Pe 31 august, 2006, doamna Martinescu susţine o lecţie de dirigenţie la clasa a VIII-a, istorică

şi la propriu şi la figurat, de aceea a ţinut ca şi evenimentul acesta să fie consemnat pe mult prea

încăpătorul www.didactic.ro

Aşadar, având ca invitaţi şi un  Nr. de studenţi : 6 , se discută, sub titlul generic, Educatia

pentru receptarea valorilor culturale, despre Constanţa-oraşul sufletului meu, iar, când se

ajunge la dezbaterea temei, doamna dirigintă propune şi un moto semnificativ, din R. Tagore,

care ar fi meritat o soartă mai bună : „Omul îşi poate lua cunoştinţele numai de la om la om. Aşa,

bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, iar sufletul se modelează datorită sufletului

altui om.”

Evident, Rabindranath Tagore nu se referea la sustragerea (jefuirea) brută a cunoştinţelor. De

aceea, fiind noi de bună credinţă, ne-am imaginat că doamna Martinescu şi-a pus mânecuţe negre

de cercetător al trecutului şi s-a pornit să vânture bibliotecile în căutarea unor date istorice care

să constituie nu numai nucleul de dezbateri al lecţiei, dar şi un exemplu de perseverenţă şi de

probitate intelectuală pentru acei Nr. de studenţi : 6  (care chiar că au avut ce învăţa).

Punctul culminant al lecţiei îl vor fi constituit totuşi cercetările asidue ale mentorului, care,

obţinute prin eforturi şi privaţiuni supraomeneşti, au fost triumfător publicate, de asemenea, pe

mult prea răbdătorul www.didactic.ro ... Pentru viitorime, probabil !

Materialul documentar (tăbliţa, răbojul, compunerea, eseul, căci încă nu ştim cum să-l

numim) este alcătuit din două părţi, care privesc cam şaşiu-vrăjitoreşte una / înspre cealaltă.

Dar, iat-o pe prima, reprodusă întocmai :

Scurt istoric al Constanţei

  Orasul a fost întemeiat în secolul al VI-lea înainte de Hristos, sub denumirea de Tomis, de cãtre colonisti greci din Milet, care au înfiintat aici un important emporion (factorie comercialã). Întemeierea cetãtii si denumirea sa au fost asociate adeseori cu legenda lui Iason si a Argonautilor, eroi ai antichitãtii elene ce ar fi cãlãtorit din Grecia pânã în Colhida (litoralul Georgiei de azi) în cãutarea lânii de aur. La întoarcere, ei ar fi debarcat în locul în care, mai târziu, a fost fondatã cetatea.     În timpul dominatiei romane, Tomis a devenit o adevãratã metropolã a Pontului stâng, orasul fiind îmbodobit cu numeroase statui, temple si monumente de arhitecturã. Dupã ce Constantinopolul a devenit capitala Imperiului Roman de Rãsãrit, cetatea a fost reconstruitã de împãratul Constantin cel Mare, care i-a schimbat denumirea în Constantiana (de la care derivã actuala denumire a orasului), în cinstea surorii sale.     Odatã cu pierderea stãpânirii orasului de cãtre Imperiul Bizantin, cetatea a decãzut total, devenind un simplu sãtuc al cãrui port era mai important decât localitatea însesi, singurele vestigii ale continuitãtii existentei sale fiind mentionarea sa în hãrtile maritime ale negustorilor italieni si construirea, în secolul al XIII-lea, a Farului Genovez.

    Ocupatia turca instalata în perioada 1393-1420 a dus la decãderea totalã a asezãrii pânã la mijlocul secolului al XIX-lea, când, odatã cu construirea, sub stãpânire turceascã si investitii engleze, a cãii ferate Cernavodã-Kustenge (denumirea turceascã a localitãtii), localitatea a cunoscut un usor reviriment.    Adevãrata renastere a localitãtii a avut loc dupã alipirea Dobrogei la România (1878), când portul Constanta a devenit un important punct de export a produselor principatelor române cãtre Turcia si tãrile europene.

Sigur că citind aceste rânduri n-am mai rămas uluit de absenţa diacriticelor sau de aspectul

straniu al celor care, de bine, de rău, mai sunt, dar am rămas uluit de absenţa oricărei trimiteri

bibliografice, ceea ce ar putea conduce la concluzia că doamna Martinescu şi-a obţinut datele

prin revelaţie divină, prin delir şamanic sau, mai terestru, prin... plagiat...

Abia apoi am descoperit că mă aflam în faţa unui miracol, dar al unui grosier miracol de

nesimţire, pentru că doamna autoare îşi însuşise datele direct de pe Google (prin metoda mult

mai rapidă: copiere/lipire) şi că nu mai găsise de cuviinţă să-şi declare sursa, deşi singura

intervenţie personală a fost schimbarea corpului de literă (font), dar nu şi modificarea ciudatelor

şopârle de deasupra literelor... Pentru derutarea adversarului, probabil !

* Textul de mai sus poate fi consultat oricând la adresa www.spitalcfconstanta.ro/istoric.html.

(Acum, noi nu ne mai mirăm de ce doamna Martinescu a ales tocmai acest site, dar nici nu nu ne

putem abţine să nu ne întrebăm înfioraţi dacă nu cumva o fi vorba chiar despre secţia pentru

foarte, foarte, foarte ciudaţi a spitalului respectiv.)

Cea de-a doua parte a acestei deja urât mirositoare contribuţii se numeşte şi arată după cum urmează:

Numele Oraşului

În antichitate, Constanta s-a numit Tomis, apoi Constantiana si Constantea, iar ulterior Kustendge (Kiustendje). Aceste toponime reflectã istoria frãmântatã a acestei regiuni care a avut numiri de origini diferite: traco-getice, scitice , celtice, grecesti, romane. Cercetãrile întreprinse în prezent nu au putut stabili cu exactitate originea numelui Tomis. Cercetãrile mai vechi explicã originea numelui pe bazã unor legende si traditii, în schimb, cele mai noi cautã sã dovedeascã originea Tomisului pe linie lingvisticã. Tomis, avea încã din antichitate douã explicatii cu caracter popular, ambele de ordin mitologic. Una care considera cã întemeierea orasului s-ar datora unui erou eponin Tomos, alta, care apartine lui Ovidiu, înseratã în versurile sale. El aratã cã denumirea de Tomis a existat înca înainte de venirea colonistilor greci.

Originea acestui nume este legatã de frumoasa Medeea, care fugind de pe tãrmurile Colchidei, împreuna cu iubitul ei Iason, si-ar fi tãiat în bucãti fratele pe nume Absyrtos si l-ar fi aruncat în mare în dreptul Constantei de astãzi. De atunci i se spune Tomis acestui loc, fiindcã "o sorã pe-al sãu frate l-a tãiat". Alti cercetãtori considerã cã numele derivã de la verbul "tamo" (a tãia) si probabil orasul Tomis a luat aceastã denumire în amintirea acelei întâmplãri nefericite dintre Medeea si Abysrtos. Numele Capului Midia, pronuntare bizantinã pentru Medeea, constituie un ecou al aceleasi legende. Cercetãrile mai noi exclud explicatia mitologicã a numelui Tomis si înclinã pentru a lãmuri dupã forma peninsulei Constanta, pe care Y. Weiss o aseamãna cu un cutit de cizmarie, care în greceste poartã denumirea de "tomens". Filologul francez

Phillipon, reluând pãrerea austriacului Tomachek, ajunge la concluzia cã numele este de origine tracã si a fost împrumutat de greci cu sensul de umflatura, protuberantã. Astfel, în indiana veche, "tumaros" (obez), în latinã "tumeo" (mã umflu), "tumulus" (movilã) si în greacã "tymbos" sau "tymos" (movilã funerarã). Se pare totusi cã numele orasului Tomis ar fi inspirat de forma peninsulara atât de caracteristicã vetrei sale, în sensul de umflaturã, proeminentã, asa cum în adevãr apare mica peninsulã ca unic element de relief care modifica aspectul aproape rectiliniu al coastei dobrogene. Datoritã unor conditii social economice si politice, topicul Tomis, care avea largã circulatie în antichitate, începe sã disparã din documentele vremii, mai ales dupã slãbirea puterii romane în Dacia, fiind înlocuit cu numele nou - Constantiana. Numele acesta se pare cã este legat de o perioadã de relativã liniste si refacere economicã din timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337), când orasul se dezvoltã, devenind o cetate puternicã. Numele nou, Constantiana, scris uneori Constantia, sau Constantza, începe sã aparã tot mai des. Sub acest nume se întâlneste orasul pe hãrtile lui Pedro Visconti la începutul sec. al XIII-lea, iar pe harta geograficã a lui Suter, din anul 1690, apare sub denumirea de Constanta. Epoca dominatiei otomane si-a pus amprenta asupra orasului Constanta care capãtã un nou nume: Kustenge. În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupã rãzboiul de independentã nationalã, orasul primeste din nou denumirea de Constanta.

De data aceasta, eseul pare sclipitor prin bogăţia informaţiilor şi prin diversitatea izvoarelor

istorice, ceea ce o va fi costat pe autoarea lui multe nopţi nedormite şi mult praf înghiţit prin

arhive. Să te scalzi în latină, în greacă, în austriacă, franceză (când sare-n ochi că abia o aduci pe

româneşte), nu-i tocmai la îndemâna oricui ! Cît despre indiana veche, regret că doamna

cercetătoare-copiatoare a uitat să ne precizeze dacă este vorba despre limba sacră a zeului

Krishna sau despre cea profană a mai recentului indian-apaş Winnetou.

Dar pe când, cu mari umilinţe şi remuşcări, mă pregăteam să-mi pun cenuşă-n cap şi să mă

retrag la la mănăstire, m-am gândit că n-ar fi rău ca, în ultimul ceas din viaţa profană, să mai

aflu şi câte ceva despre sursele citate de o aşa mare expertă-metodistă şi să intru şi eu în rândul

celor care, după cum aşa de frumos spune doamna Martinescu despre sine însăşi, sunt preocupaţi

de cercetare. Atâta doar că visul meu de cercetător s-a spulberat în mai puţin de trei minute,

pentru că toate minunatele şi variatele informaţii despre numele oraşului le-am descoperit la

grămadă (en-gross) pe un amărât şi îndoielnic forum de discuţii (www.royouth.com/forums) la care

pot participa, într-o democratică veselie, indivizi de toate neamurile şi straturile sociale din cele

patru vânturi - de la femeile în casă din Spania şi de la îndatoritoarele rutieriste din Italia, pînă la

şoferii autodidacţi din Chişinău sau până la profesoarele cioclopedice din Constanţa, actuale

metodiste în ceea ce se vede cu ochiul liber, dar viitoare experte şi doctorese în arta

dezinformării angrosist-comerciale.

Deşi încă o dată lipsesc ceva virgule (compensate în schimb prin expertele virgule dintre

subiect şi predicat : “Tomis, avea”) şi lipsesc, ca de obicei, principale semne diacritice, partea cu

adevărat originală a contribuţiei martinesciene o constituie inovaţiile epistemologice şi, cu

precădere, cele care ţin de o terminologie ştiinţifică revoluţionară.

În ceea ce priveşte misteriosul cuvânt eponin, se pare că ar înseamna totuşi ceva prin

maghiară, căci nu pot să cred că e o confuzie cu eponim, termen pe care şi femeia de serviciu de

pe holurile Facultăţii de Filologie l-ar fi recunoscut imediat. (Din păcate, doamna Martinescu nu-

şi dezminte reputaţia de hoţ păgubos, căci termenul corect este, incontestabil, EPONIM, iar

situaţia depăşeşte ridicolul, pentru a se înscrie în categoria celui mai negru diletantism.)

Însă, până voi redacta şi partea a doua a acestui studiu de caz, aş ruga-o pe doamna Crina

Eponina Martinescu să-mi pună la dispoziţie - nu numai democratic, dar şi obligatoriu în cazul

unui material publicat - numele complete ale autorilor Y. Waiss (de meserie cizmar, se pare),

Tomachek ( de meserie, austriac) şi al celebrului Phillipon (slavă Domnului, filolog), pe care

dumneaei îi cunoaşte atât de bine, încât îi bate cu nonşalanţă pe burtă, invocându-i şmechereşte

în text ca şi cum ar fi nişte vecini mai săraci cu duhul din cartierul natal. Ca să nu redeschidem

discuţia despre indiana veche şi despre bietul Ovidiu pe care, vai de capul lui, l-a prins înseratul

tot pe la Tomis.

De asemenea, aş dori să-mi indice, măcar acum, titlurile complete ale volumelor în care s-au

făcut afirmaţiile menţionate (editura, anul apariţiei şi, foarte important, paginile respective),

pentru că nu pot să cred că o filoloagă cu aşa mari pretenţii de autor ştiinţific a preluat orbeşte,

după un banal şi foarte îndoielnic forum, nişte informaţii pe care le-a reprodus (copy / past), fără

să le verifice măcar ortografia, şi pe care le-a prezentat apoi elevilor şi studenţilor drept date

istorice indubitabile, rod al cercetărilor personale, într-o lecţie de dirigenţie imortalizată iute pe

internet, pentru a fi şi mai iute adăugată la CV-ul personal, sub formula hiperbolic/gogonată de

cercetare în specialitate.

Specialitatea alba-neagra, probabil !