ISTORIA PRESEI

Titular de curs: conf. univ. dr. Gabriela RUSU

Asistent: drd. Valeriu FRUNZARU

2

Cuprins Introducere într-o istorie a presei / 4 Tipuri de cultură – forme de presă / 5 Media – un grad de „angajare” / 7 Media – context şi contextualitate / 8 Funcţiile esenţiale ale mass-media / 9 Presa – „istoria” unor nume-simbol / 12

Modele culturale şi genuri „de frontieră” / 13 De la efemeride la foi volante şi almanahuri / 14 Fenomenul Gutenberg / 20

Scurtă privire asupra „preistoriei” tiparului / 20 Primul ziar... / 22 La Gazette, nu doar o gazetă! / 23 Gazeta în lume / 25 Presa populară, presa culturală / 26 A fi ziarist în „secolul luminilor” / 26 „Quoi de nouveau”? Noutăţi în formă şi fond în presa sec. XVII şi XVIII / 27

Secolul al XIX–lea - secolul deplinei afirmări a presei / 30 Secolul XX- percepţia sincretică a lumii: ziarul, radioul, televiziunea / 33 Vârstele presei româneşti / 36

Presa culturală / 45 Presa specializată / 46 Mari ziare ale vremii / 47 Presa umoristică / 47 Presa veacului al XX-lea între „cerere” şi „ofertă” / 48

Publicistica lui Eminescu / 50 Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură / 54 Repere în presa secolului XX / 58 Geo Bogza: „paznic de far” / 59 Presa românească post-decembristă / 63 Istoria mijloacelor de radiodifuziune / 68 (de la telegraful prin influenţă la radioul public şi privat)

Istoria tehnicii radio / 68 Repere în evoluţia radioului în Europa / 73 Forme ale radioului (radio local, radio regional, radio naţional) / 76

Radioul local în lume / 77 Istoria radioului românesc / 79 Din istoria televiziunii / 95 Tipologie / 97

Statutul şi apartenenţa / 98 Caz special, Marea Britanie / 100

Zona de acoperire / 101

3

Forme de organizare / 104 Forme de finanţare / 105 Conţinutul grilelor de programe – profilul televiziunilor / 106

Televiziunea română / 109 Aspecte internaţionale ale liberei circulaţii a informaţiei / 117

4

Introducere într-o istorie a presei

Perspectiva abordării domeniului presupune „ab initio” câteva precizări, necesare sublinieri

pentru a motiva demersul sintetic, uneori schematic – argument pentru intenţia noastră doar de

introducere în istoria presei.

Diversitatea formelor jurnalistice a mass-media reclamă o radiografiere în diacronie,

subliniind astfel evoluţia lor într-o determinare contextuală generatoare de sensuri noi la fiecare

investigare. Istoria presei este implicit istoria societăţilor în ansamblu.

Profilul social, economic, cultural al unei epoci poate fi reconstituit din „arhivele

cotidianului”, ceea ce s-au dorit a fi şi chiar au fost presa scrisă şi presa audio-vizuală.

Istoria presei plasează într-un sistem axiologic şi un altul evolutiv chiar viaţa presei.

Cum într-o abordare istorică a presei este necesar să se cunoască şi „actorii” comunicării,

jurnaliştii şi publicul-ţintă, inevitabil se va vorbi de pasiune şi de orizont de aşteptare, plasate pe

o axă care are ca punct median produsul mediatic.

Şi ca în orice demers evaluativ se vor evidenţia modelele. În cazul presei două tipuri de

modele interesează:

• jurnalistul, reper într-o ierarhie a personalităţilor de gen care a generat o schimbare sau a

fost iniţiatorul şi deschizătorul de drumuri, numele lui devenind simbol (Gutenberg, Marconi,

Pulitzer);

• jurnalistul - scriitor (sau scriitorul-jurnalist) care a fost vocea dominantă a timpului său şi

care a performat un gen publicistic sau a creat o specie jurnalistică.

Prezenţa scriitorilor în viaţa presei a fost o permanenţă, istoria consemnând biografii de

excepţie. Swift, Beaumarchais, Balzac, Cehov sau Dostoievski sunt doar câteva exemple celebre

din literatura universală. Cultura românească reţine nume de prestigiu: de la Haşdeu la

Eminescu, de la Camil Petrescu la Geo Bogza, de la Tudor Arghezi la Adrian Păunescu sau

Octavian Paler.

Cele două tipuri de discurs, publicistic şi literar pot coexista în activitatea scriitorilor sau se

pot genera reciproc, ocupând fiecare loc prioritar în activitatea jurnalistică sau scriitoricească.

Inedite vor fi genurile „de frontieră” care se vor naşte, graţie talentului şi ingeniozităţii

creatorilor. Romanul foileton, reportajul, tableta, pamfletul sunt doar câteva genuri care sunt de

reperat încă din perioada de impunere a tiparului şi sunt şi azi puncte de interes în presa

informativă sau de atitudine, de tip magazin sau culturală. Definite la început ca maniere

personale de abordare a discursului publicistic, genurile de frontieră vor deveni „piatra” de

5

încercare pentru jurnaliştii cu veleităţi literare, ca şi pentru scriitorii ce doresc să se implice în

viaţa presei.

Interferenţa celor două discursuri permite penetrarea în zone de mare atractivitate pentru un

public –ţintă divers, eterogen şi numeros.

Investigarea specificităţii şi evoluţia acestor genuri oferă câmp deschis analizei universului

literar şi al mass-media. Este o oportunitate pentru tinerii comunicatori de a se documenta în

două domenii ce reclamă cultura generală, iar cele două modalităţi de discurs prin interferenţă

conduc la potenţarea creativităţii.

Două lumi ce par diferite, beletristica şi jurnalismul, pot coexista fericit prin genuri „de

frontieră” – câmp lingvistic şi estetic marcat de potenţialitate. Acesta este punctul de interes

poate cel mai apreciat de un tânăr comunicator, dornic de a se manifesta creativ şi în plan literar

şi în plan jurnalistic.

Revenind la istoria presei considerăm necesar ca înainte de abordarea diacronică să definim

produsul mediatic în relaţie contextuală şi în raport cu destinatarul, precizându-i rolurile şi

funcţiile generatoare de statutul mult invidiat de „a patra putere” în stat.

Tipuri de cultură – forme de presă

Marshall McLuhan (1911-1980) a propus un model comunicaţional bazat pe ideea că media

acţionează asupra percepţiilor umane, sunt „extensii ale facultăţilor umane”. În volumul „Galaxia

Gutenberg” (1962) McLuhan demonstrează că simţurile omului sunt în relaţie cu tehnologiile

create de el. Nevoia de exteriorizare reclamă un mijloc tehnic pentru care se foloseşte un anumit

simţ. Corelarea dintre mijlocul tehnic şi organul de simţ trimite la un anume tip de cultură,

perioadă distinctă şi necesară în istoria comunicării:

1. cultura orală presupune suprasolicitarea auzului. În antichitate şi în evul mediu oratoria

s-a manifestat ca modalitate persuasivă de transmitere a mesajului.

McLuhan aminteşte că în „Summa Theologica” Toma d’Aquino explică de ce marii dascăli ai

lumii nu şi-au scris învăţăturile: „Eu răspund afirmând că era firesc ca Hristos să nu-şi fi

încredinţat învăţătura sa scrierii. În primul rând din pricina demnităţii sale, deoarece cu cât un

dascăl este mai bun, cu atât felul său de predare trebuie să fie la un nivel înalt, şi de aceea se

cădea ca Hristos, întrucât era cel mai bun dintre dascăli, să adopte metoda de predare prin care

doctrina sa să fie întipărită în inimile ascultătorilor săi. Pentru acest motiv se spune că

„Evanghelia lui Matei, VII, 29 «îi învaţă pe ei ca unul care are putere». Şi pentru acest motiv,

chiar şi la păgâni, Pitagora şi Socrate, care au fost minunaţi dascăli, nu au vrut să scrie nimic”1.

6

Istoria presei va consemna pentru perioada culturii orale aşa cum a fost definită de McLuhan

existenţa Cronicii orale şi a celor ce au fost numiţi de Eugène Dubief „des journalists sans

jornal”2. Aceşti „novellanti” în Italia sau „nouvellistes” în Franţa sunt cei ce vor transmite

publicului larg, nediferenţiat cele mai noi informaţii, de interes pentru diverse categorii de

receptori. Prezenţa lor era persuasivă, pentru că transmiteau direct informaţia, supralicitând

auzul, implicit atenţia direcţionată şi pentru că mesajul jurnalistic era axat pe calităţile de bază

ale produsului mediatic: noutatea în formă şi fond şi primatul informaţiei (a transmite informaţia

nouă înaintea tuturor este apanajul jurnalistului performant, asigurând astfel catalizarea

interesului publicului-ţintă şi plasarea pe loc prioritar a instituţiei de presă care emite noutatea

informaţiei).

2. Cultura vizuală, în concepţia lui McLuhan este cea determinată de inventarea alfabetului

şi apoi a tiparului. Văzul este suprasolicitat şi va deveni dominant o dată cu apariţia presei

tipărite. Cultura scrisă („Galaxia Gutenberg”) a generat o cultură specializată şi un public

diferenţiat după datele prioritare ale orizontului de aşteptare.

Istoria presei va consemna coexistenţa până la începutul secolului al XVII-lea a gazetei

manuscris şi a tiparului. De la foile volante la „l’invention de l’imprimerie qui a rendu le journal

possible”3 (afirmaţia lui G. Weill şi H. Berr) şi până la „ziarul indispensabil”, istoria presei

numără secole în care percepţia vizuală este dominantă. Cultura orală a fost cea care a consolidat

viaţa comunitară datorită unei interdependenţe generată între oameni. Cultura scrisă va furniza

individualismul, citirea “în linişte” a informaţiilor ce răspund orizontului propriu de aşteptare,

crearea unui ambient de “intimitate” cu universul presei. În plan socio-istoric specifică este

proprietatea privată cu toate determinantele psiho-culturale generate de aceasta (pentru a ne

raporta doar la segmentul cultural).

3. Cultura electronică sau auditiv-vizuală începe cu „Galaxia Marconi”, era radioului, într-o

luptă cu „Galaxia Gutenberg” pentru transmiterea cu prioritate a informaţiilor. Este o

reîntoarcere la impactul auditiv susţinut de instantaneitate şi spectacular, argumente pentru

acceptarea universului radiofonic ca primă sursă (şi uneori unica) de informare. Pentru publicul-

ţintă care are un orizont de aşteptare mai larg, necesitând şi decodarea „în intimitate” a

mesajului, ca şi nevoia de sesizare a potenţialităţii textului scris, cultura vizuală (înţelegând presa

scrisă) va coexista cu moderna cultură electronică. De la radio la cinematograf şi televiziune este

un drum al comunicării mediatice marcat de surprize, perioadă în care lumea se transformă, după

afirmaţia lui McLuhan într-un teatru global care „pretinde din partea populaţiei lumii nu numai

să participe în calitate de spectator, dar şi să facă parte din distribuţie”.4

7

În această perioadă istorică şi culturală sunt solicitate concomitent două simţuri, auzul şi văzul

şi implicit o suprasolicitare a sistemului nervos, generatoare de comportament axat pe

participarea afectivă, uneori cu implicaţii în relaţiile interumane.

Istoria radioului şi a televiziunii va relua într-o altă formă lupta pentru primatul informaţiei şi

pentru formele persuasive. Ceea ce se întâmplase în epoca anterioară între Galaxia Gutenberg şi

Galaxia Marconi se va accentua şi pentru că tehnologia modernă oferă noutatea în formă,

distanţele sunt anulate, iar mijloacele de comunicare au acum efecte psihice, culturale şi sociale

mult mai accentuate decât în epocile anterioare.

Structura tehnică a mijlocului de comunicare dă complexitate şi revendică simultaneitate în

percepţie, atenţie distributivă şi decodare la cel puţin două niveluri de înţelegere: cel evident,

pentru care sincretismul imagine-sunet impune folosirea simultană a văzului şi auzului şi cel de

nivel doi, subsidiar, când procesele cognitive şi volitive sunt antrenate în evidenţierea

potenţialităţii textului susţinut de efecte sonore şi vizuale.

Media – un grad de „angajare”

Dată fiind complexitatea procesului de comunicare mediatică şi a produsului mediatic, M.

McLuhan impune celebrul slogan „media este mesajul”. În volumul „Pentru a înţelege media”

(1968) M. McLuhan pledează pentru ideea care să acrediteze importanţa tehnologiei în faţa

mesajului mediatic şi a receptorilor. Tehnologia va acţiona asupra simţurilor şi abia după

prelucrarea informaţiilor primite prin mass-media, vor fi influenţate opiniile, concepţiile şi chiar

comportamentul receptorilor.

McLuhan propune o clasificare a media:

- media calde, vizând participarea detaşată, fără implicare în receptarea mesajului; este

cazul radioului, fotografiei, tiparului;

- media reci care impun o participare intensă şi angajare în receptare, activând mai multe

simţuri. Include la acest capitol telefonul, televiziunea, vorbirea , desenele animate).

Clasificarea media după M. McLuhan5:

MEDIA

Reci Calde

Ideogramele

Desenele animate

Telefonul

Televizunea

Tiparul

Fotografia

Cinematograful

Radioul

8

Explicitându-şi clasificarea, McLuhan afirmă: „Un mijloc cald este cel care extinde un singur

simţ, dându-i o definiţie înaltă. Definiţia înaltă caracterizează starea în care eşti bine alimentat cu

date (informaţii). O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiţie înaltă. Un desen animat are o

definiţie scăzută, pur şi simplu pentru că oferă extrem de puţină informaţie vizuală. Telefonul

este un mijloc rece, sau cu definiţie scăzută, deoarece urechii i se pune la dispoziţie o cantitate

mică de informaţie. Iar vorbirea este şi ea un mijloc rece, pentru că se oferă foarte puţin, fiind

nevoie ca restul să-l completeze cel care ascultă. Spre deosebire de acestea, mijloacele calde nu

lasă atât de mult de umplut sau completat pe seama receptorilor. Prin urmare, mijloacele calde

pretind o participare scăzută (...), cele reci necesită o participare mare şi un grad ridicat de

completare din partea receptorilor”.

Gradul de participare la receptarea mesajului, înţelegând solicitarea mai multor simţuri sau

doar a unuia singur conferă natura „definiţiei” mijlocului de comunicare.

Din perspectiva emisiunilor radiofonice sau televizate complexe (axate pe eseuri, efecte

sonore şi vizuale, „povestiri în ramă”, inserturi revendicând realităţi diferite din acelaşi timp

invocat-rememorare sau dintr-un timp actual) clasificarea operată de M. McLuhan ar putea fi

reconsiderată. Dar nu acesta este obiectivul prezentării noastre.

Media – context şi contextualitate

Rămânem la intenţia de configurare a unei istorii succinte a presei scrise, a radioului şi a

televiziunii, cu un preambul despre natura comunicării, tipologie, contexte determinante, roluri şi

funcţii mass-media şi efectele produse asupra publicului.

Dintre procesele de contextualitate care sunt necesare în etapizarea fenomenelor din evoluţia

presei trei sunt indispensabile formulării mesajului mediatic:

▪ contextul spaţial – mesajul emis ia sens în raport cu locul ocupat de actanţi şi de

determinările spaţiale;

▪ contextul temporal – mesajul emis anterior contribuie la înţelegerea sensului mesajului

ulterior;

▪ contextul cultural de referinţă la norme şi reguli colective – în formularea mesajului se

respectă normele existente sau asupra cărora se convine de comun acord în momentul emiterii

mesajului; contextul cultural impune modele, modelele culturale surclasează contextual,

provocând realitatea culturală şi generând noi direcţii de afirmare6.

9

Funcţiile esenţiale ale mass-media

Apărută ca necesitate de informare dinspre păturile suprapuse spre păturile de jos şi invers,

presa îşi manifestă funcţia sa esenţială: de a informa. Ţinta informării este de a convinge şi

uneori de a distra. Formulăm astfel un răspuns standard la întrebarea, care sunt funcţiile presei:

„Să informeze, să distreze, să convingă”7. Rolurile mass-media diferă în funcţie de mediul politic

în care se produc:

▪ regimul autoritar – informarea şi divertismentul pot fi subversive şi, deci, presa este

cenzurată;

▪ regimul comunist – presa este în slujba propagandei în interiorul şi în afara ţării şi are

rolul de a îndoctrina masele, de a crea „omul nou”. Mass-media sunt etatizate.

▪ regimul liberal – reglementat de articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului a ONU, adoptată în 1948:

„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi a exprimării; acest drept include libertatea

de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a

răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

▪ regimul de „responsabilitate socială” – presa ar trebui să răspundă nevoilor tuturor

grupurilor sociale, să îşi asume responsabilitatea faţă de aceste grupuri.8

Claude-Jean Bertrand dentifică şase funcţii ale mass-media9:

▪ supravegherea mediului înconjurător (înţelegând şi societatea, guvernanţii), rol de a

populariza idei noi, de a selecta evenimentele şi de a le prezenta. A fost numită, „a patra putere

în stat” încă de la începutul secolului al XIX-lea, în Marea Britanie, după puterea executivă, cea

legislativă şi cea judecătorească.

▪ prezentarea unei imagini despre lume, contribuind la adâncirea conştiinţei de sine a

destinatarului produsului mediatic;

▪ transmiterea culturii, mai ales prin popularizarea ştiinţei, difuzarea unor norme

tradiţionale şi a altora noi. Alături de şcoală, presa are rolul de a asigura corpusul minim de

cunoştinţe despre lume şi viaţă;

▪ tribună de dezbatere a problemelor din societate, considerând un factor de coeziune a

grupurilor şi având şi un rol politic important;

▪ promovarea consumului, presa vehiculând publicitate informează şi stimulează consumul

şi concurenţa;

▪ stimularea distracţiei, divertismentul fiind necesar pentru „a stinge” tensiunile, a stimula

emoţiile, a cataliza starea afectivă. Viaţa fiind un spectacol, toate celelalte funcţii pot fi

10

camuflate de imaginea divertismentului, astfel fiind receptate cu uşurinţă şi plăcere informaţiile

cele mai diverse.

Presa fiind generalistă sau specializată poate evidenţia o parte sau toate cele şase funcţii.

Într-o istorie a presei exercitarea uneia sau alteia dintre acestea poate explica apariţia sau

dispariţia ziarelor. În Franţa sfârşitului de secol XVIII, datorită suprimării jurnalelor (în 1797, 31

de jurnale, în 1799, 35 de jurnale) s-a simţit nevoia salvării de la „tăcere” prin impulsionarea

presei de provincie.

După exemplul „Journal de Savants” (1665) condus de Colbert va apare „Psilosophical

Transactios” editat de Societatea Regală din Londra.

Tot în Franţa după apariţia „L’Ami du roi” este editat „L’Ami du peuple”, întâmpinând astfel

orizontul de aşteptare al unui public divers şi exercitând funcţii diferite: „L’Ami du roi” era

imaginea informaţiilor transmise de la Curte, „L’Ami du peuple” găzduia opiniile şi cerinţele

maselor mari de cititori.

În volumele „Sociologia mass-media” (Ed. Dacia, 2002, p. 46-47) Marian Petcu oferă

imaginea unui tablou comparativ al funcţiilor mass-media10:

Fucţiile mass-media

Tablou comparativ

Charles WRIGHT

(1960)

1. supraveghere

2. corelare

3. transmitere culturală

4. divertisment

B. CATHELAT,

A. CADET (1976)

1. antenă

2. ampli

3. focus

4. prismă

5. ecou

Roland CAYROL (1961)

1. informare

2. exprimare a opiniilor

3. economică şi de organizare socială

4. divertisment

5. psihoterapeutică

6. instrument de identificare şi apartenenţă

socială

7. ideologică

Leo THAZER (1982)

1. socializare

2. identitate

3. mitologizare

4. compensare

5. informare

6. divertisment

7. educaţie

11

Michel MATHIEN (1992)

1. evaziune

2. coeziune socială

3. distribuire a cunoştinţelor

4. depozitare a actualităţii

5. ghid al actualităţii

6. recreere

7. purificare

Mihai COMAN (1999)

1. informare

2. interpretare

3. de „legătură”

4. culturalizare

5. divertisment

Franics BALLE (1988)

1. inserţie socială

2. recreere

3. purificare sufletească

Denis McQUAIL (1978)

A. pentru societate:

1. informare

2. corelare

3. asigurare a continuităţii

4. divertisment şi mobilizare

B. pentru indivizi

1. informare

2. stabilire a identităţii personale

3. integrare în societate

4. divertisment

Multitudinea mass-media, diversitatea formelor jurnalistice, difuzarea simultană a ziarelor cu

acelaşi profil sau a emisiunilor informative radiofonice sau televizate au oferit posibilitatea ca

publicul să aleagă în conformitate cu orizontul de aşteptare, pregătirea profesională, ocupaţie,

mentalităţi.

Opţiunea publicului clasează mass-media într-un proces de audienţă care va motiva mai apoi

supravieţuirea sau dispariţia unor ziare, radiouri sau televiziuni, impunerea altora în plan naţional

şi internaţional şi va fi argument pentru primatul pe piaţa media.

Vom înţelege viaţa lungă a unui ziar ca Times înfiinţat la 1 ianuarie 1788 de John Walter, ziar

emblematic pentru presa modernă şi apariţia primei agenţii de presă Haves, fondată de Charles

Auguste Haves în 1835, ca şi destinul de excepţie al Agenţiei Reuter, înfiinţată la Londra în

octombrie 1851 de către Justins Reuter.

Alegerea sursei de informaţie este un act democratic, presa fiind astfel considerată un garant

al democraţiei.

Schematizând funcţiile mass-media, în intenţia de a le evidenţia pe cele mai des reperate de

către publicul destinatar, am concluziona că acestea ar putea fi: a informa, a educa, a delecta. O

funcţie însă acţionează a priori fără a fi urmărită intenţionat. Este ca un al doilea nivel de acţiune,

implicit, care va motiva „plăcerea” lecturii, ascultării sau privirii produselor mediatice.

12

Este funcţia de evaziune, de „debouché”, de „refulare”, o participare „imaginativă” la o lume

„fabricată”. Astfel destinatarul, cititorul, radioascultătorul sau telespectatorul se eliberează de

tensiuni, uită de imperfecţiunile vieţii cotidiene, transferă refulările sale personajelor create de

presă.

Jean Stoetzel nominaliza pe lângă funcţia centrală de a informa şi funcţia „recreativă şi de

divertisment” şi pe cea „psihoterapeutică” (un mod de eliberare de emoţii refulate)11.

„Evadarea” văzută ca psihoterapie poate avea un impact pozitiv sau negativ, funcţie de

universul „re-creat” de destinatar, de competenţa sa culturală şi informativă, de trăsăturile de

personalitate şi de aspiraţiile proprii. Un complex de determinanţi care motivează atitudinile pro

şi contra funcţiei presei de evadare dintr-un cotidian cu imperfecţiuni într-o lume „ireală”.

Istoria presei, chiar şi în datele ei esenţiale surprinde acest mod de trăire a realităţii propuse,

ştiindu-se că funcţionează de la începuturile ei triada: realitatea obiectivă, realitatea subiectivă,

realitatea jurnalistică.

Presa – „istoria” unor nume-simbol

Investigarea presei din perspectivă diacronică şi sincronică presupune analiza cu precădere a

produsului mediatic şi a implicaţiilor lui în viaţa socială, politică şi culturală a epocii, într-o

percepţie comparativă a ceea ce a fost şi ceea ce se doreşte a se prefigura.

Cum produsul mediatic este creaţia unor emiţători (persoane sau trusturi), istoria presei se

constituie şi din numele unor mari întreprinzători şi jurnalişti, oricum pasionaţi care au creat

ziare, invenţii tehnice, au fost iniţiatorii sau performerii unor forme jurnalistice.

Doar câteva exemple:

▪ prima agenţie de presă Haves poartă numele fondatorului Charles Auguste Haves;

▪ Gutenberg inventează tiparul cu litere mobile, metalice, izolate în matriţe. Numele său va

deveni generic pentru „Era Gutenberg”;

▪ telegraful optic – este inventat de Morse, iar semnalele transmise la distanţă sunt

denominate MORSE;

▪ în secolul al XVIII-lea Richard Steele şi Joseph Addison impun prin ziarul „The

Spectator” (1711) un arhetip: Sir Roger de Coverley este idealul uman, reprezentând toleranţa,

ironia blajină, observaţia delicată, amiabilitatea, un model în presa vremii şi în literatura lumii;

▪ Marconi Gugliermo va concepe primul telegraf fără fir şi va fi considerat părintele

radioului;

▪ Joseph Pulitzer, publicistul care avea ca deviză „acurateţe şi concizie” şi care cerea

redactorilor ziarului World originalitate, personalitate, simţul umorului, grad de atractivitate va fi

13

cel care va crea Facultatea de ziaristică de la Universitatea Columbia, susţinând cu bani această

iniţiativă. Convins fiind că ziaristica, precum căsnicia nu se învaţă la cursuri (declaraţie în „St.

Louis Post-Dispatch”), defineşte profesionistul în jurnalism ca pe un pasionat cu vocaţie şi cu o

cultură temeinică. La un an de la moartea sa (1911), facultatea îşi deschidea porţile pentru primii

studenţi. Numele său va fi dat premiului anual decernat celor mai remarcabile lucrări de

publicistică din SUA.

Aceste nume sunt simbol şi devin repere într-o istorie a presei.

Modele culturale şi genuri „de frontieră”

Presa va fi sensibilă la modelele culturale. Le va promova, publicând sau difuzând la radio şi

televiziune creaţiile care îi vor impune pe scriitori drept jurnalişti. Promotorii genurilor de

frontieră sunt scriitorii jurnalişti.

Un procedeu literar care se naşte în câmpul presei este crearea unui personaj simbol pentru

idealul uman care să comenteze realităţile vremii. Doi scriitori, Richard Steele şi Joseph Addison

îl impun pe „Sir Roger de Coverley”.

Voltaire va lupta pentru libertatea presei şi va face el însuşi presă. Daniel Defoe publică în

The Daily Post în 1719 romanul său „Robinson Crusoe”. Va fi primul roman-foileton publicat în

presă. George Sand, V. Hugo, Eugène Sue, Balzac, Zola vor publica în presă.

În spaţiul românesc, fundamentele presei noastre vor fi ziarele susţinute de scriitori şi oameni

de cultură. Apar Curierul românesc (Bucureşti, 8 aprilie 1829) sub îngrijirea lui Ion Heliade

Rădulescu, Albina românească ( 1 iunie 1829, Iaşi) condusă de Gh. Asachi şi Gazeta de

Transilvania (12 martie 1838) editată de George Bariţiu.

Genuri de frontieră ca reportajul literar, pamfletul, tableta vor fi impuse de scriitori-jurnalişti.

Formula satirică a pamfletului agresiv are ca etalon pe Tudor Arghezi. El îi avea ca precursori

ai genului pe Eminescu, Caragiale, Anton Bacalbaşa.

Reportajul literar va fi impus de Geo Bogza, iar tabletele lui George Călinescu sunt aşteptate

în epocă nu doar de oamenii de cultură, ci de un public larg, avid de comentarii „scurtissime”

marcate de potenţialitate. Ele au însemnat şi o modalitate elegantă de evitare a cenzurii, o formă

de rezistenţă prin cultură.

Romanele lui Camil Petrescu au ca eroi ziarişti. Nucleul conflictual şi problematic se

regăseşte în domeniul presei. Problemele de etică jurnalistică, viaţa ziarelor în ansamblu vor fi

tot atâtea motive de dialog susţinut între eroii romanelor sale.

Când numele scriitorului trimite la configurarea unui domeniu de investigaţie jurnalistică,

devenind generic, înseamnă că literatura revendică gazetăria, cum gazetăria revendică literatura.

14

Este cazul operei lui Geo Bogza, pe care C. Regman a definit-o „o ştiinţă şi o morală a

pământului: geobogzia”.

Sunt doar câteva repere dintr-o istorie a presei privită din perspectiva tipologiei, a funcţiilor, a

publicului destinatar şi a modelelor culturale implicate în viaţa presei.

Este o istorie cu o bogată tradiţie, cu o efervescentă prezenţă în viaţa comunităţii şi cu un

viitor reclamat de multitudinea mass-media – oglindă pentru triada ieri-azi-mâine, triunghi

energetic pentru discursul jurnalistic.

De la efemeride la foi volante şi almanahuri

A scrie o istorie a presei este o necesitate cu dublu scop: recuperarea unui timp cultural, de la

primele manifestări de gen la formele complexe, sincretice de astăzi şi reaşezarea evenimentelor

socio-culturale pe epoci definite prin evidenţierea anumitor paradigme.

Sinteza celor două perspective oferă o imagine diacronică a presei şi presupune argumentarea

prin modele şi formule jurnalistice.

Nevoia de istorie a presei se revendică din nevoia primă a apariţiei presei: informarea –

nevoie elementară de comunicare cu dublu sens, de sus în jos şi de jos în sus. Conducătorii din

orice epocă sunt datori să transmită către electorat (înţelegem public) deciziile, actele importante

spre a fi cunoscute şi spre a obţine adeziunea maselor. În aceeaşi măsură erau interesaţi de ceea

ce se întâmplă în societate, la nivelul grupurilor mari sau ale elitelor, pentru a formula decizii, fie

în întâmpinarea orizontului lor de aşteptare, fie pentru a preîntâmpina mişcări care ar fi

contravenit politicii de conducere.

Este un mod de investigare a istoriei presei din perspectiva decidenţilor conştienţi de valoarea

de impact a unei ştiri citită din curiozitate şi de decidenţi şi de publicul larg. Întreprinzători şi

oamenii de cultură au susţinut apariţia foilor sau gazetelor, servind cerinţei imediate:

promptitudinea informării, conciziunea informaţiei, noutate şi inedit în formă şi fond.

Începuturi

Nevoia de a comunica informaţii s-a manifestat „vizual” în jurul anului 4000 I.H., atunci când

apar primele inscripţii, desene rudimentare rupestre, cărora li s-au asociat semnificaţii. Se simţea

nevoia transmiterii, dar şi a stocării de informaţie. Pictogramele standardizate au servit ideii de

cucerire a distanţelor şi a timpului.

Suportul pentru stocarea informaţiei era la fel de important ca şi sistemul de grife sau

alfabetul.

15

Cu 2500 de ani I.H. egiptenii au descoperit că papirusul poate fi folosit pentru inscripţionarea

textelor. Se scria cu pensulă şi cerneală roşie şi neagră. Mayaşii foloseau fâşii lungi de scoarţă de

pe ficuşi, prelucrate în apă şi presate pentru a avea uniformitate. Lungimea lor era impresionantă:

şase metri. Mayaşilor li se datorează ideea de „carte”. Fâşiile erau pliate pentru a putea fi mai

uşor folosite, sub forma unei cărţi, prima şi ultima pagină fiind din lemn, având rolul de

coperţi.12

Hârtia a fost inventată de chinezi. S-a răspândit în Europa creştină, când maurii au ocupat

Spania.

Prima carte tipărită se datorează tot chinezilor. „Diamond Sutra”, în anul 800 D.H. a fost

scrisă folosindu-se o placă de lemn pe care s-au încrustat literele inversate, acoperite cu cerneală

şi apoi presată pe hârtie.

Caracteristicile presei au fost evidenţiate chiar din perioada de „preistorie” a presei.

În Babilon şi în Egipt se redactau cronici care consemnau evenimentele „jour par jour”. Şi

afişele evreieşti susţin aceeaşi idee a consemnării în mod regulat, zilnic a celor mai importante

evenimente din viaţa comunităţii.12

În Grecia erau apreciate efemeridele. Prin numele ce li s-a dat ele sunt mărturia unei trăsături

esenţiale a presei: efemeritatea (ceea ce astăzi este prezentat ca eveniment important, peste

câteva zile va fi doar detaliu al unei istorii). Dar istoria se reconstituia din aceste „efemeride”.

În timpul dinastiei Han în China s-a publicat primul buletin informativ. Se numea Ti bao (Ti

pao) şi cuprindea decrete şi dispoziţii imperiale.

Ti bao este precursorul buletinului oficial cunoscut astăzi. Pierre Albert în a sa apreciată

„Istoria presei” (apărută şi în traducere în româneşte la Institutul European în anul 2002)

precizează că la curtea din Pekin „încă de la sfârşitul secolului al IX-lea” apare „un jurnal, Kin

Pau, apoi lunar, apoi săptămânal începând cu 1361 şi cotidian din 1830” (p. 30).

Longevitatea este apanajul publicaţiei de interes sau susţinută de conducători.

De altfel, definiţia dată zairului de către Jacques Pierre Brissot şi comentată de Gabriel

Thoveron în volumul „Istoria mijloacelor de comunicare” (institutul European, 2003) suprinde

obiectivele esenţiale ale presei. În prospectul „Patriotul francez” menţiona: „trebuie «să

instruiască » [în sensul de a informa, ceea ce implică difuzarea şi analiza ştirilor] pe toţi francezii

[obiectivul urmărit este aşadar acela de a se adresa unui public cât mai larg] fără încetare [ceea

ce implică periodicitate] cât mai ieftin [ceea ce va determina în curând necesitatea de a recurge la

surse indirecte de finanţare, publicitate sau alte ajutoare] şi într-un mod care să nu-i obosească

[ceea ce implică diversitatea conţinutului].

Evidenţiate fiind obiectivele presei în general, să le urmărim în formele manifestate în

antichitate.

16

„Un fel de jurnalism” – acta „file de ... antichitate”

Eugène Dubief13 ca şi alţi istorici ai presei (Du Cange, Le Clerc) susţin că în vechea Romă s-a

scris „un fel de jurnalism”. Marele Pontif păstra în locuinţa sa înscrisuri despre evenimentele

importante notate cronologic pe tabule. Aceste „anale ale pontifilor” (cunoscute şi sub numele de

Annales maximi, Annales Pontificum) erau dublate de Acta senatus , sinteză a dezbaterilor din

for.

Roma sub Cezar va impune Acta diurna, momentul este notabil din mai multe considerente

care fac trimitere la obiectivele presei:

▪ erau redactate de actuari, scribi specializaţi, care prin tehnica redactării şi prin acurateţea

discursului ştirilor se anunţau veritabili jurnalişti;

▪ cuprindeau ştiri despre viaţa forumului, dar şi informaţii despre spectacole, despre

calamităţi, altfel spus cotidianul cu evenimentele sociale şi faptul divers;

▪ erau difuzate în afara Romei, constituind astfel un mod de cunoaştere a societăţii romane

prin presă;

▪ Eugène Dubief menţionează şi aspectul reperabil în întreaga istorie a presei că aceste

Acta diurna erau supuse „à la censure du puvoir”14.

Specializarea celor ce redactează ştirile, prezentarea contextului evenimenţial, satisfacerea

gustului publicului cititor şi prin redactarea de ştiri care să delecteze, ca şi difuzarea în spaţiu cât

mai larg sunt tot atâtea atribute ale unei prese viabile.

Verba volant...

Cea mai ieftină difuzare este cea orală. Evul mediu va consemna în istoria presei Cronica

orală şi pe cei ce au fost numiţi de Eugène Dubief : „des journalistes sans journal”. Trubadurii

de atunci aveau corespondent în planul presei pe nouvellanti în Italia, nouvellistes în Franţa.

Oralitatea discursului lor le va permite să transmită nu doar ştiri, ci şi zvonuri, informaţii

neverificate sau chiar bârfe, intenţia declarată fiind de a trezi interesul, de a primi plata pentru

serviciul oferit.

Circulaţia orală a informaţiei are un impact imediat, persuasiv în momentul emiterii şi cu

efect în timp scurt, necesară fiind multiplicarea informaţiei, retransmiterea care favorizează de

cele mai multe ori omisiunile sau distorsionarea sensului.

17

...Scripta manet

S-a simţit nevoia scrierii acestor „nouvelles” povestite de „nouvellistes”. Aşa au apărut

Nouvelles à la main în Franţa, Novelle a mano în Italia, News-letters în Anglia. Valoarea lor le

va asigura o existenţă de aproximativ două secole şi va consta în:

▪ caracterul informativ al foii care impune selectarea noutăţilor din viaţa comunităţilor;

▪ difuzarea aleatorie în funcţie de evenimentele derulate şi care meritau a fi comentate în

foile volante;

▪ solicitarea lor în mod constant de către familiile nobiliare care doreau să fie informate.

Există colecţii ale acestor foi manuscris la marile biblioteci din lume (Biblioteca Universităţii

din Leipzig, Biblioteca Naţională din Viena) şi care atestă poate cea mai importantă contribuţie a

acestora la istoria presei: informaţii din întreaga Europă constituie azi sursă de cercetare pentru

istoria bătrânului continent.

Ştirile manuscris circulă astfel două secole satisfăcând nevoia de informare a două mari

categorii de destinatari: nobilimea şi comercianţii. Ei „rostuiau” „preţul” vremii şi doreau o

privire comparatistă în spaţiul de manifestare. Veneţia va fi emblematică pentru ceea ce istoria

presei va reţine cu numele de avvisi, pentru că va deveni centrul de distribuire a acestor relatări

manuscrise.

Verba volant – scripta...volant: foile volante

Coexistenţa foilor manuscris şi a tiparului va fi sorgintea unui alt mijloc de transmitere a

informaţiilor: foile volante imprimate, cunoscute sub numele de Ocazionale, Occasionnels

(Franţa), Zeitungen (Germania), Gazzetas sau Corantas (Italia), Krant (Olanda). Foile volante

imprimate vor fi vândute în librării sau prin intermediul comercianţilor ambulanţi şi vor fi

căutate în epocă datorită:

▪ formei (caiete mici cu 4,8 sau 16 pagini);

▪ aspectul estetic (ilustrări cu gravuri pe lemn);

▪ conţinutul divers (de la evenimente importante la sărbători şi la faptul divers regăsit

într-un avvisi).15

Nevoia de divertisment, de delectare prin lecturarea unor informaţii despre fapte diverse va

impune crearea în paralel a foilor cu caracter popular: Canards şi Les libelles sunt forme

jurnalistice în care predomină zvonurile (canard-zvon) şi pamfletul (libelele erau plancarde

cântece).

18

Viaţa tumultoasă din timpul Reformei şi a Contrareformei va alimenta polemicile religioase şi

politice. Aceste ştiri tip zvon şi libela vor fi aspru criticate şi se va instaura, alături de cenzura

ecleziastică tradiţională, şi cenzura politică.

Importanţa lor a constat în exerciţiul jurnalistic din notele satirice, notele de pamflet, o formă

primară de presă de atitudine.

„Forme de tranziţie”

Apariţia tiparului în secolul al XV-lea nu va anula importanţa acestor foi manuscris. Ele îşi

vor continua destinul jurnalistic, fiind nucleu pentru „formele de tranziţie”: almanahurile,

povestirile istorice şi publicaţiile populare.

Aceste forme de tranziţie vor demonstra necesitatea realizării unor publicaţii – sinteză

(almanahul se realizează anual şi apare la date fixe), a unor scrieri care să continuie tradiţia

consemnărilor zilnice (povestirile istorice) şi a tipăriturilor de natură a produce plăcerea lecturii

prin delectare (divertisment); este cazul publicaţiilor populare de largă răspândire, cu

adresabilitate mare şi de cod slab pentru a asigura accesibilitatea mesajului. Este epoca în care

elementele esenţiale ale discursului jurnalistic, ca şi obiectivele şi funcţiile presei sunt definite .

Se aştepta însă „Era Gutenberg”, explozie internaţională datorată folosirii tiparului.

19

Note

1 McLuhan, Marshall: Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, 1975, pp. 168-169 2 Dubief, Eugène - Le journalisme, Paris, Hachelte, p. 8 3 vezi şi E. Dubief şi Jean Noel Jeanneney O istorie a mijloacelor de comunicare,Ed. Polirom, Bucureşti, 1997 4 McLuhan, M. - Mass media sau mediul invizibil, Nemira, Bucureşti, 1997, p. 8 5 Petcu, Marian – Sociologie mass-media, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 77 ca şi comentariile explicative asupra operei lui M. McLuhan 6 Pentru tabloul complet al contextelor constitutive vezi A. Mucchielli, Les sciènces de l’information et la communication, Hachette superior, Paris, 1998, Vasile Dâncu, Comunicare simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999, cap. 3, Marian Petcu, Sociologia mass-media, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2003, cap. 1 7 Sorlin, Pierre: Mass media, Institutul European, 2002, p. 45 8 vezi pe larg Bertrand, Claude-Jean: O introducere în presa scrisă şi vorbită; Ed. Polirom, 2001, cap. 2 9 idem, pp. 36-39 10 Petcu. Marian, op. cit, p. 50 11 vezi în detaliu: De fleur, Melvin L. Şi Ball.Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Polirom , 1999. pp. 30-33 12 Bibliografia indicată pentru întregul curs cuprinde amănunte semnificative pentru această primă perioadă a istoriei presei 13 Dubief, Eugen: Le journalisme, Paris, Hachette 14 idem, p. 5 15 Albert, Pierre: Istoria presei, Institutul European, 2002, pp. 12-13

20

Fenomenul Gutenberg

PRESA – o istorie structurală

Nevoia de informare s-a dovedit a fi o constantă de-a lungul întregii vieţi sociale. A fost cea

care a generat formele primare ale jurnalismului şi a susţinut apariţia simultană a modalităţilor

din ce în ce mai diversificate ale presei. De la comunicarea orală, „preistorie” a jurnalismului la

era scrierii fonetice reprezentată de galaxia Gutenberg a fost o „istorie lungă”, de secole marcată

de aceeaşi curiozitate, catalizator pentru informare deopotrivă pentru public şi pentru

„producătorii” mesajului mediatic. După o clasificare statuată de Herbert M. Luhan primelor

două ere (prealfabetică şi scrierea fonetică) le succede o a treia, era electronică (în care se

înscrie galaxia Marconi). Este o istorie structurală, pe care şi noi am urmărit-o într-un excurs

sintetic, al cărui obiectiv esenţial este surprinderea caracteristicilor presei, dominante pentru

fenomenul privit în general şi cu particularităţile specifice epocii de referinţă.

Cum istoria, ca domeniu social abundă în date prezentate diacronic şi în nume de referinţă,

incursiunea noastră în istoria presei se va opri cu precădere asupra datelor esenţiale şi a numelor-

simbol, care prin transfer de semnificaţii vor denomina fenomene cu impact major asupra

evoluţiei presei.

Scurtă privire asupra „preistoriei” tiparului

Începutul presei în sensul modern al termenului este legat de apariţia tiparului. Este şi

concluzia istoricului E. Dubief: „c’est l’imprimerie qui, au vrai sens du mot, a fait le

journalisme”1.

Condiţiile politice şi economice, mişcarea Reformei, umanismul, curent cultural-ştiinţific de

formulă enciclopedică vor crea contextul afirmării tiparului, ca revoluţie tehnică în dezvoltarea

fenomenului cultural în general.

Graţie tipografilor şi sistemelor de difuzare (poşta) ziarelor li se va asigura apariţia cotidiană,

tiraje mari şi difuzare promptă – argumentele unei prese viabile.

Se realizaseră acumulări succesive, se remarcaseră precursori în tehnica tipografică, era

nevoie de un context social care să permită „explozia” şi „răspândirea” în întreaga lume a

efectelor invenţiilor indispensabile procesului de dezvoltare a presei.

Hârtia este o invenţie chinezească, transmisă de către arabi, „industria sa dezvoltându-se în

Europa dinspre Sicilia şi Spania Musulmană”2.

În anul 868, Dang Chien a publicat o carte, socotită cea mai veche tipăritură3. Tot un chinez a

inventat primul aparat de tipărit mobil, se numea Pi Sheng şi întâmplarea fericită pentru istoria

21

presei se petrece în jurul jurul anului 1045. Lucrări de referinţă în domeniu prezintă detalii

semnificative pentru începuturile tiparului în lume. Cităm doar câteva titluri: „Universul cărţilor”

de Albert Flocon (1976), „Tiparul” de Horia Matei (1964), Elisabeth Geck, „Gutenberg şi arta

tiparului” (1974), Tudor Nedelcea „Civilizaţia cărţii” (1996).

Japonia şi Coreea cunoşteau încă din secolul XI-XII literele mobile din lut ars, lemn şi mai

târziu din metal.

Europa avea nevoie de un inventator şi de mai multe secole pentru a deveni lider de

necontestat în domeniul tiparului.

„POVESTEA” UNUI NUME

Numele lui John Genfleisch Gutenberg va deveni nume-simbol pentru o întreagă „eră”

culturală şi tehnică, „...era scrierii fonetice-galaxia Gutenberg...” cum o va numi M. McLuhan.

Cum istoria presei în general este istoria unor „poveşti” greu de crezut şi totuşi parcă ştiute, şi

istoria vieţii lui Gutenberg este inedită. Cel care avea să ofere lumii o invenţie, care va ajuta la

consemnarea cu fidelitate a datelor, evenimentelor, istoria, într-un cuvânt, nu va fi reţinut de

posteritate cu data naşterii sale: 1394 sau 1399? Locul de origine este Mainz, pe malul Rhinului,

iar numele se pare că este al casei în care a locuit familia sa. Gutenberg este un pseudonim,

atestând obiceiul locului ca familia să împrumute numele casei, ca şi al străzii. O enigmă, ca

multe altele legate de numele marilor inventatori.

Gabriel Thoveron, în a sa „Istorie a mijloacelor de comunicare” are, în această discuţie, o

poziţie fără echivoc: „Johaness Gensfleisch, zis (s.n.) Gutenberg”4, iar Albert Pierre uimeşte prin

afirmaţia inedită: „Guttenberg creează la Strasbourg (s.n.) şi apoi la Mainz maşina de

tipărit[…]”5. Se ştie că după moartea tatălui se va stabili la Strasbourg şi după ce se va asocia cu

Johann Fust, pentru că nu avea suficienţi bani, va deschide la Mainz, în 1450 primul atelier

tipografic. Viaţa sa va fi tumultoasă, cu procese lungi pentru neplata datoriilor faţă de creditori şi

va muri întristat de nedreptăţile vieţii în anul 1468. Va fi fost bucuros însă că invenţia sa, simplă

în realitate, a revoluţionat lumea. De la Gutenberg, viaţa însăşi va depinde de această ilustră

invenţie, iar numele său va deveni generic pentru o întreagă eră a scrisului.

Nu doar ziarele vor beneficia imediat de tehnica imprimării şi multiplicării, ci şi cartea, şi nu

oricare, ci cartea apocrifă. Gutenberg va tipări un fragment al „Judecăţii de apoi”, ce face parte

din „Cartea Sibilelor” (în antichitate sibilele erau femeile prezicătoare), o lucrare interzisă de

biserică. Gutenberg a intuit valoarea practică a invenţie sale, tipărind ceea ce incită curiozitatea

şi înseamnă noutatea (chiar dacă sfidează o rigoare).

22

Colaboratorul său, Pierre Schoeffer îl va ajuta la alcătuirea aliajului, un amestec de plumb,

bitum şi antimoniu. Se cunoaştea principiul ştampilelor-litere. Gutenberg va inventa

multiplicarea literelor prin turnarea lor într-un asemenea aliaj. Şi tot el va concepe presa de lemn

(combinaţie între marmura – forma imprimată şi platina – masa mobilă, asamblate printr-un

şurub cu pas mare). Va adapta cerneala, folosind cerneala grasă a pictorilor şi va oferi astfel

istoriei principiile fundamentale ale tehnicii tiparului, valabile şi azi.

Valoarea tipografiei va fi reperată imediat şi vor apare curând tipografii în întreaga lume.

Parisul consemnează primul atelier tipografic încă din 1470.

Cum sistemul de tipărire rapidă prin multiplicare era pus la punct, trebuia folosit sistemul de

difuzare, o altă necesitate a unei lumi în mişcare.

De la curierii marilor oraşe, precum celebrii veneţieni la organizarea de stat au trecut secole.

Ludovic XI organizează sistemul legăturilor în 1479, iar „Maîtres de poste” sunt consemnaţi

de istorie încă din 1506. Filip cel Frumos dă monopolul poştelor imperiale austriece lui Franz

von Tassis. Acesta va dezvolta un serviciu internaţional.

Condiţiile „exploziei” informaţionale gazetăreşti erau create. Iar gazetele nu se lasă aşteptate.

GAZETA – SENS ŞI SIMBOL

De unde vine numele „gazetă” şi cine îl va impune?

Etimologia cuvântului trimite la ebraicul „izgad” (după afirmaţia lui Furetière), la un etimon

persan – „kazed”, „kagiz” (conform investigaţiilor lui Garcin de Tassy), la italianul „gazza”.

Ca „atmosferă” a gazetăriei, etimonul italian pare adevărat: gazza semnifică o coţofană, prin

transfer de sens: o femeie bârfitoare.

Şi tot atât de adevărat este că pe podurile Veneţiei se vindeau foi d’avissi (gazete manuscris)

pe o mică monedă veneţiană de argint numită „gazetta”.

Oricare ar fi etimologia, gazeta va fi cunoscută ca formă performantă a presei scrise graţie

francezului Theophraste Renaudot, cel care în 1631 va publica la Paris La Gazette. Nu va fi însă

doar...o gazetă.

Primul ziar...

Până la 1631, data oficială a unei gazete de excepţie, istoria presei reţine şi controverse asupra

paternităţii primului ziar. Prioritatea în domeniu, ca şi primatul informaţiei sunt două mari

deziderate ale pasionaţilor într-ale jurnalismului. În această idee George Chalmers propunea

primatul englezesc, susţinând că a descoperit la British Museum un English Mercurial din 1588.

23

Mărturia acestuia va fi contestată de M. Watts cinsprezece ani mai târziu. Şi tot ca o expresie a

orgoliului întâietăţii, Émile Socard susţine în „Le journalism à Troyes” că aici, la Troyes ar fi

apărut primul ziar, prin 1595.

Cercetarea fudamentală a lui E. Dubief consacră însă un alt nume şi un alt spaţiu cultural:

Abraham Verhoeve la Anvers publică jurnalul săptămânal „Nieuwe Antwersche Tijdinghe”.

Argumentele istoricului sunt numerotarea şi datarea jurnalelor, iar concluzia este persuasivă:

„Voilà le vrai journal creé”. (Pierre Albert va consemna în „Istoria” sa jurnalul lui Verhoeve cu

apariţia bilunară).

Începutul fusese făcut şi, ca şi în cazul fenomenelor de excepţie, se va extinde în întreaga

lume. Europa consemnează primele gazete la Strasbourg, la Stuttgard şi Praga (1610), la

Amsterdam (1620).

La Londra primul current va fi lansat în 1622, Italia va cunoaşte gazetele periodice din 1636

la Florenţa şi din 1640 la Roma. Gaceda madrileză se va impune din 1661.

În America anilor 1690 va apare The Publik occurences după modelul englez şi va cunoaşte o

înflorire a genului cu Pennsylvania Gazzette, primul ziar american original, în 1726, datorat lui

Benjamin Franklin.

America de Sud va reţine numele unor mari tipografi, Contreras.

Concluzia imediată este că periodicul devine o realitate şi genurile publicistice se diversifică,

oferind posibilitatea realizării confluente a celor două discursuri: publicistic şi literar.

Istoria presei reţine aceste date şi aceste nume doar ca simple consemnări. Comentarii ample

s-au dedicat însă „Gazetei” lui T. Renaudot, pentru că aceasta nu a fost doar o gazetă.

La Gazette, nu doar o gazetă!

„Un Figaro înainte de Beaumarchais”6 cum îl numea E. Dubief, medicul Theophraste

Renaudot a fost un adevărat „om al timpului său”: spirit pozitivist şi novator, cu un deosebit simţ

practic şi tentat de controversele vremii, socotindu-le sursă pentru spiritul acid al gazetarului.

Universitatea din Paris susţine publicarea unui săptămânal, „Nouvelles ordinaires”, care apare

în 1631. La propunerea lui Richelieu, T. Renaudot va edita un ziar concurent La Gazette. Va

urma un lung proces, în urma căruia Renaudot va obţine un privilegiu şi un monopol. „La

Gazette” va fi supusă controlului statului şi va deveni instrument de culturalizare a puterii.

Ziarului îi va asocia din 1629 un „Birou de adrese şi intermedieri” denumit „Au Grand Coq”,

centrul unor activităţi diverse: publicitate (înlesnind cumpărări, vânzări, cereri şi oferte) şi birou

de plasament filantropic. Va vrea un dispensar gratuit pentru nevoiaşi şi va organiza conferinţe

pe teme diverse, cele mai multe pe teme medicale. Facultatea de medicină din Paris va reacţiona

24

şi vor începe procese lungi până la moartea sa, survenită în 1653. Preocupărilor pentru

publicitate şi filantropie le adaugă şi pe cele financiare, înfiinţând o bancă populară. Renaudot

crease astfel pârghiile de interes pentru gazeta sa.

Spirit elevat, Renaudot va reuni în jurul Gazetei oamenii de cultură din epocă, creând un

adevărat forum de viaţă culturală şi ştiinţifică. Au rămas în memoria istoriei culturale întâlnirile

de luni, care capacitau atenţia lumii bune a Parisului veacului al XVII-lea.

Succesul fulminant al acestui centru cultural care este La Gazette va motiva şi numărul mare

de pagini (va ajunge până la 12), iar publicarea în exclusivitate a ştirilor, în special din străinătate

îi va asigura longevitate şi susţinerea oficială a Curţii.

Până în 1633 T. Renaudot va practica un jurnalism de analiză şi comentariu într-un supliment

lunar, Relations des nouvelles du monde. Va fi înlocuit cu „extraordinaires” care vor prezenta

evenimentele deosebite ale epocii.7

Ca formulă distinctă de jurnalism, Renaudot, va publica în timpul Frondei, libele (peste 4000

de mazarinade). Demersurile sale pentru statuarea unei prese moderne vor fi continuitate de

descendenţii săi după moartea sa (25 octombrie 1653), iar publicaţia va rezista, sub diferite nume

(ultimul fiind La Gazette de France) până în veacul XX.

O afirmaţie a lui Renaudot a făcut înconjurul lumii şi a fost asimilată ca maximă: „istoria este

obligată să spună adevărul; gazeta face suficient dacă împiedică minciuna”.8

De altfel, prefeţele sale scrise de-a lungul vremii rămân până azi texte-sinteză pentru

principiile unui jurnalism de analiză şi pentru dificultăţile cu care se confruntă jurnalismul.

„Istoria este povestirea lucrurilor întâmplate: numai ziarul le conferă importanţă... El nu

minte, chiar atunci când publică o ştire falsă care i-a fost furnizată drept adevărată. Nu există,

deci, decât o singură minciună, aceea pe care ziarul a inventat-o cu intenţie şi care îl poate face

demn de milă...”

„Am doar o rugăminte, pe care o adresez în faţa principilor şi statelor străine: să nu-şi

piardă timpul inutil dorind să închidă calea alor mele Nouvelles, al căror negoţ nu a putut

niciodată să fie înpiedicat şi care are ceva din natura torentelor care se umflă datorită

rezistenţei...”

„Nu vă ofer aici o Istorie realizată după toate condiţiile cerute pentru a fi perfectă, ci stofa

pentru a o alcătui; în consecinţă, trebuie să vă aşteptaţi la mai puţină artă decât naivitate...”

„Într-o singură privinţă nu voi ceda în faţa nimănui: în cercetarea adevărului; la care, cu

toate acestea, nu mă fac garant deoarece este greu ca între cinci sute de ştiri scrise în grabă în

medii diferite, să nu le scape corespondenţilor noştri vreuna care să merite să fie corectată la

timp. Şi încă o dată se vor găsi poate persoane curioase să ştie că în acest timp acel zvon a fost

luat drept adevăr...”

25

„Dacă teama de a displace contemporanilor i-a împiedicat pe autorii buni să se atingă de

istoria vremurilor lor, care ar trebui să fie dificultatea de a scrie povestea săptămânii sau chiar

a zilei în care este publicată. Adăugaţi aici scurtimea timpului pe care nerăbdarea dispoziţie

voastre mi-l oferă, şi nu mă înşel dacă spun că cei mai de temut critici nu găsesc demnă de vreo

scuză lucrarea care trebuie terminată până la ora patru dimineaţa, atunci când vin curierii, şi

asta se întâmplă mereu, în fiecare săptămâna şi înseamnă a aduna, a ajusta şi a tipări aceste

rânduri.”9

Definind ziarul şi principiile jurnalistice, Renaudot va pleda pentru profesionalism,

responsabilitate, ţinuta decentă dar incisivă a discursului publicistic, respect pentru public şi

pentru istoria consumată şi comentată. Despre impactul deosebit pe care l-a avut Gazeta sa în

epocă stau referirile lui Molière în „Mizantropul” şi ale lui Boileau în „Satire”. Celebră prin

valoare culturală, dar şi ca imagine – simbol este o stampă alegorică aflată în patrimoniul

Bibliotecii Naţionale franceze, care-l înfăţişează pe Renaudot stând la masă, iar La Gazette, într-

o rochie albă cu broderii din ochi, limbi şi urechi pe o estradă; alături, Adevărul şi în spate,

Minciuna dezvăluită.

O imagine-simbol pentru ideea de...gazetă.

Gazeta în lume

Gazeta va deveni o permanenţă în spaţii culturale diferite: va păstra alura, principiile , scopul

şi se va individualiza prin tehnica jurnalistică şi prin originalitatea scriiturii, a discursului

publicistic. Să amintim câteva asemenea repere într-o scurtă privire.

Presa din Statele Unite consemnează ca primă publicaţie cu adevărat originală Pensylvania

Gazette, creaţia lui Benjamin Franklin apărută la Philadelphia.

Primele cotidiene s-au numit: Pensylvania Magazin şi Boston Gazette, apărute în jurul anilor

1776.

La Londra se va edita în 1665 The Oxford Gazette, ce va deveni The London Gazette,

«published by authority». Şi astăzi este ziarul oficial britanic.

Istoria presei reţine şi acele gazete cunoscute sub numele de Gazettes de Hollande, publicate

de francezii exilaţi. Aceste publicaţii, adesea de opoziţie, au antrenat un „război al peniţelor”

care dubla războaiele Monarhiei, ale Republicii şi ale Imperiului francez şi în care presa

periodică juca un rol important între libele şi ştirile manuscris. Multe au fost tipărite în Olanda şi

au fost numite generic Gazettes de Hollande.

26

Presa devine astfel o veritabilă armă prin puterea ei de a influenţa cititorii, de a susţine

puncte de vedere, de a se implica în polemici în care sunt dezvăluite detalii care pot favoriza sau

defăima.

Presa populară, presa culturală Presa informativă este dublată de presa culturală sau de presa de factură populară. Este un

fenomen reperabil încă din „preistoria” presei şi valabil şi azi. Este poate nevoia compensatorie

ca pe lângă informaţia necesară preocupărilor socio-profesionale şi politice să existe şi ştirile

care să delecteze, provocând imaginaţia, declanşând defulări, incitând spiritul în abordarea cu

detaşare a cotidianului stresant. Ziarele cu tentă culturală şi intenţia de informare culturală vor fi

receptate cu aceeaşi aviditate, ca şi presa informativă, chiar dacă publicul-ţintă este mai puţin

numeros. Avantajul, păstrat până astăzi, este că lectorii acestei prese sunt ei înşişi multiplicatori

de informaţie culturală, viaţa acestei prese fiind prelungită prin preocupările cotidiene ale

lectorilor specializaţi.

Dacă ştirile manuscris au cunoscut o dezvoltare considerabilă în sec al XVI-lea, acestea nu au

împietat difuzarea ştirilor tip zvon (cea mai veche în Franţa datează din 1529), care se referau la

crime, catastrofe, fapte supranaturale.

Libelele sunt cerute de cititori. Cântecele, placardele vor fi contestate şi supuse cenzurii

ecleziastice tradiţionale.

Dintr-un alt unghi, Journal de Savants, apărut în 1665 sub patronajul lui Colbert va avea o

viaţă impresionat de lungă: şi azi apare sub patronajul Academiei de Ştiinţe şi cu acelaşi scop,

informarea asupra lucrărilor ştiinţifice apărute în Franţa şi în lume.

În toată Europa se vor regăsi publicaţii care au avut ca model Journal des savantes. La

Londra va apare în 1666 Philosophical transactions, „un strălucit egal al francezului Journal des

savants10 , iar la Leipzig Acta eruditorium, în 1682.

Apar jurnale specializate: Journal de Médecin, Journal du Commerce.

Această presă specializată va fi locul de tezaurizare a opiniilor reprezentanţilor „secolului

luminilor”.

A fi ziarist în „secolul luminilor”

Istoria presei reţine pentru această epocă formula lui Jean Noel Jeanneney „conflictul dintre

filosofi şi ziarişti”, ca şi mărturisirea sa că este o idee din „Istoria” lui Weill.

Disputa dintre filosofi şi ziarişti va atrage atenţia aupra naturii discursului jurnalistic veritabil,

va sesiza capcanele inerente unei profesii supuse tentaţiilor şi influenţelor, iar afirmaţiile marilor

27

filosofi vor genera reflecţii asupra condiţiei ziaristului . Montesquieu în ale sale „Scrisori

persane” nota:

„Există un soi de tipărituri pe care nu îl cunoaştem în Persia, dar care îmi pare aici foarte la

modă. Citindu-le, minţile încete sunt flatate (s.n.)”

Ar fi de comentat dacă Montesquieu se referă la discursul jurnalistic fără podoabe stilistice,

fără „încifrări”, fără reflecţii filosofice, formulat în stil accesibil şi lectorului cu o pregătire

medie. Nu credem că Montesquieu ignora cu bună ştiinţă formularea succintă în evidenţierea

ideilor, maniera cât mai accesibilă, simplă, dar nu simplistă, acestea fiind apanajul stilului

publicistic.

Diderot este mai incisiv pe această temă în a sa „Enciclopedie”: „Toate aceste hârtii sunt

hrana ignoranţilor, (s.n.) sursa celor care vor să vorbească şi să judece fără să citească (s.n.),

plaga şi dezgustul celor care muncesc”.

Acuzarea faptului că lectorul de ziar poate să nu aibă o cultură generală sau de specialitate şi

că mesajul jurnalistic poate fi înţeles fără dificultate, „fără să judece” este îndreptăţită.

Ar fi o întrebare: dacă ziarul nu va putea fi înţeles fără dificultate, care va fi destinul cărţii?

Voltaire va adopta o poziţie mult mai tranşantă: va lupta pentru libertatea cuvântului, va

încuraja pe autorii apreciatului Journal des Theatres, dar va considera drept „flagel” faptul că:

„fiecare şcolar, la ieşirea din colegiu, fără a fi în stare să scrie zece pagini despre un subiect

de literatură sau de filosofie, se crede în stare de a anunţa, prin subscriere, jurnalul său, unde

vine să judece în forţă pe cei mai mari scriitori şi pe cei mai buni filosofi”11.

Este un mare adevăr şi un regretabil aspect chiar al presei zilelor noastre, în cele mai multe

cazuri al presei de provincie, unde ziariştii nu au pregătirea profesională de specialitate şi nici

experienţă în domeniu şi se consideră „reporteri cu temperament”, eşuând în postura „ziariştilor

de circumstanţă”. Atitudinea elitei sociale şi intelectuale din Franţa veacurilor precedente este

reperabilă şi astăzi şi motivată prin exigenţa faţă de funcţiile şi scopurile presei veritabile.

Este adevărat însă că filosofii iluminişti au manifestat o anume rezervă faţă de valoarea presei,

faţă de ziarişti. Dar tot în Franţa, în 1775, prin personalitatea magistratului şi publicistului Target

se va schimba optica asupra condiţiei ziaristului. Target va deveni academician şi, cum susţine

Jean Noel Jeanneney, i s-a spus: „Profesia de ziarist este demnă de acum înainte de a fi

exercitată de cele mai luminoase spirite”12.

„Quoi de nouveau”? Noutăţi în formă şi fond în presa sec. XVII şi XVIII

Secolele XVII şi XVIII se caracterizează prin diversificarea presei ca forme de expresie

jurnalistică şi ca tehnică de realizare. Climatul politic şi social a generat o creştere semnificativă

28

a tirajelor. Evoluţia presei a fost condiţionată însă de particularităţile fiecărei ţări, de aceea

Anglia va cunoaşte o presă în ascendenţă, Franţa va avea momentele de expansiune ale presei,

dar şi de temperare în urma cenzurării, în Europa centrală şi meridională evoluţia va fi lentă.

Climatul de concurenţă va asigura existenţa unor ziare bogate în conţinut, variate ca formă

reflectând viaţa sub toate aspectele ei şi satisfăcând gustul unui public divers. Existenţa în paralel

şi în concurenţă a presei informaţionale şi a celei culturale sau de divertisment a creat spaţiu de

manifestare ziariştilor şi scriitorilor. „Specii de frontieră”, specii literare care au apărut sub

semnul gazetăriei şi nume mari din cultura lumii se vor regăsi în paginile gazetelor, promovând

simbioza dintre discursul publicistic şi discursul literar . Romanul foileton, reportajul, pamfletul

sunt de reperat în această epocă aflată sub semnul lui Gutenberg.

Dezbaterile şi articolele de fond, informaţiile diverse datate şi aşezate cronologic într-o

ierarhie a valorii impactului asupra contextului social şi politic sunt tot atâtea argumente pentru

presa de informaţie manifestă în această epocă (sec. XVII-XVIII).

Forma inedită a ştirilor atrage atenţia publicului francez: La Muse historique publică scrisorile

săptămânale rimate adresate de Jean Loret protectoarei sale domnişoara de Longueville. În timp

ce Loret deţine monopolul ştirilor în versuri, Theophraste Renaudot păstrează monopolul ştirilor

în proză.

Tipic pentru presa de informare axată pe evenimente sau pe lucrările adunărilor este Le

Moniteur condus de Panckoucke.

Editorialul politic va căpăta forma de eseu moral, predică sau dialog sub semnătura lui Daniel

Defoe în The Review.

Presa morală va revendica două nume şi un simbol: Richard Steele şi Joseph Addison şi The

spectator şi va pleda pentru echilibru, moderaţie sub aura filosofiei. Va fi un exemplu pentru

jurnalismul de reflecţie. Addison îşi definea astfel contribuţia: „Ambiţia mea va fi să se spună

despre mine că am scos filosofia din cabinetele de studii şi din biblioteci, din şcoli şi din colegii

şi că am adus-o în cluburi şi în saloane, la mesele de ceai şi în cafenele”13.

Scrisori pamflet apar în Public advertiser (1769-172) şi sunt semnate de misteriosul Junius.

Şi în Austria presa morală se scrie în tonul celei englezeşti . Aici însă istoria reţine presa

literară a anilor 1773-1775: Des teutsche Merkur a poetului Wieland şi Deutsches Museum.

O specie de frontieră revendicată şi de presă şi de literatură este romanul foileton. Cele două

forme de comunicare converg şi oferă surpriza unui discurs apreciat de un public larg. Lise

Queffelec în volumul „Le roman-feuilleton français au XIX-e siècle” (Presse Univesitaires de

France, 1989) stabileşte trei vârste ale acestuia: vârsta romantică 1836-1866, o vârstă de tranziţie

1866-1875, şi una de maturitate - 1875-1914. Începuturile însă trimit la veacul al XVIII-lea.

29

Despre paternitatea genului s-au emis mai multe păreri, o remarcăm pe cea a lui Pierre Albert:

„Daniel Defoe publica son Robinson Crusoe en feuilleton dans The Daily Post en 1719, c’est le

premier roman-feuilleton”.

Istoria literaturii va consemna numele unor mari scriitori care s-au dedicat genului. Dickens,

Zola, Balzac, George Sand, V. Hugo sunt doar câteva.

Publicul aştepta Le jornal de Debats în anii 1840 pentru a citi „Misterele Parisului” scrise de

Eugène Sue.

Lecoq, detectivul creat de Gaboriau, va fi urmat de Maigret şi Poirot în romanul poliţist de

mai târziu.

Gen controversat, romanul-foileton va reţine atenţia şi prin valenţele estetice, arhitectura cu

suspence, dar şi prin lejeritatea tramei şi inevitabilele „dulcegării”. Romanul poliţist şi romanul

de aventuri, genuri care succed în linia structurală romanul-foileton vor fi în aceeaşi măsură

apreciate sau dezagreate în epoca lor. „Senzaţionalul”, cheia genului, va asigura succesul rapid,

iar numele celebre care semnau foiletoanele dădeau girul valorii.

Evoluţia lui ulterioară va fi nu doar spre cele două tipuri de romane amintite, ci şi spre presa

populară, la fel de citită, chiar dacă nu „la vedere” de către snobi.

Cum s-a ajuns de la romanele-foileton publicate zilnic în episoade la telenovela de azi,

difuzate cu aceeaşi consecvenţă, este un alt fel de „mister” al istoriei de gen. Este cert că soop-

opera şi telenovela îl revendică deopotrivă şi se adresează unui public variat, dornic de

senzaţional şi drame sentimentale.

Este doar un aspect al presei, necesar şi el pentru a contura imaginea secolului al XVIII-lea şi

a argumenta fuziunea dintre cele două forme de comunicare.

Într-o imagine-sinteză a presei secolului al XVIII ar trebui incluse câteva repere:

▪ apariţia unui ziar care va deveni emblematic pentru presa modernă: John Walter, om de

afaceri va crea Daily Universal Register (1785), ziar care va deveni în 1788 Times. Cât de

important va fi acest ziar, aflăm din afirmaţia citată de J. N. Jeanneney:

„Dacă ar fi să transmit generaţiilor viitoare o dovadă a civilizaţiei engleze din secolul al

XIX-lea, nu aş alege nici docurile, nici căile noastre ferate, nici edificiile noastre publice, nici

măcar magnificul Parlament. Mi-ar fi de ajuns, pentru a da această dovadă, un simplu număr al

ziarului Times”14;

▪ diversificarea presei, cuprinzând prin titlu şi tematică varii domenii şi asigurând

componenta culturală şi educativă a misiunii presei: Journal economique (1759), Journal des

theatres, The Observator (1791);

▪ imaginea luptei dintre grupări sau imaginea războaielor: L’Ami du peuple şi L’Ami du

roi, Revolutions de Paris şi Le journal politique naţional sunt „voci” simultane în Franţa, iar

30

presa germană consemnează primul cotidian la Leipzig sub numele „Ştiri de ultimă oră asupra

problemelor războiului şi lumii”; conflictul va crea gustul pentru noutăţi, pentru aflarea ştirii de

ultimă oră;

▪ proclamarea libertăţii presei prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 26

august 1789 („Exprimarea liberă a gândului şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai de

preţ ale omului”) urmată de limitarea şi apoi instaurarea unei cenzuri excesive.

Secolul al XVIII este, cu siguranţă, secolul care va impune presa modernă.

Secolul al XIX–lea - secolul deplinei afirmări a presei

Lamartine scria în 1831 în „Revue Europeenne”: „înainte de sfârşitul acestui

secol...jurnalismul va însemna o forţă imensă, înglobând întreaga gândire omenească. Singura

carte posibilă de acum înainte este ziarul”.

Va continua procesul de diversificare a presei, jurnaliştii vor fi specializaţi, presa provincială va

lua amploare şi toate acestea se petrec pe fondul unor procese accentuate de urbanizare, ridicare

a nivelului cultural al maselor populare.

Progresele tehnice sunt notabile

Vor impulsiona dezvoltarea presei conferindu-i titlu modern de „putere”:

▪ cerneala de imprimerie pentru presele rapide a fost pusă în practică în 1818 de Lorilleux;

▪ hârtia „de chiffon” va înlocui hârtia „du bois” în jurul anilor 1870;

▪ prima fotografie datează din 1823 şi a fost realizată de Nicéphore Niepce, „La table

servie”. Timpul de expunere a fost de...paisprezece ore;

▪ telegraful aero-optic al lui Claude Chappe bazat pe sistemul semaforului va fi înlocuit de

sistemul electric al lui Samuel F. B. Morse, care trimite un prim mesaj între Washington şi

Baltimore;

▪ diligenţa de poştă va fi înlocuită cu un vagon.

Agenţiile de presă – necesitate şi oportunitate

Folosirea telegrafului electric a permis transmiterea ştirilor la distanţă şi a creat premisele

apariţiei agenţiilor de presă.

Prima agenţie a fost Agenţia Havas fondată de Charles Auguste Havas în decembrie 1835.

31

Sistemul de culegere a ştirilor se baza pe reţeaua de corespondenţi din Franţa şi din străinătate

şi pe primirea de informaţii guvernamentale. Acestea erau transmise ziarelor sub forma foilor

autografe. Agenţia a fost apreciată în epocă şi după ce a reuşit performanţa de a transmite în timp

scurt informaţiile de la Bursa din Londra cu ajutorul porumbeilor călători.

Informaţiile despre campaniile din Crimeea şi Italia îi vor asigura notorietatea. Havas va

vinde ştiri şi anunţuri, definind astfel o sursă de dezvoltare financiară.

Prima agenţie care va utiliza telegraful optic în colectarea informaţiilor va fi Agenţia Wolff

creată la Berlin în 1849.

Bernard Wolff fusese angajat al Agenţiei Havas ca şi Julius Reuter care va înfiinţa în

octombrie 1851 la Londra Agenţia Reuter.

Dincolo de Ocean, la New York şase cotidiene se vor asocia în mai 1848 cu scopul de a

culege informaţii şi vor crea Associated Press (AP).

Ideea de „împărţire a lumii” în zone geografice de unde să fie culese informaţiile a venit în

sprijinul asocierii mai multor agenţii. Primul acord va fi semnat în 1859 între Havas-Wolff-

Reuter, în 1872 li se va alătura Associated Press.

Deviza lui Charles Auguste Havas va face epocă: „a şti repede, a şti bine” şi este de

actualitate.

Presa „ieftină” – de la o gazzetta la un cent

O caracteristică a secolului al XIX-lea este presa ieftină, presa populară.

Pentru prima dată va fi înfiinţat un cotidian pentru a fi distribuit păturilor populare. Le Petit

Journal era vândut la preţul de 5 centime şi apariţia lui la 1 februarie 1863 va constitui un

moment important în istoria presei europene.

Succesul s-a datorat:

▪ preţului foarte mic;

▪ publicul-ţintă numeros şi dispus să cumpere la un preţ mic;

▪ formatul – o noutate: 42x30 centimetri;

▪ stilul accesibil, prezentarea faptelor diverse.

„Având «curajul de a fi prost», Le Petit journal a ştiut să satisfacă gusturile şi curiozitatea

unui public cu o cultură scăzută: mai multe generaţii au descoperit bucuria lecturii în coloanele

sale”15.

La mijlocul veacului XIX presa engleză va fi cea mai scumpă presă, până la propunerea „taxei

pe ştiinţă”. Noul preţ de vânzare va fi de 1 penny.

32

Scăderea preţului va fi argumentul creşterii audienţei şi pentru presa americană. Primul ziar

care a practicat preţul de 2 cenţi, echivalentul unui penny englez a fost The Sun lansat în 1833 de

Day. New York Herald în 1835 şi New York Tribune în 1841 se vor ralia politicii de presă ieftină

pentru a creşte vandabilitatea.

Joseph Pulitzer va conduce din 1883 New York World şi va practica preţul de 1 cent, iar

William Randolph Hearst lansează cu 1 cent New York Journal în 1895.

Presa „ieftină” a cucerit piaţa prin tehnica persuasivă a ilustraţiilor, prin informaţiile de fapt

divers, prin comentariile în limbaj accesibil cu adresabilitate către cititorii cu o cultură medie, pe

scurt, o presă de „cod” slab.

Istoria aşază la loc privilegiat însă New York Times, pentru că el va însemna „ziarul serios”,

cu informaţii sigure. Se întâmpla în 1900. În istorie poveştile se repetă. Pe podurile Veneţiei se

vindeau avvisi cu „o gazzetta”. La mijloc de veac XIX cu un cent cumperi bucuria de a citi ceea

ce-ţi doreşti să ştii.

„QUOI DE NOUVEAU?” - Secolul al XIX-lea, între jurnalismul modern şi jurnalismul

popular

Radiografierea presei secolului al XIX-lea evidenţiază apariţia unor noi genuri publicistice şi

a unor formate noi. Chiar şi crearea unor pagini specializate denotă interesul ziariştilor pentru

profesionalizarea domeniului.

Clasificarea lor în ziare populare şi ziare de calitate, ziare pentru abonaţi şi ziare vândute la

bucată, ziare specializate, ziare de tip generalist denotă amploarea „fenomenului Gutenberg”.

S-a realizat şi transferul de interes de la informaţia generală la ştirea importantă, reportajele au

fost înlocuite de cronici. În paginile presei de duminică de genul Sunday monitor (1779) sau

Observer (1791) vor abunda ilustraţiile, faptele diverse, crimele (Jack Spintecătorul a adus un

tiraj de 2 milioane de exemplare). Magazinele ilustrate ca Penny magazin (1832) sau ziarul de

caricaturi Punch (1841) vor servi „plăcerii lecturii”.

Secolul al XIX-lea impune formula jurnalismului modern, dar şi formula jurnalismului

popular.

Promotorii celor două formule sunt Gordon Bennet şi Joseph Pulitzer.

Bennet va pleda pentru reportaje, subiecte confidenţiale fapte diverse şi va angaja

corespondenţi în Europa, New York Herald având un mare impact la public prin promovarea

senzaţionalului în informaţiile de fapt divers.

Joseph Pulitzer va experimenta „journalismul popular al faptelor diverse şi reportajele

„umane”, participând curajos la luptele electorale ,locale”16.

33

Jurnalismul britanic va inova jurnalul popular de ½ penny. Lord Northcliffe fondează în 1896

Daily Mail, unde a practicat formula „noului jurnalism”. Faptul divers şi informaţia mondenă,

titluri mari şi paginare aerată vor fi argumentele audienţei de excepţie. Numit „Napoleon al

presei”, va crea numeroase publicaţii şi va acredita ideea că nu este greu să atingi cifre de 1

milion de exemplare profesând „noul jurnalism”. Sfârşitul veacului al XIX a însemnat şi pentru

presa franceză un „belle époque”.

Secolul XX- percepţia sincretică a lumii: ziarul, radioul, televiziunea

Secolul XX va fi secolul celor două mari războaie în care presa va avea rolul informativ şi va fi

supusă unor mari dificultăţi financiare, dar şi de cenzură. Este cazul presei europene, diferit de

cel al presei americane, care va avea de câştigat ca reputaţie şi bani de pe urma conflictelor

mondiale. Corespondenţii de război americani reuşeau să se impună prin prestaţia profesională,

prin privilegiul de a fi „americani” şi erau sprijiniţi în obţinerea informaţiilor. Continentalii „se

luptau” cu imaginea „de acasă”, de „aproape de casă”, ceea ce însemna că „ar trebui să ştie!”

Presa cotidiană este concurată în continuare de presa de tip magazin şi chiar în structura aceluiaşi

ziar informaţia de actualitate este concurată de reportajele romanţate şi paginile de monden.

Tehnica tipografică cunoaşte noi transformări, heliogravura şi offset-ul devin indispensabile

revistelor ilustrate.

Graţie belinografului puteau fi transmise la distanţă fotografii.

Prezenţa redactorilor specializaţi este o necesitate şi o condiţie a supravieţuirii ziarelor. Dar

cea mai evidentă „luptă” a fost pentru păstrarea imaginii de primat în informare. Ziar, radio sau

televiziune? Publicul va decide.

*

Excursul nostru în istoria presei fiind rezumativ (întrucât şi timpul de abordare este limitat, un

semestru) ne-am oprit cu precădere asupra momentelor celor mai importante care au revoluţionat

tehnica şi stilul, au impus nume de referinţă, au creat simboluri şi au generat „poveşti”, ca în

orice istorie.

Abordarea celor două tipuri de discurs, cel publicistic şi cel literar, sesizarea zonei de

„întâlnire” a lor care a generat „specii de frontieră” şi prezentarea într-o manieră narativ-istorică

s-au dorit a fi tot atâtea modalităţi de a stârni interesul lectorului într-un domeniu care altfel

abundă în date, nume şi titluri.

Înţelegerea resorturilor funcţionale ale domeniului, ierarhizarea valorică şi ordonarea

cronologică a celor mai semnificative momente sunt ţintele noastre comunicative. Selectarea

momentelor cruciale din istoria presei s-a făcut cu intenţia de a readuce în planul atenţiei modele

34

culturale sau jurnalistice, nume-simbol a căror decodare dezvăluie istoria unei vieţi, istoria unei

experienţe jurnalistice. Este o privire panoramată asupra unui domeniu mereu revolut, marcat de

inedit şi senzaţional, caracterizat însă de ingeniozitate, obiectivitate, echidistanţă, profesionalism,

pasiune şi talent.

Peste Timp afirmaţia lui Theophraste Renaudot invită la reflecţie: „istoria este obligată să

spună adevărul; gazeta face suficient dacă împiedică minciuna”.

35

Note

1 E. Dubief, op. cit, p. 10 2 Thoveron, Gariel, Istoria miloacelor de comunicare, Institutul European, 2003, p. 9 3 Udroiu, Neagu, Gutenberg sau Marconi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981, p. 36 4Thoveron, Gabriel, op. cit., p. 9 5 Pierre, Albert, op. cit., p. 13 6 E. Dubieff, op. cit., p. 28 7 Pierre, Albert: op. cit., p. 16 8 Apud E. Dubieff, op. cit., pp 29-30 9 Pierre, Albert, op. cit.., p. 17 10 Thoverson, G., op. cit., p. 15 11 Apud E. Dubieff, op. cit., p. 54 12 Jean Noel Jeanneney, op. cit., p. 55 13 Apud J. N. Jeanneney, op. cit., p. 42 14 Apud J. N. Jeanneney, op. cit., p. 85 15 Pierre, Albert, op. cit., p. 53 16 Idem, p. 66

36

Vârstele presei româneşti

Presa românească, asemeni culturii româneşti are o particularitate care o individualizează în

peisajul universal. Exemplul cel mai concludent este din spaţiul liricii: de la primele încorsetări

în versuri ale limbii române şi până la Luceafărul poeziei româneşti s-au scurs doar 50 de ani.

Alte popoare au avut nevoie de secole. Capacitatea de excepţie de a arde etapele şi de a asimila

istoria lumii într-un timp record fac din cultura românească un unicat. Şi tot ca o particularitate

stă şi mărturia că aflată într-un spaţiu-punte între Orient şi Occident, la răscrucea civilizaţiilor şi

culturilor lumii, în „bătaia vânturilor” ideologice, cultura română a dat lumii tot atâtea nume

mari de personalităţi câte au dat alte popoare ce au avut o existenţă istorică mult mai liniştită.

Este acest spaţiu-punte un focar de energii culturale, care aşteaptă, poate secole momentul cel

mai propice pentru manifestare şi atunci, printr-o explozie de energie creatoare se nasc marile

nume ale culturii româneşti.

Şi destinul presei româneşti va cunoaşte aceeaşi derulare frenetică, iar momentul

„începuturilor” este cu mult mai târziu decât cel al „începuturilor” presei europene. În secolul al

XIX-lea presa era o realitate în spaţiul european. „Rădăcinile” trebuie căutate însă cu mult

înainte, în secolul al XVI-lea. Ca o lege firească a evoluţiei fenomenului, condiţie „sine qua non”

pentru apariţie este cunoaşterea tiparului.

Românii cunoşteau tiparul din secolul XV, fiind atestată prezenţa tipografilor transilvăneni la

Veneţia. De numele lui Macarie se leagă primele tipărituri la noi. În 1508, la Târgovişte tipăreşte

în limba slavonă „Liturghierul”, carte de cult de 256 pagini, „in quatro”, descoperită de Al.

Odobescu la Bistriţa olteană în vara anului 1860. Macarie îşi făcuse ucenicia la Veneţia, cu

Aldus Manutius. Va mai publica „Octoih” (1510) şi un „Tetraevanghel” (1512). Cărţile sale sunt

lucrate cu multă artă, cu literă în două culori (roşu şi negru), cu incunabule, cu ornamentaţii de

mână, „ofreverii” ce atestă gustul său pentru artă.

Părintele limbii româneşti, Coresi, diaconul – tipograf va impune graiul muntean în toate

ţinuturile româneşti, fundamentul limbii literare de azi. Unificarea limbii române de datorează

circulaţiei cărţilor coresiene în tot spaţiul românesc. În 1544 tipăreşte la Sibiu în limba română

un Catehism , lucrare despre care se aminteşte într-o foaie din Germania. La Cluj şi Sibiu

apăreau tipărituri în latină, maghiară şi germană. Se tipăreau cărţi de cult, codice de legi

(„Pravila de la Govora”), lucrări moralizatoare, dar şi texte laice.

„Dicţionarul presei româneşti” notează ca reper originar al presei româneşti anul 1730 şi

Calendarul imprimat în Scheii Braşovului de Petre Şoanul.

Este de remarcat aspectul de noutate în cultura românească: tipărirea unor lucrări beletristice

înaintea apariţiei ziarelor.

37

Acest aspect va influenţa evoluţia presei noastre: pagini din scrierile beletristice sunt

veritabile pagini în are discursul publicistic şi cel beletristic se întâlnesc şi anunţă genurile

specifice presei de mai târziu.

Reportajul modern este „prefaţat” de celebra pagină despre „năvălirea lăcustelor”, Miron

Costin dovedindu-se un reporter „avant la lettre”.

Cronica de călătorie consemnează primele pagini sub semnătura spătarului Nicolae Milescu

din Memorialul său de călătorii.

Tonul pamfletar se conturează persuasiv în discursul literar al lui Dimitrie Cantemir în a sa

„Istorie hieroglifică”.

Reportajul literar apare „in nucce” în „Însemnări a călătoriei mele” datorate lui Dinicu

Golescu. Mărturisirea sa se constituie într-o veritabilă profesiune de credinţă a unui reporter din

orice timp:

„Infrenat de cunoştinţe micşorerii (modestiei – n.n.) mele în ştiinţe şi ascultării (înţelegere –

n.n ) întru învăţături, nu aş fi îndrăznit niciodată să apuc condeiul. Dar cum puteam, ochi având,

să nu văz, văzând, să nu iau aminte, luând aminte să nu seamăn, asemănând să nu judec binele

şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor miei”1

Nu au fost atestate pe teritoriul nostru gazete manuscris sau foi ocazionale aşa cum au fost

definite în spaţiul european.

Sunt însă documente ale vremii care atestă grija boierilor români de a se informa, de a se

abona la „foile” străine. Sunt păstrate şi foi care circulau în Europa şi care citau fapte petrecute

în Transilvania, Banat sau Valahia.

Informaţia circula în dublu sens, iar marii noştri cărturari se şcoliseră la marile universităţi

europene, intraseră în contact cu presa vremii.

Lui Constantin Cantacuzino Stolnicul i se datorează introducerea în limba română a

cuvântului „ziar” şi tot stolnicul Cantacuzino este exemplul elocvent al receptării presei

europene la momentul când în spaţiul românesc nu se putea vorbi de presă. Pe vremea când era

student la Universitatea din Padova, viitorul stolnic a cunoscut publicaţia de informaţii şi

documente a veneţianului Mario Sando, Dario.

N. Iorga prezintă în detaliu acest moment în a sa „Istorie a presei româneşti”.

Boerii români se abonează la gazetele din Olanda, Polonia, Viena.

Constantin Antip îl citează pe Chesario, episcop de Râmnic, care, în 1778 era nemulţumit că

primeşte doar gazete „Litteraires et politiques”, căci „sunt şi alte mercurii ce se numesc numai

politiques care acelea cerem noi”2.

Era necesară apariţia presei româneşti, era momentul să se definească un canal de informaţie.

Se va întâmpla pe fondul specific românesc: cultural. În Transilvania corifeii Şcolii Ardelene

38

susţineau răspândirea ideilor umaniste, culturii şi ştiinţei. Presa devenea astfel canalul de

informaţii preponderent culturale, de care spiritualitatea românească avea nevoie în acel moment.

Apar primele gazete în limba maghiară şi germană. Mathaus Heimerl va publica la Timişoara

săptămânalul Temeşvarer Nachrichten. Va fi considerată ca primă gazetă pe teritoriul românesc.

Istoria consemnează şi demersuri pentru o presă în limba română. Dr. Ioan Piunaru Molnar

cerea în 1789 Curţii de la Viena autorizaţie pentru editarea unei gazete în limba română, Foaia

română pentru economie. Din motive financiare aceasta nu va apare, dar contextul este de

reţinut şi pentru că guvernatorul Transilvaniei, Gyorgy Banffy a susţinut iniţiativa afirmând:

„cultura poporului român este un scop atât de binecuvântat, încât aici un ziar este mai potrivit ca

orişiunde”.

Interesul pentru editarea de publicaţii româneşti este tot mai mare. „Înştiinţarea” lui Alexie

Lazaru din 1814 este o profundă analiză a orizontului de aşteptare a unui public avid de

cunoaştere, de „lumină”.

Redăm un fragment din Înştiinţare, fragment ce poate constitui subiect de reflecţie pentru

orice cititor şi gazetar de azi:

„Toate neamurile Evropei cele deşteptate au aflat cum că a scrie Gazete sau Novele, şi a le

împărtăşi oamenilor neamului său, e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele, cu

întâmplatele ale altora fapte de a le abate de la rău şi a le aduce spre cele mai bune (s.n.). Prin

Novele ne înştiinţăm aşa zicând că mai este lume şi afară de ţara noastră, şi ni se descopere a şti

şi cele ce se întâmplă în toate zilele prin alte împărăţii şi ţări departe; cu care nu numai că

desfătează inima şi mintea omului, care din fire aşa e întocmită, cât pururea se luptă spre ştiinţă

şi agonosire de cunoştinţe nouă, ci şi sufletul se îmbunătăţează, de vreme ce cetitele fapte rele

ale altora cele ce s-au întâmplat asupra părinţilor şi a fraţilor săi, asupra domnilor şi boiarilor

săi, asupra patriei sale cu fărădelege, cu necredinţă, îndărătnicie îndreznite ne fac a ne îngrozi,

precum de pedeapsa şi certarea unor fapte ca acestea, aşa mai vârtos de necuviinţa şi răutatea

ce o cuprinde în sânul său; aşa ne învăţăm a nu lucra unele ca acestea.

Dimpotrivă, cunoscutele ale altora fapte bune de credinţă şi de cucerire spre împăratul şi

spre patrie, de dragoste frăţească către deaproapele, de ascultare către domnul şi boiarii

locurilor, de vitejie în oaste şi de linişte în vreme de pace, ne aprind inima noastră şi cu putere

ce îndeamnă a urma unora ca acestea.

Nu numai dară frumos şi desfătat lucru iaste a ceti Novele, ci şi de lipsă celui ce nu vrea să

rămâie orb de amândoi ochii (s.n.).

De aceea, iată că şi grecii, ba şi sârbii, dobândind de la înălţatul împărat al Austriei

privileghium spre acela, cu sârguinţă dau Novele, ce se tipăresc la Viena, neamului său, şi

39

neamului atâta cel grecesc, precum şi cel sârbesc, nu numai cu bucurie, ci şi mulţămită le

primesc.

Singuri noi, românii, măcar că ne tragem viţa de la cel mai slăvit neam în lume, adecă de la

romani, sântem de acel scump vistiari lipsiţi. Însă supt stăpânirea preabunului împărat al

Austriei Franţisc Întâi, carele părinteşte doreşte ca şi românii să vie la mai buna învăţătură, mi

s-au învăpăiat inima de dragoste – ca şi întru acest lucru să slujesc neamului meu.[…]”3

În aceeaşi idee de insistenţă în a se publica gazete româneşti se înscrie şi pledoaria lui Teodor

Racoce:

„În puţină vreme, după ce au început a se revărsa în Europa razele ştiinţelor, şi a bunelor

învăţături, s-au aflat folositoare măestriei a Tiparului, prin care şi înpărtăşire aceloraş ştiinţe,

dela neam la neam, până la cele mai depărtate părţi ale lumii, întru totu s-au lesnitu; dară cu

aflare Gazetelor nu se poate spune cât folosu s-au adusu la toate ţările Europii; se poate zice cu

tot adevărul, că începutul politicirii a toate Europii şi cultura neamurilor ei s-au făcut cu iveala

Gazetelor publice. Gazetele sau înştiinţările de obşte sunt organul tuturor bunelor învăţături, a

înfrumuseţării limbilor şi a politurii neamurilor. Din Gazete bine rânduite nu numai ştimu toate

întâmplările minunate, şi vrednice de luare aminte, ce din vreme în vreme în osebite ţări

depărtate, sau pusu la iveală; dară că şi într-o oglindă vedemu se ce lucrează în toate părţile

lumii. Cunoaştem starea neamurilor, mutările împărăţiilor, aflările omeneşti cele mai

folositoare, fie întru rândul ştiinţelor, a politicii, a neguţătorii (comerţului) sau a agonisirii de

câmpu. Cu un cuvântu, precum se procopseşte oarecine cetind istoriile cele vechi, aşa ne

procopsim cetind gazetele, ce se pot zice istorie vieţuitoare împreună cu noi.

Neamul românesc măcar că împărţitu întru mai multe ţări şi trăind supt osebite stăpâniri,

totuş o limbă are, aceeaş lege şi tot, aceleaş obiceiuri, precum şi aceleaş cărţi şi aceeaşi

scrisoare; Deşi românii socotiţi împreună făcu o naţie de mai multe milioane, care demult

simţeşte bunătăţile politicirii şi doreşte a fi părtaşă culturii acelora lalte neamuri Europii: Dară

până acum iau lipsitu acesta organu, prin care să poată primi toate acele procopsiri de care au

avutu parte alte noroade[...].

[...]să se ia aminte, că aceste gazete întru acel chipu se vor tipări şi se vor însemna cu

numărul, ca să se poată apoi împreună lega în tomuri deosebite, precum gazetele aşa şi cele, ce

vor tipări pentru locuri învăţate.

Oricare oameni învăţaţi şi iubitori de neam, sau îndatoritu celui mai jos iscălitu cumcă, la

întâmplare, cându gazetele aceste să se primească dela mai mulţi, şi să aibă trecere, vor da supt

numele: Dascălu românesc toate învăţăturile tălmăcite pre românie, începând dela gramatică

40

până la Theologie, adecă cele duhovniceşti, după aşezăminturile besericii greceşti. Iară cele alte

ştiinţ după isvoadele celor mai învăţaţi bărbaţi, şi după cărţile de obşte priimite.

[...]Preţul pe tot anul pentru gazeta se aşează la 60 florini (lei) în valuta de viena, sau de 30

de lei bani buni. Acesta preţu tot deuna pe o jumătate de anu se va plăti înainte, adecă: cu 30

florini în valută de viena sau cu 15 florini bani buni.

Pe lângă aveasta se poftescu toţi cei înalţi şi preasfinţiţi Arhierei, şi de înalt neam Arheonde,

vell Boeri, precum precinstite, cinstite şi de bun neamu, bisericeşti şi mireneşti Persoane după

vredniciile sale, să binevoiască a pune împreună silinţă spre împlinire acestui dimpreună

folositori scoposu (lui)”.

S-au dat în Leov la 8 martie 1817.

Teodor Racoce, k. u. k. Gubernialnic Tălmaciu”

Secolul al XIX-lea va favoriza apariţia primelor ziare româneşti, susţinute de mari

personalităţi ale culturii noastre.

Pe fondul unor procese de destrămare a feudalismului şi de dezvoltare a capitalismului

caracterizate de amplificarea legăturilor comerciale cu străinătatea, promovarea intereselor

tinerei burghezii prin afirmarea ideilor iluminismului, lupta pentru deşteptarea conştiinţei

naţionale au apărut primele ziare româneşti.

„Curierul Românesc” vede lumina tiparului la Bucureşti la 8 aprilie 1829 prin grija lui Ion

Heliade Rădulescu. În „Înştiinţare pentru Curierul Bucureştilor”, articol – program, se regăsesc

obiectivele ziarului, scopul, tematica şi publicul căruia i se adresa.

Redarea integrală a textului o considerăm necesară pentru o investigaţie viitoare:

„După înalta slobozenie prin strălucirea-a graful, dată prea cinstitului divan, avem

cinstea a face cunoscut cinstitului public că, cu începerea anului nou, sau cel mult a anului

astronomicesc, adică cu începutul lui martie 1829, să vor ivi şi începuturile gazetei rumâneşti

Curierul Bucurescilor.

Acest vestitor de obşte, de atâţia ani cunoscut de neapărată trebuinţă în luminata Evropă, a

ajuns astăzi a îşi împrăştiia vestirile sale şi între neamurile cele mai necunoscute, care încă în

turburările şi neodihnirile lor au simţit lipsa şi trebuniţa lui. El astăzi cunoaşte mai toate limbile

Evropii, încă şi ale acelor naţii ce trăiesc supt apărarea şi ocrotirea altor legi, şi foarte trist era

pentru noi, iubiţilor rumâni, când el încă până acum nu cunoştea limba noastră. Şi noi vestirile

lui le priimeam în limbi streine, în vreme ce ne aflăm în pământul nostru şi trăim supt legile şi

cârmuirea noastră. Acuma poate cineva vedea pe simţitorul rumân curgându-i lacrămi de

bucurie, văzând în toate casele bătrâni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi şi mai de rând,

41

îndeletnicindu-se şi petrecând cu gazeta în mână, şi înmulţindu-şi ideile având cunoştinţă şi ţiind

un şir de întâmplările lumii; va putea cineva vedea încă şi pruncii cei mici lăsându-şi jocurile

lor cele nevinovate şi adunându-se împrejurul mumelor şi taţilor ca să citească ei singuri sau să

asculte gazeta.

Folosul gazetei este deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într-însul politicul îşi

pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutări şi se adâncează în gândurile şi combinările

sale; aici liniştitul literat şi filosof adună şi pune în cumpănă faptele şi întâmplările lumii,

îndrăzneţul şi neastâmpăratul războinic se desăvârşeşte într-însa, povăţuindu-se din

nenorocirile sau greşalele altor războinici; băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îşi

îndepărtează mai cu îndrăzneală spiculaţiile sale; pănâ când, în sfârşit, şi adunătorul plugar, şi

el poate afla aceea ce înlesneşte ostenelile sale şi face să umple câmpurile de îmbilşugătoarele

sale sale roduri. Nu este nici o treaptă; nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere şi folos într-

această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvântării omulu, adică în gazetă.

Pentru aceasta, dar, făgăduim că acest Curier al Bucurescilor va coprinde în sine: 1. O

culegere de cele mai folositoare şi interesante lucruri din gazeturile Evropii. 2. Însemnări petru

creşterea şi sporirea literaturii rumâneşti. 3. Înştiinţări pentru cele mai folositoare articole ale

negoţului. 4. Cele din lăuntru şi slobode săvârşiri ale statului nostru , precum şi judecăţi

însemnate, sfaturi şi hotărâri ale divanului pentru îmbunătăţirea patriei; voinţi ale divanului

pentru publicarea a vreunei pricini ş.c.l. 5. Vânzări şi mezaturi deosebite, şi, în sfârşit multe

însemnări folositoare, precum pentru curăţirea oraşelor, pentru păzirea sănătăţei, pentru

depărtarea boalelor celor grele ş.c.l., ş.c.l.

Acest curier va pleca de două ori pe săptămână din Bucureşti cu expediţia în forma aceştii

Înştiinţări ce se vede şi într-o jumătate de coală.

Dar fiindcă o acest fel de întreprindere nu se poate aduce la sfârşit decât cu destule şi

grele cheltuieli, de aceea sunt rugaţi câţi vor cunoaşte invederat folosul şi trebuinţa aceştii

gazete să binevoiască a se prenumera spre înlesnirea cheltuielilor ei şi spre păstrarea şi

statornicia ei. Preţul fieştecărui trup pe un an ţine aci în Bucureşti doi galbeni împărăteşti; iar

afară, pentru cheltuiala poştiilor, se va încărca analoghiceşte după depărtare, încât cele ce vor

ieşi din ţinutul Ţării Româneşti se vor sui până la 40 de sfanţi; cele din judeţile dincolo de Olt,

36 sfanţi; cele din judeţ. Oltul, Teliormanul, Argeşul, Muscelul, Bucovu, Buzăul, Focşani, 34 de

sfanţi, şi cele din Vlaşca, Dâmboviţa şi Ialomiţa, 32 de sfanţi.

Banii fieştecare, spre siguranţă, îi va număra lalocurile cele de jos însemnate:

În Bucureşti, la dătătorii gazetelor. În Craiova, la casa d. H. Constantin Pop. În judeţe, la

Sameşul judeţului. În Iaşi, la ... În Braşov, la D. Niculae şi I. Pan. În Sibii, la d. Tieri librerul. În

Blaj, la d. Unufrie, profesorul normal. În Peştea, la D A. Grabovski. În Arad la ... În Bucovina la

42

...În Basarabia la ... sau, în sfârşit, orice oraş la negăţătorul de cărţi ce să va afla acolo,

lăsându-şi numele.

Şi fiindcă cunoscut poate să fie fieştecăruia cheltuielile cele dintâi ale gazetii, de aceea

sânt rugaţi toţi iubitorii de această începere să binevoiască a plăti pe acest an cu banii înainte.

Dătătorii gazetelor:

I. Eliad şi . Moroiu

În acelaşi an 1829, la 1 iunie apare la Iaşi Albina românească condusă de Gheorghe Asachi.

Programul vast denotă preocuparea cărturarului de a oferi informaţie diversă, de la politic la

cultural, de a impune o limbă corectă, de a culturaliza publicul. De altfel, Gheorghe Asachi s-a

dovedit a avea vocaţia „începuturilor”: întemeiază învăţământul românesc în Moldova

(Academia Mihăileană, 1835), presa din Moldova (Albina românească, 1929) şi teatrul din

Moldova (1816). Spirit polivalent, numele său va fi reper într-o epocă şi un spaţiu cultural.

„Înştiinţarea despre Gazeta românească din Iaşi, 1929” este dovada viziunii iluministe şi a

preocupărilor umaniste:

„Luătoriul-aminte, cetitorul gazetei, ca într-o oglindă în ea vede înfăţoşate toate interesantele

întâmplări de carile el însul atârnă, martor să face cruntelor bătălii, vede faptele, aude vorbirile

străluciţilor bărbaţi, să minunează de fenomenele firei, şi ca un călători de pre rătunzimea

pământului culege folositoare pilde şi învăţături[...]. [...]Ea va cuprinde: politiceşti şi interesante novitale din toate ţările lumei, buletine de la

teatrul războiului, culegeri istorice, literare, morale, filologice, acele despre folositoare aflări, şi

mai ales adese se vor împărtăşi din vrednici scritori povăţuiri despre economia câmpului,

despre care pentru toate timpurile anului se vor însemna regule după sistema practicată în ţările

politicile, atât despre mai buna lucrare pământului, a pometelor, a viilor, a stupilor, a viermilor

de mătase, a velniţelor, a pădurilor, cătşi povăţuiri pentru ferirea şi videcarea epizotiei (boalei

vitilor) şi alte folositoare pentru moşinaşi şi posesori. Prenumerantul ce-şi va păstra şirul între

al acestor gazete va avea în casa lui un holograf deplin de întâmplări în mijlocul cărora însul

viază şi carile în adevăr întrec pe multe alte epohe. În Suplementul ce să va adăogi câteodată se

vor tipări poroncile ocârmuirei ce au să fie tuturor cunoscute. Asemenea, acele ce atingându-se

de negoţul Moldovei se vor slobozi în megieşitele ţări. În acel suplement se vor mai publica

mezaturile, vânzările şi înştiinţările particulare. Acei cari vor avea trebuinăţă a li se tipări

asemenea cuprinderi, supt a lor iscălitură întărită de dregătoria locului, le vor trimite cătră:

Redacţia Albinei româneşti adăogând şi cheltuiala publicaţiei.

43

[…]Ce să atinge de stilul gazetei aceştia, redacţia va urma după cel cerut de regulile limbei,

şi pe carile orice filolog ideat îl va afla potrivit. Precum de datorie este a nu mai întâzie de a

aduce limba vorbită de mai mulţi decât patru milioane români la gradul deplinirei, cătră carele

strălucitul ei început o împuterniceşte, iar paradigma cultivitilor sale surori o îndeamnă.”

Ieşii, 17 aprilie 1829

Redacţia “Albinei româneşti”

În 1838, la 12 martie apare Gazeta de Transilvania sub îngrijirea lui George Bariţiu. Ilustrul

iluminist vedea misiunea gazetarilor în „lăţimea ştiinţelor şi a cunoştinţelor”, de care să se

bucure toţi. Cu grijă deosebită pentru tineri, George Bariţiu propune din noul ziar un mod de

culturalizare a maselor de „iluminare”.

Redăm un fragment din textul – program publicat în nr. 1 al gazetei:

„Lucru mai nou totdeauna şi mai scump, mai nepreţuit, mai neşters din inimile şi minţile

noastre, mai vrednic de nemurire nu sunt în stare a arăta vrednicilor mei cetitori, decât

înştiinţarea despre însuşi foaia aceasta a noastră politică, pentru care în zilele aceste ne veni

slobozenie deplin de la înaltul tron ca să o putem da de aci înainte nempiedecaţi la o naţie care

prin întârzierea în cultura duhului putem să zicem cum că ridică mila iubitorilor de omenire din

veacul nostru. Suflete al meu! Găteşte-te a-ţi vărsa toate simţimintele cele mulţămitoare înaintea

preabunului nostru suveran şi părinte şi tocma prin aceasta îmi precurmă cuvântarea şi îmi

năduşă graiul.

Cinstiţi cetitori, iubiţi români, iată o îngrijire nouă, un dar deosebit, o facere de bine

nepreţuită, o priveghere, o pronie părintească cu ochi ageri strălucitoare asupră-ne şi la toate

lipsele şi trebuinţele noastre! Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la toate

clasele de oameni! Strigă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţălepte şi părinteşti:

mijloacele la aceste sunt cărţile, literatura, scrierile periodice lăţite şi propovăduite la toţi.

Nouă acestea ne lipsea; iată că ni s-au dat atunci când celelalte naţii cu noi împreună lăcuitoare

încă au ajuns să cunoască cum că singura luminarea şi dezvoltarea ideilor unui popor, cum este

al nostru, poate să-l puie în starea a contribui fiziceşte şi moraliceşte la fericirea patriei, într-a

căreia sân ne am născut şi ne hrănim. Mulţămită celor care strigă astăzi cu glas puternic

deşteaptă-te şi tu, române, păzeşte înainte împreună cu noi, priimeşte şi cultivă în inima ta

iubirea de dulcea noastră patrie[…] Cu toţii ştiu şi pricep cum că cunoaşterea unei naţii pe o

cale mai uşoară şi mai scurtă nu este altfel cu putinţă decât prin însăşi lucrarea şi îmbogăţirea

limbei şi literaturei sale. La acestea să se dea zbor nempiedecat, şi noi suntem scăpaţi de

44

întunerecime. Toate alte mijloace sunt nesigure şi înşelătoare. Negreşit că o limbă străină, o

mastehă oricare rău nu va hrăni. Şi aici ar fi locul a vorbi acum aplecat la o foaie politică în

limba naţională ce folosuri poate aceasta să aducă, ca cu atât mai luminat să se cunoască

facerea de bine ce o avem prin slobozenia de nou câştigată, dar am nădejde că nici unul dintră

cititorii noştri nu va fi care să nu va fi care să nu-şi închipuiască şi să-şi numere acele folosuri

cu cea mai mare vioiciune. Ce au folosit la toate neamurile aceeaşi ne va folosi şi nouă – oh, va

fi mai mult! Nici de aceea nu cred să fie mulţi între români care să zică: tocma novele politiceşti

pot să citesc cu mult mai bune în limbi străine – oh, nu; căci fieteşcare ştie cum că acele nu sunt

scrise în interesul şi amăsurat trebuinţelor românului. Fieştecare trage folos la oala sa: vorba

românească. Un străin nu scrie în limba românească, cu atâta mai puţin în duhul românesc; un

strein de-ar fi înţeleptul înţelepţilor, cosmopolitul cosmopoliţilor, nu cunoaşte scăderile noastre,

nu le simte pe acele, prin urmare nici nu ştie prescrie mijloacele ajutătoare[…] De una ar fi să

ne temem mai mult, cum că adică gustul de cetit este până acum la noi foarte puţin. Aceasta o

cunoaştem cu toţii, pricina încă o ştim. Şcoalele noastre, puţine câte le avem, sunt de vină la

aceea. Să ne uităm împrejur în toate părţile, şi ne vor încredinţa cum că metodul şcoalelor

noastre au fost până acum în praxi împiedecător, iar nu îndemnător la o cultură mai slobodă şi

mai înaltă.

Împovărarea memoriei cu apăsarea înţelesului şi a judecăţii tinerilor, aceasta este

caracteristica şcoalelor noastre. Ce mirare dară dacă tânărul sau junele, cum scapă dintrun

clas într-altul, trânteşte cărţile şi clasicii cei scumpi, a căror e numai spinii, iar dulceaţa nu o au

simţit niciodată; şi cei care aruncaseră teologia morală în Murăş, mai are soţi destui într-alt

înţăles. Câţi sunt care petrec şcoalele toate, fără să ştie care mai sunt alte cărţi de acest feli,

afară de cele prescrisă prin clasuri. Clasicii, care ar trebui să ne fie cea mai scumpă hrană

pentru mintea şi inima nostră, nu-i preţuim din destul! Dar să lăsăm aceste că sunt prea

supărăcioase. Atâta zic numai cum că, şi de alte feliuri de scrieri periodice, au venit totuşi

timpul în care un număr mare de naţionalişti simţesc cu fiebinţeală şi ştiu de ce avem trebuinţă

neapărată. O mulţime de bărbaţi într-alte plase – cum ca să tăcem de câţiva episcopi cu rîvnă

adevărat apostolească – dregători politiceşti, doftori, ostaşi; aceştia parte mare simţesc ce ne

trebuie nevoindu-se deodată a-şi căuta mijloace de ajutor. Ce e mai mult? Înseşi frumoasele

noastre au început să sprijinească întrepriderile cele folositoare. De altă parte iar – precum de

la Anul nou încoace mă încredinţai – vedem unii bărbaţi cu cele mai grele slujbe împrejuraţi a

nu-şi pregeta a să cuprinde şi cu produceri literare. Bine este, domnii mei, aşa şi faceţi, mari

pilde aveţi spre acestea în bărbaţii veacurilor? Tucidid, Xenofon, Polibie, I. Cezar au fost

generari şi scriitori totdeauna. Cicero era de dimineaţă până sară cuprins în forum cu trebile

republicii, şi totuşi, câte scrieri nemuritoare lasă pe lume! Plinie era consul, Plutarh profesor.

45

Venim mai încoace, Frideric cel Mare, craiul Vorusii, citea singur jîluirile supuşilor săi, şi totuşi

i-au rămas timp ca să scrie şi cărţi de mult preţ. Profesorii prin Franţa şi Germani, cuprinşi cu

cele mai grele catedre, dau în lume lucruri clasice nemuritoare. Într-adevăr, se pare cum că

greutăţile unei dregătorii dau putere duhului omenesc, şi negreşit cum că odihna prea multă şi

comoditatea nu este bună; ea moleşeşte, lîncezeşte puterea minţii, ca şi apa stătătoare[...].”4

Redarea unor fragmente ample din „înştiinţări” s-a făcut în intenţia de a readuce în actualitate

texte fundamentale pentru profeţia de credinţă a primilor scriitori-gazetari şi a oferi posibilitatea

analizării pe texte a structurii propuse pentru gazetele ce vor reprezenta zonele ţării, a tematicii şi

scopului declarat de iniţiatori.

Diversitatea tematică, adresabilitatea largă, promovarea ideilor iluministe, lupta pentru

unitatea naţională şi respectul pentru limba română vor face din cele trei ziare fundamentul

presei româneşti.

Prima jumătate a veacului XIX aduce şi primul ziar românesc: „România”. Apariţia sa la 1

ianuarie 1838 este motivată de N. Iorga: „omul este curios din natura sa, voieşte să cunoască

întâmplările lumii; ...doreşte să cunoască orice aflare şi născocire”; „dar omul este şi

nerăbdător”; „numai o gazetă cotidiană, care să ese în toate zilele, poate să mulţumească

curiozitatea şi nerăbdarea”.

Presa culturală

Presa românească având sorgintea în climatul cultural va purta girul personalităţilor care au

întemeiat-o sau care au colaborat cu articole în care discursul literar şi discursul publicistic au

fuzionat fericit.

În preajma revoluţiei de la 1848 acestea vor prolifera, câteva se vor distinge prin tematică,

obiective şi impact asupra publicului: Dacia literară (1840), Arhiva românească (1840, 1845),

Propăşirea (1844), Magazin istoric pentru Dacia (1845). M Kogălniceanu le va conduce pe

primele trei, N. Bălcescu şi A. Treboniu Laurian se vor ocupa de Magazin istoric...

Ţinta acestor reviste culturale era preocuparea pentru tot ceea ce înseamnă viaţa poporului

român şi se adresau românilor din toate provinciile.

Programul „Daciei literare” a fost cel mai comentat de istoria literară, considerându-l esenţial

pentru spiritul epocii şi pentru dezvoltarea ulterioară a culturii româneşti. De aceea nu vom

comenta articolul program. Vom aminti însă intenţiile revistei Propăşirea: structurarea tematică

pe trei secţiuni: ştiinţe exacte, ştiinţe morale şi politice şi literatura, ultima având scopul „de a

deştepta un interes mai viu pentru ştiinţă şi naţie”.

46

Articolele lui N. Bălcescu din Magazin istoric pentru Dacia exprimau întregul crez al unei

generaţii revoluţionare care pregătea momentul istoric crucial.

Lupta pentru unitate va fi susţinută în Bucureşti de ziarul Concordia înlocuit cu Românul,

considerat cel mai important periodic bucureştean apărut în perioada formării statului naţional

român.

Poetul D. Bolintineanu va conduce un alt periodic bucureştean, Dâmboviţa, ce va reflecta

opinia cercurilor progresiste din această epocă. În articolul-program, D. Bolintineanu scria: „vom

combate viciul din instituţii, concepţia din datine, fără patimă şi cu sinceritate ce insuflă amorul

ţării. Vom da părerea noastră cu împătimire în chestiunile politice şi sociale puse în dezbatere şi

e vom sili a încredinţa pe români că cea mai dulce fericire pentru dânşii este să poată zice într-o

zi: «suntem o naţie ce prin virtuţile ei a făcut să se mire Europa»”5

Presa specializată

Publicistica ştiinţifică, economică, dedicată unei anumite categorii sociale va cunoaşte o

dezvoltare notabilă. Spiritele enciclopedice ale veacului al XIX vor susţine prin opera lor

publicistică şi literară apariţia regulată a acestor reviste.

Doar câteva nume de reviste şi nume de scriitori-publicişti sunt de ajuns pentru crearea unei

imagini persuasive:

• Revista Română pentru ştiinţe, litere şi arte (1861) – condusă de Alexandru Odobescu;

• Foiţa de istorie şi literatură (1860)- B. P. Hasdeu;

• Instituţiunea (1860-18760) – Al. Zane;

• reviste ştiinţifice: Agronomia (1859-1861), „Natura” (1856-1865);

• reviste economice: Analele economice (1860-1864) şi Analele statistice (1860-1869) –

Dionisie Pop Marţian;

• publicaţii juridice: Dreptul (1862);

• publicaţii militare: România militară (1864).6

Viaţa culturală a epocii era susţinută printr-o varietate de publicaţii care găzduiau în coloanele

lor opiniile marilor personalităţi ale vremii.

Publicistica devine astfel o tribună de la care „vocile” rezonante ale epocii se adresau

poporului şi Europei.

Istoria presei a cunoscut în aceeaşi perioadă o profesionalizare a presei generaliste şi o

înflorire a presei populare.

În 1843 apare prima publicaţie românească dedicată satului: revista Învăţătorul satului, al

cărui scop era: „a da ţăranului ştiinţă despre orice ar putea să-i îmbunătăţească starea”.

47

La sfârşitul veacului XIX numărul revistelor dedicate universului rural va creşte: Vestitorul

satelor, Şezătoarea, Gazeta ţăranilor.

*

Mari ziare ale vremii

Cele trei ziare care au constituit fundamentul presei româneşti: Curierul românesc, Albina

românească şi Gazeta de Transilvania vor fi urmate în epocă de alte ziare care vor avea acelaşi

rol catalizator în promovarea ideilor umaniste, de unitate a limbii şi de unire a românilor:

Românul (1857), Timpul (1876), Adevărul (1888), Universul (1884). Sunt doar câteva repere

într-o desfăşurare impresionantă de titluri într-un veac al presei de informare şi de opinie.

Presa umoristică

De remarcat că apreciate sunt în epocă şi ziarele cu glume, cele care produc desfătarea şi, sub

forma satirei, a pamfletului, a glumei sunt criticate viciile şi tarele societăţii. Publicaţii ca

Trompeta Carpaţilor a lui C. Bolliac (1866-1877) sau Traian a lui B. P Hasdeu(1869) s-au

caracterizat printr-o pronunţată atitudine de critică la adresa racilelor regimului politic existent la

acea dată în România. Cea mai folosită formă de exprimare a fost satira incisivă, rareori abuzivă,

cu adresare directă, ceea ce a atras şi atacurile la adresa lor şi a determinat existenţa scurtă în

peisajul publicistic românesc.7

Ziarul cu glume versificate în care apărarea şi caricatura, „Cicala” (1865, Bucureşti) va fi

întrerupt. În „Nichipercea” (1866) B. P. Hasdeu ataca acid adversarii săi politici. Reputatul

enciclopedist îşi va continua atitudinea incisivă şi în „Satirul” (1866). „Ghimpele” lui G. Dem.

Teodorescu (1866-1879) va fi continuat într-un stil sau va face proverbial şi titlul şi autorul, cu

Moftul român al lui I. L. Caragiale. Moş Teacă al lui Anton Balabaşa vine să completeze tabloul

satiric al vremii.

De la Foaia Duminecii spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoaşterii (1837), care

cuprinde anecdote despre viaţa unor personalităţi, de la Mahomed al II-lea la Petru cel Mare, la

concursurile de câini şi şerpi şi chiar versuri populare, până la presa umoristică de certă valoare

literară, cum este Moftul român n-a trecut decât o jumătate de veac.

Într-un timp revolut, istoria presei cunoaşte perioade de efervescenţă care au impus ziare de

certă valoare şi mai ales cu un impact deosebit asupra societăţi, dar şi perioade de căutări şi chiar

oprelişti datorate cenzurii.

Legea presei promulgate de Al. I. Cuza în martie 1862 proclamă libertatea oricui de a-şi

exprima ideile prin presă, fără cenzură (art. 26 şi 27) şi recunoaşte oricărei cetăţean român

48

dreptul de a fonda un ziar. Şi Constituţia din 1866 va consfinţi în art. 5 „libertatea

presei...libertatea întrunirilor” şi va stabili că „nici un ziar sau publicaţiune nu va fi suspendat sau

suprimat”.

De la presa de informaţie la presa culturală şi la ziarul de opinie publică, publicistica

românească a parcurs vârste care vor atinge apogeul de creaţie, vârsta maturităţii prin creaţia

marilor scriitori publicişti Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale.

Sfârşitul veacului XIX va însemna Timpul marilor publicişti, timp desăvârşit în veacul

următor prin nume ca B. P. Hasdeu, I. Slavici, O. Goga, Pamfil Şeicaru, Mircea Eliade, G.

Călinescu, Camil Petrescu, Brunea Fox, Geo Bogza, O. Paler, Fanuş Neagu, Adrian Păunescu

etc.

Presa veacului al XX-lea între „cerere” şi „ofertă”

Diversificarea presei româneşti, apariţia ziarelor specializate şi a presei culturale şi

umoristice, a ziarelor independente de format generalist va determina o cerere mare din partea

unui public eterogen.

Editorul Luigi Cazzavillan va introduce rotativa la Universului, ceea ce va permite obţinerea

unor tiraje mari într-un timp scurt. „Universul” îi va creşte tirajul şi îi va scădea preţul de la 10 la

5 bani. Sunt două argumente ale evoluţiei financiare a ziarului. În peisajul publicistic românesc

de la acea dată „Universul” devine lider de piaţă datorită numărului mare de exemplare vândute.

„Românul” avea un tiraj de 1900-2700 exemplare, „Universul” va fi distribuit în 8000 de

exemplare.

Tot lui Luigi Cazzavillan i se datorează viziunea nouă, lărgirea spaţiului acordat reclamei şi

folosirea unor mijloace de distribuire care îi vor asigura obţinerea în timp scurt a celor mai

importante informaţii ale momentului.

Diversificarea presei presupune şi diversificarea surselor de informaţie. Bucureştiul găzduia

sucursale ale unor agenţii de presă străine. Colaborarea cu acestea era un demers necesar şi

eficient. Agenţia Haves a României, sucursala Agenţiei franceze Haves a fost primul colaborator.

Au urmat Corrbureau (agenţia austriacă), Wolf (agenţie germană) şi Reuter (agenţie engleză).

Era nevoie însă de o agenţie românească, înfiinţarea ei semnificând performarea jurnalistică în

colectarea informaţiilor interne şi externe. Se va întâmpla în 1889 prin organizarea agenţiei

telegrafică Agenţia română, care va funcţiona până în 1916.

Din perspectiva observării diacronice a istoriei presei româneşti cu axare pe interferenţa celor

două discursuri emblematice, beletristic şi publicistic, secolul al XIX confirmă afirmaţia noastră

că arderea etapelor şi atingerea apogeului valoric se consumă în intervalul a jumătate de secol.

49

De la Curierul românesc la Curierul de Iaşi şi Timpul, la care a colaborat marele poet-

publicist M. Eminescu, n-a trecut decât jumătate de secol. Dar fără activitatea efervescentă a

mijlocului de veac XIX poate nu am fi martorii unei publicistici de excepţie sub semnătura lui

Eminescu şi Caragiale.

*

Prezentarea noastră necesită cel puţin două precizări metodologice:

▪ desfăşurarea în diacronie şi în sincronie a presei din România şi din lume permite

evidenţierea principiilor de funcţionare a sistemului mass-media, similitudini de factură

publicistică şi diferenţieri în arderea etapelor istorice pentru a se ajunge într-un sincronism

european, demers necesar pentru înţelegerea locului şi valorii publicisticii româneşti în context

mondial;

▪ domeniul vizat este amplu în desfăşurarea sa, momente semnificative au constituit

subiecte prezentate şi asimilate în timpul studiilor liceale (v. „Cronicari români”, „Dacia

literară”, marii clasici, scriitori ai secolului XX); de aceea, excursul nostru s-a oprit cu precădere

asupra datelor şi numelor mai puţin cunoscute, dar relevante pentru istoria domeniului, din

prezentarea diacronică şi sincronică urmărindu-se detaşarea profesiunii de credinţă, elementelor

de continguitate, diferenţelor de receptare şi interpretare a evenimentelor, suma acestora oferind

o imagine de ansamblu asupra istoriei presei.

Aceste precizări erau necesare pentru o privire retrospectivă a ceea ce am numit „Fenomenul

Gutenberg” şi „Vârstele presei româneşti” şi pentru a prefaţa prezentarea schematică a

interferenţei discursului publicistic şi al celui beletristic în activitatea unor mari scriitori-gazetari.

O astfel de imagine-sinteză constituie ulterior suport de discuţii pentru seminarii şi text pentru

comentarii-eseu (în cazul învăţământului la distanţă). Se urmăreşte dezvoltarea creativităţii,

decodarea potenţialităţii textului-citat, vizualizarea elementelor-reper pentru „fizionomia”

publicisticii scriitorului vizat.

50

Publicistica lui Eminescu

Ziare la care a activat

Curierul de Iaşi

Eminescu îl numea „foaia vitelor de pripas”

Aprecieri

G. Călinescu:

„Eminescu a scris articole aşa de pline de

conştiinciozitate şi de doctrină, încât ne este

penibil să ne gândim că o activitate atât de

remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi

obscure”.8

Timpul

Aprecieri

N. Iorga:

„Aici şi-a desfăşurat el zi de zi teoriile care formau

baza cugetării sale, teorii care se rezumă în ideea

de naţii curate căreia s-a suprapus o pătură

apăsătoare deosebită în esenţa ei fizică chiar, de

supuşii pe care şi i-a câştigat şi-i menţine”.9

Valoarea publicisticii

• Publicistica lui Eminescu a iscat reacţie şi în epoca sa şi în momentele ulterioare ale

receptării ei.

o Efect: s-au conturat două direcţii: demitizarea şi zeificarea, în ambele cazuri

accentuându-se aspecte definitorii pentru contextul invocat: parti-pris politic sau

exegeză literară.

o Demers critic: „o relecturare a eminescului ţine de normalitate”; abordarea

comparativă a celor două tipuri de discurs asigură evidenţierea valorii de

necontestat a publicisticii sale şi a universului său literar.

• Eminescu a exersat toate genurile publicistice, de la ştire la comentariu de specialitate, iar

domeniile investigate au fost cele mai diverse: economic, politic, social, cultural.

o Efect: a creat un model al gazetarului profesionist, impunând respectarea

principiilor deontologice, exprimarea într-o limbă corectă.

„Limba de rând a ziarelor politice ameninţă a întuneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a

poporului”10

• Textul publicistic poartă amprenta geniului poetic, în poezia eminesciană răzbate

atitudinea ziaristului.

51

Exemplificări

Publicistica

La descoperirea statuei lui Ştefan

„Tu, ale cărui raze ajung la noi ca şi acelea ale

unui soare ce demult s-a stins, dar a cărei lumină

călătoreşte încă de mii de ani prin univers după

stingerea lui”.

Opera politică, vol. I, p. 153 şi 181

„E drept că bugetul celor două cinstite academii de

la Văcăreşti şi de la Mărcuţa s-au cam încărcat”

„...n-au căutat nicicând a deplasa ilustraţiunile

academiei de la Mărcuţa şi de la Văcăreşti”.

Economia naţională şi D. A. Vlădesu Doctor în

drept şi în medicină

(în „Curierul de Iaşi”, 7 mai 1876):

„Apoi Domnul să ne ierte, că nu-i destul ca un

bulgăraş sau un grecotei să se frizeze ani la Paris

pentru a se-ntoarce de acolo român neaoş.”

Art. În „Timpul”, 25 martie 1879:

„Îi mulţumesc din toată inima de onoare ce ni se

face şi sperăm că niciodată nu-şi va schimba

această opinie, ceea ce pentru noi ar fi cazul unei

mari mîhniri”.

Lirica

La steaua

„...de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre

Iar raza ei abia acum

Luci vederi noastre”.

Scrisoarea a III-a

„Cum nu vii tu Ţepeş doamne, ca punând mâna pe

ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.”

Ai noştri tineri

„Ai noştri tineri la Paris învaţă

La gât cravatei cum se leagă nodul,

Şi-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”.

Scrisoarea a II-a

„Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.

Concepţia despre presă

• Presa – un act de conştiinţă şi de demnitate;

• Gazetăria timpului: „o neguţătorie de principii”;

• Ziaristul – un fac tot-um: reporter, redactor, corector, paginator, conducător;

• Ziarul să aibă o formă desăvârşită;

52

• Ziarul să demaşte moravurile societăţii, politicianismul grupărilor politice, sistemul

electoral, viaţa grea a muncitorilor şi ţăranilor: „Chipul unui ţăran român, om de la ţară,

trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor”.

Eminescu – un gazetar patriot

„ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ţinta noastră pentru

a ne întări înlăuntru şi a inspira încredere în afară”.

Receptarea imaginii poetului –publicist

G. Călinescu: „Spuma de indignare ce se strânsese la gura sa îşi găsise expresie în chipul cel

mai firesc cu putinţă în polemica de gazetar, şi cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii

conservatoare. La drept vorbind, în curând, sub latura aceasta „Timpul” deveni de fapt un

organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea după un an

numai, pe umerii săi”.11

Imaginea despre sine: Eminescu despre Eminescu

Publicistul

„Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în

consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu mai merge...Simt că nu mai pot..., mi-ar

trebui un lung repaus (s.n.)...şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un

asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă regăsesc şi nu mă

recunosc. Aştept telegrama Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe

mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”.12

Poetul

„Mi-e sete de repaus...”

∗

Publicistica lui M. Eminescu poate fi investigată din unghiuri complementare de analiză:

A. Publicistica, o constantă a eminescianismului

B. Eminescu, adept al jurnalismului de informare şi de opinie:

I. Ştirea, faptul divers în „foaia vitelor de pripas”/

II. Editorialul, polemica, „interpelări” în ziarul Timpul

53

C. Eminescu, publicist prolific şi polivalent – direcţii tematice în publicistica sa/

D. Destinul gazetarului, destinul poetului M. Eminescu

E. Actualitatea publicisticii eminesciene

Bibliografie selectivă

1. Eminescu, Mihai, Opere IX-XIII, Publicistica, 1870-1889, Editra Academiei, 1980-1985

2. Eminescu, Mihai, Publicistica, Cartea românească, Chişinău, 1990

3. Eminescu, Mihai, Poezie, proză literară, publicistică, Ediţie scoasă de I. Hangiu, Editura

Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1991

54

Ion Luca Caragiale – între presă şi literatură Motto: „Eu scriu pentru dumneata, cititorule!”

40 de ani de ziaristică, 30 de ziare la care a publicat

Ziare pe care le-a condus:

Cloponul, Naţiunea română, (împreună cu

Federic Dame), Bobârnacul, Moftul

român, Vatra (împreună cu Slavici şi

Coşbuc)

Ziare la care a colaborat:

Telegraful, Alegătorul liber, Uniunea democratică,

Calendarul claponului, România liberă, Timpul,

Voinţa naţională, Constituţionalul, Lumea veche,

Adevărul, Ziua, Epoca literară, Epoca, Drapelul,

Gazeta săteanului, Universal, Românul

Aprecieri

„Caragiale nu era însă la largul lui decât ca franctiror în gazetărie”13

Valoarea publicisticii

• Scriitor şi publicist timp de 40 de ani, Caragiale a fost un spirit activ al vremii sale: cele

două universuri se vor interfera, genurile publicistice sunt convertite în literatură, literatura va

avea ca teme dominante presa şi condiţia ziaristului.

• S-a exprimat în toate genurile publicistice de la ştiri, note, la cronici teatrale, articole de

opinie.

• Demască imoralitatea din presa politică, satirizează tipul de gazetar semidoct (reporterul

Caracudi, Karkaleki, Rică Venturiano).

• Comicul de situaţie şi comicul de caracter reprezintă o constantă a scriiturii în proză şi în

presa lui Caragiale.

• Comicul de limbaj este emblematic pentru genurile literare sau publicistice, definitoriu

pentru stilul lui „nea Iancu”.

• Factorul de teatralitate motivează „spectacolul” vieţii din opera sa beletristică şi

publicistică:

„Dumneata ştiu ce-ai să-mi zici”, „Ce putem noi să zicem?”, „Atunci, dacă e aşa, zii

dumneata, cititorule, ţi s-a întâmplat poate, cititorule, ce şi mie”, „Ia să vedem acuma”, „dar va

zice cineva”, „Iubite cititorule”, „stimate cititorule” etc.

▪ Este autorul „moftului”, specie publicistică din sfera satirei, caracterizând o atitudine a

epocii.

55

„O moft! Tu eşti pecetea şi deviza vremii noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine

încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie,

drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, choleră, lingoare, difterită, sibaritism,

viţiuri distrugătore, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, spirit şi spiritism, eclipse de lună şi

de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi, Românii

moderni, scurt: MOFT.

În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: Englezii au spleenul, Ruşii

nihilismul, Francezii l’engouement, Ungurii şovinismul, Spaniolii morga, Italienii vendetta etc.;

Românii au Moftul!

Trăiască dar Moftul Român!

Foaia ce apare astăzi, luîndu-şi acest titlu eminamente naţional este copilul adevărat, prăslea

cel alintat al acestui secol pe sfârşite aşa de bogat în mofturi; sperăm că ea va fi formula sinceră

exactă a spiritului nostru public.

Şi acum, dragă «Moftule», mergi de-ţi fă şi tu rândul în lumea asta. Locul tău aici este, a ta e

vremea de astăzi. Aruncându-te la lumină, strigăm cu toată căldura: Dumnezeul părinţilor noştri,

el care a ştiut totdeauna să protege România, aibe-te, în sfânta sa pază! dee-ţi norocul ce-l merită

orice moft român pe acest pământ stropit cu sângele martirilor de la 11 Iunie 1848, 11 Februarie

1866, 8 August 1870 şi 14 Martie 1888.

Publicului român, care-ţi este tot sprijinul, îi zicem: ajută-ne şi Dumnezeu te va ajuta; iar ţie-ţi

dorim: «Moftul Român» să fi, dar caută pe cât se poate de a nu fi moft!”

Aprecieri

N. Iorga: „Această foaie intelectuală şi de atac a avut, de îndată un însemnat succes. Dar foaia

n-a apărut lungă vreme. Reluată mai târziu de către alţi editori n-a mai avut nici o căutare”14

Caragiale – gazetar profesionist

Aprecieri

„Toate le făcea el: era secretar, redactor, scriitor, tipograf, corector şi director.

Toate treceau pe sub ochii lui, de aceea ziarul era îngrijit, fără greşeli de tipar, artistic tipărit şi

pus în pagină ca să-ţi mulţumească ochii”15

Caragiale despre Caragiale

„Simt enorm şi văd monstruos”

56

„...noi [am ales] calea ironiei, a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care

guvernează lumea”.

57

Profesiune de credinţă

I. L. Caragiale: „Asta este datoria dumneavoastră de publicişti imparţiali, dacă sunteţi cu

adevărat la înălţimea misiunii dumneavoastră atât de frumoase, căci să nu uitaţi, v-a dat

Dumnezeu o pană care este o armă, prin urmare trebuie să aveţi un ideal pentru ţara asta care,

altminteri, se prăpădeşte.”

∗

O abordare tematică a publicisticii lui I. L. Cragiale va provoca potenţialitatea textului şi va

atesta actualitatea acesteia:

A. Presa şi gazetarul în opera lui Caragiale

I. Imaginea ziaristului în proză şi în teatru

II. Imaginea ziarului în proză şi în teatru

B. De la discursul publicistic la literatură

I. Parodia reportajului (în „Groaznica sinucidere din Strada Fidelităţii”,

„Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi oribila dramă din strada Uranus” etc.)

II. Convertirea ştirii (ex. „Temă şi variaţiune”)

C. Modalităţi ale discursului publicistic

I. Moftul – o invenţie jurnalistică

II. Cronica

III. Reportajul

IV. Portretul – caricatura

D. Arta dialogului în publicistica lui I. L. Caragiale

E. Actualitatea discursului publicistic al lui I. L. Caragiale

Bibliografie selectivă

1. Caragiale, Ion, Luca, Opere I-IV, ediţie critică îngrijtă de Al. Rosetti, S. Cioculescu, Liviu

Călin, Bucureşti, ESPLA, 1959-1964 (volumul al IV-lea)

2. Caragiale, Ion, Luca, Nuvele, povestiri, ..., Bucureşti, Editura Minerva, 1981

3. Caragiale, Ion, Luca, Opere alese (I-II), antologie şi prefaţă de Marin ..., Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1972

58

Repere în presa secolului XX

Istoria presei româneşti de la începuturi până în secolul XX demonstrează vocaţia de

sincronizare cu spaţiul european, capacitatea de excepţie de a prolifera în forme jurnalistice de

certă valoare şi de a impune modele culturale. Personalităţile marcante ale epocii vor fi prezenţe

active în presa vremii şi vor cataliza forţele creatoare, impunându-se ca lideri de opinie.

Interferenţa dintre cele două modalităţi de comunicare, prin presă şi prin cultură conferă nota

specifică jurnalisticii româneşti.

Cu aceeaşi convingere a promovării valorilor culturale româneşti, fiind în acelaşi timp o

oglindă veridică a vremurilor supuse transformărilor socio-politice şi economice, presa

românească îşi va continua destinul şi în veacul XX.

Presa socialistă va marca primele decenii ale secolului XX. Cea mai importantă publicaţie a

fost România muncitoare, prima serie apărând la 1 ianuarie 1902. Alături de presa muncitorească

se va afirma şi presa democratică, nume ca Protestarea (ziar în care Caragiale a publicat satira în

versuri „Mare farsor, mari gugumani”), Viaţa socială şi Facla editate de N. D. Cocea vor avea

ecou în epocă.

Presa generalistă, interesată în publicarea de articole despre domenii diverse rămâne în centrul

atenţiei opiniei publice. Adevărul şi Dimineaţa îşi continua programul de informare largă, iar

„Universul” va găzdui în coloanele sale senzaţionalul şi reclama, argumente pentru o mare

audienţă la public.

Perioada dintre cele două războaie mondiale este perioada în care presa circulă în întreg

teritoriul naţional. Noua configuraţie politică va determina şi profilul ziarelor, unele dispărând,

cum s-a întâmplat cu presa conservatoare. Apare presa comunistă.

Într-o structurare tematică, tabloul publicisticii româneşti din această perioadă cuprinde reviste:

▪ politico-sociale–literare (Viaţa românească , Însemnări ieşene, Vremea);

▪ economice (Economia naţională, Viaţa economică, România industrială, Pagini agrare şi

sociale, Bursa);

▪ de filosofie (Revista de filosofie)

▪ de istorie (Revista istorică română);

▪ juridice (Dreptul, Pandectele române);

▪ administrative (Monitorul oficial);

▪ sportive (Gazeta sporturilor).

Oamenii de cultură se grupează în jurul acestor reviste şi susţin prin probitatea lor

profesională şi morală existenţa acestora. Inedite în peisajul presei româneşti sunt Bilete de

papagal (1928-1929; 1930 şi 1937), Tudor Arghezi exersându-şi magistral arta pamfletului.

59

Genurile publicistice se diversifică, realitatea imediată reclamând scrierea nuanţată şi

frecventă a reportajului, anchetei, articolului polemic, pamfletului.

Pentru a potenţa interesul publicului şi a mări tirajul (argumente pentru poziţia de lider pe

piaţă sau chiar numai pentru asigurarea continuităţii), ziarele vor publica suplimente literare.

Adevărul oferă cititorilor şi Adevărul literar şi artistic, Realitatea ilustrată, Cinema, Lectura,

Radiofonia, Dimineaţa copiilor, Magazinul, Rebus, Universul publică Universul literar,

Ilustraţiunea română, Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, Universul copiilor, Veselia.

Au apărut sursele şi mijloacele noi de informare: agenţie telegrafică Orient Radio (Radar),

Agenţiile Presa, Danubius Press vor anunţa înfiinţarea Rador în 1921 şi care în 1925 va deveni

Agenţia Naţională a României, fiind cumpărată de Ministerul de Externe.

Presa comunistă va avea ca moment de apogeu apariţia ziarului Scânteia la 15 august 1931.

Era un ziar central de partid şi îşi va păstra statutul până la Revoluţia din Decembrie 1989.

Ziare legale şi ilegale vor anima viaţa publicistică românească, reflectând evenimentele

istorice, aspectele de viaţă comunitară, culturală. În paginile lor se vor regăsi articole semnate de

oamenii de ştiinţă, scriitori, artişti: C.I. Parhon, George Enescu, M. Sadoveanu, Tudor Arghezi,

N. D. Cocea, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Eugen Jebeleanu şi mulţi alţii.

Revendicat deopotrivă de social şi de spaţiul literaturii, reportajul este genul „de frontieră” cel

mai elocvent pentru demonstrarea interferenţei dintre cele două domenii, al jurnalismului şi al

literaturii.

Formă de discurs fundamentală pentru publicişti, reportajul este o incursiune în cotidian,

antrenând atitudini, dezbateri. Pentru „podoabele stilistice” care dau nimb estetic faptului

cotidian evocat, reportajul este revendicat de literatură.

De la reportaj la reportajul literar este însă un drum lung, al talentului literar care transformă o

simplă relatare într-un „poem” în proză.

Realitate publicistică cu atribute literare, reportajul va fi piatra de încercare pentru mulţi

scriitori. Îl vor aduce la forma desăvârşită Brunea Fox şi Geo Bogza.

Geo Bogza: „paznic de far”

Motto: „reportajul este o şcoală a vieţii adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor”.

Ziare la care a colaborat:

Câmpina, Urmuz, Bilete de papagal, Unu, Radical, Strada. Vremea, Tempo, Azi, Viaţa

românească, Luceafărul, Gazeta literară, România literară

60

Viziunea sa asupra gazetăriei

Trei specii jurnalistice sunt fundamentale: pamfletul, reportajul şi telegrama.

„Ele singure fac gazetăria fierbinte şi pasionantă, ele sunt filoanele misterioase, rădăcinile

pline de sevă, care circulă permanent pe sub dedesuptul frunzelor, dându-le viaţă”.

„...acela care scrie aceste rânduri nu este încă reporter. Are, însă cea mai fierbinte

dorinţă să devină”.

Profesiunea de credinţă

„Legământul meu a fost să nu fac niciodată nimic şi să nu consimt vreodată la ceva de care, la

o dreaptă şi severă judecată a conştiinţei mele, aş putea să mă ruşinez”

Aprecieri

Geo Bogza este: „duh plutitor peste apele româneşti” (C. Noica); „suflet ingenuu de poet

veşnic tânăr uimit de spectacolul lumii” (Diana Turconi)

Geo Bogza „uneşte în scriitura sa de poet şi de artist toate însuşirile vizionarului” (Şerban

Cioculescu).

Geo Bogza „este dintre aceia care au ridcat reportajul la înălţimea meditaţiei filosofice şi

i-au dat vibraţia marelui lirism, fără să-l rupă de realitate ci, dimpotrivă, scoţându-l,

extrăgându-l... din realitatate cu toate imensele implicaţii cosmice şi umane” (Nestor Ignat).

*

Reportajul lui Geo Bogza este un text bogat în potenţialitate. Fiecare nouă abordare pune în

lumină noi valori estetice şi perspective tematice. Câteva exemple:

A. Funcţiile „privirii” – un reportaj de atmosferă

B. Poetul-reporter, reporterul-poet

C. „Paznic de far” – universul publicisticii lui Geo Bogza

D. „Banalul” şi „fantasticul” în „lumea” lui Geo Bogza

Bibliografie selectivă

1. Bogza, Geo, Cartea Oltului, Editura Minerva, Bucureşti, 1985

2. Bogza, Geo, Ţara de piatră, Editura Minerva, Bucureşti, 1971

3. Bogza, Geo, Oameni şi cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, Bucureşti, 1947

4. Bogza, Geo, Scrieri în proză, Bucureşti, 1956-1960

5. Bogza, Geo, Paznic de far, Editura Minerva, Bucureşti,. 1979

6. Bogza, Geo, Orion, Editura Minerva, Bucureşti, 1978

61

*

Istoria presei româneşti aduce noi argumente pentru susţinerea ideii că domeniul îşi are

sorgintea în cultura românească. Cu un asemenea fundament, susţinută în devenirea sa de

personalităţi marcante ale spiritualităţii româneşti, presa românească statuează un principiu

esenţial: trebuie să vii din cultură şi să serveşti culturii într-un timp social pentru recuperarea

timpului cultural.

Poate astfel se explică vocaţia singulară a presei româneşti de a asimila în timp uimitor de

scurt creaţia lumii şi a oferi lumii valori care să proiecteze cultura română în patrimoniul

universal. Într-un concert mondial al presei celei mai diverse ca forme de manifestare, presa

românească are o personalitate distinctă susţinută de modelele culturale şi fondată pe o matrice

identitară. Valoarea este singurul mod de recomandare peste Timp.

62

Note

1 Antip, Constantin: Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti, 1964, p. 11 2 Idem, p. 55 3 Petcu, Marin: Istoria presei române antologie, Ed. Triton, Bucureşti, 2002, p.9 4 Idem, p. 13 5 Berindei, Dan: Dezvoltarea presei bucureştene în perioada formării şi organizării statului naţional român (1856-1864), studii, nr. 3, 962, p. 669 6 Antip, Constantin, op. cit., p. 37 7 vezi C. Antip, op. cit., p.43 8 Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, E.P.I., 1964 9 Iorga, Niolae, Istoria presei româneşri, Editura muzeul Literaturii române, Bucureşti, 1999, p. 152-153 10 Antip, C., op. cit. P. 49 11 Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, E. P. I., 1964, p. 283 12 Antip, Constantin, op. cit., p. 49 13 Cioculescu, Şerban, Caragiale, gazetar, „Presa noastră”, nr. 6-7, 1962 14 Iorga, Nicolae, op. cit., p. 202 15 Zeflemeaua, 2 iunie, 1902, din articolul: Fuit Moftul român

63

Presa românească post-decembristă

Momentul-punte între presa românească în perioada de dictatură şi deschiderea către sistemul

liberal, democratic este consemnat în seara zilei de 22 decembrie, când ziarele, radioul şi

televiziunea au difuzat primele produse mediatice necenzurate. „Foamea” de senzaţional, ca şi

nevoia descătuşată de a avea acces la informaţia diversă, fără „croşete” s-au constituit în

catalizator în apariţia unui număr mare de ziare şi transmiterea în direct la televiziune timp de

aproape 20 de ore (o performanţă şi tehnică şi redacţională, dacă ne amintim că înainte de ’89

erau 2 ore de program zilnic).

„Dacă intervenţia americană din Vietnam a fost primul război al televiziunii mondiale,

evenimentele din România din decembrie 1989, au constituit prima revoluţie a televiziunii

(Amelunxen & Ujica, 1990)”.1

„Frontul” s-a dovedit a fi şi dincolo de micul ecran, şi în studiourile televiziunii. Un reporter al

New York Times nota:

„Într-un fel era ca şi cum ai privi transmiterea în direct a asaltului Bastiliei sau bătălia

pentru Yorktown, amestecate cu dezbateri ale Congresului Constituţional. Se părea că puterea

de stat era redusă la capacitatea de a transmite ce se întâmplă în afara uşii studioului”.2

Aceasta era percepţia vizualului în acea perioadă tumultoasă şi în acelaşi spirit vor apare şi

ziarele ce vor avea ca teme esenţiale: cuplul Ceauşescu, situaţia economică, mişcările de stradă.

Este unanim recunoscut faptul că în procesul de schimbare de regim politic prin revoluţia din

decembrie 1989, presa a jucat un rol simbolic, exemplul paradigmatic fiind chiar telerevoluţia.

Daniela Rovenţa-Frumuşani a sintetizat evoluţia mass-media în raport cu spaţiul public,

stabilind trei momente distincte într-o derulare diacronică:

1. Explozia din decembrie 1989 a consensului naţional anticomunist.

„Telerevoluţia a însemnat în egală măsură revoluţie politică şi revoluţie a comunicării,

revoluţie pe care România (ca de altfel toate ţările ex-comuniste) a traversat-o în simultaneitate

şi nu în succesivitate (monopolul televiziunii naţionale) naşterea televiziunilor comerciale şi a

presei regionale şi locale, forme tradiţionale de publicitate concomitent cu mijloace mai

convenţionale)”.

Funcţiile exercitate de mass-media au fost cele de coagulare a societăţii civile şi funcţia

catarctică.

2. 1991-1992 – perioada disforică: se constată o saturaţie mediatică, temele predilecte fiind

orientate spre situaţia economică precară, decodarea semnificaţiilor tranziţiei.

64

„Ceea ce caracterizează această perioadă este pierderea credibilităţii presei scrise şi a

televiziunii percepute ca dependente de executiv şi instituţia prezidenţială (televiziunea publică)

sau de interese partinice (chiar ziarele autointitulate independente)”.

3. 1992-1997 – perioada consumului critic, selectiv al mass-media.

Conceptul general de „transformare mediatică” este corelat cu procesul de schimbare socială.3

Presa scrisă este prima care se diversifică, contribuind la restituirea valorilor pluralismului

informaţional.

Primul ziar liber al Revoluţiei Române, care apare şi azi este Libertatea. Articole ca

„Libertatea ne-am câştigat-o murind, să nu o pierdem neştiind cum să trăim liberi” (nr. 32/1990)

sau „Dosarul comunismului, transplant de cord (ideologia) şi fenomenul respingerii (în masă)”,

„Despre cenzură” (nr. 56 şi 57/1990) sunt tot atâtea argumente pentru ideea de presă liberă.

Ziarele de partid judeţene au fost înlocuite cu ziare democratice. Reapar ziare ca Adevărul,

seria a V-a, la 25 decembrie 1989.

Exploziei informaţionale i-a corespuns o explozie numerică a ziarelor de mare sau mic tiraj. A

urmat un recul, firesc, rămânând în centrul atenţiei ziare care publicau ceea ce fusese interzis în

perioada de dictatură: „cronica neagră” (furturi, violuri, can-can-uri). Evenimentul zilei. Cotidian

independent, de rezonanţă în anii 1939-1944, va avea o mare audienţă, la un public avid de

senzaţional.

Tot ca un arc peste timp, în intenţia de a continua destinul unui ziar care a catalizat spiritele

scriitorilor vremii este Democraţia... Barbu Ştefănescu Delavrancea a condus între anii 1888-

1890 ziarul Democraţia. Ziar naţional liberal, cu apariţie zilnică. Noul ziar Democraţia.

Periodic independent de informaţie şi opinie civică, apărut la Bucureşti în ziua de 22 ianuarie

1990 va reuni în paginile sale numele unor mari oameni de cultură: Răzvan Teodorescu

(„Caragiale contra Ceauşescu”), Dinu Săraru („Ţăranii”), Ştefan Milcu („Libertatea şi autonomia

ştiinţei”).

Tentaţia senzaţionalului într-un timp al căutărilor şi al tranziţiei va înclina balanţa spre

jurnalismul bazat pe opinie, pe senzaţionalism ş informaţie incompletă.

Reflex stilistic imediat este preferinţa pentru stilul colocvial, nu de puţine ori dus până la

exprimări argotice, iar selectarea şi ierarhizarea valorică a evenimentelor socio-politice se face în

numele unei dorinţe de individualizare.

Dacă în presa occidentală prima pagină a cotidienelor cuprinde de obicei aceleaşi subiecte

(fiind şi o probă de obiectivitate şi profesionalism), în presa scrisă românească apariţia altor

subiecte pare a da nota de profesionalism, în fapt de individualism, iar cifrele vehiculate sunt

rareori apropiate. Informaţiile punctuale nu sunt aceleaşi şi sentimentul la finalul lecturii este că

ai citit despre un alt fapt petrecut în acelaşi loc şi în aceeaşi zi.

65

Domeniu „tânăr”, jurnalismul a capacitat tineri. Dar nu toţi au cultură generală şi cultură de

specialitate. Despre cultura politică a jurnaliştilor se poate vorbi ca despre o mare problemă a

tranziţiei în România, iar organizarea breslei jurnaliştilor la începutul deceniului ’90 denotă

fracţionarea grupărilor jurnalistice, parti-pri-urile exprimate sau bănuite.

După 14 ani de presă post-decembristă s-a conturat cu claritate ideea că presa liberală trebuie

să se bazeze pe profesionalism şi credibilitate. Cea mai grea „boală” a jurnalismului este

anonimatul, iar atributul cel mai dificil de câştigat şi cel mai uşor de pierdut este credibilitatea.

Mihai Coman a investigat „Mass media în România post-decembristă” şi a publicat un volum

cu acest titlu, la Editura Polirom (2003).

Structurând capitolul dedicat în exclusivitate acestui subiect, Mihai Coman defineşte

dominante şi determinante în evoluţia fenomenului: cadrul legislativ, formele de finanţare a

presei, sursele de informare: agenţiile de presă şi sistemul de comunicare publică.

Sintetizând, profesorul Mihai Coman precizează notele specifice, reperabile prin gradul de

manifestare, impactul asupra societăţii civile şi specificitate în context european4:

• „Expresie a libertăţii, cu dovezi incontestabile de manifestare, atinge uneori zona

exceselor. Nu este însă sinonimă cu maturitatea profesională, nici cu exercitarea drepturilor şi a

şanselor de acces ale tuturor cetăţenilor la exprimarea prin intermediul mass-media.

• Caracterul popular. Apropierea de public (amendată uneori prin acuzaţii de populism,

degradare a culturii etc.) motivează locul în ierarhia credibilităţii, opiniei publice.

• Eterogenitatea. Caracterul compozit, vizând un public divers, ţinte comunicative,

moduri de finanţare denotă eterogenitatea sistemului în ansamblul său. Deşi urmează cadrele

generale ale presei democratice, presa românească nu a atins standardele de calitate şi

profesionalism din ţările democratice „de tradiţie”.

• Eludarea responsabilităţii. Născută în vâltoarea evenimentelor, presa post-decembristă

a preluat specificul evenimentelor şi al stărilor de criză, violenţă, patetism. Jurnaliştii implicaţi

emoţional în derularea evenimentelor îşi vor atribui deseori rolul de „a face istorie” şi nu de a

mediatiza realitatea, firesc, conturând realitate jurnalistică.

Efect imediat şi de durată a fost apariţia „unei situaţii de «haos pozitiv» în care toţi nu voiau

altceva decât să se exprime în presa scrisă şi audiovizuală. Editorii şi jurnaliştii au afirmat

imediat că libertatea de expresie recent cucerită echivala cu un jurnalism în care oricine, orice

partid politic şi orice idee puteau fi criticate. Această filosofie a îndepărtat presa românească de

reportajul echilibrat, orientând-o spre o prezentare polemică şi subiectivă a câtorva evenimente,

idei sau expresii alese cu grijă”.5

• Mimetismul. În ideea de a arde etapele, uneori fără a avea o cultură jurnalistică şi de

cele mai multe ori tentaţi de senzaţional şi medii obscure, jurnaliştii cu putere de decizie în

66

formatul grafic sau în grila de programe „imită” formule considerate „de succes”. Aceste

prezenţe sunt, de regulă, meteorice, iar apariţia lor este, pe cât de imprevizibilă, pe atât de

efemeră.

Formula tabloidă a Evenimentului zilei a fost preluată de numeroase cotidiene.

Istoria presei a dovedit că asemenea produse mediatice sunt receptate chiar cu aviditate într-o

epocă marcată de „foamea” de presă (vezi România începutului de an 1990). Efectul de saturare

se produce însă în timp scurt şi dispariţia unor asemenea produse mediatice este iminentă.

• Tabloidizarea. Trecerea de la o presă militantă, de opinie la una de fapt divers a impus

modul tabloid de a face presă „un fel de plasmă care scaldă toate tipurile de media şi toate

formele de discurs jurnalistic: «La noi aleargă după senzaţionalul ieftin şi ziarele cu pretenţii, ai

căror directori sau redactori şefi se consideră lideri de opinie şi vor să conteze ca voci autorizate.

Amestecul între comerţul cu ştiri morbide şi dorinţa de prestigiu mediatic este, şi el, un semn al

neaşezării criteriilor, al primitivismului moral de care societatea noastră românească nu reuşeşte

să scape»”.6

Stilul tabloid a impus un anume tip de discurs jurnalistic: preferinţa pentru subiecte minore

considerate ca fiind realităţi, victoria „aspectelor” asupra „evenimentelor”, „senzaţionalizarea”

vieţii, pierderea neutralităţii limbajului în favoarea conotaţiilor afective.

• Criza de credibilitate. Diferenţa între credibilitatea presei şi credibilitatea jurnaliştilor

este o temă de actualitate. Este o situaţie de fapt probată de sondajele de audienţă. Greu de crezut

este că jurnaliştii înşişi au mai puţină încredere în presă, decât chiar publicul-ţintă. Cercetările

întreprinse sub egida Institutului de Sociologie al Academiei Române arată, pentru anul 2002 că:

„daca 8% din public afirmă că are multă încredere în mass-media, numai 3% din jurnaliştii

chestionaţi împărtăşesc această părere; 51% din public are destul de multă încredere, dar

numai 31% din jurnalişti; 35% din public are puţină încredere, faţă de 40% din jurnalişti; 7%

din public nu are deloc încredere, faţă de 9% din jurnalişti”.7

Curba credibilităţii se modifică în funcţie de comportamentul jurnalistic. Este un proces în

derulare marcat de gradul de performare a actului jurnalistic.

Fiecare notă specifică definită şi caracterizată de profesorul Mihai Coman în volumul său

Mass-media în România post-comunistă poate constitui subiectul unei dezbateri în care

acumulările succesive pot fi confruntate cu impactul noilor tendinţe în jurnalismul contemporan,

tendinţe asimilate sau la care s-a aderat mai mult sau mai puţin deliberat.

Presa românească în perioada post-decembristă rămâne un capitol deschis. Reperarea

câtorva aspecte definitorii s-a dorit a fi din partea noastră doar pretextul reflecţiei asupra

fenomenului actual.

67

Note

1 Gross, Peter, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Ed. Polirom, 1999, p. 83 2 Kifner, J., 1989, 28 decembrie, Romanian Revolt, Live and Uncensored, The New York Times, p. 11 – Apud Gross, Peter, op. cit. p. 82 3 Danielle, Rovenţa – Frumuşani, Semiotică, societate cultură, Iaşi, Institutul European, 1999, pp. 228-231 4 Coman, Mihai: Mass media în România post-decembristă, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 67-76 5 Gross, Peter, Mass media in Revolution and Naţional Development: The Romanian Laboratory, Iowa, State University Press, Ames, p. 42, Apud. Mihai Coman, op.cit., p. 70 6 Vasilescu, Mircea, Mass-media, Curtea veche, 2001, Bucureşti, p. 51 – apud. Coman, Mihai, op. cit. P. 72 7 Marinescu, Valentina Mass-media în România o latură sociologică, Tritonic, Bucureşti, 2002, apud. Coman, Mihai, op. cit. p. 75

68

Istoria mijloacelor de radiodifuziune

(de la telegraful prin influenţă la radioul public şi privat)

Istoria tehnicii radio O incursiune în istoria radioului presupune abordarea fenomenului din unghiuri multiple:

▪ la începutul sec. al XIX – lea dezvoltarea tehnicii răspundea unei nevoi de comunicare

instantanee la distanţă şi necesitatea performării modalităţii de transmitere a semnalului sonor.

▪ istoria însăşi impunea inventarea unor aparate care să ajute la derularea evenimentelor,

mediatizarea lor şi mai ales la stabilirea unei relaţii de instantaneitate, germene al globalizării

informaţiei.

Samuel F. B. Morse a fost cel care a constituit un telegraf funcţional privit cu neîncredere de

lumea tehnicii. Morse era profesor de literatură şi arta designului la Universitatea din New York.

El a demonstrat că poate să transmită mesaje prin zece mile de sârmă şi a cerut o

subvenţionare din partea guvernului. Propunerea a fost aprobată şi la 24 mai 1884 s-a stabilit

linia telegrafică între Washington D.C. şi Baltimore, iar mesajul a fost „Ce a lucrat Dumnezeu”.

Istoria va consemna anul 1876 ca important în istoria viitorului radioului, graţie lui

Alexander Bell care a reuşit să transmită vocea umană prin cabluri electrice către principalele

zone populate din lume.

Heinrich Hertz va demonstra existenţa undelor electromagnetice (după ce James Maxwell le

descrisese într-o teorie matematică) şi va concepe un aparat pentru a le genera şi a le stoca.

Când însă se vorbeşte ca prim moment al istoriei radioului se invocă numele lui Gugliermo

Marconi.

El va transmite mesaje codate, iar aparatul conceput de el va fi primul telegraf fără fir.

Paternitatea invenţiei este atribuită mai multor inventatori, în funcţie de ţara de origine a

enciclopediei care o consemnează:

▪ „Lexicon der Deutschen Buchgemeinschaft” îl numeşte pe Heinrich Hertz;

▪ „Malaïa Sovietskaïa Entsiklopedia” consemnează numle lui Popov;

▪ italienii, în „Nuova Enciclopedica Sonzogno” îl plasează pe primul loc pe Marconi,

alegere făcută şi de „Le Larousse universal”.1

Telegrafia electrostatică va fi în atenţia lui Watson şi Edison.

Experimente în telegrafia fără fir a făcut şi inginerul rus Alexander Popov în jurul anilor

1895. 1 L.C. Joss, “Le génie n’a pas de patrie: il y a des Popov partout”, citat de Jean Cazenoble „Les Origines de la Télégrafie sans fils”, CNSR, Centrul de documentare pentru ştiinţe umane, Paris, 1981, p. 2

69

Amiralitatea va fi cea mai interesată de telegrafia fără fir. Va semna în 1903 un contract cu

Marconi pentru a folosi toate brevetele acestuia.

Un obiectiv important al tuturor cercetărilor de la sfîrşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al

XX-lea era transmiterea vocii prin radio.

În ajunul Crăciunuiui anului 1906, operatorii de pe vasele aflate în Oceanul Atlantic, au auzit

pentru prima dată în căşti vocea umană.

Reginald A. Fessenden a avut ideea radiodifuziunii. Vocea lui va fi auzită în căşti. Iată ce

povesteaau operatorii: „o voce umană iese din maşinăria asta, cineva vorbeşte! O voce de femeie

care cântă. Incredibil (...) se aude o persoană recitând un poem, apoi un solo de vioară”. 2

Fessenden crease ideea de radio ca un spectacol.

În aceeaşi perioadă Lee de Forest experimenta, fiind convins de viitorul radioului şi

valorificându-i ab iniţio valenţele spectaculoase. El nota în jurnalul său: „Datoria mea (deosebit

de plăcută) este de a distribui din zbor melodii frumoase peste oraşe şi mări, încât şi marinarii să

poată asculta din depărtare, pe calea undelor, muzica de la ei de acasă”.1

Încep experienţele de radiodifuziune la Paris, din Turnul Eiffel. Emisiunea muzicală va fi

recepţionată la o distanţă de 800 Km. În 1910 va transmite de la Metropolitan Opera un spectacol

avându-l personaj principal pe Caruso.

Spectacolul muzical (al cărui impact emoţional şi la distanţă convinsese) va fi completat de

spectacolul informaţiei; ca noutate şi sinteză în radiojurnale şi de surpriza, chiar suspansul în

transmiterea în direct a evenimentelor (ca în cazul rezultatelor alegerilor).

Invenţia lui Lee De Forest, audio-ul, lampa sau, în terminologia de azi, tubul cu vid a ajutat

la amplificarea transmisiei şi a semnalelor radio receptate a însemnat dezvoltarea radioului şi

folosirea lui de către mai mulţi utilizatori, la început doar pe nave, datorită greutăţii sale.

Aparatul de radio se va perfecţiona şi va deveni portabil.

David Sarnoff va fi primul reporter radio, care va comenta în direct un eveniment

internaţional cu mare impact emoţional, tragic: scufundarea vasului Titanic. El recepţionează

mesajul naufragiului Titanicului şi rămâne la telegraful său din New York, aflat într-o staţie

radio din New York City, descifrând mesajele de la locul dezastrului.

Întreaga Americă va trăi simultan cu naufragiaţii, dezastrul începutului de secol, timp de 72

de ore. Era anul 1942.

Conştient de succesul transmisiei sale, David Sarnoff va propune în 1916 un radio music box:

2 Flichy, Patrice: “O istorie a comunicării moderne”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999 1 Sursă: Flichz, Patrice – op. cit., p. 149-150

70

„Am în cap un plan de dezvoltare care ar transforma aparatul de radio într-un bun de consum

casnic la fel ca pianul sau ca fonograful. Ideea este de a aduce muzica în casă prin telegrafia fără

fir.”1

In extenso, programul său se anunţa astfel:

„Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio «un obiect de uz casnic», în acelaşi

sens ca şi pianul sau fonograful. Ideea este să aduci muzică în casele oamenilor prin intermediul

radioului. S-a mai încercat acest lucru în trecut prin intermediul firelor de sârmă, dar încercarea a

eşuat, deoarece firele de sârmă nu se pretează la acest proiect. Totuşi, cu radioul ar fi perfect

fezabil. De exemplu – un radioemiţător telefonic având o rază de acţiune de, să spunem, 25 până

la 50 de mile, poate fi instalat într-un punct fix unde se cântă muzică instrumentală, vocală sau

de ambele tipuri...receptorul poate fi proiectat sub forma unei simple «cutii muzicale radio» şi

reglat pe diferite lungimi de undă, care ar putea fi schimbate doar prin rotirea unui singur

comutator sau prin apăsarea unui singur buton.

«Cutia muzicală radio» poate fi prevăzută cu tuburi amplificatoare şi cu un telefon-difuzor şi

ambele pot fi montate într-o singură cutie. Cutia poate fi aşezată pe o masă în salon sau în

camera de zi, şi rotind comutatorul, muzica transmisă poate fi recepţionată...

Acelaşi principiu poate fi aplicat în numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu

recepţionarea unor conferinţe acasă, conferinţe care pot fi perfect audibile; de asemenea,

evenimente de importanţă naţională pot fi anunţate şi recepţionate simultan. Scorurile de la

meciurile de baseball pot fi transmise în eter prin folosirea unei staţii instalate pe terenurile de

joc. La fel se poate proceda şi în cazul altor oraşe. Această propunere ar fi extrem de interesantă

pentru fermieri şi pentru alte persoane care trăiesc în districte îndepărtate, aflate la mare distanţă

de oraşe. Procurîndu-şi o «cutie muzicală radio», ei ar putea asculta concerte, conferinţe, muzică,

recitaluri etc. Eu am arătat doar câteva dintre cele mai probabile domenii de utilizare pentru un

astfel de dispozitiv, totuşi mai există şi alte numeroase domenii în care principiul poate fi

extins.”

(„Teorii ale comunicării de masă” – Malvin L. De Fleur, Sancho Ball – Rokeach – Ed. Polirom,

Iaşi, 1999, p. 106)

Doctorul Frank Conrad a obţinut în 1920 licenţa pentru transmiţătorul său de acasă, staţia

8XK. Pentru că în zonă semnalele sale erau recepţionate, pentru a obţine un sunet continuu a

început să transmită muzică, la început din proprie iniţiativă, mai apoi, timp de două ore în două

seri pe săptămână, la cererea publicului ascultător.

1 David, Sarnov, “Looking Ahead”, citat de Margaret B. W. Graham, “RCA and the videodisc: the Business of Research”, Cambridge Universitz Press, 1986, p. 32

71

El şi familia sa vor fi consemnaţi în istoria radioului drept primii „disc jockeys” şi programele

astfel difuzate ca prime programe la cerere.

În pofida invenţiilor de mare importanţă pentru istoria sa, radioul are totuşi puţini adepţi.

În SUA se caută formule de susţinere financiară a „radioului pentru toţi”: de la diverşi mecena

care sprijină activitatea posturilor universitare, la ideea fiscalităţii şi publicităţii şi până la plata

efectivă a serviciului radio, comparabil cu un serviciu de telefonie.

Trebuia însă asigurată o difuzare naţională. Aşa apar network (legarea staţiilor pentru o

acoperire naţională).

Următorul moment a fost naşterea aparatului radio comercial de largă folosinţă.

În 1920 la Pittsburg, la staţia KDKA Harry P. Davis va anunţa că va transmite în eter

rezultatele alegerilor prezidenţiale din 11 noiembrie. Warren G. Harding a fost ales preşedinte al

Statelor Unite ale Americii, iar radioascultătorii au fost primii care au aflat, înaintea cititorilor de

ziare.

Se dovedise astfel o altă valenţă importantă a radioului: transmiterea imediată a ştirilor de

ultimă oră, după de David Sarnoff comentase de la distanţă un eveniment tragic: scufundarea

vasului Titanic.

Producţia de receptoare în masă va fi realizată în timpul celui de-al doilea război mondial,

când radioul va cunoaşte o perioadă de dezvoltare mondială.

Radioul devine mijlocul de comunicare cel mai accesibil, cel mai comod (va impune formula

„divertisment at home”) şi în timp se va dovedi cel mai ieftin. Transmisiunile în direct vor

asigura simultaneitatea între producerea evenimentului şi receptarea lui, aspect binevenit într-o

epocă a vitezei.

Înfiinţarea network-urilor, ce funcţionau ca staţie centrală pentru multe filiale asigura

difuzarea naţională a programelor.

Dorinţa de fidelizare a ascultării îi va determina pe inventatori să caute formule noi care să

faciliteze ascultarea.

Edwin Amstrong a fost inventatorul radiodifuziunii FM. În 1933 cercetările sale s-au

concretizat în definirea undelor FM.

Istoria radioului consemnează lupta şi în plan juridic dintre Amstrong şi Sarnoff pentru

declararea paternităţii acestor unde. În 1953 Amstrong cedează nervos şi se sinucide, aruncându-

se pe fereastra apartamentului său din New York.

Istoria radioului are astfel pagini dintre cele mai diverse, în registre variate: tragism

(naufragiul vasului Titanic sau moartea lui Edwin Amstrong), divertisment at home (cu primii

disc jockeys – familia Conrad) sau cu momentele de interes naţional (alegerile prezidenţiale) şi

de spectacol pentru toţi (transmisiunea de la Metropolitan Opera).

72

Radioul re-crea cotidianul, potenţându-i valenţele circumstanţiale, în scopul vinderii

aparatelor sau doar a informaţiei.

Spectacolul vieţii va fi însă preluat cu un impact şi mai mare de către televiziune.

În pofida concurenţei acerbe, radioul va rămâne mijlocul de comunicare preferat mai ales în

tronsoanele – orare ale zilei, când ascultarea lui permite desfăşurarea simultană şi a altor

activităţi, devenind mediul „de fond” prin transmiterea muzicii şi la interval de 30 minute sau 60

minute a grupajelor informative.

Explicitarea modului de funcţionare, a statutului, a zonei de acoperire şi a dezvoltării

particulare inedite ne-au determinat să selectăm câteva cazuri celebre din peisajul radiofonic

mondial pentru a servi drept model de discuţie şi reper în prezentarea istoriei radioului în

diacronie şi cincronie.

73

Repere în evoluţia radioului în Europa

În Europa radioul se va constitui într-o preocupare a specialiştilor, după ce dincolo de Ocean

se va fi impus ca o prezenţă costisitoare dar dorită.

1. Reichul se va interesa de radio şi pentru raţiuni economice, dar şi pentru cele politice.

Adolf Slaby şi Georg Graf von Arco elaborează propriul sistem de telegrafie. Impăratul

Wilhelm al II-lea a insistat în unitatea tuturor proprietarilor de sisteme şi aşa va lua naştere

celebra companie „Telefunken”.

Pe la începutul anului 1919 au început transmisiile de ştiri, preluate de 80 de oficii poştale şi

distribuite ziarelor.

În 1920 radioul în faza de început întâmpina orizontul de aşteptare al ascultătorilor distribuind

cotaţiile pentru mărfuri şi valută către 26 de oraşe germane şi cinci oraşe din străinătate.

În 1923 în Germania va fi recepţionat primul program de radio.

Prima emisie care atestă înfiinţarea radioului în Germania s-a produs pe 29 octombrie 1923,

la ora 20 din Casa de discuri VOX AG din Berlin prin difuzarea următorului anunţ:

„Aici este postul de emisie Berlin Voxhaus Canal 400. Începem programul radiofonic de

divertisment (s.n.). Ascultaţi concertul inaugural, pentru violoncel solo, cu acompaniament la

pian, „Andantino” de Kreisler, în interpretarea capelmaistrului Otto Vrack şi al lui Fritz

Goldschmin”.

Evoluţia dotării locuinţelor cu noul mijloc de informare este notabilă. Preţul iniţial al

aparatelor a fost 400-500 mărci, apoi s-a ieftinit. Argumentul elocvent este numărul de abonaţi

radio.

ABONAŢI RADIO 1923-1926

DATA BERLIN TERITORIUL REICHULUI

1.12.1923

1.04.1924

1.07.1924

1.10.1924

1.04.1925

1.04.1926

253

601

74.406

107.327

316.238

522.461

467

9.895

99.011

279.257

778.868

1.205.310

1928 erau peste 2.000.000 abonaţi

1932 erau peste 4.000.000 abonaţi

74

Sursa: Michael H. Haas, Uwe Frigge, Gert Zimer, „Radio Management. Manualul

Jurnalistului de radio”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 19

Denominările folosite pentru desemnarea universului de unde magnetice erau sugestive:

„serviciul rapid pentru ştiri oficiale şi particulare” şi ... „Depeşă vorbită”.

La nivel european prima sistematizare a frecvenţelor s-a realizat la 15 noimbrie 1926 prin

„Planul lungimilor de undă de la Geneva”.

Nu venise vremea ...restricţiilor.

În deceniul al treilea nu erau stipulate sancţiuni pentru cei ce încălcau frecvenţele şi nici nu s-

a stabilit prin actul final al Conferinţei Mondiale de Radio de la Praga (30 iunie 1929) limitarea

puterii de emisie.

Monopolizarea radioului prin forţa politică de esenţă totalitară s-a realizat în timpul celui de-

al treilea Reich. Partidul Naţional – Socialist prin Josef Goebbels şi Adolf Hitler) a definit

exemplar propaganda totalitară prin intermediul radioului.

Despre al doilea război mondial în Germania s-a aflat de la radio. Pretext pentru atacul

Germaniei asupra Poloniei a servit „înscenarea, în noaptea de 31 august spre 1 septembrie 1939,

a unui atac asupra unui post de radio şi anume a staţiei din Gleiwitz”.1

B.B.C. va deveni postul foarte ascultat de către germani în timpul celui de-al doilea război

mondial, nu numai pentru informaţiile transmise fără cenzură, dar şi pentru faptul că anunţa

numele soldaţilor germani luaţi prizonieri de către aliaţi.

Ultimul discurs propagandist a fost rostit de Goebbels la 19 aprilie 1945, când Hitler împlinea

vârsta de 56 de ani.

Eliberarea radioului german de sub teroarea dictaturii naziste a fost consemnată

prin...”spectacol” muzical – muzică jazz.

În 1950 companiile de radio din Republica Federală organizate după un sistem de drept public

s-au unit în ARD (Asociaţia Posturilor Publice de Radio din Republica Federală Germania).

Radioul german îşi găsise drumul drept spre lumea democratică, având ca punct important în

evoluţie Unificarea Germaniei.

Radioul public şi radiourile private vor coexista şi vor asigura pluralismul de voci radiofonice

necesar într-o societate democratică.

2. Diversitatea „vocilor radiofonice” este elocventă şi pentru un alt spaţiu european: Franţa.

Coexistenţa Radioul public naţional şi a radiourile comerciale este de reperat în Franţa încă

din 1970. Spectrul radiofonic este structurat astfel:

1 Michale H. Haas, Uwe Frigge, Gert Zimmer- op. cit., p. 26

75

- staţii locale independente;

- staţii locale afiliate la reţele mari;

- canale naţionale tematice;

- canale naţionale generaliste;

Spectrul radiofonic, cu tendinţa spre canalele muzicale este variat şi ca procent de

audienţă:

FRANCE INTER GENERALIST 11,6%

FRANCE

MUSIQUE

CLASICĂ 0,9%

FRANCE

CULTURE

CULTURAL -

FRANCE INFO INFORMATIV 4,2%

RFI INTERNAŢIONAL 25 mil.

ascultători

RADIO

FRANCE

RFO FRANŢA DE

DINCOLO DE

OCEAN

necunoscut

FIP, FIM etc. (9) FM în marile oraşe 3,2%

PUBLIC în jur

de 23%

STAŢII

LOCALE Alte 38 de staţii 5,8%

RTL 18,7%

EUROPA 1 6,9%

Staţii ex-periferice

(LW şi FM)

RMC 2,1%

CHÉRIE FM 4,1%

EUROPE 2 3,9%

NRJ 6,7%

NOSTALGIE 4,8%

SKYROCK 3,1%

RFM 3%

RTL 2 2,3%

PRIVAT

(aprox. 70%)

Reţele FM muzicale

(în jur de 15)

FUN RADIO 2,1%

Staţii asociative 2,9%

Sursa: Claude – Jean Bertrand (coord.) – „ O introducere în presa scrisă şi vorbită” – Ed.

Polirom, Iaşi, 2001, p. 65-66 – după Médiamétrie

76

Diversitatea tematică şi numărul relativ mare al posturilor private, „împart” piaţa audienţei,

ilustrând performanţele publicului şi mai ales ... ignorările publicului.

Forme ale radioului (radio local, radio regional, radio naţional)

Organizarea duală post public naţional şi post privat implică înţelegerea esenţei celor două

forme atât din punct de vedere al profilului grilei de programe, cât şi a ariei de acoperire.

Specificul postului public presupune respectarea şi susţinerea radiofonică a celor şase

dimensiuni componente ale misiunii acestui post: informare, educare, cultură, divertisment,

promovarea imaginii ţării pe care o reprezintă, catalizare economică-socială-comunitară.

Pilonii esenţiali (recunoscuţi de toate radiourile publice) sunt însă: informaţia, cultura şi

divertismentul.

Posturile private sunt comerciale. Atragerea publicităţii pe tronsoane cât mai mari şi cât mai

des difuzate asigură existenţa postului.

Postul naţional a fost modelul unic în Europa până în jurul anului 1980. Instituţia-mamă era

(şi mai este) situată în capitala ţării, realizează programe în majoritate producţii proprii (60%),

restul cumpără şi le transmite prin unde hertziene emiţătoarelor sale de pe întreg teritoriul. Este

cazul televiziunii spaniole TVE., italiene RAI, britanice BBC ş.a.

Postul privat poate exista singur, cu arie de acoperire în limita frecvenţei pe care o deţine sau

poate fi întegrat unei reţele ample. Pot fi producători regionali (ex. ITV în Marea Britanie), care

în perioada de maximă audienţă (prime time) produc împreună un program (costul pe program

fiind cotă parte, în funcţie de câţi parteneri sunt).

Staţiile necomerciale independente pot să se reunească şi să devină ca în SUA Public

Broadcasting Service.

Există şi Network – versiunea americană şi comercială a furnizorului central. În SUA

funcţionează 3 network-uri: CBS, NBC, ABC. Ele sunt în esenţă intermediari între marii

cumpărători de publicitate (care cumpără spaţiile radiofonice), producători de divertisment

(cumpără programe de la Hollywood şi realizează emisiuni de interes general şi imediat –

informaţii, sport) şi staţiile emiţătoare (cărora le distribuie producţia în mod gratuit). Este un

mod ingenios de a penetra în întreg spaţiul naţional, cu informaţii din publicitate conform cererii

pieţei (pentru care s-au făcut sondaje de piaţă de cei ce ulterior cumpără spaţii radiofonice pentru

a promova produsele care sunt cerute pe piaţă).

77

Radioul local a fost primul pas în dezvoltarea radioului. Experimentele lui Sarnoff sau Franck

Conrad au creat un radio local, fază incipientă şi au şi definit caracteristicile radioului comercial

(transmiterea de ştiri şi muzică).

Radioul local în lume

În SUA la sfârşitul anului 1988 erau atestate aproape 10.500 staţii de radio din care

aproximativ 9/10 erau finanţate exclusiv din reclame.

Acordarea licenţelor se face pe plan local, spre deosebire de alte ţări, unde repartizarea

acestora este sarcina unui consiliu naţional.

Necesitatea funcţionării şi a unor radiouri cu sarcina de a promova cultura şi educaţia a fost

resimţită încă din anii 1940, motiv pentrru care s-au înfiinţat radiouri culturale pe lângă

universităţi. S-a creat chiar o reţea naţională („Naţional Public Radio” – NPR).

Specificul NPR este melanjul între emisii naţionale şi emisii cu subiecte locale. Preponderente

în structura programelor sunt ştirile, existenţa lor salvând de la provincialism imaginea de

ansamblu a radioului.

Un statut şi o funcţionare inedite au posturile de radio aşa-numite „Community Radios”.

„Structura postului de radio WBAI din New York poate fi un exemplu edificator. Întregul

program produs de WBAI poate exista doar prin implicarea a 200 de colaboratori voluntari

(neplătiţi), programul este alcătuit în exclusivitate de amatori ce activează ca reporteri, crainici,

autori de piese de teatru radiofonice şi disc – Jockey [...].

[...] 85% din program este produs de NewYork City.

«Pacifica Network» furnizează 5% din program, constând în principal din emisiuni de ştiri

produse la centru, completate de ştiri proprii din politica locală. Restul de 10% sunt asigurate din

surse naţionale precum «Public Radio»”1

Aceste „Community Radios”, numite şi „listener- supported” sunt susţinute financiar prin

donaţii şi acţiuni organizate de ele. Sunt protejate de influenţarea mai marilor zilei:

În Marea Britanie

Peisajul radiofonic englez a avut drept caracteristică o echilibrare a forţei de atracţie între

postul public şi cel privat.

1 BAKENHUS, NORBERT: “Radioul local. Ghid practic pentru jurnalişti”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 25

78

Existenţa BBC (British Broadcasting Corporation) şi a IBA (Independent Broadcasting

Authoritz), prima organizatoare a radioului public, cea de-a doua a radioului privat asigura

imaginea democratică a universului radiofonic, dar şi lipsa unei concurenţe cu alte posturi

private.

Ambele organisme s-au bucurat de-a lungul vremii de apreciei considerabile atât din partea

publicului, cât şi a mediului cultural elitist. De altfel, programele, radioul englez în ansamblul lui

erau destinate unui auditoriu elevat, segmentele publicitare şi de divertisment lejer având o

pondere mică.

Radioul local a fost prezent pe harta undelor hertziene a Marii Britanii, ca intenţie din 1960,

ca expresie reală în 1967, în 8 oraşe.

Pe lângă cele 4 canale naţionale, BBC anunţa înfiinţarea a încă 38 de posturi până în 1987. În

paralel cu acestea, din 1970 s-au dezvoltat şi staţiile independente de radio – „Independent local

Radio Stations” (ILR). S-a detaşat prin formulă şi impact pe piaţa media Cardiff Broadcasting

Company (CBS).

Radio public şi radio privat sunt într-o competiţie din ce în ce mai pronunţată şi datorită

rigorilor financiare, pe care le întâmpină BBC în ultimii ani.

Radioul local în Germania

Un profil deosebit l-au avut radiourile private din Bavaria. 78 de localităţi aveau în 1986 92

de frecvenţe ultra-scurte.

Concurenţa pe piaţa media a fost din cele mai deosebite. Postul naţional şi radioul privat

federal ANTENNE BAYERN absorbiseră în mare parte resursele publicitare din zonă. Doar din

reclama locală era greu de crezut că radioul local bavarez va supravieţui.

Un studiu de piaţă efectuat pe acestă temă a condus la concluzia că radioul local va

supravieţui numai în zonele puternic industrializate. Publicitatea ce s-ar putea realiza în această

zonă cu acest profil ar putea constitui singura sursă şi suficient pentru continuare activităţii

radioului local.

A funcţionat un principiu, care ar putea fi „folosit” şi în alte cazuri, în zone pe glob cu deficit

economic: radioul trebuie să fie „atât de local pe cât este economic posibil, atât de regional pe

cât e necesar posibil”.

79

Politica de programe a impus minimizarea costurilor de producţie prin preluarea unor

probleme şi prin crearea „modelelor de case radio”, fuzionarea între partea tehnică şi cea

administrativă ale fiecărui post într-o societate comună.1

Procentul crescut de audienţă a radioului local (25,8% în 1993) certifică preferinţa

ascultătorilor pentru programele cu informaţii utilitare din comunitatea locală, cu ştiri de interes

general din diferite domenii şi aspectarea pieţei publicitare în zona de locuit.

Este de fapt destinul radioului local din orice zonă a globului, care se luptă pentru susţinere

financiară prin reclamă şi audienţă prin configurarea profilului local al emisiunilor de producţie

proprie, asociate cu emisiuni preluate de pe canalele regionale sau naţionale.

Istoria radioului românesc

Începuturile şi evoluţia radioului în România sunt condiţionate de evoluţia societăţii şi de

dezvoltarea tehnicii în anume perioade istorice. Radioul însuşi va fi oglinda evenimentelor

derulate în diacronie şi sincronie, evidenţiindu-şi astfel calitatea esenţială: re-crearea cotidianului

şi proiectarea într-o constelaţie de valori a faptelor inedite derulate în cotidian.

Mărturiile arhivistice, fonoteca de aur (în dublă accepţiune: ca valore estetică şi valoarea

documentară), revista radioului (care a purtat mai multe denumiri de-a lungul propriei sale

istorii, sunt repere demne de investigaţia detaliată.

Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune (post public naţional şi unic, până la Revoluţia

din decembrie 1989) păstrează texte ale emisiunilor din 1932 primele texte ale conferinţelor

difuzate la radio şi colecţiile incomplete ale revistelor „Radiofonia”, „Radio România”, „Radio

Adevărul”, „Radio Universul”. În colecţiile Societăţii Române de Radiodifuziune sunt peste

2000 de fotografii, care ilustrează istoria Radiofoniei şi culturii româneşti timp de peste 50 de

ani.

Clişeele sunt negative pe peliculă şi chiar pe sticlă.

Direcţia Patrimoniu din Cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune a publicat la Editura

Casa Radio volume consistente despre istoria instituţiei („Istoria Societăţii Române de

Radiodifuziune, vol. 1, partea I şi a II-a, vol II), o antologie de conferinţe (vol. I, 1931-1938) sub

genericul „Orele culturii” şi „Vocile memoriei” (vol. I 1931-1935), publicistică literară

radiofonică (vol. „Microfonul vagabond”), ş.a.

Istoricul Eugen Denize a studiat arhiva radioului şi a scris: „Istoria Societăţii Române de

Radiodifuziune”, corelând fenomenul radiofonic cu evoluţia istorică a României până la 1945.

Două volume (trei cărţi) – o reconstituire integrală a unor epoci din dublă perspectivă: 1 Bakenhus, Norbert: “radioul local. Ghid practice pentru jurnalişti”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 20

80

reconstituirea istoriei radioului circumscrisă în contextul socio-istoric şi interpretarea

evenimentelor istorice pe baza documentelor din arhiva radioului. Urmând firul istoriei sale vom

consemna reperele cele mai importante pentru înţelegerea evoluţiei radioului în context socio-

politic, economic şi cultural.

Începuturile radiodifuziunii româneşti, în accepţiunea largă a termenului datează din 1908.

Serviciul Maritim Român va instala în acest an primul post de radiotelegrafie la Constanţa.

Izbucnirea primului război mondial găsea România total nepregătită din punct de vedere al

dotării tehnice şi în pericolul de a rămâne izolată prin întreruperea legăturilor telegrafice şi

telefonice prin fir.

Inginerul Em. Giurea va instala primul post primitiv de emisie-recepţie în Parcul Carol din

Bucureşti şi prin intermediul acestuia se vor stabili legături Grecia, Italia şi Franţa.

Cel mai puternic post de emisie din această perioadă este cel de 150 KW instalat la Herăstrău,

identic cu posturile de la Paris şi Lyon.

Într-o perioadă marcată de bucuria împlinirii României Mari s-au creat premisele dezvoltării

tehnice, care vor determina la 1 noiembrie 1928 realizarea primei transmisiuni radiofonice

oficiale.

Înfiinţarea Societăţii de Difuziune Radiotelefonică şi a primului post naţional de

radiodifuziune s-au desfăşurat în perioada 1925-1928.

Statul susţinea demersurile pentru dezvoltarea radiodifuziunii româneşti şi în 1921 hotărăşte

înfiinţarea unei reţele de posturi radiotelegrafice care să acopere întreg teritoriul românesc. Era

nevoie de prieteni, pasionaţi în domeniu, care să se dedice deopotrivă cercetărilor, dar şi

organizarii unor manifestări specifice. În 1924 la Institutul Electrotehnic Universitar condus de

profesorul Dragomir Hurmuzescu, la iniţiativa sa se va constitui „Asociaţia Prietenii

Radiofoniei”.1

Un obiectiv important era formarea Societăţii de Difuziune. Asociaţia organiza săptămânal

conferinţe cu caracter ştiinţific, joia şi sâmbăta la orele 21.30 realiza audiţii radiofonice publice

şi a înfiinţat un radio-club.

În toamna anului 1925 apar primele publicaţii periodice: „Radio Român” şi „Radiofonia” (15

octombrie 1925 – decembrie 1926).

În 1925 se realizează primele emisii radiofonice. Consemnarea evenimentului va fi ilustrată

printr-o mărturie impresionantă a scriitorului Mihail Sadoveanu, publicată în revista „Radio

România” din 28 martie 1926, cu titlul: „Radiofonia”:

„În clipa când, însă, pentru prima oară fenomenul s-a produs, judecăţile anterioare au căzut ca

fluturii de hârtie. Nu mi-am mai spus şi nu mi-am mai explicat nimic. Cu toate amestecurile

1 Crăciun, Victor, “Manuscrise şi voci. Scriitori români la radio”, Bucureşti, 1977, p. 11-12

81

paraziţilor, am rămas numai asupra chemării care mi se adresa (opera „Faust” de Gaunod- n.n).

Armonia şi simfonia moale a orchestrei s-au izolat în urechea mea şi simultan a lucit în mine

conştiinţa minunii. Venea la sufletul meu un glas de departe şi o adiere de instrumente însufleţite

de oameni vii. Nu-i maşinăria gramofonului, nu sunt umbrele cinematografului, ci e vibrarea

vieţii, e contact direct cu omul, fratele meu din depărtare. Deci e suprimat spaţiul”.1 (s.n)

Mihail Sadoveanu definea în acele începuturi ale radioului caracterul inefabil, valoarea

emoţională a actului radiofonic, „proximitatea” ca latură afectivă prin „suprimarea spaţiului”.

Precum toare radiourile din lume, şi radioul românesc va începe cu un spectacol în dublă

accepţiune: manifestare culturală transmisă printr-un mijloc de comunicare în masă şi impact

emoţional datorat ineditului şi...muzicii.

Postul de emisie de la Institutul Electrotehnic va transmite de două sau de trei ori pe

săptămână muzică şi informaţii pentru radioamatori. Postul este considerat precursorul Societăţii

Române de Radiodifuziune.

Societatea a început să funcţioneze efectiv la 5 martie 1928, dar a reuşit să realizeze prima

emisiune oficială la 1 noiembrie 1928.

Programul primei emisiuni (într-o zi de joi), a fost următorul:

Între orele 17.00-19.00:

• cuvântarea de deschidere rostită de prof. Dragomir Hurmuzescu, preşedintele

Consiliului de Administraţie;

• versuri scrise şi recitate de Horia Furtună;

• muzică de dans;

• Quintetul Radio;

• informaţii de presă;

• Quintetul Radio;

• muzică românească;

• poezie populară românească;

• conferinţă susţinută de Horia Furtună;

• Quintetul Radio cu muzică românească;

De la orele 21.00 la 24.00

• muzică interpretată de solista Băicoianu;

• buletin meteorologic;

• ştiri sportive;

1 Mihail, Sadoveanu, “Radiofonia” în “Radio Român”, an I, nr. 24-25, 28 martie 1926, p. 6

82

• Quintetul radio din operele lui Johann Strauss1

Am prezentat ca un desfăşurător de emisiune programul din 1 noiembrie 1928 pentru a

constata consistenţa ideatică şi de atmosferă a programului, derularea

într-o logică a tensiunii discursului radiofonic (cu momente de relaxare alternate cu momente

vorbite cu informaţii).

Este perioada transmiterii primelor emisiuni tematice:

- 10 noiembrie 1928 – emisiuni pentru copii

- 8 decembrie 1928 – prima conferinţă adresată femeilor

- 10 decembrie 1928 – sfaturi cu caracter medical

- 18 decembrie 1928 – transmisie umoristică.

În acelaşi decembrie Tudor Arghezi va scrie în revista „Radio şi Radiofonia”: „Ceee ce ne

interesează la un post de emisiuni românesc este contribuţia românească a postului la vocea

nocturnă a Europei”2

Radioul românesc se configurase, îşi dovedise puterea de trasmitere rapidă, persuasivă şi

oportună a informaţiilor şi muzică, emisiuni tematice, răspunzând astfel orizontului de aşteptare

al publicului.

Ca instituţie a statului şi a societăţii, radioul românesc a parcurs mai multe etape definitorii,

prima atinge anul 1928. O a doua etapă va fi (conform periodizării stabilite de E. Denize) 1928-

1938.

La începutul anului 1930, radioul românesc devine o voce în lumea radiofonică europeană.

Demnitarii epocii văd radioul ca o „universitate pentru toată lumea, în care utilul şi instructivul

să fie împletite în mod dibaci cu frumosul”3.

Libertatea de expresie a celui mai important mijloc de comunicare în masă, ca şi intenţia de a

trece radiodifuziunea sub controlul total al statului vor fi motivele pentru care următoarea etapă

în evoluţia instituţiei va fi sub semnul dorinţei de imixtiune făţişă a statului în problemele de

organizare internă a societăţii. Legea din 4 aprilie 1936 va cuprinde prevederi care afirmau

monopolul statului asupra radioului şi modalităţile de control asupra societăţii.

Va deveni un serviciu public monopolizat al statului şi va fi încredinţat pentru întreg teritoriu

Societăţii Române de Radiodifuziune.

Supravegherea programelor devine din ce în ce mai drastică. Consilierul referent al

programului vorbit era cel ce recomanda vorbitorii, controla grupajele de ştiri înainte de

difuzare, pregătea materialul românesc şi străin pentru jurnalul vorbit. Dădea „bun de emisie”.

1 Apud, Eugen, Denize: “Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune”, vol. I, Ed. Radio, Bucureşti, 1998 p. 52-53 2 Victor, Vâlcovici, “Valoarea socială a radiodifuziunii” în “Radiofonia”, an V, nr. 178 din 14 feb. 1932, p. 6 3 Tudor, Arghezi, “Postul românesc de radiodifuziune”, în “Radio şi Radiofonia”, nr. Din 7 dec. 1928, apud Eugen Denize, op. cit., p. 55

83

La 11 februarie 1932 se inaugurează studioul mare de la Sediul Societăţii din str. General

Berthelot nr. 60 după un proiect al arhitectului G. M. Cantacuzino.

La 15 ianuarie 1934 se va da în folosinţă postul naţional „Radio România” cu un emiţător

provizoriu de 20 KW şi cu o lungime de undă de 1875 metri.

Prin postul de emisie mare se acoperea întreg teritoriul românesc.

Următorul pas era înfiinţarea posturilor regionale, cu prioritate în Basarabia şi Transilvania,

considerate a fi expuse propagandei radiofonice duşmănoase a vecinilor.

Prima emisiune la Chişinău va fi transmisă în 1939. Programul radiodifuziunii române a fost

încă de la început structurat în program vorbit, muzical şi mixt, iar procentele s-au armonizat

fericit, încât să aibă ca efect un program atractiv, imformativ, curba de intensitate şi de relaxare

fiind bine stabilită.

La 1938, muzica reprezintă 52,32%, programul mixt 25,31% iar programul mixt 22,37%.1

La 1 martie 1930 se inaugurează Universitatea Radio. Va fi tribuna academică, dar altfel de

mare accesibilitate astfel a radioului românesc. Dimitrie Gusti, Preşedintele Consiliului de

administraţie preciza în conferinţa din 9 martie 1930 intitulată „Menirea radiofoniei româneşti”:

„[...] scopul radiofonic trebuie să fie în acelaşi timp distractiv şi educativ. Menirea înaltă a

radiofoniei constă în totalitatea condiţiilor ce o determină a transforma şi a crea în noi trebuinţe

spirituale, pe care ea singură are calitatea de a le satisface”.1

Nume mari ale culturii româneşti vor conferenţia de la tribuna Universităţii Radio, înscriind

pagini memorabile în istoria radioului românesc: C. Rădulescu – Motru, Sextil Puşcariu, Traian

Herseni, Emanoil Bucuţa, Virgil Madgearu, Constantin Moisil, Gala Galaction, Gh. Ţiţeica,

Mihail Ralea, Nichifor Crainic, Lucia Sturdza Bulandra, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Mircea

Eliade, G, Călinescu, Mircea Vulcănescu, T. Arghezi ş.a.

Adevărată academie, Universitatea Radio va fi operă de culturalizare în maniera cea mai

acesibilă, prin ascultare.

Marile personalităţi culturale care au conferenţiat au avut de întâmpinat câteva „rigori”

radiofonice: spaţiul limitat al conferinţei, tema de actualitate sau de redescoperire a unor valori

culturale certe, limbaj accesibil şi prezenţă radiofonică agreabilă. Au conceput conferinţele

ţinând cont de „Psihologia ascultătorului de radio”, aşa cum o caracteriza N. Bagdasar în 1934:

«A vorbi despre psihologia ascultătorului de radio, nu este o sarcină tocmai uşoară. Căci

Radio nu este o instituţie care se adresează unei anumite clase sociale cu o mentalitate

determinată, ori măcar unui mănunchi de oameni, care prin însuşiri înăscute sau printr-o educaţie

îngrijită sunt pregătiţi să asculte cu competenţă, fie un concert, fie o conferinţă. Radio este o

1 Dare de seamă…Exerciţiul 1938, anexa 5 1 Dimitrie, Gusti, “Menirea radiofoniei româneşti”, la V. Crăciun, “Manuscrise şi voci”, p. 64

84

instituţie care se adresează unui întreg popor, străduindu-se să satisfacă dorinţele lui de cultură.

Şi, cum ştim toţi, orice popor are tineri şi bătrâni, ţărani şi orăşeni oameni culţi şi ignoranţi, cu

preferinţe particulare şi dorinţe diferite, izvorâte din diferenţele de vârstă, din deosebirile de

clasă socială, din pregătirea culturală diferită sau din lipsa ca şi totală de cultură. Cu alte cuvinte,

când spunem „ascultătorul de radio” gândim un gen care se subdivide în diferite specii. Acest

lucru l-au înţeles dealtmiteri din capul locului şi Societăţile de Radiodifuziune, întocmind

programe care să răspundă cerinţelor variate ale ascultătorului de radio, compus în totalitatea lui

din categorii variate de indivizi. [...]

[...] Ascultătorii de conferinţe la radio se împart în două grupe. Mai întâi este grupa acelora

care ascultă câteva conferinţe, se declară apoi nemulţumiţi şi fac atmosferă potrivnică radio-ului.

Aceştia sunt oameni modei, cărora nu le place să adaste prea mult la acelaşi lucru, oameni

inconstanţi şi dornici de schimbare. Ei ascultă câtva timp şi socotesc apoi radio ca ceva inactual

şu inestetic. Este însă şi o altă categorie de ascultători: categoria marei mase, a marei mulţimi,

care urmăreşte regulat conferinţele cu scopul de a se instrui, de a afla lucruri noi din diferite

domenii, de a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Aceştia sunt ascultătorii cărora li se adresează radio şi

cărora vrea să le fie de folos. Ei formează ceea ce s-ar putea numi cu alte cuvinte masa fidelă

ascultătoare a conferinţelor radio. Despre psihologia acestora va fi vorba în conferinţa de astăzi.»

Un adevărat triunghi cultural s-a realizat prin „difuzarea unor emisiuni de excepţie:

„Universitatea Radio”, „Ora sătenilor” şi „Ora şcolarilor”. Se evidenţiază astfel un caracter

esenţial al postului public naţional, cel educativ.

La 3 mai 1932, se inaugura „Cronica Sportivă”, ca prezenţă permanentă la programul vorbit.

La 1 iunie 1933 s-a transmis în direct pentru prima dată un meci de fotbal, iar în aprilie 1933

s-a realizat prima transmisiune în direct din străinătate, concertul corului „Cântarea României”,

dirijat de Marcel Botez, de la Sofia. Vor urma Viena, Belgrad, Varşovia.

În mai 1935 va fi difuzată o emisiune matinală, cu o durată de 60 minute, care cuprinde:

imnul naţional, maxima zilei, cuvântul vesel, ultimele ştiri din ţară şi străinătate, prezentarea

presei, un sfert de oră de gimnastică şi meniul zilei1 .

Viaţa politică a societăţii româneşti va fi reflectată şi în programele radio. Cu moderaţie, dar

şi sub comandă socială s-au rostit conferinţe, s-au adus laude lui Carol al II-lea, ode, de

recunoscut mai târziu în odele dedicate lui N. Ceauşescu.

Perioada 1937-1938 va fi de maximă intensificare a propagandei în favoarea lui Carol al II-

lea, radioul având rolul prescris de a influenţa opinia publică şi a pregăti instaurarea dictaturii

regale.

1 Auditor, “Reorganizarea programelor”, în “Radio Adevărul”, an VIII, nr. 349 din 26 mai 1935, p. 7, apud E. Denize, op. cit., p. 112

85

Perioada noiembrie 1928 – februarie 1938 a fost prima perioadă democratică din istoria

Societăţii Române de Radiodifuziune. Forma cea mai evidentă şi de înaltă ţinută estetică a fost

Universitatea Radio.

Nu doar culturalizare şi educare se realiza prin această emisiune – reper în patrimoniul de

valori radiofonice. Era o şcoală pentru tinerii reporteri. De la microfonul Universităţii Radio,

mari personalităţi culturale defineau rostul şi rolul radioului şi al reporterului într-un mod

accesibil, axat pe exemplificări în formulări plastice şi persuasive, momente cu adevărat

memorabile.

Tudor Teodorescu- Branişte conferenţia la 9 iunie 1932 despre ...”Reporter”:

„Trăim în zodia reportajului. Reporterul aleargă să ne informeze, să ne spună ceea ce nu ştim,

ceea ce n-am aflat încă şi ceea ce n-am fi aflat dacă nu ne-ar fi spus el. Reporterul este eroul

zilei. Ca - de pildă - aviatorul. Dovada aţi avut-o zilele trecute, când vaporul Philipart a luat foc

în largul oceanului. Au ars – între cer şi apă – negustori, miliardari, femei de lux, care călătoreau

cu cabinele de clasa I. Au ars noaptea. După miezul nopţii. Vasul naviga fericit – ca orice vapor

de lux – în noaptea caldă. Probabil că, în sala de mâncare, luxoasă şi impunătoare, întârziaseră la

masă câţiva bogătaşi, care sorbeau cel mai fin licheur. În sala de muzică se dansa în ritm viu. În

sala de lectură, o doamnă scria o telegramă de dragoste – fiindcă în veacul acesta de grabă, de

nevroză, de viteză, nimeni nu mai are timp să facă scrisori de dragoste. E veacul telegrafului.

Stilul telegrafic ne domină.

În ora aceea târzie, de vis şi de iubire, a izbucnit incendiul. Jos, la cabinele de clasa a III-a,

erau vagabonzii. Oamenii săraci, cu un paşaport aproximativ, cu o boccea care ţine loc de valiză.

Au năvălit toţi pe punte. Toţi voiau să se salveze. Sub imperiul groazei, n-au mai existat clase.

Clasa I tremura de frică la fel cu clasa a II-a. Frica are darul de a unifica, de a nivela straturile

sociale.

Au murit toţi. De ce a luat foc vaporul?

Poate din pricină că natura a vrut încă o dată să dovedească omului că tot ea este mai tare

decât omul. Natura are capricii de felul acesta. [...]

[...] Natura ţine să-ţi aducă aminte că eşti un biet om, că n-ai biruit nimic, că ea te poate birui

oricând.

Câteodată natura nu se mulţumeşte cu atât. V-am spus că e o doamnă foarte capricioasă.

Atunci nu te obligă să aterizezi. Te trânteşte la pământ. Te ucide sau te schilodeşte. Ca să ştii că

eşti om. Adică mic şi neînsemnat.

De aceea, poate, a luat foc vasul Philipart la miezul nopţii, în largul oceanului.

Au murit, cum am spus şi cum aţi citit în gazete, foarte mulţi. Între ei, era şi unul deosebit.

Unul care nu era nici negustor, nici miliardar. Nu călătorea nici pentru afaceri, nici de plăcere.

86

Era un gazetar, unul dintre cei mai mari. Unul din cei mai puternici gazetari ai vremii: Labert

Londres. Reporter neîntrecut. Cutreiera lumea în tren, în vapor şi în aeroplan ca să afle lucruri

noi şi să le comunice oamenilor, prin gazetă.

Moartea acestui reporter, în flăcări, este un simbol. Simbolul epocii actuale. De aceea vă

spunem: trăim în epoca reportajului.”

Mircea Eliade va conferenţia deseori, având în atenţie destinul culturii româneşti sau

realizând veritabile pagini de publicistică literară radiofonică. Are însă grijă şi pentru definirea

timpului şi mai ales a „pierderii de timp”, de care ar trebui să se ferească mai ales generaţia

tânără:

Pierderea de timp „are această mare virtute că îţi deschide larg porţile înţelegerii vii, ale

înţelegerii concrete. Când îţi pierzi cu adevărat timpul, când te abandonezi întâmplător sau

oamenilor, nefăcând nimic altceva decât să asculţi şi să priveşti realitatea în faţă, atunci ţi se

descoperă lucruri pe care în nici un chip nu le puteai afla altminteri”1

Octavian Goga a rămas şi la microfonul radioului înflăcărat luptător pentru românism, pentru

drepturile naţionale ale tuturor românilor. În 1933 Goga considera că: „În aceste împrejurări

literatura trebuie să reintre în rolul ei istoric, în rolul ei de apostolat. Societatea, în zilele ei de

creştere, statul proaspăt în epoca lui de copilărie, când totul e fragil şi totul fierbe (s.n.) încă, are

nevoie de un asemenea rol. Literatura apare şi astăzi ca izvorul de căpetenie al ideii naţionale.

Focuri aprinse pe culmi, gânditorii unui popor în prefacere sunt tot atâtea puncte de orientare.

Din scrisul lor se desface şi circulă în fibrele organismului fluidul nervos, puterea de viaţă.

Scriitorii, ca şi odinioară, sunt şi rămân păstrătorii cei mai de seamă ai misterului nostru de

existenţă”.2

Nicolae Iorga a fost cu adevărat simbolul intelectualităţii române şi şi-a păstrat acest statut şi

în cadrul Universităţii Radio. Ultima sa conferinţă, intitulată „Noi hotare” trebuia difuzată în

septembrie 1940, dar autorităţile militaro-legionare au interzis difuzarea. Va fi publicată în

„Neamul românesc”, ziarul lui N. Iorga, la 10 noiembrie acel an.

Conferinţele susţinute la radio le va publica în două volume „Sfaturi pe întunerec. Conferinţe

la radio” (în total 110), publicate între 1936 (I vol.) şi 1940 (al II-lea volum).

Contribuţia lui N. Iorga la promovarea culturii, spiritualităţii româneşti de la microfonul

radioului românesc este covârşitoare. În unitatea lor, conferinţele îl dezvăluie ca pe un mare

istoric, gazetar, om politic şi român.

Universitatea Radio, inaugurată la 1 martie 1930 transmitea astfel, în fiecare zi, de la 19.00 la

20.00 conferinţe din cele mai diverse domenii: luni – ştiinţă; marţi – literatură, limbă şi folclor; 1 Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune, „Multe feluri de a pierde timpul”, Mircea, Eliade, conferinţa difuzată la 29 sept. 1933, dosar 12/1935, f. 9 2 Octavian, Goga, „Rostul scriitorilor”, conferinţa difuzată la 21 martie 1933, în A.S.R.R., dosar 8/1933, f. 2

87

miercuri – ştiinţe sociale şi politică externă; joi – muzică, folclor muzical şi arte; vineri –

filosofie, viaţă religioasă; sâmbătă – istorie, geografie, turism; duminică – educaţia sănătăţii şi

culturii popoarelor.

Această perioadă democratică din viaţa radioului public românesc (1928-1938) se va încheia

la 10-11 februarie 1938 cu lovitura de stat a regelui Carol al II-lea şi instaurarea dictaturii.

Societatea Română de Radiodifuziune va parcurge perioada 1938-1944 cu toate dificultăţile

generate de contextul socio-politic. Din 1938 va începe de fapt perioada dictaturilor de dreapta şi

a totalitarismului de stânga şi va avea punct de răscruce evenimentele din Decembrie 1989.

Cât a fost de aprigă lupta între a păstra imperativele unui post public naţional de promovare a

culturii naţionale şi universale, de a fi factor de educare şi culturalizare şi de a se supune ordinii

politice, reglementare stabilită prin decret de stat, se poate constata din compararea a două

mesaje transmise unul în revista radioului, altul de la microfonul acestuia.

În numărul din 26 noiembrie 1939 al revistei „Radio Adevărul”, Liviu Rebreanu scriitorul şi

membru în conducerea Radioului, publica un articol sub genericul: „Radio-îndreptar naţional”

din care reproducem un fragment.

„După începuturile greoaie şi lipsite de solicitudini din partea guvernelor, radiofonia

românească a ales o cale mijlocie: păstrând un caracter general distractiv, s-a căutat să se

imprime totuşi programelor o valoare educativă, de la simplul divertisment muzical, radiofonia

noastră a ajuns factor cultural. Am fost mulţi ani în conducerea Societăţii Române de

Radiodifuziune şi cunosc strădaniile meritoase a celor ce alcătuiesc programele. Este acolo un

adevărat laborator cultural în care se cheltuieşte o muncă grea şi minuţioasă, clipă de clipă. O

echipă de oameni de cultură şi talent desfăşoară o rodnică activitate anonimă.

Radioul devine serviciu naţional prin integrarea sa în linia generală a Statului, dar se

integrează în linia aceasta numai prin valoarea culturală a operei sale, adică a programelor.”

În România anului 1940, Carol al II-lea dorea rămânerea la putere şi se folosea de cel mai

percutant şi persuasiv mijlloc de comunicare în masă: Radioul. El va semna Decretul lege nr.

2740 pentru organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii, prin care se consemna preluarea în

totalitate de către stat a controlului asupra radioului. Textul era atât de restrictiv şi convenea

dictatorului, încât a rămas valabil şi în timpul celorlalte dictaturi de dreapta, dictatura militaro-

legionară şi dictatura militară antonesciană.

În primul articol se spunea:

„Difuzarea de orice fel, prin mijlocirea undelor electrice, a graiului, a muzicii şi a imaginilor

(televiziunea), precum şi distribuirea lor, prin fir sau fără fir, constituie un serviciu public

monopolizat al statului cu scop politic (s.n.), cultural, educativ informativ şi distractiv. Acest

88

serviciu public este pus sub autoritatea, coordonarea şi supravegherea Ministerului Propagandei

Naţionale. El este organizat în conformitate cu dispoziţiunile de mai jos şi este încredinţat,

pentru tot teritoriul ţării, unei singure societăţi comerciale intitulată: „Societatea Română de

Radiodifuziune”, căreia i se conferă caracterul de Instituţie de interes public.”1

Este explicit formulată hotărârea de a fi sub control politic emisiunile radio, astfel realizându-

se manipularea opiniei publice, „îndoctrinarea” acesteia.

Prin noi hotărâri, generalul Ion Antonescu va continua acţiunea de subordonare politică a

radioului şi va întări „Bunul de emisiune”: nici o emisiune nu va fi difuzată făra aprobarea

directorului general, subdirectorului general al programelor ori de cei desemnaţi de aceştia.

La 8 octombrie 1939 se face inaugurarea oficială a postului Radio Basarabia. Programul de

maxim 2 ore era alcătuit din emisiuni muzicale, radiojurnale în română şi rusă. Rolul postului era

de culturalizare şi considerat post regional. Postul îşi va înceta emisia odată cu invadarea

Basarabiei de către armatele sovietice.

Proiectul de lărgire a ariei de cuprindere regională a mai parcurs o etapă prin înfiinţarea la 11

septembrie 1941 a postului „Radio Moldova” (cu scop de a face propagandă românească,

naţională şi culturală) şi în 1944 a postului de emisie Timişoara.

Postul Radio Moldova va emite până în 1944, când va fi evacuat şi a fost singurul post

teritorial care a funcţionat în vremea conducerii lui Ion Antonescu.

Timişoara va avea un post teritorial de emisiuni radio abia în 1955.

Perioada la care ne raportăm, 1938-1944 a fost însă şi perioada marilor personalităţi culturale

care au reuşit prin intermediul microfonului să vorbească publicului despre valorile naţionale,

specificul naţional, făcând slalom prin „croşete”.

Au fost însă, cum era de aşteptat şi scriitori sau oameni politici care au proslăvit regimul şi pe

Conducător.

Un fragment din coferinţa difuzată la 18 octombrie 1939 sub titlul „Ţara un vast şantier”,

rostită şi semnată de Cezar Petrescu poate fi valabil pentru orice regim de dictatură, pentru

orice Dictator:

„...A fost nevoie de marea viziune voievodală a Suveranului nostru şi de energica sa hotărâre

pentru a ne smulge din lânceda pasivitate, din scepticismul nostru deşert, din această lipsă de

curaj a operelor constructive care să înfrunte timpul. A fost nevoie de iniţiativele Suveranului

care, prin exemple, prin realizările concrete ale oficialităţii, să galvanizeze şi iniţiativele

particulare. Odată cu energica hotărâre a Suveranului, care ne-a restituit duhului - creator paralel

cu uriaşele opere publice, cu tot ce se înfăptuieşte în fiecare departament, a pătruns şi în viaţa

1 „Decret lege pentru organizarea şi funcţionarea Radiodifuziunii” extras din „Monitorul oficial”, nr. 18 din 15 august 1940, Bucureşti, 1941, în ASRR dosar 24/1940

89

individuală, şi în gospodăria particulară acelaşi îndemn de a primeni aşezări, de a revizui o

ruginită rutină, de a ne pune în pas cu vremea.”1

Era România lui Carol al II-lea.

În aceeaşi perioadă Nicolae Iorga, marele savant pleda în conferinţa „E cu putinţă o nouă

Europă? (dezbate la 4 martie 1938), pentru o Europă unită „în care toate statele să aibă aceleaşi

drepturi, iar cei puternici să nu poată călca în picioare pe cei slabi”. (Conferinţa a fost publicată

în „Sfaturi pe întunerec”, vol. II. P. 224-229).

Propaganda radiofonică a dictaturii regale Carol II a fost axată pe persoana lui Carol al II-lea,

un cult al personalităţii cu care istoria în general, se va mai confrunta. S-a întâmplat şi acum, aşa

cum se va întâmpla şi în perioada comunistă, ca intelectualii, marile personalităţi să aibă de ales

doar între a se conforma regulilor dictaturii şi, printre formule stereotipe de preaslăvire să

conferenţieze despre valorile perene ale poporului nostru şi a fi împotriva regimului şi atunci

suportau în cel mai fericit caz înlăturarea din lumea recunoscută oficial a culturii.

Propaganda regimului militaro-legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) excelează în

efortul de legionalizare a opţiunilor opiniei publice în domeniile politicii interne şi externe”2.

Sunt concluziile desprinse după cercetarea arhivei radioului.

În aceeaşi perioadă însă în revista „Radio România” apar articole care „scapă” cenzurii. Un

exemplu doar: Revista „Radio România” apare la 22 decembrie 1940, articolele de fond în

primul număr sunt semnate de doi legionari: Alexandru Constantin şi Ion Mînzatu.

Iată ce scria Ion Mînzatu:

„Radiofonia are avantaje infinite. Deşi dirijată ca şi ziarele, priza ei asupra publicului este

uluitoare, frizând uneori psihoza. O ştire citită în gazetă ca un oarecare amănunt banal, poate

deveni – difuzată prin radio – de nemaipomenită importanţă.

Vorbesc din punct de vedere al efectului asupra auditoriului...O mentalitate conducătoare

perfidă poate stârni grozăvii, poate amplifica la paroxism apucături refulate, poate ucide omenia

şi onoarea...Noi să organizăm radiodifuziunea nu speculând naivitatea şi sufletul public, ci

sprijinindu-ne pe temelii de adevăr, cultură şi patriotism curat. Iar arma noastră împotriva

psihozei ori neomeniei de pe alte meleaguri să fie propaganda noastră cinstită, dreaptă,

românească.”1

Perioada legionară de patru luni şi jumătate şi-a pus amprenta asupra profilului şi conţinutului

emisiunilor de radio, misiunea culturală şi naţională a postului public de radio fiind serios

1 ASRR, dosar 2/1989, fila 1 2 Denize, Eugen – Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. I, partea a II-a, Casa Radio, Bucureşti, 1999-p. 142 1 Ion Mînzatu, „Radiofonia creatoare de psihoză”, în „Radio România”, an I, nr. 1, 22 decembrie 1940, p. 3

90

diminuată. Propaganda antonesciană va avea puncte comune cu cea a legionarilor dar va permite

o abordare naţională a problematicii radiofonice.

Documentarele de arhivă dovedesc că radioul va fi aservit lui Antonescu şi va acţiona contra

lui, numai cu aprobarea lui (celebrul caz relatat de Eugen Denize, în a sa „Istorie a Societăţii

Române de Radiodifuziune”).

În anii de dictatură militară, la microfonul radioului românesc s-au făcut auzite voci

memorabile care au vorbit despre românism, despre puterea de a supravieţui în vremuri de

răstrişte.

Nicolae Iorga în conferinţa „Ardealul în spiritualitatea românească” subliniază importanţa

istorică a Ardealului:

„...când spunem spiritualitate, spunem încă mai mult decât că Ardealul ne impinge către

istorie: spunem că e sortit să ţină treaz duhul românesc în istorie. De aceea arătăm că Ardealul

reprezintă starea de veghe a românismului; acolo, în laboratorul sufletului ardelean mi se pare că

se constituie tipul viu de om românesc”2

Lupta pentru promovarea valorilor culturale româneşti s-a dus din perpectiva înţelegerii

corecte a locului ocupat în panteonul de valori.

Pamfil Şeicaru, reputat ziarist, a conferenţiat cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea

lui M. Eminescu susţinând că: „...articolele lui au însemnat o luptă, ofensivă îndărătnică a unei

doctrine din aspra tranşee a audienţei curate. Era fiecare articol – un sacrificiu cotidian pe care

Eminescu îl socotea o obligaţia faţă de neamul său. Se smulgea din ispita unor cadenţe de vers,

îndepărta fascinaţia unei metafore, preferă sa asculte melodioasa îmagine a unei strofe, spre a

privi cu pătrunderea ochilor limpezi fenomele contemporane”1

O readucere în actualitate a imaginii de gazetar a marelui poet, necesară mai ales în perioada

de dictatură, când sistemul de valori cu greu este păstrat.

Societatea Română de Radiodifuziune a reuşit în vremuri de răstrişte şi în condiţii legislative

care au îngrădit libertatea de expresie să-şi menţină rolul de promotor al culturii naţionale, să fie

o adevărată universitate radio, păstrând viu sentimentul românismului.

Şi de aceea nu a fost de mirare că armata germană a avut ca ţintă prioritară distrugerea

posturilor de emisie. Se întrerupe astfel legătura cu Ţara.

Zilele lui august 1944 au fost deosebit de grele pentru radioul românesc. În ziua de 24 august

şapte bombardamente au fost executate asupra sediului din General Berthelot, distrugându-l în

întregime.

2 Constantin, Noica, „Ardealul în spiritualitatea românească”, conferinţă difuzată la 23 august 1940, în ASRR, dosar 5/1940, f. 2 1 Pamfil Şeicaru, „Gazetarul Eminescu”, Conferinţă difuzată la 18 iunie 1939, în ASRR, dosar 6/1939, f. 1

91

Urma perioada de dictatură comunistă şi o atitudine ezitantă în faţa presiuniii noii puteri.

Această stare de spirit va dura până la 31 martie 1945, când comuniştii vor prelua conducerea

Societăţii Române de Radiodifuziune.

Misiunea culturală a radioului public nu a încetat nici în acestă perioadă. Va continua

Universitatea Radio cu 3 difuzări pe săptămână, muzica românească va fi promovată prioritar,

perioada concertelor Orchestrei simfonice radio, avându-l la pupitrul dirijoral pe George Enescu

şi solist pe Yehudi Menuhin.

Profilul emisiunilor şi menirea radioului sunt caracterizate în documentele vremii:

- să informeze cu privire la problemele economice, politice, social culturale;

- să ofere posibilitatea de a se exprima liber toate categoriile sociale;

- să contribuie la ridicarea nivelului politic al ascultătorilor săi.

Să mobilizeze ascultătorii la lupta pentru construirea socialismului. Este o politizare a

emisiunilor, este o dominare a sistemului politic asupra instituţiei.

Radiodifuziunea română şi-a continuat totuşi şi în aceste condiţii misiunea de a reprezenta

poporul şi a promova spiritualitatea românească.

În 1957 radioul românesc emitea în 11 limbi, iar în 1965 în 13 limbi. Este perioada în care se

alcătuiesc şapte formaţii muzicale ale instituţiei. O activitate culturală de excepţie care salvează

maniera de redacvtare a emisiunilor informative, aflate sub influenţa politicului.

Radiodifuziunea română devine membră a Organizaţiei Internaţionale de Radiodifuziune

(O.I.R. în 1945). În 1955 avea 29 de parteneri externi. Este perioada extinderii relaţiilor

internaţionale, care are expresie evidentă şi în liberalizarea raporturilor instituţiei cu organismele

internaţionale şi instituţii similare din întreaga lume.

De stereotipia limbajului folosit în îndoctrinarea maselor, de construcţia textului radiofonic în

contexte total inadecvate, ignorându-se cui se adresează şi mai ales, care sunt misiunile radioului

public, poate să convingă următorul text difuzat într-o emisiune pentru copii, prilejuit de

abdicarea regelui şi constituirea Republicii Populare Române:

„...astfel, drumul spre democraţie şi progres este liber. Poporul se va conduce singur şi-şi va

făuri un viitor luminos...zori noi se deschid în faţa noastră, iar paşii noştrii se îndreaptă sigur spre

viitorul luminos. Prin munca noastră, a tuturor, vom făuri celor ce muncesc cu braţele şi cu

mintea de la oraşe şi sate o viaţă bună în care voi toţi veţi putea avea parte de toate bunurile

materiale, culturale şi artistice. Vom putea zidi viitorul luminos şi înfăptui o patrie liberă şi

puternică”.1

Radioul românesc va reflecta evenimentele interne sub acest spectru comunist, dar şi politica

extern, necesară informării pentru a înţelege evenimentul la nivel internaţional.

1 „Radiojurnalul Prichindel”, difuzat la 4 ianuarie 1948, în ASRR, dosar emisiuni diverse, ianuarie 1948, f. 1

92

Va reflecta şi toate evenimentele majore ale secolului: lansarea primului om în spaţiul cosmic,

sovieticul Iuri Gagarin (12 aprilie 1961).

Personalităţile culturale au influenţat regimul cunoscut şi au avut trei soluţii în a-şi stabili

relaţia cu acesta: să refuze colaborarea şi să aleagă exilul (Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Pamfil

Şeicaru, George Enescu ş.a.) să colaboreze cu regimul, putând să-şi publice astfel creaţiile (T.

Arghezi, M. Sadoveanu, G. Călinescu, M. Ralea ş.a.) sau să refuze colaborarea şi să rămână ... în

detenţie, la propriu sau la figurat.1

O situaţie de supravieţuire a intelectualităţii în condiţiile unui regim totalitar, comunist, cu

atitudinea manifestă a unei părţi a intelectualităţii de a face „pact cu diavolul” numai pentru a

putea astfel să se adreseze publicului de orice fel, a transmite corpusul de idei, valori de care

trebuie să se ştie pentru a supravieţui intelectual unei asemenea perioade.

Radioul românesc a rămas tribuna universitără de la care s-au transmis cele mai pertinente şi

persuasive conferinţe despre valorile incontestabile ale poporului, despre puterea care dă putere,

despre valoarea prin cultură. Şi-a dovedit încă o dată impactul deosebit pe care îl are asupra

publicului, creându-se chiar butade: „Am auzit la radio” – ceea ce însemna credibilitate,

seriozitate, încredere în instituţia publică.

Dar tot în aceşti ani se scriu şi se transmit la radio „Lazăr de la Rusca” de Dan Leşliu,

„Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii” de Veronica Porumbescu, „Avem pentru tovarăşul

Gheorghe Gheorghiu Dej de M. Beniuc.

Toate aceste poeme sunt apreciate de Petre Dumitriu în „Actualităţi culturale”, emisiune

refuzată la 8 iulie 1951.

După moartea lui Stalin se face simţită şi la noi (şi, implicit în profilul emisiunilor)

destalinizarea, „dezgheţarea ideologică”. După perioada de interzicere „pe post” a unor mari

personalităţi culturale, aceştia revin şi îşi continuă acţiunea de culturalizare a maselor în maniera

cea mai accesibilă: adresarea radiofonică.

Radioul public naţional se desprinde treptat (dar nu total) de dogma marxism-leninismului,

permiţând astfel emisiunilor sa redevină spaţii culturale pentru toţi românii. O ieşire de sub

presiunea politică nu se va întâmpla deplin decât după Revoluţia din Decembrie 1989, radioul

devenind prima instituţie de presă care-şi va găsi drumul democraţiei foarte repede şi fără

convulsii. Terenul era pregătit anterior, oamenii de radio, profesioniştii aşteptau schimbarea, nu

se aştepta decât momentul istoric. Astfel se explică trecerea lejeră dintr-o perioadă de

totalitarism într-o perioadă de democraţie.

1 v. Mihai, Ungheanu despre „O istorie culturală” în „Disidenţă sau rezistenţă prin cultură – dialoguri incomode” – dr. Gabriela Rusu Păsărin, Ed. Helicon, Timişoara, 1993, p.

93

Peisajul radiofonic românesc se deschide după 1989 pluralismului de „voci”. Apar posturile

particular, o invazie pe piaţa media, unele cu existenţă efemeră, altele longevive, o necesitate

pentru viaţa democratică.

Radioul public, prin canalele naţionale: România Actualităţi, România Cultural, România

Muzical şi România Internaţional şi prin studiourile teritoriale de radio: Bucureşti, Cluj, Craiova,

Constanţa, Iaşi, Timişoara, Tg. Mureş şi a studiourilor locale: Antena Satelor, Antena Sibiului,

Antena Braşovului, Radio Reşiţa deţine în continuare procentul majoritar în audienţa naţională.

Este însă o concurenţă vădită, şi specială între postul naţional şi posturile private, câştigător fiind

publicul românesc, celui ce i se oferă acum mai multe oportunităţi. Cei ce ştiu să convingă prin

profesionalism şi percutanţa informaţiei, prin ştiinţa compoziţiei emisiunilor (ca raport între

intensitate şi relaxare) şi deţin primatul informaţei – sunt cei ce câştigă piaţa audio.

Reprezintă, succint ceea ce aşteaptă publicul într-o lume în mişcare şi tensiune, mulţumiri

prea puţine şi dezamăgiri neaşteptate.

Istoria presei în general, abordată din dublă perspectivă, a instituţiei şi a beneficiarilor,

reprezintă de fapt istoria ilustrată a comunităţii pe care o reprezintă. Cu cât este mai documentată

cu atât este mai valoroasă peste timp.

Cel ce dă măsura este TIMPUL.

94

Recomandări bibliografice

1. Bakenhus, Norbert: Radioul local – Ghid practic pentru Jurnalişti, Ed. Polirom, Iaşi,

1998

2. Bertrand, Claude-Jean – O introducere în presa scrisă şi vorbită – Ed. Polirom, Iaşi,

2001

3. Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, Iaşi, 1997

4. Defleur, M., Ball-Rokealh, S.- Teorii ale comunicării de masă –Ed. Polirom, Iaşi, 1999

5. Dîncu, Sebastian, Vasile, Audienţa radio în România 1996 - 1997, Fundaţia culturală

română, Centrul de studii transilvane, Cluj Napoca, 1998

6. Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

7. Haas, Frigge, Zimmer: Radio Management – Manulalul Jurnalistului de radio,Ed.

Polirom, Iaşi, 2001

8. Hartley, John – Discursul ştirilor – Polirom, Iaşi, 1999

9. Joanescu, Irene: Radioul modern – Tratarea informaţiei şi principalele genuri

informative, Ed. All, Bucureşti, 1999

10. Marinescu, Paul, Managementul instituţiilor de presă din România, Ed. Polirom, Iaşi,

1999

11. Microfonul vagabond, Publicistică literară radiofonică din Arhiva S.R.R. (reportaje,

însemnări de călătorie, eseuri), Colecţia Tezaur, Editura S.R.R., Departamentul

Secretariat General, Direcţia Patrimoniu, Bucureşti, 1998

12. Nedelcea, Tudor, Civilizaţia Cărţii, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2002

13. Orele culturii, Antologie de conferinţe din Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune,

Colecţia Tezaur, Editura S.R.R., Departamentul Secretariat General, Direcţia Patrimoniu,

Bucureşti, 1998

14. Randall, David, Jurnalistul universal, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

15. Rusu – Păsărin, Gabriela, Dizidenţă sau rezistenţă prin cultură – dialoguri incommode,

Ed. Helicon, Timişoara, 1993

16. Rusu - Păsărin, Gabriela, Portrete în oglinzi paralele, Ed. Horion, Rm. Vâlcea, 1997

17. Udroiu, Neagu –Gutemberg sau Marconi – Ed. Albatros, Bucureşti, 1981

18. Vocile memoriei, Antologie de conferinţe din Arhiva S.R.R., Colecţia Tezaur, Editura

S.R.R., Departamentul Secretariat General, Direcţia Patrimoniu, Bucureşti, 1999

95

Din istoria televiziunii

După ce mirajul „cutiei muzicale” (radioul) devine o obişnuinţă, orizontul de aşteptare al

publicului avid de informaţie, noutate şi mai ales ... simultaneitate este „întâmpinat” de „vederea

la distanţă” (tele-vedere). Transmiterea sunetului în eter, invenţia lui Marconi a catalizat dorinţa

de a vedea ceea ce se spune. Cel ce a fost distins cu premiul Nobel, Marconi, dovedise în 1901

că se poate realiza o transmitere la mare distanţă (în acest caz, peste Oceanul Atlantic). De la

spectacolul sonor la spectacolul vizual n-a fost decât un pas...de decenii.

Prin accesul permanent la „imaginea lumii” se redefineau timpul şi spaţiul individual. O

racordare vizuală la „lumea ca vis” reprezenta o participare la ritmurile vieţii sociale, o tele-

participare.

„Chiar dacă viaţa socială are o anume ordine a ei, totuşi ea se află la într-o continuă

mişcare – la scară mare timpul fiind măsurat de Istorie, la scară mică timpul fiind măsurat

în ore, iar această mişcare necesită în mare măsură o îmbinare subtilă între regulat şi

improvizat, între rigid şi flexibil, între repetat şi variat. Viaţa socială se desfăşoară undeva

între extremele imaginare ale ordinii absolute şi ale conflictului absolut haotic şi

improvizaţiei anarhice. Nici una dintre extreme nu defineşte complet.” (Moore, Sallz Falk

şi Mzerhoff, Barbare, „Secular Ritual”, Van Gorcum, Amsterdam, 1997, p. 3).

Dorinţa de a aduce lumea „acasă” şi impulsul de a rămâne captiv universului familiar se

puteau împlini prin lumea virtuală la care telespectatorul adera sau pe care o comenta din

perspectiva re-interpretării imaginilor reconstituire a lumii „din afară”.

Spectacolul sonor al radioului facilitase crearea unui univers imaginativ (o „vizualizare”

mentală). Spectacolul vizual aducea concreteţea, reperul real, recognoscibil şi personalizant.

Televiziunea se defineşte astfel ca un spaţiu virtual marcat de elemente recognoscibile din

lumea imediată, un mod de lărgire a universului ştiut şi în acelaşi timp un mod de restricţionare a

spectacolului sonor prin redarea cotidianului la dimensiuni reale.

Expansiunii imaginaţiei prin spectacolul radiofonic se contrapunea conştientizarea

cotidianului în datele lui reale. Tentaţia era mare!

Tehnica trebuia să ajute la „arderea etapelor” spre luminarea „ecranului magic”.

În 1877 Senlecq încearcă să creeze un sistem de televiziune în mozaic.

În 1880 W. E. Sawer în S.U.A. şi Maurice Leblanc în Franţa enunţă principiul secvenţial, prin

care elementele imaginilor de plecare sunt analizate linie cu linie.

96

În 1887 K. F. Braun utilizează tubul cu raze catodice şi ecranul fluorescent.

La începutul lui 1900 J. A. Fleming impune atenţiei specialiştilor tubul cu doi electrozi.

El va fi înbunătăţit de Lee De Forest care îi adaugă o grilă amplificatoare de semne electrice.

Paul Nipkon concepe în 1884 discul mobil perforat cu găuri în spirală, cu ajutorul căruia

lumina ce cade pe o celulă fotoelectrică va produce un curent electric variabil ce va „scana”

imaginea. Sistemul s-a numit sistem mecanic. Campbell Swinton este cel ce va propune un

sistem de televiziune, producând baleiajul imaginii cu un fascicul de electroni. „Televiziunea

mecanică” se va impune în primele decenii ale veacului XX.

Charles Jenkins şi englezul John Baid fac primele demonstraţii publice ale sistemelor de

televiziune.

De numele lui John Baird se leagă şi înfiinţarea primei societăţi de televiziune din lume,

Television Limited. Post Office-ul britanic îi va repartiza o frecvenţă pentru realizarea

emisiunilor experimentale. Abia în 1929 va reuşi să emită, cu o imagine de 30 linii. În 1930 va

sincroniza sunetul cu imaginea.

După un conflict de câţiva ani cu BBC, Baird va găsi modalitatea de conciliere şi vor realiza

împreună primele programe de televiziune. Rămânând consecvenţi ideii că viaţa este un

„spectacol”, vor transmite în direct o piesă se teatru de Pirandello şi un Derby.

Epoca electromagnetică a televiziunii se apropie de sfârşit, cu toate că demonstraţia publică a

unui sistem mecanic făcută de Westinghouse în 1928 este covîrşitoare. După primul război

mondial, Vladimir Zwortkin fizician american de origine rusă declară convins: „televiziunea se

va impune şi va fi electronică (n.n.)” (The early days: some recollections, Television Quarttelz,

vol. 1, nr. 4, noimebrie, 1962, p. 69).

În 1929 va definitiva tubul catodic de recepţie (cinescopul), şi mai apoi tubul analizator al

camerei (iconoscopul).

Trecerea la televiziunea electronică se va produce înainte de cel de-al doilea razboi mondial.

În Franţa prima emisiune oficială va fi difuzată în 1935 cu un sistem mecanic. În 1938 se va

adopta sistemul electronic cu 455 de linii.

În noiembrie 1936, BBC inaugurează un sistem permanent de televiziune.

Baird este un inventator cu vocaţia premierelor: va obţine un brevet al televiziunii în culori,al

televiziunii stereoscopice, al înregistrării imaginii pe disc, al televiziunii pe ecran mare.1

Ideea de televiziune impune transmisiune în direct ca modalitate esenţială de creare a

teleparticipării şi sentimentului de simultaneitate. La sfârşitul anilor ’30 unităţile mobile

transmiteau parade ale modei, curse de cai, incendii, inundaţii – altfel spus viaţa ca un spectacol

menit să impresioneze.

1 Flichy, Patrice: “O istorie a comunicării moderne” – spaţiu public şi viaţa privată” – Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 183

97

Primul studio mobil a fost instalat la bordul unui avion care survola New York-ul. Imaginile

erau transmise, sunetul redat prin radio cu ajutorul unui telefon, sistem realizat de Laboratoarele

Bell Telephone.

În 1939 se difuzau emisiuni de televiziune în SUA.

La Târgul mondial din 1939 a fost prezentată televiziunea ca o inovaţie tehnologică de mare

viitor. Discursul preşedintelui Roosevelt a fost transmis în direct. A fost doar un experiment, fără

percutanţa dorită, pentru că erau prea puţini deţinători de televizoare. Evenimentul a avut însă

ecou ca nou mod de impunere a discursului, de această dată televizat.

După 1940 apare şi se dezvolată televiziunea în culori.

Televiziunea în România are ca dată de început 31 decembrie 1956. În fostele studiouri

cinematografice din str. Molière a fost inaugurat studioul naţional.

Ideea de spectacol „în direct” va fi concretizată prin transmiterea în direct a Nopţii de

Revelion. În primii ani se emiteau 21 ore/lună, folosindu-se un emiţător de 22 KW, standard D.

Din 1959, emisiunile de televiziune româneşti au intrat în circuitul internaţional, prin schimb

de programe.

Începutul fusese făcut.

Tipologie Orice clasificare a televiziunilor riscă să fie depăşită de evoluţia spectaculoasă, chiar

intempestivă a mijlocului celui mai nou de comunicare în masă: magicul ecran.

Şi totuşi, câteva criterii rămân valabile în orice circumstanţă privită în diacronie:

A. După statut şi apartenenţă:

• Guvernamentale

• Publice

• Private

B. După zona de acoperire

• Locale

• Regionale

• Naţionale

• Internaţionale

C. După organizare:

• Independente

98

• Organizate în reţea

D. După forma de finanţare

• Publice

• Comerciale

D. După conţinut

• Generaliste

• Specializate

• Semiprofilate

Publicul telespectator preferă în proporţie moderată dar constantă posturile specializate în

transmiterea de:

- ştiri (CNN, Euro News, BBC)

- sport (Europsort, CSPAN)

- filme artistice (MTC, MCN; Arts)

- ştiinţă (Animal Planet, Discovery)

- emisiuni pentru copii (Cartoon Network)

Din perspectiva istoriei telviziunii clasificarea pe baza criteriilor enunţate comportă câteva

precizări.

Statutul şi apartenenţa

Televiziunea guvernamentală este de reperat în statele aflate sub regimuri totalitare.

Este purtătoarea de cuvânt a guvernului (de unde şi numele). A fost condiţia televiziunilor din

estul Europei în perioada comunismului, ele promovând doar politica şi ideologia partidului

unic. Statutul de televiziune guvernamentală influenţa repertoriul programelor, modalităţile de

realizare, genurile muzicale, dramatice, cinematografice cuprinse în grila de programe.

Aspectul cel mai reprobabil era însă distorsionarea informaţiei pentru protejarea imaginii

„celui mai iubit fiu al poporului”, implicit manipularea opiniei publice.

În societăţile democratice un asemenea tip de televiziune nu rezistă pe piaţa media, ca pretinsă

imagine exclusivă a societăţii, întrucât numărul mare de televiziuni private ar infirma poziţiile

exclusiviste adoptate de televiziunea guvernamentală. O existenţă în limitele adevărului a

imaginii de promovat ar însemna o investiţie prea puţin utilă, atâta timp cât una din funcţiile

televiziunilor publice şi private este şi ilustrarea activităţii guvernului.

Televiziunea publică a avut o evoluţie specifică în SUA şi în Europa. Încă de la început,

televiziunea a fost „privită” de americani ca o modalitate cu forme diverse de mediatizare a

cotidianului, de la forma statală la forma privată. În Europa de Est televiziunea statală a fost

99

dominantă până spre deceniul al optulea, când pe piaţa media au intrat televiziunile particulare.

Decalajul în timp s-a resimţit în prezenţa, sau absenţa „vocilor pluraliste” în media televizată.

Obiectivele generale ale televiziunii publice sunt informarea, educarea şi divertismentul,

manifestate în forme performante televizate.

Trăsăturile distincte ale televiziunii publice îi asigură personalizarea în peisajul media:

- asigurarea pluralismului, libera exprimare a ideilor şi opiniilor;

- prezentarea în mod obiectiv şi echidistant a realităţilor socio-economice, politice şi

culturale;

- promovarea valorilor culturale naţionale şi universale;

- susţinerea creaţiei autentice culturale, ştiinţifice şi a minorităţilor naţionale;

- militarea pentru unitatea şi independenţa ţării.

În privinţa comportamentului echidistant faţă de partidele parlamentare, televiziunea publică

are în grila de programe emisiuni despre „Viaţa partidelor parlamentare”, la care participă toate

partidele respectând timpii de antenă repartizaţi conform unei grile votate de forurile legislative,

în funcţie de ponderea şi structura parlamentului.

Televiziunea publică nu difuzează mesaje extremiste, atacuri la adresa democraţiei, incitare la

şovinism, ură de clasă, încălcarea ordinii constituţionale.

Televiziunea publică primeşte de la bugetul statului fonduri care îi permit dezvoltarea în

domeniul investiţiei, a programelor de producţie proprie.

Rolul formativ al televiziunii publice este o prioritate în alcătuirea grilelor de programe, şi se

concretizează în realizarea emisiunilor pentru elevi, studenţi, pentru instruire muzicală, teatrală,

cinematografică.

Fiinţarea televiziunii publice într-o societate democratică asigură echilibrul şi este garantul

promovării valorilor autentice morale şi estetice.

Televiziunea privată reprezintă actualmente procentul majoritar în peisajul televiziunii

mondiale.

În Europa, până în deceniul 8 televiziunea publică reprezintă monopolul. Momentul spargerii

acestui monopol a fost apariţia posturilor locale particulare în Italia. În Marea Britanie

coexistenţa posturilor publice şi private era reglementată prin lege.

Au apărut posturi autonome spaniole („Catalania”, „Galiţia”), „Channel Four” în Franţa.

Televiziunea privată este evidenta alternativă la posturile publice: în Anglia, alături de BBC 1

şi BBC 2 apar ITV şi ITC.

În Italia grupul Berlusconi prin cele 3 reţele ale sale are o audienţă de aproximativ 49% din

audienţa zilnică.

Italia Uno şi Tete Quatro întregesc în jurul anului 1985 imperiul televizual Berlusconi.

100

Abolind modelul piramidal al televiziunii publice, axându-se pe programe de larg interes,

difuzarea de seriale, emisiuni muzicale şi sportive, informaţii şi divertisment, televiziunile

publice câştigă piaţa media.

Publicul se specializează şi devine stabil, iar dependenţa de telecomandă este tot mai evidentă.

Televiziunile private au ca prioritate absolută audienţa la public. „A fi pe gustul majorităţii” este

deviza generală, care atrage uneori ziariştii din acest mediu spre o modalitate de comunicare

foarte accesibilă, uneori eşuând în libertinaj în vorbire şi inconsistenţă ideatică în mesajul

televizual.

Dacă televiziunea publică a dorit de la început producerea unor creaţii televizate proprii,

televiziunea privată, din raţiuni financiare şi din cauza numărului mic de angajaţi resurse umane

(profesioniştii trebuie să fie foarte bine plătiţi pentru a rămâne fideli unui post de televiziune)

adoptă politica repertorială a „importurilor” (filme artistice şi documentare, programe sportive

transmise în direct, spectacole preluate de la alte televiziuni).

A susţine financiar un post privat de televiziune este o sarcină foarte dificilă şi reprezintă o

investiţie de durată, căreia i se văd efectele după un timp suficient de lung, cât să însemne

cheltuieli foarte mari pentru licenţă, dotare tehnică, angajare profesionişti, cumpărare de

programe de ultimă oră.

Un post privat de televiziune poate fi însă mediul de susţinere politică a investitorului (vezi

cazul Berlusconi). Publicitatea reprezintă resursa financiară principală a unui post privat de

televiziune şi de acest fapt au fost convinşi oamenii de afaceri încă de la începutul televiziunii. Ei

au înţeles că este modalitatea cea mai promptă pentru a-şi face „imagine” spre a vinde produsele.

Reclamele au devenit prezenţe permenente înaintea jurnalelor celor mai importante, iar

modalităţile de realizare persuasivă a lor vor fi „împrumutate” mai târziu chiar de emisiunile

educative.

Caz special, Marea Britanie

Încă din 1955 în această ţară fiinţau staţiile particulare ale ITV şi televiziunea naţională, o

coexistenţă fără intempestivităţi între sectorul privat şi sectorul public.

Această stare de echilibru s-a datorat şi existenţei unor instanţe de control, care n-au permis

influenţa masivă a politicului în conducerea şi orientarea programelor de televiziune şi radio.

Posturile de terleviziune particulare erau controlate de „Independent Broadcasting Authority”

(IBA). BBC era sub supravegherea „Broard of Governors”.

Modelul englez IBA va constitui un exemplu pentru Hauté Autorité française şi reper pentru

istoria audio-vizualului.

101

Efect imediat constituirii IBA a fost reorientarea publicului telespectator spre televiziunea

particulară ITV.

Societatea privată furniza staţiilor regionale ale ITV programe zilnice de informaţii naţionale

şi internaţionale.

Abolirea sistemului piramidal va contribui la dezvoltarea fiecărei staţii locale din reţeaua ITV,

pentru că politica de programe şi negocierea cumpărării spaţiului de publicitate se fac la nivelul

staţiei, şi nu la nivel „central”.

Dezvoltarea pe segmente asigură reţelei ITC nivelul audienţei la nivel naţional. Este un mod

original de evoluţie, un management care va produce efect de stabilitate a sistemului şi succes

imediat şi de durată la un public ţintă bine definit, „regionalizat”.

Zona de acoperire

Televiziunea a început prin a fi declarată naţională termen ce comportă două accepţii:

- ca apartenenţă, reprezentând o ţară şi obţinând astfel un satatut de identifcare în

concernul televiziunilor în lume;

- ca arie de acoperire a semnalului televizat, ceea ce a însemnat recunoaşterea la scară

naţională a postului, ca fiind al tuturor.

Cu timpul, televiziunea publică e caracterizată drept naţională şi datorită caracterului său

popular (limbaj televizual de largă accesibilitate, emisiuni adresate tuturor categoriilor socio-

profesionale, pe segmente de vârstă, instrucţie şi preocupări).

În preajma anilor 1970, în Europa existau în fiecare ţară două posturi de televiziune publice

naţionale, diferenţa dintre ele constând în numărul de ore de emisie pe săptămână, al doilea post

emiţând mai puţin şi în general emisiuni culturale, pentru culturalizare sau pe segmente scurte,

pentru elite.

Componenta culturală, a doua după cea de informare, a constituit preocuparea decidenţilor

pentru formarea gustului estetic sau „alfabetizare”.

Pentru aceeaşi unitate de timp, anii ’50-’60, comparaţia între televiziunea franceză şi

televiziunea italiană în privinţa culturalizării maselor prin metode diferite, este elocventă: în

Franţa sunt ecranizate operele clasicilor, în Italia, RAI difuzează 20% din programe sub forma

emisiunilor de alfabetizare.

În aceeaşi idee de recepţionare naţională a televiziunii este elocvent şi bugetul de timp alocat

de un telespectator pentru urmărirea programelor într-o zi.

102

In 1984 Numărul de cămine care au

televizoare (în milioane)

Durata urmăririi programelor

TV pe zi şi individual

Statele Unite

Uniunea Sovietică

Japonia

China

Brazilia

Republica Federală Germania

Marea Britanie

Franţa

Italia

Canada

Spania

84

82

30

29

21

22

19

19

15

14

10

3 h 30

1 h 30

3 h 30

?

2 h 10

2 h 25

3 h 25

2 h 20

2 h 40

2 h 55

2 h 50

Sursa: Financial Times, media Monitor şi documente ale ambasadelor1

Un caz special în istoria televiziunilor, îl constituie televiziunea chineză. La mijlocul

deceniului al optulea, televiziunea naţională chineză dispunea de trei posturi şi staţii „locale”, nu

putea să acopere aproximativ 40% din populaţie, datorită lipsei unui semnal de emisie, cu toate

că la acea dată China dispunea de un satelit de comunicaţii, 204 staţii de emisie şi 11.000 de

emiţătoare. Suprafaţa foarte mare a ţării şi natura diversă a reliefului erau cauzele reale ale

situaţiei recepţiei naţionale.

Dezvoltarea ulterioară va conferi Chinei statut de ţară cu o televiziune naţională, cu o recepţie

pe arie foarte extinsă (de altfel era şi dorinţa decidenţilor de a promova programele educative ,

culturale, fără a face din aceasta un scop în sine).

Va prelua însă şi programe de la BBC sau CBS şi va colabora cu agenţii de programe (UPI,

Visnews) pentru obţinerea informaţiei de actualitate.

Televiziunea indiană, în istoricul devenirii ei, constituie un alt fel de caz, care evidenţiază

dificultăţile recepţionării la nivel naţional a televiziunii...naţionale.

În anii ’80 India avea şi televiziune în culori. Cu toate acestea, cele 180 de emiţătoare

acopereau la acea dată doar 70% din populaţie.

Programele erau realizate în limbile engleză şi hindi. În india 15 limbi sunt socotite limbi

constituţionale. Difuzarea doar în engleză şi hindi limita considerabil receptarea programelor şi

stopa interesul pentru televiziune. A fost o cauză (cel puţin de nivel doi) pentru care s-a dezvoltat

foarte mult cinematografia? În 1984 India produsese 800 de filme, faţă de Franţa, care crease

doar 180. Filmele indiene au fost în vogă în acei ani pe întreg globul. 1 Apud Natalie, Coste – Cerdan, Alain Le Diberder, “Televiziunea” – Ed. Humanitas. Bucureşti, 1991, p.45

103

Televiziunea internaţională are ca scop difuzarea programelor într-un spaţiu mai mare decât

al unei ţări, recepţia asigurând difuzarea în sincronie a evenimentelor de pe întreg globul.

Şi în acest caz denumirea „televiziune internaţională” comportă două accepţiuni:

- televiziune concepută pentru a difuza programe specializate în întreaga lume:

Euronews, Eurosport, CNN, Superchannel;

- televiziunea unei ţări care realizează şi difuzează programe proprii recepţionate în

întreaga lume. Exemplu elocvent este TVR Internaţional, lansat în 1995, care difuzează un

program cu durată medie zilnică de 3,5 ore folosind satelitul Eutelsat II-W2. Obiectivele

esenţiale sunt promovarea imaginii ţării în lume, prin valori culturale de excepţie şi informarea

într-un mod obiectiv, echidistant a opiniei publice internaţionale despre evenimentele din ţară.

Este şi televiziunea care asigură legătura afectivă a românilor din întreaga lume, păstrarea

sentimentului de românism şi evidenţierea identităţii culturale a românilor de pretutindeni.

Televiziunea regională şi locală este televiziunea care şi-a asigurat de-a lungul deceniilor de

existenţă un public stabil. Programele răspund cerinţelor utilitar-informaţionale, producţiei

artistice zonale, reliefării valorilor autentice locale şi regionale şi circumscrierii lor în

patrimoniul de valori naţionale şi universale. Publicul doreşte să ştie ce se întâmplă pe glob, dar

şi în oraşul limitrof cu al său, ce preţuri se practică pe piaţa imediată, ce se întâmplă în lumea

culturală, dar şi „interlopă” din zona în care se află localitatea sa.

Implicarea televiziunii regionale şi locale în viaţa urbei asigură legături permanente cu

instituţiile, organismele de reprezentare a guvernului în teritoriu, a forurilor ştiinţifice şi

nonguvernamentale. Ponderea producţiei proprii este de câteva ore/zi, suficientă pentru a asigura

fidelizarea tele-participării publicului specific.

Televiziunile locale din Italia au avut o istorie „fierbinte”.

RAI s-a constituit de la început drept post public, unic, cu un monopol necontestat. Influenţa

subordonării guvernului va declanşa reacţii virulente, care vor determina votarea reformei RAI,

în intenţia de scoatere a televiziunii naţionale de sub influenţa partidului aflat la putere.

Între timp, tinerii sunt cei ce vor crea posturi private locale, iniţiativă susţinută şi de regiile de

publicitate, care fructificau astfel un spaţiu „vital” pentru imagine şi obţineau venituri

publicitare.

Sub presiunea pieţii mass-media, în 1976 Curtea Constituţională va legitima existenţa

posturilor de televiziune particulare locale. Sub egida acestei legitimităţi televiziunea italiană va

consemna un număr impresionant de posturi locale private (în 1982 erau înregistrate peste 1200).

Berlusconi va cumpăra frecvenţele staţiilor care întâmpinau greutăţi financiare şi va forma 3

reţele, obţinând aproximativ 49% audienţă. Nu se va opri însă din dorinţa de a avea cât mai

104

multe canale de televiziune. În 1983 va cumpăra Italia Uno, iar în 1984 Rete Quatro. Care a fost

secretul succesului lui Berlusconi?

Cumpărarea unor programe americane la preţ convenabil, vânzarea spaţiilor de emisie pentru

clipuri publicitare şi mai ales axarea programelor de producţie proprie pe specificitatea locală,

zonală, apropiind tentant telespectatorul de mirajul vieţii în care trăieşte şi explicându-i-l.

Televiziunea locală se defineşte astfel ca o televiziune a fiecărui telespectator, în care

regăseşte informaţia de care are nevoie, la timp, cu costuri mai mici decât dacă ar cumpăra presa

scrisă şi mult mai prompt decât dacă ar urmări televiziunea naţională, cu adresabilitate generală.

Televiziune locală - o televiziune a „proximităţii”, o imagine a imediatului într-o proiecţie

naţională.

Este un miraj care însă atinge doar 50% din audienţa generală, afinităţile pentru panoramarea

vieţii cotidiene, curiozitatea pentru aflarea noutăţilor produse în plan naţional, precum şi

evenimentele internaţionale mediatizate cu prioritate de televiziunea naţională deţin în

continuare jumătate din procentul de audienţă.

Televiziunea naţională - televiziunea locală - un echilibru, dincolo de tentaţia imediatului, un

proces complex, pe o axă între „proximitate” şi „proiecţie” în universalitate.

Forme de organizare

Televiziunea a fost la începutul istoriei ei, unică, naţională, publică. După apariţia

televiziunilor private, sistemul mass-media s-a diversificat şi clasificarea televiziunilor cuprindea

două secţiuni:

- televiziune independentă;

- televiziuni organizate în reţea.

Ambele forme de televiziune, publică şi privată se regăsesc în această tipologie.

Televiziunile independente, singulare sunt cele ce emit de la „centru” , cu programe unitare.

Organizarea în reţea s-a impus în momentul diversificării ofertei de programe, apariţiei

posturilor regionale şi locale.

Exemplul elocvent este reţeaua ITV din Marea Britanie, formată din cincisprezece staţii.

Acestea sunt administrate de societăţi de producţie independente. Recunoscute sunt Thames

Television la Londra, Granada la Mancester.

În 1982 în Italia existau reţele care concentrau procentul majoritar al audienţei televiziunilor

particulare.

105

Grupul Berlusconi a funcţionat tot sub forma reţelelor de televiziune, cucerind piaţa media şi

determinând publicul- ţintă să devină fidel în vizionarea programelor, axate pe divertisment,

informaţii, sport, filme de import (în special americane) şi difuzarea spot-urilor publicitare.

Forme de finanţare

Istoria televiziunii în diacronie oferă spectrul dificultăţii în dezvoltarea tehnică, dificultăţi

datorate finanţării proceselor de producţie. De la primele experimente rudimentare realizate în

Germania de Max Dieckmann şi Ernst Ruhmer, în Franţa de Georges Rignoux necesitatea

existenţei unor fonduri special destinate pentru cercetarea în domeniu s-a conturat ca o condiţie

sine qua non a evoluţiei televiziunii.

Piaţa, publicul sunt îndeajuns de receptive la impactul noului mijloc de comunicare în masă,

în primele decenii ale secolului al XX-lea televizorul fiind socotit un lux.

John Baird în Anglia realiza în 1929 emisiuni experimentale. În 1931, Baird vânduse numai

1000 de televizoare.

Ideea de bani investiţi în tehnologia de specialitate stăpâneşte într-atât pe promotorii ei, încât

nu-i de mirare că un inventator de pe Coasta de Vest, care realizează în 1927 o primă machetă a

televiziunii electronice, va reuşi transmiterea câtorva desene, în special al simbolului dolarului.1

Apariţia televiziunilor publice, subvenţionate de stat va genera dorinţa de a avea televiziune

particulară, independentă financiar şi politic. O dorinţă greu de realizat, pentru că investiţia în

tehnica de televiziune a fost şi a rămas costisitoare, ca bani şi timp.

Dezvoltarea tehnică a unui post de televiziune a însemnat încă de la început o investiţie

costisitoare şi pe termen lung. Cei ce au crezut în viitorul televiziunii şi au cheltuit considerabil

pentru dotarea tehnică, executarea experimentelor şi păstrarea personalului de specialitate au

avut nevoie de multă răbdare. Practica a dovedit că abia după aproximativ zece ani se obţin

beneficii (uneori nu numai financiare).

Dacă televiziunile publice primesc de la bugetul statului sume necesare funcţionării lor,

televiziunile comerciale „trăiesc” din sumele provenite din plata spaţiilor de publicitate şi bani

investitorilor.

Ambele tipuri de televiziuni se confruntă însă cu dificultăţi financiare. Televiziunile publice

au acceptat târziu să vândă spaţiu de publicitate şi acestea într-un procent mic.

Spre exemplu, pentru Societatea Română de Televiziune domeniul publicităţii este

reglementat de art. 29 al Legii audiovizualului şi prin „Normele obligatorii” adoptate de

1 Flichz, Patrice: “O istorie a comunicării moderne”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 180

106

Consiliul Naţional al Audiovizualului. Societatea Română de Televiziune a încredinţat vânzarea

de publicitate Societăţii ARBO, obţinând astfel creşterea veniturilor din această activitate în

2002 cu 12% faţă de 2000.

BBC este alimentat 90% de produsul redivenţei, celelalte procente fiind asigurate din

vânzarea revistei şi a programelor în străinătate.

ITV, televiziune particulară în Marea Britanie a dovedit că poate fi eficace şi ca audienţă şi ca

venit obţinut. În 1985 înregistrase un miliard de lire sterline, situându-se pe primul loc între

televiziunile europene.

Şi publicul a dorit încă de la începuturile televiziunii să achiziţioneze „cutia magică”.

Financiar însă era destul de greu. Familiile modeste economiseau ani de-a rândul pentru a

cumpăra un televizor. Astăzi, timpul de economisire s-a redus la câteva luni.

Considerat a fi element definitoriu pentru nivelul de trai se spune că în anii ’40 în SUA unele

familii cumpărau antena şi o instalau pe casă cu mult înainte de a achiziţiona televizorul. Era un

gest prin care se reduceau simbolic diferenţele financiare între clasele sociale.

Televizorul în culori s-a situat între bunurile de consum „moderne”. Comparativ, pentru anul

1983:

Anul 1983

Ţara

Cămine cu TV Cămine cu TV color

Uniunea Sovietică

Franţa

S.U.A.

91%

96%

98%

27%

62%

75%

Când televizoarele publice sunt finanţate numai din redivenţe, acestea se confruntă cu mari

probleme bugetare.

Puternic mediatizat a fost cazul BBC, care în 1985 preconiza 4000 de concedieri pentru a

acoperi cheltuielile de producţie şi salarizare.

Conţinutul grilelor de programe – profilul televiziunilor

Structura ofertei de program conferă televiziunii profilul personalizant pe piaţa media.

Televiziuni (sau canale) generaliste – prezintă publicului larg toate tipurile de emisiuni

(informative, culturale, de divertisment, dezbateri, anchete) vizând toate domeniile vieţii sociale.

107

Televiziunile publice au caracter generalist, pentru că prin natura adresabilităţii lor trebuie să

întâmpine orizontul de aşteptare al întregii societăţi, privită în structura sa pe vârste, profesii,

nivel de înstrucţie, religie.

Procentul de audimat este de obicei uniform redistribuit pe zona de acoperire a semnalului de

emisie şi în proporţie de aproximativ 40% în cota de piaţă cumulată la nivelul întregii zile.

În România, televiziuni generaliste sunt TVR, PRO-TV, Tele 7 ABC.

Televiziuni semiprofilate sunt televiziunile care au grila de programe axată pe 2-3 coordonate.

La apariţia pe piaţa media, televiziunile comerciale sunt în general semiprofilate (muzică, ştiri,

filme) întrucât costurile mari pentru dotările tehnice nu permit cheltuieli pentru producţii proprii

de televizine. Soluţia „importurilor” este salvatoare pentru o primă etapă de fiinţare.

Televiziuni specializate sunt televiziunile care au ca obiectiv producerea şi difuzarea de

emisiuni ilustrative pentru un singur domeniu:

- ştiri: CNN, EuroNews

- Sport: Eurosport

- Muzică: MTV, Atomic

- Filme: HBO, Hallmark

- Ştiinţă: Discovery, Naţional Geografic

Apariţia televiziunilor specializate în număr mare denotă preferinţele publicului pentru

domenii atractive ca noutate, impact emoţional, delectare.

Publicul ţintă nu este numeros (ca în cazul televiziunilor generaliste), dar este stabil, ilustrând

o caracteristică a teleparticipării: fidelizarea.

Şi televiziunile generaliste au simţit nevoia specializării unui canal, pentru a atrage un public

stabil pe baza formaţiei culturale, nivelului de instrucţie, preferinţei domeniului.

BBC are două posturi de televiziune publice:

- BBC1, post generalist, cu o adresabilitate largă, axat pe accesabilitatea mesajului,

răspunzând preferinţelor tuturor categoriilor de telespectatori.

- BBC2 – post semiprofilat, cu programe informative şi documentare, vizează un

public elitist, cu nivel cultural ridicat şi produce programe pe care le vinde în străinătate.

Cele două posturi nu sunt în concurenţă, sunt în complementaritate .

Este şi cazul televiziunii române, care are 3 canale:

- România 1 – canal generalist, cu procentul cel mai mare de audienţă, lider pe piaţă

- TVR2 – canal semiprofilat, cu tentă culturală şi de educare. Pe frecvenţele acestui

canal se difuzează şi emisiunile televiziunilor regionale;

- TVR Cultural – canal specializat, cu un rol socio-formativ, de promovare a valorilor

culturale şi ştiinţifice naţionale şi universale;

108

- România Internaţional – canal generalist, de comunicare cu diaspora şi care

transmite emisiuni despre comunităţile româneşti din Republica Moldova, Bulgaria, Jugoslavia,

Bulgaria, Ucraina

Televiziunea americană a reuşit să se impună în plan internaţional, să vândă programe

specializate şi datorită structurii diversificate.

Posturile specializate au devenit în timp repere în domeniul abordat:

- CNN – pentru informaţii, MTV pentru muzică, HBO pentru cinema.

Producţiile americane sunt vândute televiziunilor din întreaga lume la preţuri scăzute. Efectul

imediat este tendinţa televiziunilor naţionale de a cumpăra aceste pachete de emisiuni şi de a nu

mai realiza producţii proprii, care în general sunt mult mai costisitoare.

A fost o modalitate de dominare a pieţei mondiale, de penetrare în toate spaţiile culturale.

Nu de puţine ori însă sunt doar fast-food-uri la preţuri mici, pentru care nu mai „preparăm”

produsele tradiţionale.

Televiziunea franceză are un sistem mixt, cu şase canale naţionale (mai multe decât media

europene), dar şi cu un canal privat care tinde la peste 30% audienţă.

Segmentele de piaţă ale televiziunilor (pe durata unei zile)1

Anul 1997 1993

France 2 Generalist 23,8% 24,7%

France 3 Generalist regional 17,5% 14,6%

Arte / 1992 Cultural (coperare cu Gemania) 1,4% 0,9%

Canale

naţionale

La Cinquième Educativ 1,7% -

TF1 Generalist 35% 41%

M6 Generalist (lansat în 1996) 11,4% 12,3%

Canale

private

Canal + TV cu plată prin decodor 4,9% 4,7%

Altele 3,5% 2,7%

Canalele publice obţin sumele de finanţare din plata taxelor de abonament şi din publicitate,

televiziunile comerciale din contribuţia investitorilor, plata abonamentelor şi publicitate.

Televiziunea franceză în ansamblu este catalogată drept televiziune „culturală”, nota

dominantă neimpunând-o însă şi ca atare în plan mondial.

Configuraţie inedită are Canalul „Arte”, o iniţiativă francogermană. Este un post public

binaţional şi bilingv, specializat cultural.

TV5 este o realizare franceză, valonă, elveţiană romandă şi din Québec, recepţionat în 120 de

ţări de pe cinci continente. 1 Bertrand, Claude-Jean: “Introducere în presa scrisă şi vorbită”, Polirom, Iaşi, 2001, p. 67

109

„Canal +” este o televiziune cu plată, semiprofilată, care transmite emisiuni sportive, filme şi

documentare. S-a extins în zeci de ţări, între care Turcia, Chile, Germnia, Polonia, Spania, ca şi

în Africa.

Este canalul care a lansat alte 21 de canale specializate în şase ţări europene: Planète,

Eurosports, Canal J, Ciné – Cinémas.

Televiziunea română

Televiziunea română a avut până în 1989 destinul televiziunilor din blocul comunist.

Începuturile au plasat-o într-o continuitate de preocupări pentru „a fi în pas cu timpul”.

Pentru o analiză obiectivă a unui fenomen care a generat tensiuni şi resentimente este

necesară însă parcurgerea unei perioade de decantări valorice şi distanţare de abordarea

subiectivă, inerentă privirii „din interior”.

Analizele realizate după 1990, mai ales în primii doi ani, abundau în acuze la sistemul

comunist şi la atitudinea de aservire a radio-televiziunii române.

Fără a încerca o disculpare a televiziunii române, în numele adevărului care trebuie să

genereze orice investigaţie restitutivă, vom consuma acele momente semnificative în evoluţia

televiziunii române, care au definit-o in ansamblul televiziunilor europene.

Momentul inaugural a fost produs în ziua de 31 decembrie 1956, într-o periodă deplin

comunistă şi firesc era ca televiziunea să fie de esenţă totalitară.

S-a declarat televiziune naţională şi a debutat ca un canal guvernamental.

Studioul naţional de televiziune a fost inaugurat în fostele studiouri cinematografice din strada

Molière. Emitea 21ore/lună, folosind un emiţător de 22 KW, standard D.

Percutanţa noului mijloc de comunicare a fost cea scontată, în tradiţia televiziunii în

ansamblu, realizându-se o transmisiune în direct a unei „Nopţi de Revelion”: spectacol,

spectaculos licitând spectaculozitatea – caracteristică a discursului televizual.

În această primă fază, jurnalele de actualităţi erau realizate de cinematografie, notele

distinctive ale artei cinematografice fiind folosite ulterior în promovarea imaginii liderilor

politici, abdicându-se deseori de la maniera obiectivă, succintă de re-creare a cotidianului în

favoarea supralicitării imaginei şi atmosferei „idilizate” a contextului social şi politic.

Dotarea cu primul car de reportaj TV în 1957 va permite realizarea transmisiunilor externe.

Prima staţie de recepţie a emisiilor exterioare va fi amplasată la Casa Scânteii, iar prima

transmisie va fi Concertul lui Yves Montand din Sala Floreasca, în februarie 1957. Începutul

fusese facut, folosindu-se acelaşi context de spectacol muzical. Primul „spectacol” sportiv va fi

transmis două luni mai târziu.

110

Contextul concurenţial internaţional va impune însă realizarea de emisiuni montajate, în care

să se evidenţieze arta mixajului, a sugestiei sonore şi vizuale, desfăşurarea tramei în maniera

tehnicii romanului modern (cu abatere de la linearitatea temporală şi cu treceri sugestive din

planul real în planul simbolurilor vizuale şi auditive).

Primul laborator de filme achiziţionat în 1958 va permite realizarea primului reportaj, care va

ilustra deschiderea anului de învăţământ.

În 1968 va fi dat în folosinţă noul Centru de Televiziune din Calea Dorobanţilor şi tot în acest

an va fi realizată prima înregistrare video pe bandă magnetică.

Noua locaţie va permite dezvoltarea televiziunii în planul producţiei specifice: studiourile

specializate (de actualităţi, pentru înregistrare, de prezentare, grupuri de telecinematografie,

înregistrare şi montaj) vor oferi cadrul tehnic permanent de realizare a unor producţii televizate,

care vor fi premiate la Festivalul internaţional.

Din 1972 Canalul 2 al TVR va emite zilnic . Anii ’80 vor însemna, din punct de vedere al

duratei totale, a programelor, 100 de ore pe săptămână.

Televiziunea în culori era o certitudine în plan mondial. Abia în 1985 sunt consemnate

emisiuni în culori în România în sistem PAL, standard DK.

În istoria televiziunii române până la Revoluţia din 1989 sunt de reperat două perioade care,

prin natura sistemului politic existent şi a gradului de influenţă exercitat de acesta pot fi definite

drept:

1956-1972 - canal guvernamental, în care influenţa puterii politice se va manifesta cu

precădere în zona informativă (emisiuni de actualităţi în special). Cenzura ştirilor

va funcţiona în sensul înlăturării oricărei informaţii care nu ar fi convenit puterii.

Cu toate acestea, televiziunea română va reuşi să păstreze statutul de post public, va realiza,

făcând slalom printre „croşete” emisiuni, în care funcţia educativă, formativă va putea fi

concretizată prin secvenţe (emisiuni) memorabile despre valorile culturale româneşti.

Dramaturgia românească, cinematografia naţională, muzica marilor noştri compozitori, creaţiile

literare şi plastice ale românilor despre care, uneori s-a vorbit întâi în străinătate şi abia mai apoi

în România, au fost promovate cu un real succes în ţară şi peste hotare.

Cultura românească din acestă perioadă cunoaşte momente-reper, festivalurile naţionale devin

cadru de manifestare a talentelor din întreaga lume: Festivalul „George Enescu”, Festivalul de

muzică uşoară „Cerbul de Aur”.

Mult discutata „Cântarea României” şi spectacolele „grandioase” „Dialog la distanţă” au adus

în prim plan şi valori certe ale artei interpretative româneşti, confirmate în scurt timp de marile

scene europene.

111

În tot răul e şi un sâmbure de bine, care conservat şi alimentat se va manifesta în momentele

care vor favoriza „ieşirea în lume”. S-a putut numai datorită profesionalismului oamenilor din

televiziunea română, realizatori, operatori, scenarişti, regizori.

Câteva exemple:

În perioada anilor ’60 - ’70 producţiile româneşti de televiziune (despre care se vorbise atat de

puţin în ţară) participă la festivaluri şi concursuri internaţionale de anvergură: Monte Carlo

(Monaco), Dublin (Irlanda), New York (S.U.A.), Roma, Milano (Italia), Adelaide (Australia),

Paris (Franţa), Montreux (Elveţia), Londra (Marea Britanie). Televiziunii române i se va acorda

Premiul Japonia şi Premiul UNESCO.

Prima producţie prezentată în context internaţional căreia i s-a decernat Premiul I (Festivalul

Internaţional al Filmelor pentru Televiziune de la Cairo – Egipt, ediţia a V-a) aparţine anului

1966. A fost filmul muzical „Omul şi camera”, o poveste muzicală, cu umor şi fantezie, având-i

actori pe Ştefan Tapalagă, Puiu Călinescu, Constantin Drăghici, Gheorghe Zamfir, Doina Badea,

Luminiţa Dobrescu, Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Pompilia Stoian, Margareta Pâslaru.

Pentru aceeaşi producţie, Valeriu Lazarov a primit Premiul şi Trofeul de regie pentru opera

cea mai originală la Festivalul Internaţional de Televiziune de la Praga (Cehoslovacia), ediţia a

III-a 1966.

„Omul şi camera” a primit Premiul criticii internaţionale şi menţiunea specială a juriului la

Festivalul Internaţional de Televiziune de la Monte Carlo (Monaco), ediţia a V-a 1967.

Cercetările româneşti de excepţie constituiseră subiect pentru un documentar artistic încă din

1964. „Dialog despre bătrâneţe” a fost grefat pe un interviu cu acad. prof. dr. Ana Aslan despre

şcoala românească de geriatrie. Documentarul a fost distins cu Menţiune Specială la Festivalul

Internaţional de Televiziune de la Monte Carlo (Monaco) ediţia a IV-a 1964.

Tradiţiile folclorice româneşti au fost apreciate în străinătate şi datorită documentarelor

artistice realizate de-a lungul timpului de către televiziunea română.

„Armonii şi ritmuri milenare” – eseu folcloric despre semnificaţia cercului

i-a fost decernat Premiul I şi „Harpa de aur” la Festivalul Internaţional de Filme pentru

Televiziune ediţia a III-a Dublin (Irlanda ) 1968.

Televiziunea română realizează şi coproducţii, impunând astfel atenţiei opiniei internaţionale

valori româneşti aflate în panteonul culturii universale.

„Brâncuşi sau şcoala de a privi” este un documentar artistic, coproducţie TVR – ORTF

(Franţa) – AFC (Belgia) distins cu Medalia de Argint la Festivalul Internaţional al Filmelor

Documentare TV New York (SUA) 1972 – o călătorie în locurile unde a patronat spiritul

brâncuşian: Tg. Jiu – Craiova, Paris (Casa memorială şi atelierul personal) , Muzeul

112

Metropolitan New York, cu un scenariu şi comentariu de Marin Sorescu pe muzica lui Gheorghe

Zamfir.

1972-1989 – canal guvernamental într-un regim totalitar. Prezentarea „Tezelor din iulie” în

1971 va însemna începutul unei perioade de austeritate, cenzură dusă la extrem, restrângerea

ariei de creativitate pentru asigurarea supravegherii informaţiei. Era necesară această atitudine

din partea regimului puterii pentru a nu fi ilustrată viaţa grea a populaţiei: restricţii la energie

termică şi electrică, alimente pe „cartelă”, lipsa informaţiei culturale. Restrângerea spaţiului

televizual s-a produs şi la propriu şi la figurat: televiziunea română emitea doar două ore seara,

preponderente fiind emisiunile care ilustrau „izbânda socialismului” – o formă aberantă de

mediatizare a vieţii sociale şi culturale.

Cu toate acestea, profesioniştii nu au abandonat lupta pentru păstrarea statutului televiziunii

de post public naţional prezent în competiţii internaţionale.

Un exemplu elocvent pentru această perioadă:

Primul film color prelucrat în laboratoarele Televiziunii Române s-a numit „România, ţara

mea” şi a primit Diploma de Onoare la Festivalul Internaţional „Săptămâna filmului documentar

şi de scurt metraj pentru cinema şi televiziune”, ediţia XVII-a, Leipzig (RDG), 1974.

Profesionalismul realizatorilor de televiziune a fost reperat şi apreciat in consecinţă. Efectele

speciale concepute de ing.Dan Bistriţeanu şi folosite in filmul experiment „Ziua culorilor”(eseu

cinematografic), film creat in laboratorul de prelucrare a peliculei, au convins juriul Concursului

Internaţional de Tehnică a Filmului – UNIATEC (Uniunea Internaţională a Asociaţiilor privind

Tehnica Cinematografică), ediţia a XI-a – Paris, 1978, iar Dan Bistriţeanu a primit brevet de

inventator.

Televiziunea română a acelor ani răspundea criteriilor impuse de organismele internaţionale

pentru a fi cotat drept canal audiovizual naţional: se difuzau 2 canale alternative, erau

preponderente emisiunile educativ formative.

Rolul important al televiziunii în viaţa naţiunii a fost evidenţiat încă o dată în momentul

declanşării Revoluţiei din decembrie 1989. O revoluţie „în direct” era o noutate în plan

internaţional. Din nou profesionalismul realizatorilor, operatorilor a atins cota maximă de

audienţă în plan internaţional.

Televiziunea Română intră într-o nouă etapă a istoriei ei prin „Televiziunea Română Liberă”,

etapă la fel de comentată.

În 1990 s-a înfiinţat Studioul TVR Cluj, în 1991 Studioul TVR Iaşi, în 1994 Studioul TVR

Timişoara , 1998-Studioul TVR Craiova. Acestea sunt unităţi funcţionale autonome.Articolul 32

din Legea privind organizarea şi funcţionarea SRTV precizează: „Studiourilor teritoriale li se

113

atribuie frecvenţele cu acoperire zonală, în condiţiile legii”. Ceea ce în peisajul televiziunilor

europene se întâmplase cu decenii în urmă, (acoperirea zonală), funcţiona şi în România.

La ora actuală însă studiourilor teritoriale nu le-au fost atribuite frecvenţe, de aceea sunt

difuzate deocamdată de posturile România 1, TVR 2, România Internaţional şi TVR Cultural.

Pe frecvenţa TVR 2 în fiecare zi de la 17.30 la 20.00 studiourile teritoriale emit program

propriu (cu preluarea jurnalului de pe TVR 1 la ora 19.00).

Din 1993, TVR este membră cu drepturi depline a EBU/UER (Uniunea Europeană de

Radioteleviziune). Este vicepreşedintă URTI (Universitatea Internaţională de Televiziune,

membru CIRCOM Regional (Asociaţia televiziunilor regionale din Europa), a EGTA (European

Group of Television Advertising), al Consorţiului Balkan TV Magazin.

Canalul România Internaţional a fost lansat în 1995, din 2001 este recepţionat şi pe Coasta de

Est a SUA şi a Canadei prin satelitul IS 601 325,5 °E; are o emisie de 17 ore /zi.

Oferta de programe (cf. Broşuriii „Societatea Română de Televiziune – 2002, editată de

Televiziunea română, redactată de Centrul pentru Formarea şi Perfecţionarea Profesională al

Societăţii Române de Televiziune):

România 1 (slogan: „ Unu pentru toţi”)

Caracteristici:

- se adresează tuturor categoriilor de ascultători;

- procentul de acoperire a populaţiei este de 99,1%;

- producţie proprie: 63%;

- considerat lider al audienţei la nivel naţional.

actualităţi de interes general

19,8%cultură, educaţie

9,4%

divertisment12,5%

emisiunipentru copii

4,3%

jocuri şi concursuri

1%

minorităţi11,4%

filme11%

serialeşi desene animate13,1%

ştiri8,4%

sport8,4%

114

TVR 2 (slogan: „Aveţi nevoie de noi”)

Caracteristici:

- canal cu carater educativ – formativ;

- publicul - ţintă: tineri;

- este complementar canalului România 1;

- procentul de acoperire a populaţiei: 74%

Structura grilei de programe:

ştiri3,9%

sport7,1%

altele3,9%

emisiunipentrucopii1,1%

seriale şi desene animate

32,3%filme9,6%

studiouri teritoariale

0,8%

minorităţi4%

jocuri şi concursuri

0,1%

divertisment10,8%

cultură, educaţie

19,5%

actualităţide interes

general6,8%

România Internaţional (slogan: „Acelaşi timp pentru toţi românii”).

Caracteristici:

- canal de comunicare cu diaspora;

- singurul post naţional de televiziune care transmite emisiuni despre comunităţile

româneşti din Basarabia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Ucraina;

- Programele sunt recepţionate în: Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, SUA şi

Canada.

Structura grilei de programe:

115

seriale1%

emisiuni pentru copii

1%

filme4%

studiouriteritoariale

3%

minorităţi1%

ştiri16%

divertisment18%

cultură, educaţie22%

actualităţide interes gener

31%

sport3%

TVR Cultural (slogan: „Un nou orizont”)

Caracteristici:

- canal cu un rol socio – formativ, de promovare a valorilor culturale şi ştiinţifice

româneşti, de prezentare a culturii româneşti în context european;

- emite 12 ore zilnic.

Perceperea televiziunii ca un canal naţional public, cu o cotă de audienţă care să o plaseze în

poziţia de lider pe piaţa mediatică televizuală este rezultatul profesionalismului oamenilor de

televiziune, care au schimbat spectrul de receptare, din post guvernamental aservit puterii în post

public naţional echidistant.

O confirmă sondajul IRSOP din aprilie 2003:

E adevărat Ne e adevărat Nu ştiu

(%) (%) (%)

Informativă 91 8 1

Serioasă 90 10 -

Educativă 90 10 -

Se adresează tuturor

categoriilor de cetăţeni

87 12 1

Este interesantă 84 16 -

Relaxantă 74 26 -

Are o densitate mare 74 25 1

116

de emisiuni

Destractivă 72 27 1

E „pe fază” 68 31 1

Evită difuzarea violenţei 66 32 1

Obiectivă politic 63 36 1

Învechită 40 59 1

Plicticoasă 23 77 -

Programele Televiziunii Române sunt apreciate şi de public şi de Asociaţiile naţionale şi

internaţionale ale profesioniştilor din televiziune. Din 1991 TVR participă la concursul anual al

APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România).

Multe programe au fost premiate şi unele au obţinut distincţii la festivaluri internaţionale.

Un exemplu doar: „Memorialul durerii” – un documentar care a fost distins cu:

- Premiul special al Juriului UCIN pe 1991 pentru film TV;

- Marele Premiu APTR 1992;

- Marele Premiu APTR 1993;

- Diplomă de Selecţie la Festivalul Internaţional de Programe Audiovizuale (FIPA),

Biarritz (Franţa, 1996); pentru episodul „Corneliu Coposu – Legiunea de onoare” (episod reţinut

şi la Videoteca din Paris, 1996).

Televiziunea ca post naţional, regional sau local rămâne mijlocul de comunicare cel mai

persuasiv, pentru că realizează simbioza cuvânt-imagine, asigură simultaneitatea eveniment

produs – eveniment receptat şi este un mod comod dfe a aduce lumea în casa ta.

117

Aspecte internaţionale ale liberei circulaţii a informaţiei

Încă din secolul al XIX-lea libera circulaţie a informaţiei a devenit o realitate. Este

considerată o libertate fundamentală, stipulată în Declaraţia Drepturilor Omului şi recunoscută

de majoritatea statelor.

Dezvoltarea tehnică a oferit cadru larg al schimbului internaţional de informaţii. Crearea

internetului şi dezvoltarea lui în anii ’90 a generat o realitate internaţională complexă.

Principiul liberei circulaţii a informaţiei a fost formulat după cel de-al doilea război mondial

şi prevăzut în articolul 19 al DECLARAŢIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR OMULUI ,

adoptată de Naţiunile Unite la 10 decembrie 1948:

„Orice individ are dreptul la libertaeta de informare şi de expresie, care implică dreptul de a

nu avea neplăceri din cauza opiniilor sale, precum şi dreptul de a căuta, de a primi şi de a

răspândi, fără a ţine cont de frontiere informaţii şi idei, prin care orice mijloace de expresie”.

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE APĂRARE A DREPTURILOR OMULUI ŞI A

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE, semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma, sub egida

Consiliului Europei şi intrată în vigoare în 1953, consemnează în articolul 10 limitele acestei

libertăţi de expresie:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea opiniei şi

libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără ingerinţa autorităţilor publice şi

fără a ţine cont de frontiere.Prezentul articol nu împiedică statele să impună un regim de

autorizări radioului, televiziunii sau cinematografului.

Exercitarea acestor libertăţi presupunând obligaţii şi responsabilităţi poate fi supusă unor

formalităţi, condiţionări, restricţii ori sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate

democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau

siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea criminalităţii, protejarea sănătăţii şi a moralei,

protejarea reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, pentru a împiedica divulgarea de informaţii

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii juridice”.

La Conferinţa Generală de la Nairobi din 1976 a fost dezbătută ideea necesităţii unei „Noi

ordini Mondiale a Informaţiei şi a Comunicări” (NOMIC). Contestată de unele ţări membre ale

UNESCO pentru că ar fi promovat practicarea unei informaţii controlate de către stat (Marea

Britanie şi SUA chiar s-au retras din organizaţie), ideea a fost reformulată în „Noua strategie a

UNESCO” din octombrie 1989:

118

„Consiliul Executiv declară voinţa sa de a încuraja libera circulaţie a informaţiei (n.n.), de a

promova cea mai largă şi echilibrată difuzare a informaţiei, fără nici o îngrădire a libertăţii de

expresie, de a dezvolta mijloace capabile să amplifice capacitatea de comunicare în ţările în curs

de dezvoltare pentru a creşte participarea lor la procesul de comunicare şi, în sfârşit, de a

favoriza cunoaşterea şi înţelegerea mutuală a naţiunilor, acordând sprijinul său mijloacelor de

informare de masă”.

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

ratificată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la 21 decembrie 1965 întră în vigoare la 4

ianuarie 1969. În articolul 4, punctul „a” se precizeză că statele părţi se angajează:

„să declare delicte pedepsite prin lege orice difuzarea de idei bazate superioritate sau ură

rasială, orice incitare la discriminare rasială, ca şi orice acte de violenţă sau provocare la astfel de

acte, îndreptate împotriva oricărei rase sau a oricărui grup de persoane de o altă culoare sau de o

altă origine etnică, precum şi orice sprijin acordat unor activităţi rasiste, inclusiv finanţarea lor”.

O altă prevedere relenată a unui instrument internaţional, CONVENŢIA PENTRU

SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA, este consemnat în Documentul reuniunii de la

Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., din 5/29 iunie 199:

„ (9) Statele participante reafirmă că:

(9.1) – orice persoană are dreptul la libertatea exprimării, inclusiv dreptul de a comunica.

Acest drept cuprinde libertatea exprimării opiniilor, precum şi de a primi şi transmite informaţii

şi idei, fără vreun amestec din partea autorităţilor şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea

acestui drept nu poate face obiectul unor restricţii, decât în condiţiile prevăzute de lege şi dacă

acestea sunt compatibile cu normele internaţionale general admise. În special, nici o limitare nu

trebuie adusă accesului şi utilizării mijloacelor de reproducere a documentelor de orice natură

sub rezerva, totuşi, a respectării drepturilor privitoare la proprietatea intelectuală, inclusiv

drepturile de autor.”

PRINCIPIILE DE LA JOHANNESBURG PRIVIND SIGURANŢA NAŢIONALĂ,

LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI ACCESUL LA INFORMAŢIE au fost adoptate la 2

octombrie 1995 şi reafirmă:

„Credinţa că libertatea de exprimare şi a informaţiei sunt vitale pentru existenţa unei societăţi

democratice şi esenţiale pentru progresul şi bunăstarea acesteia şi pentru exercitarea altor

drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”.

„În dorinţa de a promova recunoaşterea clară a razei de acţiune limitate a restricţiilor libertăţii

de exprimare şi a libertăţii informaţiei ce pot fi aplicate în interesul siguranţei naţionale, pentru a

descuraja guvernele să mai folosească pretextul siguranţei naţionale atunci când restrâng în mod

nejustificat exercitarea acestor libertăţi”.

119

Singurul drept invocat de jurnalişti este dreptul de protejare a surselor de informaţii.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat că: „Protejarea surselor de la care

jurnaliştii preiau informaţii este un mijloc esenţial de asigurare a faptului că presa îşi poate

exercita menirea de „câine de pază” într-o societate democratică. Dacă jurnaliştii ar fi obligaţi să-

şi dezvăluie sursele, aceasta le-ar face mult mai grea obţinerea de informaţii şi, în consecinţă, ar

împiedica informarea publicului asupra chestiunilor ce ţin de interesul public. Dreptul la libertate

de exprimare implică de aceea faptul că orice restricţie de acest gen trebuie limitată la

circumstanţe excepţionale, în care sunt ţin joc interese publice sau individuale vitale”.

Posturilor publice de radio şi televiziune trebuie să li se asigure din partea guvernelor

independenţa editorială completă şi îndeplinirea funcţiilor publice: de informare a publicului

asupra problemelor de interes public, de a juca rolul de „câine de pază public”, de a transmite

ştiri caracterizate de obiectivitate şi echilibru şi de „a asigura fiecărui individ” drepturile

fundamentale din tratatele internaţionale la care guvernul este parte.

Guvernul trebuie să asigure pluralismul mass-media şi în virtutea acestui drept să permită

televiziunilor şi posturilor de radio private să opereze liber.

În CONVENŢIA EUROPEANĂ ASUPRA TELEVIZIUNILOR TRANSFRONTALIERE

(intrată în vigoare în 1993 şi ratificată de Cipru, Italia, Malta, Polonia, San Marino, Elveţia,

Marea Britanie şi Sfântul Scaun) în articolul 4, părţile ce declară că vor: „asigura libertatea de

exprimare şi informaţie în conformitate cu articolul 10 al Convenţiei ...şi vor garanta libertatea

de receptare şi nu vor restrânge retransmisia pe teritoriile lor a serviciilor audiovizuale care

respectă termenii Convenţiei”.

În acelaşi context se precizează că statele-membre trebuie să împiedice posturile să transmită

material pornografic sau care incită la ură rasială (art. 7), să permită dreptul la replică (art. 8) şi

să rezerve cel puţin 50% din timpul de emisie (nu intră în calculul timpului de emisie ştirile,

transmisiunile sportive şi reclamele) pentru programe produse în Europa (art. 10 – Obiective

culturale).

Într-un crescendo preconizat, secolul XX se caracterizează printr-o internaţionalizare a

pieţelor mass-media.

În condiţiile unei evoluţii tehnice, acest fenomen va fi de amploare şi în secolul XXI.

Cu toate aceste aspecte pozitive, nu trebuie uitat că funcţionează şi frâne în derularea

procesului: regimul drepturilor de autor, specificitatea culturală a diferitelor ţări sau zone

lingvistice, orientările profesionale, preferinţe pentru preocupări zilnice, importanţa religiei şi

poate impedimentul de care se uită cel mai adesea: gustul publicului ţintă şi orizontul lui de

aşteptare – o ecuaţie greu de rezolvat în condiţiile internaţionalizării informaţiei.

120

Recomandări bibliografice

19. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,

2000

20. Bourdieu, Pierre – Despre televiziune – urmat de Dominaţia jurnalismului – Ed.

Meridiane, Bucureşti, 1998

21. Coman, Mihai – Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi, 1999

22. Constantinescu, Mircea: Vedeta – Eseu în psihosociologia media – Ed. Cartea

Românească,2001

23. Defleur, M., Ball-Rokealh, S.- Teorii ale comunicării de masă –Ed. Polirom, Iaşi, 1999

24. Joule, R. V. &Beauvois, J. L. , Tratat de manipulare, Ed. Antet, 1997

25. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid – Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării,

Ed. Universitas Napocensis, 1998

26. Lochard, Boyer–Comunicarea mediatică – Institutul European, Iaşi, 1998

27. Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

28. Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

29. Pailliart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

30. Petcu, Marian –Tipologia presei româneşti– Institutul European, Iaşi, 2000

31. Petcu, Marian, Sociologia mass media, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002

32. Silverstone, Roger: Televiziunea în viaţa cotodiană,Polirom, Iaşi, 1999

33. Sorlin, Pierre, Mass media, Institutul European, 2002

34. Stan, Constantin, Libertate supravegheată – Tehnici de redactare, Ed. Fundaţiei

Meridian, Craiova, 2000