierre de Coubertin (1 ianuarie 1863-2 Septembrie1937), istoric şi pedagog, s-a născut la Paris într-o familia aristocratică. Contactele sale cu colegiile britanice şi americane îi relevă importanţa pe care educaţia fizică şu sportivă o are în dezvoltarea personalităţii tinerilor. Se implică în organizarea şi conducerea unor asociaţii sportive din Franţa, ajungand în poziţia de scretar general al "Uniunii societăţilor franceze pentru sporturile atletice".

După o vizită în Grecia, pe cand avea 26 de ani (1889) se alătură grupului de susţinători al ideii de renaştere a vechii competiţii antice, Jocurile Olimpice, într-o formă modernă adecvată timpurilor şi oamenilor din secolul al XX-lea care se apropia.

Pentru a-şi susţine planurile de restaurare a Jocurilor Olimpice, Pierre de Coubertin foloseşte ocazia creată de organizarea sub egida U.S.F.S.A, la Sorbona, Paris, în luna iunie a

59

anului 1894, a unui Congres Internaţional pentru studierea şi propagarea principiilor amatorismului, la care participă delegaţi din 49 de ţări. La 16 iunie, în faţa Conferinţei, el propune reînfiinţarea J.O. Cei 79 de delegaţi prezenţi la acea dată la Sorbona acceptă şi susţin ideea lui Pierre de Coubertin de a organiza la fiecare patru ani, pe rand în diferite ţări, Jocurile Olimpice, care să cuprindă toate formele de exerciţii fizice folosite în lumea civilizată. La 23 iunie 1894, ia fiinţă primul Comitet Internaţional Olimpic, format din 15 membri reprezentand 13 ţări, preşedinte fiind ales grecul Demetrius Vikelas, iar secretar-general Pierre de Coubertin. Acest organism avea ca sarcină pregătirea primei ediţii a J.O moderne, care urma să se desfăşoare în anul 1896 la Atena.

La jocuri puteau lua parte sportivi din toate ţările indiferent de religie, rasă sau convingeri politice, dorindu-se după cum spunea creatorul lor, ca ele să devină cel mai important mijloc prin care sportul să contribuie la dezvoltarea armonioasă a omului şi la construirea unei societăţi umane superioare.

Dacă prima ediţie a putut fi considerată un succes, următoarele au fost organizate cu mari eforturi şi nu au reuşit să capteze atenţia opiniei publice. Dar, pentru Pierre de Coubertin, devenit preşedinte al Comitetului Intenaţional Olimpic nici unefort nu era prea mare pentru a reuşi să impună în faţa lumii ideea olimpismului. De la ediţie la ediţie, în ciuda unor evenimente care au franat adesea evoluţia normală a societăţii umane în general (primul şi al doilea război mondial, războiul rece, apartheid-ul, divizarea lumii în blocuri de orientări diferite, globalizarea, terorismul, etc) mişcarea olimpică s-a dezvoltat ajungand să fie astăzi reprezentanta celui mai important eveniment sportiv al lumii, care mobilizează forţe şi energii din cele mai diverse sfere de interes ale societăţii.

Pierre de Coubertin a deţinut funcţia de preşedinte al C.I.O pană în anul 1924, cand a fost înlocuit de belgianul Henri de Baillet-Latour, păstrandu-şi însă pană la moarte funcţia de preşedinte de onoare al mişcării olimpice. S-a stins din viaţă în anul 1937, la Geneva în Elveţia, fiind înmormantat la Lausane, unde s găseşte sediul C.I.O, iar conform dorinţei sale, inima sa a fost îngropată separat, în Grecia chiar în mijlocul ruinelor antice ale Olimpiei.

Pe langă activitatea sa de organizator şi conducător al mişcării olimpice Pierre de Coubertin nu a încetat să pledeze pentru introducerea ideii de olimpism în educaţie, considerand că acesta acţionează asupra echilibrului interior şi exterior al omului, formand caractere.

11.1.3. Olimpismul cuprinde ideile privind modalităţile cu care se acţionează pentru a aşeza sportul în slujba dezvoltării armonioase a omului.

Pierre de Coubertin a definit olimpismul prin sintagma: „Ceea ce este cultura pentru umanitate este olimpismul pentru sport”. Nu este singura definiţie pe care cratorul J.O. moderne a găsit-o pentru a sublinia valoarea morală mai ales, a acestei competiţii sportive. Preluand mesajul celor douăsprezece secole de civilizaţie pe care Grecia antică le-a oferit şi prin Jocurile Olimpice, Pierre de Coubertin considera olimpismul "un element ce tinde să întrunească într-un mănunchi luminos toate principiile care contribuie la perfecţionarea omului”. Pentru el, olimpismul este „o şcoală de nobleţe şi puritate morală, o religie a sportului. (Bănciulescu, 1964)

Mişcarea olimpică este formată din totalitatea organizaţiilor şi a persoanelor din domeniul sportului care-şi desfăşoară activitatea respectand principiile olimpismului. Întreaga mişcare olimpică îşi desfăşoară activitatea sub patronajul Comitetului Internaţional Olimpic. Aceasta are rolul de a conduce şi promova olimpismul, organizează şi coordonează competiţiile sportive, asigură desfăşurarea regulată a Jocurilor Olimpice, luptă împotriva discriminării de orice fel care ar putea afecta mişcarea olimpică, militează pentru spiritul de fair-play şi împotriva folosirii sportivilor în scopuri comerciale sau politice.

Primul COMITET INTERNAŢIONAL OLIMPIC s-a constituit cu doi ani înaintea primei ediţii a Jocurilor Olimpice la Paris, ca organism de conducere a mişcării olimpice. La

60

el au aderat la început 13 ţări. Din primul Comitet Olimpic au făcur parte Dimitrios Vikelas (Grecia), ales preşedinte, ca un omagiu adus ţării care iniţiase cu aproape 3 milenii în urmă jocurile, iar secretar general era Pierre de Coubertin, iniţiatorul şi sufletul Jocurilor Olimpice Moderne. În ordine cronologică preşedinţi ai C.I.O au fost: Demetrius Vikelas, Pierre de Coubertin, Henri de Baillet-Latour, Sigfrid Edström, Avery Brundage, Lord Killanin, Juan Antonio Samaranch şi Jacques Rogge în prezent.

Din anul 1915, sediul Comitetului Internaţional Olimpic este la Lausane (Elveţia), iar misiunea sa este de a conduce mişcarea olimpică în conformitate cu carta olimpică.Organele cele mai importante ale Comitetului Internaţional Olimpic sunt:

SESIUNEA – organul suprem al Comitetului Internaţional Olimpic care adoptă, modifică şi interpretează Carta Olimpică, acceptă membrii, se reuneşte cel puţin o dată pe an în sesiune ordinară sau la cererea preşedintelui în sesiune extraordinară cu cel puţin o treime din membrii;

COMISIA EXECUTIVĂ – se compune din 4 vicepreşedinţi şi 6 membrii. Aceştia sunt aleşi prin vot secret şi veghează la respectarea Cartei Olimpice. Această comisie asigură organizarea internă şi administrarea Comitetului Internaţional Olimpic;

PREŞEDINTELE – ales prin scrutin secret pe o perioadă de 8 ani, poate fi reales pentru perioade succesive de 4 ani, conduce toate activităţile C.I.O şi îl reprezintă permanent. Limbile oficiale ale C.I.O sunt: engleza şi franceza. La toate sesiunile traducerea simultană se face în germană, spaniolă, rusă şi arabă.

În legătură cu resursele finaciare, trebuie menţionat că C.I.O poate accepta donaţii, moşteniri sau orice alte resurse care să-i permită îndeplinirea obiectivelor. De asemenea el percepe încasări care provin din exploatarea de drepturi care-i revin din celebrarea Jocurilor Olimpice sau drepturi de televiziune. Aceste încasări pot fi acordate Federaţiilor Internaţionale şi Comitetelor Olimpice Naţionale. Orice beneficiu ce provine din celebrarea Jocurilor Olimpice revine Comitetului Internaţional Olimpic ţi va fi utilizat în folosul mişcării olimpice.

Comitetul Internaţional Olimpic acordă ajutor Comitetelor Olimpice Naţionale recunoscute prin:

• promovarea principiilor fundamentale ale mişcării olimpice;• dezvoltarea cunoştiţelor tehnice sportive ale sportivilor şi antrenorilor;• ameliorarea nivelului tehnic al sportivilor şi antrenorilor;• formarea de administratori;• colaborarea cu diferite comisii ale Comitetului Internaţional Olimpic.

Jocurile Olimpice sunt competiţii între sportivi, în probe individuale sau pe echipe şi nu între ţări. Sportivii sunt selecţionaţi în echipele olimpice naţionale de Comitetul Olimpic Naţional Olimpic a ţării respective, în conformitate cu regulamentele proprii.

Jocurile Olimpice se compun din jocurile olimpiadei şi jocurile de iarnă. Ambele au loc la fiecare patru ani. Termenul de Olimpiadă se referă la perioada de patru ani consecutivi care debutează cu jocurile olimpiadei şi se termină cu jocurile olimpiadei următoare. Olimpiadele se socotesc din 1896 când a avut loc prima ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne.

Dacă din anumite motive Jocurile Olimpice nu se desfăşoară, olimpiada expiră după patru ani din ziua începerii sale, dată la care începe o nouă olimpiadă.

Pierre de Coubertin a acordat o mare atenţie organizării ceremonialului şi simbolurilor olimpice deoarece fără aceste simboluri întrecerile ar fi simple, lipsite de semnificaţii, fără substanţă. Ele dau jocurilor o valoare estetică şi o atmosferă de înaltă frumuseţe şi emulaţie şi fac posibilă comunicarea între popoare. Simbolurile au făcut din Jocurile Olimpice un capitol al istoriei universale. Ele au depozitat în decursul anilor o imensă forţă spirituală şi tradiţională. Cele mai cunoscute simboluri olimice sunt:

61

• Deviza olimpică „Citius, Altius, Fortius” (Mai repede, mai sus, mai puternic)• Flacăra olimpica îşi are originile în mitologia greacă în care simboliza sacralitatea.

La Jocurile antice se organizau "curse ale lamfadoforilor" în care tinerii alergau cu torţe aprinse în maini, iar în zilele noastre flacăra aprinsă la Olimpia este transmisă prin diverse mijloace adecvate timpurilor moderne şi distanţelor imense spre locul de desfăşurare al fiecărei ediţii, într-o emulaţie care păstrează vie ideea perenităţii şi sacralităţii acestei competiţii care a traversat timpurile;

• Simbolul olimpic este alcătuit din 5 cercuri înlănţuite fiecare de altă culoare: albastru, galben, negru, verde şi roşu;

• Drapelul olimpic este de culoare albă şi are în centrul său simbolul olimpic format din cele cinci cercuri;

• Imnul olimpic - Primul imn olimpic a fost special compus pentru prima ediţie a Jocurilor Olimpice Moderne de compozitorul grec Kostas Palamas. Ulterior s-a creat tradiţia ca fiecare oraş care organizează o ediţie să-şi compună prpriul imn.

Comitetul Olimpic Român este o asociaţie autonomă organizată în baza principiilor Cartei Olimpice şi este recunoscut oficial de Comitetul Internaţional Olimpic din anul 1914. Data înfiinţării COR nu este cunoscută cu exactitate. Din unele documente se poate deduce că fondarea a avut loc în luna martie sau aprilie a anului 1914 (Maroti, 2000), iar la 19 mai a fost trimisă scrisoarea adresată Comitetului Internaţional Olimpic prin care se făcea cunoscută înfiinţarea acestui organism şi componenţa nominală a COR. Principalele obiective a Comitetului Olimpic Român sunt:

• dezvoltarea şi protejarea mişcării olimpice şi a sportului în România;• promovarea principiilor olimpismului în cadrul activităţilor sportive româneşti;• dezvoltarea sportului pentru toţi şi a sportului de performanţă bazat pe principii

olimpice;• pregătirea specialiştilor din domeniul sportului;• lupta împotriva violenţei şi a folosirii substanşelor şi procedeelor interzise de

Comitetul Internaţional Olimpic;• organizarea selecţiei şi pregătirii sportivilor în vederea participării la Jocurile

Olimpice;• promovarea şi sprijinirea integrării sportivilor pe plan social.

Organele de conducere a Comitetului Olimpic Român sunt: ADUNAREA GENERALĂ, COMITETUL EXECUTIV, BIROUL COMITETULUI EXECUTIV.Mijloacele financiare al Comitetului Olimpic Român provin din subvenţii din partea statului, organizaţii, persoane particulare, donaţii, fonduri rezultate din acţiuni sportive organizate sub egida Comitetului Olimpic Român, timbre, comercializarea emblemelor şi publicaţiilor, fonduri rezultate din sponsorizare.

În anul 1961, la sugestia lui Jean Ketseas, Carl Diem şi a Comitetului Olimpic Elen a fost creată ACADEMIA OLIMPICĂ INTERNAŢIONALĂ (A.O.I.), ca o instituţie culturală însărcinată cu studiul ideilor olimpice şi pregătirea unor specialişti care să orienteze olimpismul în concordanţă cu evoluţia societăţii.

Înfiinţată la 22 martie 1991, în baza hotărârii adunării generale a Comitetului Olimpic Român, Academia Olimpică Română reprezintă un centru românesc a olimpismului, a spiritului şi principiilor olimpice. Obiectul de studiu al Academiei Olimpice Române îl constituie studierea aspectelor istorice, pedagogice şi sociologice ale mişcării olimpice naţionale şi internaţionale. A.O.R. contribuie la formarea specialiştilor în educaţie fizică şi sport în spiritul idealurilor olimpice, promovează spiritul de fair-play, luptă împotriva violenţei şi dopajului în sport.

62

Celebrarea Jocurilor Olimpice are loc în cursul primului an al Olimpiadei. Începând cu anul 1994, la ediţia a XVII-a Jocurile Olimpice de iarnă, acestea vor avea loc în cursul celui de-al doilea an al Olimpiadei. Gazda Jocurilor este aleasă de Comitetul Internaţional Olimpic prin comisia sa executivă care supune spre aprobare alegerea oraşului gazdă.

Organizarea Jocurilor Olimpice este încredinţată de C.IO. şi Comitetul Olimpic Naţional al ţării gazdă. În acest scop Comitetul Naţional Olimpic constituie Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice (C.O.J.O.). care are obligaţia să dirijeze toate activităţile sale conform Cartei Olimpice, îşi asumă responsabilitatea financiară a organizării Jocurilor Olimpice, colaborează cu C. I.O. şi primeşte instrucţiuni de la aceasta.

Pentru a asigura condiţii de reunire în acelaşi loc a tuturor concurenţilor, oficialităţilor şi personalului echipei, Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice amenajează un sat olimpic ce cuprinde localuri şi instalaţii pentru Federaţiile internaţionale care coordonează disciplinele sportive incluse în programul Jocurilor Olimpice.

Comitetul de Organizare a Jocurilor Olimpice organizează şi un program de manifestări culturale care are menirea de a promova relaţii de prietenie şi solidaritate între participanţi.

Orice sportiv poate participa la Jocurile olimpice cu condiţia să se conformeze cartei olimpice şi să fie înscris de Comitetul său olimpic pe baza unor criterii de admitere stabilite de Federaţia Internaţională.

11.1.4. Ediţiile Jocurilor Olimpice moderne:Ediţia I - 1896 – Atena, Grecia În program au fost incluse 9 discipline sportive cu

43 de probe numai masculine de alergări, sărituri, aruncări, gimnastică (care includa halterele şi tragerea frânghiei), scrimă, lupte, tir, sporturi nautice (nataţie, polo pe apă, canotaj, yachting), ciclism şi călărie. Au participat 285 de sportivi (numai bărbaţi) din 13 ţări: Anglia, Australia, Austria, Bulgaria, Chile, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, S.U.A., Suedia, Ungaria şi binenţeles Grecia. Cursa de maraton a fost poate cea mai spectaculoasă. Ea a fost câştigată de grecul Spiridon Louys, care a parcurs distanţa de la Marathon la Atena în 2 h şi 48 de minute.

Ediţie a II-a 1900 - Paris, Franţa Ediţia a fost numită simbolic “Olimpiada lui Coubertin”. Jocurile au coincis cu organizarea “Expoziţiei Universale" iar din motive financiare ele au făcut parte din programul acestei manifestări. Pentru a răspunde cerinţelor impuse de organizatori, competiţia olimpică s-a desfăşurat prin întreceri diverse care au avut loc prin toate colţurile Parisului şi care au durat mai mult de trei luni (20 mai- 28 octombrie). La start au fost prezenţi 1066 de sportivi din 21 de ţări, iar din aceştia, 6 au fost femei participante la întrecerile de tenis şi golf. Este prima participare a femeilor la întrecerile olimpice. În program au fost incluse 18 discipline sportive cu 86 de probe. Această ediţie înseamnă pentru Romania prima participare a unui sportiv la J.O., prin persoana lui George Plagino care a concurat la tir, în proba de talere, unde s-a clasat al XIII-lea din 51 de concurenţi.

Ediţia a III-a - 1904, Saint-Louis - S.U.A. Americanii au caştigat cinstea de a organiza J.O datorită comportării lor deosebite la primele ediţii. Dar şi de această dată jocurile sunt umbrite de organizarea în aceeaşi perioadă a “Expoziţiei Universale”, iar din cauza distanţelor mari participarea sportivilor din Europa şi din alte părţi ale lumii a fost slabă. Jocurile s-au desfăşurat în perioada 1 iulie- 23 noiembrie. La ele au participat sportivi din 21 de ţări, iar numărul disciplinelor sportive a fost de 15, cu 87 de probe. Pentru prima dată au fost incluse ca sporturi olimpice boxul şi baschetul.

Ediţia a IV-a - 1908 - Londra, Marea Britanie S-a desfăşurat tot în cadrul unei expoziţii, de data asta franco-britanică, dar cu toate acestea a fost mult mai bine organizată decat cele anterioare. A fost construit chiar un nou stadion care pe langă întrecerile de atletism

63

putea găzdui: curse cicliste, întreceri de înot, lupte, box, gimnastică, tir cu arcul. Au luat parte 2034 de sportivi din 22 de ţări. Deschiderea întrecerilor s-a desfăşurat cu mult fast, marcand începuturile instaurării adevăratului ceremonial olimpic. Atletul clujean Ştefan Somodi care a participat la această ediţie a reuşit clasarea pe locul al II-lea la săritura în înălţime cu 1,88 metri.

A V-a ediţie - 1912 - Stockholm, Suedia Întrecerile s-au desfăşurat în perioada 5 mai - 22 iunie şi au cuprins întreceri la 15 discipline şi 102 probe. Organizarea a fost foarte bună, întrecerile s-au desfăşurat după regulamente deja precis stabilite de C.I.O., nivelul tehnic fiind de asemenea ridicat. Boxul a fost scos din programul deoarece legile suedeze interziceau practicarea lui, în schimb au apărut pentru prima dată întrecerile pe aparate de gimnastică. Acestea au fost amplasate chiar în incinta stadionului olimpic. A fost reintrodusă călăria, absentă la Londra şi pentru prima dată pentatlonul modern, creat la iniţiativa baronului Pierre de Coubertin pentru a continua tradiţia vechiului pentatlon antic grecesc. A fost construit un stadion nou şi un bazin de înot unde pentru prima dată s-au întrecut şi femeile.

Atletismul a fost disciplina sportivă care a dominat prin nivelul performanţelor şi al dramatismului întrecerilor această ediţie. S-a remarcat atletul american Jim Thorpe, indian Sioux, care a caştigat pentatlonul atletic şi decatlonul cu rezultate deosebite. Dar după o scurtă perioadă de timp, medaliile olimpice i-au fost retrase pe considerentul că atletul american a fost cu caţiva ani mai înainte jucător profesionist de baseball. Acest fapt era contrar regulilor de atunci ale olimpismului care impuneau ca la această competiţie să ia parte numai sportivii amatori. Deşi sancţiunea era foarte aspră şi chiar nedreaptă, avand în vedere că Jim Thrope a participat la J.O la altă disciplină sportivă decat cea pe care o practicase ca profesionist, abia după 70 de ani a fost reparată, cand C.I.O. a restituit medaliile olimpice urmaşilor acestui mare atlet.

Ediţia suedeză a mai avut parte şi de alte episoade dramatice, printre care meciul de lupte dintre un luptător rus şi unul finlandez care a durat 11 ore, terminandu-se la egalitate, sau acela al cursei de maraton în care un sportiv portughez a murit de insolaţie.

În probele de nataţie protagonişti au fost germanii, suedezii şi australienii, iar la tir, suedezii şi americani. La canotaj, conform unei vechi tradiţii, cei mai buni au fost sportivii englezi, iar la yahting s-au impus sportivii nordici. Tot în spiritul tradiţiei, suedezii au dominat concursul de gimnastică la aparate.

Această ediţie a J.O., prima după cea inaugurală care nu s-a desfăşurat sub patronajul vreunei expoziţii universale, a fost impecabil organizată de gazde şi a contribuit decisiv la afirmarea J.O. şi a olimpismului.

A VI-a ediţie, a J.O era programată să se desfăşoare în anul 1916, la Berlin, dar din cauza declanşării primului război mondial nu a mai avut loc. A VII-a ediţie a J.O. 1920 - Anvers, Belgia Reluarea atat de promptă a jocurilor, imediat după încetarea primului război mondial a demonstrat lumii întregi că ideea olimpismului era deja stabilizată şi puternică în mintea şi inima tineretului din întreaga lume. Organizarea J.O. de la Anvers nu a fost uşoară din nici un punct de vedere: financiar cheltuielile nu au putut fi suportate în întregime de guvernul belgian care a apelat la concursul unor sponsori, iar pentru recuperarea fondurilor alocate a stabilit preţuri mari la biletele de intrare, astfel că numărul spectatorilor nu a fost cel aşteptat. Ceremonia de deschidere a avut loc în data de 14 august, deşi întrecerile începuseră la 20 aprilie şi au durat pană la 12 septembrie. Pentru prima dată este arborat drapelul olimpic, creaţie a lui Pierre de Coubertin şi se rosteşte pentru prima dată jurămantul olimpic. În randurile sportivilor care au defilat nu sunt prezenţi reprezentanţii ţărilor învinse şi nici cei ai proaspetei Uniuni Sovietice.

Competiţia olimpică la care s-au întrecut 2066 de sportivi din 29 de ţări, din care 63 de femei, a cuprins 23 de sporturi cu 158 de probe, din care 8 erau feminine. Toate recordurile

64

anterioare privind numărul ţărilor participante, a concurenţilor, a disciplinelor şi probelor sportive au fost depăşite la această ediţie. Cu toate că întrecerile au avut loc în condiţii materiale aproape rudimentare, s-au obţinut şi cateva rezultate sportive remarcabile. S-au stabilit recorduri mondiale şi 13 recorduri olimpice. Cei mai buni s-au dovedit a fi la atletism, americanii, dar şi spre surpriza tuturor, sportivii din Finlanda care au cucerit aurul olimpic în probele de aruncări şi alergări pe distanţe lungi prin Kolehmainen şi Paavo Nurmi. La înot au dominat americanii, la călărie şi pentatlon modern suedezii, iar la canotaj englezii au fost învinşi de aceiaşi neobosiţi sportivi americani. La scrimă aproape toate medaliile au fost caştigate de doi fraţi italieni: Nedo şi Aldo Nadi.

A VIII-a ediţie - 1924 - Paris, Franţa Dorinţa exprimată de preşedintele C.I.O., Pierre de Coubertin era de a reabilita ediţia din 1900. Dar şi de data aceasta autorităţile franceze au alăturat jocurilor şi alte manifestări sau serbări fapt ce a dus la extinderea perioadei de desfăşurare a J.O. la aproape trei luni, din 4 mai pană la 27 septembrie. Un fapt benefic pentru buna desfăşurare a jocurilor a fost construirea pentru prima dată a unui aşezămant special pentru sportivii participanţi, satul olimpic, devenit de atunci un simbol al acestei manifestări sportive universale. Numărul ţărilor participante a fost un nou record: 44, iar sportivii de asemenea au fost în număr foarte mare: 3075, dintre care 136 de femei. S-au desfăşurat întreceri la 18 discipline sportive cu 126 de probe din care 10 feminine.

Atletismul a prilejuit din nou dispute spectaculoase şi noi recorduri obţinute de sportivii americani şi de cei finlandezi. Printre aceştia se detaşa ca o figură aparte, Paavo Nurmi. Caştigător a patru probe: 1500 m, 5000 m, cros şi 3000 m pe echipe, a fost numit de ziarişti “finlandezul cu chipul de piatră”, “miracolul curselor de alergare” sau “omul cronometru”.

La nataţie au fost doborate toate recordurile olimpice şi cateva dintre cele mondiale. Celebrul Johny Weissmuller a caştigat trei probe: 100, 400, şi 4x100 de metri, iar Franţa a caştigat turneul de polo pe apă.

Romania este de această dată reprezentată şi ea de o adevărată delegaţie sportivă formată din 51 de sportivi numai bărbaţi, care au concurat la patru probe: rugby, fotbal, tenis şi tir. Echipa de rugby se clasează pe locul al III-lea (e drept că din tot atatea echipe participante) obţinand şi prima medalie de bronz din istoria olimpică a Romaniei.

Pentru prima dată la ceremonia de închidere sunt înălţate trei drapele: al Franţei, al Greciei şi al Olandei, viitoarea organizatoare, spre cinstirea în egală măsură a trecutului, prezentul şi viitorul J.O.

A IX-a ediţie a J.O - 1928 - Amsterdam, Olanda C.I.O. a luat de data asta din timp măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a competiţiei, limitand durata desfăşurării la 15 zile şi reducand numărul disciplinelor sportive la aceiaşi cifră, 15. Organizatorii olandezi au amenajat un complex olimpic care cuprindea un stadion cu pistă de 400 de metri pentru alergări şi una de 500 de metri pentru întrecerile de ciclism. Alături se găseau bazine de înot, săli de luptă şi de scrimă.

La această ediţie mai apare un element care va intra în simbolistica olimpică de aici înainte: flacăra olimpică, care va arde într-o cupolă imensă pe toată durata jocurilor.

Au participat 46 de reprezentative naţionale, 2971 de sportivi din care 290 au fost femei. Ca şi la ediţiile precedente, întrecerile atletice au fost dominate de americani şi finlandezi, primii la probele de sărituri şi aruncări, iar ceilalţi la alergările de durată şi la decatlon. Istoria olimpică consemnează la aceste întreceri un gest deosebit de sportivitate şi spirit olimpic a marelui atlet Paavo Nurmi, care în proba de 3000 obstacole şi-a ajutat adversarul (pe francezul Duquesne) să se ridice din groapa cu apă în care căzut, trecand împreună cu el umăr la umăr, linia de sosire.

La nataţie, americanul de origine romană J.Weissmuller domină din nou întrecerile, alături de concurenţi din Japonia şi Germania.

65

Echipa olimpică a Uruguayului cucereşte titlul la fotbal, iar cea a Indiei la hochei pe iarbă. Reprezentanţii Elveţiei sunt protagoniştii concursului de gimnastică, iar la box italienii şi argentinienii îi înving pe americani şi pe englezi care erau cotaţi ca favoriţi.

Ţara noastră a luat parte la această ediţie cu o echipă formată din atleţi şi scrimeri, avand 26 de componenţi, dintre două erau femei. Clujul sportiv a avut o contribuţie importantă la formarea echipei olimpice prin atleţii Peter Ladislau, Tiberiu Rus şi Berta Jikely, care au reprezentat onorabil culorile sportului romanesc deşi rezultatele lor nu au fost remarcabile.

A X-a ediţie a J.O. - 1932 - Los Angeles, S.U.A În ciuda dificultăţilor economice prin care trecea S.U.A. ca urmare a crizei economice din anii 1929-1930, americanii au reuşit organizarea în condiţii destul de bune a jocurilor. J.O. au debutat la 30 iulie şi au durat pană la 14 august. 38 de ţări, cu 1331 de sportivi (127 de femei ) s-au întrecut la probele cuprinse în cele 15 discipline olimpice.

Atletismul a fost ca de obicei "sportul rege", întrecerile fiind urmărite de un număr mare de spectatori, iar sportivii reuşind să doboare nu mai puţin de 25 de recorduri olimpice şi 16 recorduri mondiale.

La nataţia s-au impus de această dată sportivii japonezi, iar la canotaj medaliile le-au împărţit echipajele ţărilor cu tradiţie în acest sport: Anglia şi S.U.A. Surprinzătoare a fost însă victoria americanilor la gimnastică în dauna unor ţări care porneau favorite: Italia şi Ungaria. Întrecerile hipice au fost dominate de sportivii francezi. Romania nu fost reprezentată la această ediţie a J.O..

A XI-a ediţie a J.O. - 1936 - Berlin, Germania Alegerea locului de desfăşurare a jocurilor olimpice devenea o problemă din de în ce mai dificilă pentru membrii C.I.O., din cauza numărului mare de oraşe care doreau să aibă onoarea de a le organiza. De data această alegerea s-a făcut dintre oraşele Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma şi Berlin. A caştigat Berlinul, în ciuda protestelor unor ţări care nu vedeau cu ochi buni organizarea acestei competiţii care se vroia un simbol al păcii, de către o ţară în care militarismul şi autocraţia erau în plină ascensiune. După obţinerea dreptului de organizare autorităţile germane au depus eforturi deosebite pentru a crea condiţii cat mai bune de desfăşurare a jocurilor în care ei vedeau şi un prilej de creştere a influenţei mondiale a Germaniei.

Pentru prima dată flacăra olimpică este aprinsă de la soarele Olimpiei, iar torţa ajunge la Berlin purtată prin ştafetele care de acum înainte vor face parte din ceremonialului olimpic.

Au participat 4069 de sportivi (328 de femei) din 49 de ţări, întrecerile desfăşurandu-se în perioada 1-16 august. Sporturile incluse în program au fost în număr de 20.

Întrecerile de atletism au fost dominate de sportivii americani de culoare, spre disperarea organizatorilor germani. Eroul acestei ediţii a fost Jesse Owens, care a cucerit patru medalii de aur la: 100, 200 şi 4x100 metri şi la săritura în lungime.

Sportivii germani au dominat întrecerile de gimnastică şi cele hipice, iar japonezii şi americanii pe cele de nataţie. În schimb la probele feminine de înot sportivele din Olanda au caştigat aproape toate probele.

Pentru prima dată este inclus în program jocul de handbal în 11 jucători, competiţie la care participă şi o echipă din ţara noastră.

Pe langă jucătorii de handbal, Romania a mai fost reprezentată de sportive care au luat parte la întrecerile de gimnastică, călărie, box, scrimă, lupte, atletism. Cele mai bune rezultate ale delegaţiei formată din 71 de sportivi romani au fost locul V obţinut de handbalişti şi medalia de argint a lui Henri Rang la călărie.

O medalie inedită a fost caştigată la aceste jocuri, nu sportivi, ci de parcul sportiv “Regele Carol” din Cluj ( astăzi, Parcul sportiv universitar Dr. Iuliu Haţieganu, und îşi are sediul Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca).

66

Creaţie a Prof.dr. Iuliu Haţieganu, ajutat de arhitectul Bell şi inginerul Iuliu Kovacs, parcul a fost inaugurat în anul 1935, iar planurile şi fotografiile care au luat parte la concursul denumit “Pentatlonul Muzelor”, secţiunea arhitectură şi construcţii sportive au fost apreciate cu medalia de bronz.

Următoarele două ediţii, cea de a XII-a şi a XIII-a, programate pentru anii 1940 şi 1944 la Tokio şi respectiv Helsinki nu s-au desfăşurat din cauza celui de al doilea război mondial.

A XIV-a ediţie a J.O. - 1948 - Londra, Marea Britanie După 40 de ani, naţiunii engleze greu încercată de războiul abia încheiat i se încredinţează pentru a doua oară cinstea de a organiza J.O. Condiţiile de desfăşurare au fost modeste, alimentele erau raţionalizate, satul olimpic a fost amenajat în foste cazărmi militare. Cu toate acestea 58 de naţiuni ale lumii şi-au dovedit încă odată ataşamentul faţă de olimpism, participand cu 4062 de sportivi (358 de femei) la întrecerile olimpice. Pentru două săptămani, 29 iulie-14 august, stadionul “Empire Stadium” a devenit templul sportului amator din lume. Numărul de discipline sportive a fost stabilit la 18.

Atletismul ca de obicei a fost în centrul atenţiei, ediţia londoneză consacrandu-l pe alergătorul ceh Emil Zatopek, “omul locomotivă”, care s-a remarcat prin uşurinţa cu care a caştigat două probe de mare fond: 5000 şi 10.000 de metri.

La nataţie majoritatea probelor atat masculine cat şi feminine au fost caştigate de sportivii americani. Aceştia au mai cucerit laurii olimpici şi la baschet. Cicliştii au adus medalii olimpice Franţei şi Italiei, canoiştii Cehoslovaciei, scrimerii Italiei şi Ungariei, boxerii Argentinei. Romania nu participă nici la această ediţie.

A XV-a ediţie a J.O. - 1952 - Helsinki, Finlanda La fel ca şi la ediţia din anul 1912 din Suedia, popoarele nordice demonstrează că în această parte a lumii exerciţiile fizice şi sportul se bucură de toată atenţia şi preţuirea. Finlanda a pregătit pentru această ocazie un stadion cu o capacitate de 70.000 de locuri, alături de care se găseau bazinul de înot şi săli pentru sporturile de interior. Sportivii au fost găzduiţi în trei sate olimpice, iar pentru că numărul lor era foarte mare, o parte au fost cazaţi în casele unor cetăţeni care şi-au pus locuinţele proprii în folosul organizatorilor J.O.

Participarea a fost numeroasă, 5867sportivi, dintre care 573 de femei, din 70 de ţări. Pentru prima dată participă la întrecerile olimpice U.R.S.S, cu o echipă numeroasă şi bine pregătită. S-au obţinut rezultate sportive bune, stabilindu-se 49 de recorduri olimpice şi 15 recorduri mondiale.

La atletism eroul întrecerilor a fost din nou cehul Emil Zatopek, care şi-a învins detaşat adversarii la probele de 10.000, 5.000 şi maraton. Soţia sa, Dana, a caştigat şi ea o medalie olimpică de aur, la proba de aruncare a suliţei. Atletele sovietice au dominat copios aproape toate probele, iar dintre atleţii romani s-au remarcat Ioan Soter, la săritura în înălţime şi Lia Manoliu la aruncarea discului, ambii clasaţi pe locul al VI-lea.

La nataţie, probele masculine au fost dominate de americani iar cele feminine de sportivele din Ungaria. Sportivii sovietici au fost protagoniştii principali ai întrecerilor de haltere, box, lupte, gimnastică, baschet şi tir.

Ţara noastră a fost reprezentată de o delegaţie numeroasă de 83 de sportivi, care au luat parte la aproape toate disciplinele sportive. Cel mai bun rezultat a fost obţinut la tir, unde sportivul Iosif Sarbu, a cucerit prima medalie olimpică de aur pentru Romania în proba de pistol viteză. O medalie de argint a obţinut boxerul Tita Vasile, iar Fiat Gheorghe la box şi Lichiardopol Gheorghe la tir, au obţinut cate o medalie de bronz.

Dintre sportivii clujeni care au luat parte la aceste jocuri olimpice putem aminti atletele Emma Konrad şi Alexandra Taifas-Sicoe, boxerul Ferenc Ambrus, gimnastele Olga Gollner şi Ileana Gyarfas, scrimerii Adalbert Gurath şi Zoltan Uray.

67

Prima prezenţă postbelică a Romaniei la J.O. a fost încununată de trei medalii, iar în clasamentul neoficial pe naţiuni delegaţia noastră s-a clasat pe locul 23 din 43 de ţări participante.

A XVI-a ediţie a J.O.- 1956 - Melbourne, Australia O lege autohtonă interzicea cu stricteţe intrarea cailor străini pe teritoriul Australiei. Din acest motiv C.I.O. a decis ca întrecerile hipice din programul olimpic al anului 1956 să se desfăşoare în Suedia, la Stokholm. Această derogare organizatorică de la regulamentul de organizare al întrecerilor olimpice a fost singular în istoria J.O. moderne.

La întrecerile de călărie din Suedia au participat reprezentativele naţionale din 29 de ţări, în timp ce la Melbourne numărul ţărilor participante a fost de 67. Cei 3539 de sportiv dintre care 533 erau femei au fost găzduiţi în satul olimpic special amenajat, format din 841 de căsuţe. Întrecerile s-au desfăşurat pe stadionul “Melbourne Cricket Ground”, iar probele de nataţie în piscina din Olympic Park, care era marea mandrie a australienilor. În program au fost incluse 18 discipline sportive care au cuprins 151 de probe, dintre care 26 erau pentru participantele de gen feminin.

Publicul australian a participat cu destul interes la spectacolul sportiv, dar din cauza cunoştinţelor reduse despre sportul internaţional, entuziasmul lor nu s-a manifestat decat atunci cand protagoniştii concursurilor erau compatrioţi de ai lor.În întrecerile atletice, probele de sprint au fost caştigate de atletul american Robert Morrow, demn urmaş a lui Jesse Owens. În întrecerile feminine, sovieticelor care au dominat concursul li s-au adăugat şi două sportive australience caştigătoare a probelor de alergare pe distanţe scurte.

Nataţia a fost sportul unde gazdele au monopolizat succesul, caştigand 8 titluri olimpice din 13. La gimnastică masculină ediţia australiană a prilejuit lansarea în arena a sportivilor sovietici, care au cucerit 15 medalii.

Pentru Romania episodul Melbourne este una dintre cele mai frumoase pagini de istorie olimpică. Sportivii noştri au cucerit 13 medalii dintre care 5 de aur prin: canoiştii Leon Rotman (2), Alexe Dumitru şi Ismailciuc Simion, boxerul Nicolae Linca şi Ştefan Petrescu la tir. Celelalte medalii de argint şi de bronz au fost cucerite la box, scrimă, gimnastică feminină, lupte greco-romane. În clasamentul final neoficial, ţara noastră a ocupat locul 11 între naţiuni.

A XVII-a ediţie, 1960 - Roma, Italia Prin tot ce s-au străduit să organizeze, italienii au dorit să demonstreze că alegerea lor ca gazde a J.O. nu a fost întamplătoare. Ei au reuşit să creeze un cadru şi o atmosferă unică pentru manifestările olimpice prin desfăşurarea întrecerilor la cele 18 discipline olimpice. Valorificand la maximum frumusţea şi măreţia vechilor construcţii antice ei au organizat întreceri chiar în spaţiul oferit de aceste vestigii: Termele lui Caracalla, sau zidurile Bazilicii lui Maxenţiu. Un moment de apogeu al întrecerilor a fost cursa de maraton desfăşurată pe via Apia şi încheiată la lumina torţelor în apropierea Colisseumului, sub arcul lui Constantin.

Flacăra olimpică, aprinsă cu tot ceremonialul antic la Olimpia în Grecia, a ajuns la Roma în 24 august, iar a doua zi ea a fost dusă pe stadionul olimpic marcand deschiderea oficială a ediţiei “romane” a jocurilor.

Participarea a întrecut toate aşteptările: delegaţiile a 84 de ţări, cuprinzand aproape 6000 de sportivi şi-au disputat întaietatea la cele 150 de probe, iar rezultatele au fost şi ele pe măsură. Este greu de desemnat vreun erou al acestei ediţii. S-au stabilit 73 de recorduri olimpice şi 31 de recorduri mondiale.

Atletismul, ca de obicei a fost sportul rege al jocurilor, iar unii dintre atleţi au intrat în legendă. Printre ei: maratonistul etiopian care a alergat desculţ Bikila Abebe sau atleta numită “gazela neagră”, Wilma Rudolph care a caştigat proba da 100 m cu timpul 11,0 secunde. Ca de obicei, atleţii sovietici obţin rezultate d excepţie atat la întrecerile masculine, cat şi la cele feminine.

68

Romania s-a întors acasă cu un bilanţ bun: 3 medalii de aur caştigate de: Iolanda Balaş la săritura în înălţime, Dumitru Parvulescu la lupte greco-romane şi Ion Dumitrescu la tir. S-au mai cucerit o medalie de argint şi 6 medalii de bronz la atletism, box, gimnastică, lupte, scrimă şi canoe. Delegaţia formată din 109 sportivi a reuşit să se claseze pe locul 10 în clasamentul naţiunilor participante.

A XVIII-a ediţie - 1964 - Tokio, Japonia Poporul nipon s-a dovedit a fi o gazdă atentă care pe langă competiţiile sportive, a avut grijă să organizeze şi o serie de alte manifestări, mai ales culturale. Doza de inedit a acestei ediţii a fost sporită de condiţiile geografice şi climatice naturale ale Japoniei: taifunul Wilda care şi-a făcut simţită prezenţa sau mişcările seismice care au mutat locuinţele din satul olimpic.

Această ediţie a programat întreceri la 20 de discipline sportive, cele mai noi sporturi intrate în familia olimpică la această ediţie fiind voleiul şi judo-ul.S-au întrecut 5586 de sportivi (732 de femei) din 90 de ţări. Pe drept cuvant ediţia japoneză a fost numită, ediţia recordurilor, pentru că au fost stabilite 76 de noi recorduri olimpice şi 45 de recorduri mondiale. Cei mai reprezentativi sportivi au fost americanul Don Hollander cu cele 4 medalii de aur cucerite la înot, maratonistul etiopian Bikila Abebe, dar şi romanca Iolanda Balaş care a cucerit din nou titlul olimpic, stabilind şi un nou record olimpic la săritura în înălţime. Cea de a doua medalie de aur a delegaţiei romane a fost cucerită de o atletă în varstă de numai 17 ani, Mihaela Peneş.

Bilanţul olimpic romanesc a fost unul foarte bun, cele 12 medalii (2 de aur, 4 de argint şi 6 de bronz) situand ţara noastră pe locul 12 în clasamentul general.

A XIX-a ediţie a J.O. - 1968 - Ciudad de Mexico, Mexic Încredinţarea spre organizare a întrecerilor olimpice unui oraş situat la o altitudine de 2260 de metri, a fost un act de mare curaj din partea C.I.O. Multe voci şi-au exprimat convingerea că altitudinea ridicată va constitui un impediment serios în organizarea şi buna desfăşurare a întrecerilor. Contrar părerii pesimiştilor, această ediţie s-a dovedit una în care performanţele deosebite şi recordurile au fost foarte numeroase. Mai mult chiar, unele dintre ele s-au menţinut decenii în şir.

Pentru desfăşurarea concursurilor gazdele au pregătit numeroase baze sportive moderne: un stadion pentru întrecerile de atletism cu o capacitate de 80.000 de spectatori cu pista de alergare acoperită cu nou apărutul material sintetic “tartanul”, piscina acoperită, sala de jocuri numită “Gimnaziu olimpic”, Palatul sporturilor, sala de arme, velodromul olimpic, stadionul “Azteca” pentru fotbal şi un sat olimpic construit pe "verticală".

Au participat 6626 de sportivi (768 de femei ) din 113 ţări, care au reuşit la această ediţie să doboare un număr dublu de recorduri mondiale faţă de ediţia precedentă.

La atletism, americanii s-au impus la sprint, dar alergările pe distanţa lungi au fost dominate de atleţii etiopieni şi kenieni. Probele de sărituri s-au desfăşurat în general sub auspiciile recordurilor, dar performanţa cea mai uluitoare a fost cea a lui Bob Beamon, la săritura în lungime cu 8,90 metri. Acest record va fi doborat abia după un sfert de veac. La săritura în înălţime, americanul Dick Fosbury introduce o nouă tehnică, cea cu răsturnare dorsală, care va fi cunoscută sub denumirea de "flop" şi va fi adoptată de tot mai mulţi atleţi în viitorii ani, înlocuind clasica săritură "ventrală".

Concursurile de lupte greco-romane au fost dominate de sportivii din Ungaria, Bulgaria, Germania. În probele de caiac-canoe şi canotaj, sportivii romani, unguri şi sovietici au fost printre protagonişti.

În fruntea clasamentului general s-a situat reprezentativa S.U.A. urmată de cea a U.R.S.S., Romania clasandu-se pe locul 10. Cele mai bune rezultate ale sportivilor romani au fost realizate la următoarele discipline sportive:

69

• atletism: medalii de aur - Lia Manoliu la aruncarea discului şi Viorica Viscopoleanu la săritura în lungime; medalii de argint - Mihaela Peneş la aruncarea suliţei şi clujeanca Ileana Silai la proba de 800 de metri;

• caiac-canoe: medalia de aur - echipajul format din Ivan Patzaichin şi Serghei Covaliov;

• box: medalie de argint- Ion Monea şi medalie de bronz - Calistrat Cuţov; • la scrimă, caiac şi lupte greco-romane s-au obţinut de asemenea medalii de bronz.

A XX-a ediţie a J.O. - 1972- Munchen, Germania Capitala Bavariei s-a pregătit minuţios pentru acest mare eveniment sportiv. Au fost construite baze sportive noi care s-au înglobat complexului Oberwiesefeld, iar pentru că toate aceste baze se găseau aproape una de alta, ediţia müncheneză a fost numită “olimpiada distanţelor scurte”. Complexul sportiv cuprinde stadionul, palatul sporturilor, bazinul de înot, velodromul şi sala de box.

J.O s-au desfăşurat în perioada 26 august - 11 septembrie. Au fost prezenţi 7894 de sportivi (1171 de femei ) din 123 de ţări, care şi-au disputat întaietatea la 21 de discipline sportive, mai precis la 195 de probe din care 43 au fost pentru femei.

Ediţia aceasta a fost din păcate marcată şi de un eveniment care nu ar fi trebuit să aibă loc şi care a însemnat anularea oricărui spirit olimpic: atacul terorist din satul olimpic al unui comando arab îndreptat împotriva sportivilor din Israel, soldat cu rezutate tragice.

Pe plan sportiv, în competiţia atletică s-a remarcat sovieticul Valeri Borzov caştigător al probelor de sprint şi atleţii din Finlanda care au caştigat alergările de semifond şi fond. La femei, atletele germane au dominat net toate probele. Luptele au adus satisfacţii sportivilor din delegaţia romană care s-a numărat printre caştigătorii medaliilor de aur alături de sportivii din U.R.S.S. şi Bulgaria. Concursurile de caiac-canoe au fost dominate de sportivii sovietici şi de cei romani. Întrecerile de scrimă s-au disputat între polonezi, unguri, sovietici şi italieni. La gimnastică feminină toate medaliile au revenit sportivelor sovietice şi germane, dar prezenţa romancelor s-a făcut şi ea simţită. La masculin, gimnaştii japonezi care au introdus în exerciţiile lor elemente originale şi dificile, au devenit campioni olimpici. La nataţie, eroii au fost americanul Mark Spitz şi australianca Shane Gould.

Turneele de jocuri sportive au avut drept caştigători: echipa Yugoslaviei la handbal (Romania clasandu-se pe locul al III-lea, cea a U.R.S.S la baschet, reuşind să detroneze reprezentativa S.U.A. caştigătoare a tuturor ediţiilor precedente, iar la fotbal echipa Poloniei.

Romania cu delegaţia sa formată din 169 de sportivi (39 de femei) a reuşit să obţină 16 medalii şi locul 12 în clasamentul general pe naţiuni. Rezultatele de excepţie au fost realizate de : Gheorghe Berceanu şi Nicolae Martinescu la lupte şi Ivan Patzaichin la canoe, campioni olimpici. Medalii de argint au obţinut atleta Argentina Menis, canoistul Serghei Covaliov, caiacistii Atanasie Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu şi Mihai Zafiu. Medalii de bronz au fost aduse acasă de către sportivii de la caiac şi canotaj, de la lupte greco-romane şi libere, scrimă şi handbal.

A XXI-a ediţie a J.O.- 1976 - Montreal, Canada Naţiunea canadiană a demonstrat la superlativ modul de organizare a unei manifestări sportive de asemenea amploare. Peste 100.000 de persoane, colaboratori permanenţi sau temporari ai C.I.O. au fost implicate în reuşita acestei ediţii a J.O.. Organizatorii au pus la dispoziţia competitorilor baze sportive ultramoderne şi mijloace de transport rapide, iar ziariştii au avut parte de un sistem informaţional de foarte modern şi bine pus la punct.

Flacăra olimpică a fost transmisă din Grecia spre continentul american printr-o modalitate inedită. A fost aprinsă la Atena, în incinta stadionului Averoff unde a avut loc prima ediţie modernă a jocurilor. Printr-un sistem special cu raze laser a fost transmisă prin satelit în Canada, la Quebec. Aici, flacăra olimpică s-a aprins în creuzetul construit pentru această ceremonie şi a fost apoi dusă la Montreal, de un băiat şi o fată, reprezentand cele două naţiuni conlocuitoare ale Canadei (engleza şi franceza).

70

Întrecerile olimpice s-au desfăşurat în perioada 17 iulie - 1 august 1976, avand o largă participare: 6189 de sportivi (1274 de femei) care au reprezentat 88 de ţări. Competiţiile s-au desfăşurat la 21 de discipline sportive cu 198 de probe, din care 49 feminine.

La cele 37 de probe atletice au participat aproape un sfert din numărul sportivilor prezenţi la întrecerile olimpice, surprizele fiind produse mai ales de atleţii şi atletele din R.D.G. care au obţinut 11 medalii de aur, 7 medalii de argint şi 9 de bronz. Atleţii americani au cîştigat doar 4 titluri olimpice. Surprizele nu a lipsit nici la alte discipline sportive. Poloiştii sovietici, campioni olimpici la ediţia precedentă nu s-au calificat la turneul final cîşigat de Ungaria. Echipele sovietice de volei nu au reuşit să devină campioane olimpice, cedand în finale în faţa echipei japoneze la feminin, respectiv în faţa polonezilor la masculin.

Pentru delegaţia Romaniei formată din 166 de sportivi dintre care 59 femei, cele 27 de medalii, care le-au adus locul al VI-lea în clasamentul general pe naţiuni au fost obţinute de:

• gimnasta Nadia Comăneci care a fost fără nici o discuţie eroina acestei ediţii a J.O. atat prin cele 5 medalii cucerite, dintre care trei de aur, dar şi prin execuţiile sale formidabile care au revoluţionat gimnastica feminină;

• Vasile Dîba caştigător al titlului de Campion olimpic la caiac; • Simion Cuţov şi Mircea Simion la box, Gheorghe Danilov şi Gheorghe Simionov la

canoe, Teodora Ungureanu şi echipa feminină de gimnastică, echipa masculină de handbal, Gheorghe Berceanu, Nicu Gingă şi Ştefan Rusu la lupte greco-romane - medalii de argint;

• Boxerii Alec Năstac şi Costică Dafinoiu, echipajul de canotaj 4+1, Vasile Dîba şi echipajul Policarp Malihin şi Larion Serghei, la caiac, gimnaştii Dan Grecu, Nadia Comăneci şi Teodora Ungureanu, luptătorii Stelian Morcov, Roman Codreanu şi Ladislau Simon, echipa masculină de sabie - medalii de bronz.

A XXII-a ediţie a J.O. - 1980 - Moscova, U.R.S.S. Este pentru prima dată cand J.O se desfăşoară într-o ţară socialistă. Organizatorii au depus eforturi deosebite pentru amenajarea bazelor sportive şi a satului olimpic, dar din păcate “războiul rece” era încă în plină desfăşurare. În semn de protest pentru invadarea Afganistanului de către armatele sovietice ţările democratice ale lumii nu vor lua parte la această ediţie a J.O.

Cu toate că au lipsit mulţi dintre sportivii de mare valoare ai momentului au fost stabilite 76 de recorduri olimpice şi 36 de recorduri mondiale. Şi numărul spectatorilor a fos unul record, cele 203 probe pentru care s-au organizat întreceri la 21 de discipline olimpice au fost urmărite de peste 5 milioane de spectatori.

La atletism s-au înregistrat 7 recorduri mondiale şi 16 olimpice. Întrecerile de caiac-canoe şi canotaj i-au adus în prim plan pe sportivii romani care au concurat de la egal cu cei din R.D.G. şi U.R.S.S. Şi la lupte, box şi scrimă sportivii romani au fost printre protagoniştii întrecerilor, alături de bulgari, sovietici şi cubanezi. Nataţia a fost dominată categoric de sportivele est germane şi de înotătorii sovietici.

Jocurile sportive au dat ocazia unor turnee echilibrate şi de bună valoare. La handbal, după ce a depăşit într-un meci dramatic echipa U.R.S.S. naţionala Romaniei a cedat în finală în faţa Yugoslaviei, iar echipa de volei masculin a reuşit să obţină medaliile de bronz.

La gimnastică, deşi au avut probleme deosebite cu arbitrajul care le-a fost total ostil, sportivele noastre şi-au demonstat valoarea. Nadia Comăneci a obţinut două medalii de aur şi una de argint, Emilia Eberle o medalie de argint, iar echipa s-a clasat pe poziţia doua în clasament.

În total delegaţia Romaniei formată din 239 de sportivi, dintre care 76 de femei, a reuşit să cucerească 25 de medalii, clasandu-se pe locul al VI-lea în clasamentul general.

A XXIII-a ediţie - 1984- Los Angeles, S.U.A După 52 de ani, "oraşul îngerilor" are pentru a doua oară onoarea de a găzdui marea manifestare sportivă mondială. Din nou se

71

dovedeşte că olimpismul modern nu mai are aceleaşi valenţe ca şi cel antic, iar sportul nu se poate despărţi de politică. Ca răspuns la boicotul ediţiei moscovite, ţările din sistemul socialist nu participă la această ediţie, cu excepţia Romaniei şi a Yugoslaviei.

Din punct de vedere organizatoric, americanii nu se dezmint. Permisiunea acordată de C.I.O. de a folosi publicitatea, o schimbare în principiile şi regulile olimpismului motivată de costurile din ce în ce mai mari de organizare, a creat posibilitatea implicării financiare a marilor firme în efortul gazdelor de a crea condiţii materiale perfecte pentru competitori, ziarişti şi spectatori. În interiorul marelui stadion “Los Angeles Memorial Coliseum”, complet refăcut şi modernizat s-a instalat un adevărat “creier electronic”, care putea oferi date despre viteza şi direcţia vantului, timpii intermediari şi de sosire, iar camerele de vederi care împanzeau stadionul înregistrau “finişul” cu 100 de imagini pe secundă. Transmisiile de televiziune au dat posibilitatea urmăririi întrecerilor în toate colţurile lumii.

Ceremonia de deschidere a fost un spectacol impresionant care a marcat debutul întrecerilor desfăşurate în perioada 27 iulie - 12 august, cu participarea sportivilor din 140 de ţări.

Sportul rege al întrecerilor olimpice, atletismul a fost la el acasă, întrecerile fiind dominate de atleţii ţării gazdă, urmaţi de cei din Marea Britanie, R.F.G. şi Italia. Reprezentantele noastre, atletele Doina Melinte, Maricica Puică, Anişoara Cuşnir, Mihaela Loghin, Vali Ionescu, Florenţa Crăciunescu, Cristiana Cojocaru şi Fiţa Lovin au fost şi ele la mare înălţime, cucerind 10 medalii olimpice.

La canotaj şi caiac-canoe, alături de sportivii din S.U.A, romanii au fost protagoniştii întrecerilor, cucerind 4 medalii.

Gimnastica, mai ales cea feminină este din nou autoarea unui mare succes: cucerirea titlului olimpic în proba pe echipe şi a medaliilor de aur la sol, sărituri şi barnă prin Ecaterina Szabo, precum şi încă 2 medalii de argint şi 2 de bronz.

Halterele au adus celor 10 sportivi romani 8 medalii: 2 de aur, 5 de argint şi una de bronz. La lupte sportivii noştri au cîştigat 5 medalii. Scrimerele au ajuns în finală unde au cedat în faţa sportivelor din R.F.G., iar echipa de sabie a caştigat medaliile de bronz.

La probele de nataţie s-au stabilit 10 recorduri mondiale şi 37 olimpice, nare parte dintre ele de către sportivii americani. Pentru prima dată în programul olimpic a fost inclusă şi proba de înot sincron.

Handbaliştii romani au avut din nou ocazia să devină campioni olimpici, dar eterna lor rivală, echipa Yugoslaviei i-a învins din nou, fiind obligaţi să se mulţumească cu medaliile de bronz.

La încheierea întrecerilor olimpice, delegaţia ţării noastre formată din 127 de sportivi a avut un palmares format din 53 de medalii, din care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, clasandu-se pe locul al II-lea pe naţiuni după echipa S.U.A. Acest rezultat, cel mai bun din istoria olimpică a încununat cei 60 de ani care trecuseră de la prima participare oficială a Romaniei la J.O., din anul 1924.

A XXIV-a ediţie a J.O.- 1988- Seul- Coreea Spre surprinderea multora, participanţii la această ediţie organizată “la capătul lumii” au descoperit o metropolă modernă în care locuitorii se bucurau de un foarte bun nivel de trai, cu clădiri, şosele, baze sportive impresionante prin modernismul lor.

Ediţia J.O. de la Seul a fost un eveniment care a anunţat sfarşitul “războiului rece” şi începutul unei noi perioade din istoria multor ţări. După multă vreme nu este o ediţie boicotată, iar C.I.O număra în randurile sale mai multe ţări membre ţări Organizaţia Naţiunilor Unite. La întreceri se aliniază 161 de ţări, dar numărul sportivilor este mai mic decat la ediţiile anterioare, 1626 de sportivi, datorită restricţiilor impuse de C.I.O. în efortul de a controla fenomenul de gigantism al jocurilor.

72

La această ediţie, deşi media de varstă a sportivilor a fost una dintre cele mai scăzute, s-au înregistrat performanţe sportive de valoare excepţională.

J.O. de la Seul au făcut din atleţii Florence Griffity-Joyner, Jan Zelezni şi Carl Lewis, adevăraţi “zei” ai sportului. În acelaşi timp au fost propulsaţi spre ierarhia mondială şi Marlene Ottey, Gwen Torrence, Paula Ivan, Heike Drechler, Alina Astafei, Stefka Konstandinova. Ediţia de la Seul a fost şi ediţia cu cel mai răsunător caz de dopaj, cel la canadianului Ben Johnson, recordman mondial al sprintului. Descoperit pozitiv la analizele efectuate acesta a fost suspendat pe viaţă din activitatea sportivă.

La gimnastică feminină s-a relansat disputa olimpică dintre echipele U.R.S.S., S.U.A. şi Romania. Au caştigat de data asta gimnastele sovietice urmate de cele din echipa Romaniei.

Numărul sporturilor olimpice a crescut şi la această ediţie, tenisul reintrand după 64 de ani în familia olimpică.

Pentru sportul din Coreea, întrecerile olimpice au însemnat o adevărată lansare pe drumul marilor performanţe, locurile fruntaşe pe care s-au situat echipele de handbal masculin (medalia de aur) şi feminin (medalia de argint), medaliile obţinute de judocani şi boxeri, constituind rezultate deosebit de valoroase.

Delegaţia puţin numeroasă a ţării noastre, formată doar de 63 de sportivi a obţinut un total de 24 de medalii, dintre care 7 de aur, 11 de argint şi 6 de bronz. Trei medalii de aur a cucerit gimnasta Daniela Silivaş, iar cate una, atleta Paula Ivan, luptătorul Vasile Puşcaşu, canotoarele Rodica Arba şi Olga Homeghi, precum şi Sorin Babii la tir. Medaliile de argint au fost obţinute la înot, de Noemi Lung, de echipa feminină de gimnastică şi de Daniela Silivaş la individual compus, de sportivii de la canotaj şi caiac-canoe: Elisabeta Lipă, Veronica Cogeanu, Dimitrie Popescu, Ioan Snep, Valentin Robu, Vasile Tomoioagă, Dănuţ Dobre, Doina Bălan, Veronica Nicula, Mihaela Armăşescu, de halterofilul Nicu Vlad şi boxerul Daniel Dumitrescu. Medaliile de bronz au fost caştigate la gimnastică şi canotaj. Cu acest bilanţ Romania s-a clasat pe locul al VIII-lea în clasamentul general al naţiunilor participante.

A XXV-a ediţie a J.O - 1992 - Barcelona, Spania În seara zilei de 21 iulie, în incinta imensului stadion catalan, peste 150.000 de spectatori au următit deschiderea ediţiei cu numărul 25. Ceremonia a fost un spectacol al dansului, muzicii, sportului şi prieteniei. Peste 15.000 de artişti printre care unii de faimă mondială şi-au dat concursul pentru reuşita spectacolului: Montserat Caballe, Placido Domingo, Josse Carreras, Freddy Mercury. În tribună un public la fel de celebru: regele Juan Carlos şi familia regală, şefi de state, miniştri.

Flacăra olimpică care a parcurs cei 5000 de km. dintre Olimpia şi Barcelona purtată de ştafete ale tinerilor, este aprinsă prin tragerea cu arcul de către fostul arcaş spaniol Antonio Rebolo.

Deşi congresul C.I.O care a precedat J.O. a hotărat reducerea numărului de concurenţi pentru a nu se depăşi posibilităţile satului olimpic, la această ediţie numărul participanţilor este imens, 10.570 de sportivi reprezentand 173 de ţări. Unele dintre delegaţiile ţărilor africane erau la prima participare olimpică.

Întrecerile atletice au fost ca de obicei viu disputate, iar numărul mare de sportivi cu rezultate bune a făcut ca întrecerile să rămană deschise oricărui rezultat. Englezul Linford Christie a caştigat proba de 100, specialitate americană pană atunci. Probele de semifond şi fond au fost monopolizate de atleţii din Kenya şi Etiopia. Ediţia “catalană” i-a consacrat pe atleţii Javier Sotomayor, Marlene Ottey, Marie Jose Perec, Sully Gunnel. Se spera că duelul săritorilor în lungime Carl Lewis şi Mike Powell va duce la depăşirea legendarului record a lui Bob Beamon datand din anul 1968, dar nu a fost aşa, cei doi reuşind doar 8,07 şi 8,64 m. În general la atletism a fost o ediţie a marilor surprize, adesea sportivii consacraţi nereuşind să urce pe podium.

73

La nataţie s-au înregistrat 10 recorduri mondiale, protagoniştii fiind sportivii americani, maghiari, şi ca o noutate, cei chinezi. Aceştia din urmă se pare că profitau din plin de cunoştinţele din toate domeniile, inclusiv cel “farmaceutic’ al antrenorilor din fosta R.D.G. care se ocupau de pregătirea lor.

Gimnastica feminină le are în prim plan pe romanca Lavinia Miloşovici, americana Shanon Miller, maghiara Henriette Onodi şi chinezoiaca Li Lu. La băieţi eroul este gimnastul bielorus, Vitali Scherbo, caştigător a 6 medalii de aur, iar la tenis întrecerile olimpice aduc în arenă cei mai buni jucători ai momentului: Jim Courier, Arantxa Sanchez, Andre Agassi, Steffi Graf. La volei feminin echipa CSI (fosta U.R.S.S) a fost întrecută de cea a Cubei cu 3 – 1, iar finala masculină s-a disputat între echipele Braziliei şi Olandei, meciul terminandu-se cu scorul de cu 3 – 0 în favoarea primei.

După trei reprize de prelungiri, Italia a învins echipa Spaniei în turneul de polo cu 9 – 8. La handbal masculin, echipa fostei URSS a câştigat finala cu Suedia, iar pe locul al III-lea s-a situat echipa Franţei.

Delegaţia Romaniei s-a întors de la Barcelona cu 18 medalii: 4 de aur, 5 de argint şi 8 de bronz. Medaliile de aur au fost cucerite de gimnastele Lavinia Miloşovici şi Cristina Bontaş, de canotoarea Elisabeta Lipă şi echipajul masculin de canotaj 4+1. Medalii de argint au obţinut: atleta Alina Astafei, echipa de gimnastică feminină, echipajele masculine şi feminine de canotaj, iar medalii de bronz, halterofilul Traian Cihărean, luptătorul Grigoraş, boxerul leonard Doroftei, echipa feminină de floretă, trăgătorul Sorin Babii şi canotorii din proba de două persoane.

A XXVI-a ediţie a J.O. - 1996 - Atlanta, S.U.A. Ediţia jubiliară care marchează trecerea unui veac de cand Jocurile Olimpice ele au fost reînfiinţate a fost încredinţată spre organizare S.U.A., deşi lumea sportivă a fost umanim de acord că C.I.O. trebuia să acorde această onoare oraşului Atena care-şi depusese şi el candidatura. Dar puterea financiară a oraşului Atlanta, capitala Georgiei şi a concernului Coca-Cola, a primat înaintea tradiţiei şi a respectului pentru poporul care a dat lumii conceptul de “Kalos kai agatos” şi Jocurile Olimpice antice.

Organizarea întrecerilor a constituit o adevarata provocare pentru orasul Atlanta, dar toată lumea a recunoscut că întrecerile olimpice, organizate de acest oras american, s-au desfăşurat pe cele mai moderne baze sportive din lume, cu dotări de excepţie. Capacitatea satului olimpic amenajat aici a fost de 15.000 de locuri, cea mai mare din istoria J.O.

La competiţia desfăşurată în perioada 19 iulie- 4 august, au participat echipele olimpice din 197 de ţări, care s-au întrecut în 270 de competiţii organizate pentru 33 de discipline sportive. În total au luat parte la întreceri 10.305 sportivi (6809 bărbaţi şi 3496 de femei). Rezultatele obţinute la această ediţie au evidenţiat evoluţia fără precedent a performanţelor sportive, ca rezultat al noilor tehnologii şi metodologii aplicate în procesul de pregătire. Romania a participat cu o delegaţie de 168 de sportivi. Canotajul şi gimnastica şi-au făcut din nou datoria. La canotaj s-au obţinut 2 medalii de aur prin echipajele feminine la proba de 2 vasle şi proba de 8+1. La gimanstică s-a caştigat o medalie d aur, 4 de argint şi 5 de bronz.

La floretă feminin Laura Badea a devenit Campioană Olimpică, iar echipa de floretă s-a clasat pe locul al II-lea, această disciplină sportivă obţinand cel mai bun rezultat din istoria participării sale la întrecerile olimpice.

Atleta Gabriela Szabo şi gimnastul Marius Urzică au obţinut medaliile de argint, în timp ce la box au cucerit două medalii de argint Leonard Doroftei şi Marian Simion. Sportivii de la caiac-canoe au obţinut o medalie de bronz, la fel ca şi halterofilul Nicu Vlad.La finalul întrecerilor, sportivii noştri au ocupat locul al 19-lea în clasamentul pe puncte, al 13-lea în cel pe medalii şi al 20-lea în ierarhia alcătuită pe baza medaliilor de aur obţinute.

74

A XXVII-a ediţie a J.O. - 2000 - Sydney, Australia După 44 de ani de la ediţia desfăşurată la Melbourne, Australie este din nou gazda Jocurilor Olimpice, ultimele ale mileniului al doilea.De această dată onoarea i-a revenit oraşului Sydney, renumit port al emisferei sudice, aşezat pe coasta estică a Australiei, capitala Statului New South Wales.

La această ediţie desfăşurată în perioada 15 septembrie - 1 octombrie, au fost prezente delegaţii din toate cele 199 de ţări invitate de către C.I.O. Numărul sportivilor a fost de trei ori mai mare decat cel de la precedenta ediţie australiană (Melbourne, 1956), ridicandu-se la impresionanta cifră de 11.084 de sportivi, dintre care 4254 de femei, reprezentand 38 la sută din numărul participanţilor. S-au organizat 300 de competiţii la 37 de discipline sportive.

Delegaţia pe care Romania a deplasat-o la antipozi a fost alcătuită din 156 sportivi ( 76 bărbaţi şi 80 femei) care au concurat la 16 discipline sportive.

Gimnastica şi-a afirmat încă o dată valoarea incontestabilă. La feminin echipa formată din Andreea Răducan, Simona Amanar, Maria Olaru şi Claudia Presecan s-a clasat pe primul loc, caştigand în faţa tradiţionalelor sale adversare. La individual compus podiumul caştigătoarelor în finala probei de individual compus a fost exclusiv romanesc pe el urcandu-se Andreea Răducan, Simona Amanar şi Maria Olaru. Chiar dacă după incidentul bizar în care gimnasta Andrea Răducan a fost depistată ca "dopată" cu Nurofen şi i s-a retras medalia de aur, în memoria noastră Campioana Olimpică la individual compus rămane Andrea Răducan. Gimnastele au mai obţinut 2 medalii de argint şi una de bronz. Pentru prima dată în istoria jocurilor şi gimnastica masculină are un Campion Olimpic, în persoana lui Marius Urzică. Acesta a caştigat finala în proba de cal cu manere, după o evoluţie excepţională.

Canotajul feminin a confirmat din nou că este cel mai bun din lume, caştigand trei medalii de aur prin echipajele:

• Georgeta Damian şi Doina Ignat în proba de 2 rame;• Angela Alupei şi Constanţa Burcică în proba de 2 vasle;• Georgeta Damian, Doina Ignat, Veronica Cochelea, Liliana Gafencu, Magda

Dumitrache, Viorica Susanu, Ioana Olteanu, Elena Georgescu şi Elisabeta Lipă în proba de 8+1.

La nataţie, Diana Mocanu, înotătoarea de numai 15 ani a uimit pe toată lumea caştigand două medalii de aur, primele din istoria nataţiei romaneşti, în probele de 100 şi 200 m spate. Succesul a fost completat de Beatrice Caşlaru, care a ocupat locul al doilea, intrand in posesia medaliei de argint la proba 200 m mixt şi a medaliei de bronz la proba de 400 m mixt.

La atletism, Gabriela Szabo reuşeşte să caştige medalia de aur în proba de 5000 m, la care adaugă o medalie de bronz în proba de 1500 m. Probă în care Violeta Beclea - Szekely s-a clasat pe locul al II-lea. Lidia Şimon cucereşte medalia de argint în proba de maraton.

În întrecerile de canoe echipajul Florin Popescu - Mitica Pricop la C - 2 M, 1000 m, devine Campion Olimpic, iar pe distanţa de 500 m se clasează pe locul al III-lea. La caiac, Sanda Toma, Mariana Limbău, Andreea Ioniţă şi Elena Radu au cucerit de asemenea o medalie de bronz la proba de K - 4 M / 500 m.

Scrima a adus din nou un titlu de Campion Olimpic, de data asta la proba de sabie, prin Mihai Covaliu, iar boxul a contribuit la palmaresul olimpic prin medaliile de argint şi de bronz cucerite de fraţii Simion. Alte medalii de bronz au mai obţinut Iulian Raicea la tir şi Simona Richter al judo.

După o comportare remarcabilă, echipa olimpică a Romaniei s-a clasat pe locul al XI-lea în ierarhia olimpică cu 26 de medalii, dintre care 11 de aur. A XXVIII-a ediţie a J.O. - 2004 - Atena, Grecia Prin acordarea dreptului de organizare a acestei ediţii oraşului Atena, C.I.O a oferit o reparaţie morală poporului grec, creatoruljocurilor olimpice antice. La 108 ani de la prima ediţie din timpurile moderne,

75

întrecerile olimpice s-au reîntors acasă. Organizatorii greci au avut de parcurs multe încercări grele pe care le-au trecut-o cu bine. Pentru prima dată condus de o femeie, Comitetul de organizare al jocurilor a reuşit în ciuda pronosticurilor pesimiste să termine la timp (chiar dacă pe ultima sută de metri) construcţiile şi amenajările necesare desfăşurării la un nivel corespunzător al întrecerilor olimpice. Pregătirile pentru competiţia mondială a schimbat "faţa" capitalei elene, transformand-o într-o metropolă cu o infrastructură modernă, care valorifică din plin farmecul său caracteristic. Un efort suplimentar a fost necesar pentru asigurarea protecţiei participanţilor şi preîntampinarea evenimentelor neplăcute, în contextul unei situaţii politice în care "armistiţiul olimpic" nu mai este demult decat o preţioasă amintire.

Competiţia olimpică s-a desfăşurat în perioada 13 August 2004 - 29 August şi la ea au participat echipe reprezentand 202 ţări. Numărul disciplinelor sportive şi al competiţiilor nu s-a modificat faţă de ediţia precedentă: 37 de discipline şi 300 de competiţii. Numărul total de participanţi a fost mai mic decat la Sydney, ca urmare a reglementărilor C.I.O. de stopare a fenomenului de gigantism: 10.500 de sportivi (6200 bărbaţi şi 4300 femei).

Romania a deplasat la Atena un lot de 112 sportivi care au fost înscrişi la competiţiile organizate pentru următoarele discipline sportive: atletism, box, canotaj, călărie, ciclism, gimnastică, haltere, înot, judo, kaiac-canoe , lupte, sărituri în apă, scrimă, tenis, tenis de masă şi tir. La încheierea întrecerilor s-au obţinut un număr de 19 medalii: 8 de aur, 5 de argint şi 6 de bronz.

La fel ca la celelalte ediţii din ultimele decenii, gimnastica a oferit cele mai mari satisfacţii contribuind la bilanţul olimpic cu 9 medalii: 3 de aur, 3 de argint şi 3 de bronz. În apropierea gimnasticii s-a aflat canotajul cu 3 medalii de aur. Celelalte discipline sportive care au contribuit la zestrea olimpică a delegaţiei au fost: atletismul cu 2 medalii de argint şi 1 medalie de bronz, nataţia cu 1 medalie de aur şi 1 medalie de bronz şi boxul cu 1 medalie de bronz. Cu acest bilanţ Romania s-a clasat pe locul 14 in clasamentul general pe medalii.

Medaliaţii olimpici ai ediţiei Atena 2004 sunt în ordine: Medalii de aur: Camelia Potec (nataţie 200 m liber), Georgeta Damian Andrunache,

Viorica Susanu (canotaj 2 rame), Angela Alupei, Constanţa Burcică (canotaj, 2 vasle categoria uşoară), Rodica Florea, Aurica Bărăscu, Doina Ignat, Viorica Susanu, Ioana Papuc, Elisabeta Lipă, Liliana Gafencu, Georgeta Damian Andronache, Elena Georgescu (canotaj 8 + 1), Cătălina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Roşu, Alexandra Eremia (echipa feminină de gimnastică), Cătălina Ponor (gimnastică sol), Monica Roşu (gimnastică sărituri), Cătălina Ponor (gimnastică barnă);

Medalii de argint: Marian Drăgulescu (gimnastică sol), Marius Urzică (gimnastică cal cu manere), Marian Oprea (atletism triplusalt), Daniela Sofronie (gimnastică sol), Ionela Ţarlea Manolache (atletism 400 m);

Medalii de bronz: Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu, Daniel Potra, Răzvan Şelariu, Daniel Popescu (echipa de gimnastică), Răzvan Florea (nataţie 200 m spate), Marian Drăgulescu (gimnastică, sărituri), Alexandra Eremia (gimnastică barnă), Gheorghe Ionuţ (box), Maria Cioncan (atletism 1500 m).

11.1.4.1 Jocurile Olimpice de Iarnă - Istoria lor este de dată mai recentă, prima acţiune de crearea a unei competiţii internaţionale ample, rezervată sporturilor de iarnă care să fie încadrată în mişcarea olimpică, datează din anul 1900. Atunci au fost înfinţate Jocurilor Nordice, concepute ca anexe ale J.O de vară. În perioada 1901-1926, această competiţie s-a organizat din patru în patru ani, întrecerile se desfăşurau în Suedia pentru disciplinele sportive practicate cu precădere în ţările nordice, iar sportivii participanţi erau în exclusivitate numai cei care aparţineau acestor ţări.

Dezvoltarea sporturilor de iarnă şi în alte ţări din Europa şi în S.U.A şi succesul înregistrat de probele de patinaj desfăşurate cu ocazia la J.O de la Londra din anul 1908, la

76

sesiunea C.I.O. din 1911, a determinat crearea unui curent de opinie care dorea universalizarea acestei competiţii. La sesiunea C.I.O din anul 1911, reprezentantul Italiei propune ca Jocurile Nordice să fie transformate în J.O. de iarnă. Propunerea este respinsă din cauza opoziţiei ţărilor scandinave, care nu doreau să-şi piardă supremaţia în acest domeniu.

Rediscutată în anul 1914, C.I.O. acceptă să fie introduse în programul olimpic al Jocurilor Olimpice de la Berlin din anul 1916, patinajul, schiul şi hocheiul. Ediţia respectivă nu mai are loc din cauza primului război mondial.

Preocupările pentru înfiinţarea J.O. de iarnă sunt reluate în anul 1919, în condiţiile în care opoziţia nordică nu mai are puterea dinainte de război. La sesiunea C.I.O. anul 1921 se ia în discuţie propunerea reprezentanţilor Franţei, Canadei şi Elveţiei care cer promovarea J.O. de iarnă. În ciuda dezacordului norvegienilor şi suedezilor, C.I.O. decide să patroneze “Săptămana internaţională a sporturilor de iarnă” o mare competiţie ce urma să aibă loc în anul 1924, la Chamonix, ca un preludiu la J.O. care urmau să se desfăşoare în acel an la Paris. Prin această hotărare, sporturile de iarnă au intrat în familia olimpică, chiar dacă asta nu a însemnat încă înfiinţarea oficială a Jocurilor Olimpice de iarnă.

Abia după ce “Săptămana” de la Chamonix s-a desfăşurat cu mare succes obligand şi persoanele cele mai refractare să-şi revizuiască părerile şi să ţină cont de marea răspandire a sporturilor de iarnă, a fost posibilă adoptarea hotărarii de a se institui un ciclu distinct al J.O. de iarnă. La sesiunea C.I.O. de la Praga din anul 1925, această hotărare este adoptată, precizandu-se că oraşul gazdă va fi ales odată cu cel pentru J.O de vară. Tot cu această ocazie s-a decis ca “Săptămana internaţională a sporturilor de iarnă” de la Chamonix să fie considerată ca prima ediţie a J.O. Drumul parcurs de aceste jocuri de la înfiinţare pană în zilele noastre a marcat a ascensiune permanentă a sporturilor de iarnă, dar totodată şi o nouă victorie a ideii olimpice. Numărul probelor a crescut, iar participarea naţiunilor a fost din ce în ce mai mare. Tocmai din cauza dezvoltării acestei competiţii şi din dorinţa de a nu aglomera calendanrul olimpic, în anul 1992 C.I.O. a luat hotărarea de a despărţi din punct de vedere calendaristic cele două competiţii olimpice “surori”, urmand ca J.O. de iarnă să aibă loc la mijlocul “olimpiadei, ca să folosim acest termen în accepţiunea sa antică, adică a ciclului olimpic de patru ani dintre două ediţii succsive. Din acest motiv, în anul 1994 avut loc la Lillehamer în Norvegia o ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă la doar doi ani după ediţia precedentă de la Albertville, Franţa, urmand ca în continuare să fie respectată regula celor patru ani.

Cronologic, cele 19 ediţii ale competiţiei olimpice pentru sporturi de iarnă au avut loc după cum urmează:1924 - Chamonix, Franţa La competiţie au luat parte 258 de concurenţi din 16 ţări. Programul săptămanii internaţionale a sporturilor de iarnă a cuprins întreceri de patinaj artistic, patinaj viteză, bob, hochei, schi fond, sărituri şi combinata nordică. Eroii au fost sportivii Thorleif Haug (Norvegia) care a caştigat 4 medalii la schi fond şi Clas Thundberg (Finlanda) la patinaj viteză, caştigător a 5 medalii.1928 - Saint-Moritz, Elveţia Condiţiile meteo nu au fost cele mai favorabile, probele de fond desfăşurandu-se practic în apă, iar unele probe de patinaj au fost anulate. Din fericire, frigul a revenit atunci cand i-a venit randul să concureze la patinatoarea din Norvegia Sonia Henie, în varstă doar de 15 ani. Ea a reuşit să entuziasmeze publicul şi arbitrajul, cucerind prima sa medalie olimpică. La această ediţie participă pentru prima dată sportivi romani la întrecerile de bob şi “patrulă militară”.1932 - Lake-Placid, S.U.A. Din cauza distanţei mari sportivii europeni au participat în număr redus la competiţia olimpică. Condiţiile nu au fost nici ele cele mai bune, iar sportivii din ţara gazdă au caştigat cam toate medaliile. A făcut excepţie proba feminină de patinaj artistic, la care Sonia Henie a caştigat pentru a doua oară titlul de Campioană Olimpică.

77

1936 - Garmisch-Partenkirchen Germania La această ediţia s-a introdus în program şi schiul alpin, iar Sonia Henie a cucerit al treilea titlu olimpic.1948 - Saint-Moritz, Elveţia La trei ani după încetarea războiului, jocurile au loc din nou în Elveţia. Germania şi Japonia nu sunt invitate. 1952 - Oslo, Norvegia Această ediţie a însemnat pentru nordici o întoarcere acasă a sporturilor de iarnă. Norvegienii s-au şi clasat pe primul loc în clasamentul pe naţiuni.1956 - Cortina D’Ampezo, Italia Jocurile din staţiunea italiană din munţii Dolomiţilor a doborat toate recordurile de participare. A fost o ediţie a premierelor, s-a folosit pentru prima dată cronometrajul electric şi s-au realizat transmisii televizate în direct. Prima astfel de transmisie televizată nu a fost fără incidente: purtătorul ultimului schimb al Flăcării olimpice, patinatorul de viteză Guido Coreli s-a împiedicat şi a căzut peste un cablu de televiziune întins pe gheaţă la câţiva metri de cupa unde urma să fie aprins focul sacru. Schiorul austriac Toni Sailer cîştigă trei medalii de aur, devenind cel mai mare schior al tuturor timpurilor. 1960 - Squay Valley, S.U.A. Datorită omului de afaceri Alex Cushing, proprietarului acestui loc din vestul S.U.A., această ediţie s-a bucurat de condiţii de organizare foarte bune. Au fost introduse ca discipline olimpice biatlonul şi patinajul viteză feminin.1964 - Innsbruck, Austria La această ediţie a început să se facă simţită tendinţa de "gigantism". A crescut numărul de probe şi numărul de participanţi.1968 - Grenoble, Franţa La 24 de ani după prima ediţie, Franţa organizează din nou jocurile. Schiorii francezi se dovedesc a fi cei mai puternici la probele alpine iar Jean Claude Killy intră şi el în legendă. Italianul Franco Nones obţine titlul olimpic la schi fond, fiind primul Campion Olimpic la această probă care nu aparţine ţărilor nordice.La această ediţie, echipajul de bob format din sportivii Panţuru Ion şi Neagoe Nicolae s-a clasat pe locul al III-lea, obţinand prima (din păcate şi singura) medalie la J.O. de iarnă pentru Romania.1972 - Sapporo, Japonia Întrecerile olimpice s-au desfăşurat pe o zăpadă moale şi sărată. La întrecerile de schi au dominat sportivii elveţieni, iar la sărituri cei mai buni s-au dovedit a fi japonezii.1976 - Insbruck, Austria Această ediţie trebuia să aibă loc la Denver, S.U.A., dar din cauza protestelor organizate de mişcarea ecologistă care se opunea distrugerii pădurilor, americanii au declinat organizarea. Ştafeta organizatorică a fost imediat preluată de staţiunea austriacă. Schiul alpin a fost sportul care a consacrat o nouă vedetă, de data asta o femeie, austriaca Rosi Mittemaier. Pentru prima dată în programul olimpic la patinaj artistic este inclusă şi proba de dans.1980 - Lake-Placid, S.U.A A fost o ediţie desfăşurată în tensiune politică internaţională, cauzată de invazia Afganistanului de către U.R.S.S. şi anunţarea boicotului american pentru J.O. de vară care urmau să se desfăşoare la Moscova. Totuşi întrecerile sau desfăşoară normal, fiind consemnată prezenţa în premieră a achipei olimpice a Chinei. Patinatoarea sovietică Irina Rodnina a cucerit cel de al treilea titlu olimpic la patinaj artistic.1984 - Sarajevo, Iugoslavia Organizată pentru prima dată într-o staţiune din blocul comunist şi în ciuda timpului capricios care a obligat concentrarea tuturor probelor alpine în a doua săptămană, ediţia iugoslavă a fost un mare succes. A intrat în istorie cuplul de patinatori englezi Jayne Torvill - Christopher Dean, care în proba de dans evoluand pe muzica piesei "Bolero" de Ravel, au obţinut nu mai puţin de 9 note maxime, într-un program în care arta şi sportul s-au împletit genial.1988 - Calgary, Canada Organizate pentru prima dată de Canada, jocurile au durat 16 zile, iar vedetele au fost italianul Alberto Tomba şi elveţianul Vreni Schneider care au cucerit cate trei titluri olimpice. 1992 - Albertville, Franţa Cu trei ediţii organizate Franţa egalează S.U.A. Pentru prima dată schiorii nordici obţin trei titluri la schi alpin, prin norvegienii Jagge şi Aamodt şi suedeza

78

Pernilla Wyberg. Germania unificată termină în fruntea clasamentului pe medalii, înaintea C.S.I. (fosta U.R.S.S.).1994 - Lillehammer, Norvegia Chiar dacă timpul avut la dispoziţie de pentru organizarea ediţiei "suplimentare" a fost redus, competiţia olimpica norvegiană desfăşurată într-un decor feeric a fost una dintre cele mai reuşite. Creşterea impactului jocurilor asupra publicului şi implicit a mediilor de afaceri este demonstrat prin faptul că de dragul participării la J.O. o serie de patinatori profesionişti au revenit la statutul de amator. Printre ei faimosul cuplu de dansatori britanici J. Torvill şi C. Dean, eroii jocurilor din '84, clasaţi de data asta în finală doar pe locul al III-lea.1998 - Naganno, Japonia La această ediţie au participat echipele olimpice din 72 de ţări, cu un număr de 2302 sportivi (1488 bărbaţi şi 814 femei) care s-au întrecut în 68 de competiţii la 7 disciplice olimpice: patinaj artistic, patinaj viteză, sanie, schi alpin, schi fond, biatlon şi bob. Romania a participat cu o echipă formată din 13 sportivi şi 5 sportive. 2002 - Salt Lake City, S.U.A. Cea de a patra ediţie americană a jocurilor olimpice de iarnă a fost o reuşită a locuitorilor din statul Utah, care au făcut eforturi desosebite pentru a reuşi să realizeze fără subvenţii de la stat toate construcţiile necesare bunei desfăşurări a competiţiei. A fost o ediţie cu atat mai specială cu cat nu trecuseră decat cateva luni, de la atentatele teroriste din 11 septembrie care au zguduit S.U.A şi lumea întreagă. Comitetul International Olimpic (CIO) a acceptat ca drapelul american care a fost găsit în ruinele World Trade Center să fie arborat pe "Stadionul Olimpic" din Salt Lake City, în cadrul ceremoniei de deschidere, iar în cadrul unui spectacol care a avut loc inaintea ceremoniei de deschidere s-a adus un omagiu victimelor atentatelor. din 11 septembrie. Măsurile de securitate care s-au luat au fost impresionante: 3.500 de soldaţi din Garda Naţională, 7.000 de ofiţeri de poliţie şi peste 5.000 de membri ai Comitetului de Organizare au fost implicaţi în asigurarea securităţii. La această ediţie au obţinut primele medalii olimpice de aur din istoria acestor jocuri, sportivi din ţări ca Australia, China şi Croaţia. A impresionat asistenţa sportivul Patrick Singleton, port-drapelul şi în acelaşi timp unicul membru al delegaţiei Insulelor Bermude, care a defilat doar în şort la ceremonia de deschidere, desfăşurată la o temperatură de multe grade sub zero. Sportivii romani care au alcătuit echipa olimpică au demonstrat că din păcate că la disciplinele de iarnă nu suntem competitivi pe plan mondial. Evoluţia sportivei Eva Tofalvi, considerată principala speranţă pentru o clasare bună, a dezamăgit, ea situandu-se pe pozitia a 52-a în final probei de biatlon. În finala probei de sanie masculin, romanii s-au clasat pe locurile 32 şi 34, boberii Florian Enache si Adrian Duminicel pe locul 25, schioarea Alexandra Munteanu pe locul 29 în proba de super-G, iar patinatoarele de viteză Andreea Jakab şi Daniela Oltean au ocupat şi ele pozitii modeste în clasamentele probelor la care au concurat.ÎNTREBĂRI1. Enunţaţi cateva dintre motivele care au determinat restaurarea Jocurilor Olimpice în

variantă modernă.2. Ce ştiţi despre Evangelie Zappa ? Dar despre Pierre de Coubertin ?3. Cu ce ocazie, unde şi cand s-a decis reînfiinţarea J.O. ?4. Cum poate fi definit "olimpismul", dar "mişcarea olimpică" ?5. Care este structura mişcării olimpice ?6. Cand s-a înfiinţat Comitetul Olimpic roman ?7. La care ediţie a participat pentru prima dată un reprezentant al ţării noastre ? Dar echipa

Romaniei ?8. Unde a fost caştigată prima medalie olimipică pentru Romania ? Dar prima medalie de aur

?9. La care discipline sportive au obţinut sportivii romani cele mai bune rezultate la J.O.?

Explicaţi de ce credeţi că nu se obţin rezultate şi la alte discipline sportive.

79

10. Care dintre sportivii romani sau străini reprezintă pentru voi un "olimpionike" al timpurilor moderne ? De ce?

11. Cate olimpiade s-au derulat în perioada 1896-2004 şi cate ediţii ale J.O moderne s-au desfăşurat ?

12. Cate medalii au cucerit sportivii romani la ediţiile de iarnă ale J.O ?

80

CURS NR.1313. EXERCIŢIILE FIZICE PRACTICATE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE ÎN

PERIOADA ANTICHITĂŢII ŞI ÎN EVUL MEDIU.

În condiţiile istorice specifice teritoriului ţării noastre, evoluţia educaţiei fizice a fost influenţată de cultura şi civilizaţia poporului grec şi roman. Relaţiile geto-daco-scite cu populaţia din cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean Histria (încă din sec.VI Î.Hr.), Callatis (Mangalia) şi Tomis (Constanta) au transmis populaţiei autohtone modelul grecesc al educaţiei fizice şi modelul instituţiilor speciale de educaţie: palestrele şi gimnaziile. După cucerirea romană, educaţia fizică a primit caracterul spiritului războinic, conţinutul şi mijloacele folosite subordonate acestuia. Mărturii ale dezvoltării şi pe acest teritoriu ale formele de practicare ale exerciţiilor fizice cu specific roman sunt construcţiile specifice, reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri descoperite la Sarmizegetusa şi Porolissum, termele, inscripţiile, basorieliefurile cu scene de luptă, serbările etc.

După anul 274 D.Hr., cand legiunile lui Aurelian au părăsit Dacia şi pană la instalarea feudalismului, conţinutul şi formele de practicare a exerciţiilor fizice şi jocurilor s-au modificat mai ales sub influenţa contactului cu alte popoare.

Nu există prea multe documente care să evidenţieze preocupări semnificative pentru domeniul educaţiei fizice în oranduirile precapitaliste, astfel izvoarele care permit o investigaţie reală sunt mai ales legate de viaţa ţărănimii. Prin obiceiurile populare şi formele tradiţionale de manifestare, baladele populare şi jocurile populare reuşesc să redea aspecte sociale şi culturale din viaţa poporului roman , inclusiv cele legate de practicarea exerciţiilor fizice. În baladele populare sunt prezentaţi eroi care pe langă calităţi moralesunt înzestraţi cu frumuseţe fizică şi vigoare.

Exerciţiile fizice care apar cel mai des în conţinutul baladelor populare sunt: lupta sau tranta, scrima sau lupta cu buzduganul, trasul cu arcul, aruncarea, înotul, călăria şi vaslitul.

Un exemplu în acest sens este balada "Pintea viteazul", în care este sugerată pregătirea pentru luptă: "El a adunat voinici de postat, harnici la luptă şi frumoşi la stat, pe care i-a-nvăţat, în locul Tăbărişca, din sus de Grădişca şi la sărituri şi la puşcături şi la aruncare, peste apa mare". Aruncarea buzduganului este descrisă în balada " Mihu Copilul " în care acesta este prezentat ca un erou de tip cavaleresc, cu însuşiri atletice deosebite: " În grabă se ducea, brîul că-ncingea, buzduganul lua şi mi-l opintea şi mi-l azvarlea şi cînd l-azvarlea, frunza şuiera, codrul răsuna ... ", iar în balada " Movila lui Burcel ", acesta povesteşte domnitorului Ştefan cel Mare : " Pan-a nu ajunge plugar, aveam falnic armăsar şi o ghioagha vestrujită, cu piroane ţintuită, care cand o învarteam, proaşcă prin duşmani făceam, cate opt pe loc turteam ".

Aruncarea buzduganului, ca exerciţiu tradiţional, a făcut parte din programul serbărilor " junilor ", din Scheii Braşovului pană aproape de zilele noastre.

Tragerea cu arcul era un exerciţiu dar şi o armă folosită pe timp de război. În legenda " Altarul mănăstirii Putna (versificată de Vasile Alecsandri, după cronicarul Neculce) " este prezentat modul în care Ştefan cel Mare a ales locul pe care urma să fie ridicată mănăstirea: "Copii, trageţi ... eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi". După ce săgeţile acestora s-au oprit departe, cea pornită din arcul lui Ştefan a marcat locul altarului: "Zbarnaie coarda din arcu-i, fulgera săgeata-n vînt, pere, trece mai departe şi-ntr-un paltin vechi s-au frînt ". Iar apoi, cuvintele domnului: " Acolo fi-va altarul ", zice falnicul monarh, ce se-nchină şi se apleacă pe războinicul său arc."

Eroii baladelor şi basmelor populare alegeau lupta dreaptă, Făt-Frumos provocat de zmeu "... în paloş să ne tăiem, ori în trantă să ne-ncercăm ?” , " ... ba-n trîntă dreaptă că-i de la Dumnezeu lăsată". Fie că se întreceau prin "luptă voinicească" (în care apucarea se făcea

81

numai de braţe) fie prin "lupta cu prinderea de brau", descrierea acestor lupte desfăşurate după reguli cavalereşti, au evidenţiat darzenia confruntărilor. În balada "Vidra" este prezentată înfruntarea dintre Păunaşul Codrilor şi Stoian Şoimul: "ei de braie s-apucară şi la luptă se luară, zi de vară pînă-n seară, cînd în loc mi se-învartea, cînd la vale s-aducea, niciunul nu dovedea ..."

Călăria, deprindere de mare utilitate, a fost practicată şi ca exerciţiu sportiv. În cronicile timpului se pomeneşte despre călărie în toate relatările despre evenimentele tradiţionale ale Evului Mediu: lupte, vanătoare, serbări, festivităţi, nunţi, vizite etc.Baladele populare au cantat iscusinţa, abilitatea şi îndemanarea călăreţilor, dar şi gesturile de ataşament faţă de calul său în versuri ca şi cele care urmează: "ne-nşăuat şi neînfranat, zbura vesel pe pămant, nara-n vînt şi coama-n vînt ... " sau "zidurile ca sarea, pinteni roibul cînd da, cum pe-o pană-o duce vantul, de nici n-atinge pămantul".

Chiar dacă nu se poate vorbi despre existenţa unei instituţii a cavalerismului, există mai multe surse documentare care atestă practicarea unor jocuri cavalereşti în ţările romane în secolele al XV - XVI-lea:

• picturile murale de Biserica domnească din Curtea de Argeş, unde există portretul unui cavaler muntean în armură;

• participarea unei echipe de cavaleri la un turnir organizat la Buda în timpul lui Mircea cel Batrîn la 1414;

• desfăşurarea unor turniruri cavalereşti la Suceava, capitala Moldovei; • epopeea germană "Nibelungenlied" unde este elogiată vitejia celor 700 de cavaleri din

Ţara Vlahilor, care au fost invitaţi să participe la jocurile cavalereşti cu cei mai vestiţi cavaleri ai Europei;

• existenţa formaţiilor de "viteji", asemănătoare ca echipament şi pregătire de luptă cu armatele de cavaleri din ţările apusene;

Mărturiile şi cronicile unor călători străini care au manifestat interes faţa de populaţia geto-dacică din nordul Dunării şi cea din Ţările Romane completează informaţiile referitoare la practicarea exerciţiilor fizice pe teritoriul ţării noastre în timpul Evului Mediu.

Este descris astfel un episod petrecut în anul 1442 la asediul cetăţilor Silistra, Turtucaia, Giurgiu şi Turnu Măgurele ocupate de turci sub conducerea domnitorului Vlad Dracul. Flota romană a folosit 150 de bărci care au deschis lupta, iar prizonierii care erau reţinuţi dincolo de fluviu au evadat trecand Dunărea înot, demonstrand calităţi fizice excepţionale.

Varianta autohtonă a "jutei" medievale este prezentă la sfarşitul secolului al XVI-lea sub denumirea " Harţa ". Spre deosebire de "juta" această formă de întrecere angaja doi luptători călări într-un duel adevărat, folosindu-se arme ca buzduganul, suliţa, paloşul sau măciuca. Asemenea lupte, care se terminau odată cu răpunerea mortală a unuia dintre luptători, se desfaşurau pe campul de luptă între comandanţii de oşti, în scopul evitării unor măceluri între cele două armate. A rămas în istorie, lupta din anul 1602, între vestitul stolnic Stroe Buzescu cu marzacul tătar, care şi-a găsit sfarşitul străpuns de sabia romanului.

Către sfirşitul sec. al XVI-lea în Moldova şi Ţara Romanească, apare un joc numit "halcaua" (în turceşte cuvîntul halca, înseamnă inel sau verigă de fier) în care un călăreţ din goana calului trebuia să culeagă un inel suspendat de creanga unui copac sau de un stalp. Unul dintre cei mai pricepuţi jucători de “halca” din anul 1568 a fost Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu şi apoi Dimitrie, fiul lui Vodă Cantemir.

O altă întrecere de origine orientală este descrisă în anul 1645 de Eberhard Happelius în " Historia moderna Europae " apărută la Ulm în 1692, cu numele de "gerid" (în turceşte înseamnă trestie sau bastonaş de trestie). O astfel de întrecere a avut loc la serbările nunţii domniţei Maria - fiica voievodului Vasile Lupu - la curtea din Iaşi. Cei o sută de concurenţi călări, împărţiţi în două tabere, făcand dovada unor deprinderi acrobatice, de supleţe,

82

îndemanare, agerime şi mult curaj, se avantau în întrecere fiind descrişi astfel: " Unii îi fugăreau pe alţii, scoţandu-şi totodată şi beţele din tolbă ... alţii se învarteau aşa de repede pe sub pantecele cailor încat, nu puteau să-i atingă deloc, necum să le dea lovituri; caţiva prindeau cu mîna beţişoarele care veneau zburand spre danşii sau se fereau de ele aruncandu-le îndărăt ... ". ÎNTREBĂRI1. Sub influenţa căror culturi şi civilizaţii s-a desfăşurat activitatea de educaţie fizică în

antichitate ? Cum s-a manifestat această influenţă ?2. Care sunt izvoarele izvoarele care permit o investigaţie reală asupra formlor de practicare

a exercţiilor fizice pe teritoriul ţării noastre în Evul Mediu ?3. Ce documente atestă existenţa unor jocuri cavalereşti ?4. Descrieţi jocul denumit "geridul".

14. ÎNCEPUTURILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE ÎN ROMANIACONTRIBUŢIA UNOR PERSONALITĂŢI LA DEZVOLTAREA EDUCAŢIEI FIZICE

ŞCOLARE

Începuturile preocupărilor pentru dezvoltarea educaţiei fizice şcolare pe teritoriul ţării noastre, sunt legate de epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care printr-un hrisov dat în anul 1776 în Muntenia, aduce reglementări privind situaţia învăţămantului. Şcoala Sf. Sava din Bucureşti cu un profesor pentru predarea ştiinţelor şi unul de gramatică se transformă în şcoala superioară cu nouă profesori pentru limbi străine, matematică, fizică, teologie etc. şi se înfiinţează încă două şcoli inferioare la Buzău şi Craiova.

În conţinutul hrisovului amintit se făceau referiri şi la "exerciţiile corporale" specificandu-se necesitatea introducerii lor în programul şcolar: "după dejun, elevii fiecărei clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor să facă gimnastică pentru exercitiu, în timp de o oră" sau "duminica, în zilele de sărbători şi în zilele săptămanii, elevii să iasă o dată sau de două ori, cu supraveghetorul lor şi profesorul, în unele locuri din apropiere, pentru exerciţii corporale".

Inspirat de vechea cultura elenă şi de cea a secolului al XVIII-lea, domnul Munteniei a indicat practicarea exerciţiilor corporale într-o perioadă în care nici în şcolile secundare europene educaţia fizică nu-şi găsise încă un satut precis în programele de învăţămant. Intenţia sa, deosebit de valoroasă nu s-a aplicat, dar trebuie consemnată ca o contribuţie teoretică la fundamentarea educaţiei şcolare.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre apariţia primelor semne a societăţii de tip capitalist:

• desfiinţarea iobăgiei în anul 1864,;• pătrunderea capitalului străin, construirea primelor căi ferate în anul 1867;• înfiinţarea Băncii Naţionale şi a sistemelor de credit capitaliste în anul 1880.Necesitatea înfiinţării unui sistem de şcolarizare care să servească cerinţelor impuse de

dezvoltarea economică şi politică a ţărilor romane se face simţită, dar nuse poate vorbi despre preocupare pentru domeniul educaţie fizică ci doar de acţiuni sporadice. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza Regulamentului Organic din anul 1832, din bugetul şcolar al principatului Muntenia, au fost angajaţi doi profesori de gimnastică, unul la colegiul Sf.Sava din Bucureşti şi altul la Şcoala centrală din Craiova. În regulamentul şcolii apar următoarele instrucţiuni: "în timpul pauzei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii gimnastice, care le pot întări corpul şi îi fac îndrăzneţi; se vor păzi însă a nu se sui în copaci şi de a nu alerga ".

83

14.1. În această perioadă, dezvoltarea activităţii de educaţie fizică a fost impulsionată de acţiunile unor personalităţi, cel mai adesea cetăţeni ai unor ţări din Europa unde nivelul de dezvoltare al acestui domeniu era mai ridicat. Italienii Luzzato şi Spinzi care au predat gimnastica la " Academia Mihăileană " din Iaşi între anii 1840 - 1848, respectiv la corpul de pompieri din Bucureşti. Ultimul, a fost angajat după Unirea Principatelor în 1859, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastică şi scrimă la şcoala militară din Iaşi. Elveţianul Louis Seres, care în anul 1848 a deschis la Bucureşti o şcoală privată de scrimă.

În Transilvania în schimb, datorită mai ales populaţiei săseşti, în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a desfăşurat o activitate de educaţie fizică bine organizată, după modelul Turnverein-urilor din sistemul german a lui Jahn-Eiselen. Tinerii saşi care studiau în Germania, au adus în oraşele Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Bistriţa, Mediaş etc., modelul exerciţiilor fizice practicate în şcolile din Berlin şi Leipzig: gimnastica la aparate, scrima, tirul, înotul etc. Printre promotorii de seamă ai acestor acţiuni, s-a aflat profesorul Stefan Ludwig Roth, care încă din 1882 a pus bazele unui Turnverein în orasul Mediaş. Înfiinţarea de Turnverei-uri la Braşov, Iaşi, Galaţi, Azuga, a determinat organizarea "Uniunii germane de gimnastică din Romania".

În partea a doua a secolului al XIX-lea, preocupările concrete pentru dezvoltarea învăţămantului şi implicit a educaţiei fizice şcolare, s-au materializat prin apariţia unor reglementări oficiale, legi, instrucţiuni şi programe:

• Legea instrucţiei din anul 1864, prin care s-a introdus gimnastica ca "învăţătură obligatorie" în liceu, măsură rămasă formală, din cauza lipsei de personal la această disciplină);

• Reforma învăţămantului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus şi în şcolile primare.

• Au apărut şi primele programe oficiale, care au stabilit conţinutul şi volumul de ore pentru fiecare an, precum şi instrucţiunile necesare aplicării (Programa şcolară de gimnastică din anul 1893).

14.2. Dezvoltarea educaţiei fizice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost în mod decisiv determinată de activitatea unor personalităţi, a căror contribuţie la organizarea şi conducerea acesteia, mai ales în mediul şcolar, a fost remarcabilă.

14.2.1.GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) considerat părintele educaţiei fizice şcolare din ţara noastră, a fost un militant activ pentru introducerea educaţiei fizice în şcoli. Timp de mai bine de treizeci de ani şi-a dedicat energia organizării şi conducerii activităţii de educaţie fizică din sistemul şcolar şi militar, dar şi în înfiinţarea unor societăţi sportive şi în formarea instructorilor şi profesorilor de specialitate. Prin calităţile sale şi prin modul în care s-a implicat în aceste activităţi a reuşit să atragă atenţa şi să obţină sprijin din partea multor personalităţi ale timpului: generalul E. Florescu, dr. C.Davila, B.P.Haşdeu, V.A.Urechia, ş.a.

Născut în satul Orman din apropierea oraşului Gherla, Moceanu a studiat la Gherla şi apoi la seminarul teologic la Blaj, remarcandu-se de la început ca un mare iubitor al exerciţiilor fizice şi un foarte bun gimnast. După perioadă în care a fost acrobat într-o trupă ambulantă, a predat gimnastica la cateva şcoli din Cluj.

În anul 1862 se stabileşte la Bucureşti, fiind angajat a profesor de gimnastică la pensionul Şeicaru, din Calea Rahovei şi apoi la Colegiul Sf.Sava. Moceanu nu s-a mulţumit doar cu latura practică a profesiunii sale, el a fost preocupat şi de elaborarea unor lucrări de specialitate. Adept al sistemului german de gimnastică, în anul 1869 a publicat o prelucrare a faimoasei "Deutsche Turnkunst“ a lui Jahn şi Eiselen, cu denumirea "Carte de gimnastică". Pe langă aceasta în decursul anilor a mai publicat:

• “Gimnastica populară şi raţională pentru uzul şcolilor primare, secundare şi superioare“ (Bucureşti, 1875);

84

• “Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete“ (Bucureşti, 1887);

• “Şcoala de patinaj şi înot“ (Bucuresti, 1892);• “Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din Romania şi asupra călătoriilor mele în

întreaga lume” ( Bucureşti, 1895).Moceanu a fost şi un foarte apreciat coregraf, ior ansamblul de dansuri folclorice

condus de el a realizat numeroase turnee la Paris, 1878, Roma, 1882, Madrid, 1884, Calcutta,1886.

14.2.2.DIMITRIE IONESCU, profesor de gimnastică la Liceul “Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti este autorul cărţii “Istoricul gimnasticii şi educaţiei fizice la noi“ apărută în anul 1839. Activitatea lui a fost însă remarcabilă mai ales în domeniul realizării unor programe de învăţămant pentru disciplina educaţie fizică.

Într-un articol publicat în revista “Gimnasticul roman" în anul 1892, profesorul remarca: “Gimnastica la noi este introdusă de 28 de ani în şcoli . După atata timp, ea nu are azi o programă, n-are nici o baza ştiinţifică şi este lipsită de caracterul educativ “.

Un an mai tarziu, în aprilie 1893, Ionescu propune o programă pentru şcolile normale primare de învăţători şi institutori, iar iunie 1893, Ministerul Instrucţiunii Publice, îl numeste în comisia care va elabora “Programa generală şi analitică a instrucţiunii gimnasticii în şcolile primare şi normale de ambele sexe“, prima programă oficială de stat.

Alături de N.Velescu şi Stelian Petrescu face parte din comisia care în anul 1897 va alcătui o nouă programă analitică de gimnastică, fără aparate, atat pentru şcolile de băieţi cat şi pentru şcolile de fete. S-au încercat cu aceasta ocazie, unele îmbunătăţiri de terminologie. Următoarele programe din anul 1899, scot în evidenţă tendinţa de militarizare a educaţiei fizice în şcolile de băieţi, în ciuda opoziţiei profesorilor, iar cea din mai 1903, pentru şcolile primare urbane, rurale şi normale pune un accent mai mare pe gimnastică şi pe pregătirea în şcolile normale a viitorilor dascăli pentru nivelul primar.

14.2.3. SPIRU HARET (1851-1912) poate fi considerat principalul organizator al educaţiei fizice şcolare. În cei aproape zece ani (1879-1899, 1901-1904, 1907-1910) cat a funcţionat ca ministru al Instrucţiunii Publice, a reorganizat tot sistemul de învăţămant, acordand o mare atenţie îmbunătăţirii conţinutului predării gimnasticii. A oficializat obligativitatea acesteia în şcoală, cu o oră pe săptămană pentru fiecare clasă şi a separat educaţia fizică de instrucţia militară. Odată cu instalarea sa la conducerea ministerului, a stabilit comisii speciale pentru realizarea programelor de gimnastică în şcolile primare, secundare şi normale.

A hotărat introducerea în şcoală a jocului naţional “oina”, începand cu anul 1897, numind o comisie de specialişti pentru elaborarea unui regulament unic al jocului. Pentru stimularea dezvoltării jocului, a instituit organizarea anuală a unui concurs inter-şcolar, cu echipe reprezentative din şcolile romaneşti, din Bucureşti şi din ţară. La prima ediţie din luna mai 1899 au participat 18 echipe (cu aceasta ocazie avand loc şi serbări de gimnastică).

Din iniţiativa sa, la data de 21-24 septembrie 1904 a avut loc la Bucureşti, la Liceul “Gheorghe Lazăr“, prima conferinţă pe ţară a profesorilor de gimnastică, prezidată de către profesorul universitar Paul Bujor din Iaşi şi onorată de prezenţa ministrului Spiru Haret. La această conferinţă au participat 43 de profesori de educaţie fizică care pe langă dezbaterile asupra programelor, au asistat la lecţii practice ilustrative asupra exerciţiilor gimnastice şi au purtat discuţii asupra jocurilor şcolare, a practicării jocului popular oina şi a dansurilor naţionale.

După trei ani, în 25-28 noiembrie 1907, tot în localul Liceului “Gheorghe Lazăr" a avut loc a doua conferinţă pe ţară a profesorilor de educaţie fizică, la care s-au purtat discuţii asupra aplicării programei de gimnastică în învăţămantul secundar şi asupra terminologiei.

85

Pentru prima data au avut loc discuţii, privind tendinţele de introducere a gimnasticii suedeze în programele şcolare.

Caştigand tot mai mulţi adepţi, sistemul suedez de educaţie fizică este viu discutat cu prilejul cursurilor de perfecţionare a profesorilor de educaţie fizică, organizate în vara anilor 1909 şi 1910. Pentru anul şcolar 1909 -1910 noile programe de educaţie fizică pentru şcolile secundare de fete, au adoptat sistemul suedez de gimnastică, iar peste un an gimnastica suedeză se va introduce treptat şi la băieţi.

Concepţia progresistă a lui S.Haret despre educaţie fizică s-a manifestat şi prin luarea altor măsuri destinate propagării acesteia pe plan naţional, deşi a întampinat multe greutăţi, chiar ostilitate din partea oficialităţilor. A intervenit la nivelul prefecturilor judeţene şi oraşelo pentru a se sprijini înfiinţarea de societăţi de gimnastică, de jocuri, de tragere la semn, de nataţie şi de canotaj şi organizarea de serbări locale şi competiţii inter-judeţene. A luat măsuri pentru introducerea jocurilor în aer liber la grădiniţele de copii, începand cu anul 1910 şi organizarea unui sanatoriu la Predeal pentru coloniile de vară a elevilor, a iniţiat turismul şcolar, ca o recompensă pentru cei mai buni elevi ai şcolii.

Pentru rezolvarea uneia dintre cele mai acute neajunsuri ale domeniului, lipsa unui sistem de pregătire a cadrelor didactice de specialitate, a oficializat şcolile înfiinţate de către societăţile de gimnastică din Bucureşti şi Iaşi, pentru pregătirea cadrelor de specialitate. Astfel Societatea de gimnastică din Iaşi (pe baza aprobării ministrului, în anii 1904 şi 1907) a pregătit 56 de profesori titulari şi 18 suplinitori, iar Societatea “Înainte “ din Bucureşti (în anul 1912) a pregătit 39 de profesori titulari şi patru suplinitori.ÎNTREBĂRI1. De ce este pomenit Alexandru Ipsilante (1774-1782) ca un deschizător de drumuri în

dezvoltarea educaţiei fizice şcolare pe teritoriul ţării noastre ?2. Cand a apărut prima programa şcolară de gimnastică ?3. Prin ce s-a remarcat contribuţia lui G. Moceanu la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea ? Dar a lui D. Ionescu ?4. În ce calitate a contribuit Spiru Haret la dezvoltarea educaţiei fizice şcolare ? Enumeraţi

cateva dintre acţiunile sale.

86

CURS NR. 14

15.PRIMELE SOCIETĂŢI ŞI CLUBURI SPORTIVE DIN ROMANIAÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN

ÎNVĂŢĂMANTUL UNIVERSITAR DIN ROMANIA. PRIMELE COMPETIŢII SPORTIVE UNIVERSITARE. INTRODUCEREA EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

ÎNVĂŢĂMANTUL SUPERIOR, ÎNFIINŢAREA INSTITUŢIILOR SPECIALIZATE

15.1. Despre activitate sportivă în Romania se poate vorbi începand cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o etapă premergătoare înainte de anul 1850 s-au organizat cateva societăţi de gimnasticăşi de vanătoare la Bucureşti, Sibiu, Braşov, Galaţi, Mediaş, Brăila. Există documente care atestă înfiinţarea unor societăţi, asociaţii, cluburi şi competiţii sportive în a doua jumătate a scolului al XX-lea şi care reprezintă nucleele dezvoltării sportului romanesc.

În ordine cronologică primele societăţi şi cluburi sportive înfiinţate la noi în ţară au fost:

• Societatea de Dare la Semn Bucureşti - 1862, în care se practica în exclusivitate tirul;• Societatea Centrală Romană de Arme, Gimnastică şi Dare la Semn (cunoscută şi sub

denumirea de Tirul) - 1876, Bucureşti , cu un rol deosebit în dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului romanesc, prin organizarea sistematică a concursurilor şi instituirii de noi ramuri sportive. Societatea a fost înfiinţată de către profesorii Gheorghe Moceanu şi Constantin Constantiniu;

• Jockey - Club, 1962, Iaşi ;• Bukarester Turnverein, 1867• Asociaţia de gimnastică, 1869, Arad• Prima societate vanătorească, 1870, Bucureşti, cu un regulament ce prevedea

disciplina, ordinea, protecţia animalelor, precum şi amenzile pentru cei care încălcau regulile.

• Societatea Equestră Romană, 1872, Bucureşti (în anul 1875 a devenit Jockey Club;• Societatea de patinaj, 1872, Cluj;• Societatea de popice, 1873, Bucureşti;• Reuniunea romană de gimnastică şi cantări, la Braşov, în 1874;• Reuniunea de gimnastica, la Timişoara, în anul 1875;• Societatea de gimnastică, la Galaţi, în anul 1876;• Societatea internaţionala de tir şi gimnastica, la Iaşi, în anul 1877;• Societatea Olimpică Romană, la Bucureşti, în 1883;• Clubul ciclist Velocitas, la Timişoara în 1886;• Asociaţia de canotaj Mureşul, la Arad în anul 1890;• Societatea profesorilor de gimnastică şi arme din Romania, Bucureşti, 1893;• Clubul sportiv Ardelean, la Cluj în anul 1897;• Clubul atletic Timisoara, la Timişoara în anul 1899;• Clubul Raqueta, la Bucureşti în anul 1899,;• Societatea Viitorul (a elevilor de la Liceul “Gheorghe Lazăr“ şi apoi elevilor din toată

ţara) la Bucureşti în anul 1901;• Automobil Club Roman, la Bucuresti în anul 1903;• Clubul de fotbal Olimpia şi Colentina la Bucureşti în anul 1904;• Societatea Înainte, la Bucureşti în anul 1905;

87

Datorita creşterii numărului de asociaţii şi cluburi sportive, a întrecerilor şi competiţiilor organizate în anul 1912, a luat fiinţă "Federaţia Societăţilor Sportive din Romania" realizandu-se astfel cadrul organizatoric necesar dezvoltării ulterioare a activităţii sportive. FSSR a condus 12 comisii centrale: atletism, (alergări pe jos şi concursuri), football-rugby (rugby-ul de astăzi), football asociaţie (fotbalul de azi), lawn tenis (tenis de camp), scrima, ciclism, tir, sporturi de iarnă, canotaj, nataţie, gimnastică şi oină.

Dezvoltarea înregistrată de sportul romanesc pană în preajma anului 1916, întrerupt de declanşarea primului război mondial a constituit baza organizatorică care a impulsionat această activitate, în perioadele următoare. În anul 1920 se afiliază noi cluburi la FSSR, care ajunge al peste 4000 de membri şi 50 de cluburi, iar pentru coordonarea întregului teritoriu s-au creat şapte comitete regionale ale FSSR: Braşov, Cluj, Regiunea de Vest, Banat, Arad, Hunedoara, Regiunea Moldova, Regiunea Bucovina, Regiunea Muntenia şi Regiunea Oltenia.

În această etapă se evidenţiază o serie de noi ramuri de sport: baschet, volei, alpinism, tenis de masă, box, canotaj, handbal precum şi apariţia mai consistentă a sexului feminin în practicarea unor discipline la înot, handbal, volei, atletism, baschet. În anul 1922 au apărut primele forme de profesionism la box şi fotbal.

15.2. Organizarea studenţilor romani în societăţi şi cluburi sportive îşi are originea în interesul pentru sport manifestat de tinerii care studiau în Germania, Ungaria şi Austria. Primele preocupări în acest sens se remarcă în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea. Preocupările comune şi legăturile dintre studenţii care studiau la Berlin, Leipzig, Viena, Budapesta şi în Transilvania, au generat ideea organizării primelor nuclee ale sportului universitar.

Un rol important în organizarea acţiunilor sportive studenţeşti l-a avut "Societatea Academică Petru Maior “, constituită în anul 1862 de către studenţii romani care studiau la Budapesta şi “Romania bună“, înfiinţată în anul 1864 la Viena. Studenţii sportivi ardeleni, membrii ai acestor societăţi, au obţinut rezultate deosebite în competiţii. S-au remarcat Simion Nemeş, la concursul internaţional de tir din anul 1910 de la Viena, Teofil Moraru, campion la aruncarea greutăţii, Virgil Salvanu, sportiv multilateral, campion de box a orasului Budapesta în anul 1912 şi medaliat cu argint în 1919 la “Jocurile Armatelor Interaliate” desfăşurate la Paris.

Un eveniment important a avut loc la data de 20 ianuarie 1913, cand în cadrul Societăţii Academice Petru Maior a luat fiinţă “Secţia Sportivă“ care s-a implicat apoi activ în organizarea unor acţiuni sportive în Transilvania.

De la nivelul studenţimii, curentul sportiv s-a transmis în tot Ardealul şi astfel apar primele unităţi sportive organizate:

• Clubul sportiv Gloria, în 1913 la Arad;• Societatea de gimnastică, sport şi exerciţiuni în anul 1913 la Sibiu;• Clubul Sportiv Ardelean (sau Clubul Sportiv al Tinerimei Romane), în anul 1914 al

Cluj (cu disciplinele sportive: atletism, fotbal, gimnastică, scrimă, tir, box, trantă)După 1 decembrie 1918, activitatea sportivă clujeană a înregistrat rezultate care au

plasat-o în avangarda mişcării sportive din Romania. Clubul Sportiv Ardelean a devenit “ Clubul Sportiv al Oficianţilor Municipiului Cluj (27 august, 1919) acordand dezlegare studenţilor, care s-au organizat într-un club al lor.

Premergător acţiunilor care au condus la formarea primul club sportiv universitar, documentele timpului atestă că la data de 11 decembrie 1918, a avut loc la Cluj prima adunare de după Unire, a Societăţii “Petru Maior“, fiind recunoscută de oficialităţi sub denumirea de “Societatea de lectură a studenţilor romani din Cluj “ în cadrul căreia funcţiona cu bune rezultate “Secţia sportivă“.

88

Anul 1919 a fost marcat de înfiinţarea “Universităţii Romaneşti a Daciei Superioare“. Adunarea studenţilor clujeni din data de 19 noiembrie 1919 găzduită de căminul “Avram Iancu“ a hotărat mutarea Societăţii “Petru Maior“ de la Budapesta la Cluj, sub denumirea de “Centrul studenţesc Petru Maior“. În spiritul curentului sportiv care a cuprins masa de studenţi, la începutul primului an universitar romanesc din Cluj, 1919-1920, sub egida Centrului studenţesc se înfiinţează “Societatea sportiva a studenţilor universitari“ (S.S.S.U.), care va deveni clubul sportiv "U", atat de cunoscut şi iubit în Cluj şi Romania.

La Bucureşti, în anul 1916, din iniţiativa profesorului Traian Lalescu , se înfiinţează prima organizaţie sportivă studenţească, “Sporting Club Universitar“, devenit “Sportul Studenţesc“, cu o echipă de fotbal şi una de rugby. Ulterior s-au mai înfiinţat “Clubul sportiv al mediciniştilor” la Bucureşti în anul 1920, “Clubul sportiv Politehnica“ la Timişoara, în anul 1920, “Politehnica“ din Bucureşti, în anul 1927, “Dreptul“ din Bucureşti în anul 1941 etc.

15.3. Întrecerile şi concursurile studenţeşti, au apărut mult mai tarziu, comparativ cu organizaţiile lor sportive. Pană în anul 1929, studenţii participau la competiţii locale, cu caracter amical şi oficial sub forma unor echipe reprezentative.

Prilejul care a oferit studenţimii să realizeze o prima comportare remarcabilăa fost oferit de “Concursurile atletice inaugurale ale Romaniei“, organizate la Cluj în 12-13 septembrie 1920, cand studenţii clujeni s-au evidenţiat în mod deosebit.Amploarea pe care o luare mişcarea sportivă studenţească pe plan internaţional a determinat organizarea sub egida Confederaţiei Internaţionale a studenţilor (înfiinţată la Strassbourg în anul 1919 a primelor Concursuri Sportive Universitare Internaţionale la Roma, 1929, Paris, 1923, Varsovia,1924.

În istoria sportului universitar din Romania, primul Campionat naţional universitar a fost organizat în anul 1929 şi s-a desfăşurat la Bucureşti (la atletism, fotbal, scrima şi tenis) şi la Cluj (la nataţie, singura disciplină la care au participat şi studentele la proba de 50 m. liber).

În anii următori campionatele naţionale universitare s-au mai desfăşurat la Bucureşti în 1932 şi 1935 şi la Timişoara în 1933. Primele întreceri la sporturile de iarnă (schi şi bob) au avut loc în anul 1930. În anul 1940 s-a stabilit desfăşurarea anuală a campionatelor universitare, în anul 1941 au fost înfiinţate alte cluburi sportive universitare, la Bucureşti, Iaşi, Sibiu şi Timişoara, iar în anul 1942 se constituie Sportul universitar roman, o organizaţie care a dirijat activitatea sportivă studenţească în timpul clui de al doilea război mondial. Prin Consiliul superior de îndrumare condus de profesorul Iuliu Haţieganu, profesorul C.Stoicescu şi profesorul Gr.Benetatto noul organism înfiinţează Centrele sportive universitare şi iniţiază întreceri în cadrul “Săptămanii sportului universitar“.

Următoarele campionate naţionale universitare, organizate în acest fel, au avut loc în anii 1942 şi 1943 angajand peste 800 respectiv 1.500 de studenţi din centrele universitare Bucureşti, Iaşi, Sibiu, (unde se mutase temporar Universitatea din Cluj) şi Timişoara, la disciplinele: atletism, baschet, box, fotbal, tenis de masă, tir, cros, tenis de camp, volei. Pentru prima dată la aceste campionate au participat şi studentele la întrecerile de atletism şi tir.

În perioada celui de al doilea război mondial şi pană în anul 1956, activitatea competitiţională studenţească s-a desfaşurat mai mult la nivel local, între ani de studii şi facultăţi sau între reprezentativele de institute.

Între anii 1956-1958 apar forme de organizare care vor contribui la stabilirea şi consolidarea unui sistem competiţional studenţesc, ce vor sta la baza campionatelor naţionale universitare, cuprinzand toate etapele de desfăşurare, pană la faza finala, pe ţară. În urma reorganizării cluburilor sportive universitare, din anul 1966, la nivelul campionatelor municipale şi orăşeneşti la jocuri sportive se formează serii studenţeşti, cu drept de promovare în diviziile naţionale “C“ şi “B“.

89

Sistemul competiţional studenţesc din ultimele două decenii şi pană în prezent, funcţionează sub forma campionatelor naţionale universitare, a căror finale le organizează anual diferite instituţii de învăţămant superior, prin rotaţie şi prin competiţii pe plan local.15.4. În perioada interbelică, în viaţa universitară s-a înregistrat o intensă preocupare pentru organizarea activităţii de educaţie fizică şi sport din învăţămantul superior. La nivelul senatelor universitare a început dezbatarea propunerilor privind introducerea educaţiei fizice în învăţămantul superior.

În anul 1929, anul primelor campionate naţionale universitare, Nicolae Iorga, rector al Universităţii din Bucureşti, a propus senatului introducerea obligatorie a educaţiei fizice în facultăţi.

La Cluj, cel care a promovat educaţia fizică şi sportul în mediul universitar este profesorul universitar, medicul IULIU HAŢIEGANU. Discurs său despre "Igiena universitară", susţinut la 21 octombrie 1930, cu ocazia deschiderii solemne a anului universitar şi a preluării funcţiei de rector a rămas în istoria învăţămantului superior , dar şi a educaţiei fizice şi sportului, ca cel mai complet şi bine fundamentat argument în favoarea introducerii educaţiei fizice în învăţămantul superior din Romania:

• "Problema educaţiei universitare niciodată nu a fost atat de viu discutată ca în zilele noastre. Astăzi suntem în epoca de experimentare şi nu cunoaştem încă metoda care ar putea fi considerată ca cea mai bună. Totuşi, se pare că se desenează tot mai mult o metodă, care priveşte pe om în întregimea sa şi nu face separaţia trupului de suflet. Azi este o constatare biologică confirmată că despărţirea intelectului, sufletului şi fizicul nu poate fi prelungită mai mult timp, nepedepsită. Ideologia educaţiei din timpurile noi izvorăşte din concepţia timpurilor antice, care dă pshicului şi fizicului partea care i se cuvine..."

• "Sănătatea nu se păstrează numai prin lupta contra igienei defectuoase. Pentru asigurarea unei sănătăţi integrale este nevoie de o igiena pozitivă, vivantă, constructivă; în domeniul acestei igiene pozitive se impune tot mai mult o disciplină educativă, care urmăreşte o ameliorare a stării fizice, o fortificare a individului atat din punct de vedere al formei cat şi al funcţiei care dă rezistenţă faţă de agenţii nocivi, o noua disciplină, întărind fizicul, formează şi caracterul, o noua disciplină care priveşte pe om în întregime. Aceasta disciplină este educaţia fizică, ramura cea mai importantă a igienei pozitive, parte integrantă şi indinspensabilă culturii generale. Introducand educaţia fizică în universitate, vom introduce un învăţămant de igiena pozitivă, vom introduce în acelaşi timp un învăţămant de educaţie naţională“;

• "Fiind în acelaşi timp şi o igienă a sufletului prin augumentarea simţurilor, trezirea curajului, independenţei, stăpanirii de sine, prezenţei de spirit, voinţei, disciplinei, simţului de dreptate, favorizează prin aceasta moralizare a fizicului şi psihicului formarea “omului caracter“;

• "Stăpanirea fizicului, a voinţei, dispoziţia de a face bine, tot atatea calităţi prin educaţia fizică, ar favoriza puterea omului-sănătate, omului-lumină, omului-caracter, gata oricand să se jertfească pentru dreptate şi pentru adevăr“;

• “Prin educaţie fizică s-ar introduce o nouă viaţă, o nouă morală îndrumătoare spre progres, care prin influenţa ei binefacătoare asupra întregii naţiunii ar deveni unul din factorii principali ai regenerării şi renaşterii naţionale“;

• “Numai universitatea poate reînvia timpurilor lui Homer, Socrate, Platon, Aristotel şi Galen, timpurile gimnaziilor şi palestrelor cu acel “Kalos kai agatos aner“.

• “Numai universitatea poate trezi naţiunea la înţelegerea că cel mai puternic factor de reîntinerire, de regenerare, de igienă, este educaţia fizică şi că arenele sportive sunt adevărate temple ale sănătăţii“.

90

Demersul Prof. dr. I. Haţieganu a determinat constituirea unei comisii sub conducerea sa, pentru întocmirea unui proiect de introducere a educaţiei fizice în universitatea clujeană. Proiectul a fost prezentat senatului Universităţii în luna febrruarie a anului 1931 şi a fost acceptat în totalitate de facultăţile de Medicina şi Ştiinţă, hotărandu-se aplicarea lui în mod obligatoriu, începand cu anul şcolar 1931 - 1932, facultatea de Litere a admis doar în principiu ideea proiectului, iar facultatea de Drept nu s-a pronunţat.

Statutul elaborat în anul 1931 a stat la baza hotărarii conform căreia în anul universitar 1936-1937, educaţia fizică a devenit disciplină obligatorie pentru toate facultăţile din Cluj. Activitatea era condusă de un colectiv de profesori format din O. Cheţeanu, T. Faur, G. Comănar, C. Suciu, A. Nicoară, I. Drumeş şi I. Arnăut.

Un mare eveniment al timpului l-a reprezentat construirea la iniţiativa şi cu contribuţia financiară substanţială a aceluiaşi profesor Iuliu Haţieganu a unui Parc sportiv, destinat tineretului, elevilor şi studenţilor, sanctuar al sănătăţii, un loc ideal pentru practicarea exerciţiilor fizice şi sporturilor.

În anul 1934 la Cluj a avut loc "Primul congres de educaţie fizică" care a avut menirea să stabilească principiile fundamentale ale educaţiei fizice la toate gradele de învăţămant. Cu acest prilej, profesorul universitar Iuliu Haţieganu a prezentat raportul privind educaţia fizică din învăţămantul superior, afirmand printre altele: “ Educaţia fizică a devenit o preocupare pentru toate universităţile şi ca aproape în toate ţările europene, educaţia fizică universitară este în plină evoluţie şi pusă alături de educaţia ştiinţifică, în vederea realizării educaţiei integrale. Necesităţile actuale ale vieţii de stat şi ale vieţii sociale ... au contribuit ca uşile universităţilor, aproape în toate ţările, să se deschidă şi să facă posibilă introducerea educaţiei fizice în universitate “.

Realizările Universităţii clujene privind introducerea educaţiei fizice în toate facultăţile a stimulat şi alte instituţii de învăţămant superior din Romania.

Senatul Universităţii din Bucureşti, după ce a stabilit o comisie pentru studierea acestei probleme care a prezentat un raport la 10 noiembrie 1935, n-a reuşit să introducă educaţia fizică în planul de învăţămant decat în anul 1940 şi atunci numai pentru două luni de zile (din aprilie şi pană în 8 iunie a aceluiaşi an) . Fiind în general în afara preocupărilor senatelor universitare, educaţia fizică în rîndul studenţilor n-a avut suportul moral şi material necesar pentru a-şi găsi loc alături de celalalte discipline, pană în anii ce-au urmat după terminarea celui de-al doilea război mondial, educaţia fizică a fost introdusă oficial în învăţămantul superior numai la începutul anului universitar 1950 - 1951.

15.4. O dată istorică pentru educaţia fizică din Romania, a rămas ziua de 15 iunie 1922, cand a apărut “Legea Educaţiei Fizice“, prin care s-au stabilit normele de funcţionare a două instituţii de stat în domeniul educaţiei fizice şi sportului:

• Oficiul Naţional de Educaţie Fizică (ONEF) înfiinţat în acelaşi an;

• Institutul Naţional de Educaţie Fizică“ (INEF), primul institut superior de educaţie fizică şi sport din Romania, care şi-a început activitatea la 1 decembrie 1922 la Bucureşti. Consiliul profesoral al Institutului a avut prima şedinta la 25 noiembrie 1922, urmat de deschiderea festivă a anului la data de 29 noiembrie, iar la 1 decembrie 1922 au inceput cursurile.

Rodnica activitate depusă de cadrele didactice încă de la inceputul existenţei sale, INEF fiind printre primele instituţii de acest gen din Europa, a contribuit la afirmarea acestuia pe plan naţional şi european.

La realizările de seamă în domeniul educaţiei fizice romaneşti, şi-au adus contribuţia personalităţi marcante ale ştiinţei, care în calitate de profesori ai institutului au servit prin competenţă, entuziasm şi credintă, nobila idee a educării tineretului pentru practicarea organizată a educaţiei fizice şi sportului.

91

În primul sfert de veac de existenţă, rectorii şi profesorii care i-au pus bazele şi au contribuit la dezvoltarea instituţiei reprezintă un loc însemnat în istoria acestuia: Prof. Virgil Bădulescu (primul rector, 1922 - 1930), Prof. dr. Francisc Rainer (rector, 1930), Prof. Constantin Kiriţescu, Acad. Octav Onicescu (rector, 1930 - 1938), Prof. dr. C. Mihăilescu (rector, 1938 - 1941 şi 1944), Prof. dr. doc. Horia Dumitrescu (rector 1942- 1944 şi 1944 - 1946), Prof. dr. doc. Leonida Alexiu (rector 1946 - 1948), Prof. dr. doc. Gheorghe Zapan, prof. dr. doc. Iacob Mihăilă, Prof. dr. R. Olinescu, Prof. dr. Gheorghe Tătaru, Prof. dr. doc. Adrian Ionescu, Prof. dr. doc. Anghel Manolache, Prof. dr. doc. Florian Ulmeanu, Prof. univ. Virgil Roşală.

Iniţiatorul şi organizatorul primului institut superior de educaţie fizică în Romania, primul rector al INEF, prof. Virgil Bădulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcantă în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

După absolvirea Institutului de Educaţie Fizică din Stockholm în anul 1913, a fost profesor la Liceul Mănăstirea Dealul, iar în primul război mondial a condus primul batalion de Vanători de munte. A fost adeptul sistemului suedez de educaţie fizică, ale cărui concepţii şi conţinut le-a promovat. Pe langă gimanstica suedeză sub conducerea lui la INEF au fost introduse şi alte discipline: atletism, scrima, jiu-jitsu, judo, box, gimnastica ritmică, unele jocuri sportive, gimnastica medicală şi practica pedagogică, istoria, teoria şi organizarea educaţiei fizice, pedagogia, psihologia, igiena, anatomia, fiziologia, mecanica şi statistica. Prezenţa la catedrele institutului a unor cadre didactice cu autoritate ştiinţifică (la anatomie, fiziologie, igiena şi psihologie, cultură fizică medicală, teoria educaţiei fizice şi metodica jocurilor de mişcare şi altele), a asigurat de la început un proces de pregătire al studenţiilor la un nivel universitar.

Înzestrat cu o mare capacitate de muncă a reuşit să transforme terenul de instrucţie al elevilor şcolii militare de infanterie din Dealul Spirii într-un stadion modern care a fost inaugurat în anul 1926. Din anul 1926 s-a introdus organizarea cursului de înot pentru studenţi în tabăra de la Eforie şi a început editarea primei reviste ştiinţifice de specialitate din Romania “Analele Educaţiei Fizice".

De la înfiinţare şi pană astăzi, institutul din Bucureşti şi-a schimbat de mai multe ori denumirea, în funcţie de modul cum era integrat în sistemul de învăţămant şi social al timpului:

1922 - INEF (Institutul Naţional de Educaţie Fizică) ;1929 - ISEF (Institutul Superior de Educaţie Fizică) ; 1937 - ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică) ;1942 - SSEF (Şcoala Superioară de Educaţie Fizică) ; 1945 - ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică) ; 1948 - IEF (Institutul de Educaţie Fizică) ; 1950 - ICF (Institutul de Cultura Fizică) ; 1968 - IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport) ; 1990- AEFS (Academia de Educaţie Fizică şi Sport);1992 - ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică) ;

Învăţămantul superior de educaţie fizică din Romania s-a extins începand cu anii '60 ai secolului al XX-lea prin înfiinţarea facultăţilor şi secţiilor de profil din alte centre universitare: Cluj, Timişoara, Bacău, Galaţi, Constanţa, Oradea, Braşov, Piteşti, Craiova.

ÎNTREBĂRI1. Din ce perioadă se poate vorbi despre o activitate sportivă în Romania şi care au

fost primele nuclee ale sportului romanesc ?2. Cum s-a numit prima organizaţie înfiinţată pentru a creea cadrul organizatoric

necesar dezvoltării activităţii sportive ?

92

3. Care a fost rolul "Societăţii Academice Petru Maior“ în dezvoltarea activităţii sportive studenţeşti din ţara noastră ?

4. Cand şi unde s-a înfiinţat primul club sportiv studenţesc din Romania ?5. Datorită cui, educaţia fizică a fost introdusă în învăţămantul superior din ţara

noastră ? Unde şi cand.6. În ce an şi unde s-a înfiinţat primul institut superior de educaţie fizică de la noi

din ţară ?

93

Bibliografie

Alexandrescu, H., 1985, Olimpiada californiană, Editura “Sport-Turism”, Bucureşti Alexianu, A., 1963, Vechi jocuri, lupte şi întreceri la romani, Revista EFS, nr.4. Almăşan, D., 1972, Cateva date despre educaţia fizică din universităţile clujene, Revista

EFS nr.10 Bănciulescu, V., 1964, Jocurile Olimpice de-a lungul veacurilor, Editura U.C.F.S.,

Bucureşti Bănciulescu, V., 1976, Acest straniu secol al sportului, Editura “Sport-Turism” Bucureşti Bănciulescu, V., 1983, Sport şi cultură, Editura Facla, Timişoara Bănciulescu, V., 1989, Orele astrale ale sportului, Editura “Sport-Turism” Bucureşti Bucur-Ionescu, Maria (coord.), 1975, Jocurile Olimpice.Participarea Sportivilor Romani,

Editura Sport-Turism, Bucureşti Ghibu, E., Todan, I., 1970, Sportul romanesc de-a lungul anilor, Editura Stadion,

Bucureşti Goga, I., Vilara, E., 1969, Tokio,olimpiada recordurilor, Editura U.C.F.S., Bucureşti Goga, I., Bănciulescu, V., 1973, Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, Editura Stadion,

Bucureşti Goga, I., 1976, Olimpiada - Montreal, Editura Sport-Turism, Bucureşti Kiriţescu, C., 1942, Palaestrica-Istoria Educaţiei Fizice, Casa Şcoalelor Lucas, J., 1992, Future of Olympic Games, Human Kinetics Champaign-Illinois Maroti, Ş., Dan, Mirela, Marcu, V., 2000, Mişcarea Olimpică din Romania, Editura

Imprimeriei de vest, Oradea Matei, I., 1985, Ramul de măslin al Olimpiei, Editura Albatros, Bucureşti Matei, H., 1995, Enciclopedia antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti Mitra, Gh., 1984, Constelaţia Olimpiadelor, Editura Sport-Turism, Bucureşti Neţa, G., Rusu, Flavia, 1998, Istoria milenară a Educaţiei Fizice şi Sportului, Editura

Risoprint, Cluj-Napoca Postolache, N,1979, Istoria sportului romanesc în date, Editura Junimea Iaşi Todan, I., 1966, Exerciţiile fizice practicate de poporul roman, oglindite în baladele

populare, Revista EFS nr.2. Urziceanu, R., Vornicu, T., 1962, Jocurile Olimpice de la Roma, Editura U.C.F.S.

Bucureşti Zamarovsky, V., 1988, Renaşterea Olimpiei, Editura Sport-Turism, Bucureşti * * * * * 1924, Encyclopedie des Sport, Librairie de France, Boulevard S'Germain, Paris

94

95