Junimea studenteasca nr.3 / decembrie 2010

Arta urbană a acaparat tot mai mult oraşele româneşti şi nu poţi scăpa din privire stencil-urile de pe unele cladiri din Iaşi. Mă opresc la un mesaj care intră în contradicţie cu reali ta tea : „Mă revolt , deci exist!” (celebra parafrazare a expresiei lui Descartes, „Cogito, ergo sum” – „Cuget, deci exist!”). Tinerii din Iaşi au uitat ce înseamnă revoltă. Problema este că nu doar tinerii, ci ieşenii in general, par mulţumişi de situaţia în care se află.

Feed back: 19 mai 2010, ziua marelor proteste din ţară...sau mai bine-zis din Bucureşti. Situaţia din Iaşi: mass-uri, zvonuri răspândite fără a avea vreo finalitate. Dacă în capitală în acea zi s-au adunat peste 30.000 de protestatari, în Iaşi, abia dacă numărul celor adunaţi în faţa Prefecturii a trecut d e 6 0 ( s t u d e n ţ i d e l a Politehnică). De ce nu s-au strâns mai mulţi studenţi în faţa Prefecturii? U.N.S.R.-ul şi-a amânat protestele în urma unor „negocieri” şi, mai mult ca sigur, pentru a nu-ştiu-câta-oară, cei care ar trebui să apere drepturile studenţilor au înghi ţ i t gogoşi le aruncate de guvernanţi. Iaşiul contemporan nouă nu mai are nimic din caracterul revoluţionar de altă dată. Au trecut vremurile „bonjourişt ilor”, ale junimiştilor, ale interbelicilor (de exemplu, mişcarea legionară s-a născut la Iaşi) sau ale studenţilor care în 1987 au ieşit din căminele studenţeşti cu sutele pentru a-şi cere drepturile. Revin asupra ultimului eveniment: în

februarie 1987 când studentele cazate în complexul Puşkin (astăzi Titu Maiorescu) s-au întors din vacanţă, şi-au găsit căminele în beznă, fără apă caldă, acestea petrecându-se înainte de sesiune. În jurul Balenei erau prietenii studentelor care s-au hotărât că ceva trebuie făcut şi s-au mobilizat, atât studenţii din Târguşor, cât şi cei din Codrescu şi Puşkin. Protestatarii au pornit în marş spre Prefectură, cu gândul să ajungă şi în complexul Tudor Vladimirescu să îi cheme la protest pe studenţii cazaţi acolo. Restul e istorie: căminele din Tudor au fost blocate, studenţii revoltaţi au fost împrăştiaţi, nu s-a produs nicio arestare, în schimb, a doua zi, ghiciţi ce? În Puşkin becurile au rămas aprinse şi după orele 22.00, iar apa caldă curgea la robinete. Revolta studenţilor şi-a atins, în mare parte, scopul.

Ultimele proteste studenţeşti serioase (evit să spun de anvergură) s-au produs la începutul anilor 2000; atunci a murit şi spiritual revoluţionar studenţesc ieşean. Acesta este unul din puţinele motive pentru care nu îmi place oraşul: studenţii nu mai ştiu să se revolte, nu îşi cer/ apără drepturile, se l asă amăgi ţ i de promisiuni le politicienilor şi par mulţumiţi de ceea ce li se oferă. Până mi se demonstrează că mă înşel, voi urmări, în continuare protestele şi revoltele din alte oraşe din ţară, cu precădere pe cele din capitală.

Atitudini

MĂ REVOLT, DECI EXIST!

Bogdan FEDEREAC

Au trecut vremurile „bonjouriştilor”, ale junimiştilor, ale interbelicilor sau ale studenţilor care în 1987 au ieşit din căminele studenţeşti cu sutele pentru a-şi cere drepturile. La începutul anilor 2000 a murit ş i s p i r i t u a l r e v o l u ţ i o n a r studenţesc ieşean

Junimea studenţească

1

La Edmund Husserl orice trăire a conştiinţei trimite către o altă trăire a conştiinţei. Orice conştiinţă se poate transforma într-o conştiinţă nouă, care la rîndul său trimite către o alta, dar în permanenţă fiind conştiinţă despre unul şi acelaşi obiect. Orice trăire deţine un „orizont” intenţional ce trimite către potenţialităţile conştiinţei care aparţin însuşi acestui orizont.(Edmund Husserl, Meditaţii carteziene. O introducere în fenomenologie, traducere de Aurelian Crăiuţiu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 77 ) Părţile percepute ale unui obiect trimit în permanenţă către laturile vizate în acelaşi timp, nepercepute încă, dar care vor „apărea” pe parcurs. Orizontul percepţiei are întotdeauna posibilitatea de a conţine noi percepţii posibile, în dependenţă de modul de orientare pe care îl adoptă. Ne putem uita la un obiect din faţă, din spate, dintr-o parte, totul depinde de modul în care acţionăm şi percepem acel obiect. De fiecare dată însă percepţiei noi îi revine un orizont de percepţii trecute, concepute ca „o potenţialitate de amintiri ce pot fi reactualizate”. În ciuda nedeterminării prefigurării, ea capătă o anumită structură de determinare. Un obiect lasă deschise posibilităţi atît pentru nedeterminări sau laturi nevăzute, dar şi pentru determinările care constituie orizontul: „Astfel, fiecărei conştiinţe, în calitate de conştiinţă despre ceva, îi aparţine această proprietate esenţială: ea poate nu numai să se transforme, în general, în moduri de conştiinţă mereu noi, rămînînd însă, în acelaşi timp, conştiinţă despre un acelaşi obiect care, în calitate de sens obiectiv identic, îi este imanent din punct de vedere intenţional în unitatea

sintezei, ci acest lucru este posibil (mai mult chiar el nu este posibil decît) prin intermediul acelor orizonturi ale intenţionalităţii.” (Ibidem, p. 78 ) Jean – Luc Marion reproşează fenomenologiei clasice că nu permite posibilitatea unei revelaţii. Încearcă să găsească un răspuns la problema pe care o pune acceptarea unui orizont al revelaţiei. El observă la Husserl că tot ceea ce este nevăzut, necunoscut, nedeterminat se raportează la ceea ce poate fi văzut, cunoscut, determinat. Oricît de departe ar merge experienţa, chiar şi acolo unde nu mai are loc, orizontul se exercită asupra experienţei, astfel încît raportăm la experienţă un nevăzut care depăşeşte această limită. Nimic din exterior nu poate să apară fără să poată fi prevăzut. El observă la Husserl că tot ceea ce este nevăzut, necunoscut, nedeterminat se raportează la ceea ce poate fi văzut, cunoscut, determinat. Oricît de departe ar merge experienţa, chiar şi acolo unde nu mai are loc, orizontul se exercită asupra experienţei, astfel încît raportăm la experienţă un nevăzut care depăşeşte această limită. Nimic din exterior nu poate să apară fără să poată fi prevăzut. De aceea, Marion se întreabă dacă n-ar fi necesar să luăm în considerare eliberarea donaţiei de limita prealabilă a unui orizont de fenomenalitate. (Fiind dat. O fenomenologie a donaţiei, traducere de Maria Cornelia şi Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 306) Pornind de la întrebarea lui Martin Heidegger din finalul volumului: Fiinţă şi Timp: „Se arată oare timpul însuşi ca orizontul fiinţei?”, Jean – Luc Marion ajunge la concluzia că Heidegger renunţă să impună un orizont peste fenomenalitatea fiinţei.

Note hermeneutice

ORIZONT ŞI NEDETERMINARE Ludmila BÂRSAN


2

Orice conştiinţă se poate transforma într-o conştiinţă nouă,

care la rîndul său trimite către o

alta, dar în permanenţă fiind conştiinţă despre

unul şi acelaşi obiect.

Note hermeneutice


3

În Probleme fundamentale ale fenomenologiei orizontul apare ca fiind acel ceva, întru care fiecare ecstază este în ea însăşi deschisă într-un anumit mod. Ecstatic presupune „a ieşi din sine”, a-fi-în-afara-lui-însuşi. Timpul originar este „purul fapt de a fi în afara lui însuşi”, fără să fie simplu – prezent, pentru ca apoi să fie în afara lui însuşi. Ecstaza este o deschidere specifică, care apare odată cu f ap tu l -de -a - f i - î n -a f a ra - lu i - î n suş i . Orizontul devine astfel: „largul deschis întru care răpirea ca atare este în afara ei înseşi. Răpirea deschide şi ţine deschis acest orizont.” (Martin Heidegger, P r o b l e m e f u n d a m e n t a l e a l e fenomenologiei, traducere de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 429 ) Implicaţiile conceptului de orizont în teoria literară şi fenomenologia lecturii se vor datora în mare parte lui Hans – Georg Gadamer, care vorbeşte nu doar despre un orizont unic, ci despre o fuziune a orizonturilor. Există un orizont unic care cuprinde tot ce conţine în sine conştiinţa istorică, format prin participarea trecutului propriu şi cel străin către care se îndreaptă conştiinţa noastră istorică. Dobîndirea unui orizont istoric presupune o detaşare, cu sensul de interacţiune: „Ceea ce urmează să fie detaşat trebuie să se detaşeze de un altceva care trebuie, invers, să se detaşeze la rîndul său de acesta. Astfel, orice detaşare face, implicit, vizibil lucrul de care se detaşează ceva.” (Hans - Georg Gadamer, Adevăr şi Metodă, Editura Teoria, Bucureşti, 2001, traducere de Gabriel Cercel şi Larisa Dumitru, p. 233 )

Distingem între un orizont al trecutului şi unul al prezentului. Orizontul trecutului se regăseşte sub forma tradiţiei,

iar înţelegerea acesteia necesită un orizont istoric. Orizontul prezentului este determinat de prejudecăţile pe care le purtăm cu noi, dincolo de care nu suntem capabili să privim. În realitate orizontul prezentului nu există în sine, deoarece se poate forma doar cu participarea trecutului. Tot ceea ce cuprinde conştiinţa istorică alcătuieşte de fapt un singur orizont aflat într-un permanent proces de transformare şi care cuprinde atît prezentul, cît şi trecutul. Robert Jauss şi Wolfgang Iser, ambii reprezentanţi ai Şcolii de la Konstanz, acordă o atenţie deosebită conceptului de orizont. Orizontul de aşteptare reprezintă cadrul în care are loc întîlnirea dintre operă şi cititor. Textul cuprinde imaginea implicită a unui cititor, imaginat de autor. Hans Robert Jauss remarcă un alt aspect al orizontului aşteptărilor şi anume faptul că o operă nouă este cea care îl subminează. Importantă la Jauss este negarea gustului artistic preponderent, a aşteptărilor cititorilor, formate de lucrurile acceptate, general valabile, tradiţionale. Pentru a înnoi un orizont de aşteptare nu este necesară doar anularea celui anterior, ci şi o relaţie dialogică cu orizontul operei. Dacă la Robert Jauss este importantă funcţia socială şi politică a literaturii, la Wolfgang Iser aceste probleme sunt evitate. În timp ce Jauss, angajat mai mult în relaţia dintre estetică şi hermeneutică, este îndatorat lui Hans Georg Gadamer, preocupările lui Iser cu privire la fenomenologia lecturii se datorează filosofului şi esteticianului Roman Ingarden.

. Tot ceea ce cuprinde conştiinţa istorică alcătuieşte de fapt un singur orizont aflat într-un permanent proces de transformare şi care cuprinde atît prezentul, cît şi trecutul.

Wolfgang Iser continuă teoria lui Roman Ingarden referitoare la indeterminările şi concretizările operei de artă. Fenomenologia lecturii la Roman Ingarden porneşte de la una dintre temele fenomenologiei, cea a determinării obiectelor. El deosebeşte între obiecte reale, determinate în totalitate şi obiectele ideale, care trebuie constituite. Opera de artă este un obiect intenţional, diferenţiat de alte tipuri de determinări ale obiectelor, cu ajutorul spaţiilor nedeterminate. Locurile nedeterminate au un rol important în concretizarea operei de artă. Wolfgang Iser discută despre „structura de temă şi orizont” şi subliniază importanţa plecării de la ideea că textul este un sistem perspectivist. Există patru perspective: perspectiva naratorului, cea a personajelor, cea a acţiunii şi cea a ficţiunii despre cititor („cititor ficţionalizat” sau „cititor – ficţiune”). Jocul de „perspective interne” dă naştere obiectului estetic. Pentru a înţelege textul ca sistem al perspectivităţii, trebuie ca perspectivele să relaţioneze între ele, întrucît apar din unghiuri sau puncte de vedere diferite. Acest lucru se realizează cu ajutorul structurii de temă şi orizont. Cititorului îi este imposibil să se afle în acelaşi timp în toate perspectivele, de aceea perspectiva la care priveşte într-un anumit moment este tema, care se află însă întotdeauna în faţa orizontului celorlalte segmente, în care cititorul se situase anterior: „Dacă cititorul urmăreşte, de exemplu, un anumit comportament al eroului, care devine astfel pentru el temă, atunci orizontul din care are loc această raportare este totdeauna condiţionat deja de un segment al perspectivei naratorului, respectiv de unul al personajelor secundare, al acţiunii eroului sau al cititorului ficţionalizat. În această formă structura de text şi orizont

organizează adresările cititorului către text, textul putînd fi astfel constituit ca sistem al perspectivităţii.” (Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, traducere din limba germană de Romaniţa Constantinescu, Editura Paralela 45, Piteşti 2006, p. 230 )

Structura de temă şi orizont introduce cititorul într-un joc al perspectivelor. Interesant este că segmentele perspectivelor particulare devin uneori temă, alteori orizont, datorită cititorului care schimbă mereu direcţia punctului său de vedere. Fenomenologia lecturii, în viziunea lui Wolfgang Iser, trebuie să explice actele de sesizare prin care textul se traduce în conştiinţa cititorului. Textul nu poate fi privit ca un întreg, cum ni se întîmplă în cazul obiectelor percepţiei, ci poate fi cunoscut ca „obiect” numai pe parcursul etapelor lecturii. Locul cititorului în text este văzut de Iser ca un punct de intersecţie între protenţie şi retenţie (preluînd conceptele de la Husserl), care organizează propoziţiile şi deschid orizonturile interioare ale textului. O importanţă deosebită în succesiunea propoziţiilor o are hiatul, Iser şi Ingarden avînd păreri diferite despre acesta. Ingarden consideră hiatul o piedică în derularea unor succesiuni ale propoziţiilor şi în cele din urmă, a cursivităţii. Iser însă nu susţine o curgere fără oprelişti a succesiunii propoziţiilor, întrucît o mişcare întreruptă poate stabili momentul unei noi perspective a cititorului asupra textului. Karlheinz S t ier l e , „u l t imul” reprezentant al Şcolii de la Konstanz, continuă tradiţia începută de Robert Jauss şi Wolfgang Iser, şi elaborează o schemă proprie, numită Relevanzfigur (schema predominantă). La Stierle textul îşi prescrie propria schemă, iar indeterminările nu se mai datorează creativităţii cititorului.

Note hermeneutice


4

Romanele Lumea Sofiei de Jostein Gaarder şi Picnic la marginea drumului de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki par să aibă ca singur punct comun apartenenţa la genul fantastic, având în vedere structurile lor narative diferite şi condiţiile culturale, politice şi sociale distincte în care au trăit şi-au scris autorii lor. Jostein Gaarder şi-a publicat romanul în 1991, an în care libertatea exprimării apare ca principiu activ, firesc în condiţia oricărui scriitor, pe când romanul scriitorilor ruşi a trecut printr-un travaliu de opt ani ( din cauza unor suspiciuni nefundamentate ale capriciosului regim comunist) pană la ieşirea sa de sub tipar . Lumea Sofiei a fost declarată în 1995 cea mai bine vândută carte S.F din lume iar Picnicul a rămas până în zilele noastre cea mai apreciată lucrare a fraţilor Strugaţki. Dar nu atât popularitatea celor două opere literare face posibilă analiza comparatistă pe care o propun ci mai ales fluxul de idei prin care ele comunică, cuplul pe care-l formează atunci când, vom vedea, unele pasaje din cele două texte se asamblează perfect. Mai mult decât atât, fiecare dintre cele două romane activează trăsături latente, inovatoare în comportamentul fantasticului. Tendinţa de manierism a literaturii S.F pe care criticii o explică drept incapacitatea acestui gen de a crea

personaje adevărate, complexe, problematice şi problematizante, este depăşită de romanul Picnic la marginea drumului care dă lumii S.F o nuanţă filosofică pentru ca un deceniu mai târziu, romanul scriitorului norvegian Jostein Gaarder să accentueze această nuanţă până la confundarea ei cu fantasticul însuşi. Lumea Sofiei transpune, într-un mod evident, filosofia şi fantasticul într-o schemă de tip Yin-Yang pe care Picnicul o indică prin sugestie. Asta înseamnă că cele două domenii fac obiectul unei incluziuni reciproce. Tzvetan Todorov afirma că fantasticul se întemeiază în mod esenţial pe o ezitare a cititorului care se identifică cu personajul principal. Aceeaşi stare de ezitare, de tensiune, în virtutea căreia se nasc întrebările, este principiul de bază al filosofiei aşa cum i-l explică Sofiei, Alberto Knox, două personaje-cheie din romanul lui Gaarder. În acest prim caz acţiunea evoluează dinspre filosofic spre fantastic, întrucât demersul autorului este unul vizibil pedagogic, pe când în Picnic sensul este inversat, naraţiunea desfăşurându-se dinspre fantastic spre filosofic, dată fiind instigarea la autointerogaţie pe care o exprimă destinul personajului Redrick Schuhart şi care atinge paroxismul odată cu monologul acestuia din finalul cărţii.

Povestitori şi palavragii

Fantasticul filosofiei şi filosofia fantasticului în operele literare „Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder şi „Picnic la marginea

drumului” de Arkadi & Boris Strugaţki

Marina Evelina CRACANĂ


5

Fiecare dintre cele două romane activează trăsături latente, inovatoare în comportamentul fantasticului

În Lumea Sofiei filosofii pe care i-a consemnat istoria devin personaje, devin adjuvanţi textuali pentru o fată de 14 ani aflată în căutarea sinelui. Romanul este un index de repere filosofice unde întrebarea substituie locul protagonistului. Personajul din Picnic dimpotrivă devine un Socrate modern care se individualizează prin condiţia sa, o tipologie inedită: stalkerii. Pe Socrate îl regasim în sintagma ştiu că nu ştiu nimic! . Să analizăm în cadrul acestei idei ce spune Richart Nunan - reprezentantul furnizorului de echipament electronic pe lângă filiala Institutului Internaţional de Cultură Extraterestră - despre stalkeri: Ei barem înţeleg că nu înţeleg nimic. Se uită în această prăpastie fără fund şi ştiu că trebuie neapărat să coboare acolo(...) Iar principalul nu este cum s-o facă şi ce vor găsi acolo jos, totul este cum să iasă de-acolo”; la fel şi urmatoarele citate par să se confirme reciproc: Un filosof adevărat este cel care nu s-a putut obişnui niciodată cu adevărat cu lumea aceasta (Lumea Sofiei) / Tu, Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nicio organizare, nici pe cele bune nici pe cele rele (Nunan) - Da’ ce te pricepi tu la toate, grăsanule? Când am văzut vreodată vreo ordine bună? Da când m-ai văzut tu pe mine într-o ordine bună? Toată viaţa am văzut cum mor kirili, ochelarişti, iar cei ca Steviatnik se târăsc printre cadavrele lor, pe cadavrele lor ca nişte viermi şi murdăresc, murdăresc, murdăresc (…) Nu o viaţă, nu două, nu un destin sau două destine. Trebuie schimbat fiecare şurub al acestei lumi infecte.(Picnic la marginea drumului) După cum se poate observa, spre deosebire de Lumea Sofiei, Picnicul mediază contactul cititorului cu o filosofie vie, trăită, nu predată şi nici memorată: - Da, şi totul ar fi foarte bine dacă am şti ce înseamnă raţiunea (…) Raţiunea este un instinct complex care încă nu s-a format. Vor trece un million de ani, instinctual se va forma treptat, şi vom înceta să mai facem greşeli, care probabil sunt proprietatea inalienabilă a raţiunii (…) Omul s-a întâlnit cu o fiinţă

extraterestră. Cum o să afle ei unul despre altul, că amândoi sunt fiinţe raţionale (…) Ele sunt răspunsuri căzute din cer la întrebări pe care nici măcar nu ştim să le punem.(…) Câteodată mă întreb de ce ne zbatem atâta? Ca să câştigăm bani? Dar pentru ce dracu ne trebuie bani dacă nu facem altceva decât să ne agităm. În cele două romane atât filosofia cât şi fantasticul par ţinute ale personajelor. În Lumea Sofiei acţiunea are pulsiuni adolescentine, firul narativ, deşi este electrizat şi întortocheat, ţinându-l pe cititor cu un pas în realitatea Sofiei şi cu celălalt în cea a Hildei, are o finalitate exterioară. Cititorul este influenţat să ia o hotărâre de contactul Sofiei cu Lumea Disney, o lume convenţional imaginară, şi doar acea barcă din final îi mai ţine trează mirarea, ezitarea. El este alimentat cu întrebări dar autorul i le ia înapoi făcând precizări care-i ucid nedumeririle. De ce trebuia ca în final Sofie şi Alberto Knox să întâlnească toate fiinţele fanteziei într-o formă cât se poate de concretă, calchiată după realitatea noastră fizică?! Personal, găsesc aceste pasaje redundante în limbajul poveştii întrucât ele îi deservesc demersul relaxându-l pe cititor care manifestă în felul acesta primul simptom pentru expulzarea sa din universul naraţiunii. În Picnic firul narativ se transformă finalmente, într-un adevărat nod care înghite conştiinţa lectorului înlesnind accesul pe teritoriul filosofiei. Dacă din cele prezentate până acum se desprinde o oarecare intertextualitate, ce-i drept neintenţionată, citatul urmator este evident replica unui dublet de voci- cea a Sofiei şi cea a lui Redrick Schuhart : Adică cine suntem noi şi cine sunt ei? Nu mai înţeleg nimic. Acest citat poate servi drept introducere pentru o paralelă demnă de semnalat în profilul celor două romane. Fenomenul “Matroska fantastică” reprezintă un punct în care se articulează mesajul ambelor opere. Lumea Sofiei ne face să ne întrebăm dacă nu cumva suntem prinşi în jocul textualist al unei repetiţii eterne:



6



7

…conştiinţă (conştiinţă ( conştiinţă ( conştiinţă ( conştiinţă ( conştiinţă (* conştiinţă… Iată citatele care se referă la această idee: Încearcă să-ţi închipui că tot ceea ce trăim noi se petrece în conştiinţa altcuiva. Noi suntem această conştiinţă. Noi nu avem deci un suflet al nostru propriu ci suntem sufletul altcuiva.(...) -Căci nu e gând cu neputiinţă de gândit acela că şi ei sunt doar o conştiinţă.(Hilde şi tatăl ei) -Adică el stă acolo şi ne are pe mine şi pe Hilde undeva, adânc de tot în capul lui (Autorul Jostein Gaarder) . Dar nu ne-am putea închipui că el trăieşte, la rându-i, într-o constiinşa şi mai înaltă?

*(- semnul incluziunii în matematică Pe de altă parte Picnic la marginea drumului ne determină să reflectăm asupra întrebării dacă nu suntem parte integrată dintr-o nesfârşită incluziune de realităţi , incluziune a unei lumi în alta:

…lume ( lume ( lume ( lume ( lume ( lume ( lume

( lume ( lume… Iată şi citatul pe care se sprijină această idee: -Un picnic. Închipuie-ţi o pădure, un drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se opreşte în poieniţă. Din maşină ies tineri, apar sticle, coşuri cu mâncare, fete, tranzistori foto şi cineaparate. Se face un foc, se pun corturile şi se dă drumul la muzică, iar dimineaţa o intind. Animalele, păsările, insectele care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut ies din adăposturile lor. Şi ce văd?Pe iarbă s-a scurs ulei de motor, benzină vărsată, bujii şi filter de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cârpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie, de pe apărătoarele de protecţie ale roţilor s-a scurs murdăria, care s-a lipit de prin cine ştie ce mlaştini…şi bineînţeles urme de foc, cotoare de mere, hârtii de la bomboane,cutii de conserve, sticle goale, o batistă, poate vreun briceag, Ziare vechi şi rupte, eventual şi nişte monede, flori veştejite din alte poieniţe(…)

-Exact. Un picnic la marginea unui oarecare drum cosmic. Şi mă mai întrebi dacă se vor întoarce sau nu?!

Acest citat, destul de amplu dar relevant, face trecerea către alt aspect comun celor două romane: osmoza dintre cele două lumi prin transferul de obiecte. În Lumea Sofiei circulaţia obiectelor (o eşarfă roşie, o brăţară, nişte illustrate, un ciorap alb etc.), deşi se face într-un singur sens, din realitatea Hildei în cea a Sofiei, devine conştientă şi facilitează comunicarea, pe când în Picnic la marginea drumului obiectele extraterestre provoacă fenomene extrafizice şi extrabiologice, dar nu fac altceva decât să dezorienteze mai mult, să opacizeze suprafaţa de contact între cele două lumi, să dea naştere unui haos la niveluri multiple. Obiectele şi fenomenele din Zonă, de natură extraterestră, determină formarea unui jargon al stalkerilor: lampa morţii, brăţări, stropi negri, bureţi, lut sifonat, ace de siguranţă, inelul ,ochiul racului, piftia vrăjitorului, şerveţelele fulminante, Globul de aur (maşina dorinţelor) Nu putem trece prin fantastic fără a ne raporta la tema căutării care presupune o călătorie. Sofie şi Hilde întreprind o astfel de călătorie, în timp şi spaţiu, printre curente filosofice, dintr-un impuls al conştiinţei menit să le expandeze cultura generală în funcţie de care imprevizibilul vieţii poate fi îmblânzit. Redrick Schuhart, în schimb, desfiinţează imprevizibilul, el se avântă în Zonă, se luptă cu aceasta, cu lumea dinafara ei pentru ca în final să-şi dea seama că nu mai are nici măcar bucuria împlinirii unui ideal la sfârşit de drum. Finalul este tulburător şi ilustrează resemnarea ironică şi rece care mă duce cu gândul la o replică a poetului Arthur Rimbaud: Singurul lucru de nesuportat e că nimic nu e de nesuportat. Redrick Schuhart îşi dă seama că un mecanism al împlinirii dorinţelor e de neconceput

Picnic la marginea drumului ne determină să reflectăm asupra întrebării dacă nu suntem parte integrată dintr-o nesfârţită incluziune de realităţi, incluziune a unei lumi în alta

fiindcă el însuşi dezintegrează spiritul uman care-l conştientizează. Aflat într-o atare situaţie de imposibilitate, Redrick cere divinităţii(Globului de aur) să înţeleagă, să asimileze ceea ce el nu e în stare să exprime: Redrick (…) se târî prin toată cariera, de-a curmezişul, spre Globul care dansa şi-I făcea cu ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de căldură, în acelaşi timp trecându-l fiori de gheaţă, tremura ca după o beţie, iar printre dinţi îi scârţâia praful cretos şi searbăd. Şi deja nici nu mai încerca să mai gândească. Repeta într-una cu disperare, ca o rugăciune: “Sunt un animal. Vezi bine că sunt un animal. N-am cuvinte, nu m-a învăţat nimeni să folosesc cuvintele, nu ştiu să gândesc. Aceste târâturi nu mi-au dat posibilitatea să învăţ şi să gândesc. Dar dacă eşti într-adevăr atât de p u t e r n i c , d e a t o t ş t i u t o r ş i atotînţelegător...Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce-ţi trebuie. Trebuie să fie ceva. Doar nu mi-am vândut nimănui sufletul niciodată. Este al meu, este omenesc! Nu se poate să vreau răul!...şi blestemat să fie totul, pentru că nimic nu pot să-ţi mai spun înafară de aceste cuvinte copilăreşti<<Ferice pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat.>>”

Noţiunea de monism din filosofie conform căreia nu există contradicţie între spirit şi materie e un sinonim parţial al termenului de pandeterminism pe care Todorov îl enumeră printre temele eului în literatura fantastică şi care la cel mai abstract nivel cu putiinţă înseamnă că limita dintre materie şi spirit, dintre fizic şi mental, dintre lucru şi cuvânt a încetat a mai fi etanşă. Temele tuului sunt aproape inexistente în cele două romane, pe când temele eului predomină: o cauzalitate de tip particular, pandeterminismul, transformarea timpului şi spaţiului. De exemplu, timpul în lumea Sofiei se scurge altfel decât în lumea Hildei, îi explică acesteia din urmă tatăl său Albert

Knag. Emigranţii din Marmont care au suferit Instantaneul vizitei, provocă dezastre, distorsionări nu numai la un nivel temporal şi spaţial cât şi la unul existenţial, prin simpla lor prezenţă. Redrick întruchipează tipul uman nevrotic, destinul său se răsfrânge asupra destinului fiicei sale într-o manieră tragică. O întâmplare din lumea Hildei se reverberează în cea a Sofiei sub forma unei influenţe ş.a.m.d. Romanul lui Jostein Gaarder este un câmp fertil de intertextualitate, chestiune care nu poate fi ignorată în cadrul acestei analize. Apar referinţe la o multitudine de basme (Fetiţa cu chibrituri, Colind de Crăciun, Aladin, Scufiţa Roşie) citate din Jurământul lui Hipocrate sau din diferite tratate de filosofie şi ştiinţă. Picnicul semnalează şi el într-un context ironic, titluri ca Degeţel sau Prinţ şi cerşetor. Un element ancorat în realitatea concretă, contemporană şi incorporat celor două romane este Organizaţia Naţiunilor Unite. Albert Knag, din Lumea Sofiei, este maior şi reprezentant al ONU în Liban, iar Valentin Pilman, personaj al Picnicului, este consultantul Comisiei ONU pentru problema Vizitei, în Marmont. Primul are sarcina de a propaga mesajul păcii şi idealului de unire universală iar cel de-al doilea are rolul de a menţine cofidenţialitatea ciudăţeniilor extraterestre din Zonă. Cu o tentă idealistă pe de o parte şi cinică pe de altă parte Organizaţia Naţiunilor Unite pare să fi avut impactul său atât asupra lui Jostein Gaarder cât şi a fraţilor Strugaţki. Apărută la Editura Univers, în traducerea lui Mircea Ivănescu, cartea Lumea Sofiei, are unele stângăcii de exprimare, care probabil reduc din frumuseţea şi plăcerea lecturii în original. Astfel întâlnim pasaje de genul:



8

Scurt rezumat Acum eşti de-a dreptul scârbos! (într-un context care nu implică nimic dezgustător) Uneori adulţii sar de pe linie.(traducere forţată, probabil în original “cross the line”) La două minute după ora douăsprezece Sophie îşi băgă capul la Caffee Pierre( exprimare defectuoasă) Ptiu, drace!(replică frecvent introdusă în limbajul unei fete de 14 ani, general prezentată ca inocentă şi bine crescută) Traducerea lui Valentin Stoicescu pare mult mai rafinată şi fidelă textului original, Stoicescu reuşind să traducă fondul interior al personajelor prin limbajul lor: - Care Kirill? Chelosu? - Ba tu eşti chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un singur Kirill. Eşti negustor mă putoare! Negustorul morţii. Ne-ai cumpărat pe toţi…Vrei să fac praf

toată prăvălia asta?Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci când şi se arată şi poţi să le cercetezi, convingându-te în sfârşit despre ce este vorba. E ca şi cum ai încerca să descrii în mod ştiinţific şi cu detalii bogate, să zicem, o cană sau , Doamne fereşte un păhărel: dai din mâini neştiind ce să explici amănunţit şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te răcoreşti înjurând sănătos.

Dacă prezentarea de până acum cere o concluzie, aceea ar fi că de multe ori compatibilitatea unor texte supuse comparaţiei nu este evidentă, dar asta nu înseamnă că ea nu există. În ceea ce priveşte fenomenul de interferare a fantasticului cu filosofia la diferite strucuturi ale operei, romanele Lumea Sofiei şi Picnic la marginea drumului sunt un exemplu pertinent de compatibilitate.



9

Păpuşa din cârpe poate eram puţin mai mare ca tine şi mă rugai să-ţi prind în vârful degetelor mai mulţi ochi să mă observi în detaliu iar când mă voi ascunde pe sub pământ ca o cârtiţă ce simte totul doar prin vârful mustăţilor tu să vezi în locul meu să nu fii lacomă zâmbeşte cu măsură pentru ca altfel ai putea să te descoşi şi dacă totuşi se întâmplă leagă-ţi aţele destrămate de o pasăre şi lasă-te purtată catre soare, lună sau alte luminiţe ghemuite prin cer

Lirice Ioana MIRON

Târziu faţa unei bătrâne printre crizanteme o toamnă perfectă

“Ce te enervează mai mult?... Hai, spune !

Că nu e ea aici ? Sau că am venit eu ?” Mi-e dor de tine de

fiecare dată când

încerc să nu mai

plângă Spunea odata un beţiv,

zice : „tristeţea se mănâncă”… Aici nu e tristeţe.

Ne rămâne, dar, sa mâncăm, sau să ne mâncăm.

Pe noi înşine, sau unii pe alţii, sau

între noi, cum spun beţivii.

Mi-e dor de tine de

fiecare dată când mai aud câte un beţiv

cântând Mai cade, din când în când

câte un fir de păr din tavan…

Nu te mai flata singură. Nu-mi mai e de mult dor de tine –

mi-e dor de mine, de cum eram eu când erai aici.

Astronomie Sorii mei stăteau drepţi şi alineaţi. Lunile tale nu vedeau şi nici nu vroiau s-audă. Am fi voit să ne treacă timpul cu vederea, de ca şi cum nici n-am fi fost şi n-au ieşit decât ceasuri. În amintirea vremii când Ziua şi Noaptea coborau de mână şi călcau peste Pământ, am fi voit să ne auzim gândurile umblând şi n-au iesit decât cuvinte. Lunile tale stăteu rotunde şi în cercuri. Sorii mei nu vedeau şi nici nu vroiau s-audă. Am fi voit să ne dăm întru totul şi n-a ieşit decât poezie.

Atunci când Tatăl a orândiut ca Fiul să

De fericire ţi-am ros unghiile piciorului, Marelui picior care mă desmiardă ţărână. Asemenea lui stăteam, rastignit cu pântecele încreţit de vânturi pe care nu urcând scară, ci pre tine aruncându-te cu tălpile în crestarniţa norilor, le ajungi, asemenea lui stăteam şi lacrimile îmi făceau obraji din tâmple udând întru incestul din noroi. Coboară, Doamne, pe pământ, să vezi cum înfloresc copacii!

Liric-e

Petru FIŞTOC


10

Am fi voit să ne dăm întru totul şi n-a ieşit decât poezie.

trăim cu grijă precauţi în lumea oamenilor vii împreună ne îmbătăm împreună ne vindecăm împreună ne nimicim suflete mici aşezate în rânduri mama bea prea multă cafea, două căni dimineaţa nimic nu-şi mai face efectu’ cum ar tre-bui în spaţii mici contorsionate respiraţii înaintate ca să nu moară şi dimineaţa la serviciu plini de viaţă sunt primii paşi cu bătăturile lipite de faianţă ar fi o imagine mega greţoasă după trei zile de mefedronă o moarte mama lucrează la un second hand în centru şi tre să ajungă mereu la timp tata e pensionat de boală chestie care nu-i aşa de gravă ne-am obişnuit cu el acasă fratele meu, Andrei e certat mereu de-ai mei consumă curentu’ cu shooterele lui şi eu fac două duşuri pe zi dar asta nu ajută decât pe moment tata uită tv-u deschis pe antena 3 că ăia-s ăia care-i înjură cel mai des pe ăilalţi şi e trist că doar atunci când adoarme pare liniştit uneori pleacă la băut şi lasă tv-u deschis

posibil să fi rămas pe tripu’ că-i so-noru’ lumii în care trăim seara, înainte de culcare mama îşi spune rugăciunea ca să se încarce pozitiv de la divinitate şi ca să poată să-l ierte pe tata şi-n următoarea zi părinţii mei au alt dumnezeu eu altu fluturii trăiesc doar o zi apoi dispar ca şi cum nici n-ar fi trăit uneori în starea de după praf se aude durerea mamei mele odată cu toţi puricii de la televizor îmi pocneam degetele şi materia se împărţea în pozitiv şi negativ iar din toate aleger-ile pe care le puteam face nu am făcut nici una m-am născut într-o garsonieră acum optişpe ani a unui bloc turn printre lindenii de ieri, păduchii de azi mama nu mă striga cu diminutive căci diminutivele se foloseau la noi doar atunci când nu aveam griji şi asta se întâmpla doar de revelion când ni se împărţea dopamină la plicu-leţ pe datorie sau când dădea gol România

Lirice

Răzvan BUZILĂ

Foto cosmin dragomir


11

seara, înainte de culcare mama îşi spune rugăci-unea ca să se încarce pozitiv de la divinitate şi ca să poată să-l ierte pe tata şi-n următoarea zi

Am păşit din Umbră în Eden, cu vocea ta călăuză spre paradisul pierdut din mine.

Am lăsat un vis pentru altul, tot aici în Oraşul unde am iubit şi am murit, şi apoi am iubit şi am murit din nou. Am lăsat toată frica în Umbră ca să pot intra în lumina care mă aşteaptă. Da, mă aşteaptă, şi nu-mi e frică de culori şi de muzică lină, nici de îmbrăţişări, nici de sărutul pierdut, nici de cel viitor. Nu-mi e frică de amintirea din Eden când mă tăvăleam, cu tine sau cu altcineva, nu mai ştiu, prin iarba înaltă, pe sub pomii înfloriţi cu flori albe. Muzica noastră va fi un cuvânt pe-o aripă, trimis celor care ne vizitează visele, şi cântând mă voi ruga de Univers să mă nască acolo unde voi fi învăţat deja să trăiesc, mă voi ruga de Oraş să mă ajute să fiu demn de sacrificiul făcut de Mama care a murit născâdu-mă, mă voi ruga de biserici să nu închidă inimile ci să le lase să zboare, mă voi ruga de aerul din jurul nostru să mă lase să îl respir, mă voi ruga de mine însumi să continui să trăiesc, pentru că nimeni nu trăieşte ca mine, mă voi ruga de tine să nu mă laşi niciodată singur. Tu Femeie eşti ca un ceai turnat fierbinte în cană, care se revarsă, se prăvăleşte ca o cascadă dulce de seară, în timp ce aburii se ridică spre arcadele bibliotecii, în cafeneaua cu trandafiri în eprubetă, cu pianul vechi lipit de perete, cu tabloul fetiţei care citeşte pe o bancă într-un parc unde frunzele scuturate s-au adunat în valuri moi şi pestriţe, şi plouă cald şi

încet, şi copacii uzi picură cu stropi mari peste fetiţa care citeşte într-un parc unde două bănci vechi din lemn stau de vorbă despre cum trec veveriţele pe lângă ele sau pe sub ele, veveriţe cu blana de aceeaşi culoare cu părul fetiţei care citeşte aplecată, ţinând cartea pe genunchi, cartea despre Oraşul cu şapte dealuri unde un student s-a îndrăgostit de fetiţa care îşi bea ceaiul şi citeşte... Tu Femeie eşti ca un ceai în care înfloreşte regele Iasomie, care aminteşte de ceva exotic şi picant, dar mai ales mă înveleşte cu lumina blândă a unui foc în vatră, cu parfum de busuioc şi căldura unui şemineu din casa viselor mele. Eşti lambriul din lemn care scârţâie în casa viselor mele. Eşti vitraliul care aruncă seara scântei multicolore în casa viselor mele. Eşti scara în spirală care duce în masarda cu ferestre în tavan, pe unde se uită pisicile la mine noaptea târziu când scriu o poezie la lumina lunii pline şi-a lumânării din ceară verde care miroase ca tămâia sau ca scorţişoara, care pâlpâie făcând să joace pe hârtie umbra penei cu care scriu poezia despre un bal mascat unde te-am căutat dincolo de măşti şi evantaie şi unde am dansat noi doi... Nu contează ce culoare au ochii tăi, nici ce culoare are părul tău, nici ce fel de eşarfă porţi, atâta vreme cât eşti dansul care mă ameţeşte, melodia care mă surzeşte, statuia care mă orbeşte, teatrul care mă înnebuneşte... atâta vreme cât eşti poezia care umblă.

Epistole


12

Alex Marinescu

DIN UMBRĂ ÎN EDEN

Pântecul tău e un mormânt pe care l-au profanat zeii (F. D.)

Fără de pilastru Un praf din aştri înstelează bolta O-aprinde ca pe-o lumînare-n strană Doar luna, luminoasă şi tirană Împuţinează împrejur recolta. Se-nchipuie pe cer precum o rană Dar lui Tanit nu-i pasă,dezinvolta Pămîntu-i surd, el doar îşi cerne volta Plouînd pe mări ca-ntr-o imensă cană. Cu ochii nu pot făptui nimica Privesc pe toate trist, neputincios Şi deznădejdea-mi este gînd amica De parcă toate-n lume sunt pe dos. Mai scriu un rînd şi mă cuprinde frica: Nu sunt din îngereasca stirpe os. Vorbit-am îndeajuns de moarte

Vorbit-am îndeajuns de moarte. Traiul Pe-acest umil pămînt îşi cere locul Şi rar să faci în veşnicie trocul, O clipă-două vinzi la schimb cu raiul. Îndestulezi tristeţea pe alocul Şi în amar înmoi adesea graiul Gîndeşti în spus netemător "erai"-ul Dar Vieţii dai simbrie şi-i faci jocul. Şi noaptea caldă-i plină de fiire Pe gură, dragă, dulce te sărut Tu mă întrebi de vreau să îţi fiu mire Căci de mireasă tot nu te-am cerut. Mă uit la tine-n taină, cu uimire: Eşti doar himeră, infinitul vrut.

Un astru stins în bezna lumii sunt Ca frunza veşnic verde de ienupăr Mereu îşi crede-un june tinereţea. Dar eu îmi simt de-acuma bătrîneţea Şi-n felu-acest norocul meu îl supăr. Ca prin ochean văd firii frumuseţea În flori şi-n luna albă mă acopăr Şi fruntea-n faţa nopţii o descopăr Prin ceasurile ei plutind tristeţea. Nu-s nimănui un rost de cefalee Durerile de cap mi le înfrunt Cu sîmburi enigmatici de idee Simţindu-mă spre faptă prea cărunt. De vrei să-mi ştii cărările, femeie, Un astru stins în bezna lumii sunt.

Epitaf Păreai că dormi, pe-atîta de frumoasă Nici nu visam că Moartea te-nviase În nemurire. Carnea-mi de pe oase Coboară în pămînt fără de Coasă Şi-mi dezveleşte sufletul. Miroase Pur a zambile şi-a tămîie-n casă. Şi spiritu-mi cuprinde mîna-ţi. Groasă E veşnicia. Te iubesc în joase Cavouri şi în Cer, iubito. Strigă Spre mine Viaţa tocmai în avînt. Mă-ntorc, iubire! Nu-s stăpîn şi rigă Pe calea ta, pe drumul tău cel sfînt. Şi lacrimi sure-obrajii îmi irigă Şi eşti a mea atîta: în cuvînt.

Lirice

Ştefan PETREA


13

Iubirea este o noţiune pe cît de greu de definit, pe atît de greu a avea o privire ultimă şi exactă asupra a ceea ce reflectă. Avînd în vedere lucrarea lui Paul Ricoeur, Iubire şi justiţie, discuţia despre iubire se poate axa pe două direcţii, aceea de a da, prin iubire, fie în exaltare, fie în platitudini emoţionale. De aici, se iveşte nevoia de mijlocire între iubire şi justiţie, ca mediere practică între două extreme. Există o legatură între iubire şi laudă rezultînd că discursul iubirii este un discurs laudativ. A lăuda înseamnă a te bucura de vederea obiectului tău mai presus de toate celelalte obiecte de care îţi pasă. Astfel că există trei componente ale iubirii: bucuria, vederea, situarea mai presus de orice. De unde situarea mai presus de orice îndeplineşte condiţiile vederii şi nu ale voinţei – fapt care ne umple de bucurie. O stranietate a discursului iubirii, a lui agape, constă în utilizarea imperativului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău... Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”, adică a porunci iubirea care este un sentiment. Răspunsul la problema pe care o pune motivul poruncii se găseşte prin „colocviul intim între Dumnezeu şi omul singur”. Astfel că „porunca iubirii este iubirea însăşi, care porunceşte la rîndul său”, deci „iubirea este obiect şi subiect al poruncii sau este o poruncă ce conţine condiţiile propriei sale supuneri prin tandreţea reproşurilor

sale: Iubeşte-mă!”, adică existenţa unui raport între chemare şi răspuns sau faptul că iubirea presupune iubire şi de partea cealalta ca principiu al reflectării. Altă caracteristică ar fi: puterea metaforizarii asociate cu expresiile iubirii. Astfel iubirea nu are doar premisele unei continue evoluţii, cedînd poruncii: „Iubeşte-mă!”, ci conţine trecerea de la o etapă la alta, de la o condiţie la alta, un soi de dinamism. Ricoeur aminteşte şi diferenţa dintre eros şi agape (iubirea creştinească), de unde eros are puterea de a-l semnifica şi de a-l supune pe agape. Pentru a face o scurtă diferenţiere între alte două noţiuni, aceea de iubire şi cea de simpatie: iubirea nu poate fi redusă la simpatie, chiar dacă simpatia nu se reduce ea însăşi la fuziunea emoţională. „Simaptia este reactivă, în timp ce iubirea este un act spontan. Ea nu orbeşte, ci te face vizionar.” Iubirea multiplică valoarea a ceea ce cuprinde, obiectul este situat mai preus decît era. Pentru a trata îndeaproape problematica iubirii creştineşti, în textul mai sus amintit sînt invocate două citate biblice: „Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrajmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvîntaţi pe cei ce vă blestema, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri.” (Luca 6, 27-28). „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” (Luca 6, 31)

Cugetări

IUBIREA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Ştefania MATEI


14

Astfel că există trei componente ale iubirii: bucuria, vederea, situarea mai presus de orice.

„Porunca de a ne iubi duşmanii nu-şi este suficientă sieşi: este expresia supraetică a unei vaste economii a darului, care presupune mai multe decît revendicarea omului pentru acţiune.” Astfel vorbind chiar de un întreg şir de dăruiri, existenţa însăşi este văzută ca un dar: „Şi a privit Dumnezeu toate cîte a facut şi iată erau bune foarte”(1, 31). De unde deducem că omul – creatura se află în mijlocul unui mediu oferit, supus însă unei solicitidini în faţa lui Dumnnezeu, aceea de a răspunde unui dar printr-un altul. Astfel, trebuie delimitate cele două noţiuni: etica, adică porunca „Iubeşte-mă!” şi supraetica, altfel spus, delimitarea alterităţii între prieteni şi duşmani, a cărei nulitate transpare din a doua poruncă. Ceea ce transcende eticul este tocmai economia darului, adică „fiindcă ţi s-a dăruit, dăruieşte la rîndu-ţi”, ceea ce face din darul primit o sursă de obligaţie. Ajungem, prin urmare, la cele mai sus menţionate, mediul ca dar al lui Dumnezeu ce trebuie admirat şi respectat, ca şi existenţa în sine. Însă respectînd regula economiei darului se ajunge la o logică a supraabundenţei, ce contravine logicii echivalenţei, o nepotrivire sancţionată de Iisus: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce rasplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Ca şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut

păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb.” (Luca 6, 32-34) „Justiţia apare din iubire”, acesta este contextul în care plasează pe de altă parte Levinas cei doi termeni „asta nu înseamnă că rigoarea justiţiei nu s-ar putea întoarce împotriva iubirii”. De asemenea acordă iubirii un sens raţional, de implicare, de asumare a tuturor drepturilor faţă de activităţile celuilalt, de acceptare, nu este pretinsă aceeaşi valoare biblică, ci mai degrabă justificativă „el (celălalt) este înainte de orice cel faţă de care sînt responsabil”. Iubirea trebuie să funcţioneze ca punct de observaţie a justiţiei care, de altfel, naşte caritatea. Justiţia contravine ideii de iubire biblică, de ceea ce Dumnezeul dreptăţii vrea să ne insufle, atributul său principal fiind iertarea. Există două poveşti ale iertării: o lume care se bazează numai pe dreptate şi cea de-a doua, apariţia iertării. Levinas se fereşte de cuvîntul iubire, transpunîndu-l , m a i d e g r a b ă , î n i m e n s a responsabilitate faţă de aproape, o responsabilitate pe care o deţii prin asumare faţă de iubirea de care vorbeşte Ricoeur, cea poruncită. Tot ca o replică adusă motivului poruncirii iubirii este faptul că Levinas vede înscris pe chipul celuilalt cuvîntul lui Dumnezeu. Iubirea este noţiunea cea mai abruptă, o continuă trecere prin tot ceea ce presupune, de fapt, existenţa.

Cugetări


15

Iubirea este noţiunea cea mai abruptă, o continuă trecere prin tot ceea ce presupune, de fapt, existenţa.

„M-am săturat să te văd plecând în toiul nopţii, ştiind câţi străini îşi îngroapă boabe de rouă între coapsele tale!”. Asta mi-ai spus, pentru a nu ştiu câta oară, de data asta decorul e altul: te pregăteşti să ieşi din cadă, cu tot corpul tremurând sub vinişoare de apă ce se scrug molatec, cu mâna întinsă spre un punct de spijin imaginar sau poate eşti un Miron de piatră cu un discobol invizibil, peste care au nins prea multe ierni. Ştiu eu oare ce-aş putea să spun ca să înţelegi de ce îmbrăţişez mereu corpuri de străini? E ca şi când ţi-aş explica de ce-mi îngrop în fiecare dimineaţă faţa în pernă de câte ori te găsesc dormind în patul meu cu chipul chinuit de coşmaruri şi braţele atârnând lângă pat, încercând să-mi respire parfumul. Nici nu-mi mai amintesc ce miros are pielea mea, nici cum e să primesc un telefon de la vreun „client” abia după ce derma ta o descătuşează pe a mea.

Te ştergi cu prosopul plin de ură, de parcă ai vrea să anulezi amintirea miilor de săruturi anonime de pe trupul meu. Fumez. În dimineaţa asta n-aveam chef să mă dau jos din pat. Şi mă termină durerea asta sfredelitoare de cap, un Big-Bang al neuronilor. Piafenul are gust greţos, iar prin fumul de ţigară faţa ta pare imobilă, părul de paie, iar buzele-ţi par două bucăţi de pepene uscat.Tuşesc.Fumul mă sufocă; sting ţigara doar pentru a mă juca prin scrum preţ de câteva secunde. Îmi întinzi o cană de cafea (bine zis „de cafea”, căci parcă şi toarta-i e făcută din boabe aromate), dar cafeaua e neagră, tulbure şi are gust de toamnă. Ce naiba ai pus în ea? Am terminat de băut cafeaua şi abia acum realizez că apa s-a răcit şi tu ai plecat. Ironia sorţii e că eu nu ştiun încă scopul plecărilor tale, dar tu le ştii pe toate despre

mine, poate mai bine decât am încercat eu însămi să-nţeleg vreodată, iar asta mă face să nu te pot întreba. Am obosit să încerc să mă înţeleg, sau să învăţ cum ai MERITA să te iubesc. Hotarele astea ale minţii mele sunt mai apăsătoare decât greutatea ce mi-a pus-o în cârcă „Bărtânul”. M-am hotărât să mă car în spate spre sofaua verde din bucătărie (tu ai ales verdele ăla brotăcel pe care la-nceput l-am detestat, dar cu care acum m-am obişnuit, aşa cum te-ai obişnuit tu cu gândacul Andrei care acum este în mod oficial cel bun prieten al nostru şi singurul), dar eu n-am nevoie de prosop, pe mine nu m-au desferecat încă destule ploi. M-am întins goală pe gresia rece de lângă sofa şi ţin în braţe primele „experimente” ale uceniciei cu grupul „Bătrânului” pe care l-am numit sugestiv: Conchis. Şi e o linişte în camera asta a noastră încât îmi pot auzi părul crescând...Sună telefonul fix. Ştiu desigur cine mă sună. Există o singură persoană care ştie numărul nostru de fix şi singura care ştie de noi: prietena mea Ilinca. Ciudat lucru o prezenţă feminină pe care să o primesc oricând în preajma mea, ţinând cont de ce cred eu despre femei. Evită cu încăpăţânare esenţa, deşi par uneori a fi conştiente de importanţa ei. Îţi intră sub piele, căpuşele şi-ţi drenează energia. Apoi te fac să le vrei mereu acolo şi-şi întorc spatele bombat, plesnind de energia TA, lăsându-te să le ghiceşti în ochi scipirea plină de satisfacţie şi sfidare. Apoi „căpuşiază” alte femei şi găsesc alţi bărbaţi pe care să-i dreneze. Şi atât. Ilinca era excepţia. Dar acum, distanţe cosmice mă despart de telefonul care horcăie ca o tuse de babă.


16

DORA CHIFU

Epice

PRELUDIU LA A MĂ NAŞTE Motto: “ L’enfer c’est les autres!” (J.P. Sartre)

Şi e o linişte în camera asta a noastră încât îmi pot auzi părul crescând.

Robotul: „Bună, M.! Nu ai mai dat niciun semn de vreo două săptămâni şi nici nu vrei să răspunzi la telefon. Ştii tu chestia aia dreptunghiulară, neagră de pe măsuţa din hol? Ştiu că deteşti să vorbeşti unei bucăţi de plastic, dar dincolo de asta sunt eu. Risc să devin o pisăloagă şi deci femeie, dar îmi asum consecinţele şi îţi spun: căsătoreşte-te cu Florin ca să trăiţi şi voi ca oamenii şi să nu vă mai ascundeţi şi renunţă la tâmpenia aia de „ucenicie” şi la experimentele boşorogului ăluia frustrat, e timpul să începi să trăieşti iubirea, nu doar să scrii despre ea! Te îmbrăţişez, chiar dacă nici asta nu-ţi place şi te rog să mă suni, preferabil când e şi Florin prin preajmă. Îmi place mai mult vocea ta din braţele lui. Salut!” Căsătorie! Hai mai bine să dăm cu şutu-n stele! Nu am să trag la jugul carului mare. Alături de nimeni. Niciodată. Şi pe tine Florin, te urăsc tocmai pentru că mi-e teamă că te-aş putea iubi. Şi atunci ucenicia mea s-ar încheia şi poate n-aş mai scrie. Aş vrea să fi copilărit mai mult. Poate atunci nu mi-aş mai fi făcut chip cioplit din libertate şi nu mi-aş mai fi legat pe veci existenţa de idolul meu. Copilăria mea a fost scurtă ca o bătaie de aripi de colibri şi s-a sfârşit cu o dilemă existenţială: „Unde stau sunetele atunci când nu suflă nimeni în trompetă?” Mama găsise o explicaţie: „Sunetele-şi fac sălaş în sufletul trompetistului, până ce acesta suflă în trompetă.” Dar explicaţia asta nu m-a satisfăcut. „Cum, mama, să reziste trompetistul cu atâtea sunete în suflet, fără să se sufoce sau să explodeze în zgomote haotice?” Dar ce ştia ea? Eu ştiam că va muri şi asta mă bântuia noaptea când ea venea să mă înveselească; asta mă făcea să o iubesc mai mult, dar să am tot mai puţină încredere în ea. Mama era şi ea om, oricât

de incredibil mi se părea, mama avea să moară. Apoi au fost caiete întregi de pagini goale sau lipsite de importanţă. Până să te cunosc pe tine. Eram deja sătulă de ucenicie, de grupul acela de boschetari frumoşi ce scriau despre iubire aproape chirugical, ca despre o construcţie arhitectonică, incapabili să o mai trăiască. Eu n-o simţisem niciodată când m-am alăturat grupului de Ucenici. Dar tu ce căutai acolo? Tu iubeai, erai fericit, nu te rataseşi şi nu erai confuz. Probabil, cunoscându-te acum, pentru tine Ucenicii au fost un joc, o provocare. Înţeleg de ce nu eşti de-acord să-mi mai pierd timpul cu ei şi de ce consideri că mă supun unui viol spiritual întâlnindu-mă cu ei şi continuând să scriu despre o iubire violent abstractizată şi idealizată, în loc să-mi dau voie să te iubesc. Mă urmăreşte mereu prima noastră noapte, îţi tremurau mâinile în timp ce mă dezbrăcai şi priveai trupul ce se dezvelea în faţa ta cu uimire şi teamă de adolescent. Geamul de la sufragerie a lăsat câteva cioburi de lună să mi se strecoare în pântec şi noi, noi am fost rodul. E uimitor cum atingerea ta îmi transformă corpul în lut pe care apoi îl modelezi, creându-mă. Cred că aş vrea să fiu din nou în pat, să fac ceva mai rău decât să ucid ziua asta: să o dorm. Mă sufocam, tăceam chircită pe parchet. Respirând lemnul dur, dispăream în asfaltul de gumă, pierzându-mă-n mulţime. Te căutam, nu aveai nume, îţi spuneam doar F.D., o înşiruire de sunete ce însemna „tu”. Nu te-am găsit, nu m-ai găsit, e poate vechiul ţesător de vise. Şoptea parchetul în lumina oarbă a crepusculului că visele nu se mai ţes. Acum puterea e a Maşinii: Maşina de tastat vise.

Epice


17

Copilăria mea a fost scurtă ca o bătaie de aripi de colibri şi s-a sfârşit cu o dilemă existenţială: „Unde stau sunetele atunci când nu suflă nimeni în trompetă?” Mama găsise o explicaţie: „Sunetele-şi fac sălaş în sufletul trompetistului, până ce acesta suflă în trompetă.” Dar explicaţia asta nu m-a satisfăcut. „Cum, mama, să reziste trompetistul cu atâtea sunete în suflet, fără să se sufoce sau să explodeze în zgomote haotice?”

M-am trezit, cred. Oricum, cert e că m-am ridicat şi pentru întâia dată am simţit cufărul prea mic pentru mine, prea aspru parchetul, prea sufocant aerul ăsta cu miresme de fier topit. Nici nu mai ştiu de când sunt închisă aici. Văzusem, poate doar pentru o clipă, doi ochi de un rotund halucinant, alunecos, ce-mi aminteau de culoarea mierii de salcâm. Apoi mă cuprinse o amorţeală atât de puternică încât mă-ntreb dacă mai trăiesc sau am rămas blocată între două lumi. Un miros de frunze mustind de ploaie îmi umflă nările şi un braţ lung, marmoral îmi prinde mijlocul, parcă sufletul se desprinde de trupul ostenit; zburăm, încep să văd tot mai clar: cufărul se îndepartează, e doar un picior de paj-paianjăn. Ce reguli să sfidezi când tu eşti Demiurgul însuşi? Acum păşim prin lumi şi nu mă mai portă braţul tău, nici nu mă mai agăţ de el. Mergem tăcuţi unul lângă altul, dar gândurile noastre ţipă nerticulat şi straniu. Noi suntem uriaşi din ale căror tălpi se naşte pasul, de sub ale căror frunţi se zămisleşte gândul. Ne lăsăm să făurim şi ne lăsăm creaţi de propria noastră progenitură şi-n ochi porţi mereu dispreţ jocului meu. Tu vroiai piatră şi jar, eu vroiam piatrăjar, uitam un fluture-demon şi mâna ta îi fura praful vieţii. Ce e nonsens câtă vreme s-a născut din cuvânt sau i-a dat naştere? Nimic nu are un sens fixat, lasă-mă să dau noi sensuri! Mie îmi place transformarea, din nou, mai nou, prenou şi înapoi în ou, închid un arc şi-apoi debarc. Divide-mi “ri”-ul pân’ la r şi i şi dă-mi înapoi ricin, suciri, dorinţe, căci este gând de “ri” ce naşte ridicări, rumori, risipă, urmăriri!Şi lasă-te purtat de tot ce ţesem fără a ne calcula mişcarile, lasă covorul să se ţeasă din frunte, nu din mâini.Vezi-mă eu, mai eu mereu şi-nchide-mă sub fruntea ta: doar eu! Iar drumului de la ou la pasăre şi de la

pasăre la ou i-am spus timp. Ştiam că vrem sevă, frunză şi copac, ştiam că vrem alte frunţi revărsându-se din ale noastre. Şi lumile astfel împovărate au dat sunet, au dat râs şi plânset. Oamenii găseau noi larve şi se bucurau de parcă le-ar fi plămădit, caci acum noi frunţi sunt izvor de joc.Şti-vor ei vreodată că tot bucăţi din fruntea nostră sunt? Căci noi creasem primii, ei doar recunoşteau. Eu i-am spus androgin când ne-am lipit spate-n spate. De ce râzi? Hai să renaştem ca întreg, căci nu mai ştiu de noi trecem prin lumi sau ele vin spre noi! Sunetul violent al bătătorului de covoare m-a trezit. Pipăi aşternutul în căutarea trupului cald şi zvelt, dar mâinile mi se opresc între cutele aspre ale cearşafului. Nu te-ai întors. Fixez tavanul albastru-pal cu atâta ardoare încât mi-e teamă să nu mă strivească, transformându-mă în nori de var. “Chestia aia dreptunghiulară şi neagră de pe măsuţa de pe hol” sună cu disperare. Încerc să mă dau jos din pat, dar trupul nu vrea să mă asculte, are greutatea şi nemişcarea tavanului. Reuşesc să mă prăbuşesc din pat şi să mă târăsc pe burtă spre holul de la intrare. Robotul înregistrează sunetul respiraţiei tale.

Nu! Respiraţia ta suna a “adio!”. Ştiu că luna de probă s-a-ncheiat, dar speram să te fi convins să rămâi. Deşi ştiu că ar fi nedrept să mai stai lângă mine. Nu mi-am găsit copilul, nu am renunţat la ucenicie, deşi pedeapsa mi-am ispăşit-o cu ani în urmă. Nu ştiu ce e aceea libertate şi în loc să-i las măcar pe ceilalţi să fie liberi, eu te-am încătuşat şi pe tine în lumea mea maladivă. Acum m-am hotărât, îţi voi da drumul definitiv.

Epice


18

Divide-mi “ri”-ul pân’ la r şi i şi dă-mi înapoi ricin, suciri, dorinţe, căci este gând de “ri” ce naşte ridicări, rumori, risipă, urmăriri!

Luis Ryo, Mystic Warriors

-Te lepezi de Maria? -Da, mă lepăd! -Te lepezi de Florin? -Da, mă lepăd! Plămânii mi se lipesc parcă de

coloana vertebrală, iar coşul pieptului, plin de vini şi resemnări, îmi biciuie spatele, parcă m-aş împături pe măsură ce mă îndrept spre colţul acela de piatră mâncată de ploi, pe care noi îl numim balcon. Asta mi-e de fapt penitenţa, să nu pot respira, să mă lepăd de tot ce iubesc. Am citit undeva despre o boală psihică în care oamenii îşi trăiesc toata viaţa într-o stare asemănătoare anemiei şi se trezesc pe patul de moarte, lucizi pentru prima oară şi convinşi că asistă la propria lor naştere. Oare să fie şi cazul meu?

Iaşul într-o după-amiază de toamnă cu nori deşiraţi pe cerul pământiu, priveşte în sus, înspre mine, iar blocurile înşiruite matematic şi construite după matriţa unei cutii de chibrituri îmi ţipă monotonia solitară a locatarilor. De pe dealurile inundate de frunze mucede,

Cetăţuia e singura strajă a Iaşului ce îmi zâmbeşte, braţ al credinţei ce ne va îngropa pe toţi şi care uită parcă de secretul meu: am ucis, fără umbră de şovăială, fără scrupule şi fără regret.

M-am hotărât. O voi suna pe Ilinca. E singura căreia i-aş putea spune totul.Tot ce-am făcut. M-am săturat de impostură, m-am săturat să mă ascund, vreau să o rog să mă ajute să-mi găsesc copilul, ea e avocat, cu siguranţă are cunoştinţele necesare. Nu ştiu cum va fi, dacă va dori să mă cunoască, dacă mă va lăsa să-i fiu mamă, dar trebuie să încerc, să-l văd măcar o dată, altfel uciderea tatălui său va rămâne la fel de inutilă ca tot restul vieţii mele.

-Alo! -Hei, Merişorule! Ţi-ai amintit în

sfârşit că exist? -Trebuie să ne vedem, e urgent!

Unde am putea bea o cafea bună, fără să fim deranjate? Un loc cu muzică bună şi în surdină, un loc cât mai străin de noi.

-Ce? S-a-ntamplat ceva? De fapt, vorbim când ajung la tine. Să fii pregătită!Ajung în 10 minute,vin cu maşina. Pa!

Epice


19

Am citit undeva despre o boală psihică în care oamenii îşi trăiesc toata viaţa într-o stare asemănătoare anemiei şi se trezesc pe patul de moarte, lucizi pentru prima oară şi convinşi că asistă la propria lor naştere

Dana Cernuşcă a debutat cu poezie în iunie 2010 la Editura Junimea în urma unui premiu obţinut la un concurs de debut. Deşi ştiam că scrie bine, diferit de tendinţele biografico-pornografice ale unor tinere poetese, am avut o surpriză plăcută descoperind în Simfonii de stors veninul o artistă polivalentă ce îmbină poezia cu grafica (fiecare din cele şapte cicluri de poezii este însoţit de câte un desen). Poeziile Danei nu sunt doar transpunerea unor stări sau senzaţii în versuri, ci şi minienciclopedii cu citate în diferite limbi (franceză, engleză, latină),

trimiteri mitologice, filosofice, teologice sau muzică. Fie că este vorba despre acordurile simfoniilor ce rezonează în inimă, fie că este vorba despre versuri cerebrale, important este că volumul respiră poezie; un scriitor blestemat ne tot toarnp cerneală pe gât încercând să scrie cu noi poveşti ce dau cu capul de asfalt şi mâzgâlesc cu sânge istoria lui “şi tu ai fost scris”

Studenţii scriu ...

Bogdan FEDEREAC

Delict cu soare Am închis soarele într-o clepsidră. Într-o dimineaţă de vară deschizând fereastra i-am zâmbit şăgalnic din spatele unui ciob de oglindă. Mă ustura ochiul său alb de după nori, icoanele tremurau şi cădeau, florile se scuturau de praf; în curcubeul din ceaşca de cafea mă scăldam fără să termin cuvinte. Am închis soarele într-o colivie cu gratii de sticlă ce se preling între un ceas şi un altul. Se zbătea în şfichiuiri şi scântei, îmi mirosea vag a foc şi a gheaţă – amprente de raze se scurgeau din umori. I-am pus mască de fier soarelui. Pândind cu nesaţ printre zăbrele îmi săgetase odată minutarul ce ticăia în urechi. Simţeam în palmă arzând văpăi şi flori roşii crescându-mi prin toţi porii. Aş fi vrut să te ascund undeva, în umbra celei din urmă ore, dar te-am agăţat într-un copac şi m-am îngropat pe mine între rădăcini. Soarbe-mă ca pe o sevă răcoroasă, în magmă să-mi topesc ochii şi icoanele. Zbor cu obstacole Era prin dimineaţa primului meu atom cînd am simţit grăuntele zenitului; mă gâdila pe sub piele timid un bâzâit de trepidaţii, în surdină.

Ce lin părea zborul uneori! Neplăceri îmi provoca doar un marş alert al substanţei, cu vuiet, în umbra retinei sau în talpă. Excesul de cenuşiu îl topeam într-o furnicătură continuă, centripetă. În verde şi roşu îmi scăldam concupiscent ochiul, chiar dacă buzele se convulsionau într-o dezaprobare anemică. Ce nebună era licoarea când ai băut-o cu sete din mine! Şi ce uscată m-am simtit, lipsită de substanţă; Prin nisip mai încerc un zbor cu obstacole. Periferie de vise Trezeşte-mă din somn când trubaduru-şi zice ultima cântare; atunci, şi doar atunci când fac un pas de pitic între nor şi pământ. În timp obscur să mă ascund după o frunză de pelin şi să arunc o privire piezişă celei din urmă stele atârnate pe cer. De curcubeu să mă ţină un fir de aţă pe care să-l rup cu dinţii şi apoi să mai zăbovesc un minut în leagăn de scoici şi alge şi piloni de beton. -Existenţă larvară la periferie de vise şi zbor pe aceeaşi orbită cu tine la margine de pelicula firavă a unui balon de săpun şi totuşi acolo unde autobuzele nu opresc niciodată.-

Lirice


20

Mihaela MIHU

Trezeşte-mă din somn când trubaduru-şi zice ultima cântare; atunci, şi doar atunci când fac un pas de pitic între nor şi pământ.

a xxx-a zi, dincolo de uşa xxx Fiecare sentiment sigilat în borcane cu capac capsat... Văzul e slăbit, tremură mâna sau se dilată cubul în care zac? Am patru pereţi cu care vorbesc şi câteodată ei îmi răspund printr-un zgomot surd, sa-ca-dat... Privesc cum zi de zi rugina se extinde, recad în vis şi El mă minte... tuse en gros 1. Mi-am cumpărat tuse en gros Cum alţii ar lua roşii din market Pentru salată. Mi-amintesc privirea vânzătoarei - avea ceva dispreţuitor- când am plătit cash, nu cu cardul, Dar n-are contează, i-am spus sec: "Keep the change". 2. Calc strâmb. Iarba e verde, dar altfel. Sting ţigara. De talpă, rar. Mi-e poftă: de zahăr pe vată, de parfum de lavandă, de ploile de vară. Am chef: să alerg toţi caii până văd out of gas, Dar nu mă alerg decât pe mine şi cad în genunchi pe asfalt, trag pe dreapta când n-am încontro nu vreau să-ncurc circulaţia - Prea mulţi oameni din jur se scaldă în ape murdare.

3. Prefer să stau pe margine... cel putin... Să cred că stau pe marginea norilor e mai constructiv uneori. Altfel. Iar norii ăştia au miros de weed. weed uscat; ca atunci când adormi vara în fân. care pe care Eu sau tu? Unul din noi Minte. Eu sau tu? Unul din doi Plânge. Mi-am scos Sufletul Pe tarabă. Noaptea are mersul Încet, de oloagă ... Sub ploaia măruntă Aştept. O îmbrăţişare. Cum să mai apuci Să se facă lumină ? Când rănile s-au coagulat În veşnic apus? Eu sau tu? Unul din doi Neagă. Tot Tu, eu- antiteza perfectă Te însemn cu sânge, Nu cu alb de cretă. Şi timpul se-nchide Tăcut, negru şi putred În urma noastră ca o poartă. Eu sau tu? Unul din noi Va ucide.

Lirice

Andreea MANU


21

Mi-am scos Sufletul Pe tarabă. Noaptea are mersul Încet, de oloagă ... Sub ploaia măruntă Aştept. O îmbrăţişare.

Anca Sevstre: Cum v-aţi apucat de scris?Ştefan Avădanei: A fost o întâmplare legată de specializările pe care le urmam. Nu a fost o necesitate, ci ceva ce ne revine ca specialişti în limbi şi literaturi. Este o formulă de viaţă pentru filologi. Fiind student la engleză-română, m-am apucat iniţial de tradus. Am debutat cu traduceri ale articolelor din revistele Cronica, Convorbiri literare. Apoi a apărut ideea să scriu despre literatura engleză sau americană şi română. A.S.: Ce operă aţi tradus prima dată?Ş.A.: Prima traducere a fost a romanticului Byron. Trei poeme, netraduse până atunci, pe care le-am inclus într-un volum şi au apărut la Junimea. Apoi alte volume din română în engleză şi din engleză în română. Cel mai dificil exerciţiu este traducerea din română într-o limbă străină. Prima antologie pe care am tradus-o din română în engleză a apărut în tiraj dublu- 46 de poeţi români- şi în România şi în S.U.A.

A.S.: Care sunt autorii dumnevoastră preferaţi? Ş.A.:Autorii mei preferaţi sunt cei de care-mi vine greu să mă ocup, pe care-mi vine greu să-i predau şi să scriu despre ei. Aceştia sunt: William Shakespeare, Emily Dickinson şi William Faulkner. Din literatura română am scris o carte despre Eminescu şi am tradus din poezia lui Blaga. A.S.: De ce i-aţi tradus pe Byron, Thoreau, Eliot etc? Ş.A.: Când eşti traducător trebuie să-ţi selectezi traducerea în funcţie de ceea ce nu s-a tradus, şi nu în funcţie de ceea ce îţi place. Nu am tradus Shakespeare pentru că a fost tradus în totalitate şi nu are rost să-l traduc. Selecţia e din autorii relativ mari, care nu s-au tradus, îţi oferă posibilitatea să faci o ieşire într-o editură. E o alegere personală, determinată de contextual cultural în care trăim. Al doilea criteriu este pragmatic, alegerea autorilor vechi, din secolul XIX, care nu cer copyright.

Interviu


22

Anca SEVASTRE ÎN DIALOG CU ŞTEFAN AVĂDANEI

“Un om de cultură este legat de limbă cu alte resorturi decât un om obişnuit” “Poezia intră într-o relaţie cu uni-versal, ceea ce o scoate din toate genurile” Ştefan Avădănii, decanul Facultăţii de Litere (UAIC), este membru al

Uniunii Scriitorilor din România şi doctor honoris causa al universităţilor din Bacău, Galaţi, Constanţa şi Suceava. Datorită contribuţiei aduse la îm-bogăţirea literaturii americane, cât şi a literaturii române, în anul 2000 a obţinut Ordinul Naţional Prezidenţial pentru învăţământ în rang de

A.S.: Cât timp lucraţi la o traducere? Ş.A.: Cele mai grele traduceri sunt din limba proprie în altă limbă. Cel mai mult mi-a luat volumul lui Constantin Ciopraga despre literatura română, doi ani. Problema nu a fost textul critic (care nu este uşor nici el), ci sumedenia de citate alte texte literare de-ale lui Ion Barbu, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Atunci trebuie să întrerupi firul traducerii şi să te documentezi.

A.S.: Ce gen literar vă place în mod deosebit? Ş.A.: M-am ocupat în mod deosebit de poezie, pentru că pune probleme care nu ţin doar de forţa imaginaţiei, ci şi de relaţia creator-limbaj, cititor-limbaj. Poţi povesti o carte, o poţi rezuma, dar poezia intră într-o relaţie cu universal, ceea ce o scoate din toate genurile.

A.S.: Care dintre ţările unde aţi fost şi aţi ţinut cursuri, conferinţe v-a plăcut în mod deosebit? Ş.A.: În primul rand m-au interesat cele două ţări pe care le reprezint prin specializare: Anglia şi Marea Britanie. Scoţia şi Irlanda ies din tipicul englezesc al personajului scorţos, cu un umor superior. Scoţienii se găsesc la polul opus, nu sunt deloc zgârciţi şi sunt primitori. Experienţe interesante am trăim şi în două ţări din Asia, unde am predate o vară. Dacă te duci în ele nu vii cu psihologia săracului. Relaţionările sunt altele. Sunt ţări foarte sărace care-ţi dau sentimental că e bine că eşti născut în România. Spre deosebire de Germania sau SUA, de unde vii complexat şi apăsat de ideea că nu vom ajunge niciodată aşa. Cele două tipuri de ţări te ajută să supravieţuieşti relaxat în lume.

A.S.: De ce n-aţi rămas în America? Ş.A.: Este o întrebare grea. N-am o explicaţie, doar faptul că dacă eşti muncitor te duci uşor dintr-o ţară-n alta, dacă eşti

implicat în cultura ţării tale, îţi vine greu să laşi asta în spate. Un om de cultură este legat de limbă cu alte resorturi decât un om obişnuit.

A.S.: E mai greu să conduceţi o facultate sau să mânuiţi condeiul? Ş.A.: Sunt două lucruri total diferite, fiecare are problemele, dar şi satisfacţiile ei. Eu nu mă văd în calitate de şef, ci în calitatea unui coleg care s-a angajat să rezolve problemele, mă simt răspunzător pentru tipurile de relaţionări. Sunt decan a treia oară. Având această experienţă, ştiam că pot face această treabă foarte bine. Lumea mă ştie de ani de zile şi eu îi ştiu pe ei. Pot să asigur o funcţionare mai eficientă a facultăţii.

A.S.: Care este diferenţa dintre sistemul de învăţământ din România şi cel din SUA? Ş.A.: Prima diferenţă este că în România există un sistem de învăţământ, pe când în SUA nu, pentru că nu există un minister. Acolo fiecare stat are universitatea lui. Există şi universităţi ale oraşelor. Universităţile de stat sunt ale statului şi nu sunt federale, au regulamentele lor şi tipul lor de organizare. Dar marile universităţi sunt particulare. Toate cele trei tipuri de universităţi refuză ideea de sistem. Când ajungi acolo nu trebuie să-ţi spui că ai ajuns la o universitate americană, ci nominal, la universitatea de elită Yale. Numărul de studenţi de acolo e de şase ori mai mare decât numărul studenţilor de la Cuza. Salariul unui professor poate fi şi de 10 ori mai mare ca al altuia. Studenţii de la Oceanografie aveau submarinul lor. În concluzie nu încurajez ideea de comparaţie, pentru că nu se pot compara.

A.S.: Ce pasiuni mai aveţi? Ş.A.: Sunt pasionat de grădinărit şi iubesc animalele. Am o livadă şi doi câini ciobăneşti, care sunt cei mai buni prieteni ai mei. Sunt o preocupare pe care de multe ori o pun înaintea multora.

Interviu


23

Eu nu mă văd în calitate de şef, ci în calitatea unui coleg care s-a angajat să rezolve problemele, mă simt răspunzător pentru tipurile de relaţionări.

Povestea aceasta mi-a spus-o un prieten foarte drag şi mi-a plăcut atât de mult încât am decis să o trec pe hârtie. Vreau să îl rog pe această cale pe prietenul meu să mă ierte pentru îndrăzneala de a fi modificat câteva părţi; esenţa, totuşi, rămâne aceeaşi. Tocmai plouase în alee şi drumul lat era plin de bălţi noi. Era ajun de sărbătoare şi de undeva se auzeau bătăi asidue de covoare si răcnete dupa apă şi perii. În rest era linişte… Într-un apartament de la parter, mama robotea prin casă, cu un tulpan înfăşurat in jurul tâmplelor şi îmbrăcată cu o rochie ce îi acoperea grosolan trupul sprinten, înţepat. Era supărată fiindcă soţul îi plecase de dimineaţă în oraş, probabil într-o cârciumă cu prietenii, şi o lăsase cu o grămadă de treabă- şi un copil pe cap. “Aşa a făcut şi ieri, porcul…” gândi ea oftând nervos. “S-a întors noaptea, cherchelit, mi-a adus şi flori, cică să mă îmbune…” Privi cu ciudă buchetul boţit, uitat pe o masuţă. “Şi când l-am întrebat de bani…ioc! S-a trântit pe pat si a adormit butuc, nenorocitul… Măcar a luat pantofi pentru băiat.” Victor, însă, era cuminte. Din colţul lui, o privea cu o curiozitate timidă, cum forfotea agitată de colo-colo, ba cu o mătură, ba cu o cârpă, ba cu un lucru ce trebuia pus la locul lui. Era un copil drăguţ, deşi cam sărăcuţ îmbrăcat: la doar cinci ani, ochii lui mari şi căprui aveau o claritate precoce, anunţând un viitor tânăr cu un chip de o frumuseţe deosebită. Dar, acum, ochii lui erau neliniştiţi, parcă ar fi vrut să o întrebe ceva pe maică-sa şi nu avea curajul. Încetase de mult să îşi mai facă de lucru cu beţigaşele de la mătură pe care le adunase de pe jos. Se hotărî. -Mami! răsună o voce ca un chiţăit de şoarece. Femeia tresări, ca şi cum ar fi uitat că mai era şi el acolo. -Ce vrei? -Uite… E frumos afară acuma. Victor arătă cu degetul spre geam, de unde, într-adevăr, se revărsa lumina unui soare proaspăt de primăvară. -Pot să mă duc să mă joc? -Da’ du-te-odată şi lasă-mă-n pace! Şi

vezi să nu-mi umbli aiurea! Hai, ieşi! Victor îşi luă hăinuţa şi se încălţă cât de repede putu, fericit că fusese lăsat. Nu învăţase încă să îşi lege şireturile şi le făcu un nod stângaci, lăsându-le să atârne ca nişte mustăţi uriaşe, apoi tropăi mărunţel afară.

Cum se văzu în alee, însă, se opri ca fascinat. Apa de ploaie umpluse gropile şi acum zeci de ochi strălucitori ca soarele îl priveau de pe drum. Nu treceau maşini, poate şi din cauză că aleea nu ducea nicăieri şi oricum oamenii de acolo nu posedau aşa ceva, doar câte un om mai trecea încet pe stradă cu vreo sacoşă de pânză în mână, fără să-l bage în seamă pe băieţelul care îşi domolise alergătura de la început şi acum păşea cu atenţie printre peticele de apă, meditativ, parcă în căutare de ceva.

În sfârşit, o văzu. Balta aceea, cea mai mare, întinsă aproape lasciv in mijlocul drumului, puţin adâncă şi lucie ca o oglindă, îl atrăgea, îl îmbia irezistibil. Călcă în ea cu un fel de sfială amestecată cu încântare… Cer deasupra. Cer dedesubt. Se ghemui pe vine, cu inima ticăind. I se părea… Ba nu! Nu i se părea…! Stătea pe cer. Stătea exact pe albastrul neted şi infinit de sus, iar cu vârfurile pantofilor putea să atingă norii albi si pufoşi. Îl cuprinse o emoţie adâncă, aproape halucinantă când se gândi că el, Victor, era acolo sus, iar la picioarele lui erau norii aceia frumoşi, care alunecau atât de leneş… Visarea îl făcu să piardă noţiunea timpului. Nici el nu îşi mai aducea aminte cât stătuse acolo când îşi dădu seama că muşchii pulpelor, încordaţi, începuseră să îl doară. Se ridică şi, deodată, vocea mamei venind spre el îl făcu să se întoarcă brusc. -Fir-ai tu să fii de copchil, ţipă ea, pe unde mi-ai umblat, că te-am căutat peste tot! Victor rămase ţeapăn şi speriat, uitându-se în ochii ei, ca şi cum ar fi fost surprins făcând ceva rău, deşi nici el nu înţelegea bine ce. -Vai, te-ai mânjit ca un porc! Şi ţi-ai stricat şi pantofii noi! Jart, jart. Două palme răsunară în aleea pe care mai rămăsese doar un trecător. Acesta putu auzi o femeie ce trăgea de mână după ea un băieţel tăcut, cu ochii umezi, spunând: -Era să mor de griji, tac-tu tot nu s-a întors şi nu-mi mai văd capul de treabă…

Epice


24

Mădălina GAVRILĂ

BĂIATUL CARE PUTEA STA PE CER

Apa de ploaie umpluse

gropile şi acum zeci de ochi

strălucitori ca soarele îl

priveau de pe drum.

(9. Orbetele şi cercul ) mi se vada un semn, mi se va striga numele astăzi voi merge în locul acela, unde sunt aşteptat de dimineaţă m-am trezit fără stare şi am apris focul, cu beţişoare şi iască am lăsat cârma şi vela în voia pescăruşilor mi-am vârât capul în apă, mi-am aranjat părul cu grijă suflând sub cartilagii, ca un copil între codiţele unei păpădii. îmi frec mâinile şi rămân cu gura deschisă aud muzica, aporape, tot mai aproape, iar gleznele mi se desfac precum gleznele unui satir dansând pe câmpii, cu ierburi şi flori până la brâu. iată semnul: pot păşi peste ape, iar focul arde pe umeri în curând pe gură va flutura şi va pocni sub stern, cu scântei pot atinge locul acela, unde ea mă aşteaptă mâna mea aproape că intră până la cot iar numele meu e un pocnet sub clavicula ei o iau în braţe şi merg în cerc, ca prin vis, tot mai larg. (10. desigm love) văd un câine de-o zi, aruncat într-un râu dând din picioare şi înghiţând apa altul, înaintea lui, cu burta întoarsă,

umflată, lunecând printer smârcuri, la pi-cioarele mele pe care tu le priveşti cu încredere în timp ce sar peste apă cum sare un iepure în lanul verde de grâu îţi întind mâna văd mâna ta întinsă, despărţind apa, văd şi câinele trecând dedesubt şi îţi dau drumul în lanul verde de grâu soarle îţi va pătrunde în piele pe ju-mătate ca o roată cu spiţe să deschizi ochii mari, eu sărut doar muşcând aerul după cum sărutul tău în palma deschisă ca floarea unor cuie fierbinţi după cum părul tău mă va înfăşura peste faţ ca o panză de mort toate acestea îţi spun ca sa vezi câinele când îţi muşc gâtul ca să vezi câinele când îmi aşez urechea sub spiţe şi ascult 2.bis Sună. intrăm în tunel.Vorbesc singur, noaptea e lungă şi grea (un gard de fier forjat peste gurile noastre) Visăm să ne ţinem de mâini ca nişte cătuşe să-ţi pleci capul pe umărul meu. Nu îţi voi spune nimic niciodată. Dorm tot mai mult, să te uit.

Lirice


25

Dorin COZAN

Nu îţi voi spune nimic niciodată.

Dorm tot mai mult, să te uit.

Ancora Ssst! Fă linişte în nebunia mea! Încerc să respir halucinaţii obsesive... Vreau să rup firul legat de nevinovăţiile mele, apoi să construiesc pe fiecare urmă albă un soi de univers, undeva, sub mine, pentru fiara rănită în cap, ca ecoul urletului ei. Fac ordine în lumea centrală cu ochi’n tavan. Mă poţi ferici cu îndoielile tale! Să mă despind de trup, să dau linişte întunericului, înainte ca fiara să moară... Reperul meu e înălţare... Nu pot umple golul dintre spaţii c-o singură bătaie de gând şi mă preling îndurare prin gaura neagră sau mai limpede...prin corbura groasă secătuieră de orice mişcare. Ssst! Vreau linişte în nebunia mea, s-o pot asculta înainte ca rana să doară.

Ergoul iubirii Sub freamătul vântului ascult ploaia, iar ecoul vocii tale-mi fuge. Se pierde...Birjarul Drumului mi-l desprinde de cer ţi mi-l trage prin cercurile rătăcirii. Într-un petec de lume, sub timpanele mele îşi are popasul, dar cum îl pierd ca un colaps în miezul depărtării. Şi iar străbat tunete, fulgere şi ploi. Mă agăţ de limba ce-mi dezleagă sunetul iubirii şi “te iubesc-ul” tău mi te pictează în inimă, în minte. Văd culorile ce-adulmecă nisipul speranţei, când tunetele îmi readuc până în cenuşă, ecoul vocii tale. Îmi plânge roşul buzelor peste cuvinte şi dorul de tine mă prăvale rănită, în cea mai dureroasă linişte. Adorm sub paşi-ţi grei de ceară cu ochii pe dos... un vis... un alt ego se prelinge peste coastele arcuite ale nopţii. Te lasă, cu fulgerul iubirii, să-mi despici zorii. Nu-mi e îndeajuns o ploaie de vară, să te ating, să te ascult.

Lirice


26

Luminiţa Scotnotis

Nu pot umple golul dintre spaţii c-o singură

bătaie de gând

Rudi Schmueckle

Lirice


27

10 000 de leghe pe sub piele Abscons, încă de când eram sub os Şi carnea prefăcându-se cuvios în cadâna şi-a mâncat încă o mână Mă măcina gândul sugrumat al stâncii c-un gât frumos predefinit şi văi de transfinit Şi parcă nici nu mă transporta nici triunghiul Tribar căci eram într-o matrice de timp alunecos cu un divin vâscos... Pe atunci darwinismul se îmbăta cu compot de mătrăgună iar soarele era gata să se descompună O pulsaţie de copil veşnic-fericit cu factorul Einstein rar-irosit Îngurgitat de mare sunt al vieţii adevăr difuz Pierdut printre constelaţii eprubete şi sonete Când nimic nu-mi aparţinea... Şi atunci eram doar eu...

Un an pus pe şotii Frumoasă trezire îmi dau seama că am rămas fără tine O nouă odă am să-i cânt inocenţei poate timpul se va îndura şi de mine şi ridurile nu mă vor opri... Am să cuceresc nouă cete de heruvimi sublimi Ş-am să le spun doar atât: " Mi-e dor de acel an natăfleţ! " Ce stângaci început Iar am mers târâş prin uterul strămoşilor... Noi doi ne călcăm aceeaşi paşi făcuţi în iarnă Renaştem Ce frumos blestem!

Dana JULEI

Pe atunci darwinismul

se îmbăta cu compot de mătrăgună

iar soarele era gata

să se descompună

triunghiul tribar

EL: Auzi? EA: Ce? EL: E cineva la uşă. Sst! Zgomote de chei. EA: De chei? (aparte) Oare cine-o fi? N-am nici un rendez-vous la ora asta. Poate o fi vreun hoţ. EL: Nu se trezesc ei la ora asta nespus de matinală. EA: Hoţii operează întotdeauna la ore matinale, atunci când somnul locatarilor e dulce. EL: Nu şi în cazul nostru. EA: Eu aş fi adormit dacă nu sforăiai ca locomotiva. (aparte) Oare cine-o fi? EL: Eu nu sforăi. EA: Sforăi. EL: Nu sforăi. EA: Sforăi. EL: Sst. Auzi? A deschis-o... EA: Poate e la vecina, căci vecinul obişnuieşte să vină pe trei cărări în acelaşi timp . EL: Uşa noastră scârţie aşa. A intrat... E în vestibul... Dă-mi veioza. EA: Veioza? De ce veioza? EL: Bine spus. (ia o bâtă de bass-ball) Bâta de bassball. Un masaj la oase! EA: (aparte) Nicu? Mitică? Georgel? Ionel? (către încornorat) Să nu-l loveşti prea tare. EL: Îl lovesc cu milă, de-o să vadă stele verzi. INSTALATORUL: (din culise) Pisi? Pisi? EA: (aparte) Grigore! Asta nu poate fi decît Grigore! Să-mi repare instalaţia. EL: Poftim, pisi! (se creează o învălmăşeală de nedescris) Ţine, pisi! INSTALATORUL: Nu da, nene, nu da, nene!

EL: Ia, pisi! EA: Nu-l lovi tare! (aparte) Grigore... INSTALATORUL: Nu da, nene, nu da! EL: Cine eşti tu, mă? Ce cauţi tu aici, mă? INSTALATORUL: Sunt eu, nene. EL: Care eu? EA: (aparte) Grigore... INSTALATORUL: Eu, eu, eu. EL: Care, mă? INSTALATORUL: Instalatoru', nene. Am venit să repar instalaţia. EL: Instalaţia?Ce instalaţie?Ce instalaţie, mă? INSTALATORUL: De apă fierbinte, nene. EL: Apă fierbinte? INSTALATORUL: Să reglez presiunea. EL: Ce presiune? Care presiune, mă? INSTALATORUL: Una gata să explodeze! EL: Să explodeze? La ora asta de noapte? INSTALATORUL: Da, dacă nu-i reglată bine, explodează şi la patru noaptea. EL: Mă, tu faci mişto de mine? INSTALATORUL: Nu, nene. EL: Cum nu, nene? INSTALATORUL: Da, nene. Adică nu, nene, nu fac mişto. E pe bune. Instalaţia nu-i unsă cum trebuie, adică nu-i unsă, unsă, unsă deloc, aşa cum se şi prevede în standardele de la regia de apă în comun, iar ţeava centrală e ruginită, nu-şi dă drumul... EL: Nu-şi dă drumul? Cum adică? INSTALATORUL: Aşa bine. Ea degeaba e udă, udă toată, dacă ţeava nu curge... cel mult, se prelinge picătură cu picătură... Pic, pic, pic... EL: Pic, pic, pic? INSTALATORUL: Pic, pic, pic...

Teatrale


28

Valentin LAZĂR

CINE IUBEŞTE MAI MULT, EU, TU SAU INSTALATORUL?

continuare din numărul trecut

Nene, eu am venit să fac un

bine. Eu-s devotat

meseriei mele. Repar şi ung instalaţii ca nimeni altul.

Teatrale


29

INSTALATORUL: Da, nene. Ce poţi face cu atât... când presiunea stă să sară în aer în milioane de jeturi fierbinţi, fierbinţi, fierbinţi? EL: Asta-i cam aşa... INSTALATORUL: Nene, eu am venit să fac un bine. Eu-s devotat meseriei mele. Repar şi ung instalaţii ca nimeni altul. Sunt în stare să prevăd ţevile ruginite de la zece kilometri distanţă. Iar când acestea nu-şi dau drumul... sunt atât de fericit c-am ce munci până la transpiraţie, din noapte până-n zi, din zi până-n noapte. Nimeni nu s-a plâns până acum că n-am satisfăcut-o... am reparat-o. Sunt maestru să devină ude... instalaţiile, vreau să zic. EL: Atunci, ce mai stai, la muncă! INSTALATORUL: (se suflecă la mâneci, dar, evident, se mişcă de colo-colo fără să facă absolut nimic) Da, la muncă... la muncă... ador, iubesc... dintre toate muncile posibile şi imposibile, cea de instalator e cea mai frumoasă... Apa curge, pietrele rămân. Pietrele rămân, apa curge, curge, curge, curge. Ştiţi... în grabă... să nu sară tot oraşul în aer... am uitat... (către încornorat) N-aveţi cumva, aşa din pură întâmplare, o cheie franceză? EL: Am. (iese în vestibul) EA: Grigore, ai înnebunit?! Ce-i cu tine la ora asta? INSTALATORUL: De unde să ştiu că încornoratu-i acasă?! EA: Sst! Vine! EL: (revine) Cheia franceză. INSTALATORUL: Câlţi? EL: Imediat. EA: Eu ţi-am scris în bileţel să vii mâine noapte. INSTALATORUL: Am încurcat zilele. Dorul de tine mi-a dat peste cap timpul interior. EA: Sst! Vine! EL: Poftim şi câlţi. INSTALATORUL: Vaselină? EL: Vaselină? INSTALATORUL: Da, vaselină, să ung ţeava. EL: Am şi vaselină. EA: Grigore, dar tu eşti şofer, de unde până unde instalator?

INSTALATORUL: Experienţa te-nvaţă. (o îmbrăţişează) O, cât aş vrea să-ţi ung... EA: Grigore... INSTALATORUL: Să-ţi reglez... EA: Grigore. Vine. Vine. Vine. INSTALATORUL: Aşa repede? EA: Încornoratul, vine. Sst! EL: Vaselina. Altceva? INSTALATORUL: Intimitate! Am nevoie de intimitate. Nu pot lucra ştiindu-mă privit. Poţi aştepta în vestibul... nu, în balcon... sau mai bine în dulap. EL: Mergem ca să nu-l deranjăm pe domnul instalator? INSTALATORUL: Pardon, doamna rămâne aici. EL: (tot hipnotizat, acum are un moment de luciditate) Cum?! EA: Rămân cu domnul instalator. Sigur are nevoie de ajutor, nu-i aşa? INSTALATORUL: Să-mi ţină... cheia franceză. EA: Da, să-i ţin cheia franceză în... EL: Dar... EA: Vrei ca băiatul să-şi facă meseria cum trebuie, ca ţeava să-şi dea drumul, iar instalaţia să nu sară în aer şi o dată cu ea să nu angreneze tot blocul, tot cartierul, tot oraşul?! Gura, hai în dulap cu tine, pe post de naftalină! EL: Naftalină? INSTALATORUL:Da, naftalină pentru molii. EL: Molii? INSTALATORUL: Da, molii. Sau nu ştii ce e o molie? Dacă nu ştii, îţi explic eu ce e o molie. Operopthera brumata. Chrysidiria rhipheus. Uraniachrysidiria rhipheus. Hrysidiria madagascariensis. EL: Mersi. Nu e nevoie. Sunt expert în molii. (se închide singur în dulap) EA: (către instalator, cu efuziune sentimentală) Grigore! INSTALATORUL: (acelaşi joc) Pisi! Pisicuţa mea! (lumina se stinge treptat, pe fundal se-aud gemete de plăcere şi cuvinte ca: ia ţeava, e udă?, înşurubează tare, sărutul francez, strânge, strânge, strânge, vine, vine, vine, vine etc.)

Ce s-ar întâmpla dacă Ivan Ivanovici Ivanov ar întâlni pe Nina Petrensky ? Cel mai probabil că Ivan ar trece pe lânga Nina fără s-o vadă măcar. Despre Nina ce s-ar putea spune? Ea poate fi în continuare necunoscută. Dar dacă Ivan ar remarca-o pe Nina atunci el şi-ar face o idee despre ea, adică: Nina este o femeie. Atunci Nina ... n-ar şti prea multe. După ce a vazut-o pe Nina, Ivan merge mai departe gândidu-se la Nina, dar nu pentru mult timp, sunt atâtea Nine pentru Ivan şi invers încât ştie bine că nu este nevoie s-o mai reţină şi pe ea. Ar trebui cunoscute mai de aproape gândurile lui Ivan, oare cum ar putea suna? Eu, Ivan Ivanovici Ivanov, cred că persoana pe care tocmai am întâlnit-o este o femeie. Mi-a plăcut eşarfa roşie, îi punea în valoare vizajul, ochii, părul şi buzele erau foarte bine profilate. Ș i tot eu, Ivan Ivanovici Ivanov, ştiu că sunt multe femei ca aceea pe care am întâlnit-o şi atunci nu are rost să mă mai gândesc prea mult la ea, oricum nu o voi mai întâlni vreodată. Totuşi, mi-ar fi plăcut, cred, să o fi cunoscut, i-aş fi spus, poate, că, din punctul meu de vedere, ţinuta ei este potrivită, dar acest lucru i l-aş fi spus doar printre altele, ca fapt divers. Ivan Ivanovici Ivanov este, după cum se vede, destul de receptiv, a văzut-o, totuşi, pe Nina Petrensky. Nu-i ştie numele, dar şi-ar fi dorit să o cunoască pe ea. Ar fi interesantă părerea Ninei despre Ivan: oare Nina l-a văzut pe Ivan? Sau, dacă l-a văzut, a fost interesată de ceva la el? La fel ca între oricare alte persoane, Ivan şi Nina

s-ar fi putut cunoaşte, ar putea să se vadă în fiecare zi spunân-şi pe nume. Dar unde? Ivan este un tip destul de ocupat, el îşi impune tot felul de activităţi pe care le consideră potrivite capacităţilor lui. Frecventează puţine locuri, câteva universităţi, două sau trei străzi, în funcţie de universitatea la care trebuie să ajungă. Foarte rar îşi permite timpul pentru recreere: sâmbăta sau duminica simte nevoia unor plimbări, dar nu prelungite, mai mult de o oră l-ar plictisi, şi nu oricum ci singur. Ce poate gândi Ivan despre toate acestea? Eu, Ivan Ivanovici Ivanov, fiul lui Ivan Antonovici Rupkin, vreau să-mi ocup majoritatea timpului cu lucrurile pe care le-am refuzat să le fac mai de mult, dar care le găsesc foarte potrivite acum pentru propriile abilităţi. Nu vreau să pierd nici un minut cu lucruri care n-ar avea nici o relevanţă pentru activităţile mele. Până acum sunt mulţumit de felul cum s-a parcursul meu, faptul că am fost foarte ocupat mi-a dat senzaţia de comprimare a timpului: în fiecare zi din cursul săptămânii mă trezesc la opt, câteodată mai devreme, şi mă culc la unsprezece, câteodată mai târziu, sau mai devreme. Mă duc la universitate, apoi la cealaltă, parcurg străzile până acolo, două sau trei, în funcţie de universitate. Între ele mă opresc la bibliotecă, atunci când este cazul. Ș i la sfârşitul zilei studiez o oră, o oră şi jumătate, după care mă întorc în apartamentul meu de două camere de pe Nevski Prospekt, numărul 19. Sâmbăta şi Duminica simt nevoia să mă plimb în parcul de lângă mine, dar mai mult de o oră obosesc; şi prefer să mă plimb

Epice


30

Sabin MĂRCUŞAN

IVAN ŞI NINA

După ce a vazut-o pe Nina, Ivan merge mai departe gândidu-se la Nina, dar nu pentru mult timp, sunt atâtea Nine pentru Ivan şi invers încât ştie bine că nu este nevoie s-o mai reţină şi pe ea.

singur, sau în cazul în care sunt însoţit de cineva prefer o persoană care nu mi-ar povesti despre propriile probleme, acest lucru l-aş putea face şi eu foarte uşor. Ivan ar putea fi însoţit de Nina în plimbările de Sâmbătă şi Duminică, doar atunci. În timpul săptămânii nu l-ar putea vedea decât pe două, trei străzi, la bibliotecă, la cele două universităţi şi în sala de studiu, dar mare lucru nu s-ar întâmpla. Atunci, Nina ar trebuie să i se alăture lui Ivan într-una din plimbări. Este Sâmbătă şi Ivan iese din apartamentul de două camere, de la etajul 1, pentru o plimbare în parcul de alături, unul dintre cele mai mari, de altfel. Chiar înainte de a intra pe poarta parcului o întâlneşte pe Nina. Se opresc pentru s-au recunoscut. -Bună ziua, spune Ivan. -Bună ziua, răspunde Nina. Acum aş vrea să spun că o recunosc de undeva.

-Cred că te recunosc de undeva, de pe o stradă. -Este cam ciudat ce-mi spune. -Şi eu la fel, zice Nina, cred că erai grăbit. Nu mi se pare important. Eşarfa roşie. -Mie mi s-a părut potrivită ţinută pe care o aveai atunci, eu aşa cred. Probabil că aşa era. Ce se întâmplă acum? -Mergeţi în parc? -Da, mă plimb. De obicei Sâmbăta mă plimb. Asta fac eu. Dar tu? -Este acelaşi lucru şi la dumneavoastră? -Nu, eu vreau să văd nişte flori despre am auzit că au crescut, sunt rare pe aici. -A ... Ce flori? Aici sunt o mulţime de flori. Au crescut acum ? Eu vin în fiecare sfârşit de săptămână aici şi nu am auzit de ele. Trebuie să mă opresc aici. Ivan trebuie să fantazeze amorul suprarealist.

Epice


31

-Am venit cu o veste ! - Nemaipomenit, şi te-a adus bine ? - Cine ? - Vestea. - E, hai lasă ştii !? Ai zis că ai venit cu o veste. - Întocmai. - Foarte bine, O fi obosită. - Cine ?? - Vestea. - Cum vestea, domnule ? - De la atâta drum ... -Vă respectul spiritul, dar vreau să transmit

ceva. - Ce anume ? - Vestea ... - Dar nu se poate, înapoi cu ce vă veţi întoarce ? - Cu altă veste ... (pe un ton flegmatic) - De la cine, mă rog ? - De la domnia ta ! - Păi ce, crezi că-s plin de veşti !? Ieşi afară şi du-şi vestea înapoi ! - Prea bine. Omul pleacă fără veste, ameţit.

O VESTE

DIALOG SEDENTAR

- Măi ! (mediu, accent străin) - Băi ! (mediu-sus, deschis) - Mă ! (jos, scurt) - Bă ! (jos, scurt) - Tu ! (mediu, insinuant) - Tu ! (jos, constatativ) - Of ! (sus necăjit potzitiv) - Ei ! (mediu, discret) - Păi ! (sus, hotărât)

- Îu ! (mediu, surprins reuervat) - Ău ! (sus, surprindere ridicolă) - Vai ! (deschis, fără surprindere) - Nu ! (susm agonie exagerată) - O ! ( mediu, deranjat) - A ! (sus-mediu, pios) - Da ! (jos, hotărât fără motiv) - De ! (sus, conclurant) - Ne ! (mai sus şi lung)

eu sunt poet eu sunt poet, străine, nu încerca să mă-nţelegi, deşi trăim pe-aceeaşi lume, în lumea mea am alte legi. degeaba-ncerci să găseşti scuze, la ce îmi debitează ţeasta, cum să-ţi dai seama cum gândesc, când nici eu nu pot să fac asta? dacă mă schimb păşind cu ceasul, zi-mi, cum să mă explic eu vouă, când în căsuţa mea de ceară, azi e soare… mâine plouă? cum să va vâr în inimi viaţa, suferinţa frunzei moarte, încercările iubirii, sufletul presat în carte? nu pot. acum te du din lumea mea, îţi dau şi ultimul bilet. nu încerca să mă-nţelegi, eu sunt nebun, eu sunt .. poet. Urme in vid Păşeşti în neştiinţă şi crezi că nu te-aude nimeni, Că nu te vede nimeni plutind în infinit, Şi nicio întrebare nu te mai macină, Căutător sălbatic de aur ruginit. Te temi să nu te vadă lumina dintre umbre, Cum te topeşti căzând cu picătura-n ceas, Nu ştii şi nu te doare unde se varsă marea, Câte priviri împarte şi câte i-au ramas. Nu ştii unde să cauţi şi te ascunzi în tine, Începi să sapi agale în propriul nesfârşit, Te scalzi în eul tău, deşi nu-ţi aparţine, Ca să-ti îngropi în grabă talentul irosit.

Copil Închide ochii. Ştiu, de mult nu te-ai gândit să te opreşti, Fiind grăbit să treci, să fugi, Nu mai priveşti.. nu te opreşti. Cândva erai un băieţel, Micuţ, puţin bolnăvicios, timid, Doar vise-n mintea-ţi pură, Nemărginită de vre-un zid. Priveai cu ochii larg deschişi, Vrând să înghiţi întinsul tot, Şi să-l aşezi după perdea, În gândul tău de poliglot. Erai doar tu în univers, Şi nicio piatră nu putea Să schimbe vre-un cuvânt, vre-un vers, Din viaţa, poezia ta. Critica de specialitate Câte idei, dorinţe-ascunse şi uitate, Zac îngropate sub tone de cuvinte, Degeaba-ncerci să le găseşti, nu poţi, Au încercat şi alţii înainte. Vrei să dai sens oricărui rând, Deşi nu ştii cum s-a simţit poetul, Şi-ncepi să fabulezi şi să-ţi explici cum, când, De ce şi unde a căzut accentul. Tu nu vrei să-nţelegi nicicum, Nu totul cere explicaţii, scheme, Şi de la simple sentimente tipărite-n vers, Tu naşti, să pari interesant, dileme.

LIRICE


32

Andrei NICULĂESEI

eu sunt poet, străine, nu încerca să mă înţelegi, deşi trăim pe-aceeaşi lume, în lumea mea am alte legi.

lui alex îi place să fie bolnav. când slăbeşte şi e palid, alex e frumos. alex fumează mult pt asta. nu mănâncă zile întregi şi stă nemişcat în fotoliu. îşi vorbeşte despre sine. vrea să se înveţe cum se poate accepta. ars amandi se ipsum. îşi stabileşte standarde şi, când le realizează, începe să se iubească, dar nu durează mult. niciodată n-a durat. alex o iubeşte pe c. alex o iubeşte pe a. alex îl iubeşte pe a. alex o iubeşte pe g. alex il iubeşte pe v. alex îi iubeşte pe toţi. alex nu se poate iubi. când se întâlneşte cu oamenii ăştia, alex construieşte între ei şi el un perete pe care îşi apasă palmele. când îl doare capul, alex respiră încet şi încearcă să vorbească cu durerea. s-o convingă să-i dea drumul. lui alex îi place să facă asta - are un pretext să stea singur. când îl doare capul la facultate, alex se duce lângă geamul de pe palier, unde au făcut dragoste atunci v. şi a., se aşează pe pervaz, îşi sprijină picioarele de perete şi îşi împleteşte barba. cei care trec pe alături sunt numai umbrele pe care le lasă pe perete. alex e senin şi le zâmbeşte tuturor. alex îi ascultă până la capăt şi dă din cap. alex se străduie să privească cu ochii lor. alex încearcă să empatizeze cu ei. e fericit când reuşeşte / zâmbetul i se accentuează atunci. alex se teme de oameni şi îi iubeşte. se ţine la distanţă / o distanţă care nu îndepărtează, dar stabileşte pur şi simplu o diferenţă. alex le dăruie tot ce poate. şi uită de asta. după ce dăruie nu-i mai aparţine nimic.

alex se aşează în fotoliu şi îşi ţine respiraţia. * când mă aşez pe scaun, îmi pun picior peste picior (pulpa dreaptă ascunsă după cea stângă, contorsionată aproape ca la yoga), îmi aplec corpul în faţă şi mă încordez. m. şi v. fac mişto de mine când mă văd aşa / complexat, speriat, ca şi cum aş vrea să mă ascund după genunchii pe care îi împing înainte şi capul care e la vreo 20 cm de ei. cântă o muzică patetică, de hippies întârziaţi cu 40 de ani, mi-am pus trip-hop-ul în căşti / zâmbesc cumva obosit, dar cald / mă uit la singurele 2 fete care m sunt în barul ăsta şi mă întreb dacă s-ar putea îndrăgosti de mine. ca de obicei, o să stau aici 2 ore, fără să spun nimic nimănui / fără să las pe cineva să se apropie, după aia o să plec şi s-ar putea să m vin aici, din când în când, să-i zâmbesc chelneriţei / dacă va fi aceeaşi / dacă-mi va zâmbi. când stau mult în vreun bar mi se adună tone de scrum pe reiaţi şi pulover umplu masa întreagă de chestii pe care le scot din geantă statuete netsuke foi printate ieftin prin oraş discuri amulete dăruite de prieteni se învălmăşesc pe masă îşi ocupă locul una alteia nu mai am loc să-mi pun capul nimeni nu-mi va spune pe nume aici

Jurnal poetic


33

fără să spun nimic nimănui / fără să las pe cineva să se apropie

Alexandru COSMESCU

lui alex îi place să fie bolnav. când slăbeşte şi e palid, alex e frumos. alex fumează mult pt asta. nu mănâncă zile întregi şi stă nemişcat în fotoliu. îşi vorbeşte despre sine. vrea să se înveţe cum se poate accepta. ars amandi se ipsum. îşi stabileşte standarde şi, când le realizează, începe să se iubească, dar nu durează mult

Bătrânul:

Poate ar trebui să vă spun cum a început

totul. Era într-o joi dimineaţa, ţin minte

asta pentru că mă dusesem să cumpăr

ziarul ăla cu răzuieşti şi câştigi, şi ăla

apare joia.

Am găsit un portofel pe jos. Din piele

vişinie, nu foarte mare. Mai întâi am vrut

să-l duc la poliţie. Până la urmă, din

curiozitate, m-am uitat să văd ce e

înauntru. Nu că aş fi vrut bani, jur că nici

măcar nu m-am gândit la bani atunci când

l-am văzut. Am vrut pur şi simplu să văd

ce ţine un om într-un portofel. Noi aici n-

avem portofele. Banii de pensie îi ţinem în

cutii de carton sau printre haine sau sub

pat. Nici măcar nu erau mulţi bani

înăuntru, erau câteva bancnote, cred că

nici măcar nu ajungeau să mănânci la

restaurant cu ei. Am mai găsit două

carduri, un abonament la cinematecă, nişte

timbre, bilete de tramvai sau de autobuz

care erau tipărite în mai multe limbi... mă

rog, presupun că ăla al cui era portofelu’

făcea colecţie... Ce mi-a plăcut cel mai

mult au fost nişte poze. Nu erau toate

color. Cele mai multe erau alb-negru. Pe

una era o fată tânără cu pistrui, cu părul

strâns în coadă şi cu o pălărie de pai pe

cap. Pe altă poză, cu zimţi, erau doi copii

mici, de vreo 3-4 ani, în salopete, cred că

era făcută undeva într-un studio. Alta era

o poză de buletin, cu un băiat la vreo 25

de ani, cu pulover alb cu guler pe gât.

În altă poză era tot fata cu pistrui, numai

că îmbătrânise între timp, era dată cu

negru pe la ochi şi era tunsă scurt. Poza

asta era color. M-am tot uitat la pozele

ălea, cred că vreo oră.

Nu pot să explic ce simţeam, era ceva

frumos, ceva ce nu mai simţisem. Eu n-am

avut niciodată o poză în portofel. De fapt,

n-am avut prea multe poze. Şi alea pe care

le-am avut, s-au rătăcit. N-am dus

portofelul la poliţie. L-am luat cu mine.

M-am întors la azil, am intrat în cameră,

am scos pozele din portofel şi le-am

aşezat pe noptieră.

Câteodată când mai intră femeia de

serviciu prin cameră să facă curat se uită

la poze şi îmi spune că am nepoţi frumoşi.

Atunci simt din nou ceva frumos. E ca şi

cum... ca şi cum te-ar da la televizor când

dai mâna cu un ministru sau cu

preşedintele şi toată lumea s-ar uita la tine.

La vreo două săptămâni după întâmplarea

cu portofelul, ne-au dus în excursie la

munte. Am mers vreo trei ore cu autocarul

şi când am ajuns ne-am dus la restaurant.

Teatrale


34

Elise WILK S-A ÎNTÂMPLAT ÎNTR-O JOI

(fragment)

Am vrut pur şi simplu să văd ce ţine un om într-un portofel. Noi aici n-avem portofele. Banii de pensie îi ţinem în cutii de carton sau printre haine sau sub pat.

Am stat, am mâncat, şi la un moment dat doamna directoare a zis că trebuie să plecăm, că s-a făcut târziu. Atunci am mers la cuier să-mi iau haina. Chiar lângă haina mea era un palton verde închis. Din buzunarul interior ieşea un portofel maro, destul de mare. În următoarea secundă, l-am băgat la mine-n buzunar. După ce am ajuns la azil, în camera mea, l-am desfăcut şi am căutat poze. Am găsit o grămadă. Toate erau cu femei tinere, frumuşele. Am zis să nu le înşir pe toate pe noptieră, că e prea încărcat. Aşa că le-am luat şi le-am lipit într-un caiet studenţesc. De atunci, aproape în fiecare săptămână m-am întors la azil cu un portofel. Şi în toate am găsit poze. Alb-negru sau color, cu zimţi sau fără, de-ălea tip buletin sau puţin mai mari, cu oameni mai tineri sau mai în vârstă. Pe toate le-am lipit în caietul studenţesc. Câte şase pe fiecare pagină. E ca un album. Seara, înainte de culcare, mă uit prin el. Până acum am strâns în total 74 de poze, din care patru sunt puse pe noptieră şi 70 în caiet. Le-am pus şi nume la oamenii de pe poze. Aşa îi ţin minte mai uşor. La început a fost greu să le ţin minte pe toate, mai ales că unii au acelaşi nume. Nu putea să-i cheme pe toţi altfel, pentru că eu nu cunosc 74 de nume diferite. Şi-apoi, într-o familie, pe unii copii îi cheamă ca pe părinţi sau ca pe bunici. În orice familie se repetă numele. Aşa că în caietul meu sunt patru de Paul, trei de Daniel, cinci de Maria şi tot cinci de Robert. Celelalte nume nu se repetă. Ca să îi ţin minte mai bine, a trebuit să mă gândesc la încă ceva. Adică de exemplu Robert ăla blond cu şapcă sperie găinile cu motocicleta, Robert ăla mai grăsuţ ia note proaste la matematică şi Robert ăla slab din poza alb-negru vrea să ajungă aviator, da’ părinţii nu-l lasă. Acum o să mă întrebaţi ce am făcut cu portofelele. Sunt aici, la mine în dulap. Să ştiţi că n-am luat nici un ban din ele. Doar o dată am luat dintr-unul, că am vrut să-mi

cumpăr almanahul de la sfârşitul anului şi n-aveam bani destui. Dar am pus banii înapoi când a venit pensia. Într-o zi o să le iau pe toate şi o să le duc la poliţie, să ştiţi. Doar că s-au strâns cam multe şi poate poliţiştii o să mă întrebe unde am găsit eu atâtea portofele. Sigur o să fie suspicioşi, că aşa sunt toţi poliţiştii. Ştiu asta de la televizor. Am văzut multe ştiri în care apăreau polişişti. Tot la televizor am văzut acum două săptămâni un film în care un om dispare în război şi toată lumea îl crede mort. Când colo, el ajunge cu un vapor în America şi se face bogat. După mai mult de douăzeci de ani, se întoarce în satul lui şi îşi regăseşte familia. Da’ nimeni nu mai arată ca acum 20 de ani, aşa că abia îi recunoaşte. Mi-a plăcut filmul, dar să ştiţi că am fost puţin trist. Mă gândeam că persoanele din poze, mai ales din ălea alb-negru cu zimţi, sigur nu mai arată aşa. Au îmbătrânit. Poate unii nici nu mai trăiesc. Da eu zic că sigur mai trăiesc, că altfel n-aş mai putea să vorbesc cu ele. Să ştiţi că eu vorbesc în fiecare seară cu oamenii din poze. Încet-încet m-am şi împrietenit cu ei. Cu unii mai mult, cu alţii mai puţin. Păi bineînţeles, că doar nu poţi fi prieten la cataramă cu toată lumea. Ce, voi sunteţi prieteni cu toată lumea? Vedeţi? Pot să vă şi spun un secret: E o femeie cu breton şi cu nasul lung, Emilia, pe care n-o prea înghit. Dar ea nu ştie, că mă port frumos cu ea. Şi mai e un bărbat cu barbă, Octavian. Pe ăla îl suspectez că învârte nişte afaceri dubioase, aşa că dau pagina mai repede când ajung la poza lui. În schmib, cel mai mult îi iubesc pe gemenii în salopete pe care i-am găsit în primul portofel. Unul e Paul şi celălalt Daniel. Sunt tare cuminţi. Le-am luat şi ramă, că ei stăteau pe noptieră, să fie mai aproape de mine şi să-i văd mai des, şi am zis că aşa poză drăguţă nu poate să stea să se umple de praf sau doamne fereşte să vărs cafea pe ea, aşa că merită o ramă.

Teatrale


35

Mă gândeam că persoanele din poze, mai ales din ălea alb-negru cu zimţi, sigur nu mai arată aşa. Au îmbătrânit. Poate unii nici nu mai trăiesc. Da eu zic că sigur mai trăiesc, că altfel n-aş mai putea să vorbesc cu ele.

Şi mai e Bianca, o fată creaţă, care e studentă sau cel puţin aşa cred eu. Ea e pe prima pagină din album. Şi pe ea o iubesc, aproape la fel de mult ca pe gemeni. Sunt copii tare buni şi vreau şi eu să le dau nişte bani să-şi cumpere ceva ce le place. Aşa fac mulţi de-aici de la azil. Când vin nepoţii în vizită, le dau bani. Eu n-am la cine să dau. Eu cumpăr revista cu răzuieşti şi câştigi, unde poţi să câştigi o excursie în Grecia cu autocarul pentru două persoane, la hotel de trei stele. De şapte ani o cumpăr şi tot n-am reuşit să câştig excursia. Deocamdată nici nu vreau s-o câştig, că n-am cu cine să merg. Dacă mai trăia domnul Popescu, îl luam pe el. Domnul Popescu e câinele meu. M-au lăsat să-l ţin aici cu mine, până când a murit de bătrâneţe acum doi ani. De la azil nu vreau să merg cu nimeni, că toţi se plâng că îi dor oasele sau că le ţiuie urechile sau că au tensiunea mare, şi eu n-aş putea să stau o săptămână în Grecia cu cineva care se vaită mereu. Aşa că m-am gândit să-i caut pe copiii ăştia din poze. Dacă o să câştig, o să iau pe unul din ei cu mine. Sau îi trimit pe doi în locul meu, da nu prea aş vrea asta pentru că şi eu vreau să văd Grecia şi mă chinui de şapte ani să câştig. E tare frumos în Grecia. Am decupat nişte poze cu insula Creta din ziar şi le-am lipit în caietul studenţesc în care sunt şi pozele. Ieri sau alaltăieri, la alimentara asta de-aici am văzut că aveau nişte plase pe care era o femeie care făcea plajă şi sus scria G-R-E-E-C-E, adică Grecia. M-am gândit că poate-o fi un semn şi o să câştig la răzuieşti şi câştigi. În orice caz, până câştig, o să încerc să dau de copiii ăştia. Sigur s-au făcut mari. La început m-am gândit că aş putea să lipesc pe stâlpi nişte afişe cu pozele lor, să întreb dacă i-a văzut cineva. Dar după aia m-am gândit că poate nu e o idee aşa de bună, că dacă o să vadă poza pe stâlp o să creadă că îi caută poliţia şi o să se sperie. Aşa că l-am întrebat pe băiatul ăla care mai vine să ne aducă ziare de locuri unde pot să găsesc mulţi oameni tineri. A spus că locurile unde sunt cei mai mulţi oameni tineri sunt barurile. Aşa că o să mă duc în fiecare bar şi o să întreb tinerii de acolo dacă nu cumva îi cunosc pe copiii ăştia. Uite, o să vă dau şi vouă nişte poze, poate îi cunoaşteţi sau poate i-aţi

văzut undeva. Tare frumoşi sunt, nu-i aşa? Cred că dacă l-aş găsi măcar pe unul dintre ei, aş simţi ceva ce nici nu se poate descrie. Aş simţi cam cum simt oamenii care primesc medalii de la preşedintele Americii şi îi aplaudă toată lumea. Elevul : Joia e cea mai nasoală zi. La şcoală avem şapte ore, din care trei de mate. Eu urăsc mate. Mai tare decât mate îl urăsc numa’ pe câinele ăla mic a lu’ frate-miu care mi-a ros adidaşii Nike. Să moară cinci găini. Aşa că joia trag chiulu’. Absenţele mi le motivez în ora de geogra’, când nu e atentă profa. De obicei, când chiulesc, merg în baruri. Acuma să nu credeţi că mă duc în baruri dinălea de fiţe unde e plin de papagali cu gel în cap şi de pipiţe de-ălea cu tone de fond de ten pe faţă şi cu unghii false. Nu, eu ies de obicei în baruri mişto, adică în ălea în care ies toţi tipii care se respectă. Cum ar fi Internet Cafe-urile. Acolo e mişto că au calculatoare şi poţi să joci tot felu’ de jocuri cum ar fi Starwars sau Counter Strike şi să abureşti tipe pe mess în timp ce bei bere. Şi poţi să şi fumezi, dacă vrei. Aşa că, dacă mă căutaţi în vreo zi de joi, ştiţi unde mă găsiţi. Secretara: Nu cred în zodii. Nu citesc niciodată horoscopul. Nu mi-e frică nici de pisici negre sau de numărul 13. Da’ cred că joia îmi aduce ghinion. Într-o joi m-au prins controlorii fără bilet în autobuz. Tot într-o joi am alunecat şi mi-am rupt dresul. Era chiar înainte de prima întâlnire cu un tip. Nu m-am mai dus. Mi-era ruşine să apar în halu’ ăla. Telenovela cu Prinţesa sălbatică s-a terminat tot într-o joi. Şi asta nu e tot. În fiecare joi după-amiaza vine maică-mea la mine în vizită. De fiecare dată, încearcă să-mi bage pe gât nu ştiu ce creme antirid pe bază de alge de la firma aia unde e reprezentant. Da’ cea mai groaznică joi din viaţa mea a fost ziua când l-am cunoscut pe EL.

Teatrale


36

Sacrificându-şi individualitatea i n t r i n s ecă , o amen i i î n cea r că întotdeauna să-şi justifice acţiunile prin intermediul celor din jurul lor. Un exemplu edificator este imaginea arhetipală a dictatorului, a despotului. Acesta se înconjoară întotdeauna de oameni care gândesc ca el, aliaţi, construindu-şi un întreg aparat propagandistic care să îi justifice acţiunile. Aparenta exteriorizare pură care caracterizeză acest aparat nu este decât o iluzie. Oamenii au nevoie astăzi de aprobarea celorlalţi, şi-au pervertit individualitatea de-a lungul timpului. Progresul a adus cu sine o alienare şi o uniformizare teribile, care distrug valorile şi încurajează spiritul grupului creat artificial. Alăturarea oamenilor s-a transformat dintr-un fenomen firesc, o consecinţă a dorinţelor sau a impulsurilor, într-o activitate orchestrată, o forţare ce are o singură consecinţă firească: alienarea. Într-o mare de imitatori, fiinţa se simte din ce în ce mai stingheră. Avem indivizi care trăiesc pentru ceilalţi, pentru corpul comun denumit pompos "societate"! Tinerii încearcă să îşi facă loc în lumea adulţilor. O problemă esenţială a fiecărei perioade istorice. Cronologia nu face decât să scoată în evidenţă ciclicitatea inerentă istoriei. Conflictul dintre generaţii a existat în trecut, există în prezent şi mai mult ca sigur va exista şi în viitor. Tocmai de aceea, tinerii, pentru a se integra mai uşor (asta după părerea lor) în

societate, adoptă modelul organizatoric al acesteia. Toate "generaţiile" pe care le observăm acum cristalizate, formate, sunt consecinţa unei astfel de mentalităţi create artificial. Grupul X, Grupul Y, iată exemple de apropiere forţată. Pe plan ideatic în general, şi pe plan literar în special, a compara două opere este aproape imposibil. Nu există limite clare, nu există delimitări exacte, totul ţine de interpretare, în fond, de subiectivitatea absolutizată. Însăşi sistemul nostru elementar este definit a priori de subiectivitate. Nu putem evada din cadrul fiinţării noastre pentru a putea afirma că suntem perfect obiectivi. Şi, din păcate, obiectivitatea nu poate fi înţeleasă decât la modul absolut. Altfel, nu este decât o idee eronată... Fracturismul este un curent creat de tinerii autori, dornici să pătrundă în "lumea celor mari", în lumea celor recunoscuţi. Şi pentru că acest lucru se dovedeşte de multe ori foarte dificil, sau, mai degrabă, cere timp, are un ritm al său, firesc, lent, tinerii au hotărât să creeze un univers alternativ, o variantă. Şi astfel a luat naştere fracturismul (şi alte curente literare asemănătoare, pe parcursul istoriei). Opunându-se curentelor clasice, fracturismul încearcă să aducă arta cu "picioarele pe pământ". Pe scurt, deviza fracturismului (în viziunea lui Ionuţ Chiva - "Manifestul f r ac tu r i s t " - par t ea a I I I - a , "Fracturismul în proză"), este, "Trăieşte aşa cum scrii!"

Curente


37

Petre FLUERAŞU

PRELEGERE DESPRE FRACTURISM

„Nu este greu să înjuri, nu este greu să te comporţi ca un animal”

Progresul a adus cu sine o alienare şi o uniformizare teribile, care distrug valorile şi încurajează spiritul grupului creat artificial. Fracturismul este un curent creat de tinerii autori, dornici să pătrundă în "lumea celor mari", în lumea celor recunoscuţi.

Încercând să transpună viaţa în cuvinte, aceşti creatori uită însă că arta este tocmai o evadare din banal. Suntem înconjuraţi de banal, de ludic, de mundan. Prin artă (care este produsul cel mai rafinat al raţiunii umane, sau, după cum spune Lucian Blaga, singurul lucru care ne individualizează, mai presus de animale), omul încearcă să transceadă acest mundan, să se individualizeze pe sine în metafizic, în sacru. Dialectica sacru-profan (fără ca în acest caz termenii să aibă conotaţia religioasă) este un punct central a filosofării fiinţei umane. Ideea evidentă în cazul noilor generaţii este încercarea de a şoca. Sub paravanul pretinsei referiri la realitate, la viaţa adevărată, tinerii creatori prezintă o lume ce nu are prea multe legături cu realitatea unor oameni înţelepţi. Desigur, veţi spune că viaţa nu înseamnă numai plăcere, numai fericire, numai realizări. Dar în niciun caz ea nu înseamnă numai suferinţă, numai tristeţe, numai eşecuri. Există un echilibru, care însă, printr-o reducere banală, este evident că nu se poate întîlni în cazul fiecărui individ. Este în fond o lege a naturii, legea evoluţiei. Cel mai puternic supravieţuieşte, cel mai slab piere, iar între aceste două extreme apare echilibrul. Yin trece în yang şi yang trece în yin. Cei mai puternici nu trebuie să se simtă vinovaţi pentru existenţa celor mai slabi, pentru că însăşi puterea este întemeiată pe contrast. Nu poate exista alb în absenţa negrului, la fel cum nu poate exista forţă în absenţa slăbiciunii... Un om înţelept învaţă să accepte şi albul şi negrul, în diferitele proporţii în care acestea apar. A te

focaliza numai asupra părţii negative înseamnă a rupe cu bună ştiinţă o mare bucată din existenţă. Pentru că misterul vieţii este tocmai succesiunea aceasta dintre bine şi rău, dintre fericire şi dezastru. După fiecare pantă ascendentă urmează o prăpastie, şi tot aşa... Cărţile noi şochează prin prezentarea acestei părţi ludice, prin prezentarea banalului, fără ca în spatele acestuia să existe ceva. Aici, exponenţii fracturismului s-au inspirat din marii scriitori ai lumii, fără să înţeleagă cu adevărat că în spatele faptelor de multe ori banale, se ascund principii şi idei, o adevărată colecţie ideatică, ce nu este în niciun caz la îndemâna unui cititor superficial. Fracturismul preia doar faţada, uitând să se concentreze şi asupra conţinutului. Este cred descris cel mai bine de expresia "formă fără fond", introdusă de Titu Maiorescu. Iar un astfel de act al creaţiei este din păcate, în esenţă, peren. Citind cărţile momentului actual, stabilind un raport antitetic între ele şi cărţile care se scriau în trecut, observăm cu durere că astăzi nu se mai scrie "serios". Societatea de consum, plictiseala perpetuă, lipsa de perspective, iată câteva dintre motivele care transformă arta într-o "meserie", într-o "deszăpezire culturală". Nu scrii din suferinţă, scrii pentru că vrei să creezi, vrei să laşi ceva în urma ta. Omul care nu doreşte să aibă un impact asupra lumii din jurul său nu este om cu adevărat. "Trăieşte clipa" înseamnă renunţarea automată la raţiune, singurul element care ne poate cu adevărat ridica deasupra celorlalte animale...

Curente


38

Cărţile noi şochează prin prezentarea acestei părţi ludice, prin prezentarea banalului, fără ca în spatele acestuia să existe ceva. Să nu creăm în bătaie de joc, pentru că până la urmă nu ne obligă nimeni să creăm. Există metode de destresare mult mai bune decât înşirarea problemelor pe hârtia mută...

Limbajul vulgar, imaginile şocante exagerate voit, iată câteva dintre excesele acestui curent. Fireşte că poţi aborda subiecte din orice arie. Însă nu trebuie să le abordezi ad literam, banal, plat. Vulgaritatea este la îndemâna oricui. Tocmai capacitatea de a exprima această "vulgaritate" într-un mod artistic reprezintă talentul. Nu aruncând cuvinte vulgare vei reuşi să îl faci pe cititor să lectureze în continuare. Nu trebuie să scriem pentru un public cu nivel minimal de inteligenţă, trebuie să scriem pentru acei oameni care sunt capabili să intuiască ideile şi să meargă singuri mai departe. Tot ceea ce înseamnă creaţie înseamnă automat raţiune. Prin toate aceste cuvinte şi gesturi, se încearcă aducerea creaţiei în animalic. Din păcate (pentru că, privind din punct de vedere universal, efectele acestei "raţiuni" sunt devastatoare pentru mediu şi, implicit, şi pentru noi) raţiunea omului nu va putea să fie niciodată subminată. Nu ai cum să nu gândeşti. Calitatea acestor gânduri nu are însă nicio legătură cu fiinţarea ab initio a gândurilor... Nu este greu să înjuri, nu este greu să te comporţi ca un animal. Mai greu este să dai sens acestor acţiuni, să înţelegi aceste impulsuri. O artă care glorifică banalul nu are nicio şansă de progres. Nu va rămâne nimic în urmă, tocmai pentru că acea artă nu aduce nimic nou. A nu se înţelege greşit, când spun ceva nou, nu mă refer strict la idei. Poţi să vorbeşti despre cea mai mare tragedie ca un biet ţăran cu patru clase, sau ca un intelectual rasat. Ambele perspective au autenticitate... Depinde numai de noi pe care vrem să ne-o arogăm. Este uşor să folosim vulgarul inutil, acesta este la îndemâna oricui. Dacă însă am analiza un pic, am observa că nici în acele cazuri el nu este firesc. Nu înjuri singur, nu resimţi în fiecare moment toate acele senzaţii de spleen atât elogiate. De ce să descriem

doar perioada grea din viaţa unui om, când aceasta este un moment trecător, o clipă. Nu ar fi mai bună, mai coerentă, mai veridică, o perspectivă lucidă asupra întregului ideatic care este fiinţarea noastră...? Cei care se bat cu pumnul în piept alegându-şi ca subiect banalul trecător, trebuie să înţeleagă că este foarte probabil ca şi creaţiile lor să devină odată cu timpul trecător, la fel de banale! Să nu creăm în bătaie de joc, pentru că până la urmă nu ne obligă nimeni să creăm. Există metode de destresare mult mai bune decât înşirarea problemelor pe hârtia mută... Aşadar, să nu trăim cum scriem, nici măcar să nu scriem cum trăim. Lumea artei este una a fantasticului, a ideilor... Iar viaţa nu are nici cea mai mică legătură cu ideea... Sau, în limbaj popular, "una zici şi alta faci!"... Să acceptăm asta... Curentele nu îşi au rostul... Noi suntem fiinţe individuale şi trebuie ca prin actele noastre să ne afirmăm această individualitate. Nu cred că cineva vrea să fie ţinut minte ca o parte a... Cred că toţi vrem să fim ţinuţi minte ca Cineva! Atunci, să învăţăm să ne asumăm propria fiinţare, să învăţăm să ne asumăm consecinţele acţiunilor noastre! Puterea este în noi, pentru că fiecare dintre noi este într-un fel sau altul viitorul... Viitorul este al celor ce vor să facă ceva serios, viitorul este al celor ce vor să schimbe lumea!


39

Curente

Limbajul vulgar, imaginile şocante exagerate voit, iată câteva dintre excesele acestui curent. Ideea evidentă în cazul noilor generaţii este încercarea de a şoca. Sub paravanul pretinsei referiri la realitate, la viaţa adevărată, tinerii creatori prezintă o lume ce nu are prea multe legături cu realitatea unor oameni înţelepţi

Aş vrea să fiu Ahile. Să mânuiesc sabia cu rapiditatea cu care o face el şi să pot ucide oameni cu o singură lovitură, puternică şi precisă. Câteodată, rămân până la ore târzii în subsolul blocului şi mă joc de-a Ahile; aşezat în semiobscuritate, cu vârful de suliţă – pe care l-am furat de la muzeu – în mână, privesc atent în jurul meu, ca şi cum aş fi încolţit de adversari, iar eu îi studiez, încercând să-mi dau seama, după chipurile lor, de mişcările pe care le vor face. Aceasta este doar pregătirea pentru a intra în transă şi când simt că e momentul să atac, închid ochii. De acum sunt Ahile, cel ce se aruncă vijelios asupra duşmanilor săi, omorându-i pe fiecare cu câte o singură lovitură. În imaginaţia mea, sabia flutură perfect şi lin prin aer, dar, de fapt, tot ce fac e să-mi mişc braţul în care ţin vârful de lance în toate direcţiile, ca un începător la scrimă, fără o tehnică anume. Revin la realitate, în semiobscuritatea subsolului, atunci când, din cauza avânturilor mele caraghioase, mă lovesc de un perete sau îmi scap arma din mână, după ce a fost prinsă între nişte tevi de apă. Îmi place frigul. Vara, creierul tău obligă muşchii să se relaxeze, pentru a păstra temperatura corpului cât mai jos şi eşti mult mai tentat să te fereşti de căldură, din această cauză vara eşti mai leneş. Acest lucru nu se întâmplă pe timp de iarnă; când corpul uman simte frigul, creierul produce contracţia muşchilor, ceea ce generează căldură. Frigul te menţine activ. Noaptea. Atunci toate simţurile mele sunt declanşate şi puse să lucreze

împreună, ceea ce mă ajută să capăt o siguranţă rar întâlnită la oameni. Multora le este frică noaptea; probabil din cauza faptului că omul, pentru a compensa incertitudinea cu care noaptea îi învăluieşte mintea, se foloseşte de spiritul de conversare care activează imaginaţia şi când traversezi întunericul unei străzi, eşti mai conştient de propria ta slăbiciune, de condiţia ta de muritor. Eu mi-am acceptat nimicnicia; acum sau mai târziu, care e diferenţa? Am mari speranţe în legătură cu această noapte, deoarece peste câteva ore pot să mă eliberez de chinuri ce au durat şase ani, iar ceea ce face mai rău simpla lor existenţă în mintea şi sufletul meu e că toate au legătură cu dragostea. Dar acest simplu gând, că sunt şanse să alung în această seară acele chinuri, îmi readuce la viaţă suferinţa, iar emoţiile mă copleşesc. Pentru a nu cădea din picioare, mă opresc din mers, în faţa statuii lui Roman I Muşat şi mă aşez pe o bancă. Încep să mă gândesc la adolescenţa mea, mai ales la primele zile din clasa a unsprezecea, pe când aveam 17 ani şi am întâlnit-o prima oară pe Ea. Îmi spun că ar fi trebuit să plec mai devreme de acasă, astfel nu aş fi întâlnit-o niciodată pe Ea sau să fi privit în altă parte, atunci nu i-aş fi observat zâmbetul când a trecut pe lângă mine. Ah! Nu aş fi devenit obsedat dacă nu ar fi fost acel zâmbet, în mintea Ea ar fi rămas doar o fată frumoasă, atât, nu o fată frumoasă care eu credeam că s-ar putea să mă placă. Dar deja nu mai contează aceste triste şi amare amintiri, am ales, va fi Ea.

Epice


40

Iulian ROMAN

CUM AM OMORÂT-O PE EA

Singurul mod de a scăpa de o dorinţă care nu are şanse de a se împlini e să ucizi ceea ce-ţi doreşti.

Vara, creierul tău obligă muşchii să se relaxeze, pentru a păstra temperatura corpului cât mai jos şi eşti mult mai tentat să te fereşti de căldură, din această cauză vara eşti mai leneş.

Ea e la Tosca, o văd prin geamul cofetăriei, de la etajul unui bloc de pe fosta stradă Rahovei. Stă la masă cu nişte prieteni şi râde cu ei, neştiind destinul pe care i l-am pregătit. Cofetăria e plină; mai sunt câteva zile până la Crăciun, în cofetărie sunt mulţi studenţi care au venit să-şi petreacă sărbătorile de iarnă acasă. Nu ştiu dacă doar bănuiesc sau chiar aud, până în partea cealaltă a străzii, zgomotele ceştilor lăsate în farfurioare sau loviturile cu sticla de bere în masă, urmate de hohote de râs a studenţilor. Bulevardul Roman Muşat e pustiu, la această oră, toţi oamenii sunt undeva la căldură, doar eu aştept în frig clipa eliberării mele de trecut şi începutul unei noi vieţi. Ea stă lângă geam, nu mai are pe ea haina de iarna cu care am văzut-o îmbrăcată în timp ce o urmăream, poartă acum doar o bluză de culoare verde închis. Mă simt foarte aproape de ea, deoarece, deşi o privesc de pe cealaltă parte a străzii, îi observ gesturile când vorbeşte, îi disting felul în care îşi ţine ţigara în mână atunci când fumează, îi desluşesc zâmbetul şi îi văd umerii goi, albi, mici, atunci când îşi dă la o parte părul şaten, lung – mai lung decât îl avea în adolescenţă –, cu vârfurile tunse drept. Mă întreb dacă am eu o privire de vultur sau am observat-o de atâtea ori atât de intens încât gesturile ei mi-au intrat în memorie şi acum nu îmi este deloc greu să le recunosc. La un moment dat, poate a simţit privirea mea intensă, îndreptată asupra sa, căci şi-a întors capul spre mine şi m-a privit, lucru pe care înainte îl făcea foarte rar. Eu am rămas cu ochii în acelaşi loc, iar Ea s-a întors, cu mâna dreaptă şi-a stins ţigara, rotind-o uşor în scrumieră, apoi expiră fumul de ţigară, zâmbind la ceva ce i-a spus băiatul de la masă, aşezat în faţa ei, iar cu mâna stângă şi-a dat părul pe spate, dezgolindu-şi puţin umărul stâng.

Am aşteptat în maşină până ce Ea a ieşit din scara blocului, apoi am început să o urmăresc până ce am găsit un loc ce mi s-a părut bun pentru a servi drept altar jerfei pe care vreau să o aduc noii mele vieţi; o curte a unei grădiniţe, cu câţiva copaci groşi pe lângă trotuar, după care mă pot ascunde uşor şi un gard mic, de beton, la stradă. Mi-am lăsat maşina în faţa grădiniţii şi mi-am continuat pe jos urmărirea. Nu ştiu cât am aşteptat afară, în frig, ca Ea să iasă din cofetărie, să se despartă de prietenii ei şi să se îndrepte spre casă, dar ştiu că atunci când am văzut-o păşind pe drumul pe care am urmărit-o până la cofetărie, toate simţurile mele s-au trezit la viaţă aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată. Nu mai simţeam frigul, ci doar adrenalina care îmi curgea prin sânge. Am pornit într-o alergătură pentru a ocoli nişte blocuri şi să ajung la timp ca Ea să nu mă observe când mă ascund după copaci. Ajung pe strada unde a început totul, unde au început întâlnirile noastre ce durau numai câteva secunde, cât ne lua să ne apropiem, să fim unul lângă celălalt şi apoi să ne îndepărtăm, fără ca niciunul dintre noi să întoarcă capul. Dar în această seară totul va fi uitat, amintirea acelor întâlniri va dispărea, la fel şi cea a analizelor – ”De ce nu mă priveşte?”, ”De ce are capul îndreptat spre mine, dar priveşte la ce e în jurul meu?”. Încep să mă strecor printre blocuri, ajungând în locuri unde Ea avea obiceiul să se oprească ca să fumeze o ţigară, după ce termina orele – mai folosea această scurtătură şi ca să evite întâlnirea cu mine. Mă pregătesc să sar un gard din faţa mea; când ajung în vârful lui, mă opresc pentru o secundă, fiind rămas cu un picior în afara gardului şi cu celălalt în interior.

Epice


41

Bulevardul Roman Muşat e pustiu, la această oră, toţi oamenii sunt undeva la

căldură, doar eu aştept în frig clipa eliberării mele de trecut şi începutul

unei noi vieţi.

Ajung pe strada unde a început totul,

unde au început întâlnirile noastre ce durau numai câteva secunde, cât ne lua să ne

apropiem, să fim unul lângă celălalt

şi apoi să ne îndepărtăm, fără ca niciunul dintre

noi să întoarcă capul.

Nu pot să scăp de sentimentul unei acţiuni supranaturale şi mă întreb dacă peisajul acesta tipic – o casă veche, cu o grădină şi nişte copaci groşi a căror trunchiuri negre se disting perfect pe albul zăpezii peste care se răsfrânge lumina galbenă a stâlpilor de pe marginea şoselei – poate fi locul unde se va înfăptui această acţiune. Ș i deodată, tot acest loc capătă pentru mine un farmec neasemuit, tocmai pentru că este atât de tipic şi lipsit de farmec pentru ceilalţi, dar pentru mine, în scurt timp, va fi locul care îmi va schimba viaţa. Poate din această cauză un criminal se întoarce întotdeuna la locul faptului, pentru că se îndrăgosteşte de acel loc. Ajung în curtea grădiniţei şi mă grăbesc să mă ascund după un copac gros, de lângă trotuar, timp în care Ea face la dreapta, pe strada unde mi-am lăsat maşina. Aştept.

Azi zăpada a fost curăţată de pe trotuare, aşa că o pot auzi pe Ea cum se apropie cu mersul ei uşor; o dau de gol tocurile de la cizmele verzi pe care le poartă. În filmul Cat on a Hot Tin Roof, personajul interpretat de Paul Newman, povesteşte că bea până ce un clic se produce în capul lui, atunci totul se linişteşte. Atunci când aşteptam un clic s-a produs şi în capul meu, tot ce auzeam era doar sunetul tocurilor Ei, boc-boc-boc. Cu cât se apropia mai mult, cu atât eu mă ghemuiam mai mult, astfel deveneam mai greu de observat, însă, mai ales, mă pregăteam pentru un salt asupa Ei, exact cum face o felină în savana africană; după ce s-a apropiat destul de pradă, cu corpul lăsat puţin în jos, se mai ghemuieşte puţin, apoi se lansează spre pradă, cu un avânt ucigător. Când Ea a ajuns în dreptul meu, am simţit, din nou, în corp cum este dezlănţuit un nou val de adrenalină. M-

am angajat şi eu într-un salt ca cel al unei feline. Am pus un picior pe gardul mic de beton, iar cu mână dreaptă, pe la spate, am apucat-o pe Ea; mi-am băgat mână pe sub braţul ei şi i-am acoperit gura. M-am mişcat atât de repede încât nu şi-a dat seama de pericol, astfel că nu a avut timp să reacţioneze şi să-şi strângă corpul, oprindu-mă să-mi strecor braţul. Cu o singură sforţare am ridicat-o peste gărduţ şi în dosul copacului, i-am împuns, cu vârful de lance, carotida. Apoi am lăsat-o să cadă jos, în zăpadă, sub moleşeala dată de gândul că a primit o lovitură fatală. M-am aplecat să-i scot arma înfiptă în gâtul ei, iar sângele a început să curgă şiroaie din rană. Atunci am observat felul în care Ea se uita la mine; avea părul – „Ah! Părul ei minunat.” – răvăşit în şuvite pe fondul alb al zăpezii şi sprâncele cu vârfurile puţin arcuite în jos, într-o încruntare uşoară, iar chipul ei trăda doar o singură întrebare: De ce? Ah! Recunosc privirea, era aceeaşi privire cu care mi-a replicat aceleaşi cuvinte când am întrebat-o cum o cheamă; asta se întâmplase în clasa a douăsprezecea, când mi-am făcut curaj să o opresc pe stradă şi să vorbesc pentru prima oară cu Ea, dar a fost şi ultima oară. Obrajii i s-au făcut albi, parcă goliţi de sânge, doar buzele ei au căpătat culoarea unui roşu aprins şi nici când mie nu mi s-a părut mai frumoasă; mi se părea că adolescenta după care tânjeam s-a transformat în femeie chiar în faţa ochilor mei. Dar această frumuseţe nu a durat mult, doar o secundă, căci pe chipul ei au început să se amestece culori ale morţii.

Epice


42

Poate din această cauză un criminal se întoarce întotdeuna la locul faptului, pentru că se îndrăgosteşte de

În filmul Cat on a Hot Tin Roof, personajul interpretat de Paul Newman, povesteşte că bea până ce un clic se produce în capul lui, atunci totul se linişteşte.

Un eu feminin plasat într-un astăzi permanent şi două voci masculine, Malina şi Ivan, între care se interpune şi o a treia, aceea a unui tată simbolic. Spaţiul-capsulă, locuinţa de pe Ungargasse 6, este dilatat şi capătă prin urmare dimensiuni cosmice. Orice noţiune temporală este abolită. Personajele devin prizonierele unui prezent continuu, căruia nu i se pot sustrage, dar care păstrează in nuce reminiscenţe ale unor lumi ancestrale. Peste toate se ridică în final un semn de întrebare – a fost sau nu a fost crimă? E drept ca în urma acestui scurt excurs prin Malina s-ar putea trasa deja un traiect imaginar al desfăşurării narative: avem triunghi amoros, obscuritate şi crimă. Aparent, formula ideală pentru un roman de luat în vacanţă, cu condiţia să adoptăm poziţia unor cititori care pândesc evenimenţialul, chiar şi acolo unde el nu există. O lectură facilă nu doar că ar ocoli substratul romanului, dar ar transforma însuşi actul receptării textului într-o activitate superfluă, pentru că nu ar da naştere decât unui şir de întrebări naive (Au personajele o existenţă reală? Cine este supranumitul tată ? A fost crimă sau sinucidere?). Încă de la bun început trebuie acceptat pactul cu lumea ficţională. Primul contact cu aceasta stă sub semnul unei convenţii cu caracter aparent explicativ pe care o propune chiar autoarea – o listă în care figurează principalii actanţi din Malina. Determinatele biografice, raportarea la dimensiunile temporală şi spaţială din această primă parte creează impresia de control asupra textului, situaţie care va fi, însă, imediat răsturnată de pătrunderea bruscă într-o lume guvernată de astăzi, în care totul se relativizează. Contururile obiectelor devin neclare, echivocul din exprimarea personajelor apare din ce în ce mai pregnant, drept urmare situaţiile în sine ajung să stea sub semnul ambiguităţii. Efectul este sporit de evenimentele

care se precipită în ultima parte a romanului, culminând cu dispariţia eului feminin în condiţii incerte. Axele temporală şi spaţială care ar fi putut trasa coordonatele unui anumit cadru social sunt substituite prin linii vagi ce se întrepătrund contrazicând orice principiu raţional, ca într-un coşmar suprarealist. În aceste condiţii chiar şi contururile personajelor se estompează, reducându-se la esenţă. Malina întruchipează partea raţională, dominată de conştiinţa lucidă, în vreme ce Ivan se situează la polul opus, ca adept al perceţiei subiective a existenţei din prisma senzaţiilor şi a dimensiunii afective. Eul feminin se găseşte undeva la mijloc; îl alege pe Ivan, pentru care nutreşte o pasiune devoratoare, dar în acelaşi timp nu poate renunţa nici la Malina, în care se regăseşte la nivel spiritual. Toată această schemă s-ar concretiza -într-o cheie de lectură care ar urmări evenimenţialul- sub forma clasicului triunghi amoros. În Malina, însă, existenţa concretă a celor două personaje masculine trebuie privită cu circumspecţie, atâta vreme cât autoarea oferă în final o altă perspectivă asupra relaţiei dintre cei trei. În acestă cheie de lectură, Ivan şi Malina ar coexista, complementar şi totodată divergent, în aceeaşi entitate umană, fiind de fapt proiecţii ale eului feminin. Lectura devine cu adevărat captivantă pe parcurs, o dată cu pătrunderea în universul ficţional şi cu asumarea rolului de cititor activ în procesul receptării textului. În acel moment se poate revela o lume halucinantă, care oferă multiple posibilităţi de explorare. Principalul argument rămâne, însă, acela al autenticităţii romanului, al cărui motiv central - motivul dublului - e statornicit sub forma conştiinţei scindate în fiecare dintre noi. Ingeborg Bachmann, Malina, Humanitas, 2007

Sub lupa Junimii


43

Mihaela MIHU

A FOST SAU N-A FOST?

Romanul Malina: formula ideală

pentru un roman de luat în vacanţă,

cu condiţia să adoptăm poziţia unor cititori care

pândesc evenimenţialul, chiar şi acolo

unde el nu există

Format în 1974 de un grup de studenţi cu reale calităţi artistice, Cenaclul Moldavia a fost şansa de afirmare a unor nume care demult sunt personalitaţi artistice pe scenele din ţară şi din străinătate. Dacă ar fi să amintim doar „Divertis”, „Ne-am ars armonia”, „Fără cârmaci” -la umor- sau „Flacăra folk 73”, „Opinia folk”, „Estudiantina”, “Nu Acum”, „Măr verde”-la folk - şi tot nu am putea cuprinde numărul mare de membri ai cenaclului care au contribuit din plin la marea mişcare artistică studenţescă şi uneori marea mişcare socială din România. Aşadar, Moldavia a fost, este şi va fi o şansă pentru toţi tinerii, un loc unde poţi fi cu adevărat TU.

INTEREFERENŢE

Cenaclul - Spectacol

MOLDAVIA


44

Cenaclul SF

UNESCO - Quasar

Clubul Unesco-Quasar Iaş i (QI) funcţionează în cadrul Casei de Cultura a Studenţilor Iaşi. Din 2002 este şi partener al Muzeului Literaturii Române din Iaşi în organizarea unor acţiuni din domeniul „Literaturilor imaginarului”. Clubul a fost înfiinţat în anul 1979 de către un „club de inţiativă” (fani deveniţi ai literaturii lui Gerard Klein - Seniorii războiului) compus din: George Ceauşu, Dragoş Jaluba, Dan şi Lucian Merişca, George Pânzaru, Sorin Simion, Dan Petrescu şi alţii. Aria tematică este aceea a unui club orientat spre diverse forme de exprimare

a r t i s t i c ă ş i ş t i i n ţ i f i c ă . Sâmburele activităţii îl forma literatura SF (beletristică, critică şi eseistică de specialitate), cu d e s c h i d e r i l e necesare spre genul conex, reprezentat în special de literatura fantastică şi de avangardă.

Diversele forme de exprimare artistică în perimetrul specificat nu au fost ocolite: muzică electronică, grafică, pictură, colaj, fotografie, teatru, modern dance etc. Sunt de asemenea bine primite la şedinţele clubului teoriile „ştiinţifice dar fantastice, deocamdată” intersectând ştiinţele de frontieră şi „Cazurile neelucidate încă”.

Documents

Junimea studenteasca nr.3 / decembrie 2010