Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the ... 05 11.pdf · ImpresionantĈ rĈmâne capacitatea lui Liviu Rebreanu de a nuana ܍i îmbina valenele realismului „durĬ,

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

91

Section: Literature

NIETZSCHE’S IDEAS IN LIVIU REBREANU’S TWO NOVELS „CIULEANDRA” AND

„GORILA”

Carmen Simona Oprișor Assoc. Prof., PhD, ”Lucian Blaga” University of Sibiu

Abstract:There are some philosphical ideas from Nietzscheřs thought that have influenced

Rebreanuřs work. In his novel, Ciuleandra, (the title refers to a folk Romanian dance) Rebreanu

points out how the impulsions from the back of oneřs mind may lead to inexplicable human behaviour. Nietzsche and Rebreanu have shown how dangerous it is for our society to suppres the

instinctive life of the subconscious, because men cannot be exclusively guided by their reasoning

power. Both writers were also interested in the problem of the individualsř freedom. The novel Gorila (Gorilla) follows a manřs advancement on the social scale up to the moment when he finds

impossible to draw back from the political dirt. His collapse has a tragic dimension. From the

narrative point of view, Gorila announces the crisis of the Romanian realistic novel, and this is why this book is so remarkable.

Keywords: Nietzsche, Rebreanu, subconscious, freedom, crisis, philosophy, politics.

Cu toate cănu se poate vorbi de o totală aderare la un anume sistem filosofic,

există în opera lui Rebreanu influențe ale unor idei din scrierile lui Nietzsche care merită

să fie luate în considerare, dată fiind afinitatea declarată față de opera scriitorului german.

Mobilitatea spiritului și densitatea aforistică a stilului filosofului sunt doar două

dintre calitățile care l-au apropiat pe Rebreanu de opera nietzscheeană.

Deși scriu în domenii diferite, despărțiți fiind de câteva decenii, ambii scriitori

avertizează asupra crizei de care societatea modernă este cuprinsă într-o perioadă în care

dominația exclusivă a raționalității, a „apolliniculuiŗ, cum ar spune Nietzsche, tinde să

înăbușe manifestările „dionysiaculuiŗ. Acesta din urmă reprezintă forma necesară și

firească a sufletului omenesc de a-și descoperi libertatea și de a-și reface contopirea

ființială cu cosmicul, cu universul în care trăiește.

Nietzsche a fost poate, primul dintre filosofii care au subliniat raportul de

complementaritate dintre apollinic și dionysiac, arătând că nu numai opoziția dintre ele

trebuie pusă în lumină, cât mai ales, unitatea lor. Printr-o asemenea reconsiderare a

valorilor artei Greciei antice, Nietzsche s-a numărat printre primii oameni de cultură care

au procedat și la o reanalizare a valorilor spiritualității Europei occidentale, insistând

asupra importanței „reabilitării dimensiunii mitice a culturiiŗ1 noastre.

Omul modern trăiește pe plan spiritual un moment de criză, iar acest fapt se

datorează abandonării „principiului metafizic al existențeiŗ, potrivit căruia viața se

impune a fi trăită „la cea mai înaltă cotă de tensiune cu putințăŗ2.

Dacă apollinicul „reprezintă principiul individuației, al clarității și distincțieiŗ,

semnificând instaurarea „armoniei interioare ce pare să excludă orice tulburare

pasionalăŗ, dionysiacul „dă expresie iraționalului sufletului grecŗ, aducând cu sine acea

1Vasile Muscă, Studiu introductiv la volumul Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești. Traducere și note de Mircea Ivănescu. Cluj, Editura Dacia, 1998, p.6 2Ibidem, p.6



92

Section: Literature

„lipsă de ordine și măsurăŗ3, deopotrivă cu elanul eliberator al contopirii sufletului uman

cu marele tot. Din această perspectivă, apollinicul este asociat sculpturalului, artei senine

și calme, deci, în vreme ce dionysiacul se exprimă mult mai bine în extazul muzicii și al

dansului, forme ale artei prin care „omul trăiește cu sentimentul că este prins în fluxul

devenirii universale ca o ființă fragilă și efemeră, participând ea însăși la acest spectacol

ontologic în care toate veșnic se fac și se desfacŗ4.

În romanul Ciuleandra, Rebreanu a intuit forța pe care energiile dionysiace le

dezvoltă în interiorul sufletului omenesc și, fidel acestei sugestii tematice, a realizat, în

1927, o operă extrem de interesantă, în care ni se dezvăluie o altă față a scriitorului realist.

Ce l-a atras pe scriitor la acest subiect aflăm dintr-o mărturie a sa din Jurnal:

„Ciuleandra asta e pentru mine o operă în care se exprimă și se clarifică o taină

sufletească mare, e cazul des, repetat, al iubirii până la crimă... (...) De n-ar avea niciun

succes, mi-e mai dragă Ciuleandra, fiindcăîn ea sunt instincte (s.n.)ŗ.

Analiza scriitorului vizează, așadar, încercarea de a lumina și din perspectiva

psihanalizei acele adânci și misterioase unghere ale sufletului omenesc care, neștiut

aproape, produce în noi gesturi sau comportamente stranii.

Impresionantă rămâne capacitatea lui Liviu Rebreanu de a nuanța și îmbina

valențele realismului „durŗ, cu accente naturaliste, prezent în mare parte dintre nuvelele

sale și în romane ca Ion sau Răscoala, cu cele ale unui realism de esență metafizică,

implicând, deopotrivă, reprezentări mitice, așa cum se întâmplă în cazul romanului Adam

și Eva.

Atracția pentru dansul Ciulendrei, transformată curând în obsesie pentru Puiu

Faranga, protagonistul romanului, constituie punctul de plecare al unui întreg proces de

cunoaștere a propriului suflet. Revelația pe care i-o prilejuiește dansul îi dezvăluie, mai

ales, modul frenetic de a trăi până la contopirea extatică cu ilimitatul, oferindu-i, în același

timp, eroului posibilitatea confruntării cu latura tenebroasă a personalității sale.

În romanul rebrenian, alegerea dansului nu este deloc întâmplătoare. Dintre

numeroasele dansuri populare de la noi, Ciuleandra are ceva cu totul special, fiind cel mai

dionysiac dans cu putință, în sensul că toți cei care-l joacă sunt pătrunși până la extaz de

frenezia lui. Spre deosebire de alte dansuri, Ciuleandra nu se sfârșește, ci se sparge de-a

dreptul, într-o culminație orgiastică. În dezlănțuirea Ciulendrei, dansatorii se prind într-un

adevărat zid viu care se avântă, când încoace, când încolo, în vreme ce lăutarii

pișcăvehement strunele, înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din gură. Ritmul

se accelerează clocotind, până ce trupurile prinse în beția dansului devin ele însele un

morman de carne fierbinte care se zvârcolește pe loc un răstimp. Clocotul se întețește

urmând ca, brusc, cântecul să se frângă și dansatorii să se risipească într-un hohot de râs

sălbatic ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute.

Modul de manifestare a acestui dans ne sugerează caracterul de ritual orgiastic al

Ciulendrei. Desfășurarea sa tumultuoasă în care până și sufletele se topesc ne face să

privim acest dans ca pe o „manifestare a adorației supremeŗ din acele momente de ritual

religios ce puteau sfârși „prin mutilări sau sacrificii umaneŗ5.

Asistăm în roman la tentativa protagonistului de elucidare a unui impuls irațional

care l-a împins să își ucidă soția. Numai că nu analiza la rece îi va oferi răspunsuri, ci

confruntarea cu sine, desfășurată, ce-i drept, sub supraveghere medicală.

3Ibidem, p.10-11 4 Ibidem,p.13 5Ioana Em. Petrescu, Ciuleandra, în volumul Dicționar analitic de opere literare românești. vol. I. București, Editura didactică și pedagogică, 1998, p.186



93

Section: Literature

Ca fiu al fostului ministru de justiție, Puiu Faranga se bucură de un alt tratament

decât cel aplicat infractorilor comuni. Scopul internării lui a fost bine gâmdit de părintele

său. Într-un sanatoriu, simulând nebunia, putea să scape mai ușor de acuzația de crimă

printr-un diagnostic salvator.

Personajul devine el însuși preocupat de lămurirea actului său, întrucât, frumoasa lui

soție, inocentă și blândă, nu îl trădase niciodată, ba chiar îi suportase toate infidelitățile.

Sub supravegherea unui medic pe care, la început, nu îl cunoștea, Puiu Faranga

începe să se autoanalizeze, căutând acele explicații raționale care să îi motiveze

comportamentul. Prin mijlocirea anamnezei, în recluziunea sanatoriului, bărbatul își

descoperă, surprinzător chiar și pentru sine, o predispoziție pentru cruzime, manifestată

încă de la o vârstă fragedă. Acest „instinct al cruzimiiŗ îi apare ca o fatalitate dictată

ereditar, de sângele unui neam prea vechi, - așadar ca „o vină transindividualăŗ6.

Puiu Faranga își amintea cum, copil fiind, privea cu satisfacție găinile cu gâturile

tăiate și îl încânta să vadă cum se scurge sângele proaspăt. Mai târziu, în primele lui relații

amoroase, găsea o plăcere unică să își sugrume aproapele iubitele, crezând că gestul său

era datorat doar freneziei de moment. Abia acum înțelegea de ce rudele lui încercau să îl

ferească de orice însemna violență, iar tatăl său hotărâse să împrospăteze sângele prea

subțiat, aristocratic al familiei, cu unul străin și sănătos care să îi ferească de o iminentă

degenerare.

Dincolo de amintirile din copilărie și din tinerețea lui destul de tumultuoasă,

momentul care îi reține atenția este acela al întâlnirii cu Mădălina, viitoarea lui soție.

Pacientul își aduce aminte cum a ajuns să se îndrăgostească de ea, când, foarte tânăr fiind,

tatăl său îl adusese în sat și el s-a prins în hora dezlănțuită a Ciulendrei. Din acea clipă, lui

Puiu i se părea esențial să rememoreze toate mișcările dansului pentru a se elibera de

obsesia lui.

Dansul simbolizează, în opinia Ioanei Em. Petrescu, „explicația ascunsăŗ și,

totodată, „expierea crimeiŗ făptuite de fiul fostului ministru de justiție. Detaliile primei

întâlniri cu Mădălina sunt decisive în a-i lămuri fascinația ce-l cuprinsese la vederea unei

fetișcane de 14 ani care dansa Ciuleandra. Vitalitatea și exuberanța pe care fata le emana

în vârtejul dansului îl captivaseră pe loc. Ca o adevărată „menadă dezlănțuităŗ, tânăra îi

robește simțurile prin reacțiile ei spontane și prin lipsa oricărei inhibiții în fața celui ce

avea o poziție socială mult superioară ei. Când i-a furat un sărut, își amintește Puiu, fata s-

a arătat surprinsă și, neputându-se apăra altfel, și-a înfipt dințișorii în obrazul meu, ca o

pisică supărată, și apoi a dat un țipăt scurt, de mulțumire.

Smulsă din mediul ei și trimisă la cele mai pretențioase școli, Mădălina, devenită

între timp Madeleine, dobândește o dimensiune apollinică, pierzându-și acea vitalitate

primară care îl subjugase pe loc pe tânărul Faranga. Înăbușirea fondului dionysiac din

ființa Mădălinei îi amorțește exuberanța originară, transformând-o într-o femeie

misterioasă, de o melancolie accentuată. Tristețea pe care o păstra în ochi sugerează mai

degrabă inadaptarea Mădălinei la noul mediu, înstrăinarea ei de lumea aristocrată în care

pătrunsese fiind însă mascată cu multă demnitate. „Menada îmblânzită pare a-și fi trăit

întreaga existență de aristocrată în așteptarea morții care să o redea sferei dionysiace de

unde a fost smulsă împotriva voinței eiŗ7.

O altă descoperire pe care Puiu o face singur, pe timpul șederii sale în sanatoriu,

este că medicul sub îngrijirea căruia se afla era din același sat cu Mădălina, fiind chiar

adoratorul față de care fata nutrea, probabil, sentimente de dragoste, ascunse cu multă

grijă mai târziu, când intrase sub ocrotirea familiei Faranga.

6Ibidem, p.186-187 7Ibidem, p.186



94

Section: Literature

Se repetă aici un scenariu prezent în mai multe opere rebreniene: relația de cuplu nu

implică numai două, ci trei persoane, al treilea fiind, de regulă cel care provoacă ruptura

tragică a unei legături deja statornicite. De asemenea, acest al treilea, chiar dacă nu este

prezent, reprezintă partenerul cu adevărat dorit de unul dintre membrii perechii. Pentru

acest al treilea, Mădălina manifestă sentimente de dragoste, el a reprezentat iubirea

neîmplinită, legătura care i-a fost întreruptă brutal.

În majoritatea cazurilor, impedimentele care au condus la formarea altui cuplu decât

cel dorit inițial sunt de ordin social. Putem să amintim aici motivul pentru care Ion,

protagonistul romanului cu același titlu, deși o iubește pe Florica, alege să se însoare cu

nefericita Ana, care îl iubea sincer, dar căreia Ion nu îi răspunde cu dragoste. Scopul lui

era să devină stăpân pe averea acesteia.

În prezentul roman, Mădălinei nu i se oferă posibilitatea de a alege. Când un om cu

greutate ca fostul ministru o cere în căsătorie pentru fiul său, soarta fetei este deja

hotărâtă. În lumea satului românesc din romanele și nuvelele lui Liviu Rebreanu, destinul

fetelor se decide în funcție de starea socială a pretendentului, ele neavând niciun cuvânt

de spus. De aici se nasc numeroase drame sentimentale când, în căsniciile nefericite, dacă

nu recurge la măsura brutală a sinuciderii, se cufundă într-o inexplicabilă tristețe care

scapă înțelegerii celor din jur.

Rememorând dansul Ciuleandra, Puiu ajunge să recâștige pierduta dimensiune

dionysiacă, fapt ce coincide cu prăbușirea definitivă în noaptea nebuniei, după ce se

identifică iar cu ritmul dezlănțuit și infernal al dansului orgiastic. Influența nietzscheeană

se concretizează deci în modul în care scriitorul demonstrează cum „din această

coloratură dionysiacă derivă conotația tragică a instinctualității ca punct de ruptură a

individualului invadat de transindividual, conotație definitorie pentru întrega operă a

romancieruluiŗ8.

Înțelegerea a ceea ce i-a făcut Mădălinei îi va provoca lui Puiu prăbușirea definitivă

în nebunie. Nu pe frumoasa lui soție a dorit să o omoare, ci pe îndepărtatul ei iubit, pe

doctorul Ursu, cel care, tainic, ocupa cotloanele ascunse ale inimii și ale minții sale.

Crima lui este explicabilă în măsura în care el dorea să îl suprime pe celălalt, adică pe

rivalul niciodată văzut, dar presimțit de soțul gelos.

Un alt aspect care îl apropie pe Rebreanu de filosofia nietzscheeană îl constituie

problema libertății individului. Ambii scriitori își avertizează contemporanii în legătură cu

pericolul pe care omul îl reprezintă pentru aproapele lui în contextul în care libertatea este

înțeleasă cu a deține putere nelimitată asupra celuilalt. La un asemenea fenomen s-a ajuns

și din cauza conformismului spiritual în care s-a cufundat Europa începând cu a doua

parte a secolului al XIX-lea și culminând cu epoca interbelică a veacului următor.

Opera lui Nietzsche a însemnat nu doar o lectură care l-a încântat pe omul Liviu

Rebreanu, ci, mai mult, îndrăzneala, mobilitatea ideilor şi densitatea aforistică a stilului

filosofului german au influenţat într-o oarecare măsură opera scriitorului român.

Este posibil ca revolta filozofului de la Röcken manifestată împotriva încremenirii

gândirii umane în faţa unor valori spirituale considerate imuabile, chiar dacă schimbările

timpului ar cere ca acestea să vină în acord cu noile transformări pe care le cunoaşte omul

modern, să constituie un element de gândire la care Liviu Rebreanu s-a arătat sensibil,

citindu-l pe Nietzsche.

În Despre catedrele virtuţii, din Aşa grăit-a Zarathustra, ni se vorbeşte ironic

despre Ŗfericireaŗ celui care se conformează valorilor gata impuse spiritului său: De zece

ori să te împaci cu tine însuţi; căci să te-nfrunţi mereu este amarnic şi doarme rău cel ne-

8Ibidem, p.187



95

Section: Literature

mpăcat cu sine. (...) Respect autorităţii şi supunere! Chiar dacă-autoritatea este strâmbă.

Aceasta-ţi cere somnul bun. E vina mea dacă puterii-i place să umble pe picioare

strâmbe? 9

Nu atât revolta şi demolarea unei credinţe sunt socotite periculoase pentru spiritul

uman, cât mai ales impasibilitatea şi conformismul acestuia în faţa unor valori induse. De

aceea pledoaria filozofului se îndreaptă înspre menţinerea vivacităţii spirituale a omului,

care se cuvine păstrată chiar şi cu preţul negării valorilor anterioare. Somnolenţa şi

aderarea necondiţionată la o serie de astfel de valori, incapacitatea de a avea deschidere la

nou îl conduc pe omul modern înspre propria degradare.

Aşa se explică, în limbaj nietzscheean, lumea voinţei de putere. Aceasta semnifică

Ŗdevenire, pluralism, solidaritate a contrariilor, fond ultim al conflictelor; o lume

<inumană> în sensul depăşirii vechii morale.ŗ Autodepăşirea este, astfel, înţeleasă ca

Ŗesenţă a Fiinţei şi model al Universului.ŗ10

Pornind de la aceste repere, așa ar trebui definite şi metamorfozele spiritului pe care

ni le propune filozoful, susţinând că spiritul se schimbă, la început în cămilă, apoi în leu,

pentru ca, în cele din urmă, să se transforme în copil. În pledoaria lui despre Supraom,

Nietzsche întăreşte ideea potrivit căreia omul trebuie să fie şi să rămână Creator, însă

păstrând mereu inocenţa începuturilor şi agilitatea spiritului prin care numai omului îi este

dat să în-fiinţeze lumea: Uitare este un copil, şi nevinovăţie, nou început şi joc, o roată ce

se-nvârte prin ea însăşi, mişcare primă şi preasfântă afirmare.11

Indiferent care ar fi conceptele susţinute de sistemul său filosofic, moartea lui

Dumnezeu, voinţa de putere, definită ca Ŗesenţa cea mai intimă a fiinţeiŗ, (în accepţia lui

Ştefan Aug. Doinaş), eterna reîntoarcere sau apariţia Supraomului, trebuie să subliniem,

mai înainte de orice, că propovăduind naşterea acestuia din urmă, Nietzsche l-a iubit, de

fapt, pe om, ridicându-se împotriva amorţirii spiritului său.

Autodepăşirea omului pe care o gândeşte Nietzsche vizează deci o revalorizare

ontologică a umanului în contextul în care, la scurt timp după ce filozoful a realizat Aşa

grăit-a Zarathustra, mersul istoriei confirmă starea de criză socială şi morală în care

societatea occidentală ajunsese, în preajma celui de-al doilea război mondial. Nu mai este

nici o noutate faptul că Nietzsche se revoltase în mai multe rânduri împotriva

mercantilismului lumii contemporane lui, anticipând, profetic parcă, iraţionalul faptelor

petrecute în anii premergători celui mai teribil război al secolului al XX-lea:

Şi celor care stăpânesc lumea le-am întors spatele, când am văzut ce-nseamnă azi a

stăpâni: afaceri mici şi târguieli pentru putere - cu cei mişei!12

Interpretat în stricta lui literalitate şi fără a se identifica tocmai caracterul parodic

al rândurilor sale, Nietzsche a fost, pentru scurt timp, ce-i drept, adoptat de ideologii

nazismului, precum Ernst Krieck, de pildă. Dată fiind aversiunea filosofului de esenţă

metafizică faţă de orice tip de formă constrângătoare de organizare socială, înţelegem de

ce filosofia sa va fi în cele din urmă îndepărtată de ideologii celui de-al treilea Reich.

Tot o nefericită perspectivă interpretativă a determinat critica românească să

respingă romanul Gorila al lui Rebreanu pe motiv că scriitorul ar trăda Ŗsimpatii

legionare.ŗ Dimpotrivă, romanul care se deschide cu un motto din Nietzsche îşi schiţează

de la început Ŗun eşafodaj metafizic.ŗ

9 Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, ed. a III-a, Bucureşti: Humanitas, 2000, p. 77-78

10 Ştefan Aug. Doinaş, Nietzsche şi Ŗdiscursul mixtŗ, Introducere la volumul Aşa grăit-a Zarathustra, ed. a III-a, Bucureşti: Humanitas, 2000, p. 33 11 Friedrich Nietzsche, op. cit., p.77 12 Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 144



96

Section: Literature

Cartea s-a născut în urma intenţiei autorului, nefinalizată în totalitate, de a scrie un

roman despre Ŗiubirea integrală.ŗ Însă, Ŗdacă în Pădurea spânzuraţilor iubirea se

sublimează în dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, locul acesteia din urmă îl va

ocupa, în Gorila, pasiunea politică.ŗ13

Păienjenişul politic şi angrenajul distrugător al acestuia fac din acest roman nu o

scriere simpatizând cu vreo doctrină a vremii, ci o carte în care se pledează lucid pentru

menţinerea verticalităţii morale şi a demnităţii umane, protestul împotriva proliferării

fanatismului de orice fel fiind mai mult decât evident.

Din replica unui personaj se recunoaşte acest lucru, încă din primul capitol al

cărţii: Trebuie totuşi să recunoaştem, dragă Costică, indiferent de situaţia guvernului de

azi sau a celui de mâine, că trăim într-o epocă tulbure, într-o criză permanentă!14

Împotriva unei astfel de ordini sociale care tinde să degenereze în haos și care-şi

atinge paroxismul degradării îşi ridică glasul şi Zarathustra în Despre noul idol, găsind ca

soluţie pentru depăşirea acestei stări de criză, apariţia Supraomului, cel care, însă, nu se

poate ivi decât acolo unde statul se sfârşeşte.

Supraomul, ne spune Nietzsche, nu îşi va înscrie existenţa într-o formă de

organizare socială căreia îi sunt putrede, în primul rând, chiar măruntaiele, pentru că

statul e locul unde toţi sunt otrăviţi, şi buni şi răi; statul e locul unde toţi se pierd, şi buni

şi răi; statul e locul unde lenta sinucidere a tuturor se numeşte viaţă.15

Deşi recunoaşte că toţi cei care râvnesc puterea adună bogăţii care îi fac să devină

şi mai săraci, pledoaria filosofului german vine în răspăr şi faţă de dogma creştină. Se

întâmplă astfel deoarece creştinismul, sau cel puţin o parte din preceptele sale sunt

considerate învechite, în sensul că această credinţă continuă să îndemne omenirea la

conformism şi la complacere în autosuficienţă. De fapt, tocmai îndepărtarea lumii de la

preceptele care propovăduiau împăcarea şi înălţarea de punţi între oameni, a condus

societatea modernă la acel tip de acţiune înţeleasă ca voinţă nu de putere, ci de posesiune,

acţiune ce a canalizat energiile umane către violenţa autodistructivă.

La începutul romanului rebrenian, acelaşi personaj episodic, magistrat de profesie,

îşi continuă expunerea, apreciind că: Criza, da, există şi chiar în stare endemică (...) nu

numai la noi, ci în lumea întreagă... Războiul mondial a atins şi a sfârticat însuşi sistemul

nervos al omenirii. Cine ştie cât timp va trece până se va vindeca rana asta morală, dacă

cumva se mai poate vindeca. Dealtfel, toate marile zguduiri au fost urmate de prăbuşiri

morale totdeauna mai dezastruoase decât vărsările de sânge sau distrugerile materiale.16

Cu toate că în ambele scrieri se prefigurează iminenţa izbucnirii acestor momente

de criză, ambii scriitori îşi păstrează încrederea în măreţia omului, în capacitatea acestuia

de a-şi găsi drumul potrivit care să îl salveze, ontologic vorbind, de la mediocritate.

Nietzsche spunea, şi tocmai aceste cuvinte au fost alese de Rebreanu ca moto pentru

romanul său, că ce e măreţ în om e că-i o punte, nu un capăt, ce este vrednic de iubire-n

om e că-i o trecere şi o pierzanie, filosoful demonstrând aici atât forţa cât şi fragilitatea

umană, pendularea ei între elanul cuceririi piscurilor şi prăbuşirea în abisuri. Ameninţarea

prăbuşirii, mai completează filosoful, devine o condiţie necesară autodepăşirii de care

omul are nevoie pentru a accede la o nouă treaptă a devenirii sale.

Tot aşa, nu se poate să nu recunoaştem în ceea ce Rebreanu ne transmite prin

vocea unora dintre personajele sale, semnele unui timp intrat într-un moment de criză,

13 Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 51 14 Liviu Rebreanu, Gorila, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 9 15 Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 99 16 Liviu Rebreanu, Gorila, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 9



97

Section: Literature

care, oricât de gravă se anunţa, marca un sfârşit, dar şi un început, nebulos încă, pentru

majoritatea oamenilor:

Noi suntem mai grăbiţi şi sinceri până la brutalitate, fiindcă brutal a fost şi timpul

care ne-a crescut. Adolescenţa noastră, epoca poeziei şi a romantismului sentimental, s-a

pierdut în experienţa războiului, iar tinereţea ni se scurge în perioada aceasta oribilă de

nici pace nici război, ucigătoare de elanuri ori născătoare a unei lumi noi. (...) Ritmul

existenţei s-a accelerat ameţitor. Maşinile devorează timpul şi timpul pe noi. (...) Ei bine,

s-au dus vremurile preliminariilor. Până şi ardelenii au renunţat la pertractări. Esenţa,

esenţa e deviza noastră şi oroarea de minciuni...17

În Gorila, roman apărut în 1938, asistăm la destrămarea tragică a iluziei celei mai

frecvent cultivată până atunci de scriitorul român; este vorba de împlinirea fericită a

cuplului etern, de salvarea prin iubire a eroului acaparat, la început, de patimile pentru

pământ sau pentru politică.

Atracţia de nestăpânit dintre Toma Pahonţu, devenit un gazetar de succes şi

Cristiana Belcineanu, soţia unui influent ministru, nu va avea o finalitate fericită, deoarece

destinul implacabil face ca îndrăgostitul să-şi piardă viaţa brutal şi astfel, regăsirea

echilibrului fiinţei lui rămâne numai o neîmplinită aspiraţie.

Identificăm, în evoluţia personajului, două etape, cea dintâi fiind legată de

realizarea socială a unui individ ambiţios, dispus să facă orice fel de asociere în vederea

dobândirii altui statut social. Toma Pahonţu este, mai întâi, atras de mirajul şi de forţa

politicului, fapt care îi va da, pentru scurt timp, satisfacţii materiale.

La început, personajului nu îi lipseşte o oarecare doză de naivitate, crezând în

capacitatea unei grupări cum este cea a ŖFraţilor de cruceŗ de a schimba în bine societatea

românească, aflată, atunci, în pragul distrugerii. De fapt, aşteptările lui Toma sunt

aşteptările întregii societăţi româneşti, fascinată de ideea schimbării şi de înnoire a lumii.

Încă din epoca interbelică se lansase ideea necesităţii apariţiei unui om nou, a unui român

nou, capabil să revigoreze încrederea în forţa românismului şi a progresului naţiunii. Prea

puţini recunoşteau că ceea ce se rostea cu atâta emfază nu era mai mult decât o goală

retorică şi o demagogie ieftină, menită a atrage şi amăgi masele. Acesta este motivul

pentru care, înspre final, eroul doreşte să se elibereze din plasa fanatismului şi a

misticismului. Abia când personajul se regăseşte în iubirea pentru Cristiana, se distanţează

de ideologia ŖFraţilor de cruce,ŗ cărora le promisese sprijinul său, însă gestul acesta avea

să-l coste viaţa. În această alegere stă nu doar regăsirea demnităţii eroului, ci şi tragismul

său. Prăbuşirea lui Toma se datorează nu atât ambiţiei sale, care, iniţial, l-a împins să

renunţe până şi la scrupule, cât angrenării lui în labirintul nefast al politicii acelor vremuri

tulburi.

Citind confesiunile autorului însuşi, descoperim că în roman, în centrul atenţiei

scriitorului nu stă atât evoluţia unui personaj, cât surprinderea trăsăturilor unui mecanism

odios, al unei adevărate hidre, devorându-i pe cei pe care îi prinde în mreje.

În paginile Jurnalului său, din iunie 1938, Rebreanu mărturisea: Cartea are un

subiect ingrat. Gorila nu este un personagiu propriu-zis, ci simbolizează pacostea care a

fost pentru ţara noastră politica. E adevărat, că evenimentele m-au ajuns din urmă într-

atâta, încât s-ar putea spune că e vorba de un roman de actualitate, de un roman cu

<cheie.> Romancierul identifică în forţa distrugătoare a gorilei naţionalismul cu pumnii

în piept şi falsa democraţie.18

17 Liviu Rebreanu, Gorila, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 27 18 Mircea Muthu, Gorila, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, E-L, coordonat de Ion Pop, Clij-Napoca, Dacia, 1999, p.110



98

Section: Literature

Referindu-se la atitudinea scriitorului din acest roman, Mircea Muthu susţine că

ŖRebreanu rămâne în, Gorila, un martor activ al lumii contemporane: înregistrându-i

tensiunile, urmărindu-le efortul destructiv - Pahonţu va fi asasinat de Řfraţii de cruceř- şi

interzicându-şi, tocmai de aceea, proiectarea lor ca semne reprezentative într-o presupusă

Řlume nouăř.ŗ19

Nietzsche trăieşte şi el cu nostalgia (utopică, de altfel) şi cu încrederea în forţa

Supraomului de a se depăşi negând şi distrugând valorile şi miturile vechii lumi. Ceea ce

admiră el în Supraom este puterea lui de a fi Creator, în sensul că se naşte revoltat şi gata

de a călca în picioare canoanele lumii care a fost.

De aceea, filosoful afirmă în Aşa grăit-a Zarathustra că Pe creator, pe omu-acesta

îl urăsc ei cel mai mult; pe cel ce sfarmă vechile valori şi table, pe spărgătorul - pe care-l

socotesc drept criminal.20

Însă finalitatea acţiunilor Supraomului ar fi constituit-o înălţarea unei lumi cu

adevărat nouă, populată cu oameni puternici şi cu spiritul liber, aşa cum nu se află printre

contemporanii săi. Din nefericire, doctrinele Ŗeliberatoareŗ ce s-au întemeiat mai târziu pe

afirmaţiile nietzscheene au reprezentat numai un paravan pentru aceleaşi meschine

scopuri umane: acumularea de putere şi de bogăţii; cu alte cuvinte, ele s-au născut din

raţiuni la fel de meschine ca şi scopurile imediate ale celor mulţumiţi-de-totul-şi-de-toate.

Lumea la care filozoful visase era inumană prin tăria aspiraţiilor ei, iar nu prin inumanul

măsurilor punitive şi distructive îndreptate împotriva aproapelui.

Asemenea momente de confuzie şi de atitudini radicale manifestate de om

împotriva semenilor săi surprinde şi Rebreanu în Gorila. Deşi născută în urma unei grele

gestaţii de nouă ani, cartea aduce în faţa cititorilor ei un aspect relativ nou pentru scrisul

rebrenian. Interesul pentru social se păstrează şi aici, însă este necesar să distingem

diferenţele. În această privinţă ne ajută una dintre mărturisirile autorului însuşi:

Dacă ŖRăscoalaŗ cuprindea revoluţia sufletului ţărănesc, ŖGorilaŗ cuprindea

revoluţia sufletului orăşenesc, la o răscruce de drumuri, de destine. Acţiunea acestei cărţi

adună şuvoaiele ce intră în semnificaţia socială a materialului ei. Nu aduce romanţări de

iubiri platonice, nici fluturări de batistă, nici feerii; ci sapă albie adâncă, pe unde vin

apele prăbuşirilor, ale prefacerii sufletelor şi instituţiilor acestui neam.21

Cu toate că diferă mijloacele adoptate, cei doi scriitori dezbat aceeaşi problemă,

anunţând unele dintre cele mai acute momente de criză pe care le-au cunoscut societăţile

europene în prima parte a secolului al XX-lea şi, mai cu seamă, înaintea celui de-al doilea

război mondial. Recurgând la un limbaj parodic, poetic şi, cel mai adesea aforistic,

Nietzsche anunţă, încă de la finele veacului al XIX-lea marile probleme cu care omenirea

se va confrunta în anii care vor urma.

Rebreanu rămâne pentru noi scriitorul care a radiografiat cu un deosebit de fin spirit

de observaţie societatea românească surprinsă în pragul confruntării ei cu unele dintre

cele mai grele încercări la care o supusese istoria. Gorila este un roman de factură realistă

în care se inserează şi primele elemente ce marchează însăşi criza acestei formule.

În plus, la nivelul construcţiei, Gorila reprezintă exemplul atipic pentru maniera

rebreniană de construcţie a romanului. Perfecţiunea corpului sferoid este aici minată Ŗde o

dramă care este aceea a societăţii moderne însăşi.ŗ22

19ibidem, p. 111

20 Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 260 21De la ŖGorilaŗ la ŖRăscoala,ŗ în volumul: Liviu Rebreanu, Jurnal, II, Bucureşti, Minerva, 1984, p. 274, (interviu acordat lui Mihail Şerban) 22 Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului., ed. cit., p. 50



99

Section: Literature

Liviu Rebreanu a renunțat la formula romanului sferic, un roman care l-a consacrat

și care propunea o viziune unitară și coerentă asupra lumii. Dacă în romane precum Ion,

Pădurea spânzuraților sau chiar Răscoala, organizarea lumii îi permitea scriitorului să

creeze o construcție geometrică, evenimentele din preajma celui de-al doilea război

mondial indică o destructurare a mediilor sociale. Lumea nu mai funcționează după

vechile reguli, iar reflectarea universului uman aflat în disoluție impunea și alte reguli de

construcție a unei creații artistice. Viziunea fragmentară, imposibilitatea anticipării

cursului evenimentelor, prezența unui narator care nu mai reușește să surprindă unitatea

lumii sunt doar câteva dintre semnele care anunță schimbarea de viziune și construcție a

unei opere.

Se poate vorbi, în cazul acestui roman, de un final, (ar fi prea mult să-l numim

deschis), să-i spunem indecis ar reda poate mai bine încercarea noastră explicativă.

Structura simetrică nu mai intră aici în discuţie, cartea încheindu-se cu momentele când,

la procesul în care se dezbătea cazul uciderii lui Toma Pahonţu, juriul se retrage pentru

deliberare.

Verdictul rămâne neanunţat, în „suspensieŗ, iar cititorului i-ar putea părea

neelucidate încă vreo câteva probleme discutate în carte. În definitiv, nu doar noul tip de

construcţie ne surprinde, ci şi noutatea problematicii cărţii prin care Liviu Rebreanu se

recomandă ca unul dintre cei dintâi autori ai romanului politic românesc.

BIBLIOGRAPHY

Doinaș, Ștefan, Aug., Nietzsche și „discursul mixtŗ, Introducere la volumul

Așa grăit-a Zarathustra. Ed. a III-a, București, Editura Humanitas, 2000.

Muscă, Vasile, Studiu introductiv la volumul Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești. Traducere și note de Mircea Ivănescu, Cluj, Editura Dacia, 1998.

Muthu, Mircea, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului. Cluj-Napoca, Editura Dacia,

1998. Muthu, Mircea, Gorila, articol din volumul Dicționar analitic de opere literare

românești.vol. II, coordonator Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.

Nietzsche, Friedrich, Așa grăit-a Zarathustra. Ed. a III-a, București, Editura Humanitas, 2000.

Petrescu, Ioana, Em. Ciuleandra, articol din volumul Dicționar analitic de opere literare

românești.vol. I. București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998.

Rebreanu, Liviu, Gorila. București, Editura Minerva, 1985. Rebreanu, Liviu, Jurnal, volumul II, București, Editura Minerva, 1984.

Șerban, Mihail, De la „Gorilaŗ la „Răscoalaŗ, interviu din volumul Jurnal, volumul II,

București, Editura Minerva, 1984.

Documents

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the ... 05 11.pdf · ImpresionantĈ rĈmâne capacitatea lui Liviu Rebreanu de a nuana ܍i îmbina valenele realismului „durĬ,