Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Istorie – An I FR

Disciplina: Psihologia educației

Specificul cultural al unui popor – Japonia

Stud. Stăncescu Alexandru

Japonia este o țară insulară, formată dintr-un lanț îngust de insule, de-a lungul

continentului asiatic, ce se întinde pe 2.994 km, din apropierea Siberiei de Est până aproape

de Taiwan. De la nord la sud, Hokkaido, Honshu, Shikoku și Kyushu sunt cele patru insule

mari ale țării. Teritoriul Japoniei este împărțit din punct de vedere administrativ în 47 de

prefecturi.

Japonezii nu înceteazăniciodată să evidențieze că vechile arte, meserii, tradiții

coexistă în armonie cu tăișul civilizației tehnologice moderne. Oricât de diferite ar părea

aceste părți componente, ele formeză adevărata Japonie. Destul de fericiți de coexistența

trecutului, noului, estului, vestului, tradiției și schimbării, japonezilor li se par firești

contradicțiile și paradoxurile care îi miră adesea pe vizitatorii lor. Nicio altă țară nu poartă

vechiul clișeu din broșurile turistice de „pământ al contrastelor” cu atâta naturalețe și

eleganță.

Poate că acest lucru nu este atât de surprinzător. Ieșind prin anii 1860 din izolarea

impusă de conducătorii săi vreme de 300 de ani, japonezii au făcut la fel de mult efort ca să

se modernizeze, pe cât au depus ca să își păstreze identitatea culturală.

De aceea, adevărata Japonie poate fi o chestiune de preferințe personale.

Multiculturalul Tokyo sau bastioanele culturii și tradiției precum Kyoto, mai vechea și mai

liniștita Japonie din afara drumurilor bătute din partea de nord sau de vest din Honshu ori

Shikoku, 75% din zona muntoasă, vulcanică și acoperită cu păduri, unde, în funcție de sezon,

poți merge cu bicicleta, poți schia, te poți bucura de splendidele peisaje sau poți lua parte la

plăcerea firească a japonezilor de a se bălăci în izvoarele fierbinți. Indiferent dacă vei explora

coastele stâncoase din nordul îndepărtat ori insulele tropicale din Okinawa-ken, nicăieri nu

vei fi departe de mare. Oriunde vei merge, vei întâlni mereu una dintre cele mai fascinante

țări și culturi din lume.

Bărbații și femeile

Educați pentru a prefera compania celor de același sex cu ei și adesea căsătoriți prin

aranjamente, bărbații și femeile petrec puțin timp împreună. Ieșirile în grupuri mixte sunt

preferate de tineri, dar viața socială restricționată din cauza muncii poate reduce ocaziile de

a întâlni membri ai sexului opus.

Japonia rămâne preponderent dominată de bărbați. Doar un sfert din studenții din

universități sunt femei, iar cele care urmează cursuri postuniversitare sunt și mai puține.

Jumătate din forța de muncă o reprezintă femeile, dar numai vreo 8 procente ajung să fie

promovate la nivel de directori. Legea Egalității Oportunităților de Muncă, introdusă în 1979

spre a încuraja egalitatea femeilor cu bărbații, nu a prevăzut sancțiui pentru cei care o

încalcă. Indiferent de calificare, munca angajatelor tinde să fie servilă și de subordonare.

Adesea poartă uniforme, în timp ce bărbații nu, le răspund la telefon și le servesc ceai

colegilor de sex opus. Se angajează de la 20 de ani cu un salariu mai mic decât al unui bărbat

și pleacă, de obicei, din serviciu atunci când se mărită. unele companii conservatoare

angajează doar tinere care stau cu părinții lor și le concediază după vârsta de 26 de ani,

combinând ideile de bază ale lui Confucius pentru a se scuza că le plătesc pe angajate mai

prost. Femeile revin la muncă după creșterea copiilor, dar numărul celor care se mărită mai

târziu pentru a-și urma cariera este în continuare în creștere. Americanii și europenii sunt

adesea șocați de statutul femeilor în Japonia. Dar dacă opoziția față de o egalitate adevărată

vine din partea politicienilor bărbați, același lucru se constată, paradoxal, și din partea

milioanelor de femei mulțumite să dețină puterea la domiciliu și neîngrijorate de felul în care

acest lucru le afectează imaginea. Programele TV pentru bărbați care prezintă partea plăcută

a femeii, aceasta fiind de acord ca o școlăriță încântată și confirmând tot ce spune el, au mai

mult de a face cu „fața” pentru public decât cu realitatea. Într-o țară în care duritatea femeii

este proverbială, imaginea foarte plăcută vesticilor, cu japoneza slabă și înțelegătoare, nu

prea corespunde adevărului. Japonezii, supuși unei rutine ce pune o presiune mai mare

asupra lor spre a i se conforma, pot uneori fi văzuți mai rezervați și mai închistați decât

femeile.

Casa și familia

Vechiul sistem familial, bazat pe dominația bărbatului și a vârstei, a fost înlăturat prin

Constituția din 1946 – un factor ce a contribuit la migrația în masă spre orașe, determinată

de oportunitățile locurilor de muncă. În mod tradițional, trei generații trăiau sub același

acoperiș, modelul familiei extinse fiind acum tipic doar în zonele rurale. Peste 77 % din

populație locuiește în oraș, unde se întâlnește doar nucleul familiei. Totuși, scăderea ratei

natalității pune tot mai multe probleme unei societăți ce îmbătrânește. Ca o reacție la

regretabila îmbătrânire, gospodăriile extinse tind să crească iar ca număr, dar, mulțumită

generațiilor care trăiesc în apartamente separate, din aceeași clădire, acestea au o mai mare

independență și intimitate.

Domiciliul familiei medii de la oraș, cu un copil, este format din două dormitoare,

sufragerie/bucătărie într-o singură încăpere. Din cauza lipsei de spațiu de locuit, majoritatea

japonezilor – mai ales bărbații – caută distracția în afara casei. Dominația masculină pare să

supraviețuiască în locuința modernă, unde bărbatul cel mai în vârstă face primul baie și

femeia cea mai tânără, ultima. Atunci când oaspeții se distrează, soția îi servește la masă,

începând cu soțul ei, ea mâncând ceva mai târziu. Pe de altă parte, casa unei japoneze este

castelul ei. Ea se descurcă în privința finanțelor gospodăriei și ia deciziile referitoare la copii

și educația lor, ca și la mutatul locuinței. Soțul îi aduce salariul și ea îi dă bani de buzunar:

kozukai.

Familiile care trăiesc în sistemul ie locuiesc adesea ca familii extinse, ceea ce este

convenabil pentru afacerile familiare. O femeie obișnuită să fie proprietatea familiei soțului

ei, după căsătorie, își răcește relațiile cu propria familie. Totuși, de pe timpul feudalismului,

dacă familia femeii nu avea urmași de sex bărbătesc, soțul intra uneori în familie și îi lua

numele. Sângele nu a fost niciodată considerat chintesența rudeniei în Japonia și chiar și azi

bărbații sunt „adoptați” de familiile care nu au urmași de sex bărbătesc.

Creșterea copiilor și educația lor

Vesticii spun adesea că se maturizează după ce scapă de restricțiile copilăriei, în

libertatea specifică adulților, dar în Japonia este invers. Copiii japonezi sunt în general mai

răsfățați decât cei din Vest. Un copil mai rău este amenințat de obicei cu părăsirea sa de

către mamă sau este ridiculizat de ceilalți.

Menghina începe să se strângă în afara casei. În cei șase ani de școală elementară și

cei trei de liceu, presiunea de a se conforma regulilor și restricțiilor de grup tinde să domine

aspirațiile individuale. Munca din liceu, dinaintea examenului de intrare la universitate, este

notorie. Jiken jigoku (infernul examinării) este o perioadă în care mulți copii nu dorm

noaptea decât cinci ore. Cu teme de casă cel puțin duble față de SUA, copiii se înscriu la juku

(școală de tocit), unde petrec cel puțin trei ore după ce ies de la școală.

Mulți vestici au o considerație nemeritată privind educația japonezilor, presupunând

că aceasta duce la reușita economică. De fapt, deși școala japoneză și-a schimbat forma

pentru a se lua după cea americană, în timpul Ocupației (1945-1952) s-au făcut foarte puține

pentru a se modifica tradiția. Concepute ca niște chestionare, examenele japonezilor impun

învățarea prin toceală a cifrelor și datelor, fără eseuri sau alte încercări de încurajare a

gândirii individuale. Ratarea admiterii la universitatea dorită provoacă o mare supărare

părinților și elevilor, deopotrivă. Cei care își dublează eforturile pentru a reuși studiind la

juku pe lângă școala de stat sunt cunoscuți drept ronin (samurai fără stăpân). Guvernul a

introdus o politică de „educație relaxantă” spre a remedia această situație.

Universitatea – patru ani senini de libertate relativă înaintea încadrării la torturanta

companie – este privită în general ca o sinecură.

Companiile japoneze instruiesc recruți noi asupra slujbelor oferite și adesea îi vor

angaja pe absolvenți pe baza prestigiului universității, mai curând pentru realizările lor

academice. Cu o competiție tot mai acerbă pe piață, nevoia specializării pune accentul pe

gradele universitare.

Limba și scrisul

Originea limbii japoneze este necunoscută. Legată probabil de grupul uralo-altaic,

care include finlandeza, mongola, turca și coreeana, japoneza este similară din punct de

vedere gramatical coreenei, dar nu împarte cu aceasta aproape niciun cuvânt. În ciuda

adoptării de către japonezi a mai multor elemente din cultura chineză, limba lor nu este

înrudită cu chineza. Există însă unele dovezi de înrudire cu limbile austroneziene, ale celor

din Malaysia, Indonezia și Filipine, în special prin similitudinile sunetelor vocale. Misterul

acesta continuă să inspire diverse teorii.

Sunetele latine A, E, I, O, U se întâlnesc la câteva cuvinte japoneze, în silabe, însă ca

să înveți să le vorbești bine limba este altă poveste. În loc de ordinea din propoziție subiect-

verb-complement, ca în majoritatea limbilor europene, japonezii pun în față complementul

și verbul, care încorporează subiectul, ultimul. Vorbirea este divizată în formele: familiară,

neoficială, oficială și umilă; bărbații și femeile se exprimă folosind diverse pronume

personale și sinonime potrivite contextului.

Japoneza folosește trei alfabete, simultan. Kanji, caractere chinezești, a fost importat

în secolul al V-lea; având origini pur japoneze, alfabetele fonetice hiragana și katakana au

fost adoptate în secolul al VIII-lea. Caracterele kanji, foarte simple, se folosesc pentru

substantive, hiragana pentru a le transforma în adjective și verbe, iar katakana pentru

redarea cuvintelor de origine străină. Larg folosit în contexte precum reclama, romaji

(caractere romane) reprezintă virtual al patrulea set de caractere. Există prea multe

omofone pentru a face viabilă o singură scriere fonetică (de exemplu, dacă nu se arată

printr-un caracter kanji, seki ar putea însemna stăvilar, tuse ori scaun).

Casele japoneze

Când intră într-o casă japoneză, cel care o vizitează pentru prima oară poate fi

surprins de rigorile unui stil de viață diferit încă din holul de la intrare, când vede perechile

de pantofi lăsate pe podea, locul unde trebuie să îi lași și pe ai tăi. Pantofii ar distruge acele

tatami – saltele groase, des țesute, puse pe podea, chiar și în apartamentele moderne. Din

motive de igienă și simț practic, nimeni nu intră într-o casă japoneză încălțat – nici măcar

pășind pe covoare. De obicei, ți se oferă papuci; inclusiv unii speciali pentru toaletă.

Dacă este o casă tradițională, va avea fusuma – pereți despărțitori mobili, făcuți pe

hârtie groasă întinsă pe rame din lemn. Va avea și shoji, grătare din lemn acoperite cu hârtie

fină albă ce, prin alunecare, se închid sau se deschid în spatele ferestrelor.

Multe case au paturi europene, dar dormitoarele tradiționale nu coțin nimic.

Adăpostite într-un dulap pe timpul zilei, saltelele japoneze și așternuturile sunt scoase și

puse pe podea numai noaptea. Scaunele au devenit acum obișnuite în camera unde se

mănâncă, dar vei fi servit tradițional, într-o încăpere cu tatami, la o masă scundă, stând pe o

pernuță, pe podea. Iarna, probabil că vei sta aplecat peste o kotasu – o măsuță joasă cu sobă

sub ea și cuverturi groase în jur.

Cada este de obicei un cub adânc în care stai în picioare și te uzi, dar numai o dată te

clătești ca să te cureți. Mai întâi te săpunești și te cureți folosind un robinet, un duș ori apă

adusă din cadă într-un vas. Nu trebuie să te speli în cadă; vor folosi și alții apa după tine.

Toaletele vestice sunt obișnuite, ca și uimitoarele variante „high-tech” precum

„Washlet” cu scaune de WC încălzite și un jet de apă caldă care îl spală pe „beneficiar” prin

apăsarea unui buton. La fel de obișnuită este toaleta turcească. Varianta japoneză are o

acoperitoare la un capăt, pe care va trebui s-o folosești.

Religia

Se spune că japonezii se nasc șintoiști, se căsătoresc creștini și se înmormântează

budiști. Deși budismul și șintoismul au nenumărați adepți, Japonia este tot mai materialistă

și, pentru mulți, ceremoniile sunt o chestiune de formă. Peste 90 % din japonezi sunt

practicanți ai șintoismului (ca ritualuri de botez și căsătorie) și ai budismului, rezervat mai

ales pentru ceremoniile funerare. Creștinismul este practicat de o minoritate, dar nunta

creștină reprezintă o alternativă nouăla standardul ceremoniei șintoiste.

Maniere și comportament

În Japonia, armonia obținută prin supunere și consens este de maximă importanță;

ea dictează mascarea grijilor personale printr-un zâmbet public, împreună cu obligația

individului de a se supune grupului. Oamenii se feresc să se evidențieze și să își spună

părerile personale. Japonezii preferă ambiguitatea și aluzia în locul vorbelor sincere. Vorbitul

cu glas tare nu este văzut cu ochi buni, iar controversele se sfârșesc de cele mai multe ori

prin acordul părților. La decizii se ajunge prin consens; în context corporativ, procesul poate

să dureze o vreme. Aceasta subliniază dificultățile, uneori economice, întâmpinate de străini

atunci când derulează afaceri în Japonia, dar explică și de ce politicienii japonezi pot fi priviți

cu prudență în străinătate.

Fie că te mulțumești s-o privești de departe, fie că o străbați ca turist vreme de o

săptămână sau îți petreci ani buni în această țară, Japonia provoacă fără doar și poate

occidentalilor un șoc cultural profund și durabil. Țară a budismului zen și a hotelurilor-

capsulă, tărâm al saké-ului și al roboților, Arhipelagul Nipon stârnește permanent uimirea.

Începând cu Cipangu, despre care vorbea Marco Polo acum 500 de ani, spectacolul vieții

japonezilor îi fascinează în mod constant pe gaijin(străini). Totul e derutant pe aceste

tărâmuri îndepărtate, la capătul Extremului Orient, la zece mii de kilom,etri depărtare de

Europa. Limba este complicată, codul de politețe foarte stilizat și subtil, modul de viață

deconcertant, iar gândirea, de nepătruns. E o țară care nu poate fi ușor înțeleasă de un

străin. E nevoie de timp pentru a-i înțelege pe japonezi. Ba chiar de foarte mult timp. Asta

dacă nu ai cumva la îndemână cele câteva piste indispensabile pentru a te descurca prin

hățișul numeroaselor sinuozități ale societății nipone.

BIBLIOGRAFIE

National Geographic Traveler, Japonia, Biblioteca Adevărul;

Takashi, Moriyama, Abecedarul Japoniei, Editura Humanitas, București, 2010.