UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 343.12(043.3)

MOREGA DIANA ELENA

LEGITIMA APĂRARE ŞI STAREA DE NECESITATE

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: GHEORGHIŢĂ Mihail,

doctor habilitat în drept,

profesor universitar

Autorul:

CHIŞINĂU, 2013

2

© MOREGA Diana Elena, 2013

3

CUPRINS

ADNOTARE (română, engleză, rusă) ....................................................................................... 4

LISTA ABREVIERILOR ........................................................................................................... 7

INTRODUCERE ......................................................................................................................... 8

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL SUPUS CERCETĂRII ...................................... 21

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice publicate la tema tezei în Republica Moldova şi

România ........................................................................................................................ 21

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice publicate la tema tezei în alte state .............................. 33

1.3. Concluzii la capitolul 1 ................................................................................................. 38

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ

CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ...................................................................................... 40

2.1. Conceptul şi natura juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ............ 40

2.2. Aspecte de drept comparat privind cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei ............................................................................................................................. 51

2.3. Concluzii la capitolul 2 ................................................................................................. 62

3. LEGITIMA APĂRARE .......................................................................................................... 65

3.1. Aspecte evolutive şi conceptuale privind legitima apărare .......................................... 65

3.2. Condiţiile legitimei apărări ........................................................................................... 83

3.2.1. Condiţii referitoare la atac ................................................................................ 85

3.2.2. Condiţii referitoare la apărare ........................................................................... 114

3.3. Efectele şi depăşirea limitelor legitimei apărări ........................................................... 123

3.4. Concluzii la capitolul 3 ................................................................................................. 139

4. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE ............................................................................ 143

4.1. Aspecte evolutive şi conceptuale privind starea de extremă necesitate ........................ 143

4.2. Condiţiile stării de extremă necesitate .......................................................................... 156

4.2.1. Condiţii privind pericolul ................................................................................. 156

4.2.2. Condiţii privind acţiunea de salvare ................................................................. 171

4.3. Depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate. Efectele stării de

extremă necesitate ......................................................................................................... 182

4.4. Concluzii la capitolul 4 ................................................................................................. 189

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ................................................................... 192

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 201

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ..................................................... 214

CV-ul autoarei ............................................................................................................................. 215

4

ADNOTARE

Morega Diana Elena. Legitima apărare şi starea de necesitate. Teză de doctor în drept la

specialitatea 12.00.08 Drept penal (drept penal), Chişinău, 2013.

Structura tezei. Lucrarea cuprinde adnotări în trei limbi, lista abrevierilor, cuprins, introducere,

patru capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 248 titluri, 196 pagini de text de bază.

Rezultatele obţinute sunt publicate în 10 lucrări ştiinţifice.

Cuvinte cheie: cauze care înlătură caracterul penal al faptei, legitimă apărare, stare de extremă

necesitate, atac, apărare, proporţionalitate.

Domeniul de studiu. Prezenta lucrare aparţine domeniului Drept penal, în special părţii generale.

Cercetarea se axează pe instituția cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, legitima apărare şi

starea de extremă necesitate ocupând locul central în această abordare.

Scopul lucrării constă în cercetarea complexă a legitimei apărări și a stării de extremă necesitate –

cauze care înlătură caracterul penal al faptei prin prisma punctelor de vedere doctrinare şi rezolvărilor

jurisprudenţiale în materie, cercetării comparative în diferite perioade istorice de dezvoltare și în diferite

sisteme de drept, în special cel din Republica Moldova și România, precum și elaborarea recomandărilor

corespunzătoare în vederea perfecționării legislației penale în vigoare.

Obiectivele constau în identificarea, propunerea şi susţinerea unor soluţionări argumentate ştiinţific

pentru problemele de drept controversate din doctrina juridică şi care au avut rezolvări neunitare în

jurisprudenţă, precum şi în modificarea şi perfecţionarea reglementărilor legale în materie.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Studiul întreprins a permis observarea critică a limitelor

reglementărilor date legitimei apărări şi stării de extremă necesitate în dreptul penal moldovenesc şi cel

român, formularea de propuneri de lege ferenda judicioase, temeinic argumentate ştiinţific, aducându-ne

astfel aportul la perfecţionarea prevederilor legale în discuţie.

Problema ştiinţifică importantă care a fost soluţionată constă în faptul că s-a reuşit, în baza

studierii şi analizei unui amplu material ştiinţific, conturarea şi propunerea unei modalităţi optime de

expunere juridico-penală a conținutului instituțiilor legitimei apărări şi stării de extremă necesitate,

propunerea unor recomandări în vederea perfecționării legislației penale în vigoare.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Întreaga cercetare se integrează

generalităţii şi principialităţii reglementării juridice în materia investigată, realizând o îmbinare a teoriei şi

practicii dreptului, pentru ca, în final, să contribuie atât la clarificarea unor opţiuni, puncte de vedere

doctrinare, discutabile, la înlăturarea rezolvării jurisprundenţiale greşite a unor probleme de drept, la

realizarea unor practici judiciare unitare în materie, precum şi la perfecţionarea reglementărilor legale

considerate necorespunzătoare.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Lucrarea constituie un punct de reper atât în activitatea

didactică, cât şi în cea practică a juriştilor preocupaţi de instituţia cauzelor care înlătură caracterul penal al

faptei.

5

ANNOTATION

Morega Diana Elena. Self - Defense and the State of Necessity. PhD Thesis. Chisinau, 2013.

Thesis structure. The research contains annotations in three languages, list of abbreviations,

content, introduction, four chapters, 196 pages of basic text, general conclusions and recommendations,

bibliography 248 titles). The outcomes of this research have been published in 10 scientific works.

Keywords: causes that remove the criminal nature of the act, self-defence, state of necessity

(justifiable act; internal emergengy situation; state of emergency), attack, defense, proportionality.

Field of study. This study falls within the Criminal law, particularly the general part. The research

focuses on eliminating the criminal nature of the crime causes, self-defense and state of extreme necessity

occupying a central place in this approach.

Goal and objectives. The goal of this paper is represented by the thorough knowledge of the

meaning and significance of the institution of self-defense and the state of extreme emergency as well as

of their specific conditions and the problems that occur when it comes to their application in judicial

practice.

The objectives consist, on the one hand of identifying, proposing and supporting scientifically

proven solutions to controversial issues of law and legal doctrine that had primarily inconclusive or non-

unitary solutions in case law and, on the other hand, of modifying and improving the statutory

regulations.

Novelty and scientific originality. The undertaken study has allowed the critical observation of the

regulations done to self-defense and state of extreme emergency in the Moldovan and Romanian criminal

law making reasonable, scientifically based suggestions of de lege ferenda means a contribution to

improving the legislation in question.

The important scientific problem solved. The undertaken study has allowed the observation of

critical limits attributed to the self-defense and state regulations of vital necessity in Moldovan and

Romanian criminal law, as well as making judicious suggestions of law that is scientifically sound,

bringing us to contribute to the improvement of the legislation in question.

Theoretical significance and applied value. The hole research is done according to the general

and judicial character of the legal regulations, providing a mix of theory and practice of law; it leads,

ultimately, to the clarification of options, of questionable doctrinal points of view, to the removal of

erroneous jurisprudence in resolving legal issues, to the carrying out of unitary legal practices, as well as

to the improvement of legal regulations that are considered inappropriate.

Implementation of the scientific results: The paper is a landmark both for teaching and practical

activities for law-writers and lawyers interested in the controversial issue of the causes that remove the

criminal nature of the crime.

6

РЕЗЮМЕ

Морега Диана Елена. Самооборонa и состояние крайней необходимости. Диссертация на

соискание учёной степени доктора права.

Кишинев, 2013.

Структура работы. Работа состоит из аннотаций на трёх языках, списка сокращений,

содержания, введения, четырёх глав, общих выводов и рекомендаций, библиографии из 248

источников, 196 страниц основного текста. Результаты исследования опубликованы в 10 научных

работах.

Ключевые слова: причины, которые исключают преступный характер деяния, самооборона,

состояние крайней необходимости, атака, защита, пропорциональность.

Область исследования. Уголовное право, в частности его общая часть. Исследования

направлены на причины, устраняющие преступный характер деяния, самооборону и крайнюю

необходимость, занимающих центральное место в работе.

Цель и задачи. Целью является более глубокое понимание смысла и правового значения

состояния крайней необходимости и самообороны, условий которые им присущи, проблемам

возникающим в юридической практике с этой точки зрения. Задачи исследования состоят в

определении, предложении и поддержки научных урегулирований спорных вопросов доктрины

права, в решении безрезультативных или неунитарных подходов в юриспруденции, а также в

изменении и совершенствовании нормативных актов.

Научная новизна и оригинальности. Проведенное исследование позволило критическое

наблюдение урегулирований в области самообороны и крайней необходимости в молдавском и

румынском уголовном праве, что привело к разумным и научно-обоснованным предложениям de

lege ferenda, в чём и выражается наш вклад в совершенствование законодательства в данной

области.

Научная задача нашедшая решение состоит в том, что основываясь на исследовании

обширного научного материала предлогается оптимальная модель юридическо-уголовного

изложения содержания институтов самообороны и крайней необходимости; предлaгаются

рекомендации для совершенствования действующего уголовного законодательства

Теоретическая значимость и прикладное значение. Исследование фокусируется на

обобщённости и принципиальности юридического регулирования в данной области, сочетая

теорию и практику, с целью прояснения некоторых особенностей доктринальных точек зрения, а

также устранения сомнительных и ошибочных судебных решений, разработки единой судебной

практики и совершенствовании несоответствующих правовых норм.

Внедрение научных результатов. Работа может служить источником в дидактической и

практической деятельности юристов, интересующихся обстоятельствами, исключающими

уголовный характер деяния.

7

LISTA ABREVIERILOR

alin. - alineat

apud - citat după

art. - articol

C.I.P. - Curtea Internaţională Penală

C.c.R.M. - Codul Civil al Republicii Moldova

C.p.p.R.M. - Codul de procedură penală al Republicii Moldova

C.p.p.Rom. - Codul de procedură penală al României

C.p.R.M. - Codul penal al Republicii Moldova

C.p.Rom. - Codul Penal al României

C.p.Ucr. - Codul Penal al Ucrainei

C.p.Fr. - Codul Penal al Franţei

C.p.Germ. - Codul Penal German

C.p.Dan. - Codul penal al Danemarcei

C.p.F.R. - Codul Penal al Federaţiei Ruse

C.E.D.O. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.P.J. - Culegeri de practică judiciară

C.R.M. - Constituţia Republicii Moldova

C.Rom. - Constituţia României

etc. - şi alţii, şi altele, şi aşa mai departe

HP CSJ RM - Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova

ibidem - în acelaşi loc, în aceeaşi lucrare

idem - acelaşi, la fel

lit. - litera

M. Of. - Monitorul Oficial

nr. - numărul

p. - pagina

pct. - punctul

R.D.P. - Revista de Drept Penal

RM - Republica Moldova

R.R.D. - Revista Română de Drept

ş.a. - şi alţii (altele)

U.N.B.R. - Uniunea Naţională a Barourilor din România

urm. - următoarele

8

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

Starea actuală a criminalităţii în Republica Moldova se caracterizează prin indici extrem

de negativi atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Este suficient de a fi punctat faptul

că anual sunt înregistrate peste 30000 de infracţiuni, iar aproximativ 60% din ele fac parte din

categoria celor excepţional de grave, deosebit de grave şi grave. Totodată se observă tendinţă de

creştere a numărului de infracţiuni înregistrate. Astfel, dacă în anul 2008 în Republica Moldova

au fost înregistrate 23817 infracţiuni, atunci în 2011, numărul acestora a ajuns la cifra de 33621

[64].

Deopotrivă cu modificările negative a indicilor cantitativi ale criminalităţii, au loc şi

schimbări de ordin calitativ, înregistrându-se o mişcare evidentă spre organizare, profesionalism

şi înarmare.

Creşterea ratei criminalităţii, în special a numărului de infracţiuni cu caracter acaparator

şi violent-acaparator are impact asupra tuturor sferelor vieţii oamenilor, provocând o serioasă

stare de îngrijorare şi chiar anxietate în ceea ce priveşte viaţa persoanelor apropiate, integritatea

patrimoniului. Oamenii nu se mai simt în siguranţă nici acasă, nici la serviciu şi nici la odihnă.

Toate păturile societăţii moldoveneşti actuale conştientizează faptul că sunt neajutoraţi în faţa

criminalilor. O problemă de importanţă majoră în acest sens o constituie şi faptul că organele

menite să asigure securitatea populaţiei împotriva atentatelor criminale nu fac faţă cerinţelor

societăţii în lupta cu prevenirea săvîrşirii infracţiunilor.

Criza economică, exprimată prin reducerea locurilor de muncă, creşterea numărului de

şomeri, lărgirea numărului de familii social vulnerabile, imposibilitatea de a-şi asigura minimul

de trai, decalajul tot mai evident între păturile sociale măresc considerabil numărul de infracţiuni

îndreptate împotriva valorilor sociale protejate de lege.

În astfel de situaţii, când statul, prin intermediul organelor sale de forţă nu este capabil să

asigure protecţie efectivă a vieţii, sănătăţii, patrimoniului şi altor interese ale populaţiei, acesta

urmează să ofere posibilităţi destul de largi cetăţenilor săi pentru ca aceştia să-şi poată asigura

protecţie de sine stătător, cu orice mijloace, neinterzise de lege. Astfel de măsuri pot fi asigurate

prin diverse instrumente, inclusiv şi prin mijloace juridico-penale.

Codul penal al Republicii Moldova din 2002, cu modificările ulterioare, în comparaţie cu

legea penală anterioară, a propus un sistem nou al cauzelor care înlătură caracterul penal al

faptei. Astfel, în afară de cauzele tradiţionale – legitima apărare şi starea de extremă necesitate –

în acest sistem au fost introduse: reţinerea infractorului, riscul întemeiat, constrângerea fizică sau

psihică, executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului. În contextul întregului spectru de

9

măsuri statale orientate spre lupta cu criminalitatea, toate aceste instituţii joacă un rol foarte

important în procesul protecţiei intereselor cetăţenilor, consolidarea ordinii de drept şi securităţii

publice.

Totodată, recurgerea la astfel de măsuri pentru protecţia intereselor personale, dar şi

obşteşti, poate să atragă, în cazul nerespectării condiţiilor stabilite de lege, răspunderea penală a

celui care le aplică. Or, un astfel de risc într-adevăr există, în situaţia în care Codul Penal

stabileşte un şir de condiţii, de respectarea cărora va depinde dacă realizarea unei sau altei cauze

care înlătură caracterul penal al faptei se va încadra în limitele legalităţii sau nu.

De aceea, este necesar a cunoaşte anumite aspecte ale instituţiei legitimei apărări pentru a

putea apăra legitim valorile ocrotite şi a nu nimeri pe banca acuzaţilor pentru o faptă care nu

constituie infracţiune. Pe parcursul urmăririi penale, dar şi a dezbaterilor judiciare este greu de

calificat asemenea fapte şi de stabilit vinovăţia persoanei ce a activat în condiţii dubioase, mai

ales în lipsa martorilor.

Colaboratorii organelor respective sunt obligaţi să cunoască toate nuanţele şi condiţiile de

bază ale instituţiilor de drept cum ar fi atacul în caz de legitimă apărare, formele lui şi apărarea;

iar la starea de extremă necesitate – iminenţa şi inevitabilitatea pericolului.

Un moment important ce hotărăşte soarta persoanei implicate în conflict ţine de limitele

stării de extremă necesitate şi legitimei apărări. De aceea se impune cu necesitate analiza

amănunţită a detaliilor ce duc la depăşirea limitelor lor şi care sunt consecinţele survenite.

Lichidarea criminalităţii în perioada actuală este şi constituie nu numai sarcina organelor

de drept corespunzătoare, dar şi a oricărei persoane care este cointeresată ca în societate să

domine o atmosferă morală ridicată, stimulînd în acest mod înlăturarea actelor de huliganism, a

furturilor, omorurilor etc.

Dar, pentru ca cetăţeanul să manifeste acţiuni împotriva actelor criminale, trebuie, în

primul rînd, ca el să dispună de un grad înalt de conştiinţă şi cultură politică. Lupta contra

atacurilor antisociale ţin de morala şi demnitatea fiecărei persoane în parte, reprezentînd nişte

valori care caracterizează personalitatea umană. Uneori această luptă atrage după sine provocarea

de daune atacantului, acest lucru fiind legitim, pentru că chiar legea prevede dreptul la legitimă

apărare.

Apărând interesele statului, societăţii ori persoanei de la atacul social periculos prin

intermediul legitimei apărări, cetăţeanul are drepturi largi şi garanţii speciale. O condiţie

importantă pentru ridicarea nivelului de activitate a cetăţenilor pentru preîntîmpinarea atacului şi

ale faptelor social periculoase o are raţionalizarea justă şi aplicarea legitimei apărări şi ale altor

condiţii care înlătură caracterul penal al faptei.

Lucrarea prezentată vizează în parte fiecare din condiţiile menţionate şi anume faptul

10

neconfundării lor, pentru a determina dacă persoana care a realizat una din ele, poate purta sau

poate fi lipsită de răspundere penală. Acest fapt reiese din considerentul că aceste condiţii se

aseamănă după conţinut, dar au şi unele trăsături care le deosebesc. Sarcina lucrării este de a

evidenţia rolul acestor instituţii în viaţa social politică a persoanei şi de a ridica nivelul moral în

lupta cu criminalitatea.

În conformitate cu Codul Penal al Republicii Moldova poate fi trasă la răspundere penală

şi pedepsită persoana vinovată de săvîrşirea de infracţiuni; adică persoana care intenţionat sau

din imprudenţă a săvîrşit o faptă prejudiciabilă şi interzisă de legea penală. Fapta persoanei

trebuie să constituie o infracţiune, adică să conţină cele patru trăsături esenţiale: să fie prevăzută

de legea penală, prin descrierea elementelor ce caracterizează latura sa obiectivă; să fie săvîrşită

cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni; să prezinte prin

elementele ei obiective gradul prejudiciabil al unei infracţiuni şi să fie pasibilă de pedeapsă

penală.

În cazul recurgerii la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, persoana săvârşeşte o

infracţiune, însă, fapta acesteia, deşi include toate aceste trăsături, nu poate fi considerată

infracţiune avînd în vedere motivul care se află la baza acestei fapte, scopul urmărit de cel ce

săvârșește şi de alte împrejurări concrete.

Ştiinţa dreptului penal acordă o atenţie sporită studierii cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei, în special legitimei apărări şi stării de extremă necesitate, acestor instituţii ale

dreptului penal fiindu-le dedicate un şir întreg de lucrări elaborate atât de autorii din Republica

Moldova, cât şi de cei din România şi Federaţia Rusă. Lucrările editate la această temă au,

incontestabil, o importanţă teoretică, dar şi practică deosebită. Totodată, ţinem să menţionăm că

de cele mai multe ori, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost studiate aparte, fără

a fi analizate problemele generale ale acestora. Adesea autorii se expun pe marginea acestor

cauze pornind de la idei diversificate, formulând păreri divergente, uneori controversate privind

natura juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, criteriile de stabilire, dar şi

privind efectele acestora. Drept consecinţă a acestui fapt se constată o aplicare neuniformă în

practica judiciară a normelor cu referire la aceste cauze.

Actualitatea temei de cercetare a fost determinată şi de existenţa argumentelor în favoarea

distincţiei dintre cauzele justificative, prevăzute în legislaţia penală română, şi cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei.

Alte considerente în favoarea reintroducerii în doctrina juridică a disputei pe această

temă, sunt argumentele de natură istorică, dar şi necesitatea armonizării legislaţiei penale a

Republicii Moldova, dar şi a României cu cea a ţărilor din Uniunea Europeană, la care Republica

Moldova este în proces de aderare, iar România fiind membră începând cu 01.01.2007.

11

Lucrarea prezentată constituie doar o mică parte din volumul de lucrări dedicate cauzelor

care înlătură caracterul penal al faptei, şi în special legitimei apărări şi stării de extremă

necesitate. Fiind o temă importantă cu caracter valorificator, rămîne a fi şi o problemă a

actualităţii, datorită faptului că permanent sunt întîlnite cazuri cînd persoana este nevoită să

manifeste iniţiativă în starea de extremă necesitate şi să apere sau să se apere în cazul legitimei

apărări ori la reţinerea infractorului. Prin realizarea dreptului la legitimă apărare se pot evita

unele infracţiuni şi unele fapte, care după caracterul lor periculos atentează la interesele

persoanelor sau ale statului.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din momentul în care s-au

ivit, dar pentru ca efectele lor să opereze este necesar ca existenţa stărilor, situaţiilor sau

împrejurărilor respective să fie constatate de organele judiciare. Existenţa unei cauze care

înlătură caracterul penal al faptei împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi poate fi

studiată în orice stadiu al procesului penal.

Deşi prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit şi răspunderea penală, cauzele

care înlătură caracterul penal nu trebuie confundate cu cauzele de înlăturare a răspunderii penale

(amnistia, prescripţia, împăcarea părţilor) sau cu înlocuirea răspunderii penale.

Făcîndu-se distincţie între aceste cauze trebuie de evidenţiat încă o dată fiecare condiţie

în parte, pentru a arăta importanţa fiecărei instituţii în viaţa socială şi pentru a nu le confunda în

procesul examinării infracţiunii şi determinării pedepsei.

În executarea lucrării a fost folosită literatură a autorilor din Republica Moldova şi

România, dar şi a celor străini, la bază fiind puse art. 36 şi 38 ale Codului Penal al Republicii

Moldova şi art. 44 şi 45 Cod Penal Român.

Analiza cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei necesită o amplă incursiune în

majoritatea normelor de drept penal partea generală, o temeinică documentare, corelarea şi

interpretarea atentă a textelor de lege şi, nu în ultimul rând, eforturi deosebite de sistematizare şi

esenţializare a problematicii.

Prin implicaţiile pe care le au asupra situaţiei juridice, sociale, morale şi materiale ale

anumitor persoane – cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au o importanţă care

depăşeşte sfera limitată a dreptului penal, partea generală.

Cu toate acestea, numai cunoaşterea aprofundată a sensului şi semnificaţiei lor juridico-

penale, a condiţiilor care le sunt proprii şi a problemelor pe care le ridică aplicarea acestora în

practica judiciară sunt în măsură să pună în valoare adevărata lor importanţă.

Pe de altă parte, constituindu-se, de regulă, în stări, situaţii sau împrejurări de excepţie,

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei trezesc un interes sporit nu numai în rândul

specialiştilor în domeniul dreptului, ci şi în diverse alte medii şi categorii sociale interesate.

12

Iată, pe scurt, unele dintre motivele care ne-au determinat să abordăm această temă, pe

care nu ne-am propus a o epuiza, atât datorită faptului că ar necesita încă ani lungi de cercetare şi

documentare, cât şi pentru că posibilităţile noastre spaţio-temporale sunt în mod obiectiv

limitate.

Ne-am preocupat cu prioritate de cauzele prevăzute în art. 35-401 C.p.R.M., tratând în

mod special legitima apărare şi starea de extremă necesitate, deoarece celelalte cauze care

înlătură caracterul penal al faptei sunt tratate, de regulă, de către majoritatea specialiştilor, în

legătură cu alte instituţii ale dreptului penal.

Referindu-ne, de asemenea, la actualitatea şi importanţa temei, nu este pentru prima dată

când atenţia şi interesul specialiştilor – cercetători şi practicieni ai dreptului – sunt îndreptate

asupra importantei şi mereu actualei problematici a cauzelor care înlătură caracterul penal al

faptei.

Partea generală a dreptul penal, şi în special instituţia cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei, au făcut, în vreme, obiect de cercetare şi studiu a numeroase tratate, cursuri,

lucrări monografice, articole, note şi comentarii care s-au impus prin valoarea lor incontestabilă.

Domeniul vast şi generos al dreptului penal, partea generală şi încadrat, subsumat acel al

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, au fost stăruitor, grav, serios şi competent

lucrate.

Totuşi vasta, complexa şi deosebit de importanta problematică a cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei este departe de a fi fost epuizată, vidată ea rămânând mereu actuală,

deschisă şi permisivă cercetării.

Noua reglementare dată în dreptul penal român legitimei apărări – una dintre principalele

şi poate cea mai recent şi frecvent invocată, precum şi soluţionată în practica judiciară dintre

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, observaţiile, notele critice aduse acesteia în

doctrina juridică, ezitările şi soluţionările jurisprudenţiale adeseori contradictorii şi mai puţin

convingătoare, justifică odată în plus actualitatea şi necesitatea demersului de cercetare

întreprins.

Cel puţin aceste motivări principale, justifică opţiunea pentru cercetarea întreprinsă în

cadrul şi limitele prezentei lucrări.

Cercetarea exhaustivă a tuturor cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ni s-a

părut şi ne apare a fi mai puţin justificată şi necesară datorită, în primul rând, întinderii prea mari

pe care ar fi luat-o demersul de cercetare întreprins şi corespunzător al lucrării întocmite şi, în al

doilea rând, prezenţei mai rar întâlnite a unora dintre acestea în cazuistica judiciară.

De aceea, demersul pe care l-am întreprins s-a limitat la cercetarea doar a legitimei apărări şi

a stării de extremă necesitate dintre toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

13

Obiectul cercetării îl constituie legitima apărare şi starea de extremă necesitate – cauze

care înlătură caracterul penal al faptei, instituții ale dreptului penal.

Autoarea are puncte de vedere proprii şi cu privire la terminologia folosită de Codul

penal în ceea ce priveşte denumirea instituţiei cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. S-

a considerat că aceasta apare ca total inadecvată în raport cu funcţia îndeplinită de aceste cauze

care nu sunt destinate să înlăture un caracter penal preexistent, ci să împiedice pur şi simplu

formarea acestuia la faptele săvârşite în împrejurările, stările şi situaţiile creditate în toate

ipotezele reglementate expres în art. 36 şi urm. din Codul penal al Republicii Moldova, cu

expresia „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de lege”. În legătură cu această susţinere

doctoranda arată că, adevărata funcţie a cauzelor analizate este aceea de a împiedica constituirea

caracterului infracţional al faptei, ceea ce ar conduce la concluzia că denumirea corectă a

acestora ar trebui să fie aceea de cauze care împiedică constituirea infracţiunii.

Periplul ştiinţific, documentar demonstrează că diversitatea cauzelor care împiedică

constituirea infracţiunii sub raportul mecanismelor de acţiune a temeiului instituirii legale sau

recunoaşterii lor doctrinare sau jurisprudenţiale pledează pentru o abordare diferenţiată a raţiunii

acestora – chiar dacă pe ansamblu toate îndeplinesc funcţia comună – de a împiedica constituirea

faptei ca infracţiune.

Scopul şi obiectivele tezei

Scopul lucrării constă în cercetarea complexă a legitimei apărări și a stării de extremă

necesitate – cauze care înlătură caracterul penal al faptei prin prisma punctelor de vedere

doctrinare şi rezolvărilor jurisprudenţiale în materie, cercetării comparative în diferite perioade

istorice de dezvoltare și în diferite sisteme de drept, în special cel din Republica Moldova și

România, precum și elaborarea recomandărilor corespunzătoare în vederea perfecționării

legislației penale în vigoare.

Alegînd tema dată ne-am propus de a elucida principalele cauze care exclud caracterul

infracţional al faptei, starea de extremă necesitate şi legitima apărare, analizînd situaţii dubioase

care, după părerea noastră prezintă un interes vădit, prin prisma teoriei şi exemplelor practice a

atenţiona asupra unor lacune din legislaţia penală existentă şi de a formula propuneri obiective în

ceea ce priveşte obiectul de discuţie abordat.

Materialul expus în lucrare ţine de identificarea, propunerea şi susţinerea unor soluţionări

argumentate ştiinţific pentru problemele de drept controversate în doctrina juridică şi care au

avut rezolvări neconvingătoare sau neunitare în principal în jurisprudenţă; precum şi în

modificarea şi perfecţionarea reglementărilor legale în materie.

Pentru a realiza scopul propus au fost stabilite următoarele obiective:

- analiza succintă a unor repere evolutive în materia cauzelor care înlătură caracterul

14

penal al faptei, a legitimei apărăi şi a stării de extremă necesitate;

- elucidarea conceptului, sferei de aplicare, modului de constatare şi efectelor cauzelor

care înlătură caracterul penal al legitimei apărăi şi a extremei necesităţi;

- identificarea deosebirilor dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi

cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării, faţă de cauzele de

neimputabilitate, precum şi de instituţia înlocuirii răspunderii penale;

- cercetarea comparată a legislaţiei diferitor state cu privire la cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei; analiza cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei din legislaţia

Republicii Moldova şi României comparativ cu alte state;

- înaintarea unor propuneri, inclusiv cu caracter de lege ferenda, de racordare a

normativului în vigoare al Republicii Moldova şi României la cel al Uniunii Europene pe

domeniul cercetat;

- aprecierea şi identificarea lacunelor controverselor doctrinare în materia legitimei

apărări şi a stării de extremă necesitate;

- constatarea şi soluţionarea controverselor de practică judiciară în materia legitimei

apărări şi stării de extremă necesitate;

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Caracterul novator al rezultatelor obţinute e determinat de faptul că investigaţia

întreprinsă reprezintă o încercare de a efectua o cercetare complexă a celor două cauze care

înlătură caracterul penal faptei – legitima apărare şi starea de extremă necesitate, în baza căreia

au fost formulate concluzii şi recomandări teoretice în vederea perfecţionării continue a

legislaţiei şi propunerea anumitor soluţii de ordin practic.

Prezenta lucrare reprezintă o cercetare juridică, integrală după conţinut, a unei probleme

destul de vehiculate la nivel de discuţii şi sub aspect doctrinar în Republica Moldova, dar care

mai generează polemică şi propuneri de modificare şi perfecţionare a legislaţiei naţionale. Pe

lângă faptul că au fost analizate opiniile existente în literatura de specialitate autohtonă, s-a făcut

referire şi la modalităţile de abordare a acestei probleme în alte state. Studiul de faţă readuce în

discuţie un subiect destul de controversat nu doar pentru doctrina penală din Republica Moldova

şi România, dar şi pentru dreptul penal contemporan în general.

Cercetarea întreprinsă a permis observarea critică a limitelor unor noi reglementări date

legitimei apărări în dreptul penal român – art. 44 alin. (21) C.p.Rom. – formularea de propuneri

de lege ferenda judicioase, temeinic argumentate ştiinţific, aducându-ne astfel aportul la

perfecţionarea prevederilor legale în discuţie.

Noutatea ştiinţifică a lucrării este dată şi de faptul că în contextul examinării celor două

cauze s-a încercat a stabili asemănările şi îndeosebi diferenţierile dintre acestea, s-a căutat şi

15

determinat justificarea lor socială şi juridică, elementele de definire ale fiecăreia dintre ele şi

criteriile care le deosebesc.

Lucrarea determină şi apoi propune justificat şi motivat reexaminarea unor puncte de

vedere doctrinare precum şi reorientarea rezolvărilor jurisprudenţiale.

Noutatea şi rezultatele studierii temei investigate îşi găsesc exprimare în următoarele

realizări ale cercetării de faţă:

1. Conturarea naturii juridice a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei;

2. Definiţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei;

3. Efectuarea unei delimitări clare dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi alte

categorii de cauze care au efect asupra răspunderii penale;

4. Analiza detaliată a condiţiilor legitimei apărări şi ale stării de extremă necesitate atât prin

prisma realizărilor doctrinare cât şi a soluţiilor practice date de instanţele judecătorești.

Rezultatele ştiinţifice principale înaintate spre susţinere sunt:

1) Propunem propria definiţie a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei,

2) Considerăm oportun ca pe viitor, toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, cu

caracter general, să fie reglementate unitar, în cadrul aceluiaşi capitol.

3) Propunem de lege ferenda modificarea dispoziţiilor art. 36 C.p.R.M și 38 C.p.R.M .

4) Propunem ca soluţiile instanţelor de judecată la examinarea cauzelor privind legitima apărare

şi starea de xtremă necesitate să se efectueze cu luarea în considerare a prevederilor art.2 alin.2 al

Convenţiei Europeane pentru Drepturile Omului.

5) Propunem ideea renunţării de lege ferenda la condiţia atacului material. În acest sens ar mai fi

de evidenţiat şi exemplul jurisprudenţei spaniole care după o lungă perioadă în care a interpretat

termenul „agresiune” din definiţia legitimei apărări în sensul pe care îl are sintagma „atac

material”, este pe cale de a reveni asupra acestei interpretări, admiţând în prezent existenţa

atacului şi împotriva unor valori imateriale ca onestitatea sau onoarea, soluţie susţinută fără

rezerve de doctrină.

6) Considerăm, s-ar putea renunţa de lege ferenda la condiţia pericolului grav, fără riscul unei

recurgeri abuzive la cauza justificativă a legitimei apărări. În ceea ce priveşte sfera valorilor

sociale care fac obiectul atacului şi care pot fi, în consecinţă, apărate, aceasta nu este limitată la

persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde şi la drepturile acestora şi la

interesul obştesc. Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului, capacitatea de apărare a

ţării, bunurile aparţinând proprietăţii publice sau orice alt interes important al colectivităţii.

7) Cu toate că starea de extremă necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi

este definită de legiuitor în art.38 din Codul penal al Republicii Moldova, cu regret, în practica

judiciară ea încă mai este confundată cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei cum

16

este, legitima apărare sau riscul întemeiat.

8) Mai propunem de asemenea, ca în ipoteza în care acţiunea de salvare în situaţia stării de

extremă necesitate a fost efectuată de un terţ, cel în favoarea căruia s-a intervenit va trebui să îl

despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în vreun raport de drept civil

cu acesta din urmă.

Apreciind noutatea rezultatelor obţinute în urma unei ample investigaţii, a fost posibilă

soluţionarea problemei ştiinţifice actuale de importanţă majoră exprimată prin faptul că s-a

reuşit, în baza studierii şi analizei unui amplu material ştiinţific, conturarea şi propunerea unei

modalităţi optime de expunere juridico-penală a conținutului instituțiilor legitimei apărări şi

stării de extremă necesitate, propunerea unor recomandări în vederea perfecționării legislației

penale în vigoare.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.

Ca o apreciere generală a conţinutului ştiinţific al tezei de doctorat, se poate afirma că

aceasta constituie o contribuţie la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, atât prin studiul aprofundat

şi sub multiple aspecte ale temei cercetate cât şi prin soluţiile judicioase ce au fost adoptate şi

argumentate în mod corespunzător. Valoarea ştiinţifică a lucrării rezultă şi din prezentarea

comparativă a doctrinei şi legislaţiilor penale moderne. Totodată sunt formulate şi unele

propuneri de lege ferenda. Şi din acest punct de vedere este de remarcat caracterul originar pe

care considerăm că îl prezintă lucrarea elaborată, deşi unele dintre respectivele propuneri pot

primi contraargumente, cel puţin, la fel de motivate.

Studiul ştiinţific realizat prin prezenta lucrare s-a axat pe cercetarea, cunoaşterea şi

aprofundarea reglementărilor legale în ceea ce priveşte legitima apărare şi starea de extremă

necesitate a multiplelor, complexelor şi delicatelor probleme ivite în doctrină şi în jurisprudenţă

cu privire la acestea. Examinând problemele considerate, au fost aduse în atenţie şi discuţie

opţiunile şi soluţionările pe care le-am apreciat a nu fi pe deplin justificate şi insuficient

convingătoare.

Întreaga cercetare se integrează generalităţii şi principialităţii reglementării juridice în

materia investigată, realizând o îmbinare a teoriei şi practicii dreptului; acceptând punctele de

vedere doctrinare şi rezolvările jurisprudenţiale considerate a fi judicioase şi convingătoare,

observându-le pe cele apreciate a fi greşite, insuficient motivate sau neconvingătoare; propunând

înlocuirea argumentată a acestora cu altele corespunzătoare literei şi spiritului legii.

Ea este în măsură să contribuie atât la clarificarea unor opţiuni, puncte de vedere

doctrinare, discutabile, la înlăturarea rezolvării jurisprudențiale greşite a unor probleme de drept,

la realizarea unor practici judiciare unitare în materie; precum şi la perfecţionarea

reglementărilor legale considerate necorespunzătoare.

17

Ca o apreciere generală a conţinutului ştiinţific al tezei de doctorat, se poate afirma că

aceasta constituie o valoroasă contribuţie la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, atât prin studiul

aprofundat şi sub multiple aspecte ale temei cercetate cât şi prin soluţiile judicioase ce au fost

adoptate şi argumentate în mod corespunzător. Valoarea ştiinţifică a lucrării rezultă şi din

prezentarea comparativă a doctrinei şi legislaţiilor penale moderne. Totodată sunt formulate şi

unele propuneri de lege ferenda. Şi din acest punct de vedere este de remarcat caracterul original

pe care îl prezintă lucrarea elaborată, deşi unele dintre respectivele propuneri pot primi

contraargumente, cel puţin, la fel de motivate.

Lucrarea de doctorat aduce la un loc toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,

analizând din perspectiva caracterului infracţional toate faptele care pot constitui infracţiuni în

domeniul de referinţă şi, în acelaşi timp, încearcă să se poziţioneze logic atât la nivel doctrinar,

cât şi aplicativ cu privire la încadrările juridice ale faptelor comise atunci când pot exista anumite

împrejurări, situaţii condiţii etc., care exclud infracţiunea şi pe cale de consecinţă răspunderea

penală. Cu această ocazie au fost analizate mai multe opinii din literatura de specialitate din

România, Republica Moldova, Federaţia Rusă şi din ţările membre ale Uniunii Europene,

concluziile desprinse fiind de maximă importanţă, deoarece există state comunitare în care unele

cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze justificative nu se regăsesc în legislaţia

acestora.

Valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării ştiinţifice, constă în:

- interpretarea şi explicarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei şi cauzelor

justificative, în scopul instituirii unei aplicări unitare a prevederilor legale în vigoare de către

organele şi organismele judiciare;

- analiza imperfecţiunilor, de care suferă normele juridice cu referire la legitima

apărare şi starea de extremă necesitate;

- concluziile şi recomandările formulate în teză pot înlesni procesul de înfăptuire a

justiţiei penale, precum şi procesul de predare şi asimilare a materiei dreptului penal în

instituţiile cu profil juridic, în acelaşi rând procesul de perfecţionare profesională continuă a

avocaţilor, procurorilor, judecătorilor şi a altor specialişti în domeniu;

- teza este axată pe ideea educării la cetăţeni a conştiinţei juridice şi a culturii juridice

în contextul apărării valorilor sociale legale contra atentatelor socialmente periculoase.

Suportul metodologic şi ştiinţific. Investigaţiile efectuate se bazează pe studierea

doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare existente în domeniul aplicării instituţiilor vizate. La

realizarea studiului, ca punct de reper a servit legislaţia penală a Republicii Moldova, României

şi a altor state. Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică, metoda juridică

comparativă, metoda istorică, metoda sistematică ș. a.

18

Cercetarea temei s-a fundamentat pe cunoaşterea şi studierea reglementărilor legale în

materie, a doctrinei juridice naţionale şi internaţionale, a jurisprudenţei din România şi

Republica Moldova. Investigaţiile întreprinse au avut în vedere în primul rând cunoaşterea şi

aprofundarea reglementărilor legislative în materia cauzelor care înlătură caracterul penal al

faptei, în special a legitimei apărări şi a stării de necesitate. Lucrarea s-a axat, în egală măsură pe

identificarea şi studierea rezolvărilor jurisprudenţiale de principiu, controversate sau neunitare în

materie.

Aprobarea rezultatelor

Rezultatele cercetării au format obiectul a 10 lucrări ştiinţifice şi au fost expuse la

Facultatea de Drept – Tg-Jiu a „Universităţii Titu Maiorescu” din Bucureşti, Facultatea de Drept

a Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Tg-Jiu, Facultatea Drept a Universităţii Libere

Internaţionale din Moldova.

Lucrarea constituie un punct de reper atât în activitatea didactică, cât şi în cea practică a

juriştilor preocupaţi de problematica cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei; fiind

susţinute în acest sens referate cu ocazia unor simpozioane, congrese organizate de U.N.B.R.,

Baroul Gorj.

Sumarul compartimentelor tezei

Teza este alcătuită din adnotări în limbile română, engleză şi rusă, lista abrevierilor,

introducere, patru compartimente divizate în paragrafe, concluzii generale şi recomandări,

bibliografie (lucrări ştiinţifice, acte normative şi de interpretare), declaraţia privind asumarea

răspunderii şi CV-ul autoarei tezei de doctorat.

În Capitolul 1: „Analiza situaţiei în domeniul legitimei apărări şi a stării de extremă

necesitate” am urmărit prezentarea celor mai importante publicaţii referitoare la tema lucrării.

Analiza întreprinsă în acest capitol nu se doreşte a avea un caracter exhaustiv, ci unul

exemplificativ, accentul punându-se pe valoarea ştiinţifică şi juridică a lucrărilor prezentate.

Având în vedere că cele două instituţii de drept abordate constituie obiect de studiu din

cele mai vechi timpuri şi materialele ştiinţifice analizate sunt din diferite perioade de timp,

accentul punându-se pe cele din ultimii ani.

Deşi aportul specialiştilor în drept din ultimii ani este de necontestat, mai ales dacă avem

în vedere modificările legislative intervenite, nu putem să facem însă abstracţie, să ne detaşăm de

autori consacraţi precum: Dongoroz V., Ionescu V. A., Dobrinoiu V., Antoniu G., Tanoviceanu

I., care au pus bazele acestor instituţii în dreptul penal modern şi contemporan.

Capitolul 2: „Consideraţii generale privind cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei” este dedicat, astfel cum însăşi denumirea sa o confirmă, unor aspecte cu caracter de

generalitate. Existenţa acestui capitol are un dublu rol: menirea de a oferi o perspectivă de

19

ansamblu asupra cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, ceea ce ne conferă şi

posibilitatea de a determina locul exact pe care îl ocupă în cadrul acestora legitima apărare şi

starea de necesitate.

Analiza întreprinsă în acest capitol ne permite o înţelegere corectă a acestor instituţii pe

mai multe planuri. Astfel, se porneşte de la noţiunea de cauze care înlătură caracterul penal al

faptei în Codul penal al Republicii Moldova şi Codul penal român, observându-se existenţa unei

identităţi de concepţii. Ulterior se au în vedere diferitele denumiri pe care le-a purtat această

instituţie în decursul timpului, optând argumentat pentru aceea de „cauze care înlătură caracterul

penal al faptei”. Un alt aspect abordat constă în clasificarea cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei în funcţie de mai multe criterii, cel al trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra

căreia îşi produce efectul fiind considerat cel mai important. De asemenea, am efectuat o analiză

comparativă a reglementărilor date cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în legislaţia

altor state.

Capitolul 3: „Legitima apărare” aprofundează această cauză care înlătură caracterul

penal al faptei. În partea de debut se are în vedere evoluţia reglementării legitimei apărări, una

dintre primele dovezi scrise în vechile legiuiri româneşti, datând din anul 1519, iar în anul

1646, Cartea românească de învăţătură reglementa legitima apărare în cadrul capitolului

intitulat „Cauze care apără de pedeapsă”, ca instituţie de sine stătătoare. Pornindu -se de la o

multitudine de teorii atât de natură obiectivă; cât şi de natură subiectivă se poate concluziona că

din punct de vedere ştiinţific nu există un drept de apărare, iar legea nu conferă un astfel de

drept, în realitate fiind vorba de o stare producătoare de consecinţe juridice determinate. Pentru

existenţa legitimei apărări, ca situaţie cu relevanţă juridică penală, Codul penal al Republicii

Moldova şi cel român prevăd îndeplinirea cumulativă a unor condiţii esenţiale referitoare la

existenţa atacului, pericolului şi a apărării, precum şi o serie de condiţii complementare

referitoare la fiecare dintre acestea.

Analizând prevederile legale ale alin. (3) art. 36 din Codul penal al RM în paralel cu cele

ale alin. (21) art. 44 Cod penal român, considerăm că prima reglementare este mai riguroasă din

cel puţin trei puncte de vedere care vizează: neinstituirea unei prezumţii legale de legitimă

apărare, locurile vizate prin acţiunea de pătrundere; precum şi modalitatea acţiunii de pătrundere;

motive care ne-au determinat să formulăm o serie de propuneri de lege ferenda.

În principiu, constatarea legitimei apărări înlătură nu numai caracterul penal al faptei, ci

şi caracterul acesteia de faptă ilicită civilă, ca temei al răspunderii civile.

Tot în acest capitol, s-au analizat şi situaţiile ipotetice în care legitima apărare ar intra în

concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei; concluzia fiind aceea că, de regulă,

prezenţa altei cauze înlătură incidenţa legitimei apărări, doar în cazuri speciale putându-se

20

discuta de o coexistenţă a acestora.

Capitolul 4 „Starea de extremă necesitate” prezintă o structură asemănătoare cu cea a

Capitolului 3, instituţia stării de extremă necesitate fiind abordată din aceleaşi perspective ca şi

cea a legitimei apărări.

Din punct de vedere istoric, în vechiul drept românesc, starea de extremă necesitate era

cunoscută sub aşa-numita „Lege a iertării” fiind prevăzută în Cartea românească de învăţătură (1646).

Fundamentul stării de extremă necesitate este stabilit cu ajutorul teoriilor emise de-a

lungul timpului, şi care, în marea lor majoritate considerau faptele comise în stare de extremă

necesitate ca fiind ilicite. În sistemul dreptului penal actual punctul de plecare în definirea stării

de extremă necesitate nu-l mai constituie ilicitul penal (infracţiunea), ci fapta prevăzută de legea

penală care, în raport cu realitatea stării de extremă necesitate, nu poate constitui infracţiune.

Denumită „stare de extremă necesitate”, această cauză care înlătură caracterul penal al

faptei este reglementată în termeni relativ asemănători atât în legea penală a Republicii Moldova,

cât şi în cea românească, deosebirea principală constând în faptul că în art.38 alin.(1) C.p.R.M.,

salvarea unui bun important al persoanei sau al altuia nu mai legitimează acţiunea de salvare şi

deci nu înlătură caracterul penal al faptei.

Ca şi în cazul legitimei apărări, pentru existenţa stării de extremă necesitate trebuiesc

îndeplinite cumulativ unele condiţii esenţiale referitoare la existenţa evenimentului sau

întâmplării care să genereze pericolul, pericolului şi a acţiunii de salvare.

Înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală, săvârşită în stare de

extremă necesitate nu are, de regulă, ca efect şi înlăturarea răspunderii civile a făptuitorului.

Concluziile generale şi recomandările sunt bazate pe conţinutul lucrării elaborate şi

reflectă cele mai importante idei ale autoarei, deşi pe alocuri au caracter strategic şi cutezător,

totuşi se desprinde o pondere inovaţională deosebită.

21

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL SUPUS CERCETĂRII

1.1. Analiza materialelor ştiinţifice publicate la tema tezei în Republica Moldova şi

România

Codul penal al R.S.S.M. din 1961 reglementa două cauze care înlăturau caracterul penal al

faptei: legitima apărare (art.13) şi extrema necesitate (art.14).

În Codul penal din 18 aprilie 2002, legiuitorul moldovean a prevăzut cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei în Capitolul III, art.35-40, fiind introduse, în afară de cele două cauze

tradiţionale, şi altele 3 – reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică şi riscul întemeiat.

Prin Legea nr. 277 din 18.12.2008 a fost lărgită sfera cauzelor generale care înlătură caracterul

penal al faptei, introducând executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului în categoria

stipulărilor legale care au înlăturat contradicţiile dintre prevederile art.31-33 ale Statutului CIP şi

legislaţia naţională.

În trei lucrări de specialitate de o înaltă ţinută ştiinţifică [14, p. 84; 15, p. 103-104; 16, p.

72-73], realizate de un prestigios colectiv de autori din Republica Moldova, sub redacţia

distinsului profesor universitar, doctor habilitat Barbăneagră A., se prezintă motivat opinii

referitoare la evoluţia şi legitimitatea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

Potrivit acestor lucrări, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de

diverse stări, situaţii, împrejurări, care au drept urmare că faptei prevăzute de legea penală îi

lipseşte una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăţia,

prevederea în lege.

În opinia noastră, referitor la caracterul prejudiciabil, ca una din trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, acesta priveşte pericolul social reprezentat de valorile sociale ocrotite de legea

penală ce pot fi vătămate printr-o faptă penală.

Distinsul profesor universitar, doctor habilitat Brînză S., referindu-se la pericolul social

al unor acte de conduită consideră că acesta reprezintă particularitatea acestora de a aduce

atingere sau de a periclita unele valori sociale de un anumit interes pentru societate [30, p. 14].

Analizând infracţiunea şi trăsăturile acesteia profesorul Mariţ A. remarcă faptul că,

deosebirea limită dintre infracţiune şi alte încălcări de lege se observă prin prezenţa a trei elemente

ale faptei: gradul pericolului social, caracterul ilegalităţii şi consecinţele juridice [152, p. 108].

Ne raliem deplin aserţiunii autorilor din RM, care subliniază în mod corect faptul că,

aceste cauze care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu cauzele de

liberare de răspundere penală (Cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală (Cap. IX) şi de

înlăturare a răspunderii penale sau consecinţele condamnării (Cap. XI).

22

Referindu-se la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, Macari I. [146, p. 228]

subliniază că, din punct de vedere teoretic acestea se împart în două grupe, prima cuprinzând

cauzele care indică lipsa semnelor infracţiunii, inclusiv a componenţei de infracţiune, iar a doua

incluzând cauzele care conţin componenţa de infracţiune, însă ele sunt legitime şi sunt prevăzute

de lege, chiar în cazul în care sunt însoţite de cauzarea unei daune.

Un alt colectiv de autori menţionează că o faptă concretă, săvârşită de o persoană, are

caracter penal dacă prezintă trăsăturile esenţiale cerute de legea penală pentru existenţa unei

infracţiuni ca atare şi întruneşte toate semnele pentru a fi încadrată în vreuna dintre dispoziţiile

normelor părţii speciale a Codului penal [27, p. 295].

Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături esenţiale exclude caracterul penal al faptei,

existenţa infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, răspunderea penală.

Forma clasică de interpretare a autorilor oferă lucrărilor [15, 16, 30, 152, 146, 27] şi un

caracter practico-aplicativ, ele fiind de real folos la aplicarea uniformă şi corectă a legislaţiei

penale în vigoare referitoare, în ultimă instanţă, la răspunderea penală care se impune a se stabili

cu certitudine dacă există sau nu într-o cauză concretă. Evident, că unele nuanţe controversate,

legate în principiu de momentul existenţei elementelor componente ale unei infracţiuni, lasă

câmp liber pentru opinii diferite cu privire la caracterul penal sau infracţional al unei fapte

concrete, aceste nuanţe nefiind până la capăt decise, pe alocuri, nici în literatura de specialitate a

Republicii Moldova.

Principalele probleme abordate în lucrarea lui Florea C. N. [125], nu au avut sarcina de a

arăta rolul şi locul acestor instituţii în lupta cu criminalitatea. Apărând interesele statului,

societăţii ori persoanei de la atacul social periculos prin intermediul legitimei apărări, cetăţeanul

are drepturi largi şi garanţii speciale. O condiţie importantă pentru ridicarea nivelului de

activitate a cetăţenilor pentru preîntîmpinarea atacurilor şi ale faptelor social periculoase o are

raţionalizarea justă şi aplicarea legitimei apărări şi ale altor condiţii care înlătură caracterul

periculos al faptei.

În articolul „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” publicat de Barbăneagră A.

[15] se face o prezentare de ansamblu a tuturor cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei,

prevăzute de C.p.R.M. în Capitolul III, acestea fiind: legitima apărare, reţinerea infractorului,

starea de extremă necesitate, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat, fără să cuprindă şi

executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului care a fost introdusă în urma modificărilor

legislative aduse Codului penal prin Legea nr. 277/18.12.2008 pentru modificarea şi completarea

Codului penal al Republicii Moldova.

O atenţie deosebită în cadrul articolului i s-a acordat legitimei apărări care, aşa cum

precizează autorul, „este în consens direct cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului

23

prevăzute în DUDO, CEDO”, precum şi în C.R.M.. Dintre condiţiile esenţiale care trebuiesc

îndeplinite pentru existenţa legitimei apărări, atacul este analizat în detaliu, în raport cu fiecare

condiţie specială pe care este necesar, la rândul său, să o realizeze.

Dintre atributele atacului cel al realităţii prezintă interes; nefiind reţinut şi de legiuitorul

român. Astfel, legislaţia română recunoaşte eficienţa legitimei apărări şi în cazul unui atac

putativ, dar care a produs convingerea celui ce se apără că este victima unui atac real (legitima

apărare putativă).

În ceea ce priveşte actualitatea atacului, autorul este de părere că acesta priveşte doar

perioada desfăşurării sale, opinie căreia ne raliem doar parţial adăugând şi atacul iminent, care,

deşi nu s-a produs, este pe cale să se producă, declanşarea sa fiind certă. Neincluderea atacului

iminent în sfera legitimei apărări ar aduce grave prejudicii celui aflat în pericol, obligându-l să

reacţioneze prea târziu, iar valorile protejate să fie iremediabil vătămate. Mai mult, având în

vedere constrângerea psihică a celui atacat, instinctul său de conservare; ar fi imposibil ca acesta

să nu reacţioneze în cazul unui atac iminent.

Un rol important în cadrul publicaţiilor de specialitate îl ocupă lucrarea „Drept penal.

Partea generală, vol. I” ai cărei autori sunt Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. şi care a

fost publicată în anul 2005 [28].

Structurată în 22 de capitole, lucrarea consacră un capitol distinct cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei, legitima apărare şi starea de extremă necesitate ocupând un loc

privilegiat.

Lucrarea prezintă atât importanţă teoretică, cât şi practică, creând posibilitatea examinării

comparative a celor două instituţii - legitima apărare şi starea de extremă necesitate - în Dreptul

Penal al Republicii Moldova , cât şi în cel al României.

Oprindu-ne asupra legitimei apărări, putem afirma că analiza întreprinsă este temeinică şi

riguroasă. Cu privire la atac, se admite şi posibilitatea celui iminent, nu doar a celui în curs de

desfăşurare ca şi în doctrina şi practica română. Termenul de „real” uzitat în acelaşi sens cu cel

de iminent considerăm însă, că nu ar fi cea mai bună soluţie atât datorită faptului că înţelesul său

literar este de „existenţă obiectivă” şi nu are valenţe temporale; deci nu vizează atributul

„imediat” al atacului aşa cum se doreşte; cât şi faptul că se poate produce o confuzie cu o altă

condiţie care trebuie îndeplinită de atac: de a fi real şi care de această dată chiar se referă la

aspectul existenţial, spaţial al atacului.

Cheptea A. [151], realizează o paralelă între noţiunea de infracţiune putativă şi legitimă

apărare putativă cu scopul de a elimina eventualele confuzii pe care cele două instituţii le-ar

putea crea. Citându-l pe Iacuşin V.I., autorul punctează: „infracţiunea putativă” există atunci

când hotărârea infracţională este urmată de o acţiune care nu are semnificaţie penală; în timp ce

24

în cazul „legitimei apărări putative” hotărârea este licită, însă acţiunea de apărare este ilicită.

În prima parte este analizat fundamentul legitimei apărări, pentru ca în cuprinsul lucrării

să se pună accentul pe „condiţiile subiective” pe care aceasta trebuie să le îndeplinească cu

privire la atac şi la apărare.

Abordând caracterul injust al atacului, autorul încearcă să soluţioneze problema juridică

controversată a atacului comis de un incapabil.

Soluţia pe care o propune este cea a legitimei apărări, iar nu cea a stării de extremă

necesitate, raliindu-se opiniei doctrinare a lui Mantovani F. în motivarea faptului că „eventuala

cunoaştere a iresponsabilităţii celui care atacă, poate fi valorificată pe terenul condiţiei

proporţionalităţii printr-o mai atentă analiză a posibilităţilor de care dispunea cel atacat.”

Deşi nu îmbrăţişăm această idee, aşa cum argumentăm în cadrul prezentei lucrări, nu

putem să nu recunoaştem valoarea sa ştiinţifică chiar şi la nivel de polemică şi noutate.

Cu privire la fapta săvârşită în apărare, se reţine că aceasta poate îmbrăca oricare dintre

formele sale: intenţie, culpă, preterintenție, dezbaterea fiind centrată pe posibilitatea existenţei

legitimei apărări şi în cazul săvârşirii faptei din culpă.

Botnaru S. [29, p. 158] abordează conceptual noţiunea stării de extremă necesitate şi este

demonstrat saltul de reglementare a noii prevederi în care îşi pune speranţele şi aprecierile care

sunt de o natură calitativ mult mai înaltă.

Bernicova M. [21, p.110] în articolul Noile cauze care înlătură caracterul penal al faptei

în legislaţia penală a Republicii Moldova, a accentuat abordarea şi incriminarea de către

legiuitor a acestor cauze la un nivel calitativ mai înalt comparativ cu vechea reglementare penală.

Autorii români Boroi A. şi Nistoreanu Gh. [26] îşi propun şi realizează o analiză a tuturor

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute în Codul penal român, partea generală:

legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit,

iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.

Având în vedere că se adresează în principal studenţilor, fiind un curs selectiv pentru

examenul de licenţă, abordarea acestor instituţii este mai degrabă una sumară, însă foarte concisă

şi coerentă, atingându-şi scopul didactico-ştiinţific pentru care a fost realizat.

Este de apreciat faptul că lucrarea abundă în exemple din practica instanţelor de judecată

deoarece conferă viitorilor jurişti, şi nu doar acestora, o înţelegere exactă a instituţiilor juridice

tratate, cât şi o fixare, memorare a acestora pe termen lung.

Distinşii profesori Nistoreanu Gh. şi Boroi Al. [26, p. 164], citând pe profesorul Antoniu

G. ş. a. [7, p. 54], definesc cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind acele

împrejurări, stări, cazuri, situaţii sau condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei, fac,

potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracțiunii să devină

25

imposibilă.

O lucrare de actualitate o putem considera şi pe cea a lui Paşca V. [176]. Deşi nu putem

aprecia publicaţia ca fiind una inovatoare, totuşi analiza pe care o realizează autorul cu privire la

modificările legislative aduse Codului penal român prin Legea nr. 247/2005, este importantă din

punct de vedere ştiinţific.

Astfel, se critică extinderea prezumţiei de legitimă apărare (şi la orice loc împrejmuit sau

marcat prin semne de hotar), evidenţiindu-se faptul că ceea ce s-a dorit iniţial de către legiuitorul

român a fi o garantare a dreptului de proprietate poate deveni cu uşurinţă un abuz de drept.

Dacă înainte de 1989 proprietatea privată era ca şi inexistentă, iar ulterior aceasta a fost

doar ocrotită prin legea fundamentală, garantarea ei s-a realizat mai târziu, prin intermediul unor

schimbări legislative profunde şi a unei practici judecătoreşti în acord cu acestea.

De la acest curs legislativ firesc, a unui stat care trece de la un regim totalitar, la unul

democratic, adoptarea unor soluţii legislative excesive considerăm că este la fel de nocivă, dacă

nu chiar mai nocivă ca lipsa unor garanţii reale ale proprietăţii. Întotdeauna este de preferat „aura

mediocritas”soluţiilor extreme, la care s-a recurs şi în reglementarea actuală.

În ceea ce priveşte prezumţia de legitimă apărare, aceasta este analizată, fără a fi însă

criticată de către autor. În opinia noastră, însă, considerăm că şi această prezumţie are un caracter

excesiv, aşa cum vom arăta în cuprinsul lucrării de faţă.

O altă publicaţie importantă este „Noul Cod penal. Comentat, vol. I” [12]. Excedând

abordările clasice ale cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, Antoniu G., prin prisma

modificărilor legislative aduse legitimei apărări prin introducerea art. 21

la art. 44 C.p.Rom.,

examinează problema controversată a naturii prezumţiei de legitimă apărare.

Raportându-se şi la rezolvările jurisprudenţiale date în sistemul de drept penal belgian

sau francez, soluţia pe care o propune este aceea a prezumţiei iuris tantum; iar nu iuris et de iure.

Casaţia franceză, arată autorul, încă din anul 1959, interpretând textul similar din Codul

penal francez a admis că prezumţia de necesitate a apărării nu are un caracter absolut, ci relativ.

Un alt argument adus în susţinerea prezumţiei relative este şi acela că în condiţiile

legislaţiei moderne, bazate pe o răspundere subiectivă ar fi greu de admis o răspundere obiectivă

a făptuitorului în cazul dat.

În ceea ce ne priveşte, trebuie să amintim că privim cu o anumită rezervă instituirea

acestei prezumţii de legitimă apărare, pe care o considerăm excesivă, fie ea şi cu caracter relativ,

singura pe care de altminteri am putea-o accepta ca şi soluţie de compromis.

Analizând formele pe care trebuie să le îmbrace fapta săvârşită în atac, în cazul

pătrunderii cu viclenie, se arată că aceasta nu ar putea să se înfăţişeze decât sub forma unui atac

consumat, în timp ce în cazul celorlalte modalităţi de pătrundere, apărarea ar avea caracter

26

legitim şi când atacul s-ar prezenta şi sub formă de tentativă. În opinia noastră, din punct de

vedere tehnico-juridic, susţinem că şi în cazul tentativei de pătrundere prin viclenie ar fi

legitimată apărarea, ca şi în cazul celorlalte modalităţi.

O problemă controversată în doctrină, aşa cum o numeşte şi autorul, este aceea dacă

persoana în stare de legitimă apărare este necesar să acţioneze cu intenţia de a se apăra (animus

defendendi) sau ar putea urmări şi alte scopuri (să se răzbune, să dea o lecţie agresorului).

De fapt, se pune în discuţie modul cum îşi produce efectele legitima apărare - in rem sau

in personam, făcându-se o analiză între două sisteme de drept: cel german care îmbrăţişează

ideea de animus defendendi şi cel italian care dă prioritate caracterului obiectiv al faptei.

Deşi se susţine că doctrina română, ca şi cea italiană ar fi adepta constatării in rem a

legitimei apărări, considerăm că o astfel de abordare ar conduce la consecinţe contrare dreptului

deoarece ar putea favoriza pe cei faţă de care nu sunt întrunite condiţiile stării de legitimă

apărare.

Pornind chiar de la afirmaţia autorului că „legislaţia modernă se bazează pe o răspundere

subiectivă” ne este greu să credem că ar putea să ignore caracterul in personam în aplicarea

legitimei apărări.

Mai mult, deoarece legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei, efectele acesteia se

produc in personam, pentru că de esenţa legitimei apărări (ca şi a celorlalte cauze care înlătură

caracterul penal al faptei) este caracterul său subiectiv.

Doar existenţa atacului este o situaţie obiectivă, pe care o poate invoca oricine, efectul

constrângător al acestei împrejurări asupra libertăţii de determinare şi dirijare a voinţei constituie

o împrejurare subiectivă, variind de la individ la individ, în funcţie de poziţia psihică a fiecăruia

din momentul săvârşirii faptei în apărare.

Opinăm că la stabilirea în concret a existenţei sau inexistenţei legitimei apărări trebuie

avute în vedere criterii atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv.

O lucrare de referinţă pentru tema abordată este „Codul Penal. Comentarii şi explicaţii”

editată de autorul roman Hotca M. A. [137]. Cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei le

sunt consacrate peste 120 de pagini: de la pagina 491 la pagina 612, ceea ce este însă, de salutat,

nu constă în volumul mare de pagini afectat unui capitol în cadrul unei lucrări de acest gen, ci în

importanţa problemelor pe care le abordează în cuprinsul acestora.

În concordanţă cu proiectul legislativ (la acea dată) privind noul Cod penal al României

(Legea nr. 286/2009), precum şi cu alte legislaţii occidentale, autorul îşi focalizează studiul, într-

o primă fază, pe noţiunea de cauze de inexistenţă a infracţiunii şi pe clasificarea acestora în

cauze justificative şi cauze de neimputabilitate.

Autorul aduce critici terminologiei actuale de „cauze care înlătură caracterul penal al

27

faptei” motivând că sensul cuvântului „înlătură” este acela de a da la o parte, de a îndepărta; fapt

ce ar conduce la ideea de existenţă a infracţiunii a cărei caracter penal ar fi ulterior înlăturat,

lucru inadmisibil, aşa cum se concluzionează. Expresia propusă pentru înlocuirea actualei

denumiri este aceea de cauze de inexistenţă a infracţiunii sau cauze care exclud infracţiunea.

Deşi suntem de acord cu aceste propuneri de ordin terminologic, considerăm însă, că nici

actuala denumire de „cauze care înlătură caracterul penal al faptei” nu produce nici un fel de

confuzie; ci, mai degrabă, este o chestiune de abordare, care ţine mai mult de momentul

constatării săvârşirii faptei în legitimă apărare. Astfel, dacă analizăm o faptă care se pretinde a fi

săvârşită în stare de legitimă apărare, ulterior producerii ei, mai întâi trebuie să observăm dacă

îndeplineşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni, iar ulterior dacă nu există vreo

împrejurare care să înlăture caracterul penal al faptei. Deci la constatarea ulterioară, la o primă

analiză, fapta trebuie să aibă caracter de infracţiune, altminteri nu am mai putea discuta de

legitimă apărare care este, însă, ulterior înlăturat (aşa cum prevede şi actuala denumire).

Dacă, însă, constatarea se face concomitent săvârşirii faptei sau s-ar avea în vedere o

faptă ce urmează să fie săvârşită în legitimă apărare, terminologia care ni se pare mai potrivită ar

fi aceea de cauze de inexistenţă a infracţiunii sau cauze care exclud infracţiunea, existenţa

acestor cauze fiind cunoscută putem discuta de săvârşirea unei fapte fără caracter penal.

Ca o concluzie, am putea afirma că pare mai potrivită uzitarea denumirii de „cauze care

înlătură caracterul penal al faptei” în practică, deoarece, în general, constatarea legitimei apărări

este ulterioară săvârşirii faptei, în timp ce în doctrină (unde discuţiile se poartă aprioric),

considerăm că ar putea fi utilizat şi denumirea de cauze de inexistenţă a infracţiunii sau cauze

care exclud infracţiunea.

Un alt aspect sensibil, analizat, constă în delimitarea cauzelor de inexistenţă a infracţiunii

faţă de cauzele care exclud răspunderea penală şi de cauzele de stingere a executării sancţiunilor

de drept penal.

Şi în legislaţiile occidentale actuale se creează confuzii pornind de la chiar denumirea

dată cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, arată autorul, Codul penal italian

(art.52), la definirea legitimei apărări foloseşte expresia „non e punibile”, putându-se interpreta

că este o cauză de nepedepsire; exemplele de acest gen continuând cu cele din legislaţia spaniolă.

Lucrarea se evidenţiază şi prin faptul că tratează o serie de cauze de inexistenţă a

infracţiunii, altele decât cele prevăzute de Codul penal, şi de altfel mai puţin examinate în

doctrină, cum ar fi: existenţa unor obiceiuri sau ritualuri, existenţa unor manifestaţii publice

spontane determinate de diverse evenimente (sărbători, manifestări culturale), intervenţiile

medicale etc.

Legitima apărare şi starea de extremă necesitate, alături de celelalte cauze care înlătură

28

caracterul penal al faptei prevăzute în art.44-51 C.p.Rom sunt temeinic analizate, în funcţie de

fiecare condiţie pe care acestea trebuie să le îndeplinească.

Cu privire la efectele legitimei apărări, Hotca M.A., raliindu-se susţinerilor lui Antoniu G.,

pe care îl şi citează, opinează că acestea se produc in rem, deci indiferent de poziţia psihică a celui

ce săvârşeşte fapta în apărare, punct de vedere pe care noi nu îl îmbrăţişăm, aşa cum deja am arătat.

Autorul Jirlăianu S. [139] prezintă unele date privind reglementarea stării de extremă

necesitate în legile penale ale unor ţări diferite ca şi în vechiul drept românesc, reuşind astfel să

plaseze instituţia stării de extremă necesitate atât în context istoric, cât şi în context internaţional.

Studiul întreprins într-un context spaţio-temporal bine definit permite o cunoaştere amplă, de

perspectivă a stării de necesitate.

Referindu-se la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, Alecu Gh. [2, p. 342],

arată că acestea sunt date ale realităţii care împiedică realizarea condiţiilor cerute de lege, pentru

ca o faptă să constituie infracţiune.

Pe cale de consecinţă, caracterul penal al unei fapte este expresia calificării acesteia prin

lege ca faptă ilicită penal.

Acelaşi autor [1, p. 5-10] constată impunitatea de abordare într-un spirit conjugat cu cel

european cel a noţiunilor de cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi al acelora de cauzele

justificative ca noţiuni total distincte şi cu diferenţe de abordare socială, dar şi penală.

Într-o altă lucrare de referinţă Alecu Gh. [3, p. 151], definind cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei arată că acestea constau din anumite stări, întâmplări, situaţii sau

împrejurări existente în timpul săvârşirii faptei, care duc la situaţia ca fapta săvârşită să nu

prezinte caracter penal, adică să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Antoniu G., de asemenea, în ceia ce priveşte cauzele justificative şi cauze care înlătură

caracterul penal al faptei, le distinge într-o manieră total detaşată de vechile abordări şi concepţii

inspirând o nouă viziune democratică şi europeană argumentată şi justificată empiric de noile

abordări ale doctrinei şi practicii judiciare europene [9, p. 37].

În opinia distinsului profesor şi cercetător ştiinţific amintit [9, p. 37], sintagma

„caracterul penal al faptei”, ar trebui înlocuită cu aceea de „cauze care înlătură vinovăţia”,

întrucât în prima formă se pot înţelege şi cauzele care înlătură şi pericolul social.

Prim-procurorul Dragoş N. şi profesorul Lapaduşi V. [122], abordează o serie de speţe de

ordin practic care scot în relief particularităţi de apreciere şi identificare la nivel de condiţii de

constatare.

În fine, într-o altă opinie, cea a autorului Streţeanu F. [190, p. 429], la care se raliază şi o

parte din doctrina românească, se propune fundamentarea stării de extremă necesitate pe ideea

absenţei unui prejudiciu adus ordinii sociale.

29

Astfel, în opinia reputatului profesor şi cercetător ştiinţific în domeniul dreptului penal

Dongoroz V. ş. a. [119, p. 331], caracterul penal al unei fapte este o ,,însuşire sintetică, care

exprimă specificul faptelor incriminate de legea penală în raport cu alte fapte juridice ilicite”.

Această însuşire este concretizată de prezenţa celor trei trăsături esenţiale fără de care nu poate

exista o infracţiune, trăsături prevăzute de art.17 alin.1 din actualul Cod penal român, respectiv

pericolul social, vinovăţia şi prevederea faptei de legea penală. Autorul conchide, subliniind

faptul că, lipsa oricăreia dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al

faptei, exclude existenţa infracţiunii şi pe cale de consecinţă exclude răspunderea penală.

Conform aceluiaşi autor, afirmaţia categorică, potrivit căreia prezenţa pericolului social

ar rezulta implicit din existenţa primelor două trăsături esenţiale nu se justifică în raport cu

prevederile art. 181 Cod penal în vigoare, text introdus după publicarea lucrării sus-citate. De

asemenea, sugerează ca prima verificare şi constatare, referitoare la trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, să vizeze mai întâi dacă fapta este prevăzută în legea penală, apoi dacă a fost

săvârşită cu vinovăţie şi abia în final dacă prezintă gradul de pericol social necesar pentru

existenţa infracţiunii, pericol care poate rezulta, - într-o anumită măsură, - şi din existenţa

primelor două trăsături esenţiale specificate. Cea de-a doua constatare priveşte existenţa unei

cauze care ar putea să excludă eficienţa juridică a uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Pe cale de consecinţă, existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări în care este săvârşită o

faptă prevăzută de legea penală, poate face ca această faptă să nu mai prezinte vreuna dintre

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, deci, să nu mai aibă caracter penal.

Totodată, Dongoroz V. ş. a. [119, p. 332], subliniază faptul că caracterul penal al faptei

este normativ, deci este dat de dispoziţiile legii penale care stabileşte conţinutul trăsăturilor

esenţiale necesare pentru existenţa unei infracţiuni şi condiţiile în care o faptă care prezintă

aceste trăsături constituie o infracţiune.

Manole N. [147, p. 8-15] susţine că, ca atare, fără caracter penal, o faptă concretă nu

poate fi calificată infracţiune, iar inexistenţa unei infracţiuni, atrage pe cale de consecinţă şi

inexistenţa răspunderii penale.

Un alt penalist, Pascu I. [173, p. 350], analizând caracterul penal sau infracţional al unei

fapte, reiterează ideea, că acesta constituie însuşirea sintetică a acelei fapte, rezultând din

întrunirea în conţinutul ei a trăsăturilor esenţiale ale unei infracţiuni.

În acelaşi sens se pronunţă şi Duţu T. [123, p. 11-12], subliniind că pentru ca o faptă

determinată să poată fi considerată că are caracter penal este necesar ca aceasta să prezinte

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în general, şi să întrunească în mod cumulativ toate condiţiile

pentru a fi încadrată într-o dispoziţie care stabileşte conţinutul faptelor prevăzute de legea penală.

Prin urmare, caracterul penal al faptei se exprimă, ca o reflectare a specificităţii ilicitului

30

penal, în raport cu alte fapte juridice ilicite.

În măsura în care legea penală atribuie unei fapte caracter penal, acţiunile sau inacţiunile

destinatarilor legii dobândesc semnificaţie de fapte licite sau ilicite, după cum ele se încadrează

sau nu în limitele pe care legea le-a instituit.

În continuare autorul menţionează că o faptă umană are caracter penal dacă prezintă cele

trei trăsături esenţiale cerute de lege şi anume: să prezinte gradul de pericol social care să

justifice aplicarea reactivă a legii penale, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea

penală, adică norma penală să arate în concret în ce constă fapta şi în ce condiţii pericolul social

al acesteia are relevanţă penală.

Aceste trăsături trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele înlătură

caracterul penal al faptei, şi prin aceasta înlătură şi răspunderea penală a făptuitorului.

Constatarea juridică a existenţei caracterului penal al faptei implică, pe de o parte, verificarea

întrunirii trăsăturilor esenţiale necesare oricărei infracţiuni, iar pe de altă parte, cercetarea

faptului dacă nu există vreo cauză legală care ar putea conduce la excluderea vreuneia dintre

aceste trăsături şi, prin urmare, la înlăturarea caracterului penal al faptei.

Prin urmare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau într-o negaţiune

juridică a caracterului penal şi funcţionează ca o condiţie negativă, de îndeplinirea căreia depinde

însăşi existenţa caracterului penal al faptei. Neîndeplinirea acestei condiţii negative, ca urmare a

existenţei vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, conduce la inexistenţa

uneia sau alteia dintre trăsăturile esenţiale şi, prin consecinţă, exclude existenţa infracţiunii ca

unic temei al răspunderii penale.

În opinia penaliştilor Antoniu G., Popa M., Daneş Şt. [10, p. 79], cărora ne raliem şi noi,

numai legea stabileşte împrejurările care înlătură caracterul penal al faptei. Desigur, tot legea

este aceea care arată limitativ şi acele împrejurări care au darul să transforme în pură aparenţă

fiecare dintre aceste trăsături, să le pulverizeze.

Determinarea acelor stări, situaţii sau împrejurări în care o faptă ce pare a constitui o

infracţiune nu are totuşi caracter penal datorită lipsei trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii nu

poate fi lăsată la aprecierea organelor judiciare. Numai legea stabileşte trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, astfel că este firesc ca numai legii să îi revină competenţa de a stabili care sunt acele

date ale realităţii ce pot avea ca efect nerealizarea uneia dintre, aceste trăsături, cu corolarul său

ineluctabil (inevitabil): înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite [11, p. 31].

Caracterul penal al faptei rezultând din dispoziţiile legii penale, cauzele care înlătură

acest caracter nu ar putea avea acest efect dacă nu ar fi, la rândul lor, admise de lege. Deci, toate

stările, situaţiile, cazurile sau împrejurările ce constituie cauze de înlăturare a caracterului penal

al faptei sunt implicit ori explicit prevăzute de lege, uneori în codul penal, alteori în acte

31

normative speciale.

Văzute ca realităţi care au răsfrângeri în sfera relaţiilor social-umane, cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei apar ca ceva excepţional, ce depăşeşte cotidianul, ca o realitate

aleatorie de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte. Aceasta

explică de ce legea admite ca în prezenţa unor astfel de cauze caracterul penal obişnuit al faptei

să fie excepţional înlăturat.

Alţi autori români [22, p. 195-196], referindu-se la cauzele ce înlătură caracterul penal

al faptei menţionează că sunt acele stări, situaţii, întâmplări sau împrejurări care intervin în

timpul săvârşirii faptei şi care determină ca fapta săvârşită sub influenţa lor să nu prezinte

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii fiind stabilite prin lege,

rezultă, pe de o parte, că fapta prevăzută de legea penală nu poate constitui infracţiune dacă nu

prezintă toate aceste trăsături, iar pe de altă parte, că o faptă prevăzută de legea penală care

întruneşte aceste trăsături trebuie să fie calificată ca infracţiune şi să atragă răspunderea penală.

Uneori, intervin sau există, însă, unele stări, situaţii sau împrejurări care fac ca fapta prevăzută de

legea penală, săvârşită sub imperiul lor, deşi prezintă în aparenţă trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, să nu aibă în realitate sau să nu realizeze în mod eficient vreuna dintre trăsăturile

esenţiale ale infracţiunii şi deci să nu constituie de fapt o infracţiune. Astfel, de exemplu,

uciderea unei persoane de către un iresponsabil, însuşirea unui bun de către o persoană aflată în

eroare de fapt, în sensul că a avut convingerea că acel bun îi aparţine, uciderea unei persoane de

către un conducător auto, într-un accident de circulaţie, din cauza unui viciu ascuns şi

imprevizibil, constând într-o defecţiune tehnică a autoturismului, furtul unei sume de bani de

către un minor, cu vârsta sub 14 ani, sunt fapte prevăzute de legea penală care întrunesc în

aparenţă trăsăturile esenţiale ale unor infracţiuni, dar care, în realitate, nu realizează una sau alta

dintre aceste trăsături.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fiind stabilite de lege, este logic că tot prin lege

trebuie şi sunt stabilite acele stări, situaţii, împrejurări etc., care pot avea ca efect nerealizarea

vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi deci înlăturarea caracterului penal al faptei

săvârşite sub influenţa lor.

Totodată se subliniază că stările, situaţiile, împrejurările etc. care au ca efect, potrivit

legii, nerealizarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii constituie cauze care înlătură caracterul

infracţional sau penal al faptei astfel săvârşite. Ca o consecinţă a înlăturării caracterului penal al

faptei, se înlătură şi răspunderea penală a făptuitorului, fiindcă este înlăturată infracţiunea, care

constituie unicul temei al răspunderii penale.

Sub aspect juridic, în doctrină [177, p. 287], cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei reprezintă o condiţie negativă, de îndeplinirea căreia depinde existenţa caracterului penal

32

al faptei şi, deci, existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale. Concret, când o faptă prezintă

trăsăturile esenţiale necesare pentru existenţa unei infracţiuni, ea va avea caracter penal cu

condiţia să nu existe vreo cauză care înlătură acest caracter şi invers – fapta nu va avea caracter

penal, dacă condiţia negativă nu este îndeplinită datorită prezenţei unei cauze ce înlătură

caracterul penal al faptei.

Interesantă este şi opinia profesorului Oancea I. [169], care referindu-se la cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei menţionează, mai întâi, că prin caracter penal al unei fapte se

înţelege o faptă care este considerată infracţiune, adică o faptă care întruneşte cele trei trăsături

esenţiale înscrise în lege, necesare pentru existenţa unei infracţiuni. Totuşi, afirmă autorul, există

însă unele cauze care fac ca o faptă, deşi considerată infracţiune în mod obişnuit, să-și piardă

acest caracter datorită stărilor, situaţiilor ori împrejurărilor în care a fost săvârşită. Spre exemplu

o faptă de distrugere săvârşită în stare de necesitate sau o faptă săvârşită de un minor ori de un

alienat mintal sunt considerate cauze care înlătură caracterul penal al unei fapte.

Într-o altă monografie, Mirişan V. [154], referindu-se la cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei, în consens cu alţi autori, împărtăşeşte punctul de vedere exprimat în unele lucrări

de specialitate [19, p. 20], potrivit căruia aceste împrejurări ar trebui să fie denumite „cauze care

fac ca fapta să nu fie infracţiune” sau „cauze care fac ca fapta să nu constituie infracţiune”.

Argumentul primordial în susţinerea celor menţionate mai sus, se referă la faptul că,

sintagma folosită de legiuitor nu este cea mai adecvată întrucât expresia „a înlătura” presupune

că, iniţial, fapta ar avea caracter infracţional, iar ulterior ar interveni ceva care îl înlătură. Or,

asemenea faptă nu constituie nici un moment infracţiune, dovadă fiind expresia “nu constituie

infracţiune” cuprinsă în definiţia fiecărei cauze în parte. Deci, în aceste cazuri, niciodată fapta nu

are caracter penal şi, în consecinţă, nu se poate înlătura ceva ce nu există.

În final autorul, în opinia noastră se dezice, când menţionează ,,a nu se înţelege că nu

acceptăm expresia „caracter penal al faptei” – care presupune că fapta este o infracţiune prin

realizarea celor trei trăsături esenţiale (art. 17 al. 1 Cod penal), dar vom evita expresia „înlătură

caracterul penal”, preferând formulări de genul „nu constituie infracţiune” sau „lipseşte

caracterul penal al faptei”.

Considerăm că existenţa unor stări, situaţii, împrejurări etc. au ca efect, potrivit legii,

nerealizarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii şi constituie cauze care înlătură caracterul penal

al faptei săvârşită într-un asemenea context.

Stabilirea caracterului infracţional al faptei, în opinia reputatului penalist Bulai C. [33, p.

236], fiind în esenţă expresia voinţei legiuitorului, aceasta poate să înlăture în anumite situaţii

caracterul penal şi să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală,

dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie infracţiuni şi nu pot servi drept temei pentru

33

răspunderea penală ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică. Verificarea concretă

a existenţei acestor împrejurări necesită o cunoaştere temeinică a dispoziţiilor legii penale în

materia acestor cauze şi confruntarea cerinţelor rezultate din lege cu împrejurările concrete ale

faptei care fac obiectul cercetării. Caracterul penal al faptei ar putea fi, prin urmare, înlăturat

nemijlocit, în situaţiile în care se constată în mod direct inexistenţa uneia din trăsăturile esenţiale

ale oricărei infracţiuni, sau poate fi înlăturat mijlocit, ca urmare a unei stări, situaţii sau

împrejurări care determină lipsa vreunei trăsături esenţiale.

În literatura de specialitate au existat opinii, privind posibilitatea înlăturării caracterului

penal al faptei prin lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale necesare oricărei infracţiuni sau prin

existenţa vreunei cauze legale care ar putea conduce la excluderea vreuneia dintre aceste trăsături

şi, prin urmare, la înlăturarea caracterului penal al faptei. Viaţa demonstrează că există anumite

stări, situaţii sau împrejurări care fac ca fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în condiţiile

prezenţei acestora, „deşi pare a întruni trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în realitate să nu

realizeze vreuna dintre acestea şi, ca atare, să nu constituie infracţiune” [25, p. 194].

În aceeaşi ordine de idei se pronunţă, alături de alţi autori şi reputatul om de ştiinţă în

domeniul dreptului penal Stănoiu R. [188, p. 137]. Cu privire la stările, situaţiile, împrejurările

etc. care au ca efect, potrivit legii, nerealizarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii constituie

cauze care înlătură caracterul infracţional sau penal al faptei astfel săvârşite, iar ca urmare a

înlăturării caracterului infracţional al faptei, se înlătură şi răspunderea penală a făptuitorului,

fiindcă este înlăturată infracţiunea, care constituie unicul temei al răspunderii penale.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice publicate la tema tezei în alte state

Conform unor păreri, nu se poate construi un fundament unitar pentru starea de extremă

necesitate, astfel că trebuie analizate două ipoteze distincte. Astfel, în cazul în care valoarea

salvată este mai importantă decât valoare sacrificată, starea de extremă necesitate apare ca o

cauză justificativă. În schimb, atunci când valoarea salvată este egală sau inferioară ca

importanţă faţă de valoarea sacrificată, starea de extremă necesitate apare ca o cauză care

înlătură vinovăţia. Această teză, consacrată expres de Codul penal german (§ 34-35) constituie la

ora actuală opinia dominantă în doctrina spaniolă [38, p. 263; 36, p. 211-212; 41, p. 517-518] şi

a fost preluată şi de unii autori din doctrina italiană [124, p. 338].

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea

invocării stării de extremă necesitate în cazul în care pericolul a fost creat tocmai de persoana are

a comis ulterior acţiunea de salvare, în general se admite că nu beneficiază de efectul justificativ

al stării de extremă necesitate cel care a provocat intenţionat pericolul, condiţie prevăzută

34

explicit de unele coduri penale cum ar fi art. 54 C.p. italian, art. 20 C.p. spaniol etc.

În ceea ce priveşte posibilitatea invocării stării de extremă necesitate în cazul în care

pericolul a fost provocat din culpa celui care comite ulterior acţiunea de salvare, soluţiile sunt

mult mai puţin convergente.

Astfel, sub imperiul codului penal anterior, jurisprudenţa franceză a refuzat administrarea

stării de extremă necesitate în cazul în care aceasta a fost provocată din culpa celui care o invocă

[182, p. 414-415; 184, p. 268]. În condiţiile în care textul noului cod penal francez nu face nici o

precizare în această privinţă, părerile doctrinei sunt divizate în ceea ce priveşte posibila modificare

a practicii anterioare [110, p. 536], în vreme ce alţii sunt de părere că vechea soluţie va fi

promovată şi în viitor [184, p. 268]. Aceeaşi poziţie a fost împărtăşită şi de unii autori din doctrina

italiană [13, p. 273].

Condiţiile legitimei apărări, care se referă la apărare sunt: apărarea trebuie să fie

înfăptuită pentru a cauza un prejudiciu numai persoanei care atacă, dar nicidecum altor persoane;

apărarea este admisă pentru a respinge un act îndreptat, atît contra intereselor colective cît şi a

celor individuale.

De alta părere se conduc autorii ruşi Kiricenko V.F. [213], Sluţkii I.I. [237] în

examinarea problemei condiţiilor legitimei apărări. Kiricenko V.F. clasifică aceste condiţii în

două grupuri: condiţiile care se referă la apariţia şi stingerea dreptului la legitima apărare;

condiţiile care determină limitele legitimei apărări.

Sluţkii I. I. numeşte se referă la aceleaşi condiţii, oferindu-le o altă formulare: să fie

săvârşită o infracţiune - ca izvor al pericolului, care necesită apărare, şi legitimitatea apărării

[237, p. 48].

Un alt profesor de drept penal, Gherţenzon A. A. [205, p. 270], propune un alt sistem de

clasificare a condiţiilor. El consideră că, condiţiile care se referă la atac în stare de legitimă

apărare sunt: atacul periculos prevăzut de legea penală; existenţa pericolului infracţiunii; atacul

îndreptat contra intereselor statului, individului sau altor persoane.

Iakubovici M. I. nu este de acord cu o asemenea clasificare a condiţiilor, care se referă

numai la atac [248, p. 87], şi cu faptul că Gherţenzon A. A. nu vorbeşte de pericolul social al

infracţiunii.

Esenţa legitimei apărări, însă, constă în dreptul de apărare contra faptei social periculoase

pe calea pricinuirii unor daune sau vătămări atacantului. Însă trebuie de recunoscut că este

posibilă nu numai apărarea pasivă (preîntîmpinarea loviturilor sau evitarea lor), dar şi apărarea

activă prin intermediul pricinuirii daunelor sau leziunilor, care previn infracţiunea.

În practică se întîlnesc cazuri cînd unele judecitorii, neînțelegând legea, presupun că

persoana care a fost supusă unui atac, nu este în drept să se apere, dacă are posibilitatea să se

35

apere prin fugă. Dar aplicarea legitimei apărări este posibilă şi în situaţiile cînd cel ce se apăra a

avut posibilitatea de a evita atacantul. În aşa fel condiţiile legitimei apărări au o mare importanţă,

deoarece se determină într-adevăr dacă a fost aceasta o depăşire sau o legitimă apărare.

Deoarece am menţionat mai sus că, condiţiile legitimei apărări se împart în două grupe,

este cazul să le examinăm aparte. În dreptul penal, legitima apărare este de drept numai atunci,

cînd a avut loc fapta social periculoasă. Pentru a determina dreptul la apărare, nu este necesar de

constatat dacă atacul a fost intenţionat şi pedepsit, adică dacă este săvârșit de o persoană cu

capacitate de exerciţiu deplină. Iată de ce trebuie de recunoscut legitima apărare şi contra atacului,

săvârșit de către o persoană incapabilă, care după legislaţia în vigoare nu este un subiect al

infracţiunii şi, prin urmare, nu poate fi trasă la răspundere penală. Pentru persoana care se apără,

acţiunile celui incapabil de asemenea prezintă pericol, deoarece pune în pericol viaţa şi sănătatea

ei.

Referitor la această problemă, în literatura de specialitate există diferite păreri. De

exemplu, în anul 1928, profesorul Piontkovskii A. A. arăta că legitima apărare este permisă

contra acţiunilor persoanelor bolnave psihic, minorilor, deoarece acţiunile lor pot prezenta

pericol social, dar, reieşind din caracterul subiectiv al unor sau altor momente nu duc la aplicarea

pedepsei [226, p. 224].

Kiricenko V. F. [213] este de aceeaşi părere cu autorul anterior, spunînd că, pentru

apariţia dreptului la legitima apărare este necesară existenţa pericolului social al faptei, chiar

dacă nu poate fi pedepsit din punct de vedere penal şi provine de la o persoana bolnavă psihic.

Alţi autori atribuie legitima apărare contra persoanelor bolnave psihic la regulile de

extremă necesitate.

Referitor la prima condiţie trebuie să menţionăm că, numărul faptelor considerate drept

infracţiune este strict limitat de legea penală. Nici o alta faptă, chiar care poate prezenta un

pericol obiectiv-social dacă nu este indicată în lege ca infracţiune, nu poate fi pedepsită pe cale

penală. Acţiunile de acest fel nu creează starea de legitimă apărare. Nu se admite, de asemenea,

legitima apărare cînd este vorba de delicte sancţionate pe cale administrativă sau disciplinară.

Astfel de apărare în asemenea cazuri poate fi considerată ca avînd un caracter de samavolnicie.

Pentru a recunoaşte starea de legitima apărare, atacul trebuie să mai aibă şi un caracter

intenţionat (direct sau eventual) şi să nu fie comis din imprudenţă. De aceea, nu putem accepta

părerea conform căreia, legea penală declară ca bază a legitimei apărări atacul socialmente

periculos, fără a concretiza gradul acestui pericol social, iar apărarea legitimă se admite contra

tuturor încălcărilor de lege, inclusiv şi contra delictelor disciplinare sau administrative.

Așa deci, Kiricenko V. F. menţionează, că determinînd pentru atac un nou semn, adică

caracterul real al lui, atacul trebuie să fie atac. Mai corect ar fi faptul de a nu stabili acest semn inutil,

36

dar de a pune întrebarea despre urmările unei imaginaţii greşite ale persoanei referitor la legitima

apărare. Acelaşi Kiricenko V. F. răspunde la întrebarea pusă de el: cererea caracterului real al

atacului nu este decît necesitatea unei analize corecte a situaţiei, adică necesitatea evitării unor

greşeli.

În aşa fel, legislaţia penală a RM nu contrapune interesele individuale intereselor de stat,

colective şi nici altor persoane. În unele cazuri au fost comise greşeli la apărarea intereselor

persoanelor terţe, şi anume în cazurile legate de omorul atacantului. Contraatacul se admite nu

numai atunci, cînd este unicul mijloc de apărare, dar şi atunci cînd persoana atacată avea şi alte

posibilităţi de a apăra interesele statului, societăţii, ale ei proprii sau a altor persoane (să cheme

în ajutor reprezentanţii ordinii publice, să fugă). În legătură cu aceasta Şargorodskii M. S. spune:

„dacă persoana este atacată fără nici o bază legală, ea are dreptul să se apere chiar şi atunci cînd

ar putea să se salveze prin fugă. Persoana pe care un atacant vrea să o lovească nu este obligată

să ia în considerare faptul că poate fi un bun sportiv şi că ar putea să fugă, scăpând astfel de

lovitură. Persoana are dreptul civil şi poate chiar să omoare atacantul, nepurtând pentru aceasta

nici o răspundere” [247, p. 117].

Deoarece pricinuirea daunelor fizice ca un mijloc evident al pericolului are loc în

momentul contraatacului, apare întrebarea despre legitimitatea mecanismelor de apărare

instalate, sau altor mijloace, determinate pentru preîntîmpinarea atacului, prin intermediul

pricinuirii daunelor fizice persoanei, care atentează interesele ocrotite. Permit instalarea unor

astfel de mecanisme Paşe-Ozerskii N. N. [225, p. 85] şi Tişkevici I. S. [240, p. 62].

Practica judiciară arată că greşelile în folosirea legislaţiei reies din întrebuinţarea

incorectă şi se bazează pe un şir de probleme nesoluţionate care se referă la noţiunea de depăşire

a limitelor legitimei apărări. În teoria dreptului penal, Gherţenzon A. A., consideră că, depăşirea

limitelor legitimei apărări are loc atunci, cînd lipseşte cel puţin una din condiţiile care se referă la

atac sau apărare. Părerea lui este contrapusă de Kozak V. N. [215, p. 77].

Dacă e să privim problema dată din punctul de vedere al lui Gherţenzon A. A., atunci ar

trebui să recunoaştem că se pot depăşi limitele legitimei apărări şi în condiţiile cînd lipseşte însăşi

starea de legitimă apărare. Este evident faptul că dacă la persoana atacată lipseşte scopul apărării,

atunci nu poate fi vorba despre depăşirea limitelor legitimei apărări. Cele menţionate, în mare

măsură se referă la cazurile cînd la apărare se provoacă daune nu infractorului direct al pericolului,

ci persoanelor terţe. În astfel de cazuri nu va avea loc depăşirea limitelor legitimei apărări, ci o

extremă necesitate ori o infracţiune care este nelegitimă şi depăşeşte limitele legitimei apărări.

Depăşirea limitelor legitimei apărări este posibilă numai în cazul cînd există toate condiţiile care

determină starea de legitimă apărare şi paralel cu aceasta să fie luate în consideraţie condiţiile care

justifică acţiunile de legitimă apărare, excepţie făcînd doar depăşirea limitelor legitimei apărări.

37

Reieşind din cele menţionate, prin depășirea limitelor legitimei apărări se înţelege apărarea

intereselor ocrotite de lege cu încălcarea limitelor de legitimă apărare.

Paşe-Ozerskii N. N. arată că depăşirea limitelor legitimei apărări se exprimă prin faptul

că persoana care se află în stare de legitimă apărare, înfăptuiește o apărare mai mare şi în cazul

apărării provoacă daune direct proporţionale caracterului pericolului atacului şi nu adevereşte

importanţa interesului aparat. După părerea noastră, esenţa noţiunii de depăşire a limitelor

legitimei apărări este cea mai veridică, dată de Paşe-Ozerskii N. N. Dar ea necesită o evaluare

mai detaliată. Acest lucru este necesar, deoarece în problema depăşirii limitelor legitimei apărări

nu există o părere unică în teoria dreptului penal, cît şi în practică. În teoria dreptului penal există

o părere conform căreia depăşirea limitelor legitimei apărări este posibilă şi în cazul unei apărări

efectuate nu la timpul potrivit [225, p. 85].

De exemplu, Gherţenzon A. A. arată că: apărarea înainte de atac şi apărarea întârziată nu

corespunde condiţiilor legitimei apărări, fiind astfel depăşirea ei, deoarece îndeplinirea apărării

înainte de începerea atacului sau după ce a trecut un oarecare timp după atac nu este necesară

[205, p. 270]. Practica judiciară clasifică corect aceste cazuri ca depăşire a limitelor legitimei

apărări. Trebuie de menţionat că părtaşii teoriei posibilităţii depăşirii limitelor legitimei apărări

din motivul că atacul nu a avut loc la momentul potrivit recunosc, că depăşirea limitelor în

apărare înainte de timp în practică nu prea se întîlnesc, iar în ceea ce priveşte apărarea întârziată,

aceasta prezintă un caz des întîlnit. Însă, dacă e să analizăm mai atent cazurile la care se referă

părtașii acestui punct de vedere, trebuie de evidenţiat că depăşirea limitelor legitimei apărări a

fost fundamentată pe principiul folosirii mijloacelor de apărare nu la timpul potrivit, dar cu

necorespunderea apărării caracterului şi pericolului atacului.

Posibilitatea depăşirii limitelor legitimei apărări pe principiul nefolosirii la timp nu reiese

din lege. Apărarea care apare nu la timp nu este un tip aparte de depăşire a limitelor, dar apare

sub denumirea de apărare fictiva. Starea de legitimă apărare nu poate fi considerată înlăturată în

cazul cînd actul de autoapărare a urmat imediat după atac, chiar şi după atacul terminat, dar din

circumstanţele dosarului reiese că pentru persoana care se apăra nu era clar momentul terminării

atacului. Din cele expuse rezultă că persoana care nu este impusă unui atac real şi presupune

greşit existenţa lui, acţionează în stare de apărare fictivă. Prin apărarea fictivă persoana pricinuia

o daună mai mare atacantului care depăşea limitele unei daune permise, în condiţiile unui atac

real existent şi ea poartă răspundere pentru depăşirea limitelor legitimei apărări. Prin urmare, şi

în cazul dat este vorba despre faptul că se pot depăşi limitele numai prin existenţa stării de

legitimă apărare. Într-adevăr, cum se pot depăşi limitele legitimei apărări în condiţiile în care

atacul nici nu a început sau s-a terminat deja? Atît în cazul cînd atacul s-a început, cît şi în cazul

cînd atacul a luat sfîrşit, în momentul săvîrşirii unor acţiuni întreprinse în scopuri de apărare, atac

38

nu există. Dacă e să fie aşa, atunci nu există drept la legitima apărare, şi, dacă nu există acest

drept, atunci se pune întrebarea: care limite nu pot fi încălcate?

Kiricenko V. F. menţionează că după ce a trecut un oarecare timp după terminarea

atacului şi pricinuirea daunei, nu mai poate fi vorba despre depăşirea limitelor legitimei apărări,

ci numai despre o răzbunare. Pricinuirea unor astfel de daune atacantului în cazuri aparte se

examinează ca linșare [213, p. 27].

Apărarea înainte sau după atac, constituie o infracţiune, care se pedepseşte pe bază

generală şi în corespundere cu Codul Penal. Această cerinţă se bazează pe faptul că în cazurile

legitimei apărări atacul trebuie să fie direct şi real. Nu în zadar au fost aduse argumentele

respective. Ele ca şi presupunerile unor autori demonstrează critica nejustificată a acestui punct

de vedere despre posibilitatea depăşirii limitelor legitimei apărări în timp.

1.3. Concluzii la capitolul 1

În urma analizei efectuate, se desprind următoarele concluzii:

1. Problema ştiinţifică importantă soluţionată prin intermediul tezei de doctorat elaborată

ţine de clarificarea politicii penale a Republicii Moldova şi României la etapa actuală şi

implicaţiile penale ale Constituţiei Europene asupra instituţiei cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei în România – legitima apărare şi starea de extremă necesitate.

2. În legislaţia penală, răspunderea subiectivă constituie garanţia legală pentru o persoană

de a nu fi pedepsită decât dacă a săvârşit cu vinovăţie o faptă care prezintă pericol social şi este

prevăzută de legea penală cu condiţia să nu existe o cauză care face ca fapta să nu constituie

infracţiune.

3. Singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea care se caracterizează prin

trăsăturile sale esenţiale. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături exclude existenţa infracţiunii, a

caracterului penal al faptei, şi implicit, a răspunderii penale.

4. Codul penal al României introduce instituţia „cauzelor justificative”, legiuitorul

motivând că toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, sunt cauze justificative, întrucât

exclud implicit infracţiunea şi răspunderea penală.

5. Demersul ştiinţific, documentar demonstrează că diversitatea cauzelor care împiedică

constituirea infracţiunii sub raportul mecanismelor de acţiune a temeiului instituirii legale sau

recunoaşterii lor doctrinare sau jurisprudenţiale pledează pentru o abordare diferenţiată a raţiunii

acestora – chiar dacă pe ansamblu toate îndeplinesc funcţia comună – de a împiedica constituirea

faptei ca infracţiune.

6. Caracterul penal al unei fapte este o ,,însuşire sintetică, care exprimă specificul

39

faptelor incriminate de legea penală în raport cu alte fapte juridice ilicite”. Stabilirea caracterului

penal sau infracţional al faptei, reprezintă numai expresia voinţei legiuitorului.

7. Cu mici diferenţe, neesenţiale, imensa majoritate a savanţilor în domeniul dreptului

penal din Republica Moldova şi România definesc cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei ca fiind acele stări, întâmplări, situaţii sau împrejurări existente în timpul săvârşirii faptei,

care duc la situaţia ca fapta săvârşită să nu prezinte caracter penal, adică să nu prezinte

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

40

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ

CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

2.1. Conceptul şi natura juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Legea penală a Republicii Moldova reglementează anumite cauze, în prezenţa cărora fapta

anumitei persoane, care, deşi întruneşte toate semnele unei infracţiuni, nu va fi considerată

infracţiune, şi, pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală. Mai mult ca atât, astfel de fapte,

săvârşite în condiţiile stabilite de lege, sunt recunoscute ca fiind socialmente acceptabile şi chiar utile,

astfel încât corespund intereselor statului, societăţii şi individului, iar finalmente, după conţinutul său

obiectiv, sunt îndreptate spre consolidarea relaţiilor sociale pozitive.

Astfel de cauze, conform legii penale a Republicii Moldova, dar şi a celei româneşti, poartă

denumirea de „cauze care înlătură caracterul penal al faptei”.

La acestea, Codul penal al Republicii Moldova atribuie: legitima apărare (art.36), reţinerea

infractorului (art.37), starea de extremă necesitate (art.38), constrîngerea fizică sau psihică (art.39),

riscul întemeiat (art.40), iar în baza Legii nr. 277-XVI din 18.12.08 a fost introdusă şi executarea

ordinului sau dispoziţiei superiorului (art.401) [48].

Includerea anume acestor cauze în legislaţia penală a Republicii Moldova a fost condiţionată

de Codul penal model al Comunităţii Statelor Independente (CSI), la care aceasta este parte.

În Codul penal anterior (1961) al RM [58, p. 84] au existat doar două cauze care înlăturau

caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 13) şi extrema necesitate (art. 14). Aceste norme se

încadrau în Titlul II denumit Infracţiuni.

Spre deosebire de Codul penal al Republicii Moldova, actualul Cod penal al României

stabileşte o altă listă de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, incluzând d în categoria

acestora: legitima apărare (art.44), starea de necesitate (art.45), constrîngerea fizică sau constrângerea

morală (art.46), cazul fortuit (art.47), iresponsabilitatea (art.48), beţia (art.49), minoritatea

făptuitorului (art.50), eroarea de fapt (art.51) [59].

După cum putem vedea, prin simpla comparaţie a legislaţiei penale a celor două ţări, nu

există o accepţiune unanimă generală privind stabilirea anumitor cauze care înlătură caracterul penal

al faptei, fiecare stat, reglementând această instituţie a dreptului penal conform propriei politici

penale, bazate pe necesităţile proprii.

Această instituţie o regăsim şi în Codul penal al Federaţiei Ruse [28, p. 296], în Capitolul

VIII, partea generală care se pare că a inspirat şi pe legiuitorul din Republica Moldova. Cele două

coduri penale, luând în considerare ultimele modificări suferite de Codul penal al RM acordă

valoarea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei aceloraşi stări, situaţii speciale.

41

Deşi în Codul penal al Republicii Moldova şi al Federaţiei Ruse se reţin o serie de cauze cu

caracter general, care în legislaţia română sunt tratate în legătură cu anumite activităţi sau profesii,

dându-li-se un caracter special, natura şi fundamentul lor juridic este identic.

Analizând cronologic aceste cauze, putem afirma că legiuirile române din toate timpurile –

cele mai vechi şi cele moderne – conţineau dispoziţii cu privire la anumite situaţii şi cazuri în care

aplicarea legii penale era înlăturată.

Cauze care înlătură caracterul penal al faptei au fost prevăzute, mai restrictiv sau mai

larg, în toate legiuirile penale din toate epocile istorice, indiferent de orânduirile sociale sau

forma de guvernământ.

Astfel, sub denumirea de „cauze care apărau de pedepsire” sau „micşorau pedeapsa” Codul

penal român din 1864, reglementa la un loc „cauzele care exclud răspunderea penală (sminteala,

pierderea uzului raţiunii, legitima apărare şi minoritatea) şi cauzele care micşorau pedeapsa

(circumstanţe uşurătoare).

Şi Codul penal român din 1936, reglementa la un loc cauzele care excludeau răspunderea

penală cu cele de micşorare a pedepsei (art. 127 – 159), însă de această dată s-a realizat prevederea

completă a celor din prima categorie.

Cu toate că nu a făcut-o explicit, legiuitorul român din 1936, a achiesat implicit la divizarea

în cauze de neimputabilitate şi cauze justificative din moment ce „în formulările date referindu-se la

cauzele care apără de pedeapsă foloseşte sintagma „nu răspunde” şi pe aceea de „nu se socoteşte”

pentru cauzele justificative sau de neimputabilitate.

Legislaţiile penale moderne admit şi reglementează legitima apărare şi starea de extremă

necesitate ca cerinţe, condiţii negative catalogându-le fie drept cauze care înlătură caracterul penal al

faptei, fie cauze justificative.

În teoria dreptului penal contemporan au fost exprimate propuneri de a lărgi sfera cauzelor

care înlătură caracterul penal al faptei, prin includerea în rândul acestora a astfel de cauze precum

cauzarea de prejudicii cu acordul (sau la rugămintea) victimei, realizarea anumitor funcţii

profesionale, executarea legii, etc.

Tendinţa de a lărgi sfera cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei se prezintă a fi

actuală, şi se pare că va continua, prin aceasta fiind manifestată şi tendinţa generală de dezvoltare a

dreptului penal. Însă urmează să ţinem cont de faptul că un anumit model de comportament ar putea

fi reglementat prin norme juridice dacă va întruni atât criterii calitative, cât şi cantitative. După opinia

autorului rus Berestovoi A. N., un astfel de comportament trebuie să devină tipic pentru majoritatea,

sau cel puţin pentru o parte considerabilă a societăţii, să fie agreat sau întâlnit destul de frecvent în

viaţa reală [200].

42

Conceptul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

În general, prin cauze care înlătură caracterul penal al faptei se înţeleg acele stări, situaţii,

cazuri sau împrejurări, anume prevăzute de legea penală, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei

face ca realizarea eficientă a vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă

[114, p. 189].

Într-o altă formulare, prin cauze care înlătură caracterul penal al unor fapte se înţeleg „...

anumite împrejurări, stări, situaţii şi condiţii personale, care fac ca o faptă să-şi piardă vreuna din

trăsăturile de bază, inerentă unei infracţiuni” [168, p. 270].

Deoarece infracţiunile sunt definite prin lege, numai legea stabilind trăsăturile esenţiale

ale oricărei infracţiuni, determinarea acestor stări, situaţii sau împrejurări în care o faptă ce pare a

constitui o infracţiune nu are totuşi caracter penal, datorită lipsei trăsăturilor esenţiale ale

infracţiunii, „nu poate fi lăsată la aprecierea organelor judiciare”, fiind firesc ca „numai legii să-i

revină competenţa de a stabili şi care sunt acele date ale realităţii ce pot avea ca efect

nerealizarea uneia din aceste trăsături, cu corolarul său ineluctabil: înlăturarea caracterului penal

al faptei săvârşite” [114, p. 189].

Prin urmare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau într-o negaţiune

juridică a acestui caracter şi funcţionează ca o condiţie negativă, de îndeplinirea căreia depinde

însăşi existenţa caracterului penal al faptei.

După cum menţionează pe bună dreptate autorul Dongoroz V., neîndeplinirea acestei condiţii

negative, caracterizată prin existenţa vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,

conduce la inexistenţa vreuneia din trăsăturile esenţiale şi, în consecinţă, exclude existenţa

ilicitului penal, a infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale [119, p. 333].

Indiferent cum au fost denumite – cauze de neimputabilitate implicită, cauze care înlătură

caracterul penal al faptei sau cauze justificative - acestea sunt situaţii, împrejurări, stări a căror

existenţă survenită în timpul săvârşirii faptei prevăzută de legea penală, determină ca aceasta să-

şi piardă această semnificaţie, caracterul penal.

Referindu-se la cauzele de neimputabilitate, profesorul Dongoroz V. [121, p. 335-336],

susţinea că imputabilitatea dispare atunci când intervine o condiţie negativă care face să dispară

caracterul ilicit al faptei, aceasta fiind legitimă, justificată. În asemenea situaţii fapta penală

există în materialitatea juridică survenind însă împrejurări, situaţii, condiţii care din punct de

vedere subiectiv înlătură caracterul ilicit, înlăturând implicit imputabilitatea. Există astfel şi

intervine o cauză de neimputabilitate implicită sau prin răsfrângere.

În esenţa şi evoluţia ei, istoria dreptului penal, nu a cunoscut existenţa vreunei anumite

reglementări care să nu fi avut dispoziţii cu privire la situaţii, împrejurări în care aplicarea

sancţiunilor proprii să apară juridic şi moral ca inadmisibilă [119, p. 338].

43

Chiar dacă denumirea şi cadrul acestor cazuri au diferit de la o legislaţie la alta, de la o

epocă la alta, în esenţă ele se referă, privesc aceleaşi realităţi umane cărora legea penală le-a

recunoscut existenţa şi le-a dat efecte juridice [119].

Întemeindu-se pe trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, aşa cum acestea rezultă din

definirea ei, dată prin art.14 alin.(1) C.p.R.M., care precizează coordonatele şi limitele

răspunderii penale, Codul penal al Republicii Moldova a reglementat unitar cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei, între care se regăsesc legitima apărare şi starea de extremă necesitate.

Doctrina juridică română a împărţit însă cauzele care au aceleaşi rezultat – înlăturarea

caracterului penal al faptei în cauze de neimputabilitate (nevinovăţie) şi cauze justificative adică

acelea care se fundamentează pe dreptul de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

Opiniile doctrinare astfel exprimate nu au fost lipsite de ecou, de consecinţe legislative, ele

regăsindu-se în reglementarea distinctă a celor două categorii de cauze în unele legislaţii penale.

Sub influenţa acestor opinii doctrinare şi practici legislative, noul Cod penal român

adoptat prin Legea nr. 286/2009, a reglementat distinct cauzele justificative (art. 18 – 22)

categorie în care au fost incluse legitima apărare şi starea de necesitate şi cauzele de

neimputabilitate (art. 23 – 30) [167].

Reglementarea în noul Cod penal român a cauzelor justificative şi a celor de

neimputabilitate, ceea ce constituie o reconsiderare şi o revenire la practicile legislative naţionale

din 1937 şi o punere de acord a acestora cu cele europene, a determinat corespunzător şi necesar

prevederea lor şi de către noul Cod de procedură penală în categoria cauzelor care împiedică

punerea în mişcare şi exercitare a acţiunii penale.

Noua reglementare din dreptul penal substanţial român nu a scăpat unor observaţii şi

critici doctrinare justificate. Astfel, deşi nu a exprimat un dezacord făţiş, direct cu privire la

reglementarea cauzelor justificative, profesorul Antoniu G. [9, p. 37] s-a pronunţat implicit în

acest sens atunci când a propus şi susţinut înlocuirea denumirii de cauze care înlătură caracterul

penal al faptei cu aceea de “cauze care înlătură vinovăţia,” denumire pe care o considerăm a fi

insuficientă dacă avem în vedere faptul că sub denumirea de “cauze care înlătură caracterul penal

al faptei”, în reglementarea în vigoare sunt cuprinse şi înţelese şi acelea care înlătură pericolul

social, precum şi acelea care se referă la prevederea faptei de legea penală [9, p. 42].

Profesorul Dongoroz V. a privit nu numai cu rezervă dar şi critic această împărţire

doctrinară consacrată legislativ, considerând-o nejustificată. În primul rând, spunea profesorul,

pentru că ea poate face confuzie între lipsa de răspundere penală (noţiune şi instituţie juridică) şi

aceea de responsabilitate (noţiune medico-psihologică); iar în al doilea rând pentru că toate

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt prevăzute de lege, aşa încât sunt justificate

din moment ce îşi găsesc reglementarea şi justificarea în prevederile legii [119, p. 339-340].

44

De acord fiind cu rezerva şi observaţiile critice ale profesorului Dongoroz V. în această

privinţă, pe de o parte considerăm că legiuitorul român, reglementând legitima apărare şi starea

de necesitate nu a înţeles să acorde dreptul de săvârşire a faptei prevăzută de legea penală prin

justificarea acesteia, ci să înlăture caracterul penal al acesteia şi implicit răspunderea penală, iar

pe de altă parte că ele se întemeiază şi duc la absenţa trăsăturilor fundamentale a infracţiunii,

soluţiile procesuale fiind soluţiile procesuale fiind de scoatere de sub urmărire sau de achitare, în

baza aceluiaşi temei, ele dispunându-se conform prevederilor art. 10 lit. e) raportat la art. 11 pct.

(1) lit. b), respectiv pct. (2) lit. a) C.p.p.Rom.

Natura juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

În doctrina penală, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt sistematizate, în

jurul trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, respectiv: fapta care prezintă grad prejudiciabil,

vinovăţia, prevederea faptei de legea penală şi pasibilitatea de răspundere penală. Pe cale de

consecinţă, s-ar admite existenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei care exclud

fiecare din aceste semne.

În opinia autorilor Dongoroz V. şi Manole N., având în vedere că legea penală

românească stabileşte trei semne ale infracţiunii, există cauze care înlătură caracterul penal al

faptei ce exclud pericolul social sau vinovăţia şi cauze care înlătură caracterul penal al faptei,

care exclud trăsătura referitoare la prevederea faptei de legea penală [119, p. 334; 147, p. 42-47].

Cu privire la această sistematizare, considerăm că, deşi bazată pe dispoziţiile legale,

păstrează, totuşi, un caracter convenţional, relativ, fiecare dintre categoriile de cauze enumerate

având ca efect înlăturarea respectivei trăsături esenţiale numai cu preponderenţă, nu ca

exclusivitate. Pentru exemplificare, se susţine că, o cauză care înlătură preponderent pericolul

social are efecte indirecte şi faţă de celelalte trăsături esenţiale, concomitent, o asemenea faptă

nu va fi nici prevăzută de legea penală şi nici săvârşită cu vinovăţie [119, p. 335].

Cu referire la natura juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, în literatura

juridică rusă sunt exprimate cele mai diferite opinii. Unii autori consideră că acestea se caracterizează

prin inexistenţa unei astfel de trăsături esenţiale a infracţiunii precum pericolul social [219, p. 175;

241, p. 300]; alţii sunt de părerea că lipsa pericolului social este caracteristic doar unora din cauzele

care înlătură caracterul penal al faptei [214, p. 6-10]; un al treilea grup de autori punctează că aceste

cauze se caracterizează prin lipsa ilegalităţii [201, p. 15]; iar cel de-al patrulea grup invocă faptul că

specificul tuturor cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei se exprimă prin aceea că în cazul

recurgerii la acestea, în fapta persoanei va lipsi atât pericolul social al infracţiunii, cât şi caracterul

ilegal al faptei [200, p. 9].

În doctrina juridică se regăseşte şi o opinie, potrivit căreia, toate aceste cauze exclud atât

caracterul ilegal al faptei, cât şi pericolul social, şi vinovăţia, dar şi pasibilitatea de pedeapsă penală,

45

astfel, prin consecinţă, fiind înlăturat caracterul penal al faptei în general [222, p. 326, 327]. În esenţă,

această idee se rezumă la aceea că cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constituie cauze

care înlătură toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, opinie împărtăşită în totalitate de noi.

Nu putem fi de acord cu autorii, care susţin că cauzele menţionate exclud pericolul social al

faptei. Pericolul social este o categorie obiectivă, a cărei obiectivitate constă în faptul că ea nu

constituie rezultatul aprecierii legiuitorului sau a instanţei de judecată, dar este o realitate, esenţa

căreia se exprimă prin faptul că comportamentul persoanei intră în contradicţie cu relaţiile sociale

existente, sau, altfel spus, le cauzează acestora anumite prejudicii [231, p. 23]. Este evident că poate

fi supus aprecierii juridico-penale nu atât cauza care înlătură caracter penal al faptei, dar prejudiciul

care a fost provocat valorilor sociale ocrotite de legea penală în cadrul recurgerii la astfel de cauză. În

acest context apare întrebarea – este oare cauzat un prejudiciu anumitor valori ocrotite de legea

penală în cazul recurgerii la una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei? Se prezintă că –

da. Acest lucru se confirmă şi prin faptul că în cazul realizării cauzelor prevăzute de art.36-401

C.p.R.M., se provoacă daune unor sau altor „valori sociale ocrotite de lege”, fiind dezorganizată

desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. În afară de aceasta, ţinem să punctăm şi faptul că legea

apără în egală măsură atât interesele celui care săvârşeşte o faptă în condiţiile uneia din cauzele

indicate, cât şi a victimelor acestor fapte, or potrivit. art.24, alin.(1) al Constituţiei Republicii

Moldova „Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică” [62].

Aceasta, la rândul său, însemnă că fapta, săvârşită în condiţiile oricăreia din cauzele

menţionate, îşi păstrează trăsătura pericolului social. Aşa, de exemplu, dacă în rezultatul

constrângerii fizice sau morale persoana apasă butonul de declanşare a unui dispozitiv explozibil

amplasat în interiorul unui bloc locativ, cauzând multiple victime omeneşti, dar şi materiale, aceste

pagube nicidecum nu pot fi considerate „neutre” sau „socialmente utile”, acestea dimpotrivă vor

conţine un expresiv grad de pericol social.

Nu întâmplător, în unele coduri penale ale altor state cauzele menţionate se atribuie la

categoria cauzelor care înlătură fie pedeapsa penală (Codul Penal al Ungariei din 1961), fie

răspunderea penală (Codul Penal al Poloniei din 1997), fie caracterul ilegal al faptei (Codul Penal al

Georgiei din 1999), fie, în sfârşit, la categoria cauzelor, datorate anumitor factori externi (Codul

Penal al Austriei din 1995).

Forma juridică de reflectare a pericolului social al faptei o constituie ilegalitatea. În realitate

nu este exclus ca o faptă socialmente periculoasă să fie legală. În dreptul penal legalitatea şi pericolul

social nu constituie noţiuni care s-ar exclude reciproc. Fiind socialmente periculoasă, o faptă poate fi

în acelaşi timp legală, adică admisă în anumite condiţii de însăşi legea penală, ne venind totodată în

contradicţie cu alte acte normative [201, p. 15]. O astfel de admisibilitate a legalităţii unei fapte

socialmente periculoase poate să existe doar în cazul unei prevederi exprese a legii. Din momentul în

46

care legea penală, la reglementarea acestor cauze, indică expres asupra faptului că faptele săvârşite în

prezenţa acestora nu constituie infracţiune, prin aceasta se exclude caracterul lor ilegal. Analiza

logică a conţinutului normelor care reglementează cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ne

duce la ideea că dacă nu ar exista caracter social-periculos al faptei, nu ar avea rost să fie exclus

caracterul ilegal al acestora. Or, art.14 C.p.R.M. stabileşte clar toate trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, iar în lipsa cel puţin a unuia din acestea, nu există infracţiune.

Reieşind din motivele reflectate, considerăm, alături de autorul Blinnikov V. A., că esenţa

naturii juridice a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei îl constituie anume lipsa

caracterului ilegal al faptei [201, p. 15].

Pe de altă parte, reieşind din conţinutul social al acestora, cauzele examinate sunt utile pentru

societate şi pentru persoană, întrucât stimulează şi permit activitatea creativă a oamenilor în lupta

contra atentatelor criminale asupra valorilor sociale ocrotite de lege, ajutând prin aceasta organele de

drept în combaterea criminalităţii în situaţia în care acestea nu sunt în stare să asigure o protecţie

curentă eficientă a drepturilor şi intereselor oamenilor contra atentatelor infracţionale. Acelaşi

caracter socialmente util al cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei îl regăsim şi în faptul că

prin intermediul acestora se asigură realizarea uneia din sarcinile principale ale dreptului penal, şi

anume prevenţia generală, cu ajutorul acestora, deseori fiind preîntâmpinată săvârşirea infracţiunilor,

ca în final să fie consolidată desfăşurarea normală a relaţiilor sociale pozitive.

În acelaşi timp, stabilind anumite condiţii de realizare legitimă a fiecăreia din cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei, legea penală contribuie la ridicarea nivelului de responsabilitate a

persoanelor pentru actele pe care le întreprind, întrucât este vorba de atingerea drepturilor şi

intereselor altor persoane, pe care legea le ocroteşte în egală măsură, iar în cazul nerespectării

condiţiilor stabilite este posibilă atragerea la răspundere penală.

Pentru înţelegerea corectă a naturii juridice şi sociale a cauzelor care înlătură caracterul penal

al faptei, acestea trebuie delimitate de alte temeiuri, care exclud răspunderea penală, şi, în special, de

renunţarea de bună voie de la săvârşirea infracţiunii (art.56 C.p.R.M.), liberarea de răspundere penală

în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie (art.60 C.p.R.M.) şi de fapta care nu prezintă gradul

prejudiciabil al infracţiunii (art.14, alin.(2) C.p.R.M.). Aceste instituţii, la diferite perioade de timp,

erau atribuite de unii autori la categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei [vezi 237, p.

11, 12].

Fără a ne opri la analiza detaliată a acestor instituţii, vom menţiona principala lor distincţie de

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Ea se manifestă prin aceea că în situaţia cauzelor care

înlătură caracterul penal al faptei, în momentul realizării acestora lipsesc semnele infracţiunii, pe

când în situaţia instituţiilor juridico-penale menţionate sunt întrunite toate semnele unei infracţiuni

consumate sau neconsumate, de aceea ultimele au o natură juridică diferită de cea a cauzelor care

47

înlătură caracterul penal al faptei şi nu pot fi atribuite acestei categorii.

O problemă discutabilă în literatura juridică constă în faptul, dacă pot fi oare considerate

normele ce reglementează cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind norme stimulative

ale dreptului penal.

Un cerc de autori consideră că astfel de norme ce fixează astfel instituţii ca legitima apărare,

starea de extremă necesitate, reţinerea infractorului şi renunţarea de bună voie de la săvârşirea

infracţiunii sunt norme stimulative [208, p. 44; 206, p. 34, 35].

Alţi autori sunt de părerea că drept norme stimulative urmează a fi recunoscute nu doar

normele privind legitima apărare, starea de extremă necesitate şi reţinerea infractorului ca instituţii de

drept penal, dar şi normele altor ramuri de drept care reglementează astfel de conduită legitimă [vezi

199, p. 16, 26; 234, p. 67, 68].

O poziţie opusă este susţinută de un alt grup de autori, reprezentat de Strucicov N. A.,

Zvecearovskii I. A. şi Berestovoi A. N., care consideră că normele privind legitima apărare, starea de

extremă necesitate şi altele de acest gen nu pot fi incluse în categoria celor stimulative, întrucât

acestea nu lărgesc cu nimic volumul de drepturi al oamenilor, nu le atribuie nici un fel de interese noi

[209, p. 46; 200, p. 10].

Considerăm corectă poziţia autorilor care nu recunosc normele cu referire la cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei în calitate de norme stimulative, întrucât, după cum se menţionează

în literatura de specialitate, este neîntemeiat să vorbim despre o stimulare juridico-penală în situaţia

în care comportamentul legitim nu atrage după sine careva consecinţe juridico-penale pozitive (în

surplus) în raport cu situaţia iniţială în care se afla subiectul până la recurgerea la astfel de

comportament [209, p. 46]. Aceste norme nu pot pretinde a fi stimulative întrucât nu presupun o

supra-realizare de către subiect a obligaţiilor sale sau realizarea de către el a unui rezultat pozitiv atot

recunoscut [239, p. 657]. În afară de aceasta, normele menţionate nu conţin careva forme sau măsuri

de stimulare, care s-ar aplica subiecţilor.

În urma celor expuse, ne permitem să formulăm propria definiţie a cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei, ca fiind nişte circumstanţe, condiţiile cărora sunt stabilite de legea

penală, în prezenţa cărora săvârşirea unei fapte, însoţită de cauzarea de prejudicii valorilor sociale

ocrotite de lege, nu va constitui infracţiune în virtutea lipsei caracterului ilicit sau a vinovăţiei ca

semne esenţiale ale infracţiunii, fie ca nişte cauze, în prezenţa cărora fapta, deşi conţine semnele

unei infracţiuni prevăzute de legea penală, nu va constitui infracţiune în virtutea lipsei ilegalităţii

sau a vinovăţiei ca trăsături esenţiale ale infracţiunii.

Efectele procesuale ale cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Întrucât noţiunea de infracţiune este clarificată prin lege, în sensul că se stipulează expres

trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, sarcina determinării acelor stări, situaţii sau împrejurări în

48

care o faptă, deşi pare a constitui o infracţiune nu are, totuşi, caracter penal, datorită lipsei uneia

dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, îi revine tot legii, numai aceasta poate să stabilească „care

sunt acele date ale realităţii care pot avea ca efect nerealizarea uneia din aceste trăsături, cu corolarul

său ineluctabil: înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite” [25, p. 194].

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din momentul existenţei lor,

împrejurarea că este necesară constatarea lor juridică (ex post) neavând implicaţii asupra momentului

în care acestea încep să aibă relevanţă juridică penală. Altfel spus, constatarea ulterioară a acestor

stări, situaţii sau împrejurări nu înseamnă că îşi vor produce efectele din momentul în care s-a

dovedit existenţa lor în timpul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, ci din chiar momentul în

care au existat condiţiile cerute de normele dreptului penal. Deşi, din punct de vedere procesual,

soluţionarea cauzei nu poate fi decât ulterioară momentului săvârşirii faptei prevăzute de legea

penală în condiţiile stării, situaţiei sau împrejurării respective, efectele acestei soluţii - indiferent dacă

este vorba de scoaterea de sub urmărire penală sau de achitare - se consideră a produce efecte din

momentul acţiunii sau inacţiunii respective [147, p. 44]. În acest sens, dacă se constată existenţa unei

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, aceasta se consideră că nu a avut caracter penal încă de

la data săvârşirii (ex tunc) şi nu de la data recunoaşterii acestei cauze (ex nunc) [25, p. 194].

Constatarea existenţei vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în

Republica Moldova are ca efect procesual scoaterea persoanei de sub urmărire penală (în baza

pct.3) alin.(2) art.284 C.p.p.R.M. [61]), iar în România - împiedicarea punerii în mişcare sau

exercitării acţiunii penale, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. e) C.p.p.Rom [61]. Existenţa

oricăreia dintre aceste cauze poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal şi trebuie luată

în considerare din oficiu.

Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate în funcţie de mai multe

criterii, dintre care mai importante, în opinia noastră sunt: sfera de aplicare şi natura acestora:

obiectivă sau subiectivă [114, p. 189].

1. În raport cu sfera lor de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi

clasificate în cauze generale şi în cauze speciale.

a) Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei sunt reglementate prin

normele părţii generale a Codului penal.

Afirmaţia potrivit căreia aceste cauze sunt de aplicaţie generală trebuie înţeleasă în sensul

că incidenţa lor nu este limitată, prin lege, la anumite infracţiuni [114, p. 139].

Din categoria cauzelor generale fac parte:

- abrogarea incriminării - art. 10 C.p.R.M. prevede că „Legea penală care înlătură

caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia

49

persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au

săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor

care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale”.

- legitima apărare (art. 36), reţinerea infractorului (art. 37), starea de extremă necesitate

(art. 38), constrângerea fizică sau psihică (art. 39), riscul întemeiat (art. 40), executarea ordinului

sau dispoziţiei superiorului (art. 401), reglementate prin dispoziţiile Cap. III C.p.R.M.;

- lipsa dublei incriminări. Art. 11 alin. (3) C.p.R.M. prevede că „Cetăţenii străini şi

apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvîrşit infracţiuni

în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod şi sînt traşi la

răspundere penală pe teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate

împotriva intereselor Republicii Moldova, împotriva drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului

Republicii Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război,

precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova

este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin”.

- lipsa pericolului social concret al faptei, reglementată prin dispoziţiile art. 14 alin. (2)

C.p.R.M.

Un grup de autori români opinează că deşi în enumerările exemplificative ale cauzelor

generale care înlătură caracterul penal al faptei nu se regăsesc prevederile art. 20 alin. (3)

C.p.Rom. referitoare la tentativa absolut improprie, aceştia sunt de părere că în cazul

imposibilităţii de consumare a infracţiunii, care este datorită modului cum a fost concepută

executarea, avem de-a face cu o cauză generală care înlătură caracterul penal al tentativei din

categoria acelor cauze care privesc prevederea faptei în legea penală [119, p. 157-158; 114, p.

139-140; 192, p. 118-119; 8, p. 78].

În legătură cu această prevedere a Codului penal Român, s-a arătat că prin aceste

dispoziţii „legiuitorul a înţeles să lase în afara incriminării tentativa absolut improprie, iar nu să

facă din ea un simplu caz de nepedepsire” [114, p. 139], dar şi „...caracterul de faptă lipsită de

caracter penal al încercării absolut improprii este exprimat chiar de primele cuvinte ale

dispoziţiei din alin. (3), care prevede că în cazul unei astfel de încercări „nu există tentativă”

[119, p. 167].

Prin urmare, deşi fapta este prevăzută de legea penală, datorită împrejurării că există o

imposibilitate de consumare datorată modului cum a fost concepută executarea, împrejurare ce

constituie o cauză generală ce înlătură caracterul penal al tentativei - acea faptă este scoasă

expres din sfera ilicitului penal.

Considerăm că se impune, ca pe viitor, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, cu

caracter general, să fie reglementate unitar, în cadrul aceluiaşi capitol; chiar dacă s-ar crea

50

pericolul repetabilităţii acestora. Scopul juridic, constând în înţelegerea aprofundată şi corectă a

acestei instituţii trebuie să primeze în faţa unor neajunsuri de ordin literar şi estetic.

b) Cauzele speciale care înlătură caracterul penal al faptei sunt prevăzute, de regulă, prin

norme speciale, având o sferă de aplicaţie restrânsă la anumite infracţiuni.

Din categoria cauzelor speciale fac parte:

- coruperea activă comisă în urma extorcării - art.325 alin.(4) C.p.R.M. În conformitate

cu prevederile art.325 alin. (4) C.p.R.M., fapta de coruperea activă nu constituie infracţiune

atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. În această

ipoteză este vorba de o formă specială de constrângere, deosebită de constrângerea fizică sau

psihică reglementată prin dispoziţiile art.39 C.p.R.M., pentru înlăturarea caracterului penal al

coruperii active nemaifiind necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor specifice constrângerii

fizice sau psihice reglementate în partea generală a Codului penal [120, p. 142];

- dezertarea săvârşită pentru prima dată dacă a fost săvîrşită în urma unui concurs de

împrejurări grele art. 371 alin.(5) C.p.R.M.;

- durerile sau suferinţele rezultate exclusiv din sancţiuni legale, dacă sunt inerente acestor

sancţiuni ori ocazionate de ele - art. 3091 alin. (1) din C.p.R.M., etc.

2. În raport cu criteriul naturii lor, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi

reale sau personale. Situaţiile, stările sau împrejurările care formează conţinutul acestor cauze

sunt, în general, de natură obiectivă; uneori această realitate justifică prin ea însăşi înlăturarea

caracterului penal al faptei (cauze reale), alteori însă, realitatea determină înlăturarea caracterului

penal al faptei numai prin modul şi măsura în care a produs efecte asupra psihicului făptuitorului

(cauze personale) sau în măsura în care priveşte ea însăşi psihicul acestuia [119, p. 336-337].

a) Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi cuprind toate stările, situaţiile sau împrejurările

care, în principal, exclud pericolul social al faptei ori fac ca aceasta să nu fie prevăzută de legea

penală [115, p. 191]. Aceste cauze produc efecte faţă de toţi participanţii (erga omnes).

b) Cauzele personale sunt de natură subiectivă şi efectele lor se răsfrâng, în principal,

asupra vinovăţiei. Ele operează numai faţă de făptuitorii cu privire la care se constată că, datorită

vreuneia dintre aceste cauze, au săvârşit fapta fără vinovăţie (in personam).

Această clasificare este importantă deoarece în cazul săvârşirii faptei în participaţie,

cauzele reale influenţează situaţia tuturor participanţilor, în timp ce cauzele personale produc

efecte numai faţă de persoana care a acţionat în condiţiile existenţei lor [114].

Clasificarea faptelor care înlătură caracterul penal al faptei, spunea profesorul Dongoroz

V., este convenţională pentru că se întemeiază pe un criteriu relativ constituit de preponderenţa

efectului de negaţie pe care fiecare dintre acestea îl are asupra uneia dintre cele trei trăsături

esenţiale ale infracţiunii [119, p. 235].

51

2.2. Aspecte de drept comparat privind cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei

Deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au ca efect inexistenţa

infracţiunii, în literatura juridică s-a arătat că acestea nu trebuie să fie confundate cu „cauzele

care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” (art.107-112 C.p.R.M. sau

art.119-139 C.p.Rom), cu „cauzele de nepedepsire” (cauzele de neimpunitate ori care apără de

pedeapsă) sau cu instituţia înlocuirii răspunderii penale (art.55 C.p.R.M. sau art.90-91 C.p.Rom.)

[192, p. 329].

Fiecare dintre aceste instituţii juridice de drept penal are o fizionomie şi funcţionalitate

proprie, producând anumite efecte cu privire la răspunderea penală. În esenţă, aceste ultime trei

instituţii ale dreptului penal operează numai asupra incidenţei constrângerii penale şi nu produc nici

un efect sub raportul existenţei infracţiunii, în timp ce cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei înlătură însăşi existenţa ilicitului penal (a infracţiunii).

În viziunea legii penale, se reţin ca instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea,

răspunderea penală şi pedeapsa. Aceste trei instituţii corespund celor trei realităţi obiective în

jurul cărora gravitează toate reglementările legii penale: fapta penală, făptuitorul şi

constrângerea juridică penală [119, p. 7].

Legea penală conţine pe lângă dispoziţii care reglementează aceste instituţii, implicit

efectele juridice pe care le produc, şi dispoziţii referitoare la modalităţile în care instituţiile

fundamentale menţionate încetează să-şi mai producă efectele. Astfel, instituţiei infracţiunii îi vor

corespunde dispoziţiile privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, instituţiei

răspunderii penale îi vor corespunde dispoziţiile privind cauzele care înlătură răspunderea

penală şi consecinţele condamnării, iar instituţiei pedepsei îi vor corespunde dispoziţiile privind

cauzele care înlătură pedeapsa.

Existenţa cauzelor care fac ca o faptă să nu constituie infracţiune nu conferă acesteia

caracter penal şi, ca atare nu se pune problema răspunderii penale.

Întrucât, cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării sunt

ulterioare săvârşirii infracţiunii, evident acestea nu produc nici un efect asupra existenţei

infracţiunii şi a răspunderii penale, care dăinuie, însă, din anumite raţiuni, este înlăturată

răspunderea penală, executarea pedepsei sau consecinţele condamnării.

Considerăm util să reamintim aceste cauze stipulate în legea organică penală, respectiv

amnistia, graţierea, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, retragerea plângerii

prealabile şi reabilitarea.

Totodată, acestea nu trebuie confundate cu cauzele de impunitate, care nu au efect asupra

existenţei infracţiunii şi a răspunderii penale, numai că legea, pentru anumite considerente,

52

absolvă pe făptuitor de pedeapsă penală ( de ex.: desistarea, împiedicarea producerii rezultatului,

denunţarea faptei etc.).

Se impune să precizăm şi faptul că, în caz de înlocuire a răspunderii penale există atât

infracţiune, cât şi răspundere penală, dar acesta este înlocuită cu o altă formă de răspundere – cu

caracter administrativ – apreciindu-se că scopul coerciţiei penale poate fi realizat şi printr-o

sancţiune nepenală.

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm o analiză a legislaţiilor altor ţări în ceea ce

priveşte reglementarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

Cercetarea comparativă a legislaţiei penale a diferitelor ţări prezintă o considerabilă

însemnătate teoretică şi practică, fiind capabilă sa ofere o varietate de soluţii la probleme mai

multe şi mai diverse decât cele oferite de o ştiinţă juridică cu preocupare naţională.

Mai mult, analiza comparativă urmăreşte scopuri specifice relevante pentru practică.

Astfel, studiile comparative sunt des folositoare pentru acţiunile de pregătire a procesului

legislativ şi această metodă de drept comparat facilitează atât crearea unui drept nou, cât şi are

sarcina unei unificări supranaţionale de drepturi.

Atunci când este vorba de elaborarea dreptului naţional, legislatorii au recurs frecvent în

multe domenii şi în multe ţări la materialele elaborate de juriști ce utilizează metoda dreptului

comparat.

În dreptul penal al altor state reglementarea cauzelor care înlătură caracterul penal al

faptei diferă de legislaţia Republicii Moldova, dar şi de cea a României, deosebirile privind nu

doar denumirea sau locul acestora în sistemele codurilor penale, dar şi lista, tipurile, precum şi

condiţiile acestora.

În acest context, interesante se prezintă mai întâi de toate normele ce reglementează

cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de codurile penale ale statelor din

vecinătatea Republicii Moldova, în concret, ale statelor membre ale CSI.

Codul penal al Federaţiei Ruse conţine aceeaşi listă de cauze care înlătură caracterul

penal al faptei ca şi Codul Penal al Republicii Moldova. Prevederile acestora sunt similare, cu

excepţia unor prevederi specifice în reglementarea unei sau altei cauze concrete (spre exemplu,

Codul penal rus conţine prevederi referitoare la depăşirea legitimei apărări, pe când cel

moldovenesc nu le conţine) [43, cap. 8].

Aproximativ aceeaşi situaţie se observă cu Codurile penale ale Ucrainei [44, cap. 8] şi

Belarus [45, cap. 6], care în capitolele consacrate cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

conţin aceleaşi cauze ca şi Codul Penal al Republicii Moldova, cu unele mici completări. Aşa,

art.37 al Codului penal al Ucrainei şi art.37 Cod penal al Belarusului conţin reglementări cu

privire la apărarea improprie (adică eroarea cu privire la existenţa temeiurilor pentru a recurge la

53

apărare).

Art.43 C.p.Ucr. stabileşte regula, conform căreia nu se consideră infracţiune cauzarea

necesară a prejudiciilor intereselor legitime de către o persoană, care în conformitate cu legea

exercita o însărcinare specială, fiind înfiltrat în calitate de membru a unei organizaţii criminale

sau grup criminal organizat în scopul preîntâmpinării sau descoperirii activităţii criminale ale

acestora. Totodată această persoană va fi pasibilă de răspundere penală în cazul săvârşirii

infracţiunilor deosebit de grave, însoţite de aplicarea violenţei asupra victimei, fie în cazul

săvârşirii infracţiunilor grave, săvârşite intenţionat şi însoţite de cauzarea vătămărilor grave

victimei, fie urmate de survenirea unor consecinţe grave sau deosebit de grave.

Norme analogice celor din Codul penal Ucrainean se conţin şi în Codurile Belarusului

(art. 38) şi Kazahstanului (art. 34-1) [46].

Codul penal al Uzbekistanului [48], în Cap. 9 „Noţiunea şi tipurile cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei” atribuie la categoria acestora: caracterul neînsemnat al faptei (art. 36),

legitima apărare (art. 37), starea de extremă necesitate (art. 38), cauzarea de daune la reţinerea

infractorului (art. 39), executarea ordinului sau altei îndatoriri (art.40), riscul profesional sau

gospodăresc întemeiat (art.41). Problema privind răspunderea pentru cauzarea anumitor daune

intereselor legitime în urma constrângerii fizice sau psihice se soluţionează pe baza dispoziţiilor

privind starea de extremă necesitate (alin. 5 art. 38).

După cum putem observa din lista cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

prevăzute în Codul penal al Uzbekistanului, de rând cu cauzele tradiţionale, este reglementat şi

caracterul neînsemnat al faptei (fapta care nu prezintă gradul prejudecabil al infracţiunii conform

reglementărilor C.p.R.M.). Caracterul specific al Codului penal al Uzbekistanului, în raport cu

Codurile penale ale altor state, se manifestă mai întâi de toate prin faptul că la art. 35 este

prezentată definiţia legală a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Conform acestuia:

„Drept cauze care exclud caracterul penal al faptei se recunosc acele circumstanţe, în prezenţa

cărora, acţiunea sau inacţiunea ce conţine toate semnele stabilite de prezentul Cod, nu constituie

infracţiune datorită lipsei pericolului social, ilegalităţii sau vinovăţiei”.

Codul penal al Kazahstanului în Secţiunea 2 „Infracţiunea” prevede 7 cauze care înlătură

caracterul penal al faptei: legitima apărare (art. 32), cauzarea de daune la reţinerea infractorului

(art. 33), starea de extremă necesitate (art. 34), exercitarea acţiunilor operative de investigaţii

(art. 341), riscul întemeiat (art. 35), constrângerea fizică sau psihică (art. 36), executarea

ordinului sau dispoziţiei (art. 37).

În Codul penal al Georgiei [239] legitima apărare (art. 28), reţinerea infractorului (art.

29), starea de extremă necesitate (art. 30), riscul legitim (art. 31) se regăsesc în capitolul 8 sub

denumirea generică de „Cauze care exclud caracterul ilegal al faptei”. Executarea ordinului sau

54

dispoziţiei (art. 37) şi-a găsit locul în cadrul Capitolului 9, întitulat „Cauze care înlătură sau

uşurează vinovăţia”.

Specific pentru Codul penal Georgian este faptul că lista cauzelor care înlătură caracterul

penal al faptei nu este una exhaustivă, spre deosebire de legislaţia celorlalte state membre ale

CSI. La art. 32, care este inclus în Capitolul 8 „Cauze care exclud caracterul ilegal al faptei”,

Codul penal georgian stabileşte: „nu sunt ilegale acţiunile persoanei care a săvârşit fapte

prevăzute de prezentul Cod în prezenţa cauzelor care, deşi ne fiind menţionate expres, satisfac pe

deplin cerinţele de legitimitate a faptei comise”. Această prevedere lărgeşte considerabil

posibilitatea organelor judiciare de a recunoaşte unele sau alte fapte prejudicibile, prevăzute ca

infracţiuni, în calitate de legitime, ceea ce, să recunoaştem, presupune un înalt grad de încredere

din partea statului faţă de organele judiciare, ceea ce nu se atestă nici în statele cu înalt grad de

cultură juridică şi tradiţii în aplicarea dreptului.

Din Codurile penale ale Ţărilor Baltice, atrage atenţia în special cel al Estoniei [49], în

art. 13 al căruia se consideră legitime acţiunile săvârşite în stare de legitimă apărare, inclusiv prin

cauzarea de prejudicii atacatorului, iar la art. 132 se reglementează instituţia imitării infracţiunii,

adică „nu constituie infracţiune fapta, care deşi cad sub incidenţa semnelor prevăzute de

prezentul Cod, însă fiind îndreptată cu scopul identificării infracţiunilor sau a infractorilor, este

săvârşită de către o persoană împuternicită de către organele de stat competente să limiteze o

infracţiune”. Această normă are menirea de a oferi protecţie juridică persoanelor care exercită

activitate operativă de investigaţie, însă totodată, în viziunea noastră, ea poate să contribuie la

răspândirea fenomenului de provocare a infracţiunilor, criticat atât de mult în doctrina juridică

contemporană, dar şi în practica CEDO (vezi, spre ex. Hotărârea CEDO pe cauza Ramanauskas c.

Lituaniei, din 5 februarie 2008 [131]).

Este destul de divers tratată problema cu privire la cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei în legislaţia statelor Europei Occidentale şi Scandinave.

Codul penal al Poloniei [50] în Capitolul 3 „Înlăturarea răspunderii penale”, alături de

legitima apărare (art. 25), starea de extremă necesitate (art. 26) şi efectuarea unui experiment (art.

27), reglementează şi astfel de cauze, precum eroarea de fapt (art. 28) eroarea de drept (art. 29, 30)

şi iresponsabilitatea (art. 31), deşi doctrina juridică conţine discuţii destul de controversate în

privinţa acestora.

În Codul penal polonez nu sunt reglementate astfel de cauze care înlătură caracterul penal

al faptei precum reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat, etc., care

în legislaţia multor state au devenit deja tradiţionale.

Codul penal al Olandei (adoptat în anul 1886) [50] în Secţiunea III, Cartea I „Liberarea de

răspundere penală şi de la amplificarea răspunderii penale” stipulează patru cauze care înlătură

55

răspunderea penală, şi anume: săvârşirea de infracţiuni sub influenţa unor forţe, cărora persoana nu

li se poate opune (art. 40), apărarea necesară (art. 41), executarea unei cerinţe legale (art. 42) şi

executarea unui ordin oficial (art. 43). Reglementând apărarea necesară, legea penală olandeză,

permite recurgerea la aceasta doar pentru a se apăra pe sine, pa alte persoane sau proprietatea.

Alin.2 art.41 prevede liberarea de răspundere penală a persoanei ,care a depăşit limitele

apărării necesare, dacă o astfel de depăşire s-a datorat unei puternice emoţionări psihice, provocate

de atac. Este de asemenea de punctat asupra art. 40 al aceluiaşi Cod, unde, în prezenţa anumitor

condiţii, se consideră justificată prin necesitate lipsirea de viaţă a unei persoane care suferă de o

boală incurabilă de către un medic.

În Codul penal Francez [52] atribuie la categoria cauzelor de ne survenire a răspunderii

penale: iresponsabilitatea (art. 122-1), fapta săvârşită sub influenţa unei forţe sau constrângerii (art.

122-2), fapta săvârşită la indicaţia sau cu permisiunea legii sau unui act normativ subordonat legii

(art. 122-4), fapta săvârşită la indicaţia puterii legitime (art. 122-4 alin.2), legitima apărare (art.

122-5 şi 122-6), starea de extremă necesitate (art. 122-7). Urmează să subliniem că potrivit art.

122-6, persoanei aflate în stare de legitimă apărare i se permite, într-un şir de cazuri, să cauzeze

orice grad de prejudicii atacatorului.

Codul penal German [54] în Capitolul 4 prevede două cauze care înlătură caracterul ilegal

al faptei: legitima apărare (§32) şi starea de extremă necesitate (§35). O caracteristică distinctivă a

instituţiei stării de extremă necesitate constă în faptul că aceasta nu se aplică, dacă persoana însăşi

a creat starea de pericol sau se afla în relaţii speciale cu persoana care a creat această stare (§49). O

prevedere similară cu cea de la art. 122-6 a C.p.Fr se conţine la §32 al C.p.Germ.

În sistemul cauzelor care înlătură răspunderea penală, Codul penal al Suediei [54] include

autoapărarea (art. 1 Cap. 24), fapta săvârşită cu scopul executării ordinului (art. 3 Cap. 24) şi

erorile juridice (art. 9 Cap. 24).

Prezintă interes reglementarea instituţiei acordului victimei în Codul penal al Suediei.

Acesta are următoarea formulare: „Fapta săvârşită de o persoană cu acordul altei persoanei,

împotriva căreia aceasta este îndreptată, constituie infracţiune doar dacă nu este justificată, având

în vedere caracterul daunei, violenţei sau pericolului pe care l-a provocat, scopului urmărit şi altor

circumstanţe”.

Codul penal al Danemarcei [55] atribuie la categoria cauzelor care nu atrag pedeapsa

următoarele cauze: autoapărarea (§13), executarea unui ordin legitim (§13, alin. 3), infracţiunea

relativ nesemnificativă (§14), iresponsabilitatea sau insuficienţa psihică (§16). Din punctul nostru

de vedere, merită atenţie reglementarea de la alin. 2 §13 al C.p.Dan., care indică aspra faptului că

orice persoană care a depășit limitele autoapărării legitime, nu este pasibilă de pedeapsă dacă fapta

acesteia poate fi rezonabil explicată prin frică sau emoţii provocate de atac.

56

Destul de specific este tratată problema cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în

legislaţia penală Chineză şi Japoneză.

În Codul penal al Republicii Populare Chineze [56] legitima apărare (art. 20) şi starea de

extremă necesitate (art. 21) sunt incluse în categoria cauzelor care exclud răspunderea penală.

În articolele 20 şi 21 sunt desfăşurate nu doar condiţiile legitimităţii legitimei apărări şi

stării de extremă necesitate, dar şi se indică asupra faptului că dacă în cadrul acestora, acţiunile de

apărare au depăşit limitele stabilite, cauzând o daună esenţială, survine răspunderea penală. Însă în

astfel de cazuri se aplică o pedeapsă sub limita minimă fie că persoana se liberează de răspundere

penală (art. 21).

Codul penal Japonez [57] reglementează două cauze care exclud posibilitatea aplicării

pedepsei – apărarea legitimă (art. 36) şi acţiunile extrem de necesare pentru evitarea unui pericol

(art. 37). Este important a atrage atenţia la faptul că toate prevederile referitoare la acţiunile

extrem de necesare pentru evitarea pericolului şi la depăşirea limitelor acestora nu se aplică

persoanelor care au îndatoriri speciale în legătură cu activitatea exercitată (alin.2 art.37). Se au în

vedere în acest caz poliţiştii, pompierii, medicii, etc. În art. 35 al Codului penal Japonez sunt

fixate temeiurile generale ale liberării de pedeapsă penală, conform cărora: „acţiunea săvârşita

conform legii sau exercitarea unei îndeletniciri legale nu se pedepsesc”.

Referindu-se la aspectele de drept comparat exprimate în doctrina europeană şi chiar

americană cu privire la natura juridică a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, adepţii

tezei tipicităţii şi antijuridicităţii în construcţia juridică a infracţiunii, alături de vinovăţie [6, p.

17-28; 136, p. 48], susţin că din simpla comparare a doctrinei italiene şi germane cu doctrina

română în privinţa trăsăturilor caracteristice ale infracţiunii s-ar putea desprinde din faptul că

tipicitatea şi vinovăţia sunt recunoscute în toate cele trei doctrine ca reprezentând trăsături

esenţiale ale infracţiunii [149, p. 138; 195, p. 32-33]. Aceştia apreciază că faptele sau

împrejurările numite „justificative” exclud întrunirea trăsăturii „antijuridicităţii infracţiunii”. În

doctrina franceză [189, p. 114-115; 186, p. 18-20; 140, p. 37; 144, p. 17] aceste concepte sunt

admise sub numele de element legal şi moral al infracţiunii, considerând că elementul injust

„antijuridicitatea”, este acelaşi lucru cu negarea elementului legal (prevederea faptei de legea

penală).

În doctrina anglo-americană [132, p. 71; 196, p. 17-27] se folosesc pentru trăsăturile

amintite mai sus, expresiile de actus reus şi mens rea – care subliniază necesitatea ca fapta

concretă să fie prevăzută de legea penală.

Antijuridicitatea constituie şi ea o trăsătură esenţială a infracţiunii în concepţia doctrinei

germane şi a majorităţii autorilor italieni, alături de celelalte două la care ne-am referit anterior.

În acelaşi sens sunt şi părerile altor autori francezi care admit că elementele esenţiale ale

57

infracţiunii sunt elementul material (fapta), elementul legal (norma de incriminare), elementul

moral (vinovăţia) şi elementul injust (antijuridicitatea) [185, p. 18-20].

Concepţia potrivit căreia infracţiunea este compusă din antijuridicitate (pe lângă tipicitate

şi vinovăţie) s-a elaborat ca urmare a criticilor formulate la adresa teoriei bipartite asupra

infracţiunii (tipicitate şi vinovăţie). S-a remarcat că o asemenea împărţire a trăsăturilor esenţiale

ale infracţiunii nu ţine seama de aspectul evaluativ – adică de evaluarea caracterului acţiunii care

constituie nu numai o violare a unei norme (cu o anumită poziţie subiectivă), dar şi o atingere

adusă unei valori sociale ocrotite de legea penală (aspectul substanţial al legalităţii).

Fernando Mantovani [149, p. 138] şi Giusepe Betiol [124, p. 270-273] consideră că

antijuridicitatea rezultă din inexistenţa unui fapt justificativ; subliniind că numai verificarea

obiectivă a acestei absenţe permite evaluarea faptei tipice ca infracţiune. Primul merge până

acolo încât apreciază că antijuridicitatea este inima infracţiunii; ea exprimă evaluarea unui

comportament uman de a aduce atingere valorii sociale ocrotite. Betiol [124, 284-285] susţine că

antijuridicitatea nu are un conţinut formal, deoarece ea exprimă o judecată de valoare, ea nu este

nici o antijuridicitate propriu-zisă substanţială, deoarece ea se determină numai în contrast cu

norma de drept pozitiv. Un fapt este antijuridic pentru că, în opoziţie cu cerinţele normei, aduce

atingere unei valori particulare ocrotite de lege, în final admiţând ideea potrivit căreia concepţia

modernă despre antijuridicitate se înfăţişează ca o sinteză între antijuridicitate formală şi cea

substanţială.

Aşa cum am menţionat mai sus, cu privire la definiţia tipicităţii, şi Carlo Fiore [124, p.

117-118] defineşte tipicitatea ca o concordanţă a faptei concrete cu tipul legal de infracţiune

determinată. Ea (tipicitatea) este însuşirea esenţială a unei conduite relevante penal, primul pas în

construcţia sistematică a infracţiunii. Acelaşi autor, referindu-se la norma permisivă (cauza

justificativă), susţine că aceasta poate aparţine oricărei ramuri a dreptului. În temeiul unităţii

sistemului dreptului, ea va opera indiferent de domeniul dreptului unde este prevăzut, fiind de

neconceput ca o acţiune considerată licită de o normă juridică să fie interzisă de alta. Acest

caracter al normei permisive (de a fi independentă în orice ramură a dreptului) face ca norma

permisivă prevăzută în legea penală să nu aparţină propriu-zis domeniului penal; ea are efect

absolutoriu în raport cu ansamblul normelor juridice, cu întreaga ordine juridică. Drept urmare, o

acţiune justificată nu va putea fi supusă nici unei consecinţe, indiferent că ar fi civile,

disciplinare administrative etc. [124, p. 120]. Dimpotrivă, tipicitatea este specifică fiecărei

ramuri a dreptului; de exemplu, fapta de îmbogăţire fără just temei este specifică dreptului civil,

pe când tentativa se sancţionează numai în sfera dreptului penal, fiecare comportament

prezentând caracteristici specifice normei care îl interzice.

În continuarea aceleiaşi idei, autorul subliniază că numai contradicţia faptei concrete cu

58

norma penală nu este suficientă, deoarece ordinea juridică conţine şi norme permisive care fac în

anumite condiţii ca fapta să devină licită (de exemplu, omorul în legitima apărare), în ciuda

faptului că este o faptă tipică şi ar fi interzisă în anumite condiţii. În acest caz, interzicerea

cuprinsă în precept nu se mai concretizează într-o obligaţie de a se abţine din partea

destinatarului normei. Dacă tipicitatea presupune o judecată pozitivă, antijuridicitatea implică o

judecată negativă şi anume, constatarea că nu există în speţă o cauză permisivă (o cauză legală

de justificare) [124, p. 118-122].

În acelaşi sens, Johannes Wessels [195, p. 76] arată că aceste cauze justificative pot să-şi

aibă originea în lege ori în dreptul cutumiar, ele pot să fie prevăzute în dreptul privat sau în

dreptul public; acestea operează în dreptul penal pe temeiul unităţii ordinii juridice şi consideră

că ceea ce este permis într-o ramură a dreptului nu poate constitui o faptă nepermisă (ilicită) în

altă ramură a dreptului; antijuridicitatea se examinează numai în raport cu o faptă tipică, adică în

raport cu o faptă concretă ale cărei trăsături corespund cu norma de incriminare.

Recunoaşterea existenţei unor dispoziţii permisive ca cele de mai sus arătate, nu a condus

doctrina penală, în toate ţările, la recunoaşterea antijuridicităţii ca trăsătură autonomă a

infracţiunii (alături de tipicitate şi vinovăţie). Unii autori au argumentat că verificarea lipsei unor

atare cauze, înainte de a decide dacă fapta constituie sau nu în mod obiectiv o infracţiune (adică

este o faptă ilicită, nepermisă) are loc odată cu verificarea întrunirii în activitatea concretă a

cerinţelor normei de incriminare, lipsa cauzelor justificative constituind, în această viziune o

condiţie negativă subînţeleasă în orice normă de incriminare, De exemplu, infracţiunea de omor

ar putea fi definită ca uciderea unei persoane (cu condiţia negativă subînţeleasă, ca faptă de

suprimare a vieţii altuia să nu beneficieze de o cauză justificativă – adică să nu fi fost comisă în

condiţiile legitimei apărări, a stării de extremă necesitate, a ordinului legii etc. ).

Într-o asemenea situaţie, nu apare necesar să se opereze cu conceptul de antijuridicitate,

acest concept fiind absorbit în acela de tipicitate. Fapta concretă constituie infracţiune dacă

trăsăturile sale se suprapun peste cele ale modelului legal, completat cu o condiţie negativă de

incriminare subînţeleasă, aceea referitoare la inexistenţa unei cauze justificative [4, p. 178].

După prezentarea câtorva opinii pro şi contro antijuridicităţii, vom examina în cele ce

urmează care este situaţia normelor permisive în doctrina română.

Aşa cum am arătat mai sus, doctrina română nu s-a oprit asupra acestui aspect, pentru că

a adoptat poziţia profund discutată în ce priveşte normele permisive [6, p. 25].

Legea penală română în vigoare operează, aşa cum am văzut, cu un alt concept şi anume,

cu acela de cauză care înlătură caracterul penal al faptei, concepând existenţa unor cauze

susceptibile să înlăture acţiunea fiecăreia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Drept

urmare, există: cauze care înlătură caracterul penal al faptei (prin aceea că înlătură cerinţa ca

59

fapta să prezinte pericol social – art. 181 C.p.Rom.), cauze care înlătură caracterul penal al faptei

(prin aceea că înlătură cerinţa ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie – art. 10 lit. d) din Codul de

procedură penală), cauze care înlătură caracterul penal al faptei (prin aceea că înlătură cerinţa ca

fapta să fie prevăzută de legea penală – art. 10 lit. b) din Codul de procedură penală) [118, p.

332]. În toate aceste cazuri acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în

mişcare nu mai poate fi exercitată.

Norma permisivă nu are numai semnificaţia unei îngăduinţe generale; totul e permis,

acolo unde nu există o normă pozitivă [116, p. 11-12].

O anumită tentă de antijuridicitate este aparenţa în opera aceloraşi autori care susţin că

pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate existenţa unei fapte prevăzute de legea

penală, ci mai trebuie să existe vreo cauză legală care să excludă pericolul social şi pe această cale

să înlăture caracterul penal al faptei. Aceeaşi idee desprinzându-se şi din susţinerea că examinarea

caracterului penal al faptei presupune o dublă operaţie şi anume: pe de o parte - constatarea că

fapta întruneşte elementele unei norme de incriminare şi pe de altă parte - că nu există o cauză care

să excludă vreuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii [116, p. 114, 125, 332].

Criticând această teză, adepţii definirii infracţiunii prin tipicitate (fapta concretă să fie

prevăzută de legea penală), antijuridicitate (să nu existe o cauză justificativă) şi vinovăţie [6, p.

28], susţin că se nesocoteşte existenţa normelor permisive, adică prezenţa unor cauze care

operează asupra faptelor tipice înlăturând răspunderea penală şi posibilitatea aplicării pedepsei,

chiar înainte de a se verifica existenţa vinovăţiei. Or, dacă sub aspect obiectiv infracţiunea

presupune o verificare suplimentară (lipsa unor cauze justificative), aceasta ar trebui să apară

printre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, după tipicitate şi înainte de vinovăţie.

În viziunea acestora din urmă, în raport cu fiecare dintre aceste cauze, ar putea exista

cauze care înlătură tipicitatea, cauze care înlătură antijuridicitatea şi cauze care înlătură

vinovăţia. Numai pe baza acestei definiţii a infracţiunii, adică prin întrunirea tuturor acestor

trăsături esenţiale, infracţiunea devine singurul temei al răspunderii penale [6, p. 29].

Cu toate că noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, introduce în Titlul II,

Capitolul II, „Cauzele justificative”, care în redactarea art. 18, alin. (1) prevede că: „nu constituie

infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative

prevăzute de lege’’, problema în discuţie nu este definitiv soluţionată.

În doctrina română, aşa cum am mai menţionat, nu este cunoscută suficient noţiunea de

antijuridicitate, deşi problematica ei apare atât în legislaţie, cât şi în doctrina penală română.

Într-o anumită privinţă s-ar putea considera că noţiunea de pericol social se substituie

celei de antijuridicitate, făcând parte, cu această semnificaţie, din definiţia infracţiunii (art. 17

din Codul penal) şi ca o trăsătură esenţială a acesteia, trăsătură autonomă în raport cu prevederea

60

faptei de legea penală (tipicitate) şi cu vinovăţia.

Această părere ar fi greu de admis dacă reflectăm la faptul că noţiunea de pericol social

nu are o poziţie autonomă în raport cu tipicitatea, ci nu face decât să întregească şi să explice pe

aceasta din urmă. Legiuitorul nu incriminează decât faptele care prezintă pericol social, adică

faptele care aduc atingere uneia dintre valorile sociale arătate în art. 1 C.p.Rom., pentru care se

impune prevederea unei pedepse. Cerinţa ca fapta concretă să fie prevăzută de legea penală

exprimă, implicit, ideea ca fapta să prezinte pericol social (aşa se explică soluţia eliminării art.

181 din Noul Cod Penal Român).

Sublinierea în cuprinsul definiţiei infracţiunii a caracterului substanţial al legalităţii, adică

a caracterului periculos al faptei nu are decât menirea să precizeze că infracţiunea este o faptă

tipică şi care, în acelaşi timp, prezintă un pericol social, acest din urmă atribut al faptei concrete

găsindu-se, aşa cum am arătat mai sus, implicit, cuprins în prima trăsătură esenţială a

infracţiunii.

Rostul unei asemenea sublinieri ar fi acela de a atrage atenţia asupra unei posibile

contrapuneri, ca excepţie, a legalităţii substanţiale, celei formale. Astfel spus, ar evidenţia

posibilitatea ca, alături de concordanţa celor două concepte (absorbirea legalităţii substanţiale în

cea formală) să existe şi situaţii când, în mod excepţional, cele două concepte să nu corespundă.

O asemenea neconcordanţă ar putea exista în cazul incriminării prin analogie sau în cazul

inexistenţei infracţiunii prin lipsa de pericol social al faptei.

Aceste funcţii pe care le-ar îndeplini conceptul de pericol social în structura infracţiunii

nu are nimic comun cu antijuridicitatea, care presupune nu existenţa unor relaţii din afara normei

de incriminare, şi din care norma se inspiră, ci o ierarhizare a valorilor sociale absorbite implicit

în legea penală, fiind justificată negarea valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare

(obiectul juridic specific) de către o valoare socială superioară susceptibilă să înlăture caracterul

ilegal (tipicitate) prin înlăturarea ilicitului faptei (a caracterului ei nepermis) [121, p. 99-100].

Antijuridicitatea supune valorile sociale ocrotite unui proces de evaluare şi ierarhizare în

lumina unor criterii legate de sfera mai mică sau mai mare de influenţă a valorilor sociale

evaluate. Or, această problematică nu intră în conţinutul conceptului de pericol social.

O anumită aparenţă de antijuridicitate creează şi teza adoptată în doctrina română,

potrivit căreia pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să se constate existenţa unei fapte

prevăzute de legea penală; mai trebuie să fie îndeplinită şi o condiţie negativă şi anume să nu

existe o cauză legală care să excludă pericolul social şi vinovăţia şi pe această cale să se înlăture

caracterul penal al faptei [119, p. 114]. Aceeaşi idee se găseşte şi la alţi autori care susţin că la

examinarea caracterului penal al faptei trebuie să se constate, pe de o parte, că fapta concretă

întruneşte trăsăturile normei de incriminare, iar pe de altă parte că nu există o cauză, care să

61

excludă vreuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii [31, p. 217].

Legea penală şi doctrina română prin urmare nu operează cu concepte de norme

permisive, ci cu un alt concept şi anume acela de cauză care înlătură caracterul penal al faptei,

admiţând existenţa unor împrejurări susceptibile să înlăture acţiunea fiecăreia dintre trăsăturile

esenţiale ale infracţiunii. Ca atare, vor exista cauze care înlătură caracterul penal al faptei prin

aceea că înlătură cerinţa ca fapta să prezinte pericol social, cauze care înlătură caracterul penal al

faptei prin aceea că înlătură cerinţa ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie şi cauze care înlătură

caracterul penal al faptei prin aceea că înlătură cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală

[31, p. 219].

Întrebarea care se pune este următoarea: aceste cauze coincid oare cu normele permisive?

În doctrina penală s-a răspuns negativ, deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei prin înlăturarea cerinţei ca fapta să prezinte un pericol social conduc la inexistenţa

caracterului socialmente periculos al faptei, şi ca urmare, la înlăturarea tipicităţii, deoarece

tipicitatea absoarbe, principial, caracterul periculos al faptei [119, p. 342-343; 31, p. 219-220]. O

faptă care nu prezintă pericol social nu este incriminată, legiuitorul neînţelegând să incrimineze

decât fapte care prezintă pericol social [6, p. 25].

Aceleaşi argumente se impun şi cu privire la cauzele care exclud caracterul penal al

faptei, prin aceea că înlătură cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală. Este incontestabil

ca o faptă pe care legea penală nu o prevede nu poate fi considerată o faptă tipică.

Cele două serii de cauze care înlătură caracterul penal exclud, prin urmare, caracterul

ilegal al faptei (tipicitatea); operând vreuna din aceste cauze, fapta nu mai are relevanţă penală,

nu întruneşte cerinţele normei de incriminare. Dimpotrivă, verificarea antijuridicităţii ca premisă

a existenţei unei infracţiuni presupune existenţa unei fapte tipice, adică al unei fapte care

întruneşte trăsăturile unei norme de incriminare. Cauzele care înlătură tipicitatea, aşadar, nu au

nimic cu normele permisive care se referă la trăsături esenţiale ale infracţiunii, altele decât

tipicitatea.

Mai există însă o categorie de cauze care, în concepţia legii penale române, ar înlătura

caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei; printre acestea sunt: legitima apărare,

starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, minoritatea, iresponsabilitatea, cazul fortuit,

beţia fortuită şi completă, eroarea de fapt, pe care le vom analiza într-un capitol separat.

Aceste cauze, cu excepţia legitimei apărări şi a stării de necesitate, nu sunt cauze

justificative, deoarece ele nu privesc latura obiectivă a conţinutului specific al incriminării, ci

latura subiectivă. Pe lângă acestea ele nu transformă fapta tipică într-o faptă permisă de lege,

adică dintr-o tipicitate, într-o tipicitate justificată (permisă, licită), ci rămâne o tipicitate

nejustificată (permisă) şi ca atare împotriva acestei fapte se pot lua măsuri de siguranţă, fiind

62

vorba de o faptă care prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală. Împrejurările de

mai sus exclud numai vinovăţia făptuitorului, adică una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,

dar menţine tipicitatea, fără să o justifice. Lipsind vinovăţia, faptele comise în condiţiile de mai

sus îşi pierd caracterul penal, în sensul că nu pot fi pedepsite, dar împotriva lor se pot lua alte

măsuri de drept penal, cum sunt măsurile de siguranţă.

Pe de altă parte, cauzele menţionate, excluzând vinovăţia făptuitorului, nu pot acţiona

decât in personam, adică în raport cu starea psihică a unui subiect determinat, ele apărând ca

circumstanţe personale, subiectiv netransmisibile între participanţi.

Din cele expuse în această secţiune, putem concluziona că acest conflict dintre tipicitate

şi antijuridicitate, exprimat şi în doctrina străină (italiană - Tullio Pantovani, germană -

Rechtswidrigkeit, spaniolă - Diego Manuel ş.a.), exprimă conflictul între obiectul juridic

(valoarea socială protejată de lege) al faptei incriminate şi un obiect juridic superior ocrotit

prin norme ale ordinii juridice privite în ansamblul ei. Aşa cum am mai arătat, necesitatea

ocrotirii vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii persoanei agresorului, în faţa ripostei celui atacat,

este subordonată necesităţii de a reprima conduita ilegală a agresorului şi de a restabili ordinea

juridică tulburată de acesta, valoare în care sunt interesaţi toţi membrii societăţii şi nu numai

persoana agresată. Nu mai puţin însă pot exista şi raţiuni superioare (ocrotirea unor valori

sociale care depăşesc interesul nemijlocit apărat prin incriminarea faptei) care justifică

inexistenţa infracţiunii, în cazul legitimei apărări, a stării de necesitate, a ordinului legii, a

consimţământului victimei etc. (cauze justificative) asupra cărora ne vom opri pentru a le

examina în secţiunea următoare.

2.3. Concluzii la capitolul 2

Sintetizând capitolul prezentat putem să contragem câteva idei definitorii şi, în acelaşi

timp, având caracter general cu privire la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

1. Esenţa naturii juridice a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei îl constituie

lipsa caracterului ilegal al faptei.

2. Principala distincţie a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de renunţarea de

bună voie de la săvârşirea infracţiunii (art.56 C.p.R.M.), liberarea de răspundere penală în

legătură cu expirarea termenelor de prescripţie (art.60 C.p.R.M.) şi de fapta care nu prezintă

gradul prejudiciabil al infracţiunii (art.14, alin.(2) C.p.R.M.), se manifestă prin aceea că în

situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, în momentul realizării acestora lipsesc

semnele infracţiunii, pe când în situaţia instituţiilor juridico-penale menţionate sunt întrunite

toate semnele unei infracţiuni consumate sau neconsumate, de aceea ultimele au o natură juridică

63

diferită de cea a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei şi nu pot fi atribuite acestei

categorii.

3. Sfera cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei nu se limitează la dispoziţiile

cuprinse în art. 35 - 401 C.p.R.M., existând şi alte cauze prevăzute în Codul penal al Republicii

Moldova.

4. Normele care reglementează instituţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

nu pot fi recunoscute în calitate de norme stimulative, întrucât este neîntemeiat să vorbim despre

o stimulare juridico-penală în situaţia în care comportamentul legitim nu atrage după sine careva

consecinţe juridico-penale pozitive (în surplus) în raport cu situaţia iniţială în care se afla

subiectul până la recurgerea la astfel de comportament.

5. Propunem propria definiţie a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, ca

fiind nişte circumstanţe, condiţiile cărora sunt stabilite de legea penală, în prezenţa cărora

săvârşirea unei fapte, însoţită de cauzarea de prejudicii valorilor sociale ocrotite de lege, nu va

constitui infracţiune în virtutea lipsei caracterului ilicit sau a vinovăţiei ca semne esenţiale ale

infracţiunii, fie ca nişte cauze, în prezenţa cărora fapta, deşi conţine semnele unei infracţiuni

prevăzute de legea penală, nu va constitui infracţiune în virtutea lipsei ilegalităţii sau a

vinovăţiei ca trăsături esenţiale ale infracţiunii.

6. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din momentul existenţei

lor, împrejurarea că este necesară constatarea lor juridică (ex post) neavând implicaţii asupra

momentului în care acestea încep să aibă relevanţă juridică penală.

7. Constatarea existenţei vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în

Republica Moldova are ca efect procesual scoaterea persoanei de sub urmărire penală (în baza

pct.3) alin.(2) art.284 C.p.p.R.M.), iar în România - împiedicarea punerii în mişcare sau

exercitării acţiunii penale, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. e) C.p.p.Rom. Existenţa

oricăreia dintre aceste cauze poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal şi trebuie luată

în considerare din oficiu.

8. Deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au ca efect inexistenţa

infracţiunii, acestea nu trebuie să fie confundate cu „cauzele care înlătură răspunderea penală sau

consecinţele condamnării” (art.107-112 C.p.R.M. sau art.119-139 C.p.Rom), cu „cauzele de

nepedepsire” (cauzele de neimpunitate ori care apără de pedeapsă) sau cu instituţia înlocuirii

răspunderii penale (art.55 C.p.R.M. sau art.90-91 C.p.Rom.). Fiecare dintre aceste instituţii

juridice de drept penal are o fizionomie şi funcţionalitate proprie, producând anumite efecte cu

privire la răspunderea penală. În esenţă, aceste ultime trei instituţii ale dreptului penal operează

numai asupra incidenţei constrângerii penale şi nu produc nici un efect sub raportul existenţei

infracţiunii, în timp ce cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură însăşi existenţa

64

ilicitului penal (a infracţiunii).

65

3. LEGITIMA APĂRARE

3.1. Aspecte evolutive şi conceptuale privind legitima apărare

Evoluţia instituţiei legitimei apărări

Încă din cele mai îndepărtate timpuri şi până în epoca modernă, apărarea vieţii în

condiţiile unei agresiuni injuste, chiar prin mijloace care duc la suprimarea vieţii agresorului, nu

a fost pedepsită, impunitate ce apare ca o constantă în dreptul sancţionator.

În India, legile lui Manu prevedeau că „acela care ucide pentru propria sa siguranţă sau

pentru a apăra o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor”, iar în Iudeea, Talmudul

edicta: „dacă cineva vrea să te omoare, ia-i-o înainte şi suprimă-l”. Şi în dreptul atenian legitima

apărare era admisă: Demostene justificând folosirea violenţei pentru apărarea avutului în termeni

care au rămas celebri: „Pe toţi zeii, nu e oare ceva cumplit şi nedrept şi potrivnic nu numai

legilor scrise, dar şi acelor legi îndeobşte respectate de toţi oamenii, să nu mi se îngăduie să mă

folosesc de violenţă împotriva celui care, cu vrăşmăşie îmi răpeşte avutul?” [174, p. 48].

Datorită caracterului de clasă al dreptului sclavagist, beneficiul legitimei apărări nu era

admis decât cetăţenilor liberi, întrucât „dacă un sclav omoară o persoană liberă apărându-se

contra ei, va fi pedepsită ca un ucigaş” [178, p. 57].

În dreptul roman, principiul de a opune violenţei violenţa capătă o consacrare mai

precisă: “ vim vi defendre omnis jura, omnis leges permittum“. romanii spuneau că este îngăduit

a respinge forţa prin forţă, şi acest drept îl are omul de la natură.

Cicero invocă în favoarea lui Milone beneficiul scuzei legitimei apărări în susţinerea

apărării acestuia, învinuit de asasinarea lui Clodius, arătând că „dacă există circumstanţe - şi există

numeroase - în care omorul este legitim, desigur este just, devine chiar necesar când se respinge

violenţa prin violenţă. Este întradevăr o lege nescrisă dar înnăscută. Această lege spune că orice

mijloc este onest pentru a ne salva viaţa, când suntem expuşi atacului briganzilor” [138, p. 29].

Legea celor XII Table cuprinde dispoziţii care precizează limitele legitimei apărări. Din

cuprinsul acestora rezultă că simplul caracter nocturn al furtului este de ajuns pentru scuzarea

uciderii hoţului, considerând pe autor ca fiind în legitimă apărare, fără să se ţină seama de motivul

care l-a determinat să ucidă. În Iudeea, în caz de efracţie în timpul nopţii uciderea hoţului era

justificată pe considerentul că „era posibil ca autorul furtuliu să treacă la asasinat” [174, p. 95].

Aprecierea obiectivă a faptelor care scuză omorul începe să fie înlăturată abia în timpul

lui Justinian, fiind înlocuită cu o apreciere subiectivă în sensul că justificarea omorului în cazul

furtului nocturn nu se mai putea face decât dacă flagrantul delict era constat de strigătele celui

care l-a surprins pe hoţ sau dacă fapta era săvârşită datorită temerei de moarte a victimei furtului.

66

Apărarea contra unui agresor periculos, în dreptul roman, are ca fundament „un drept

natural”, universal recunoscut, fiind o lege a naturii şi nu una civilă. Fundamentul imunităţii

faptei săvârşite în legitima apărare rezidă în absenţa dolului, nefiind iliciă (“non iujuria facit”); se

admitea în partea terţei persoane şi chiar pentru onoare. Ca o consecinţă, aceasta exclude şi orice

răspundere civilă.

Dreptul germanic recunoaşte în chipul cel mai larg liberul exerciţiu al reacţiei private

violente pentru apărarea vieţii, proprietăţii, onoarei [174, p. 96].

Spre deosebire de greci şi romani, care considerau legitima apărare ca un drept natural, în

dreptul germanic acesta are un caracter special, derivând de pe o parte, dintr-un „drept la

răzbunare imediată şi anticipată a victimei”, iar pe de altă parte, prin punerea în afara legii a

agresorului, sau a celui care violează domiciliul. Se oferea deci posibilitatea de a-l ucide printr-

un fel de executare anticipată care prevede condamnarea.

Fără a exista o noţiune precisă a legitimei apărări, funcţia ei în dreptul germanic o

îndeplinea pe aceasta “privare a păcii“ agresorului, dictată de lege, în virtutea căreia vendeta era

permisă1.

În feudalism, sub influenţa religiei creştine, dreptul canonic reglementează legitima

apărare, admiţând-o atât pentru salvarea vieţii, cât şi a patrimoniului, chiar şi în favoarea terţilor

intervenienţi. În principiu, a fost recunoscută prin „Decretum Gratiani” (mai limitat) şi apoi prin

„Codul Carolina” („cine ucide în justă apărare nu este responsabil”).

Fundamentată pe „dreptul natural”, legitima apărare trebuie să fie în corelaţie cu

agresivitatea şi proporţională cu ea, iar folosirea forţei să fie justificată de o „causa defensoris”

(dorinţă de apărare) şi de o „causa ultionis”(dorinţa de răzbunare).

În legătură cu omuciderea în stare de legitimă apărare, plecându-se de la noţiunea de

„homicidum necessitas”, se aplică criteriul de apreciere între necesitatea „inevitabilis” şi

„evitabilis”. În asemenea condiţii, în cazul în care cel atacat ar fi ucis pe agresor, în împrejurări

în care s-ar fi putut apăra şi altfel („alias evadere posse”), rămânea culpabil şi ca atare pedepsibil.

Inspirat de dreptul roman, dreptul feudal a operat o conciliere cu morala creştină sub

influienţa căreia legitima apărare pierde caracterul de „drept” pentru a deveni o „necesitate” care

este o scuză, supusă penitenţelor canonice şi în care apărarea altuia este mai mult o datorie.

Legitima apărare apare ca o acţiune nepedepsibilă şi nu ca una neculpabilă. Această

concepţie a fost dominantă şi în vechiul drept francez, cu atât mai mult cu cât sistemul oferea

unele beneficii fiscale. Autorul unui omor în stare de legitimă apărare, era supus aceleeaşi

represiuni ca şi în cazul în care acţiunea lui ar fi fost liberă, întrucât nu-i este permis să-şi facă

dreptate singur.

Având în vedere însă circumstanţele în care s-a săvârşit fapta, după pronunţarea

67

condamnării, culpabilul în genunchi putea cere graţierea prin aşa numitele „lettres de

rémissions”, aşteptând în închisoare verdictul regelui.

Autorul faptei nu se bucura de o absolvire „ope legis”, ci trebuia să obţină graţierea

regelui (nu a judecătorului), după ce satisfăcea pretenţiile băneşti ale părţii civile [174, p. 97].

Doctrinarii şcolii „dreptului natural” considerau că impunitatea faptei comise din

necesitate este o excepţie subînţeleasă a legii sau dacă ar rezulta din „contractul social”.

Plecându-se de la ideea că legea pozitivă se suprapune peste dreptul natural fără a-l

distruge, s-a arătat că legea naturală îl autorizează pe individ să se protejeze în caz de pericol,

chiar sacrificând dreptul altuia, astfel încât acţiunea comisă de el se plasează în afara ordinii

juridice.

Dintre adepţii dreptului natural, Pufendorf fundamentează impunitatea actului necesar

pentru irezistibilitatea instinctului de conservare. El are meritul de a fi făcut în mod clar distincţia

între starea de necesitate şi legitima apărare, considerând legitima apărare ca un „drept” al omului,

iar starea de necesitate ca un imperativ al instinctului de conservare [191, p. 74].

În epoca modernă, instituţia legitimei apărări, în reglementări precise, cu mici variaţii de

amănunt, este prezentă în toate codurile penale. Dacă asupra nepedepsirii actelor comise în

legitimă apărare şi, în general, asupra condiţiilor referitoare la atac şi apărare, reglementările

actuale sunt asemănătoare, fundamentarea teoretică, justificarea acestei cauze de excludere a

caracterului penal al faptei, a dat naştere la controverse, la elaborarea de teorii de pe poziţii

deosebite1..

Este cert că legitima apărare a fost cunoscută şi de rânduielile existente în dreptul

obişnuielnic pe meleagurile ţărilor româneşti. Cu privire la cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei, de-a lungul anilor, legislaţia penală românească, cu unele excepţii, a reglementat

stările, situaţiile, împrejurările sau cazurile în care nu se impunea aplicarea unor pedepse.

Denumirile şi cadrul de reglementare se schimbau, în esenţă ele se refereau la aceleaşi

circumstanţe, stări în care persoana nu putea fi atrasă la răspundere penală.

Una dintre primele dovezi scrise ale reglementarii legitimei apărări în vechile legiuiri

româneşti, aplicabile în cazul particular al violului, a fost identificată într-un fragment de tratat

încheiat între Sigismund I, regele Poloniei şi Ştefan cel Tânăr, datat în anul 1519. Din acest

fragment rezultă că, în sancţionarea violului, „...dacă un astfel de violator va fi ucis în împlinirea

faptei, pentru moartea lui, nu va urma nici o pâră” [174, p. 694].

Mai târziu, în prima jumătate a secolului XVII d. H., Cartea românească de învăţătură

(1646) cuprindea un capitol intitulat „Cauze care apară de pedeapsă”, printre care figura şi legitima

apărare, prevăzându-se: „Cel ce ucide pe omul ce vine asupra lui să-l ucidă nu se va certa nicicum;

iar de va merge neştine să ucidă pre cineva şi cel îl va tâmpina şi-l va ucide pre dânsul, atunce să

68

nu se cheame că l-au ucis neştine ce să se dezică că s-au ucis singur” [174, p. 708].

Şi în Transilvania, „Tripartitum – Werboczi” asigura aplicarea legitimei apărări, atât la

„ocrotirea trupului şi persoanei, cât şi pentru păstrarea lucrurilor nemişcătoare sau a

moştenirilori” [174, p. 712]. De asemenea, se delimitează cu claritate apărarea necesară şi

legitimă de răzbunare, precizându-se că violenţa este îngăduită pentru apărare, nu însă şi pentru

răzbunare. Nu se considera a fi în legitimă apărare acela care se apăra pentru reţinerea bunurilor

dobândite prin agresiune.

Legiuirea Caragea, ca şi Codul Calimach din Ţările Romane conţin şi ele prevederi în

domeniul legitimei apărări, acesta din urmă referindu-se şi la excesul scuzabil al legitimei

apărări, dispunând prin art. 31 că: „este supus răspunderii şi acel ce va păşi peste hotarul

neprihănitei sale apărări, fără numai când se află în mare strâmtoare şi în primejdia vieţii” [42, p.

75]. Codul penal român de la 1865, prevedea în art. 58:

„Nu este nici crimă, nici delict când fapta va fi săvarşită din cauză de legitimă apărare.

Apărarea este legitimă când este necesară spre a respinge un atac material, actual şi

injust, în contra persoanei sale sau a altuia.

Se socoteşte ca legitimă apărare şi cazul când agentul, sub imperiul tulburării, temerii sau

teroarei, a trecut peste marginile apărării” [121, p. 275].

De asemenea, în Titlul IV al aceluiaşi cod, denumit „Crime şi delicte în contra

particularilor”, secţiunea a III-a, paragraful II - „Crime şi delicte scuzabile şi cazuri când nu pot

fi scuzate” - sunt reglementate variante ale legitimei apărări. Potrivit prevederilor art. 256: „nu

este nici crimă, nici delict, când cel ce a săvârşit omuciderea, rănirile şi loviturile, a fost silit la

aceasta prin necesitatea actuală a unei legitime apărări”.

De asemenea, art. 257 al Codului menţionat prevedea că sunt cuprinse în cazurile de

necesitate actuală de legitimă apărare şi următoarele trei situaţii:

„I. Dacă omuciderea, rănirile sau loviturile s-au săvârşit, noaptea prin escaladarea sau

efracţiunea îngrădirilor, zidurilor sau intrărilor unei case locuite, sau a unui apartament locuit,

sau a dependinţelor acestora;

II. Dacă fapta s-a săvârşit apărându-se cineva în contra autorilor de furtişaguri sau de

jefuire, executate cu violenţă;

III. Dacă omuciderea, rănirile sau lovirile comise de o femeie vor fi fost provocate

imediat de o siluire provocată asupra persoanei sale” [121, p. 455].

Primele două cazuri speciale au fost inspirate de Codul penal francez de la acea vreme,

iar al treilea a fost preluat după Pravila lui Matei Basarab, glava 246, paragraful 4 şi Pravila lui

Vasile Lupu, glava 11, paragraful 4 [121, p. 456].

Pentru aplicarea prevederilor art. 257 - primul caz - erau necesare două condiţii

69

cumulative: casa ori apartamentul să fie locuite, iar escaladarea sau efracţia - considerate

elemente esenţiale ale atacului - să se producă în timpul nopţii. Din faptul că legea nu condiţiona

existenţa legitimei apărări de un anumit scop al escaladării ori efracţiei, cu motivaţia că

proprietarul nu avea de unde să cunoască intenţia agresorului, în practica judiciară franceză au

fost cazuri în care s-a pus la îndoială justeţea reglementarii [191, p. 930-931], mai ales în

cazurile în care cel care locuia în casă cunoştea scopul escaladatorului sau efractorului şi dacă se

poate dovedi acest lucru. În această ultimă situaţie, când escaladarea are scopuri amoroase [191,

p. 931], nu pot fi considerate aplicabile regulile legitimei apărări ci, în măsura în care a cunoscut

scopul real, a organizat prinderea şi uciderea escaladatorului, sunt mai curând aplicabile regulile

de la omorul cu premeditare.

De asemenea, în doctrina românească de specialitate au fost criticate şi prevederile art. 257

alin.(3) din Codul penal de la 1864, arătându-se că acestea atestă necunoaşterea principiilor

juridice de către autorii codului, care reglementează o aşa-zisă apărare după consumarea agresiunii.

Chiar dacă reacţia este imediat următoare siluirii provocate asupra femeii, această împrejurare nu-i

conferă caracterul de apărare legitimă, ci pe acela, eventual, de răzbunare sau pedepsire legitimă.

Aşa cum spunea Tanoviceanu, femeia are în favoarea sa o scuză atenuantă, scuza provocării, dar

este absolut inadmisibil ca un legiuitor - care nu admite pedeapsa cu moartea - să dea unei

persoane dreptul de a pedepsi cu moartea o agresiune deja suferită [191, p. 935].

Pornind de la faptul că legitima apărare era reglementată deja pe întreg teritoriul ţării

precum şi de la concluziile Conferinţei internaţionale de drept penal a reprezentanţilor comisiilor

de codificare ţinute la Varşovia la 1 noiembrie 1927, la care a fost prezentă şi România şi în

cadrul căreia s-a admis şi votat o formulă mai largă a legitimei apărări (apărarea este legitimă nu

numai în cazul agresiunii contra vieţii, ci şi pentru apărarea oricărui alt bun, cum ar fi:

averea,onoarea, integritatea corporală etc.), autorii Codului penal din 1937 (supranumit şi codul

penal regele Carol al II-lea) au transpus această formulă în proiect fiind adoptată de parlament.

Prin art. 132 din Codul penal Regele Carol al II-lea, legitima apărare a fost reglementată

astfel:

„Nu se socoteşte infracţiune faptul aceluia care comite un act necesar pentru a apăra

viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau averea, fie ale sale, fie ale altora,

în contra unui atac material, direct, imediat şi injust.

Se consideră ca legitimă apărare şi cazul când agentul, sub imperiul tulburării, temerii sau

teroarei, a trecut peste marginile apărării” [183, p. 329].

În elaborarea formulei de reglementare sus-menţionate, autorii proiectului au avut în

vedere, fără îndoială, şi criticile aduse de doctrină şi practica judiciară, modului în care a fost

reglementată această instituţie în Codul penal român din 1864.

70

Actualul Cod penal român, adoptat în 1968, cu modificările ulterioare, reglementează

legitima apărare în art.44, care prevede următoarele:

„(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de

legitima apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac

material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes

obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

(21) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a

respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, efracţie sau prin alte asemenea

mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea [183, p. 330-

332].

(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a

depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a

produs atacul”.

Din modalitatea normativă adoptată de legiuitorul român rezultă, comparativ cu

dispoziţiile art.132 din Codul penal Carol al II-lea, că nu mai sunt menţionate în concret valorile

sociale a căror apărare este considerată legitimă, folosindu-se expresia generală - privitoare la

atac - „îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc”.

De asemenea, analiza sistematică a prevederilor art.44 C.p.Rom. ne permite a observa că

cele patru alineate ale textului au un conţinut bine conturat. Dacă primul alineat exprimă

concluzia şi voinţa legiuitorului ca faptele prevăzute de legea penală, savârşite în stare de

legitimă apărare, să nu constituie infracţiune, caracterizând în ansamblu - ca regulă generală -

faptele de acest gen, alineatul al doilea are atât un caracter explicativ, cât şi un caracter normativ,

enumerând condiţiile cumulative cu caracter obiectiv a căror prezenţă justifică existenţa stării de

legitimă apărare. Numai dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile prevăzute în art.44 alin.(2) şi

(21) C.p.Rom. şi sub presiunea acelor realităţi, apărarea este considerată de legiuitor ca fiind

legitimă şi devin incidente prevederile alineatul 1 ale aceluiaşi articol, în sensul că - deşi

prevăzută de legea penală - fapta nu constituie infracţiune. Prin urmare, alineatele 2 şi 21, într-o

anumită măsură, completează alineatul 1 şi condiţionează aplicarea acestuia din urmă de o serie

de condiţii de fapt privitoare la atac şi apărare.

În ceea ce priveşte alin.3 al art.44 C.p.Rom., acesta reglementează o situaţie de excepţie

în care se poate afla cel agresat care, din cauza tulburării sau temerii, deşi avea obligaţia de a

riposta în limita gravităţii pericolului, a depăşit această limită. Prin voinţa expresă a legiuitorului,

această situaţie este asimilată cu aceea a legitimei apărări, fiind - de asemenea - incidente

prevederile art.44 alin.(1) C.p.Rom. După părerea noastră, dintr-o interpretare mai atentă a

71

prevederilor alin.(3) al art.44 C.p.Rom., rezultă şi o altă condiţie, implicită, a apărării legitime

perfecte, prevăzute în alineatele 2 şi 21 al aceluiaşi text, şi anume proporţionalitatea apărării în

raport cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Tocmai depăşirea

limitelor acestei proporţionalităţi - din cauza tulburării sau temerii - face ca legitima apărare să

nu aibă un caracter perfect, încadrându-se în prevederile alin.(3) al art.44 C.p.Rom. Per a

contrario, păstrarea proporţionalităţii face ca apărarea sa fie legitimă şi perfectă.

Se poate observa, totodată, din analiza textului de lege în vigoare, că sunt folosite două

concepte generale: pe de o parte, starea de legitimă apărare - ca situaţie de fapt concretă în care

se află cel agresat ca urmare a atacului şi care îl obligă să riposteze printr-o faptă prevăzută de

legea penală, iar pe de altă parte legitima apărare propriu-zisă, ce caracterizează riposta celui

aflat în apărare în condiţiile prevăzute de legea penală.

De asemenea, specific instituţiei juridice penale a legitimei apărări este şi corelaţia dintre

aceste două concepte, respectiv existenţa cvasiconcomitentă a două hotărâri şi acţiuni opuse: una

materializată în atac şi cealaltă în apărare. Dacă atacul are un caracter agresiv, constituind expresia

obiectivă a hotărârii atacatorului de a pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale

altuia sau interesul obştesc, printr-un atac direct, material, imediat şi injust, apărarea trebuie să fie

imediată (în sensul de a se manifesta înainte de consumarea atacului), să se desfăşoare în vederea

respingerii atacului, pentru înlăturarea pericolului grav care ameninţă aceste valori şi să fie

proporţională cu gravitatea atacului şi împrejurările în care acesta s-a produs.

Această corelaţie necesară dintre atac şi apărare este de esenţa legitimei apărări şi o

deosebeşte de circumstanţa atenuantă a provocării, reglementată prin dispoziţiile art.73 lit.b)

C.p.Rom. şi art.76 alin.(1) lit.j) C.p.R.M.

Tot la modul general, s-ar putea pune problema dacă din prevederile articolului 44

C.p.Rom. rezultă, intenţia legiuitorului român de a încuraja cetăţenii să-şi facă singuri dreptate.

Suntem de părere că nici un stat de drept nu poate tolera ca persoanele fizice să-şi facă singure

dreptate, nici chiar atunci când sunt obiectul unei agresiuni din partea altui individ. Cu toate

acestea, ar fi incorectă şi neconformă principiilor unanim admise ale moralei şi dreptului,

atitudinea de ignorare a unor asemenea situaţii de fapt, a reacţiilor umane fireşti, reflexe sau

chiar instinctuale pe care le provoacă starea de legitimă apărare. Aşa se explică, de altfel, şi

soluţia adoptată de majoritatea legislaţiilor de a se admite legitima apărare ca o cauză ce înlătură

caracterul penal al faptei, subordonată unor condiţii precis determinate.

Teorii referitoare la instituţia legitimei apărări

De-a lungul timpului conceptul legitimei apărări a evoluat. În doctrină găsim numeroase

încercări de identificare a fundamentului acestei categorii juridice. În funcţie de opiniile

exprimate s-au conturat două tipuri de teorii asupra fundamentului legitimei apărări, şi anume

72

teoriile subiective şi teoriile obiective.

Teorii subiective. Din această categorie fac parte teoria instinctului de conservare şi

teoria constrângerii morale [181, p. 12; 128, p. 273], ambele considerând că nepedepsirea faptei

săvârşite în stare de legitimă apărare se fundamentează pe irepresibilitatea instinctului de

conservare, de apărare în faţa unui atac injust, care pune în primejdie viaţa sau integritatea

corporală a individului. Mai mult, unii autori [116, p. 448] consideră că apărarea privată

(individuală) legitimă se justifică propter perturbationem animi, ca urmare a stării de tulburare

sufletească a celui agresat, care acţionează sub imperiul unui instinct natural, imposibil de

controlat raţional.

Având în vedere premisele pe care se fundamentează aceste raţionamente, majoritatea

autorilor [138, p. 38] ajung la concluzia că nepedepsirea faptelor săvârşite în stare de legitimă

apărare are la bază constrângerea morală a autorului, ameninţarea inevitabilă care îl privează de

orice libertate de decizie şi determinare.

Această opţiune, această concluzie ar putea determina la prima vedere confuzia între

legitima apărare şi constrângerea fizică (art. 46 alin. (1)) C. p., ambele fiind cauze care înlătură

caracterul penal al faptei.

O asemenea confuzie este numai aparentă ca fundamentare şi doar pentru faptul că

ambele cauze care înlătură caracterul penal al faptei au ca punct comun înlăturarea libertăţii de

voinţă, de decizie şi acţiune care le justifică de altfel. Ele au, însă, reglementări juridice distincte

care înlătură posibilitate confundării lor, chiar dacă fundamentarea lor este comună.

Astfel, dacă în cazul legitimei apărări absenţa libertăţii de voinţă este determinată de

exercitarea unui atac material, direct, imediat şi injust, în acela al constrângerii fizice

împrejurarea care a determinat starea psihică specială poate fi provocată de o faptă a omului,

alta decât atacul care legitimează apărarea de simpla accidentalitate, de fenomenele naturale sau

de orice eveniment care pune faţă în faţă, opunându-le energia fizică a unei persoane cu forţa

străină care o lipsesc de libertatea de voinţă şi acţiune [116, p. 370].

Pe de altă parte, cel supus acţiunii de constrângere fizică trebuie să se afle în situaţia de a

nu putea rezista acţiunii constrângătoare, de a nu putea reacţiona altfel împotriva acesteia,

cerinţă care nu se regăseşte în cazul legitimei apărări.

În general, teoriile subiective au fost analizate critic de teoreticienii care au considerat şi

consideră faptele comise în stare de legitimă apărare ca fiind expresia unui drept natural,

indiferent de orice tulburare psihică, drept care poate fi exercitat în limite raţionale [128, p.

273]. Astfel, s-a susţinut, pe bună dreptate, că teoria instinctului de conservare nu se justifică în

cazul legitimei apărări în interesul altor persoane şi ignoră caracterul injust al agresiunii. De

vreme ce, de regulă, instinctul de conservare (de apărare) se manifestă în mod egal în cazul unei

73

agresiuni injuste şi al unei agresiuni juste (legalmente întemeiată) s-a spus că, în acest din urmă

caz, aplicarea teoriei ar conduce exact la contrariul finalităţii urmărite de legiuitor [138, p. 39].

De asemenea, s-a arătat că existenţa acelui perturbatio animi ar fi suficientă prin ea însăşi să

excludă existenţa caracterului penal al faptei dacă ar atinge o asemenea intensitate încât să

anihileze capacitatea de înţelegere şi voinţa celui agresat, nemaifiind necesară o altă cauză de

excludere. Pe de altă parte, perturbatio animi ar trebui să producă efecte identice şi în cazul

excesului în apărare, ceea ce nu ar mai corespunde concepţiei moderne asupra legitimei apărări,

concepţie potrivit căreia ceea ce se impută agresatului care a depăşit limitele unei apărări

proporţionale este tocmai evaluarea greşită a pericolului agresiunii, care implică - eo ipso -

capacitate de înţelegere şi voinţă (exact contrariul a ceea ce se înţelege îndeobşte prin

perturbatio animi).

Din moment ce apărarea (riposta) constituie un act voluntar, nu se mai poate vorbi de o

pierdere a libertăţii de determinare a celui agresat [179, p. 22]. Trebuie totuşi să nu se confunde

voinţa - care poate fi sau nu liberă, cu libertatea de a decide şi de a acţiona liber, în consecinţă.

Răspunderea penală este incidentă numai în măsura în care voinţa a avut un caracter liber, fiind

la adăpost de orice constrângere fizică sau psihică.

Din cele de mai sus rezultă că teoriile subiective nu pot fundamenta legitima apărare,

faptele săvârşite în astfel de circumstanţe constituind acte voluntare, liber alese de cel agresat,

pentru a-şi asigura astfel protecţia drepturilor legitime. Legitima apărare a fost creată exclusiv

pe considerentul că „... nu se poate reproşa nimic unei persoane care reacţionează în anumite

condiţii în faţa unei agresiuni injuste” [138, p. 40]. Datorită faptului că societatea, „forţa socială

nu este întotdeauna prezentă şi, chiar prezentă, ar putea să se afle în situaţia de a nu fi în stare să

apere eficient individul aflat în pericol” [191, p. 881; 170, p. 166], acesta are un drept

incontestabil de a recurge la propriile sale forţe şi mijloace, săvârşind - fără vinovăţie - o faptă

prevăzută de legea penală. Lipsa vinovăţiei se datorează însă nu acelei perturbatio animi despre

care vorbesc vechii jurişti, ci constrângerii cauzate de iminenţa pericolului care îl ameninţă.

Teorii obiective. Bazate, în esenţă, pe factori şi împrejurări de natură obiectivă în raport

cu persoana celui care comite faptele în stare de legitimă apărare, aceste teorii au o mai mare

diversitate decât cele subiective, examinarea succintă a acestora nefiind lipsită de un anume

interes teoretic şi practic.

O primă teorie, denumită în literatura juridică teoria negaţiei injustului [138, p. 40]

susţine că legitima apărare constituie o negare a injustului, persoana care se apără împotriva

unei agresiuni ilicite (injuste) afirmându-şi dreptul său şi negând, astfel, negaţia dreptului său

[191, p. 881-882]. Adepţii acestei teorii merg mai departe, susţinând că reacţia de apărare

împotriva atacului ilicit este nu numai un drept, ci şi o datorie a individului.

74

În critica acestei teorii s-a argumentat că simpla declaraţie sau constatare că o faptă este

legitimă deoarece legea o permite nu este suficientă pentru stabilirea fundamentului juridic al

impunităţii faptelor comise în stare de legitimă apărare. Deşi întemeiată, această obiecţiune

conduce la necesitatea trecerii de la fundamentul filozofic al legitimei apărări, la identificarea

motivaţiilor ce au stat la baza reglementării, a raţiunilor avute în vedere de legiuitor (ratio

legis). Fundamentul filozofic are, în realitate, o sferă mai restrânsă decât ceea ce se numeşte

îndeobşte ratio legis.

O altă categorie de teorii obiective se referă la retribuirea răului prin rău şi la coliziunea

de drepturi şi obligaţii.

Teoria retribuirii răului prin rău [191, p. 881] porneşte de la ideea că nepedepsirea

faptelor săvârşite în stare de legitimă apărare se bazează pe egalitatea (relativă) dintre agresiune

şi reacţiune, astfel încât apărarea nu este decât o retribuire a răului conţinut de agresiune şi, pe

cale de consecinţă, este inadmisibilă pedepsirea unui fapt ce ar constitui el însuşi o pedeapsă.

Bazată pe concepţia lui Kant (potrivit căreia apărarea dictată de necesitate nu poate

transforma injustul în just dar, întrucât necesitatea nu are lege, trebuie să se convină asupra

nepedepsirii celui care se apără), această teorie este uşor de criticat.

În primul rând, credem că însăşi denumirea şi conţinutul său nu reflectă exact situaţia

unei fapte săvârşite în stare de legitimă apărare. Presupunând că admitem ideea de retribuţie,

trebuie sa corectăm formularea teoriei în sensul de retribuire a răului eventual, conţinut de atac,

cu răul cert cu care cel aflat în apărare ripostează. Dacă răul cuprins în atac s-a realizat în

întregime, „apărarea” nu mai constituie o faptă săvârşită în legitimă apărare, ci o răzbunare

privată, care nu înlătură caracterul penal al faptei. Abia în această ultimă ipoteză am avea de-a

face cu o retribuire a unui rău cert cu un alt rău cert.

În vechiul drept german se cunoştea o variantă a teoriei retribuirii răului prin rău

conform căreia faptele săvârşite în legitimă apărare constituiau un drept natural de răzbunare

anticipată asupra agresorului [128, p. 273].

Critica teoriei retribuţiei răului prin rău porneşte şi de la ideea că aplicarea consecventă a

acestui principiu ar conduce la nepedepsirea agresorului, rănit de către cel care s-a apărat,

deoarece şi-ar fi primit pedeapsa [194, p. 340]. Totodată s-a arătat că se creează o confuzie,

rezultată din identificarea faptei săvârşite în legitimă apărare cu instituţia pedepsei din dreptul

penal, nici o lege neinvestind persoanele fizice cu dreptul de a pedepsi şi, cu atât mai puţin, cu

dreptul de a aplica anticipat pedepse pentru fapte în curs de executare, percepute individual şi

care afectează nemijlocit persoana sau drepturile pedepsitorului. Mergând până la ultimele

consecinţe, se poate spune că aplicarea teoriei retribuirii răului prin rău ar conţine mai multe

rele decât vechea practică a justiţiei (răzbunării) private.

75

Teoria coliziunii de drepturi şi obligaţii [128, p. 274; 37, p. 433-434] pleacă de la ideea

conflictului dintre dreptul agresorului şi dreptul celui agresat, susţinându-se că statul are

interesul ca dreptul cel mai important să fie salvat şi că - prin însuşi faptul agresiunii - dreptul

agresorului s-a micşorat, legitima apărare devenind justă.

Nici această teorie, care creează o ierarhie a drepturilor cetăţeanului, nu reuşeşte să

asigure o fundamentare reală legitimei apărări. Cu deplin temei s-a arătat că statul are obligaţia

de a respecta toate drepturile şi că aplicarea ei ar însemna ca hoţul să poată fi, la rândul lui,

victima unui furt din partea victimei sale, care l-ar deposeda de lucrul furat [138, p. 42].

Având la bază concepţia contractualistă a dreptului, teoria apărării publice subsidiare,

care ar mai putea fi numită şi teoria reacţiunii contra injustului, consideră că „Apărarea publică

a fost organizată pentru a suplini insuficienţele apărării private şi pentru a-i suprima excesele...

Apărarea publică are deci un caracter subsidiar...” [37, p. 227 apud 138, p. 43], acţionând în

sprijinul apărării individuale, motiv pentru care legitima apărare nu ar fi numai o facultate

acordată de stat, ci un drept suveran originar [179 p. 28].

Neîndeplinirea de către stat a obligaţiei sale - asumate prin "contractul social" - de a

asigura protecţie juridică egală tuturor membrilor societăţii, concretizată în neintervenţia

eficientă a forţei publice ca urmare a împrejurărilor în care are loc agresiunea ar conduce la

redobândirea de către persoana agresată a „dreptului originar” de apărare în contra agresiunii

injuste, drept pe care şi l-ar exercita în mod legitim.

Deşi fără invocarea expresă a contractului social, în acelaşi sens, s-a arătat că "Din

dreptul la bunăstare şi conservare care aparţine omului derivă pentru el dreptul de a respinge

prin forţă agresiunile injuste al căror obiect îl constituie. Trăind, prin propria lege a creaţiei sale,

în societate, forţele colective ale asociaţiei sunt organizate pentru a-l pune la adăpost de orice

agresiuni şi pentru a-l apăra la nevoie, astfel încât luptele private nu mai sunt necesare şi sunt

interzise în general. Dar forţa socială nu este întotdeauna prezentă şi, chiar fiind prezentă, ea ar

putea să se afle în situaţia de a nu fi în stare să apere în mod eficient individul în pericol: atunci

acesta are dreptul incontestabil de a recurge la forţa sa personală, la apărarea privată, în lipsa

apărării publice, care este absentă sau insuficientă."

Într-o altă formulare, s-a susţinut că necesitatea - rezultată din circumstanţele atacului şi

din lipsa forţei publice sau din ineficienta acesteia – „restabileşte omul în starea sa naturală,

când fiecare are dreptul să-şi facă justiţie” [128, p. 274].

Şi această teorie a fost respinsă, cu motivarea că pleacă de la premisa falsă a contractului

social şi că statul nu poate pierde sau ceda indivizilor particulari drepturile sale de a interveni şi

de a pedepsi, întrucât aceste drepturi sunt suverane [179, p. 28]. Pe de altă parte, teoria se

bazează pe o inversare a termenilor. Faptele săvârşite în legitimă apărare nu se pedepsesc

76

deoarece, în aceste cazuri printr-o normă juridică, penală, edictată de stat acesta înţelege să nu-şi

exercite puterea punitivă [138, p. 43].

Constituind o aplicare la legitima apărare a principiilor şi ideilor teoriei dreptului natural

această concepţie a apărării publice subsidiare, care nu fundamentează în mod real înlăturarea

caracterului penal al faptei săvârşite în condiţiile legitimei apărări, a fost abandonată pe parcurs.

Examinând diferitele teorii care au încercat să justifice filosofic şi juridic legitima

apărare, profesorul V. Dongoroz [121, p. 359-360] amintea în primul rând de concepţia

susţinută în principal de Pufendorf şi Caramignani, potrivit căreia în cazul acesteia intervine o

perturbare sufletească (perturbatio animi) care face ca omul să acţioneze iraţional şi deci sub

imperiul terorii şi a temerii suferite să devină incapabil să-şi dea seama de ceea ce face.

Carrara, Feurbach-Henke, Oeteker, Pessina au pornit şi s-au fundamentat pe ideea că

societatea este datoare să apere pe membrii săi, iar atunci când cineva este atacat fără ca

societatea să intervină el capătă dreptul subsidiar de a se apăra [37, p. 94].

Fără a afirma direct dreptul la apărare a celui atacat, dar şi fără a-l nega ori combate, s-a

susţinut (Gayer) că reacţia celui ce se află în stare de legitimă apărare nu constituie decât o

reprimare imediată a agresiunii şi deci este justă ţinând locul pedepsei sau ca agresiunea fiind

negaţia dreptului iar apărarea fiind reacţia contra aceste negaţiuni ea nu poate fi decât justă

(Hegel). În cazul legitimei apărări reacţionându-se contra unui act injust, actul de apărare este

implicit just (Iherig) sau în orice caz nu este contrar dreptului (Ferenck). Chiar dacă nu au făcut-

o explicit aceste teorii şi susţinătorii lor au confirmat implicit existenţa şi recunoaşterea unui

drept la apărare.

Şcoala pozitivistă (Feri, Florian, Impallomeni) a încercat să justifice legitima apărare pe

ideea de mobil, afirmând că în cazul ei acesta, mobilul, nu este ajuridic şi antisocial fiindcă cel

care se apără nu urmăreşte decât salvarea sa fiind animat de gândul de a se apăra şi nu de a

ataca.

S-a încercat şi îmbinarea teoriei apărării publice subsidiare (Carrara) cu ideea de necesitate

şi aceea că apărarea, reacţia devine justă prin injustiţia agresiunii (Manzini, Alimena, Lanza).

Trecând în revistă aceste teorii profesorul Dongoroz V. spunea că oricât de interesante ar

fi ele nu fac decât să devieze cadrul exact în care trebuie discutată şi acceptată problema

legitimei apărări [121, p. 360].

În realitate, spunea profesorul Dongoroz V., baza, fundamentul incidenţei legii penale în

cazul legitimei apărări este dat de constrângerea fizică [ibidem], care duce la absenţa vinovăţiei.

Analiza şi examinarea critică a acestor teorii a condus, în literatura juridică românească

[121, p. 47], la concluzia că din punct de vedere ştiinţific nu există un drept de apărare, iar legea

nu conferă un astfel de drept, în realitate fiind vorba de o stare producătoare de consecinţe

77

juridice determinate. Înlăturând caracterul penal al faptei pe care, totuşi o prevede ca

infracţiune, legea penală are în vedere circumstanţele în care aceasta a fost săvârşită, fără a crea

astfel un drept - fie el subiectiv sau obiectiv, rezumându-se a recunoaşte că incidenţa legii nu

are raţiune să cadă asupra făptuitorului [119, p. 348].

Desigur, raportate la dreptul obiectiv, la normele juridice ale dreptului penal material,

aceste concluzii sunt pe deplin justificate. Numai că, după părerea noastră, ele nu privesc atât

fundamentul legitimei apărări, cât o serie de consecinţe logice ce decurg din modalitatea de

reglementare adoptată de legiuitor, cu alte cuvinte, explicaţii teoretice ale unui dat juridic. În ce

priveşte afirmaţia potrivit căreia legitima apărare este o „stare” producătoare de consecinţe

juridice, considerăm că aceasta este o simplă constatare, o banală recunoaştere a unui dat

antologic avut în vedere de lege şi că ea nu cuprinde valenţe explicative, cu atât mai mult nu

cuprinde idei sau concepţii de fundamentare a legitimei apărări. Recunoaşterea şi chiar

formularea teoretică a unei „stări” existenţiale nu fundamentează, în opinia noastră, soluţia

impunităţii faptelor săvârşite în stare de legitimă apărare, adoptate de majoritatea legislaţiilor

încă din antichitate, cu atât mai mult cu cât inexistenţa acestei „stări” ar face inutilă şi fără

obiect orice discuţie.

Având în vedere interconexiunea dintre facultatea instinctuală şi facultatea raţională a

individului uman [138, p. 47], se pare că teoria constrângerii psihice ca fundament al legitimei

apărări ar fi mai aproape de explicaţiile ştiinţei medicale în domeniu. Cu toate acestea, nu

trebuie confundată constrângerea psihică - în calitatea sa de fundament al legitimei apărări - cu

constrângerea morală, reglementată separat prin dispoziţiile art.39 C.p.R.M. şi art.46 alin.(2)

C.p.Rom.

La finalul acestei treceri în revistă, având o viziune de ansamblu asupra unora dintre

teoriile privind fundamentului legitimei apărări, suntem înclinaţi a aprecia că impunitatea

ripostei la o agresiune injustă interferează şi cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Astfel, starea de necesitate se regăseşte, într-o formă particulară, în înseşi caracteristicele

atacului (material, direct, imediat şi injust) şi în circumstanţele concrete în care el are loc,

respectiv inexistenţa sau insuficienţa ori neintervenţia forţei publice şi iminenţa pierderii unui

drept esenţial sau important, ocrotit de lege şi care nu poate fi salvat altfel decât prin săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, aşa cum s-a arătat mai sus, legitima apărare

pare a se fundamenta şi pe o anumită constrângere psihică, ce nu constituie altceva decât o

variantă a constrângerii morale reglementate de lege, ca şi pe o anumită formă de constrângere

materială, fizică (art.46 alin.(1) C.p.Rom.), mai evidentă în cazul agresiunilor care privesc viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea. Tot astfel, din afirmaţia, necontestată, potrivit căreia „în

situaţia în care factorul instinctual ar înlătura factorul raţional, acesta din urmă ne mai

78

exercitându-şi controlul şi mecanismul lui inhibitor asupra acţiunii umane, ne găsim în faţa unui

caz patologic, de iresponsabilitate” [138, p. 47], pare a rezulta că fundamentul legitimei apărări

poate fi căutat şi, într-o anumită măsură, găsit şi într-o anumită doză de iresponsabilitate,

materializată în tulburarea sau temerea prilejuită de caracteristicile concrete ale atacului

(agresivitatea deosebită, ferocitatea; starea agresorului, mijloacele cu totul deosebite, care ar

putea produce consecinţe deosebit de grave, folosite de agresor etc.), pe de o parte, şi de starea

psihică a celui care se apără (labilitatea, experienţa anterioară ş.a.), pe de altă parte. Această

posibilă fundamentare apare mai evidentă în cazul depăşirii limitelor unei apărări proporţionale

cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, modalitate normativă

prevăzută în art.44 alin.(3) C.p.Rom.

Cu toate acestea noi credem că, păstrându-şi individualitatea sa specifică şi fără a fi un

drept (subiectiv, subiectiv cu caracter public etc.) ori o funcţie socială, legitima apărare se

fundamentează pe două idei principale, rezultate din însuşi conţinutul său legal. În primul rând,

apărarea este legitimă deoarece este pusă în slujba păstrării unor drepturi preexistente atacului şi

vizate prin acesta, drepturi recunoscute şi ocrotite de lege, în egală măsură, tuturor membrilor

societăţii. Indiferent dacă este vorba de drepturi strict personale sau de drepturi patrimoniale,

orice titular al acestora are latitudinea de a şi le apăra sau de a renunţa la ele, opţiunea sa de a le

protegui, prin mijloace adecvate şi proporţionale cu gravitatea pericolului, nefiind sancţionabilă

din punct de vedere penal, pe de o parte ca urmare a imposibilităţii în care se află de a recurge

la alte căi, mai puţin periculoase, de apărare a acelor drepturi, iar pe de altă parte, ca urmare a

lipsei de vinovăţie şi a stării speciale determinate de caracteristicile atacului.

Pe de altă parte, legitimitatea apărării se fundamentează pe ilegitimitatea atacului, pe

caracterul injust (neconform cu dreptul obiectiv) al acestuia.

Chiar dacă nu suntem de acord cu existenţa unui drept natural de apărare, aceasta nu

trebuie să ne împiedice a evalua, în conformitate cu realitatea, utilitatea socială a faptelor

comise în stare de legitimă apărare, aportul acestora la prevenirea şi combaterea infracţiunilor.

Deşi este vorba de fapte consumate, prevăzute de legea penală şi nepedepsibile, în relaţie directă

cu alte fapte aflate în faza de tentativă şi, deşi s-a spus că „este foarte dificil de argumentat cum

poate fi socotită ca socialmente utilă o omucidere, o vătămare a integrităţii corporale, chiar dacă

prin acestea s-au evitat alte consecinţe păgubitoare” [138, p. 49], credem, totuşi, că apărarea are

o anumită utilitate socială, cu caracter subsecvent. A conchide contrariul înseamnă a ne

abandona la discreţia infractorilor, mizând pe o forţă publică adesea inexistentă la timpul şi la

locul cerut sau ineficientă. Chiar în cazul omorului sau al vătămării corporale este de preferat ca

aceste consecinţe să le suporte agresorul, care încearcă atât înfrângerea dreptului obiectiv, cât şi

a drepturilor subiective, şi nu agresatul, care acţionează în apărarea drepturilor sale sau ale

79

altuia şi, prin aceasta, în sensul general al prevederilor legale.

Suntem de părere că, în cazul alternativelor obligatorii, societatea trebuie să prefere

supravieţuirea ori păstrarea integrităţii corporale a celui care încalcă fără vinovăţie normele

dreptului penal şi nu a celui care doreşte, urmăreşte şi acţionează pentru încălcarea deliberată a

acestor norme.

Nu este mai puţin adevărat că utilitatea socială a faptelor comise ca ripostă la o

agresiune ilegală (care, oricum, are un caracter subsidiar) nu poate constitui fundament al

legitimei apărări [119, p.349]. Legea penală nu condiţionează existenţa sau inexistenţa

infracţiunii de o anumită utilitate ori de un anumit folos, ci de existenţa sau absenţa trăsăturilor

esenţiale ale ilicitului penal ori de absenţa vreuneia dintre aceste trăsături [138, p. 49].

Conceptul şi trăsăturile definitorii ale legitimei apărări

Instituţia legitimei apărări a fost în vizorul doctrinei juridice încă de la începutul

secolului trecut.

În doctrina română, de această problemă s-au ocupat în special astfel de distinşi autori,

precum Tanoviceanu I., Ionescu A., Dongoroz V., Pavel D., Antoniu G., etc.

Potrivit opiniei distinsului profesor Dongoroz V, legitima apărare poate fi examinată şi

ca o stare de legitimă apărare, noţiune care se referă la „complexul condiţiilor de realizarea

cărora depinde în principal existenţa legitimei apărări” [119, p. 350].

Din aceasta nu trebuie să se concluzioneze două denumiri pentru aceeaşi cauză care

înlătură caracterul penal al faptei, respectiv „legitima apărare” şi „starea de legitimă apărare”,

deoarece această cauză are denumirea prevăzută în marginalul textului, care constituie şi titlul

instituţiei juridice de drept penal, acela de legitimă apărare.

O serie de valori sociale, cum sunt viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea,

patrimoniul etc., sunt garantate de Constituţie (art. 22-48) [63] şi efectiv apărate preventiv,

împotriva oricăror atingeri sau lezări prin normele dreptului pozitiv (penal, civil, administrativ

ş.a.), norme care, structurate într-un sistem închegat, creează cadrul juridic minim, necesar

existenţei oricărei societăţi, ce impune fiecărui individ respectarea acelor norme a căror

încălcare este sancţionată în condiţiile prevăzute de lege.

Rolul dreptului penal în cadrul acestui complex normativ este acela de a incrimina

faptele socialmente periculoase, săvârşite cu vinovăţie, a căror comitere necesită aplicarea unei

sancţiuni (de drept penal), asigurând astfel, într-o formă specifică, protecţia drepturilor

persoanei. Pe de altă parte, procedura penală garantează şi asigură dreptul cetăţeanului

ameninţat, în vreunul din drepturile sale prin săvârşirea unei fapte penale, de a se adresa

organelor abilitate de lege să-i acorde sprijinul necesar pentru înlăturarea pericolului ivit, iar

dacă vătămarea s-a produs, să solicite aplicarea reactivă a legii penale, tragerea la răspundere

80

penală şi, dacă este cazul, la răspunderea civilă a celor vinovaţi sau, respectiv, obligaţi la

repararea prejudiciului cauzat [160, p.245].

În opinia lui Dongoroz V. [119, p. 349], susţinută şi de Ionescu A. [138, p. 50], dacă este

unanim admis că ordinea de drept nu permite nici unei persoane lezate să-şi facă dreptate

singură, nu este mai puţin adevărat că există şi trebuie să existe anumite cazuri şi condiţii în care

apărarea împotriva unui atac este considerată de lege ca fiind legitimă, deoarece este comisă

fără vinovăţie, dar nu ca urmare a unui drept preexistent de a săvârşi acea faptă, ci din cauza

situaţiei concrete în care se află făptuitorul, a presiunii constrângerii exercitate de nevoia de a se

apăra, fiind lipsit de posibilitatea de a-şi determina şi dirigui în mod liber voinţa.

Aceasta face ca fapta săvârşită în stare de legitimă apărare, deşi este - în cea mai mare

parte a cazurilor socialmente păgubitoare, să fie omeneşte incoercibilă şi deci juridic

irepresibilă. Dacă legitima apărare nu ar înlătura caracterul penal al faptei, acest tip de

reglementare ar fi aşa cum s-a arătat [138, p. 348]: nedrept, deoarece ar conduce la tragerea la

răspundere penală pentru fapte săvârşite fără vinovăţie şi ineficient, întrucât orice om normal va

acţiona sub presiunea ameninţării actuale şi imediate şi nu sub aceea a ameninţării viitoare şi

eventuale a răspunderii penale. Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri „comandamentul general că

nimeni nu-şi poate face dreptate singur apare ca injust şi ineficient, fiindcă ar obliga la

acceptarea ireparabilului şi fiindcă nevoia de a-şi salva interesele legitime, expuse unei vătămări

ireparabile, exercită asupra celui care reacţionează, o constrângere mai puternică decât

imperativul prohibiţiei dictată de un principiu de drept”[138, p. 347].

Riposta, reacţia de apărare, chiar dacă îşi poate avea sorgintea în instinctul firesc de

conservare, constituie un act voluntar, ce nu afectează factorul intelectiv, un act conştient în care

se evaluează consecinţele sale nedorite, nocive, dar un act a cărui necesitate este impusă de

însăşi fapta agresorului [138, p. 51].

În opinia autorilor români, norma juridică de la art. 44 C.p.Rom stabileşte natura juridică

a legitimei apărări, aceea de cauză care înlătură caracterul penal al faptei, căreia îi lipseşte una

din trăsăturile esenţiale - vinovăţia fără de care nu poate exista infracţiune [119, p. 348].

Aşa cum, de asemenea, s-a arătat, lipsa vinovăţiei conduce, in concreto, pe cale de

consecinţă, şi la absenţa unei alte trăsături esenţiale, aceea a pericolului social necesar pentru

existenţa unei infracţiuni [116, p. 348]. Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare prezintă, aşa

cum s-a susţinut [65, p. 330], „numai o periculozitate materială” [160, p.246].

In abstracto, fapta săvârşită în apărare, cum ar fi spre exemplu cea de ucidere a unui om

este şi rămâne, indiscutabil, una periculoasă social altfel neputând fi, de principiu, prevăzută ca

infracţiune de legea penală. Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ca infracţiune,

cum este uciderea unei persoane nu dispare pericolul social al faptei.

81

Deşi s-a susţinut şi se mai susţine încă ideea că legitima apărare ar constitui un drept al

persoanei care se apără, o cauză justificativă, determinată de imposibilitatea de a apela la

organele autorizate să o apere, unii autori [116, p. 448-449; 114, p. 188] sunt de părere că aceasta

(ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei), apără de incidenţa legii penale,

scoate fapta - săvârşită în astfel de situaţii, cazuri sau împrejurări - din sfera ilicitului penal, fără

a acorda un drept de încălcare a legii penale, situat undeva deasupra acesteia.

Existenţa stării de legitimă apărare face ca fapta săvârşită în apărare să nu constituie

infracţiune, deoarece persoana care s-a apărat nu a acţionat cu voinţă liberă, ci din constrângere,

din nevoia de a se apăra pe sine sau pe altul ori un interes public.

Bulai C. consideră că înlăturând vinovăţia, care presupune libertate de voinţă şi de

acţiune în săvârşirea faptei, starea de legitimă apărare înlătură caracterul penal al faptei şi deci şi

răspunderea penală a făptuitorului [32, p. 242].

Aşadar, se observă o tendinţă a autorilor români de a considera ca principala trăsătură

esenţială a infracţiunii care se elimină în cazul recurgerii la legitima apărare ar fi vinovăţia, fapt

cu care nu suntem de acord pe deplin, din motivele prezentate în secţiunea 2.1. a prezentului

studiu.

Din rândul autorilor ruşi cu renume, care au analizat profund instituţia legitimei apărări

amintim astfel de personalităţi precum: Taganţev N., Koni A., Berlin A., Piontkovskii A., Suţkii,

Iakubovici M., Tkacenco V., Paşe-Ozerskii N., Kiricenco V., Zvecearovskii I., Baulin Iu.,

Pobegailo E., etc.

Deşi legitimei apărări i-au fost consacrate nenumărate studii, doctrina penală conţine

păreri foarte diverse în privinţa unor sau altor aspecte ale legitimei apărări.

Un grup de autori, în frunte cu Pobegailo E., consideră că legitima apărare constituie un

drept natural, înnăscut al oamenilor care „rezultă din dreptul natural, inerent al persoanei la

viaţă” [216, p. 97]. Aceeaşi poziţie este susţinută şi de autorii Zveciarovskii I. şi Parhomenco S.

[210, p. 8,9].

În opinia noastră, drepturi subiective înnăscute nu există, orice drept născându-se doar în

rezultatul convieţuirii sociale. În acest context, considerăm ca fiind corectă poziţia autorului

Merkuriev V. care, analizând natura juridică a legitimei apărări, a ajuns la concluzia că „soluţia

principială privind condiţiile legitimităţii apărării şi limitele admisibilităţii acesteia totdeauna se

află în dependenţă directă de poziţia persoanei în societate” [220, p. 11].

Reieşind din dispoziţiile art. 36 C.p.R.M. şi art. 44 C.p.Rom. dreptul la legitima apărare

se recunoaşte în deplină măsură tuturor persoanelor, indiferent de pregătirea lor profesională sau

funcţia exercitată.

Legitima apărare este un drept subiectiv a oricărui om. Acesta îl poate realiza, dar şi se

82

poate abţine de la folosirea acestui drept. Refuzul persoanei de a recurge la legitima apărare, în

special în cazul în care ar fi putut să apere o altă persoană, nu poate să atragă decât o

condamnare morală din partea societăţii.

Pentru unele persoane însă, legitima apărare constituie nu doar o obligaţie morală, dar şi

juridică, în special pentru cei, care, în virtutea legii sau funcţiei exercitate, sunt învestiţii cu

atribuţii de menţinere a ordinii şi securităţii publice, salvarea persoanelor şi patrimoniului

acestora (poliţişti, trupele interne ale ministerului afacerilor interne, pompierii, etc.). Eschivarea

de la realizarea acestei îndatoriri funcţionale atrage răspunderea penală a acestora, inclusiv şi

penală (art. 327, 329, 377 C.p.R.M.). Această poziție este susţinută de majoritatea autorilor care

au studiat problema legitimei apărări [235, p. 467, 468; 204, p. 259; 227, p. 349-350]. Negarea

obligaţiei acestor reprezentanţi ai organelor de stat să exercite legitima apărare ar putea atrage

recunoaşterea justificată a inacţiunilor acestora în situaţii când intervenţia lor era necesară.

Subliniind caracterul activ al faptei de apărare, nu putem atrage atenţia şi asupra faptului

că în unele cazuri legitima apărare se poate realiza şi prin comportament pasiv al persoanei (prin

inacţiune). Aceste cazuri chiar pot avea loc în practică. Spre exemplu, persoana nu comunică

unui infractor care a pătruns în domiciliul său despre faptul că sticla destinată apei potabile

conţine o substanţă toxică, pusă acolo în scopuri casnice, din care infractorul gustă.

În cele din urmă, esenţa legitimei apărări constă în faptul că pentru protecţia intereselor

legale, atacatorului i se cauzează un prejudiciu. Întrucât legea penală ocroteşte în egală măsură

toate persoanele, respectiv, chiar şi cel care săvârşeşte un atac are dreptul la protecţie. De

aceea,cauzarea daunelor persoanei care încalcă legea trebuie foarte strict reglementată. În aceste

condiţii, chiar şi acel ce se apără împotriva unui atac poate deveni infractor în cazul în care nu

respectă condiţiile legale ale apărării.

Importanţa instituţiei legitimei apărări nu trebuie nici subestimată, şi nici supraestimată.

În condiţiile creşterii ratei criminalităţii în stat, acordarea unor împuterniciri largi cetăţenilor de

rând în vederea ocrotirii intereselor legale împotriva atentatelor criminale constituie una din

modalităţile de preîntâmpinare a săvârşirii infracţiunilor, or pericolul de a înfrunta o rezistenţă

activă, prin a fi omorât, sau a primi careva grad de vătămări, exercită o careva influenţă psihică

asupra celui care încearcă să comită o infracţiune. O astfel de rezistenţă completează

posibilităţile statului în activitatea de asigurare a ocrotire a vieţii, sănătăţii şi patrimoniului

persoanelor, or, după cum, pe bune menţiona autorul Taganţev N., statul nu este capabil de a

prevedea şi preîntâmpina fiecare încălcare de lege [238, p. 520].

Reieşind din cele expuse , considerăm necesar de desfăşura o larga şi activă instruire în

rândul populaţiei privind prevederile legislative referitoare la legitima apărare, de a ridica nivelul

profesionalismului colaboratorilor instituţiilor de forţă, de a introduce o mai mare claritate în

83

reglementarea normei privind legitima apărare, ceea ce, în final, va influenţa pozitiv rolul acestei

instituţii în procesul de consolidare a ordinii de drept.

3.2. Condiţiile legitimei apărări

Ca instituţie juridică a dreptului penal, legitima apărare apare ca un ansamblu de condiţii

legale cumulative şi necesare, în prezenţa cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea penală,

nu constituie infracţiune.

O analiză necorespunzătoare a condiţiilor de legitimă apărare, de regulă, aduc la faptul că

lucrătorii organelor de drept nu întotdeauna iau în vedere toate circumstanţele care justifică actul

de legitimă apărare.

Autorul Kiricenco V. clasifică aceste condiţii în două grupuri:

- condiţiile care se referă la apariţia şi stingerea dreptului la de legitimă apărare;

- condiţiile care determină limitele legitimei apărări [213, p. 17].

Sluţkii I., în examinarea problemei condiţiilor legitimei apărări numeşte aceste grupe de

condiţii: – infracţiune – ca izvor al pericolului,care necesită apărare, şi apărarea legitimă [237, p. 48]

Un alt profesor de drept penal, Gherţenzon A., propune o altă sistemă de clasificare a

condiţiilor. El consideră că, condiţiile care se referă la atac în stare de legitimă apărare sunt:

- atacul periculos prevăzut de legea penală;

- existenţa pericolului infracţiunii;

- atacul îndreptat contra intereselor statului, individului sau altor persoane [205, p. 51].

Iakubovici M. nu este de acord cu o asemenea clasificare a condiţiilor, care se referă

numai la atac şi cu faptul că Gherţenzon nu vorbeşte de pericolul social al infracţiunii [248, p.

87].

Esenţa legitimei apărări, însă, constă în dreptul de apărare contra faptei social periculoase pe

calea pricinuirii unor daune sau vătămări atacantului. În practică se întîlnesc cazuri cînd instanțele de

judecată, neînțelegând legea, presupun că persoana care a fost supusă unui atac, nu este în drept să se

apere, dacă are posibilitatea să se apere prin fugă. Dar aplicarea legitimei apărări este posibilă şi în

situaţiile cînd cel ce se apără a avut posibilitatea de a evita atacul. În aşa fel condiţiile legitimei

apărări au o mare importanţă,deoarece se determină într-adevăr dacă a fost aceasta o depăşire sau o

legitimă apărare.

Pentru existenţa legitimei apărări, ca situaţie cu relevanţă juridică penală, art.36 C.p.R.M.

cere existenţa a patru condiţii referitoare la starea de legitimă apărare şi a unei a cincea condiţii,

care deşi nu este prevăzută expres de legea penală, priveşte exclusiv actul de apărare. Aceste

condiţii cumulative sunt următoarele [157, p.246]:

84

a) Să existe un atac direct, imediat, material şi real;

b) Atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, a altei persoane (indiferent dacă

este vorba de cel care reacţionează sau de o altă persoană) sau împotriva unui interes public;

c) Atacul să creeze un pericol grav pentru persoana sau drepturile celui atacat ori

interesul public;

d) Să fie săvârşită o faptă prevăzute de legea penală, pentru înlăturarea atacului;

e) Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a

produs atacul, condiţie care priveşte doar legitima apărare deoarece starea de legitimă apărare se

realizează anterior acţiunii de apărare şi constituie o condiţie sine qua non a legitimităţii apărării.

Legitimitatea apărării este deci condiţionată de existenţa tuturor cerinţelor prevăzute în

art.36 C.p.R.M., referitoare la existenţa agresiunii - producerea atacului şi pericolul născut din

acesta.

În acest context ni se pare interesantă reglementarea dată legitimei apărări de legiuitorul

Federaţiei Ruse, care prevede la alin. 1 art. 37 C.p.F.R. că „nu constituie infracţiune fapta

persoanei care se apără pe sine sau altă persoană, precum şi interesele obşteşti sau pe cele ale

statului împotriva atentatelor socialmente periculoase, dacă aceste atentate au fost însoţite de

aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea celui care se apără sau altei persoane,

fie a existat pericolul nemijlocit al aplicării unei asemenea violenţe”.

După cum putem observa, legislatorul rus nu stabileşte în calitate de cauză a survenirii

dreptului la legitima apărare atacul, ci atentatul. Aceste două noţiuni nu trebuie echivalate,

întrucât atentatul se poate exprima şi prin atac, dar şi prin alte categorii de acţiuni, ne legate de

atac, cum ar fi: evadarea din detenţie, distrugerea bunurilor, trecerea ilegală a frontierei de stat,

etc. Destul de întemeiat, credem noi, menţiona autorul Paşe-Ozerskii N. că destul de

convenţional ar putea fi denumită în calitate de atac fapta persoanei de trecere ilegală a frontierei

de stat, furt şi multe alte infracţiuni, în timp ce legitima apărare în cazul acestora este pe deplin

acceptabilă [225, p. 33].

Susţinem pe deplin argumentele menţionate, şi, reieşind din considerentele expuse,

considerăm mult mai corectă reglementarea dată legitimei apărări de către legiuitorul rus, şi

venim cu propunerea de a modifica dispoziţia normelor prevăzute la art. 36 C.p.R.M. şi art. 44

C.p.Rom., prin înlocuirea termenului actual „atac” cu cel de „atentat”.

Indiferent de existenţa diferitor poziţii cu privire la lista şi conţinutul condiţiilor legitimei

apărări care se conţin în literatura juridică, considerăm ca fiind logică şi corectă divizarea

acestora în două grupuri: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare. Aşadar,

legitima apărare, ca instituţie a dreptului penal, trebuie să întrunească pe lângă condiţiile

esenţiale referitoare la existenţa atacului, a pericolului şi a apărării, şi o serie de condiţii

85

complementare referitoare la fiecare dintre cerinţele esenţiale.

În continuare ne vom referi la fiecare din condiţiile legitimei apărări referitoare la atac şi,

ulterior le vom examina pe cele referitoare la apărare.

3.2.1. Condiţii referitoare la atac

Potrivit alin.(2) art.36 C.p.R.M. atacul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie direct, imediat, material şi real;

b) să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat , ale altei persoane

ori interesul public.

1. Aşadar, o primă condi ţie a atacului este ca aceasta să fie direct, imediat, material

şi real.

În concepţia şi reglementarea prevederilor art.44 alin.(2) C.p.Rom. pentru a legitima

apărarea, atacul trebuie să fie material, direct, imediat şi injust. În cele ce urmează vom analiza

toate aceste trăsături ale atacului.

Sunt condiţii cumulative care caracterizează atacul pentru ca acesta la rândul său să

justifice, să legitimeze actul de apărare. Absenţa oricăreia dintre aceste cerinţe care

caracterizează atacul înlătură legitimitatea actului de apărare.

a) Atacul trebuie să fie, în primul rând material . Numai atacul material este de natură

să legitimeze, cumulativ cu celelalte cerinţe care îi sunt impuse, şi să fundamenteze legitimarea

apărării.

Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce se

materializează, de regulă, într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite de legea

penală [28, p. 128].

Nu suntem pe deplin de acord cu această definiţie a atacului, întrucât din aceasta rezultă

că fapta trebuie să aparţină neapărat omului, de aceea atacul venit din partea unui animal, în

măsura în care nu reprezintă o agresiune declanşată voit de stăpânul acestuia (ca în cazul

asmuţirii unui câine), nu va justifica o reacţie în condiţiile apărării legitime. Aceeaşi opinie este

împărtăşită de către autorul român Tanoviceanu I., care consideră că în toate cazurile, autorul

atacului trebuie să fie o persoană fizică deoarece atacul, ca element component al legitimei

apărări, „este un act omenesc”. O agresiune din partea unei persoane juridice este de neconceput,

iar dacă vin din partea unui animal nu este un atac în sensul legii penale, ci un eveniment

accidental, care ar putea pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane, aceasta

aflându-se în stare de extremă necesitate [191, p. 893]. Asupra acestor momente ne vom referi în

cadrul analizei caracterului direct al atacului, cu formularea propunerilor de rigoare.

86

Este material atacul, care este realizat prin fapte (acţiuni sau inacţiuni) de natură să

primejduiască existenţa fizică a valorilor împotriva cărora acesta este îndreptat şi exercitat.

În practica judiciară a Republicii Moldova, s-a stabilit de nenumărate ori că pentru a

legitima apărarea este nevoie ca să existe un atac material din partea victimei actului de apărare.

Astfel, prin Decizia CSJ RM, a fost menţinută Decizia Curţii de Apel Chişinău, prin care

Şcerbacenco A. a fost achitat, fiind recunoscut ca fiind în stare de legitimă pentru cauzarea

vătămări corporale medii lui Rusu I., după ce ultimul l-a lovit cu pumnul. Achitându-l pe

Şcerbacenco A. Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău din 27 aprilie 2010 a stabilit, că în

decursul conflictului mai întîi Rusu D. l-a lovit pe Şcerbacenco A., iar ultimul l-a lovit pe primul

cu scop de apărare de atacul asupra sa. După, ce Rusu D. a căzut la pămînt Şcerbacenco A. i-a

acordat ajutor, a chemat salvarea şi poliţia. Faptul că la Şcerbacenco A. au fost depistate leziuni

corporale, precum şi comportarea lui după cele întâmplate denotă faptul, că acesta se afla în stare

de legitimă apărare [66].

Nu este material şi nu legitimează apărarea, atacul care se realizează oral sau în scris, sub

formă de ameninţare, insultă, calomnie, defăimare, zvonuri false, agitaţii [119, p. 351].

În acest sens se pronunţă şi instanţele de judecată din Republica Moldova, care nu admit

aplicarea prevederilor cu referire la legitima apărare în cazul existenţei unei cerţi, fără ca să fie

puse în pericol valorile sociale ocrotite de lege.

Relevantă în acest caz se prezintă Decizia CSJ RM pe cauza Eremenco Sergiu, în care se

menţionează că acesta, prin sentinţa Judecătoriei Drochia din 09.06.2011, a fost condamnat în

baza art. 151 alin. (4) Cod penal, la 11 ani închisoare pentru faptul că la 12.11.2010, aproximativ

pe la orele 20.00, aflîndu-se în apartamentul situat în or. Drochia str. Independenţei 36a/69, fiind

în relaţii ostile, care au apărut în rezultatul certei între el şi Cruc Vladimir, iniţiată de ultimul,

avînd scopul de a-1 omorî, intenţionat i-a aplicat ultimului cu o deosebită cruzime multiple

lovituri cu picioarele şi pumnii pe diferite părţi ale corpului şi mai ales în organele vitale,

cauzându-i leziuni corporale care se atribuie celor grave, periculoase pentru viaţă care au cauzat

moartea acestuia. După aplicarea loviturilor Eremenco Sergiu, convingându-se pe semnele

exterioare că victima Cruc V. nu prezintă semne de viaţă 1-a târât pe platforma din scara

blocului apartamentului nr.69 de pe str. Independenţei 36 a din or. Drochia şi lăsîndu-1 fără

suflare s-a întors în apartament. Instanţa Supremă a stabilit că invocările recurentului, precum că

a acţionat în starea de legitimă apărare, nu corespund materialelor cauzei. Or, pentru a se putea

pretinde că fapta s-a săvârşit în condiţiile legitimei apărări, în mod necesar trebuie să fie

îndeplinite elementele legitimei apărări prevăzute de art. 36 alin. (2) Cod penal, adică să fi

existat un atac material direct, imediat şi real, un pericol grav prin atacul dezlănţuit, pentru

persoana sau drepturile celui atacat, precum şi necesitatea de a înlătura atacul [67].

87

Asemenea atacuri – oricât de grave, de violente ar fi ele, nu primejduiesc existenţa fizică

a valorilor apărate, astfel încât nu se justifică înlăturarea acestora prin săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală. Ele pot fi înlăturate eventual numai pe calea unei acţiuni în justiţie

sau ar putea constituii circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 76 alin.(1) lit. g) C.p.R.M. fie ar

condiţiona aplicarea răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite în stare de afect.

În acelaşi sens se pronunţă şi Curtea Supremă de Justiţie, care, examinând recursul lui

Glodeanu Lucia împotriva Deciziei Curţii de Apel Chişinău, conform căreia aceasta a fost

condamnată în baza art. 146 C.p.R.M., a stabilit că „instanţa de fond a constatat cu certitudine că

intenţia de aplicare a cuţitului faţă de victimă a apărut la inculpată în mod subit şi ca rezultat al

agresiunilor violente (aplicarea de lovituri şi cuvinte jignitoare a demnităţii omului), din partea

decedatului, faţă de inculpată, care au condiţionat îngustarea cîmpului de conştiinţă şi a

modificat substanţial comportamentul lui Glodeanu L., creându-i ultimei o stare de afect, stare în

care dînsa a şi săvîrşit infracţiunea de omor al tatălui său. În ce priveşte argumentele recursului

părţii apărării precum că inculpata sa aflat în stare de legitimă apărare, de către Colegiu se

resping ca neîntemeiate şi care nu rezultă din materialele dosarului [68].

O problemă importantă, dezbătută în doctrina penală ţine de admisibilitatea sau

inadmisibilitatea conduitei pasive (inacţiunii) în calitate de modalitate a atacului.

În opinia unui grup de autori ruşi, în frunte cu Tkacenco V. [241, p. 305], Galiakbarov R.

[204, p. 262], Orehov V. [223, p. 57], legitima apărare împotriva inacţiunilor nu este posibilă.

Aceştia argumentează imposibilitatea invocării legitimei apărări în cazul inacţiunii criminale a

atacatorului prin faptul că este posibilă o apărare, o respingere a unui atentat doar dacă acesta

este unul activ, or este greu de imaginat ca o persoană, fiind obligată şi aflându-se în posibilitatea

de a acţiona într-un anumit fel, manifestă un comportament pasiv însoţit de violenţă, periculoasă

pentru viaţă şi sănătate.

De aceeaşi părere este şi Şargorodskii M., care menţiona că dacă s-ar admite legitima

apărare împotriva inacţiunii, atunci aceasta ar constitui o justificare a multor cazuri de

samavolnicie [246, p. 87].

Această opinie, deşi are o argumentare destul de convingătoare, nu poate fi acceptată în

calitate de soluţie pentru doctrina şi practica Republicii Moldova şi a României, în special

datorită faptului că reglementarea legitimei apărări în Codul penal al Federației Ruse diferă de

cea a Republicii Moldova şi a României. Astfel, într-adevăr, legea penală rusă stabileşte în

calitate de condiţie a atentatului, necesitatea ca acesta să fie însoţit de aplicarea violenţei sau

existenţa unui pericol real ca aceasta să fie aplicată [43, alin.1 art.37], pe când legile penale ale

Republicii Moldova şi a României, stabilesc drept condiţie necesitatea ca atacul să pună în

pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. În această situaţie, potrivit

88

legislaţiei ruse, într-adevăr ar fi dubios acceptarea unei apărări împotriva inacțiunii, întrucât în

cadrul acesteia nu poate fi aplicată violenţa, aceasta din urmă presupunând, evident, un

comportament activ. Însă, în baza prevederilor legislaţiei moldoveneşti şi româneşti, acest

argument nu mai poate fi funcţional, or, o inacţiune poate crea un pericol grav persoanei sau

intereselor publice.

Într-o viziune diferită de cea menţionată, susţinută de autorii Sluţkii I. [237, p. 192],

Miliukov S. [221, p. 106], Popov A. [229, p. 231-235], legitima apărare împotriva inacţiunilor

socialmente periculoase dimpotrivă trebuie admisă, întrucât contribuie la contracararea

infracţiunilor şi la preîntâmpinarea survenirii urmărilor prejudiciabile ale acestor fapte.

Şi în doctrina românească se atrage atenţie acestei probleme.

Autorul Dongoroz V., consideră că agresivitatea atacului poate fi activă, atunci când este

vorba de acte, acţiuni sau fapte comisive, cum ar fi situaţia în care agresorul încearcă să lovească

pe agresat cu un ciocan din fier în cap, după cum poate fi şi pasivă, materializată în fapte

omisive intenţionate (neadministrarea de medicamente unui bolnav, cu intenţia de a-i provoca

moartea sau agravarea bolii), cu condiţia existenţei unei îndatoriri legale sau contractuale a

agresorului de a face ceea ce intenţionat a omis să facă [116, p. 351].

Cu toate că în doctrina penală părerile au fost împărţite în ceea ce priveşte posibilitatea

existenţei unui atac prin inacţiune, majoritatea opiniilor relativ recente sunt în favoarea acestei

posibilităţi [116, p. 350; 115, p. 112; 114, p. 193; 5, p. 160-161].

În raport cu agresivitatea activă, mult mai frecventă în practica judiciară, atacul sub

forma pasivă este mai rar întâlnit.

Cei care contestă posibilitatea unui atac prin inacţiune aduc ca argument faptul că nu se

poate justifica o apărare în raport cu starea de pasivitate a celui ce încalcă un interes sau valoare

legal proteguite [191, p. 893; 157, p. 92]. Argumentul nu este lipsit de importanţă, numai că

practica demonstrează că pot fi situaţii în care omisiunea intenţionată determină prejudicii

ireparabile. Omisiunea (non fare) de a face ceva când există o obligaţie în acest sens poate fi

considerată atac deoarece „lasă să acţioneze alte cauze (naturale, tehnici etc.) care au aptitudinea

să producă consecinţe dăunătoare” [138, p. 58], astfel încât făptuitorul omisiv se poate vedea

expus unor fapte comise în stare de legitimă apărare, cum ar fi cazul medicului care, fiind

singurul specialist disponibil într-un grup de turişti aflat într-o cabană sau pe un traseu în munţi,

refuză să dea primul ajutor unui grav rănit.

Asocierea unor factori externi (naturali, tehnici, ş.a.) la pasivitatea omului, conferă

inacţiunii, omisiunii acesteia caracterul, valenţele atacului care de obicei, dar nu şi exclusiv, este

comisiv. Factorii externi a căror asociere conferă caracter de atac faptei omisive rezultă din

obligaţiile stabilite prin lege sau prin contract agresorului.

89

Ne raliem acestei opinii şi considerăm, în concluzie, că atacul, în sensul legitimei apărări,

trebuie să constea într-o acţiune sau inacţiune umană, violentă în cele mai frecvente cazuri,

efectuată cu intenţia de a aduce atingere sau de a vătăma valorile sociale care fac obiectul special

al ocrotirii în cadrul legitimei apărări, respectiv: persoanele, drepturile acestora şi interesele

publice. Aşadar, atacul care este în final o agresiune, poate să fie materializat numai într-o faptă

a omului care poate fi atât comisivă – acţiune cât şi omisivă – inacţiune.

În conceptul legitimei apărări, atacul trebuie să îndeplinească şi alte condiţii, speciale,

astfel cum rezultă din dispoziţiile art.36 alin.(2) C.p.R.M., condiţii pe care le vom examina în

mod detaliat în cele ce urmează.

b) Potrivit legii, pentru ca apărarea să fie legitimă este necesar ca atacul să fie real .

Atacul este considerat real atunci cînd acţiunea lui a început (atac în curs de executare,

actual) sau este gata să înceapă (atac iminent), ţinînd cont de împrejurările concrete ale cauzei,

de pildă, în cazul în care atacantul îndreaptă mîna spre buzunar pentru a scoate arma [28, p.

128]. În intervalul acesta de timp apărarea poate interveni pentru a respinge atacul.

Un indiciu al caracterului real al atacului este intervalul mic dintre momentul începerii

atacului şi momentul apariţiei (ivirii) pericolului. Dacă acest interval este mai mare, în aşa fel

încît să existe posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decît săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare.

În cazul legitimei apărări se cere întrunirea tuturor condiţiilor privitoare la atac, pericol şi

apărare, condiţii legate între ele printr-un nexrem cauzal, în sensul că atacul trebuie să fie cauza

pericolului, iar pericolul să provoace nevoia apărării. Simpla prezenţă a atacului, care

îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege, nu poate legitima o apărare dacă nu creează un

pericol actual şi grav. Atacul nu poate fi considerat actual dacă nu s-a ivit încă pericolul sau dacă

acesta a trecut [138, p. 64].

Autorul atacului, agresorul va răspunde pentru fapta penală consumată sau pentru

tentativă de infracţiune, indiferent dacă atacul acestuia întruneşte sau nu cerinţele legale pentru a

justifica legitima apărare.

În practica judiciară se întâlnesc cazuri când persoana recurge la acţiuni de apărare în

lipsa unui pericol real, adică în condiţiile când din punct de vedere obiectiv nu există atac,

considerând eronat că acesta există în realitate. O astfel de apărare în literatura juridică poartă

denumirea de apărare fictivă sau imaginară, care de regulă este rezultatul erorii de fapt cu privire

la aprecierea caracterului comportamentului victimei apărării, la personalitatea acestuia şi altor

circumstanţe.

Apărarea fictivă nu reprezintă o apărare reală a anumitor relaţii sociale concrete, întrucât

este îndreptată împotriva unui atac presupus, care în realitate nu este real. Reieşind din aceasta,

90

cauzarea de daune persoanei în stare de legitimă apărare improprie se prezintă, din punct de

vedere obiectiv, întotdeauna ca având grad prejudiciabil.

Practica judiciară a elaborat trei variante diferite privind aprecierea juridico-penală a

cauzării de daune în stare de legitimă apărare fictivă din perspectiva conceptului erorii de fapt,

care au fost incluse în Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS din 16.08.1984.

Prima variantă se referă la situaţiile, când circumstanţele cauzei au creat condiţii ca

persoana să considere întemeiat că se săvârşeşte o infracţiune reală, iar cel care recurge la

apărare, nu conştientiza şi nici nu avea posibilitatea să conştientizeze caracterul imaginar al

atacului. În acest caz persoana urmează să fie liberată de răspundere penală pentru infracţiunea

săvârşită, întrucât se afla în stare de legitimă apărare.

Deoarece astfel de situaţii nu au fost rezolvate în practica judiciară recentă a instanţelor

judecătoreşti din Republica Moldova sau România, vom recurge la un exemplu relevant pentru

această situaţie, soluţionat în practica judiciară sovietică.

Astfel, R. a fost atacat de către S. şi prietenii săi, care i-au aplicat multiple lovituri cu

pumnii, picioarele şi l-au înjunghiat de câteva ori cu cuţitul. Ca răspuns, R. ajungându-l din urmă

pe unul din participanţii la atac – B. – i-a aplicat ultimului patru lovituri cu cuţitul. În ziua

următoare, R. şi prietenul său T. se aflau în apartamentul lui M. Seara, în apartamentul respectiv

au intrat membrii gărzii populare, fiind însă îmbrăcaţi în haine civile. Unul din aceştia ţinea în

mână o rangă. Acest fapt l-a făcut pe R. să presupună că prietenii lui S. au venit să se răzbune pe

el. Considerând că va fi atacat, R. l-a chemat în ajutor pe T. Ultimul, crezând că au venit prietenii

lui S., în scopul apărării lui R., a apucat un scaun şi l-a lovit pe C. peste picior, care încerca să

ţină uşa cu piciorul. Judecătoria Supremă a casat sentinţa prin care T. a fost condamnat pentru

vătămări corporale şi a încetat procesul penal în privinţa acestuia pe motiv că T. se afla în stare

de legitimă apărare improprie, întrucât în împrejurările stabilite la acel moment nu conştientiza

că în realitate nu are loc vre-un atac, şi mai mult, eroarea acestuia excludea posibilitatea de

aprecia corect situaţia [202, p. 7-8].

O a două variantă se reţine în cazul când persoana a depăşit limitele apărării, admisibile

în condiţiile unui atac real. În acest caz acesta urmează a fi atras la răspundere pentru

infracţiunea săvârşită cu aplicarea prevederilor referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări.

Relevant în această situaţie este cazul Sergheev. Dobrovolskii, fiind în stare de ebrietate,

aproximativ la ora 24:00 din greşeală a pătruns în locuinţa lui Sergheev, considerând greşit că

este apartamentul prietenei sale. Sergheev, fiind de asemenea în stare de ebrietate, l-a perceput

pe Dobrovolskii ca fiind un hoţ, şi în întuneric, l-a lovit cu mâna peste faţă. Doborându-l pe

Dobrovolskii la podea, Sergheev a început să-l bată, aplicându-i lovituri cu un suport pentru flori

confecţionat din lemn. În rezultatul traumelor primite, Dobrovolskii a decedat.

91

Judecătoria Supremă a indicat că, reieşind din împrejurările concrete, Sergheev avea

temeiuri depline de considera că în domiciliul său a intrat un hoţ. Însă, din materialele cauzei

reiese că acesta a început să-l lovească pe Dobrovolskii în cap după ce ultimul se afla doborât la

podea şi nu mai avea posibilitate se opună rezistenţă. Sergheev a fost condamnat pentru omor

intenţionat în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări [203, p. 60-61]. În acest caz, dacă

Sergheev se limita la aplicarea câtorva lovituri, imobilizându-l pe Dobrovolskii, fără a continua

să-l lovească până la cauzarea decesului, soluţia instanţei credem că ar fi fost una de încetare a

procesului, în legătură cu starea de legitimă apărare.

Cea de-a treia variantă se referă la situaţiile când persoana cauzează daune ne

conştientizând caracterul imaginar al atacului, însă, în virtutea situaţiei create putea şi trebuia să-

şi dea seama de acesta caracter. În acest caz, faptele persoanei urmează a fi calificate în baza

articolelor respective ale părţii speciale ale Codului penal care prevăd răspunderea pentru

infracţiuni săvârşite din imprudenţă.

Aşa, Judecătoria Supremă a recalificat acţiunile lui Kucerenco din omor intenţionat în

lipsire de viaţă din imprudenţă. Instanţa a reţinut că seara, lângă magazinul păzit de Kucerenco

împreună cu soţia sa, s-a oprit o maşină din care a ieşit o persoană. Aceasta nu a răspuns în

niciun fel la solicitările şi preîntâmpinările lui Kucerenco. Ultimul,a început să se agite din ce în

ce mai mult şi a tras un foc de preîntâmpinare din armă. Leahovenco, fiind în stare de ebrietate

avansată, nu a reacţionat în niciun fel la strigătele şi focul de armă din partea lui Kucerenco şi s-a

apropiat de magazin ţinând mâna în buzunar. Kucerenco, în vârstă de 62 de ani, a perceput

comportamentul lui Leahovenco drept un pericol real de atac şi a efectuat un foc de armă în

direcţia acestuia, cauzându-i moartea. În aceste circumstanţe, instanţa a recunoscut că

Kucerenco, indiscutabil, a acţionat în stare de legitimă apărare imaginară, însă, fiind împreună cu

soţia sa, totodată fiind şi înarmat, a avut posibilitatea şi timpul necesar pentru a se asigura de

caracterul greşit al presupunerii sale cu privire la pericol [208, p. 32-33].

Aceste recomandări, referitoare la echivalarea apărării fictive cu legitima apărare au

provocat dubii, considerăm întemeiate, în doctrina juridică.

Kiricenco V. menţiona că „doar un atac existent în realitate poate genera dreptul la

legitima apărare. Dacă un astfel de atac lipseşte, atunci lipseşte şi acest drept. Iar, dacă persoana,

considerând că a fost supusă unui atac, ceea ce în realitate este greşit, i-a cauzat „atacatorului” o

daună, atunci problema răspunderii penale a acestei persoane urmează a fi rezolvată pe baza

normelor generale cu privire la eroarea de fapt şi de drept” [213, p. 36].

De aceeaşi părere sunt şi autorii Molodţov A., Tihonov K. și Kuzneţova N., care indică

asupra faptului că în cazul cauzării de daune în rezultatul apărării fictive urmează a fi calificată

după regulile erorii de fapt, iar recomandările Plenului Judecătoriei supreme a URSS le

92

consideră greşite [citat după 217, p. 27].

Problema apărării fictive a fost tratată şi de doctrina română. Potrivit acesteia, baza

obiectivă a pericolului o constituie acţiunea sau inacţiunea agresivă, iar caracterul real (efectiv)

al acestuia rezultă din caracteristicile atacului. Dacă făptuitorul presupune în mod eronat

existenţa unui atac şi a stării de pericol [138, p. 59] ori dacă, deşi confruntat cu un atac real care

nu pune în pericol valorile proteguite, dar pe care îl apreciază în mod eronat ca fiind apt să le

lezeze, condiţia pericolului nu va fi îndeplinită şi, în consecinţă, nu se va putea vorbi de starea de

legitimă apărare [76, p. 336-337].

Susţinem deplin această opinie, şi considerăm că într-adevăr nu se poate vorbi despre

aplicarea prevederilor referitoare la legitima apărare în cazul apărării fictive, or admițând acest

fapt, considerăm că s-ar crea premise pentru reînvierea instituţiei analogiei legii penale, ceea ce

ar contravine principiilor fundamentale ale dreptului penal, deoarece fiecare instituţie, inclusiv

legitima apărare şi eroarea, au reglementarea proprie şi nu trebuie confundate.

c) Pentru a legitima apărarea, atacul trebuie să fie direct , adică nemijlocit, îndreptat şi

exercitat împotriva uneia dintre valorile sociale prevăzute de lege a căror protecţie justifică actul

de apărare. Se realizează astfel o ameninţare nemijlocită atunci când fapta – acţiunea sau

inacţiunea – care defineşte atacul este cauza pericolului creat pentru valoarea socială care

constituie obiectul apărării [116, p. 351].

Atacul nu este direct atunci când între agresor şi cel care se apără se interpune un

obstacol cum este cel constituit de o uşă închisă (blocată) – care împiedică primejduirea

persoanei celui atacat. Obstacolul situat între agresor şi cel care se apără face să dispară cerinţa

de a fi direct impusă atacului [116, p. 277].

Atacul este direct când pericolul, pe care acesta îl generează ameninţă în mod nemijlocit

obiectul împotriva căruia este îndreptat, adică vreuna dintre valorile sociale care pot forma

obiectul legitimei apărări [138, p. 66; 119, p. 351; 192, p. 332], respectiv persoana şi drepturile

acesteia ori interesul obştesc.

Aceeaşi poziţie este acceptată şi de practica judiciară a instanţelor de judecată din

Republica Moldova. Examinând în ordine de recurs cauza Gac M. Curtea Supremă de Justiţie a

Republicii Moldova a reţinut că din plîngerea iniţială a părţii vătămate, depusă la 27.06.2006,

peste o săptămînă de la eveniment, din învinuirea adusă inculpatului (f.d.68-69) şi din

rechizitoriu (f.d.79-82) se constată că evenimentele s-au desfăşurat anume lîngă garajul CCG-41,

situat pe str. Cernăuţi, 3, mun. Chişinău, unde fraţii Gac, aflîndu-se în relaţii ostile din cauza

unor litigii civile, au provocat un conflict în care, anume partea vătămată 1-a atacat pe inculpat

cu un ferestrău, după care 1-a lovit cu pumnii peste cap, cauzându-i leziuni corporale uşoare,

fapt ce 1-a determinat pe ultimul, în scop de apărare, să înlăture atacul. Mai mult, inculpatul

93

primul s-a adresat cu plîngere la poliţie şi primul a fost examinat medical (f.d.1,5, 28, 31). La fel,

în materialele dosarului este un raport al colaboratorului de poliţie Pidrenco (f.d.19), din care se

constată că, Gac Mihail la 21.06.2006, orele 20:00, lîngă garajul său, a fost bătut de către fratele

său Vladimir, iar în urma acestor acţiuni, primul a primit leziuni corporale - comoţie cerebrală

[69].

Se consideră că atacul are un caracter direct, iar ameninţarea este nemijlocită ori de câte

ori acest atac, acţiunea sau inacţiunea în care s-a concretizat, constituie cauza pericolului, a

răului cu care este ameninţată valoarea socială împotriva căreia s-a îndreptat [116, p. 351], adică

să existe o legătură de la cauză la efect între atac şi pericolul grav creat [20, p. 144].

Astfel, nu va exista stare de legitimă apărare în situaţia când nu are loc un atac direct care

ar crea un pericol grav valorilor ocrotite. Această poziţie se confirmă şi prin soluţiile

judecătoreşti emise în astfel de situaţii. Spre exemplu: Judecând recursul condamnatei Gontar C,

Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a stabilit: „Potrivit sentinţei, Gontari Carolina a

fost condamnată pentru faptul că, la 22.04.2009, aflîndu-se la domiciliul său din str. N. Costin

59, ap. 102, mun. Chişinău, în urma unui conflict apărut între ea şi V. Gontari, care de asemenea

locuia în apartamentul dat, l-a stropit pe ultimul cu apă fierbinte peste corp şi mîini, totodată

aplicându-i lovituri în regiunea capului, doborându-l la podea. Latura obiectivă al legitimei

apărări îl constituie atacul direct care trebuie să fie socialmente periculos. Potrivit doctrinei,

socialmente periculoase sînt atentatele care cauzează sau creează pericolul de a cauza imediat

dauna intereselor ocrotite de lege. Atacul socialmente periculos există numai atunci cînd deja a

început sau ameninţarea de a fi săvîrşit este atît de reală, încît valorile ocrotite de lege sînt puse

în pericol real. Starea legitimei apărări apare nu anume în momentul atacului, ea poate să apară şi

cînd e de faţă o ameninţare reală de atac. Însă, după cum rezultă din materialele dosarului, nu s-a

constatat o ameninţare reală din partea părţii vătămate şi nici atacul direct nu a existat în

acţiunile acesteia” [70].

Cerinţa caracterului direct al atacului nu presupune în mod necesar în toate cazurile

contactul fizic nemijlocit al autorului acestuia cu valoarea socială pusă în pericol, cu obiectul

periclitat. Ea este realizată şi atunci când atacul este numai aparent, indirect, cum este cazul celui

care îndepărtează punctele de susţinere ale unei schele pe care se află situat şi lucrează un

muncitor [116], pentru că ea determină raportul spaţial dintre atac şi valoarea socială, obiectul,

vizate de acesta [168, p. 276].

Atacul este direct şi atunci când, deşi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu

valoarea pusă în pericol, vizează însă ca acţiune agresivă special acea valoare, cum ar fi, spre

exemplu, acţiunea agresorului de a turna otravă în mâncarea ce urmează a fi servită unei anumite

persoane [116, p. 351] ori fapta celui care încearcă să distrugă cu toporul o barcă aflată în larg şi

94

în care se găsesc mai multe persoane [138, p. 66]. În asemenea cazuri atacul este numai aparent

indirect, esenţială fiind existenţa nexului cauzal între acţiune şi pericol şi nu contactul fizic

nemijlocit dintre agresor şi valoarea vizată de atac. De regulă, în situaţiile menţionate apărarea

este realizată de terţe persoane.

În acest context, considerăm necesar să ne oprim şi asupra problemei recurgerii la

legitima apărare în cazul atacului săvârşit de animale periculoase, în special de câini. Această

tema este destul de actuală în ultimul timp.

În doctrina juridică, cea mai mare atenţie acestei situaţii a fost acordată de către autorul

Domahin S., care a indicat asupra a trei variante posibile de evoluţie a situaţiei în astfel de

cazuri:

1) animalul este utilizat în calitate de instrument al infracţiunii de către proprietarul

acestuia;

2) animalul este utilizat în calitate de instrument de către o persoană terţă;

3) animalul, care aparţine cuiva, atacă, ne fiind influenţat de către cineva.

După părerea autorului, în primul caz, apărarea împotriva unui atac al animalului, prin

cauzarea de daune acestuia, adică distrugând bunurile altei persoane, trebuie examinată în

calitate de respingere a unui atac din partea însuşi a proprietarului animalului (fiind întrunite

semnele autorului mediat), şi, respectiv, urmează a fi recunoscută ca stare de legitimă apărare.

Iar în celelalte două cazuri, apărarea împotriva atacului unui animal trebuie examinată în calitate

de stare de extremă necesitate, întrucât proprietarul acestuia nu participă la atac [207, p. 22-23].

De aceeaşi părere este şi Paşe-Ozerskii N [225, p. 45].

De altă părere este autorul Popov A., care consideră că „indiferent dacă câinele a atacat

din iniţiativa unei persoane (fie proprietar, fie terţa persoană), cel care–l omoară, nu se află în

stare de legitimă apărare” [229, p. 223]. Argumentul prezentat de autor în susţinerea acestei

poziţii constă în faptul că câinele nu este nimic altceva decât un instrument al infracţiunii, iar

distrugerea acestuia nu se consideră legitimă apărare, întrucât starea de legitimă apărare poate fi

provocată doar de fapte ale oamenilor. Nu putem fi de acord cu această opinie, deoarece legitima

apărare poate fi provocată de fapta omului, însă fapta, la rândul său, nu trebuie privită, aşa cum o

face autorul menţionat, doar ca o mişcare fizică a corpului persoanei, dar se poate exprima şi în

utilizarea de către om a anumitor instrumente, animale, forţe ale naturii, etc.

De aceea, considerăm că omorul sau vătămarea unui câine, care este utilizat în calitate de

instrument al infracţiunii de către proprietarul acestuia sau de alte persoane, care pot controla

acţiunile animalului, urmează a fi examinată după regula privind legitima apărare. Pe de altă

parte, dacă persoana se apără de atacul unui câine ne controlat de om, atunci fapta urmează a fi

examinată ca şi stare de extremă necesitate.

95

d) Caracterul imediat al atacului este o altă condiţie a atacului.

În opinia autorului Dongoroz V., este considerat a fi imediat orice atac în situaţiile în care

pericolul pe care îl poate produce s-a şi ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi

(pericol iminent) [116, p. 351].

În literatura juridică penală au fost numeroase discuţii asupra legitimităţii apărării -

concretizate într-o faptă prevăzută de legea penală - împotriva unui atac viitor sau eventual.

Ionescu A. consideră că această caracteristică a atacului priveşte mai degrabă raportul

dintre momentul declanşării atacului şi momentul ivirii pericolului ce ameninţă valoarea

protejată de lege. Deoarece, de multe ori între cele două momente intervalul de timp este mai

mult teoretic, legiuitorul a extins primul moment - existenţa atacului - şi la - iminenţa atacului -,

a cărui producere fără întârziere este de imediată realizare [138, p. 67-68].

Între aceste două momente poate exista un decalaj de timp înainte ca pericolul să devină

iminent sau actual, astfel că legea impune ca între atac şi actualitatea pericolului să fie o legătură

imediată de realizare.

După părerea autorului Tanoviceanu I., în situaţia în care un atac încă nu a început, dar

este pe cale de a se începe, acesta nu are un caracter imediat deoarece nu creează un pericol

actual, ci doar posibilitatea unui pericol viitor, care ar putea fi evitat, ori „o simplă ameninţare

pentru viitor nu e suficientă ca să justifice legitima apărare, fiindcă cel ameninţat are posibilitatea

de a se apăra prin alte mijloace" [191, p. 898].

Pentru o mai sistematică explicare a acestei caracteristici a atacului se impune analiza

atacului din punct de vedere obiectiv, în raport cu momentele desfăşurării sale.

Din această perspectivă, atacul poate fi viitor sau eventual, imediat (iminent sau în curs

de desfăşurare) şi consumat.

Atacul viitor sau eventual presupune existenţa unei temeri, pe care o persoană o inspiră

alteia, că va săvârşi în viitor o agresiune. Această temere nu echivalează cu constrângerea psihică

care justifică legitima apărare deoarece lipsa actualităţii sau iminenţei pericolului asigură timpul

necesar căutării şi încercării altor mijloace de a împiedica agresiunea eventuală [ibidem]. Astfel

fiind, justificarea apărării în contra unui atac viitor sau eventual, oricât de grav ar fi acesta, ar

avea un caracter neştiinţific şi ar fi periculoasă deoarece actualitatea atacului implică şi iminenţa

leziunii, iar extinderea noţiunii de atac imediat la cazurile în care acesta este doar viitor sau

eventual ar crea condiţii unor acţiuni periculoase [82, p. 107].

În practica judiciară s-a decis însă că măsurile generale de apărare împotriva unui atac

viitor, cum ar fi conectarea unui gard de sârmă la o priză de curent electric în scopul protejării

proprietăţii împotriva furturilor eventuale, dacă a avut ca urmare moartea unei persoane,

indiferent de intenţiile acesteia din urmă, constituie infracţiunea de omor, săvârşită cu intenţie

96

indirectă şi nu infracţiunea de ucidere din culpă, mai ales dacă inculpatul avea pregătirea

necesară în materia electricităţii pentru a cunoaşte efectul ucigător al curentului electric prin

instalaţia efectuată. În asemenea situaţii nu există legitimă apărare deoarece atacul nu are un

caracter imediat [138, p. 68-70].

Atacul imediat este acel atac pe cale de a se produce, pe punctul de a se declanşa (creând

un pericol iminent) ori care se află în curs de desfăşurare (situaţie în care creează un pericol

actual) [ 158, p.248]. În funcţie de pericolul creat, atacul imediat poate fi, la rândul său, iminent

sau actual.

Atacul iminent legitimează apărarea datorită însăşi raţiunii de a fi a instituţiei juridice a

legitimei apărări - aceea de a salvgarda interese ori valori ameninţate de o agresiune injustă. De

aceea, „este firesc să se creeze posibilitatea concretă de a evita consecinţele nocive ale atacului,

posibilitate ce ar fi simţitor redusă dacă cel atacat nu ar avea latitudinea să se apere decât după

declanşarea atacului” [138, p. 71].

Ne raliem poziţiei autorului Dongoroz V., care menţionează că ar fi absurd să se pretindă

cuiva să se apere numai după ce atacul a fost declanşat, situaţie în care riposta ar fi legitimă

numai după prejudicierea valorilor proteguite [116, p. 450].

Atacul este în curs de executare (actual) atunci cînd se află în desfăşurare, în evoluţia sa

pînă în momentul consumării [119 p. 331]. Un asemenea atac se află într-un raport de

concomitentă cu pericolul generat de agresiune şi cu necesitatea actului de apărare.

Dacă atacul s-a consumat, nu se mai poate invoca legitima apărare, întru-cât nu sunt

întrunite condiţiile legii în ceea ce priveşte desfăşurarea în timp a atacului, cînd valoarea este

supusă pericolului de a fi lezată. Atacul se consideră consumat atunci cînd agresiunea a luat

sfîrşit, iar odată cu ea încetează de fapt şi pericolul pentru valorile ocrotite de lege.

Această poziţie este susţinută şi de Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova,

care examinând recursul condamnatului Cotorobai A. a constatat că argumentele recurenţilor

referitoare la faptul că probele au fost apreciate eronat şi acestea confirmă starea de legitimă

apărare în care se afla condamnatul, sunt vădit neîntemeiate, atît timp cît aceste probe confirmă

vinovăţia condamnatului în săvîrşirea infracţiunii imputate. Mai mult, versiunea referitoare la

existenţa unui atac real, direct, imediat şi material din partea victimei şi a persoanelor din

anturajul acestuia asupra condamnatului, nu se confirmă prin nici o probă administrată la dosar,

aceasta fiind detaliat verificată şi de instanţa de apel, care, şi-a argumentat concluzia inclusiv

prin caracterul leziunii produse asupra victimei, ultimul fiind lovit pe la spate, fiind poziţionat în

defensivă şi nu în atac [71].

Dacă atacantul, fiind respins după primul atac, continuă să aibă o atitudine agresivă,

intenționând să reia atacul asupra aceleiaşi persoane, se poate considera că atacul este în plină

97

desfăşurare, că este un atac imediat, care justifică apărarea din partea celui atacat.

In literatura juridică penală românească se face o precizare importantă cu privire la

momentul consumării atacului: dacă în cazul infracţiunilor contra persoanei, atacul se consumă

în momentul consumării infracţiunii realizate prin săvârşirea lui, în cazul infracţiunilor contra

patrimoniului, atacul nu se consideră consumat decît în momentul în care, după săvîrşire,

infracţiunea şi-a pierdut caracterul flagrant [33, p. 126].

Susţinem pe deplin această opinie, precizând că nu trebuie să confundăm noţiunile „atac

consumat” şi „infracţiune consumată”. Or, în cadrul unei infracţiuni încă ne consumate, se poate

constata existenţa unui atac consumat. Astfel, dacă persoana va invoca că a recurs la apărare

atunci când infracţiunea încă nu era consumată, deşi atacul propriu-zis se consumase deja, nu se

va putea reţine stare de legitimă apărare. În acest caz acţiunile de „apărare” ar putea fi examinate

doar în raport cu o altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei, şi anume – reţinerea

infractorului.

Astfel, în cazul infracţiunii de furt, atacul se consideră actual şi atunci când, după luarea

bunului, autorul se îndepărtează cu bunul sustras de la locul infracţiunii, aşa încît dacă, în acest

timp, persoana vătămată foloseşte violenţa pentru a recupera bunul sustras, dispoziţiile legale

privitoare la legitima apărare sunt, în principiu, aplicabile. De fapt, la acest subiect poate fi

raportat, după părerea noastră, pct. 23 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din

28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”

prin care se stabileşte că: „Furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea averii străine se consideră

consumate din momentul în care făptuitorul, intrînd în posesia ilegală asupra bunurilor altei

persoane, obţine posibilitatea reală de a se folosi şi a dispune de acestea la dorinţa sa” [135]. În

concluzie, referitor la caracterul imediat al atacului vom menţiona că acesta, fiind o problemă de

fapt, se va stabili în fiecare cauză penală prin analizarea tuturor datelor adunate cu privire la

atacul produs şi pericolul pe care acesta îl reprezenta pentru valorile ocrotite de lege; deci

iminenţa atacului trebuie apreciată în mod obiectiv.

În aceeaşi idee, s-a arătat că: „Ceea ce se cere este să existe agresiunea, iar răul cu care se

ameninţă să fie iminent, adică agresorul să fie pe punctul de a trece imediat la atac. Deci nu e

nevoie ca cel ameninţat să aştepte a i se da prima lovitură pentru a recurge la reacţiune, ci el se

poate apăra chiar înainte de a fi fost lovit din moment ce atacul material este iminent.” [191, p.

898; 128, p. 279].

Practica judiciară a statuat în mod constant că nu este necesar să se aştepte declanşarea

atacului pentru a riposta şi că apărarea este legitimă în intervalul de timp situat între momentul în

care atacul este iminent şi momentul în care acesta s-a consumat [83, p. 66].

În acest sens s-a decis că nu există un atac imediat care să legitimeze apărarea atunci

98

când făptuitorul observând de la depărtare gestul victimei de a scoate cuţitul, a pătruns înarmat

cu un par în gospodăria acestuia, unde ea se afla, şi i-a aplicat o lovitură puternică în regiunea

capului. S-a apreciat şi decis, că lovitura aplicată de către făptuitor nu a fost impusă de existenţa

unui atac imediat (sau iminent) al victimei. Într-adevăr, în cazul dat nu a existat un atac imediat

care să legitimeze apărarea, aceasta situându-se într-o posibilitate a cărei producere era viitoare

şi incertă [84, p. 108].

Atacul a fost considerat de asemeni a nu fi imediat (sau iminent) nici în cazul în care

observând victima că a împins poarta cu corpul, pe care o ştia a fi foarte periculoasă, agresivă,

înarmată cu un box pe care-l ţinea în mână, făptuitorul înarmat cu o ţeavă metalică a aplicat cu

aceasta mai multe lovituri în regiunea capului. Legitima apărare invocată a fost respinsă

considerându-se că nu a existat un atac imediat care să justifice acţiunea făptuitorului [85, p. 69].

Modul de apreciere a caracterului imediat al atacului şi soluţia judiciară amintită au fost

justificat criticate, considerându-se că observând victima, pe care o ştia ca deosebit de agresivă,

înarmată, pregătită pentru a ataca şi lovi imediat, motiv pentru care a şi deschis poarta cu corpul,

făptuitorul nu a mai aşteptat să fie lovit, a acţionat în apărare preîntâmpinând un atac iminent.

Este greu şi nejustificat să se ceară făptuitorului să rămână pasiv în faţa unui atac iminent, astfel

încât reacţia sa de apărare este legitimă [8, p. 219].

Atacul este iminent în situaţia în care acesta este gata să se producă, a cărui desfăşurare

reală este gata să se declanşeze. Problema iminenţei atacului sau a epuizării acestuia constituie o

chestiune de fapt, ce trebuie stabilită în fiecare cauză, în raport cu conţinutul probelor

administrate [192, p. 332], iar atacul va fi considerat iminent când din datele existente se poate

deduce pericolul în care s-a aflat cel împotriva căruia s-a declanşat atacul, deoarece numai astfel

se va putea realiza proporţionalitatea dintre apărare şi gravitatea pericolului [138, p. 72]. În

caracterizarea atacului ca iminent trebuie să se ţină seama de criterii obiective, cum ar fi natura şi

intensitatea acestuia, întinderea şi gravitatea pericolului, împrejurările în care a avut loc [20, p.

145], precum şi de posibilităţile existente pentru paralizarea atacului sau înlăturarea pericolului

[119, p. 352]. De asemenea, practica judiciară a statuat că, în aplicarea art. 44 C.p.Rom., trebuie

să se ţină seama de ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, iar nu de momente sau

acte izolate din cursul agresiunii, faţă de care inculpatul s-a apărat provocând vătămarea

agresorului [86, p. 178].

În practica judiciară atacul a fost considerat iminent atunci când lovitura mortală nu a fost

dată în cursul atacului iniţial, dacă desfăşurarea faptelor a debutat cu un atac injust din partea

victimei, care a continuat să aibă o atitudine agresivă [138, p. 73]. În aceste cazuri iminenţa

atacului rezultă din preexistenţa primului atac şi atitudinea, în continuare agresivă a victimei, pe

cale de a relua atacul sau de a săvârşi un nou atac.

99

Atacul este actual din momentul în care a început şi pe toată durata executării sale,

intenţiile agresive fiind manifeste şi materializate, astfel încât îndeplinirea acestei condiţii a

existenţei stării de legitimă apărare nu ridică, de regulă, probleme deosebite [ 158, p.248].

În cazul infracţiunilor continue sau continuate se pot pune unele probleme în legătură cu

caracterul actual al atacului. Dacă infracţiunea este continuată (cum ar fi spre exemplu,

sechestrarea de persoane), câtă vreme nu intervine o acţiune care să pună capăt prelungirii în

timp a activităţii infracţionale, atacul se consideră actual, respectiv în curs de executare, până în

momentul în care se pune capăt agresiunii, iar riposta victimei va fi considerată ca fiind făcută în

legitimă apărare. Dacă infracţiunea este continuă, întrucât fiecare din acţiunile componente

reprezintă infracţiuni obiectiv independente, actualitatea atacului se raportează la fiecare acţiune

în parte, din momentul începerii şi până în momentul încetării agresiunii. Faptele prevăzute de

legea penală săvârşite între aceste acţiuni, în apărare, sunt în realitate tot o formă de răzbunare,

beneficiind eventual, de circumstanţa provocării [138, p. 74].

Dacă agresorul a fost pus, pe orice cale, în imposibilitatea fizică de a mai continua atacul

(prin dezarmare, imobilizare sau în orice alt mod), acţiunile întreprinse de cel atacat, ulterior

acestui moment, sunt considerate a fi efectuate după consumarea atacului, deoarece cel în cauză

se găsea în afară de orice pericol.

În situaţia în care agresorul, deşi imobilizat, este pe punctul de a scăpa, fiind mai în

putere şi având asupra sa o armă cu care începuse mai înainte să lovească şi pe care voia să o

folosească din nou sau dacă, dezarmat fiind, continuă să atace, apărarea se consideră a fi

întreprinsă pentru înlăturarea unui atac în curs de desfăşurare [87, p. 145; 86, p. 178].

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică [40, p. 36], legea nu pretinde ca agresorul să fie

înarmat în momentul declanşării atacului, astfel că nu este exclus ca o persoană chiar aflată în

aceste condiţii, să reia atacul, eventual cu alte mijloace şi cu un plus de agresivitate. Dacă sunt

întrunite, într-un astfel de caz, cerinţele rezultate din art.36 alin.(2) C.p.R.M., va exista legitimă

apărare din partea inculpatului. Din acest motiv, în cazurile de lovire a victimei dezarmate ori

doborâte la pământ, pentru o corectă aplicare a legii, instanţele ar trebui să verifice şi dacă

inculpatul nu a aplicat loviturile ca urmare a încercărilor victimei de a relua atacul, deoarece, în

asemenea situaţii, conduita inculpatului este legitimă, chiar dacă aparent şi temporar, victima ar fi

dezarmată [8, p. 219]. Din punct de vedere al caracterului imediat al atacului, încercările victimei

de a relua atacul pot fi considerate ca generând o nouă stare de pericol iminent pentru inculpat.

În legătură cu agresiunile îndreptate împotriva avutului obştesc sau privat, în practica

judiciară s-a decis că actualitatea atacului nu se limitează la momentul consumării sustragerii

bunului, ci se extinde şi asupra actelor de violenţă care se exercită de către infractor pentru

păstrarea acestuia [89, p. 72], indiferent dacă aceste violenţe ar putea constitui o infracţiune

100

distinctă sau numai circumstanţe agravante speciale ori generale. În asemenea situaţii, caracterul

actual al atacului derivă din starea de pericol generată de violenţele exercitate, dar constituie, în

acelaşi timp, o continuare a stării de pericol actual create de atentatul împotriva avutului obştesc

sau privat.

Atacul se consideră consumat când agresiunea a luat sfârşit. Din acest moment, orice

faptă a celui agresat are caracterul unei riposte, al unei răzbunări, devenind, la rândul său, o

agresiune, care atrage răspunderea penală a făptuitorului şi înlătură incidenţa prevederilor art.36

C.p.R.M. În astfel de cazuri, la individualizarea pedepsei se va ţine seama de împrejurările

concrete în care a fost săvârşită fapta.

Apărarea poate fi socotită legitimă numai din momentul în care atacul a devenit iminent

până în acela în care acesta s-a consumat; după consumarea atacului nu se mai poate vorbi de

apărare. Dezarmând victima de furca cu care aceasta îl ataca - adică punând-o în situaţia de a nu

mai putea repeta atacul - şi lovind-o apoi cu aceeaşi furcă, inculpatul nu poate beneficia de

prevederile art.44 C.p.Rom. [90, p. 69]. Dacă a intervenit după consumarea atacului, reacţia

făptuitorului are caracterul unei riposte, şi nu al unei apărări necesare, aşa încât fapta respectivă

constituie infracţiune. De asemenea, „dacă fapta a fost săvârşită după încetarea atacului, ea se

situează în afara legitimei apărări” [91, p. 62].

Din analiza unor cazuri din practica judiciară rezultă că s-au pronunţat soluţii

asemănătoare în cauze cu stări de fapt diferite în ceea ce priveşte caracterul imediat al atacului.

După părerea noastră, iminenţa atacului trebuie desprinsă nu numai din declanşarea gestului

agresiv (care indică, de fapt, un început de atac, momentul de debut al acestuia), ci şi din

elemente sau împrejurări anterioare cum ar fi: atitudinea ameninţătoare a agresorului înarmat,

care se îndreaptă către cel ce se apără; îndepărtarea de către agresor a obstacolelor care îl separă

de agresat; proferarea de ameninţări grave însoţite de gesturi expresive din care rezultă fără dubii

intenţiile agresorului şi altele. Toate acestea demonstrează că stabilirea caracterului imediat al

atacului constituie, într-adevăr, o importantă chestiune de fapt, necesitând eforturi susţinute din

partea organelor judiciare în probarea cât mai completă a faptelor şi a împrejurărilor în care

acestea au fost săvârşite.

Deşi sunt destul de numeroase cazurile în care se invocă, fără temei, legitima apărare,

uneori chiar în mod abuziv, considerăm că în analiza raporturilor dintre agresor şi agresat, a

declaraţiilor acestora, ar trebui acordat mai mult credit acestuia din urmă. Agresorul, săvârşind

sau pregătindu-se să săvârşească atacul, care a devenit iminent, îşi asumă nu numai riscul

eventual al tragerii la răspundere penală, ci şi riscul contra-acţiunii celui care se apără ori

intervine, iar grija pentru ocrotirea vieţii sau integrităţii corporale a agresorului nu trebuie să

constituie un impediment în evaluarea lucidă a comportării acestuia, a faptului că s-a pus singur

101

într-o situaţie periculoasă, susceptibilă a conduce la consecinţe negative pentru viaţa sau

integritatea sa corporală.

e) Spre deosebire de legea penală a Republicii Moldova, Codul penal român stabileşte în

calitate de condiţie a atacului, pe lângă caracterul material, real, direct şi imediat, condiţia ca

atacul să fie injust. În legătură cu această condiţie, în literatura de specialitate au fost exprimate

diferite opinii, care merită atenţie.

Astfel, orice atac îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate în art. 44 alin. (2) C.p.Rom.,

dacă a fost comis cu încălcarea normelor juridice, este injust. Atacul este injust dacă persoana care

recurge la comportarea agresivă împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui

interes obştesc, nu are nici un temei juridic, legal sau de fapt, care să permită sau să justifice această

comportare [116, p. 450; 119, p. 352; 31, p. 244; 114, p. 194; 191, p. 898-899].

Practica demonstrează că există situaţii în care lipsa temeiului juridic al atacului poate

consta nu numai în inexistenţa dreptului, ci chiar în exercitarea unui drept existent prin

mijloacele considerate de lege ca fiind ilegale, dacă aceste mijloace se concretizează într-un atac

prin violenţă [138, p. 77; 191, p. 899]. S-a arătat, în acest sens, că: „Chiar atunci când agresorul

exercită un drept al său, acţiunea poate fi injustă dacă pentru realizarea acestui drept agresorul

trebuia să recurgă la intervenţia şi oficiul unei autorităţi. Astfel, este injust faptul creditorului

care atacă pe debitor pentru a-l constrânge să-i plătească datoria” [191]. De asemenea, s-a spus

că dacă proprietarul unor bunuri deţinute fără drept de o altă persoană vrea să reintre în posesia

lor prin violenţă săvârşeşte un atac injust, urmând a se face distincţie între atacul care pune în

pericol „persoana” ce deţine bunurile pe nedrept - situaţie în care va exista legitimă apărare - şi

atacul care nu pune în pericol decât „drepturile” celui atacat, caz în care, „fiindcă atacul nu pune

în pericol un interes legitim al celui atacat, el deţinând bunurile proprietarului agresor fără drept”

[138, p. 77], nu ar exista legitimă apărare.

În ipoteza enunţată, noi credem că lucrurile trebuie analizate ceva mai nuanţat, raportând

existenţa sau inexistenţa stării de legitimă apărare nu la „drepturile” în general ale celui care

deţine bunurile pe nedrept, ci la inexistenţa specială a unor drepturi ale acestuia faţă de bunurile

respective. Dacă atacul priveşte orice alte drepturi ale persoanei (cum ar fi dreptul la viaţă, la

integritate corporală şi chiar drepturile patrimoniale ale acesteia), credem că, în ce priveşte

caracterul injust al atacului, sunt întrunite condiţiile cerute de lege.

Cu privire la caracterul injust al atacului, s-a pus problema dacă legea are sau nu în

vedere poziţia psihică a agresorului, dacă cere sau nu ca acesta să aibă capacitatea psiho-fizică de

a-şi da seama că fapta sa constituie o agresiune, părerile fiind împărţite.

Într-o primă opinie, care pare a fi istoriceşte depăşită, se susţine că injustul se determină

în mod obiectiv, independent de orice relaţie cu capacitatea agresorului, pe considerentul că o

102

cauză de „iresponsabilitate subiectivă” nu înlătură caracterul obiectiv al actelor agresive, ceea ce

interesează fiind faptul real că cel atacat se găseşte în faţa unei agresiuni care îi pune în pericol

grav şi nelegitim persoana sau drepturile.

Potrivit acestui punct de vedere, în care injustă este orice faptă umană contrară normelor

de drept, atât persoanele alienate mintal, cât şi minorii fără discernământ pot săvârşi atacuri

injuste şi, ca atare, împotriva lor se poate riposta în legitimă apărare [35, p. 552].

Într-o a doua opinie, împărtăşită de majoritatea autorilor români [138, p. 78; 119, p. 352],

atacul este injust numai în măsura în care agresorul îşi dă seama de acest caracter al acţiunii sau

inacţiunii sale, necesitând a fi examinat atât din punctul de vedere al celui agresat, cât şi din

punctul de vedere al agresorului. Din acest punct de vedere, se consideră că cel care trece la

apărare trebuie „să aibă certitudinea că se află în faţa unui atac din partea unei persoane

responsabile. Dacă ştie că cel care-l atacă este iresponsabil, se va afla în faţa stării de extremă

necesitate, iar dacă nu ştie, se va afla în faţa legitimei apărări. Distincţia se impune, fiindcă în

primul caz se cere ca cel aflat în pericol să nu se fi putut salva altfel decât comiţând fapta

prevăzută legea penală, ceea ce nu este necesar în cazul legitimei apărări” [20, p. 145].

Argumentul principal al acestei opinii, care stă la baza reglementării actuale a legitimei

apărări în legea penală română, constă în faptul că atacul provenit de la o persoană care nu are

semnificaţia juridică a faptei sale, nu are cum să îmbrace caracterul de just sau injust.

Prin urmare, când legea se referă la un atac injust acest atac trebuie privit ca o acţiune sau

inacţiune care încalcă raporturile juridice existente între persoanele care au capacitate penală,

care pot deci, să acţioneze în conformitate cu exigenţele juridice sau contrar acestora.

Tot potrivit acestei a doua opinii, un atac din partea unei persoane care răspunde din

punct de vedere penal împotriva unui iresponsabil care reacţionează nu va crea acestuia din urmă

o stare de legitimă apărare. Impunitatea persoanei alienate se va face pe temeiul iresponsabilităţii

şi nu al legitimei apărări, deoarece aceasta nu a avut semnificaţia caracterului injust al atacului

declanşat împotriva sa. Această distincţie are şi un caracter practic, deoarece, dacă în cazul

legitimei apărări posibilitatea evitării pericolului prin fugă nu constituie o cauză de înlăturare a

beneficiului impunităţii, în cazul stării de extremă necesitate - care cere ca pericolul să nu poată

fi altfel înlăturat - posibilitatea de a înlătura pericolul prin fugă, dacă a existat, împiedică

realizarea stării de extremă necesitate.

Doctrina rusă de asemenea se expune pe marginea acestei probleme, stabilind că art. 37

C.p.F.R., de rând cu art. 36 C.p.R.M., menţionează despre apărarea împotriva unui atac care

pune în pericol anumite valori, nu şi despre faptul că apărarea se poate realiza doar împotriva

unui atentat criminal (adică, care ar constitui infracţiune), de aceea, nu este necesar ca atacul să

întrunească de fiecare dată semnele unei infracţiuni. Prin urmare, va fi legitimă apărarea

103

împotriva unui atac provocat de către o persoană iresponsabilă, minor, sau de către o persoană

care acţionează în stare de eroare scuzabilă. Totodată, se menţionează că împotriva atacurilor din

partea acestor categorii de persoane trebuie să ne apărăm cu o atenţie şi precauţie deosebită, fie

că doar în cazurile când interesele ocrotite de lege nu pot fi apărate prin alte mijloace, fără

cauzarea anumitor daune [198, p. 9; 222, p. 329]. Această susţinere, în opinia noastră contravine

spiritului şi literei legii, care permite legitima apărare împotriva unui atac care ar pune în pericol

valorile ocrotite, fără a stabili careva limite cu privire la personalitatea celui care atacă. În acelaşi

sens se pronunţă şi autorul Miliukov S., care menţionează că în ultimul timp a crescut

semnificativ criminalitatea, în special cu caracter agresiv, în rândurile minorilor şi persoanelor

iresponsabile [221, p. 104-105].

În baza celor expuse, considerăm că cel care trece la apărare se va recunoaşte în stare de

legitimă apărare dacă are certitudinea că se află în faţa unui atac din partea unei persoane

responsabile. Dacă ştie că cel care-l atacă este iresponsabil, se va afla în faţa stării de extremă

necesitate, iar dacă nu ştie, se va afla în faţa legitimei apărări.

O altă problemă controversată este aceea referitoare la faptul dacă atacul injust trebuie să

fie, în toate cazurile, o infracţiune.

În opinia autorului Dongoroz V. atacul injust nu trebuie să constituie neapărat o

infracţiune, putând consta în orice acţiune sau inacţiune injustă de natură să creeze un pericol

grav pentru valorile ocrotite [119, p. 352], (cum ar fi, spre exemplu, dărâmarea unor construcţii

sau tăierea unor arbori din curtea proprie, în condiţii care pun în pericol grav casa ori

dependinţele vecinului).

Aceeaşi poziţie este susţinută de majoritatea autorilor de drept penal, care consideră că

atacul, pentru a fi considerat injust, nu trebuie să întrunească neapărat elementele unei

infracţiuni, fiind suficient ca agresiunea să fie contrară unui drept subiectiv, deci să fie ilegală

(contra jus). Practica a confirmat că o faptă săvârşită în stare de legitimă apărare poate fi

îndreptată împotriva unui atac injust, care nu este totuşi infracţiune. Astfel, s-a apreciat că se află

în legitimă apărare acela care, prin violenţă, împiedică o persoană să se sinucidă, deşi încercarea

de sinucidere nu este prevăzută de lege ca infracţiune.

Cu toate acestea, dreptul la viaţă este protejat de stat, independent de voinţa subiectului şi

încercarea de sinucidere nu poate fi considerată decât un atac injust, deşi neinfracţional, asupra unei

valori protejate. Din cele de mai sus rezultă, după părerea noastră, că acest caracter injust al atacului

trebuie considerat ca existent când „...este lipsit de orice justificare în drept” [168, p. 277].

Altfel spus, când acesta se materializează în acţiuni sau inacţiuni legalmente interzise sau

prohibite, deci când constituie o încălcare a normelor dreptului obiectiv, dar şi atunci când este

îndreptat împotriva unor drepturi subiective, recunoscute ca atare de lege şi proteguite împotriva

104

oricăror leziuni, indiferent dacă această recunoaştere ori protecţie rezultă explicit sau implicit

dintr-o normă juridică (de drept obiectiv) ori dintr-un principiu fundamental al sistemului de

drept sau din vreunul din principiile ce guvernează diversele ramuri ale acestuia. Pe cale de

consecinţă, urmează a se deduce că afirmaţia potrivit căreia atacul este considerat injust când nu

are nici un temei de fapt „care să permită sau să justifice această comportare” [119, p. 352]

trebuie luată sub beneficiul de inventar, ca să spunem aşa în sensul că acel „temei de fapt”

trebuie întotdeauna raportat la drept, în accepţiunea sus-menţionată.

Pentru a se stabili că o faptă este injustă, deci împotriva dreptului sau împotriva a ceea ce

este considerat drept în societate, în scopul ca această constatare să capete relevanţă juridică

penală, nu există, după părerea noastră, un alt criteriu în afara dreptului, indiferent dacă este

vorba de normele sau principiile dreptului obiectiv ori de drepturile subiective ale persoanelor

fizice sau juridice. Astfel fiind, dacă atacul este imoral, spre exemplu, această situaţie de fapt nu

justifică legitimitatea apărării deoarece chiar dacă, în sensul său cel mai general, atacul este

injust, în sensul juridic el poate să nu fie contra-jus. Prin urmare, afirmaţia că atacul poate fi

considerat injust atunci când este lipsit de un temei de fapt trebuie obligatoriu corelată cu lipsa

unui temei juridic. Lipsa unui temei de fapt, luată separat, în sensul propriu al expresiei, ar putea

să ne ducă cu gândul la atacuri gratuite, fără un scop precis şi, în continuare, la ideea

iresponsabilităţii agresorului, situaţie în care, aşa cum s-a arătat, nu se mai poate pune problema

caracterului just sau injust al atacului.

O altă problemă, atât teoretică cât şi practică, se referă la caracterul conciliabil sau nu al

corelaţiei dintre o infracţiune neintenţionată şi legitima apărare. De pildă, un conducător al unui

autovehicul cu pasageri, fiind beat, la un moment dat se ridică şi părăseşte postul său lăsând

vehiculul fără control. Se pune problema dacă violenţa exercitată de către un pasager asupra

şoferului pentru a ajunge la volan şi a prelua controlul acestuia este sau nu o acţiune în stare de

legitimă apărare [138, p. 80].

S-a exprimat părerea că în împrejurarea dată pasagerul se găsea în legitimă apărare, cu

motivarea că starea de extremă necesitate nu ar putea explica soluţia nepedepsibilităţii autorului

faptei şi că legitima apărare este inconciliabilă cu caracterul neintenţionat al atacului.

Împotriva acestei opinii s-a arătat [138, p. 80-81] că, în realitate, pasagerul s-a aflat în

stare de extremă necesitate, pentru evitarea unui pericol grav, violentarea şoferului fiind o

consecinţă a acţiunii necesare a acestuia, care intenţiona să preia conducerea autovehiculului.

De asemenea, s-a mai arătat că depăşirea limitelor legitimei apărări din culpă constituie

un atac, susceptibil de a fi respins în condiţiile legitimei apărări. Starea de legitimă apărare ar fi

existat numai dacă violenţa s-ar fi exercitat asupra şoferului care ar fi refuzat să conducă, refuz

ce ar fi întrunit condiţiile atacului, pentru a-l constrânge să-şi reia locul la volan, evitarea stării

105

de pericol făcându-se tocmai prin curmarea pasivităţii acestuia.

Atacul poate deveni injust şi prin depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu

gravitatea atacului iniţial şi cu împrejurările în care acesta a avut loc, situaţie în care apărarea

devine un atac injust, neconform legii şi atrage răspunderea penală a făptuitorului. Aşa cum s-a

arătat în literatura juridică, dacă agresorul nu poate invoca stare de legitimă apărare în cazul unei

apărări proporţionale, pentru că înfrunta un atac injust, în situaţia unei riposte făcute prin

depăşirea limitelor legitimei apărări, agresorul se vede la rândul său expus unui atac injust [138,

p. 83], săvârşit cu intenţie. Injusteţea atacului rezultat dintr-o apărare disproporţionată este

indubitabilă dacă faptele au fost săvârşite cu intenţie, dar ridică o serie de semne de întrebare în

cazul în care depăşirea limitelor unei apărări legitime se datorează culpei. Fiind o chestiune

legată de proporţia dintre atac şi apărare, precizăm doar că în literatura juridică au fost formulate

cazuri ipotetice în care faptele comise în stare de legitimă apărare din culpă, au fost considerate a

fi în legitimă apărare [119, p. 358].

Dacă agresorul iniţial poate invoca starea de legitimă apărare în cazul depăşirii limitelor

legitimei apărări, cu atât mai mult existenţa acestei stări o poate invoca provocatorul, a cărui

faptă nu constituie un atac în sensul legii penale, care să justifice o apărare legitimă. Prin urmare,

atacul poate deveni injust şi în urma unei provocări, riposta celui provocat constituind o faptă

socialmente periculoasă care, dacă întruneşte condiţiile atacului, poate justifica reacţia de apărare

legitimă a provocatorului [178, p. 51].

În literatura juridică penală, ca şi în practica judecătorească, s-a pus de multă vreme

problema dacă în faţa unui atac injust din partea unui organ al autorităţii este posibilă o ripostă în

condiţiile stării de legitimă apărare [158, p.250]. Deşi părerile au fost împărţite, opinia

dominantă este că un atac injust al unui funcţionar public dă dreptul celui împotriva căruia este

îndreptat să riposteze, urmând a beneficia de efectele legitimei apărări.

Atacul injust al funcţionarului public generează stare de legitimă apărare, iar reacţia celui

agresat nu poate fi considerată infracţiune, nici chiar infracţiunea specială de ultraj, cu sau fără

violenţă, deoarece apărarea nu contestă autoritatea sau legitimitatea acestuia, ci fapta injustă a

funcţionarului abuziv care, încălcând în mod deliberat legea, se situează el însuşi în afara

autorităţii al cărei reprezentant este. Atacul său injust împotriva valorilor proteguite prin legitima

apărare constituie fie un abuz, o deturnare a drepturilor conferite de lege în interes public, fie o

exercitare abuzivă a acestor drepturi, în ambele cazuri fiind neîndoielnic caracterul ilegal şi, deci,

injust al agresiunii.

Dacă este admisă starea de legitimă apărare împotriva agresiunilor injuste ale

reprezentanţilor autorităţii în principiu, implicit se află în legitimă apărare şi cel care intervine

pentru apărarea persoanei altuia, a drepturilor acesteia ori pentru apărarea unui interes public

106

[191, p. 903-906], cum ar fi cazul celui care intervine în apărarea unei persoane pe cale de a fi

ilegal sau abuziv arestată de un funcţionar public.

Cu toate că s-au analizat şi propus diverse variante de soluţionare a chestiunii în discuţie,

inclusiv variante intermediare [191, p. 906; 138, p. 87], în literatura juridică penală, a fost

acreditată şi însuşită teoria susţinută de profesorul Dongoroz V. [138, p. 88; 119, p. 252; 192, p.

333], inspirată din doctrina italiană a dreptului penal, potrivit căreia atacul este injust şi atunci

când acţiunea agresivă periculoasă provine din partea unui organ oficial, unui agent al autorităţii

care se comportă vădit abuziv, fiindcă legalitatea trebuie să fie îndeosebi observată de aceştia, iar

vădita încălcare a legii constituie un atac injust.

Suntem de părere că acest atribut, de „vădit”, propus şi în doctrina franceză ca soluţie

intermediară în aprecierea injusteții actelor autorităţii (când ilegalitatea actelor este manifestă)

[138, p. 87], vehiculat în literatura penală românească, adaugă la lege fiind în consecinţă

nejustificat. Considerăm că în situaţia în care agresiunea agentului autorităţii publice întruneşte

condiţiile art.44 alin.(2) C.p.Rom., fiind pur şi simplu injustă în sensul legii penale, este

nerelevantă împrejurarea că acest caracter injust este vădit sau nu, manifest sau nemanifest. Un

abuz sau o ilegalitate, concretizate într-un atac la adresa valorilor prevăzute prin reglementarea

legitimei apărări, nu-şi pierde caracterul injust dacă nu este vădit sau manifest, ci, dimpotrivă,

rămâne un act legalmente injust. Dacă această „cerinţă” doctrinară s-ar aplica, prin extensie, la

orice atac injust, ar însemna că n-ar putea să existe starea de legitimă apărare decât dacă ar avea

caracter vădit injust, or caracterul acesta al atacului, stabilindu-se prin raportarea la drept, nu

poate fi vădit injust sau mai puţin vădit injust.

Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi dorit să condiţioneze existenţa stării de legitimă

apărare de caracterul „vădit” injust al atacului, fie cu caracter general, fie cu privire specială la

alte acte ale autorităţilor, ar fi prevăzut expres această condiţie în lege. Cum injusteţea atacului

trebuie analizată nu numai din punctul de vedere al agresorului, ci şi din perspectiva celui

constrâns să se apere şi cum nici chiar teoreticienii dreptului penal nu au ajuns la o concluzie

unitară în ce priveşte injusteţea atacului în general şi a atacului agentului autorităţii publice în

special, ni se pare cel puţin ciudat a pretinde ca persoana aflată în faţa unui atac material, direct

şi iminent al funcţionarului public să evalueze cu exactitate nu numai caracterul injust al

atacului, ci şi dacă acesta este vădit sau nu este vădit, de această apreciere urmând a depinde

dacă fapta săvârşită în apărare a fost legitimă sau nu. Nu putem trece cu vederea nici cazurile în

care practicienii dreptului, cei care aplică nemijlocit legile, ar putea să considere mai puţin

„vădit” ceea ce făptuitorul dedus judecăţii a considerat „vădit” sau „prea vădit” atunci când s-a

aflat în situaţia de a alege între sacrificiul dreptului, poate chiar un sacrificiu ireparabil, şi

apărarea împotriva agresiunii. Pentru toate aceste motive, la care se adaugă relativitatea atât de

107

mare a cuvântului „vădit”, considerăm că cerinţa teoretică menţionată este nejustificată, nu este

prevăzută de lege şi nici nu se încadrează în spiritul reglementărilor existente.

Credem însă că este întemeiată opinia potrivit căreia atacul săvârşit de organul autorităţii

cu respectarea formelor legale, dar care în esenţă este un act ilegal, nu trebuie să legitimeze

apărarea dacă există o altă cale de atac (posibilitatea plângerii la organele ierarhic superioare).

Într-adevăr, cetăţeanul trebuie să respecte formele prevăzute de lege deoarece nu are posibilitatea

de a verifica imediat şi în profunzime dacă acele forme sunt legale în esenţa lor, în conţinut. Sub

acest aspect, suntem de acord că „ceea ce dă caracterul de arbitrar actelor funcţionarilor publici şi

deci legitimează rezistenţa nu poate fi decât abuzul săvârşit prin acte efectuate fără observarea şi

în dispreţul formelor prescrise de lege sau cu vădită incompetenţă” [196, p. 908]. În susţinerea

acestui punct de vedere s-a mai spus că în măsura în care ..există posibilitatea plângerii la

organele superioare, atacul respectiv nu va justifica o apărare legitimă, altfel s-ar ajunge să se

admită că victima unei erori judiciare ar fi în stare de legitimă apărare dacă omoară un gardian

pentru a-şi redobândi libertatea.

În toate cazurile, stabilirea caracterului injust al atacului constituie o problemă de fapt,

dar prin raportarea la ceea ce este just, la ceea ce este drept. În această operaţiune trebuie să se

ţină seama de natura atacului, de aspectul psihic al comportării agresorului, de felul şi

particularităţile valorii sociale împotriva căreia a fost îndreptat atacul, relaţiile dintre agresor şi

persoana atacată etc. [192, p. 333].

Unele acţiuni sau inacţiuni prevăzute sau permise implicit sau explicit de lege nu pot fi

considerate atacuri injuste. Astfel, agresivitatea manifestată în anumite dispute sportive, în

limitele regulamentelor, nu constituie un atac injust tocmai datorită faptului că este prevăzută şi

permisă de aceste regulamente, cunoscute şi acceptate de toţi jucătorii. Ea este injustă şi dă

naştere stării de legitimă apărare dacă se foloseşte crosa de către unul din jucătorii de hochei

pentru a lovi în cap pe un alt jucător.

Atacul este considerat întotdeauna just dacă este săvârşit în baza unui drept sau a unor

dispoziţii legale şi în condiţiile şi cazurile prevăzute de acestea. Sunt atacuri juste reţinerea unei

persoane care a săvârşit o infracţiune flagrantă, arestarea preventivă în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege, efectuarea percheziţiei domiciliare cu respectarea normelor Codului de

procedură penală etc.

2. O a doua condi ţie referitoare la atac impune cerinţa ca atacul să pună în pericol

grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altei persoane ori interesul public.

Numai o persoană care acţionează într-o situaţie extremă (constrâns şi silit să reacţioneze

împotriva atacului, în împrejurări care nu-i oferă alte posibilităţi de a se apăra) se poate prevala

de existenţa legitimei apărări, deoarece numai în aceste condiţii acţionează sub imperiul unei

108

constrângeri psihice, care o lipseşte de posibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa. S-a

subliniat, de asemenea, că pericolul grav trebuie să fie astfel concretizat şi perceput de apărător

încât să fie de natură a cauza un rău iremediabil sau greu de remediat [197, p. 333].

Constatarea intensităţii atacului presupune îndeplinirea, ca cerinţe prealabile, a condiţiilor

privitoare la obiectul atacului şi a celor referitoare la caracterele atacului, analizate mai sus. Prin

urmare, verificarea şi stabilirea gravităţii pericolului generat de atac este ulterioară constatărilor

menţionate. Agresiunea unei persoane constituie un atac în sensul legii penale numai dacă, din

modul cum este desfăşurată şi din mijloacele folosite rezultă un pericol grav.

Starea de pericol trebuie să existe în mod obiectiv, indiferent de modul în care şi l-au

reprezentat părţile angajate în conflict, şi trebuie să se manifeste atât la debutul atacului, la

începutul acestuia, când pericolul este iminent, cât şi pe toată durata desfăşurării acestuia. În

jurisprudenţă s-a statuat că: „...din moment ce în ultima parte a conflictului, atacul, declanşat

iniţial de victimă şi de alte două persoane, era continuat numai de victimă, întrucât unul din

primii agresori se afla la pământ, în nesimţire, iar celălalt plecase din acel loc, fapta celor trei

inculpaţi de a fi aplicat victimei numeroase lovituri cauzându-i moartea, nu poate fi considerată

ca săvârşită în legitimă apărare. Datorită superiorităţii lor numerice din ultima parte a

conflictului, inculpaţii nu pot pretinde că atunci, când au şi aplicat loviturile mortale, se aflau în

faţa unui atac de natură să le pună în pericol viaţa şi care să justifice reacţia lor extrem de

violentă, mai ales că, fiind înarmaţi, au avut posibilitatea să o imobilizeze pe victimă şi să o

împiedice de a continua agresiunea, ceea ce de altfel, au şi făcut” [91, p. 69].

Aşa cum s-a arătat, pericolul este grav când ameninţă cu un rău iremediabil sau greu de

remediat [196, p. 891]. De regulă, răul cu care sunt ameninţate bunurile materiale prin agresiuni

nu este iremediabil sau greu de remediat, motiv pentru care, în literatura juridică, s-au purtat

numeroase discuţii asupra acestei chestiuni, raportându-se gravitatea pericolului cu care este

ameninţat dreptul patrimonial al persoanei la anumite limite necesare ale apărării. Astfel, s-a

arătat că: „Apărarea proprietăţii prin omor, loviri şi răniri este, în principiu, excesivă” [191, p.

913].

Literatura juridică consideră că pericolul capătă un caracter grav când ameninţarea sa

implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat cum ar fi: pierderea vieţii, cauzarea

unei infirmităţi sau altei vătămări corporale care implică suferinţe grele, distrugerea unui bun

important, sustragerea unui document secret şi orice altă vătămare care nu poate fi ştearsă printr-

o simplă dezdăunare [119, p. 354].

Atacul va fi considerat a fi îndreptat împotriva unui interes public atunci când agresorul,

prin activitatea sa, creează un pericol grav pentru orice interese ale colectivităţii şi nu numai

atunci când atentează împotriva unui bun aparţinând avutului obştesc [192, p. 333].

109

Gravitatea pericolului trebuie să fie stabilită şi apreciată în concret, ţinându-se seama de

valorile vizate, natura atacului, persoana agresorului şi a făptuitorului şi de circumstanţele

fiecărei cauze [119, p. 354]. În această evaluare nu trebuie să se ia în considerare raportul de

forţe dintre inculpat şi victima agresiunii, deoarece pericolul pentru inculpat există prin însuşi

faptul că se întreprinde împotriva lui un atac al victimei, iar apărarea nu se duce în condiţiile unei

acţiuni dirijate, pentru ca eventuala egalitate de forţe sau superioritatea inculpatului să aibă

efecte cu privire la rezultatul atacului [192, p. 334].

În literatura juridică s-a arătat că pericolul are un caracter grav când ameninţarea sa

implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi pierderea vieţii, cauzarea

unei infirmităţi sau altei vătămări corporale care implică grele suferinţe, distrugerea unui bun

important etc. [116, p. 354].

Apărarea motivată de pericolul grav creat prin declanşarea agresiunii, constituie o reacţie

care tinde a contracara acţiunea sau inacţiunea agresorului, a o face inofensivă, dar nu constă

numai într-o parare a atacului, ci se materializează într-o ripostă, într-un contraatac cu consecinţe

păgubitoare pentru agresor.

Din punct de vedere subiectiv, aşa cum s-a arătat, condiţia primordială a legitimei apărări

constă în manifestarea de conştiinţă şi voinţă - animus defendendi - sub presiunea constrângerii,

de a efectua acţiunea de apărare [138, p. 63].

În literatura juridică străină, desigur, pe baza unor reglementări diferite de cele ale

Codului penal al Republicii Moldova şi a celui român, s-a susţinut că legitima apărare se poate

face şi involuntar, prin simpla sa realizare, admiţându-se aşa-zisa apărare obiectivă, care ar face

inutilă examinarea legitimei apărări sub aspectul laturii subiective. Ne raliem opiniei autorului

Ionescu A.V., care susţine că în dreptul penal român, în conceptul legitimei apărări, condiţia

subiectivă animus defendendi este absolut indispensabilă, „... de esenţa acestei instituţii” [138].

Când atacul a provocat riposta persoanei atacate, în condiţiile legitimei apărări, subiectul

atacului - pe lângă consecinţele suferite din partea persoanei atacate, care nu răspunde penal

întrucât s-a aflat în legitimă apărare - va purta întreaga răspundere pentru atacul săvârşit, dacă

mai este posibil şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea penală şi, după caz, civilă.

Când subiectul atacului este unul din părinţi, care îşi exercită drepturile părinteşti faţă de

copii săi, trebuie să se facă distincţie între actele sau faptele care corespund şi sunt în limitele

dreptului de corecţiune paternă şi cele care exced acestui drept.

Apărarea a fost considerată legitimă numai în unele cazuri în care atacul exercitat de

părinte excede dreptului la corecţie pe care acesta îl are în raporturile cu copilul său minor.

Dimpotrivă, actul de apărare al copilului minor a fost privit şi considerat a fi nelegitim atunci

când atacul părintelui are loc în limitele exercitării acestui drept.

110

Şi recunoaşterea legitimei apărări minime în favoarea minorului care reacţionează

împotriva atacului din partea părintelui ce reprezintă un exces al dreptului la corecţie ni se pare a

fi deopotrivă discutabilă şi vulnerabilă.

Corecţia fizică părintească asupra copilului minor este privită cu foarte multă rezervă în

sistemele de drept moderne tinzându-se către restrângerea până la înlăturarea ei din categoria şi

definirea drepturilor părinteşti.

Condiţionarea legitimei apărări pentru copilul minor de a se putea împotrivi altfel

atacului exercitat de părintele său este fără suport legal.

Pe de altă parte dacă reacţia în apărare este recunoscută în favoarea majorului ea se

impune cu atât mai mult în cazul minorului cu posibilităţi de inhibiţie şi autocontrol mult mai

limitate, ţinând cont de stadiul său de dezvoltare bio-psihică şi lipsa de experienţă de viaţă.

Dacă majorul se poate apăra necondiţionat de cerinţa imposibilităţii de a scăpa altfel de

atac ni se pare a fi nejustificat a impune aceasta minorului mai impulsiv şi lipsit de experienţă de

viaţă. Şi dacă legea nu impune această conduită alternativă celui atacat, ea nu poate fi cerută

minorului pe calea interpretării legii fără riscul inadmisibil de a adăuga la aceasta.

Pentru instigatorii sau complicii agresorului care nu participă direct la atacul material, nu

sunt întrunite condiţiile legitimei apărări. Dimpotrivă, dacă instigatorul este prezent şi instigă pe

agresor şi dacă există complici care participă nemijlocit la atac, fiind întrunite celelalte condiţii

ale legitimei apărări, fapta celui agresat nu va fi considerată infracţiune.

În cazul în care subiectul atacului constă într-o pluralitate de persoane - o mulţime

neorganizată - pentru a fi incidentă legitima apărare este necesar ca fapta agresorului să fie

săvârşită împotriva indivizilor participanţi la atac. Dacă apărarea nu poate fi realizată decât prin

acţiuni îndreptate atât împotriva celor vinovaţi, cât şi a celor nevinovaţi vor fi incidente

prevederile stării de necesitate şi nu cele ale legitimei apărări [191, p. 909].

Obiectul atacului poate fi o persoană fizică (nu neapărat cel care trece la ripostă),

drepturile acesteia sau un interes public. De asemenea, atacul poate privi şi drepturile altei

persoane decât aceea care urmează să riposteze.

Pe bună dreptate, în doctrina penală română s-a subliniat că explicaţia ce se dă legitimei

apărări, ca reprezentând o acţiune săvârşită sub imperiul constrângerii psihice, ar trebui nuanţată de

vreme ce se admite existenţa stării de legitimă apărare şi în cazurile în care obiectul atacului îl

constituie o altă persoană sau drepturile unei alte persoane decât aceea care ripostează [5, p. 163].

Dacă această constrângere psihică este normală şi pe deplin justificată când atacul pune

în pericol grav persoana sau drepturile celui care se apără ori ale rudelor apropiate ale acesteia,

ipoteza constrângerii psihice poate fi mai greu susţinută când persoana care ripostează este alta

decât aceea care face obiectul atacului şi, cu atât mai mult, în ipoteza în care, între cele două

111

persoane nu există nici o legătură. Practic, cel care ripostează nu constituie obiect al atacului, nu

este cu nimic ameninţat sau pus în pericol şi nu este obligat la alternativa sacrificiului persoanei

sau a drepturilor sale, pe de o parte, şi săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru

înlăturarea pericolului, pe de altă parte. Din aceste considerente, succint prezentate, rezultă că

fapta săvârşită în legitimă apărare în interesul altuia nu poate fi considerată o ripostă propriu-zisă

ci, mai curând o intervenţie animată de motive altruiste şi generoase, pe care legea le aprobă şi le

protejează, dar o intervenţie care are la bază tot animus defendendi de care aminteam mai sus,

respectiv dorinţa şi intenţia de a apăra [191, p. 910].

Dacă în ipoteza sus-menţionată există o constrângere, aceasta nu poate fi identică cu

aceea determinată de instinctul de conservare, în vederea apărării propriei persoane.

Nuanţările necesare cu privire la intensitatea constrângerii psihice în cazul legitimei

apărări au determinat anumite rezerve în admiterea unanimă a explicaţiei date acesteia şi au

condus la elaborarea diverselor teorii de care ne-am ocupat în prima parte a lucrării.

În legătură cu persoana şi drepturile acesteia, ca obiect al atacului, în practica judiciară

din alte ţări s-a admis existenţa legitimei apărări chiar în favoarea unui copil încă nenăscut, în

cazul aceluia care leagă mâinile unei femei gravide care voia să-şi provoace un avort şi o

sechestrează. După părerea noastră, soluţia se întemeiază pe principiul de drept civil infans

conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur (copilul conceput se consideră

născut ori de câte ori este vorba despre interesele lui) şi are în vedere protecţia vieţii intrauterine.

Aplicarea acesteia depinde însă de reglementarea legală a avortului.

De asemenea, s-a admis existenţa legitimei apărări atunci când se apără împotriva unei

profanări, precum şi atunci când se împiedică o persoană de a se sinucide sau de a se mutila.

Dacă în prima ipoteză poate fi vorba de un interes public, acela de a nu fi profanate cadavrele, şi

în nici un caz de legitimă apărare în favoarea altei persoane, fiind evident că cei morţi nu mai

sunt persoane, în sensul dreptului; în cea de-a doua ipoteză aplicarea regulilor legitimei apărări ar

putea fi justificată, după opinia noastră, numai în cazul iresponsabilului care intenţionează să se

sinucidă ori să se mutileze şi al aceluia care a fost determinat să procedeze astfel.

Acceptarea legitimei apărări în cazul acţiunii de împiedicare a unei persoane de a se

sinucide este extrem de delicată şi de sensibilă în raport de acceptarea sau neacceptarea dreptului

persoanei de a-şi curma zilele.

Sinuciderea – faptă care contravine atât moralei sociale cât şi celei creştine – cu amplă,

profundă rezonanţă în ambele planuri – nu constituie obiect de preocupare a răspunderii penale

prin ea însăşi pentru că în cazul ei, autorul se identifică, se confundă cu victima lipsind elementul

de conflict social necesar.

„Privită prin prisma individului izolat, viaţa nu poate să apară ca o valoare socială, întru-

112

cât el nu se raportează la ceilalţi membrii ai societăţii cu care ar putea intra în conflict, ci la

propria sa conştiinţă, la modul său de a înţelege valoarea pe care o prezintă viaţa. Pentru individ

viaţa, deşi constituie un atribut esenţial al persoanei şi o însuşire fundamentală, numai puţin

reprezintă un element asupra căruia are posibilitatea de fapt să acţioneze mergând până la

autolezare” [192, p. 117].

Din acestea nu trebuie să se înţeleagă, să se tragă concluzia că legea română recunoaşte

individului dreptul de a se sinucide.

Viaţa omului este în afară de atributul esenţial al acestuia, este valoarea socială supremă,

dreptul subiectiv fundamental al acestuia recunoscut şi garantat de lege, dar numai în cadrul şi

limitele sistemului relaţiilor sociale.

Neincriminarea încercării de sinucidere nu echivalează şi nu trebuie prezentată şi

înţeleasă ca o recunoaştere implicită a dreptului individului de a se sinucide, de a dispune cu

privire la viaţa proprie. Ea este soluţia juridică a legii penale reprezentată de refuzul societăţii de

a pedepsi faptele care se situează şi rămân în sfera omului privit izolat [111, p. 224-225; 112,

217-218].

Ceea ce complică şi mai mult lucrurile într-o asemenea situaţie este lipsa atacului

material care trebuie să fie constituit de fapta omului altul decât victima acestuia. Or, sinuciderea

exclude existenţa intervenţiei unei alte persoane şi exercitarea de către aceasta a unui atac

împotriva sinucigaşului cu excepţia cazurilor în care acesta determină suicidul săvârşind

infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 162 C.p.R.M. fie că determină sau înlesneşte suicidul -

art. 179 C.p.Rom.

O situaţie diferită se prezintă în situaţia când sinucigaşul recurge la acte de violenţă faţă

de cel care încearcă să-i curme acţiunile de sinucidere. În astfel de situaţii, sinucigaşul nu va fi

îndreptăţit prin invocarea stării de legitimă apărare, deoarece împotriva sa nu a fost exercitată o

faptă, care ar pune în pericol viaţa acestuia, ci dimpotrivă, se exercită un act de salvare a vieţii

sale. În acelaşi sens se pronunţă practica judiciară. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a

Republicii Moldova a menţinut sentinţa instanţei de fond prin care Bocan Ludmila a fost

condamnată în baza art. 145 alin.(1) C.p.R.M. Instanţa a reţinut că „la 21 mai 2005, ora 14.30,

aflîndu-se împreună cu tatăl său Bocan Petru în bucătăria de vară din gospodăria casei acestuia

din or. Strășeni, str. V. Cupcea nr. 59, în rezultatul unei cerţi apărute între ei, Bocan Ludmila a

luat de pe masă un cuţit de bucătărie cu lungimea de 20,2 cm şi lăţimea lamei de 2,6 cm,

spunându-i tatălui său că-şi va tăia venele, însă fiind stopată de ultimul, i-a strigat că îl va omorî.

Tot atunci, Bocan Ludmila, urmărind scopul omorului tatălui său Bocan Petru, în vederea

realizării intenţiei sale criminale, în timp ce ultimul se afla în faţa ei, intenţionat i-a aplicat

acestuia cu cuţitul pe care îl avea în mînă patru lovituri peste diferite părţi ale corpului, şi anume

113

două lovituri în regiunea stîngă a cutiei toracice şi două în regiunea fesieră, de la care victima a

decedat pe loc. Argumentul recurentului precum că condamnata a acţionat în stare de legitimă

apărare, nu poate servi drept temei pentru casarea hotărîrii în cauză, deoarece asupra acestui

temei s-a expus atît instanţa de fond cît şi cea de apel, cert constatînd că inculpata nu se afla în

stare de legitima apărare, deoarece nu a fost atacată de victimă cu scopul de a pune în pericol

grav viaţa, sănătatea sau drepturile ei, ci a intervenit pentru a o împiedica de la comiterea

actului de sinucidere, fapt ce nu este negat de însăşi condamnată” [72].

Cu privire la problema bunurilor ca obiect al atacului s-a arătat, în literatura franceză mai

veche, că nu vor fi întrunite condiţiile legitimei apărări în situaţiile în care „răul cu care suntem

ameninţaţi noi înşine” este mai uşor de reparat după lovitură, prin intervenţia justiţiei publice,

„nu pentru motivul că este vorba de bunuri, ci pentru că o altă posibilitate de recurs (de

rezolvare), chiar dacă ulterioară, ne este rezervată” [170, p. 167]. În aceeaşi ordine de idei, s-a

arătat că se poate ajunge relativ frecvent, în ceea ce priveşte bunurile, ca prejudiciul cu care

suntem ameninţaţi să fie de mică importanţă, comparativ cu răul pe care l-am putea face

agresorului pentru a scăpa de acesta, situaţie în care „orice rău care va fi indispensabil..., dar

nimic în plus, este cuprins în legitima apărare” [170, p. 168-169].

În dreptul penal român, după ce se analizează evoluţia problemei bunurilor ca obiect al

atacului [191, p. 912-916] în diverse perioade de timp şi ţări, se arată că şi bunurile, respectiv,

apărarea acestora, pot constitui obiect al atacului, de natură a justifica aplicarea regulilor

privitoare la legitima apărare, precizându-se că ideea contrară ar conduce la depărtarea de

"tradiţiune, de echitate şi de interesul social" [191, p. 916].

Analiza atentă a prevederilor art.36 C.p.R.M. şi art.44 C.p.Rom. în vigoare relevă că nu

au fost excluse valorile materiale ca obiect ipotetic al atacului, atât datorită valorii lor intrinseci,

cât şi a susceptibilităţii atacului, îndreptat împotriva lor, de a provoca reacţii de ripostă sau de

intervenţie din partea eventualelor victime ori a altor persoane ce săvârşesc fapta în favoarea

altuia ori a unui interes obştesc.

Mai mult, folosind expresia „drepturile celui atacat”, legiuitorul a avut în vedere nu

numai drepturile personale - nepatrimoniale şi dreptul de proprietate, ci şi alte drepturi reale

principale (dreptul de superficie, de uz şi abitaţie, precum şi dreptul de servitute). Tot astfel, atât

în doctrină, cât şi în practica judiciară [88, p. 53; 81, p. 294], s-a admis că în sfera de cuprindere

a „interesului public” intră avutul obştesc, ce poate constitui obiect al atacului.

Pentru a se putea invoca legitima apărare, în cazul în care obiectul atacului priveşte

bunurile, trebuie să se aibă în vedere importanţa acestora, atât pentru societate (mai ales în cazul

apărării unui interes obştesc), cât şi pentru proprietarul sau posesorul lor, astfel încât pierderea

ori distrugerea lor să constituie un rău ireparabil ori greu de reparat [119, p. 354]. Astfel, s-a

114

arătat că legitima apărare este justificată „când un om riscă să-şi piardă toată averea şi mai ales

când din cauza etăţii ori infirmităţii îşi dă seama că răul pentru dânsul e ireparabil” [191, p. 916].

Interesul public, ca obiect eventual al atacului, priveşte „orice stare, situaţie, relaţie,

activitate etc. de care este legat un interes obştesc, un interes fie al întregii colectivităţi, fie al

unor organizaţii” [119, p. 353-354], indiferent dacă acestea din urmă au sau nu personalitate

juridică.

În asemenea situaţii – procurorul în faza de urmărire şi instanţa în aceea de judecată a

procesului penal – trebuie să stabilească cât mai exact situarea şi importanţa dreptului omului sau

interesului obştesc atacat atât pentru persoană cât şi obşte, condiţiile în care s-a declanşat şi

exercitat atacul, împotriva acestora, urmările posibile pe care le poate avea proporţia dintre atac

şi actul de apărare, starea de spirit în care a acţionat cel care l-a apărat.

Jurisprudenţa s-a dovedit, şi cu justificat temei, extrem de pretenţioasă, exigentă şi

deopotrivă grijulie, chiar zgârcită, în cercetarea, recunoaşterea legitimei apărări în situaţiile în

care atacul împotriva unor drepturi, şi mai ales bunuri, inclusiv cele aparţinând proprietăţii

publice li s-a răspuns prin acte de apărare care au provocat fie moartea fie vătămarea gravă a

integrităţii corporale ori sănătăţii agresorului.

În acest sens s-a decis ca nu există legitimă apărare în cazul în care surprinzând o

persoană sustrăgând nutreţuri concentrate dintr-o unitate în care era încadrat făptuitorul a făcut

uz de armă, trăgând un glonţ în pământ în imediata apropiere a acesteia, şi prin ricoşeu i-a

provocat vătămarea corporală gravă. Reacţia în apărarea proprietăţii publice într-un asemenea

caz nu a fost justificată de existenţa unui atac grav împotriva sa ori a proprietăţii publice şi care

să legitimeze acţiunea.

Dacă obiectul atacului are un caracter multiplu, fiind caracterizat prin pluralitatea de

persoane sau de drepturi (nepatrimoniale sau/şi patrimoniale), această situaţie nu schimbă

caracterul stării de legitimă apărare, deşi poate face mai lesnicioasă stabilirea acestei stări şi

evaluarea proporţionalităţii dintre acţiunea agresivă (atacul periculos) şi reacţiunea defensivă

(apărarea corespunzătoare) [119, p. 353].

3.2.2. Condiţii privind apărarea

Prin apărare, în sensul dreptului penal, se înţelege actul prin care cel atacat

sau persoana care îi vine în ajutor încearcă să înlăture atacul în condiţiile stabilite de lege.

Apărarea, la rîndul ei, trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, care în continuare vor

fi examinate.

Aşadar, prima condi ţie referitoare la apărare se referă la faptul că apărarea trebuie să

115

fie îndreptată spre a respinge un atac îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau

împotriva unui interes public. Astfel, putem observa că prevederile art. 36 C.p.R.M. atestă că

subiectul apărării poate fi, după caz:

- persoana fizică ce se apără împotriva unui atac îndreptat împotriva sa ori a drepturilor

sale;

- persoana fizică ce intervine împotriva unui atac contra vieţii, integrităţii corporale,

libertăţii ori drepturilor altei persoane fizice. În acest caz, persoana, respectiv obiectul apărării

nu coincide cu persoana supusă atacului (agresată).

- persoana fizică ce intervine împotriva unui atac contra intereselor publice, în cazul în

care apărarea are subiecţi multipli, fie ca urmare a agresiunii împotriva mai multor persoane,

care se apără, fie ca urmare a intervenţiei altei sau altor persoane, pentru şi alături de cel agresat

ori în favoarea unui interes public pus în pericol, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale, faptele

individuale ale acestora săvârşite în apărare nu constituie infracţiuni.

Problema subiectului apărării prezintă şi un interes practic deoarece într-un fel se va

aprecia în concret proporţionalitatea dintre apărare şi atac în cazul în care acesta se apără pe sine

şi drepturile sale şi, în alt mod, când apără persoana ori drepturile altuia ori un interes public.

Aceeaşi distincţie se impune şi când atacul este îndreptat contra persoanei proprii sau a persoanei

altuia, împotriva unor drepturi patrimoniale - proprii ori ale altuia sau vizează un interes public.

În fiecare dintre aceste ipoteze gradul de constrângere psihică în care se află cel ce se

apără pe sine ori intervine, starea sa de tensiune emoţională şi, implicit, măsura în care a fost

alterată voinţa vor trebui analizate de la caz la caz, în raport cu probele existente în cauză [93].

Chiar în cazul în care subiectul apărării acţionează pentru sine, nu trebuie uitat că acelaşi

atac, în anumite împrejurări poate fi considerat ca sursă a unui pericol grav, de natură a afecta

libertatea de voinţă, iar în alte împrejurări nu [119, p. 354], cum ar fi răul ce ar fi absolut

ireparabil, excluzând posibilitatea unei dezdăunări ulterioare.

Intensitatea constrângerii psihice determinate de un atac material, direct, imediat şi real

depinde însă şi de gravitatea pericolului rezultată, printre altele, din caracteristicile concrete ale

agresiunii.

Astfel, persoana se va afla în stare de legitimă apărare dacă la momentul când a săvârşit

infracţiunea în scop de apărare, era constrânsă de agresor în măsura în care exista un pericol grav

pentru viaţa sa.

Relevantă în acest caz se prezintă Decizia Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova pe cauza Nazarov Valeri. Potrivit acesteia: „În cadrul şedinţei de judecată a instanţei de

fond precum şi a instanţei de apel s-a constatat că, inculpatul Nazarov Valeri i-a cauzat

vătămarea gravă a integrităţii corporale lui Ig. Dabija în condiţiile legitimei apărări, deoarece în

116

timpul deplasării spre casă inculpatul a fost atacat de Ig. Dabija şi un grup de persoane

neidentificate de către organul de urmărire penală, fiind nevoit să se apere de atacanţi, folosind

şurubelniţa” [73]. Din acest caz rezultă că persoana care se apăra a folosit şurubelniţa pentru a se

apăra, fiind într-o situaţie periculoasă pentru viaţă, fiind constrâns de împrejurările în care se afla

(timp de noapte, a fost atacat de mai multe persoane).

În ceea ce priveşte obiectul direct şi nemijlocit al apărării, ca realitate exterioară asupra

căreia se acţionează pentru înlăturarea pericolului generat de atac, în practică, cel mai adesea,

este persoana agresorului.

Atât cel care se apără pe sine sau drepturile sale, cât şi intervenientul sunt obligaţi să

acţioneze împotriva agresorului fie pentru a preveni pericolul grav, iminent, fie pentru a opri

pericolul actual, când atacul este în curs de desfăşurare, deoarece agresiunea este declanşată sau

continuată de această persoană. Aşa de exemplu, victima, văzând pe agresor pregătindu-se să-i

dea foc casei în care locuieşte, se îndreaptă spre el şi îl neutralizează, provocându-i vătămări

corporale ori, observând pe agresor că încearcă să-i fure autovehiculul, îl scoate cu forţa din

maşină, provocându-i leziuni corporale.

Procedând astfel, cel care se apără ori cel care intervine spre a înlătura un atac, acţionează

împotriva celui care pune în mişcare şi dirijează energiile care creează starea de pericol şi care

poartă răspunderea atacului, numai prin punerea acestei (sau acestor) persoane în imposibilitatea

de a mai continua atacul realizându-se scopul socialmente proteguit, acela de a se apăra valorile

prevăzute de lege. Am arătat mai sus că, în cazul măsurilor generale de protecţie a proprietăţii,

concretizate în instalaţii ce prezintă pericol public, montate astfel încât oricine ar încerca să intre

pe ascuns să-şi găsească singur şi sigur moartea, nu există starea de legitimă apărare deoarece

fapta nu este săvârşită pentru a înlătura un atac imediat şi cert, ci este o măsură generală de

prevedere împotriva unui atac eventual. În această ipoteză, subiectul apărării este nedeterminat,

tocmai pentru că atacul este nedeterminat, este posibil, probabil şi nu cert, iar inexistenţa

legitimei apărări ca instituţie juridică este generată de inexistenţa stării de legitimă apărare, a

condiţiilor generale şi speciale cerute de lege pentru atac [191, p. 933-934].

În literatura juridică s-a arătat că apărarea nu poate fi legitimă contra autorilor morali sau

complicilor agresorului, când aceştia nu participă direct la atacul material [191, p. 909]. Soluţia

ni se pare justificată de faptul că acţiunile acestora nu numai că nu întrunesc condiţiile atacului,

dar, în practică, nici nu sunt cunoscute de cel agresat în momentul în care acesta este obligat

(constrâns) să treacă la contra acţiune şi cu atât mai puţin de către un eventual intervenient. Dacă

agresorul este ajutat la atacul material declanşat, dacă există coautorat în cadrul agresiunii ori

dacă instigatorul este prezent şi instigă pe autor în timpul agresiunii, obiectul apărării îl poate

constitui oricare dintre aceste persoane.

117

Înţelegerea corectă a obiectului apărării este necesară, aşa cum vom vedea, îndeosebi

pentru aprecierea proporţionalităţii apărării faţă de gravitatea atacului.

Pentru a exista legitima apărare în sensul legii penale, apărarea sau, mai precis, fapta

săvârşită în apărare trebuie să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală, iar

apărarea trebuie să aibă un caracter necesar.

Aşadar, o altă condiţie se exprimă prin aceea că apărarea trebuie să se realizeze

printr-o faptă prevăzută de legea penală.

Riposta, contra acţiunea, fapta violentă prin care se încearcă înlăturarea stării de pericol,

pentru a fi o caracteristică a legitimei apărări trebuie să se concretizeze într-o faptă prevăzută de

legea penală, într-o încălcare a legii de o asemenea gravitate încât, dacă nu ar fi fost săvârşită în

stare de legitimă apărare, ar fi constituit infracţiune şi ar fi determinat tragerea la răspundere

penală a făptuitorului. Sub acest aspect, nu are importanţă încadrarea juridică ce ar fi putut fi

dată faptei, nici forma acesteia (tentativă sau formă consumată), fiind suficient ca să fie

prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii ei în apărare.

Aşa cum s-a arătat, legitima apărare nu poate fi invocată şi nu poate produce efecte în

dreptul penal decât în măsura în care fapta săvârşită în stare de legitimă apărare are relevanţă

juridică penală rezultată din aceea că prezintă una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi

anume, este prevăzută de legea penală. Prin urmare, nu se poate recurge la o cauză de înlăturare

a caracterului penal, cum este legitima apărare, în cazul unei fapte căreia legea nu-i atribuie un

astfel de caracter [119, p. 354].

De altfel, după părerea noastră, această condiţie a apărării rezultă, per a contrario, din

înseşi prevederile art.36 alin.(1) C.p.R.M. care începe prin a preciza că „nu constituie infracţiune

fapta prevăzută de legea penală”. Pe cale de consecinţă, dacă fapta nu ar fi prevăzută de legea

penală nici nu s-ar mai putea pune problema dacă aceasta constituie sau nu infracţiune deoarece

ar fi evident că ea nu prezintă acea trăsătură esenţială a infracţiunii, prevederea în legea penală,

neregăsindu-se sau ne mai regăsindu-se (în caz de dezincriminare) în nici un text incriminator.

Dar dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare trebuie să fie prevăzută de legea

penală, această condiţie are un caracter general, fiind fără relevanţă încadrarea juridică ce s-ar

putea da acesteia ori forma pe care a îmbrăcat-o (aceea de tentativă sau infracţiune consumată),

fiind suficient ca ea să fie prevăzută de legea penală în momentul săvârşirii sale. Dacă în

momentul respingerii atacului, fapta în apărare era prevăzută de legea penală, dar ulterior a fost

dezincriminată, nu se mai poate pune problema legitimei apărări nu pentru că acea condiţie a

prevederii faptei în lege este inexistentă, aşa cum greşit s-a arătat, după părerea noastră, în unele

lucrări [197, p. 360], ci pentru că se aplică dezincriminarea, ca efect al legii penale mai

favorabile. Existenţa acestei condiţii trebuie stabilită în raport cu momentul săvârşirii faptei în

118

apărare şi nu în funcţie de momentul în care se află soluţionarea procesului penal. Ca urmare a

dezincriminării, din punctul de vedere al legii penale acea faptă nu mai este prevăzută de legea

penală, dar aceasta nu înlătură situaţia, obiectiv existentă, a prevederii sale ca infracţiune în

momentul în care a fost săvârşită. Chiar dacă în cazurile sus-menţionate este lipsit de interes

pentru organele judiciare să verifice existenţa condiţiilor stării de legitimă apărare şi a

caracterelor apărării, acestea având la dispoziţie alte temeiuri şi alte soluţii procesuale, încă nu

poate fi considerată ca inexistentă o realitate obiectivă, cu relevanţă juridică penală, aceea că

fapta în apărare era prevăzută de legea penală în vigoare la data săvârşirii ei. De altfel, este de

principiu că împrejurările sau circumstanţele cu implicaţii asupra încadrării juridice a faptei şi a

răspunderii penale a făptuitorului trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii şi nu în

diverse momente ale procesului penal. Excepţiile existente, şi care nu privesc situaţia de fapt, nu

fac decât să întărească această regulă.

Afirmaţia potrivit căreia legitima apărare are incidenţă numai în cazul în care fapta prin

care se respinge atacul este consacrată penal [172, p. 95] trebuie completată cu precizarea că

această consacrare priveşte momentul săvârşirii faptei.

Dacă fapta în apărare este prevăzută de legea penală, fiind îndeplinite şi toate celelalte

condiţii, nu mai prezintă interes dacă a fost săvârşită în apărare proprie ori dacă ea aparţine unui

intervenient, fără a fi necesar să se distingă dacă, în acest din urmă caz există vreo legătură sau

relaţie specială între intervenient pe de o parte, şi persoana fizică agresată sau persoana juridică

ale cărei drepturi au fost puse în pericol, pe de altă parte [119, p. 355].

Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să fie îndreptată exclusiv împotriva

atacatorului. Aceasta este o altă condiţie, prin care se înţelege că activitatea de apărare este

îndreptăţită doar dacă se realizează împotriva atacantului şi nu contra terţelor persoane (rude,

prieteni, etc.). Cauzarea de prejudicii persoanelor terţe ca rezultat al unei erori admise

în persoana atacantului exclude nondelincvenţa apărării. Răspunderea pentru asemenea

„apărare” survine pe baze generale, adică în funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei.

Practic în toate cazurile apărarea se manifestă din punct de vedere obiectiv prin acţiuni.

Însă, în cazuri excepţionale, aceasta se poate realiza şi prin inacţiuni (de pildă, persoana nu-şi

opreşte câinele care 1-a atacat singur pe agresor).

Apărarea trebuie să preceadă sau să fie concomitentă cu atacul. Sub acest aspect este

evident că actele de apărare se vor înscrie întotdeauna în limitele unei apărări legitime atunci

când, sub raport dinamic, se vor situa în intervalul de timp ce corespunde atît atacului imediat,

cât şi atacului în curs de realizare. Apărarea se consideră concomitentă pe tot intervalul de timp

în care atacul corespunde cerinţei de imediat sau se află în curs de realizare, şi nu va mai

îndeplini această condiţie în cazul unui atac eventual, ce se va produce în viitor, şi nici în cazul

119

unui atac deja consumat şi care nu prezintă pericolul de a fi reluat imediat.

Apărarea trebuie să fie necesară. Apărarea este legitimă numai în măsura în care este

îndreptată împotriva actului agresiv şi urmăreşte înlăturarea acestuia şi a pericolului - iminent

sau actual - pe care îl generează. Caracterul necesar al apărării este deci nemijlocit legat de

existenţa atacului şi a pericolului creat de acesta.

Fapta prevăzută de legea penală poate fi considerată ca necesară pentru înlăturarea

atacului dacă a fost săvârşită între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în care

el s-a consumat. Dacă se situează dincolo de aceste limite (mai înainte ca atacul să fi devenit

iminent ori după epuizarea acestuia), fapta comisă în apărare nu mai răspunde unei necesităţi de

a înlătura atacul (ci, eventual, unor necesităţi psihologice sau de altă natură, extranee legitimei

apărări) şi, prin urmare, nu mai poate fi considerată legitimă, în toate cazurile, cerinţa necesităţii

trebuie considerată ca nefiind îndeplinită dacă atacul nu era încă iminent sau nu era actual.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că nu poate exista legitimă apărare din moment ce agresorul

a fost dezarmat sau când acesta s-a retras în faţa ripostei victimei [191, p. 896; 71], dar, că există

legitimă apărare atunci când agresorul, deşi dezarmat, a continuat atacul, punând în pericol grav

viaţa celui atacat [95, p. 308].

Dar caracterul necesar al apărării nu depinde numai de momentele atacului, ci şi de

natura acestuia, de mijloacele folosite şi, implicit, de gravitatea pericolului creat. Dacă această

gravitate nu există, apărarea nu este necesară.

De asemenea, în stabilirea caracterului necesar al apărării trebuie să se ţină seama şi de

starea psihică a celui care a săvârşit fapta în apărare.

În legătură cu condiţia ca fapta săvârşită în apărare să fie singura cale de înlăturare a

atacului, atât teoria cât şi practica judiciară au apreciat şi, respectiv, decis că aceasta nu este

necesară pentru existenţa legitimei apărări. De aceea, există legitimă apărare chiar dacă cel atacat

s-ar fi putut salva prin fugă, ascunzându-se ori evitând întâlnirea cu agresorul [97, p. 88], iar

faptul că cel aflat în stare de legitimă apărare se putea aştepta la atacul victimei nu este de natură

să înlăture caracterul legitim al faptei prin care atacul a fost respins.

În legătură cu posibilitatea victimei de a se salva prin fugă, în teoria dreptului penal [191,

p. 893-895] s-au făcut uneori distincţii pe criterii de clasă, iar la opinia actuală, susţinută de

majoritatea penaliştilor s-a ajuns treptat, ca urmare a unui proces evolutiv firesc.

Revenind la aprecierea caracterului necesar al apărării în raport cu cele două momente ale

atacului, este de menţionat că nici teoria [192, p. 335; 191, p. 896], nici practica judiciară [98, p.

50] nu consideră a fi în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta după încetarea atacului. Fapta

comisă în astfel de împrejurări încetează de a mai fi o apărare legitimă împotriva unui atac

material, direct, imediat şi real, transformându-se într-o răzbunare privată (vindicta), într-o

120

agresiune care atrage răspunderea penală.

Deoarece problema caracterului necesar al apărării este strâns legată de împrejurările în

care a avut loc atacul, „trebuiesc considerate ca neacceptabile toate criteriile abstracte şi

aprioristice de cari făceau uz vechii penalişti în rezolvarea acestei chestiuni” [191, p. 896]. Altfel

spus, necesitatea apărării trebuie apreciată în raport cu circumstanţele de fapt şi starea subiectivă

a celui atacat.

Prezintă interes în acest caz soluţia dată de Curtea Supremă a Republicii Moldova, care a

menţinut Decizia Curţii de Apel, prin care Stici C. a fost recunoscut vinovat de săvârşirea

infracţiunii de omor săvârşit în stare de afect, şi nu ca fiind în stare legitimă apărare, reţinând

următoarele: „Stici Constantin la 19 iunie 2010, aproximativ la ora 22:40, fiind în stare de

ebrietate, aflîndu-se în faţa porţii sale, în s. Chiperceni, r-nul Orhei, în cadrul unui conflict apărut

între el şi cet. Cebotari Nicolae, iniţiat de victimă, aflîndu-se în stare de afect fiziologic apărut în

rezultatul insultelor şi comportamentului ameninţător din partea victimei, i-a aplicat lui Cebotari

Nicolae cîteva lovituri cu o coadă de sapă din lemn în regiunea frontală a capului, în urma cărora

victima a decedat. Totodată, temeiurile invocate de avocatul Scutelnic V. şi inculpat referitor la

faptul precum că Stici C. se afla în legitimă apărare, sînt neîntemeiate şi se resping, deoarece în

cazul legitimei apărări, apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care s-a produs atacul. Pentru a fi reţinută legitima apărare ca o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei este necesar ca între atac şi apărare să existe o anumită

proporţionalitate, în sensul că rezultatul produs în urma apărării să nu fie mai grav decît cel care

reprezintă urmarea atacului. În speţă, deşi partea vătămată a fost cea care a declanşat incidentul

lovindu-l pe inculpat cu pumnul în faţă, această împrejurare nu-l îndreptăţea pe inculpat să

recurgă la acţiunea pe care a avut-o” [74]. În speţa examinată se observă foarte bine că apărarea

la care a recurs inculpatul nu era necesară în raport cu acţiunile victimei, din care motiv

considerăm soluţia instanţei supreme ca fiind deplin obiectivă.

O altă condiţie care legitimează actul de apărare împotriva unui atac constă în aceea că

apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Pentru a opera legitima apărare mai este necesar să se stabilească dacă între apărare şi

atac a existat o anumită proporţie. Proporţionalitatea în această situaţie nefiind de ordin

matematic şi nepresupunând o echivalenţă absolută a faptelor şi mijloacelor, ci doar o

proporţionalitate relativă, aproximativă. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se stabili

anumite criterii de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi cea a apărării.

Această sarcină revine doar organelor judiciare, care sunt în măsură să aprecieze criteriul

proporţionalităţii, luînd în considerare nu numai valorile împotriva cărora s-au îndreptat atacul şi

actele de apărare, ci şi toate împrejurările în care s-a produs agresiunea (intensitatea, mijloacele

121

aplicate, timpul, locul, forţa şi posibilităţile atacantului şi apărătorului - vârstă, sex, starea

sănătăţii etc.) [197, p. 362].

Practica judiciară, în acest sens este foarte categorică, examinând cu mare precauţie dacă

apărarea a fost proporţională în raport cu fapta victimei, fiind deseori pronunţate sentinţe de

condamnare reieşind din ne respectarea condiţiei proporţionalităţii apărării în raport cu acţiunile

victimei. În acest sens menţionăm Decizia Curţii Supreme de Justiţie din Republica Moldova în

cauza Plămădeală I. Astfel, „pe baza probelor administrate pe dosar a constatat că, la 20

septembrie 2008, ora 17.30 între Plămădeală Iosif, care realiza harbuji la ieşirea din s. Sofia, r-u1

Drochia şi Rusu Igor, care şi-a ales un harbuz, pe care intenţiona să-l cumpere, a apărut un

conflict şi ca rezultat ambii s-au numit cu cuvinte necenzurate, aplicîndu-se reciproc lovituri pe

diferite părţi ale corpului, după care I. Plămădeală l-a lovit pe I. Rusu cu un cuţit în umărul stâng,

cauzându-i, leziuni corporale uşoare. Prin urmare, argumentele invocate de recurent, precum că a

acţionat în stare de legitimă apărare, sînt neîntemeiate şi contravin materialelor din dosar.

Potrivit art.36 alin.(2) Cod penal este în stare de legitima apărare persoana care săvârșește fapta

pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real îndreptat împotriva sa, a altei persoane

sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau dreptul celui atacat ori

interesul public. Acţiunile părţii vătămate I. Rusu, care s-a exprimat cu cuvinte necenzurate în

adresa lui I. Plămădeală, iar ulterior ambii şi-au aplicat reciproc lovituri cu pumnii, nu au avut un

caracter real şi imediat, îndreptat împotriva celui din urmă şi nu prezentau un pericol real pentru

ca I. Plămădeală să pună în aplicare cuţitul [75]”. Plămădeală I. a fost recunoscut vinovat de

cauzarea vătămărilor uşoare. Considerăm justă soluţia instanţelor de judecată în cazul prezentat

întrucât aplicarea unei loviturii cu cuţitul în umărul victimei nu era justificată având în vedere că

acţiunile victimei nu erau de natură să prezinte un pericol grav pentru viaţa condamnatului.

Nu se poate pretinde o proporţie strictă între apărare şi atac din simplul motiv că cel ce se

apără este, de regulă, obiectul unui atac neaşteptat şi surprinzător, fiind ca atare în neputinţă de a-

şi pregăti apărarea corespunzătoare naturii şi intensităţii atacului. Persoana atacată acţionează în

interesul salvării sale ori în interes public în condiţii improvizate, în grabă şi într-o stare

sufletească de constrîngere. In consecinţă, persoana care se apără nu poate, de obicei, să

aprecieze cu calmitate şi luciditate nici mijloacele pe care le are la îndemână, pentru a anihila

pericolul, şi nici să calculeze intensitatea reacţiei sale în apărare perfect proporţional cu cerinţa

curmării agresiunii. Anume de aceea nu se poate cere o echivalenţă între intensitatea apărării şi

cea a atacului şi nici între mijloacele folosite de cel care se apără şi cel care declanşează atacul.

Apărarea este legitimă atunci când dauna cauzată în procesul legitimei apărări este mai mică,

egală sau chiar mai mare în raport cu dauna evitată, cea care s-ar fi putut produce.

Potrivit art. 1401 din CC al RM, nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o

122

persoană în stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei. Dacă în timpul apărării

împotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de

atacator.

Legislaţiile penale din Rusia (alin. (3) din art. 37, pct. j) din alin. (1) al art. 61), România

(alin. (3) din art. 44, lit. a) din art. 73), Polonia (§2, art. 25), Franţa (art. 122-5)) conţin dispoziţii

ce reglementează instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări. Codul penal al RM din 1961, prin

dispoziţia alin. (2) din art. 13, stabilea: „Se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări

necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului”, iar Partea specială a

Codului penal respectiv conţinea componenţele omorului, săvârşit în condiţiile depăşirii limitelor

legitimei apărări (art. 91), şi ale vătămării grave sau mai puţin grave a integrităţii corporale,

cauzate în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 98), iar pct. 5 al art. 37 din Partea

generală conţinea ca circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii ca urmare a apărării împotriva

unui atac social-periculos chiar dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări. Codul penal în

vigoare nu conţine nici o dispoziţie care ar reglementa acest subiect, lăsînd la discreţia

instanţelor de judecată soluţionarea unor asemenea situaţii, care, cu certitudine, vor exista în

practica judiciară. In teoria dreptului penal depăşirea limitelor legitimei apărări poartă denumirea

de exces de apărare (de la lat. excessus). Excesul de apărare poate exista numai în cazul

necorespunderii vădite a apărării cu caracterul şi pericolul atacului, atunci cînd atacantului, fără

necesitate, i se cauzează intenţionat o daună ce se exprimă sub formă de deces sau vătămare

corporală. Cauzarea de daune atacantului din imprudenţă nu poate antrena răspunderea penală.

Doctrina penală conţine şi un alt punct de vedere ce se referă la problema în cauză,

conform căruia depăşirea limitelor legitimei apărări poate avea loc atît intenţionat, cît şi din

imprudenţă, iar potrivit opiniei savantului Iakubovici M., vinovăţia în cazul excesului de apărare

se poate manifesta numai prin imprudenţă [248, p. 110]. Codul penal al Federaţiei Ruse conţine

o reglementare expresă referitoare la subiectul în discuţie, legiuitorul stabilind dispoziţii precise,

concrete cu privire la forma intenţionată a vinovăţiei în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări.

In fiecare caz concret este absolut necesară stabilirea elementului intelectual şi volitiv al

intenţiei, adică persoana care se apără trebuie să conştientizeze că apărarea nu corespunde

caracterului şi pericolului atacului, ea trebuie să prevadă cauzarea daunei care depăşeşte vădit

paguba "necesară" în situaţia dată, dorind sau admițând-o conştient, avînd o atitudine indiferentă

faţă de survenirea ei. Dacă se constată că infracţiunea a fost săvîrşită în condiţiile depăşirii

limitelor legitimei apărări, atunci, în conformitate cu pct. j) din alin. (1) al art. 61 din C.p.F.R.,

fapta se consideră comisă cu circumstanţe atenuante.

Este interesantă sub acest aspect teoria şi practica penală a României, care divizează

excesul în apărare în exces justificat şi scuzabil.

123

Excesul justificat (alin. (3) din art. 44) reprezintă o depăşire a limitelor legitimei apărări,

care constituie, de fapt, tot o legitimă apărare, întrucît se întemeiază pe tulburarea sau temerea în

care se găsea făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, cu toate că există o depăşire a limitelor

unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului. Legiuitorul român a raportat

această situaţie la starea de legitimă apărare, pornind de la faptul că, în situaţia în care se

acţionează sub stăpânirea unei tulburări sau temeri generate de pericolul atacului, se poate vorbi

de exces din punct de vedere obiectiv, nu şi subiectiv apărarea fiind recunoscută legitimă, chiar

dacă există o disproporţie obiectivă între atac şi apărare.

Dacă însă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere,

fapta nu mai este considerată săvîrşită în legitimă apărare, ci este infracţiune, săvîrşită cu

circumstanţa atenuantă prevăzută de lit. a) a art. 73 din CP al RM; excesul de data aceasta fiind

scuzabil.

3.3. Efectele şi depăşirea limitelor legitimei apărări

Când se constată, în concret, existenţa legitimei apărări, indiferent dacă este vorba de

legitima apărare propriu-zisă, aceasta are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite

în apărare. Deşi această faptă este prevăzută de legea penală, ea nu constituie infracţiune şi nu

poate servi ca temei al răspunderii penale întrucât lipseşte vinovăţia făptuitorului.

Constituind o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei fundamentată pe lipsa de

vinovăţie a făptuitorului, legitima apărare produce efecte in personam, numai faţă de cel care, în

condiţiile prevăzute de lege, a acţionat sub presiunea constrângerii psihice [138, p 147].

Dacă legitima apărare ar produce efecte faţă de toţi participanţii, indiferent de poziţia

psihică a acestora în momentul faptei, ar conduce la consecinţe contrare dreptului deoarece ar

putea favoriza pe cei faţă de care nu sunt întrunite condiţiile stării de legitimă apărare.

Cu toate acestea, trebuie să precizăm că legitima apărare produce efecte şi in rem în ceea

ce priveşte existenţa atacului, caracterul său material etc., condiţii a căror îndeplinire se constată

în mod obiectiv, indiferent de starea psihică a celui ce se prevalează de legitima apărare.

Din cele de mai sus nu trebuie să se concluzioneze că fapta în apărare nu poate fi comisă

şi de mai multe persoane, care să se afle, de asemenea, toate în legitimă apărare, câtă vreme au

acţionat datorită constrângerii generate de atacul agresorului şi dacă sunt îndeplinite toate

celelalte condiţii cerute de lege.

Efectul in personam al legitimei apărări presupune însă a se verifica, de către organele

judiciare, existenţa cumulativă a condiţiilor acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei

124

în raport cu fiecare participant la săvârşirea acesteia, iar sub aspect procesual, implică scoaterea

de sub urmărire penală sau achitarea acelor participanţi faţă de care operează legitima apărare şi

trimiterea în judecată, respectiv condamnarea celor ale căror fapte constituie infracţiuni.

În principiu, constatarea legitimei apărări înlătură nu numai caracterul penal al faptei, ci

şi caracterul acesteia de faptă ilicită civilă, ca temei al răspunderii civile.

Această soluţie de principiu este incidentă şi în situaţiile de legitimă apărare prevăzute în

art.36 alin.(3) C.p.R.M. din moment ce legea asimilează pătrunderea fără drept în modurile

prevăzute şi în locurile protejate cu atacul material, direct, imediat şi real.

În practica judiciară s-a decis că în caz de apărare legitimă perfectă (prevăzută în art.36

alin.(2) şi (3) C.p.R.M., adică atunci când fapta a fost săvârşită pentru a înlătura un atac material,

direct, imediat şi injust, care punea în pericol grav persoana celui atacat ori un interes public, fără

ca în sarcina sa să se reţină vreo culpă, nu există temei pentru obligarea acestuia la despăgubiri.

Cu toate acestea, depăşirea limitelor unei apărări proporţionale ca urmare a tulburării sau

temerii nu constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de culpă civilă, instanţa având obligaţia de a

constata existenţa acesteia.

Această culpă civilă ar putea să constea, pe lângă aspectele tratate, în comportarea

făptuitorului în faţa atacului, care, datorită impulsivităţii sau sensibilităţii sale exagerate, l-ar

putea face să aprecieze eronat gravitatea atacului şi să riposteze, de asemenea, exagerat din

punctul de vedere al dreptului civil.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică română [138, p. 156], problema de rezolvat, sub

raport patrimonial, rămâne aceea că agresorul, deşi culpabil din punct de vedere civil, suportă

consecinţe păgubitoare mai grave decât ar fi fost necesar şi tocmai pentru "diferenţa dintre ceea

ce a suferit şi ceea ce trebuia să sufere" poate fi angrenată răspunderea civilă a celui care s-a

apărat, depăşind limitele unei apărări legitime.

Deoarece fapta săvârşită prin depăşirea limitelor legitimei apărări constituie infracţiune,

aceasta atrage şi răspunderea civilă a făptuitorului, în condiţiile prevăzute de lege.

Şi în această situaţie, având în vedere culpa anterioară a agresorului, rezultată din însuşi

faptul agresiunii, instanţa va trebui să facă aplicarea principiului culpelor concurente, obligând

pe cel care a depăşit limitele legitimei apărări la plata parţială a prejudiciului cauzat.

Legitima apărare putativă este „o formă imperfectă a legitimei apărări propriu-zise şi

asimilată acesteia”, caracterizată prin neconcordanţa dintre condiţia obiectivă (existenţa

pericolului) şi condiţia subiectivă (necesitatea apărării, care se impunea subiectiv autorului), în

sensul că aceasta din urmă nu are un temei obiectiv, grefându-se pe o presupunere (o supoziţie) a

condiţiei obiective, care nu are existenţă decât în închipuirea făptuitorului [ 162, p. 167].

În astfel de cazuri, victima inocentă este cu atât mai îndrituită să ceară despăgubiri, cu cât

125

în sarcina sa nu se poate reţine nici o culpă. Dacă eroarea de fapt, în care se află cel care a

săvârşit fapta în legitimă apărare putativă, înlătură caracterul penal al faptei, din punctul de

vedere al răspunderii civile ea trebuie să antreneze o răspundere integrală a celui care a comis-o.

În principiu, eroarea de fapt nu înlătură răspunderea civilă, de cele mai multe ori ea

provine dintr-o cauză imputabilă (o culpă) celui care s-a aflat în eroare [119, p. 424].

Dacă se constată că eroarea de fapt este imputabilă altei persoane ori a fost determinată

de o culpă chiar a celui care a suferit prejudiciul, făptuitorul va fi exonerat atât de răspundere

penală, cât şi de răspundere civilă [162, p.168].

S-a apreciat că în lipsa culpei oricăreia dintre părţi (făptuitor şi prejudiciat), care ar face

imposibilă repararea prejudiciului şi ar conduce la o situaţie inechitabilă, ar fi necesar ca

elementul culpă să nu mai fie indispensabil pentru stabilirea răspunderii civile, pentru raţiuni

identice cu soluţiile date în cazul iresponsabilului [138, p. 157].

Depăşirea limitelor legitimei apărări

Spre deosebire de legea penală română, Codul penal al Republicii Moldova nu face

referire la acţiunea de apărare, raportată la starea de legitimă apărare. Astfel, Articolul 44 alin.

(3) Codul penal român fixează, alături de complexul condiţiilor atacului, şi condiţia ca legitima

apărare să fie condiţionată de o anumită proporţionalitate în raport cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care s-a produs atacul [138, p. 56].

Aceasta însă nicidecum nu înseamnă că legislatorul moldovean a neglijat drepturile şi

interesele atacatorului, permiţând celui ce se apără să recurgă la orice fapte de apărare, fără a

condiţiona proporţionalitatea acestora în raport cu faptele atacatorului. Despre aceasta ne

vorbeşte şi art. 76 alin. (1), unde la lit. j) se indică asupra uneia din circumstanţele care atenuează

răspunderea penală, şi anume: „săvîrşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor legale ale legitimei

apărări, reţinerii infractorului, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat sau ca rezultat al

executării ordinului sau dispoziţiei superiorului”. Din această prevedere reiese că, în cazul

depăşirii limitelor legitimei apărări, persoana va fi atrasă la răspundere penală, însă cu luarea în

considerare a faptului că se afla în stare de legitimă apărare.

Există legitimă apărare perfectă, propriu-zisă atunci când fapta săvârşită pentru a înlătura

atacul este proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care a avut loc atacul.

În fapt, se poate întâmpla ca toate condiţiile prevăzute în art. 36 alin.(2) C.p.R.M. şi

art.44 alin.(2) C.p.Rom. să fie îndeplinite, existând deci starea de legitimă apărare, însă fără a

exista legitimă apărare, deoarece fapta săvârşită în apărare a depăşit limitele unei apărări

proporţionale [119, p. 355].

Această condiţie pare, la prima vedere, să ascundă o contradicţie, deoarece persoana

aflată în stare de legitimă apărare se află într-o situaţie extremă, determinată de ameninţarea

126

gravă la care este supusă şi afectată în capacitatea sa de a-şi dirija voinţa, ceea ce exclude

posibilitatea unei evaluări lucide a proporţiei dintre apărare şi atac ori, invers, este în stare să-şi

păstreze luciditatea, să aprecieze exact situaţia şi să menţină riposta în limitele cerute de lege,

situaţie în care nu ar mai fi vorba de o constrângere psihică şi nu s-ar mai justifica înlăturarea

caracterului penal faptei [191, p. 928].

În realitate, contradicţia este numai aparentă. Constrângerea psihică are în vedere numai

necesitatea apărării, a ripostei la atac, fără a înlătura complet posibilitatea persoanei atacate de a

evalua mijloacele de apărare, intensitatea apărării în raport cu gravitatea pericolului şi eficienţa

acelor mijloace pe care a înţeles să le folosească în apărare [170, p. 169]. Constrângerea psihică

nu implică folosirea automată a oricăror mijloace de apărare, indiferent de efectele pe care

acestea le-ar putea avea asupra vieţii sau integrităţii corporale a agresorului (cum ar fi, spre

exemplu, folosirea unei arme de foc împotriva celui care fură legume, fructe sau alte obiecte de

mică importanţă), nu anihilează întru totul libertatea de apreciere a persoanei atacate, deşi

această libertate diferă atât în raport cu obiectul atacului (viaţa, integritatea corporală sau bunuri,

fie ale celui care se apără, fie ale altuia), cât şi în raport cu împrejurările în care s-a produs atacul

(ziua sau noaptea; precedat sau neprecedat de ameninţări; executat de una sau mai multe

persoane împreună etc.) şi chiar în funcţie de structura psihică a personalităţii celui atacat.

Proporţionalitatea dintre fapta săvârşită în apărare şi gravitatea pericolului înlăturat nu

presupune o „corespondenţă perfect matematică [191, p. 928] ci o proporţionalitate

aproximativă, de contingenţă umană [119, p. 355], considerându-se ca exces de apărare numai

reacţiunea vădit disproporţionată.

În stabilirea proporţionalităţii, împrejurările au un rol important, dar auxiliar faţă de

gravitatea pericolului rezultat din atac, ele nefiind susceptibile a face ca o faptă gravă, săvârşită în

apărare, să fie socotită ca proporţională cu un pericol minim [99, p. 234]. Numai atunci când există

o corelaţie firească între faptă şi pericol, „o corespondenţă omeneşte acceptabilă, faţă de

împrejurările cauzei, condiţia proporţionalităţii trebuie să fie socotită ca îndeplinită” [119, p. 356].

În realitate, persoana atacată ar putea să folosească mijloace de apărare care să

depăşească gravitatea atacului, dar şi mijloace care să se situeze în limitele mai mult sau mai

puţin apropiate de gravitatea atacului, existenţa condiţiei proporţionalităţii nefiind dependentă de

aceste mijloace folosite în apărare, ci de intensitatea apărării în raport cu gravitatea pericolului şi

cu împrejurările în care s-a produs atacul. Altfel spus, proporţionalitatea priveşte apărarea şi nu

mijloacele folosite în cadrul acesteia, aceste mijloace, oricât ar fi ele de periculoase în sine pot fi

folosite în diverse moduri (cum ar fi, spre exemplu, doar ameninţarea agresorului cu o armă de

foc, fără a se trage cu aceasta; lovirea agresorului cu o bară din fier peste mâna în care avea

cuţitul, cu scopul de a-l dezarma, ori peste picioare, cu scopul de a-l imobiliza, şi nu în locuri

127

vitale etc.).

Cu privire la aceste mijloace, în doctrina veche a dreptului penal se susţinea că armele

trebuie să fie egale şi nu superioare celor cu care agresorul ameninţă. Suntem de acord cu autorii

care susţin că această problemă este rău pusă, pe de o parte întrucât agresatul, cel mai adesea, nu

are posibilitatea practică de a-şi alege mijloacele în intervalul de timp aflat la dispoziţie ori în

împrejurările în care are loc atacul, iar pe de altă parte, deoarece nu este vorba de instrumentul de

apărare, ci de „răul care este permis a se face agresorului în apărare” [170, p. 168]. Această

regulă a echivalenţei mijloacelor folosite în apărare cu cele ale agresorului „... ar fi de natură să

îngreuneze în mod sensibil apărarea unei persoane care, luată prin surprindere, nici nu are

pregătite mijloacele corespunzătoare cu cele folosite de agresor, şi nici nu are calmul necesar

pentru a face operaţii stricte de evaluare” [138, p. 109], astfel încât această echivalenţă nu poate

implica existenţa unei proporţii între atac şi apărare, trebuind să fie considerată „o absurditate

umană şi, pe cale de consecinţă, juridică” [138, p. 110].

În stabilirea proporţionalităţii dintre apărare şi atac este irelevant şi raportul de forţe

dintre agresor şi atacat, deoarece legea foloseşte un criteriu obiectiv, aprecierea făcându-se în

raport cu toate datele obiective, concrete, referitoare la cazul respectiv.

Cu toate discuţiile şi aprecierile care s-au făcut în literatura juridică, rămâne neîndoielnic

faptul că la stabilirea ex post a proporţionalităţii trebuie evitate criteriile apriorice (cum ar fi, de

exemplu, faptul că agresorul era mai puternic decât cel atacat sau viceversa; agresorul sau

victima avea armă asupra sa; victima avea posibilitatea să se retragă etc.) deoarece acestea,

concepute in abstracto nu capătă valoare decât confruntate cu împrejurările concrete, obiective şi

subiective, ale cauzei, cu starea sufletească a celui care a efectuat apărarea [138, p. 112; 119, p.

356; 192, p. 335].

În ceea ce priveşte proporţionalitatea apărării cu gravitatea pericolului şi a împrejurărilor

în care s-a produs atacul, în cazul pluralităţii de persoane care acţionează în apărare, practica

judiciară s-a pronunţat în sensul că, dacă victima agresiunii se asociază cu intervenientul şi îl

omoară pe agresor, care exercită un atac ce îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege, fapta lor

nu constituie infracţiune dacă se stabileşte că apărarea asociată era necesară [192, p. 335]. Dacă,

într-o asemenea situaţie, agresorul săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală împotriva celui

care intervine în favoarea victimei agresiunii, nu se va afla în stare de legitimă apărare, întrucât

intervenientul nu a efectuat un atac injust, ci acte de apărare permise de lege împotriva cărora,

dacă sunt proporţionale nu există apărare legitimă.

Tot practica judiciară a decis că, pentru o justă apreciere a raportului dintre atac şi

apărare este necesar să se examineze nu numai împrejurările în care au fost săvârşite faptele, ci şi

orice alte date privitoare la persoanele implicate, precum şi relaţiile anterioare dintre cel atacat şi

128

agresor. De asemenea, s-a statuat că nu constituie o apărare legitimă acţiunea persoanei de a

riposta la un atac care, în realitate, este o ripostă la o agresiune anterioară din partea sa,

constituind deci o apărare legitimă, cu condiţia ca răspunsul celui iniţial atacat să nu depăşească

în intensitate agresiunea, pentru a nu justifica o nouă apărare (din partea agresorului iniţial) în

raport cu noile condiţii create [100, p. 175].

Prin adoptarea şi punerea în aplicare a actualului Cod Penal al Republicii Moldova

instituţia legitimei apărări a fost reexaminată, regândită şi extinsă legislativ prin introducerea în

textul normei ce reglementează această instituţie a prevederilor referitoare la apărarea pentru a

împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de

ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

Prezumţia de legitimă apărare astfel instituită este relativă [153, p. 105-108; 187, p. 127-

130; 166, p. 128-132], pentru că aşa cum s-a spus cu justificat temei este de neacceptat ca orice

pătrundere în locurile limitativ prevăzute de lege să poată fi respinsă prin orice mijloace şi care

să fie astfel legitimate.

Ceea ce particularizează prezumţia de legitimă apărare, astfel reglementată, faţă de

celelalte situaţii ale acesteia prevăzute în art. 36 C.p.R.M. este aceea că atacul împotriva căruia

se ripostează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constă în pătrunderea prin

violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei

asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere [177, p. 281].

Aşadar, pătrunderea în condiţiile şi locurile prevăzute în art.36 alin.(3) C.p.R.M. a fost

asimilată de legiuitor cu atacul material, direct, imediat şi real care în reglementarea alin.(2)

legitimează apărarea.

Pătrunderea este acţiunea unei persoane de a intra cu tot corpul, se a se introduce efectiv,

în locurile prevăzute.

Pentru a legitima riposta de respingere a ei, acţiunea de pătrundere trebuie să fie săvârşită

fără drept. Numai în măsura în care acţiunea de pătrundere s-a realizat fără drept ea legitimează

fapta pentru respingerea ei.

Dacă cel care pătrunde în locurile stabilite acţionează în temeiul unui drept, nu este

realizată cerinţa esenţială care în reglementarea legii justifică instituirea prezumţiei de legitimă

apărare.

Pătrunderea în domiciliul unei persoane, fără consimţământul acesteia, este strict şi

limitativ prevăzută în art.29 alin.(2) din Constituţia Republicii Moldova.

În toate aceste situaţii pătrunderea în domiciliul unei persoane este îndreptăţită aşa încât

ea nu este asimilată cu atacul care legitimează apărarea.

Dar, pătrunderea în domiciliul unei persoane este îndreptăţită nu numai în aceste situaţii,

129

ci şi atunci când ea este consimţită de către titularul dreptului, pentru că legea nu a înţeles să

nesocotească şi nu nesocoteşte dorinţa şi voinţa titularului folosinţei acestor locuri de a consimţi

şi îndreptăţi astfel pătrunderea în acestea.

Că aceasta este voinţa legiuitorului şi sensul reglementării de către acesta a prezumţiei de

legitimă apărare rezultă şi din faptul că ea nu este determinată de orice pătrundere ci numai de

aceea realizată prin violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu

aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere. Instituind aceste

condiţii care trebuie să caracterizeze pătrunderea implicit, legiuitorul a considerat-o îndreptăţită

atunci când a fost realizată cu consimţământul celui care îl poate da în condiţiile legii.

Consimţământul trebuie să fie dat de către titularul dreptului sau de către cel care

foloseşte legal împreună cu acesta locurile stabilite ori îl reprezintă şi poate fi oral, scris, dat prin

orice mijloace de comunicare, expres sau tacit, implicit, rezultat din gesturi ori atitudini. El

trebuie să fie însă neîndoielnic.

În interpretarea art.36 alin.(3) C.p.R.M., într-un punct de vedere, care după doctrină a

rămas izolat, refuzul de părăsire a locurilor protejate a fost asimilat cu pătrunderea în acestea

legitimând deci actul de respingere a lui. S-a susţinut astfel că prezumţia de legitimă apărare este

prezentă şi acţionează şi atunci când pătrunderea victimei în unul din locurile amintite s-a

realizat cu consimţământul titularului care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a

îndepărta victima din perimetrul protejat legal şi pe care refuză să-l părăsească. Soluţia

întrevăzută şi astfel susţinută, se impune în concepţia autorului ei, întru-cât: „trebuie să existe

identitate de tratament juridic atât în situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura

pătrunderea fără drept în locurile protejate, cât şi atunci când ea urmăreşte să îndepărteze o

persoană care după ce a intrat cu consimţământul titularului refuză să părăsească locul folosind

violenţa, viclenia, efracţia sau alte asemenea mijloace”.

Problema adusă astfel în discuţie este mult prea importantă, delicată, iar soluţia oferită

mult prea discutabilă pentru a accepta punctul de vedere exprimat, fără rezervele cuvenite şi

credem deopotrivă justificate.

Interpretarea literară şi raţională a prevederile art.36 alin.(3) C.p.R.M. infirmă în opinia

noastră soluţia amintită.

Astfel, a fost asimilată cu atacul – material, direct, imediat şi real – cu efect de a legitima

reacţia în apărare numai fapta – acţiunea – de pătrundere în condiţiile şi locurile anume

prevăzută nu şi refuzul de a le părăsi la cererea celui îndreptăţit. Prevederile legale în această

privinţă sunt categorice, desprinse din verbul întrebuinţat „pătrunderea” astfel încât nu lasă loc

prea multor discuţii şi argumentări în această privinţă.

Refuzul de a părăsi locurile protejate la cererea celui îndreptăţit să o formuleze nu este

130

prevăzut în dispoziţia art.36 alin.(3) C.p.R.M. astfel încât el nu a fost asimilat de lege atacului.

Aşa fiind, el nu poate fi considerat ca atare pe calea interpretării legii fără riscul inadmisibil de a

adăuga la dispoziţiile acesteia.

El nu a fost aşezat nici de prevederile legii şi acest lucru nu poate fi realizat pe calea

interpretării acestuia pe acelaşi plan cu pătrunderea în locurile protejate.

Că este aşa rezultă şi din faptul că simpla pătrundere în locurile protejate nu a fost şi nu

este asimilată de legiuitor cu atacul, care legitimează riposta în apărare.

Pătrunderea în locurile protejate a fost asimilată cu atacul şi legitimează apărarea numai

dacă este realizată în condiţiile prevăzute de lege: prin violenţă periculoasă pentru viaţa sau

sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.

Conform p.6 al HP CSJ RM, nr.23 din 28.06.2004, Cu privire la practica judiciară în

procesele penale despre sustragerea bunurilor: „Drept violenţă periculoasă pentru viaţă şi

sănătate urmează a fi considerată vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată

de o dereglare de scurtă durată a sănătăţii, sau vătămarea medie a integrităţii corporale sau a

sănătăţii, care a fost urmată de dereglarea de lungă durată a sănătăţii, precum şi alte acţiuni care,

deşi nu au pricinuit vătămările menţionate, au creat la momentul aplicării lor un pericol real

pentru viaţa şi sănătatea victimei” [135].

Prin ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe se înţeleg acţiunile prin care

făptuitorul îşi dezvăluie intenţia reală de aplicare a unei violenţe periculoase pentru viaţa sau

sănătatea victimei. De exemplu, demonstrarea pistolului, cuţitului, briciului etc.

Nu credem că violenţa asupra bunurilor poate constitui mijlocul de realizare a faptei de

pătrundere care să legitimeze riposta în apărare. Pentru că, în primul rând ea nefiind exercitată

asupra persoanei nu este un act de constrângere, de siluire fizică a acesteia, constituindu-se mai

degrabă ca o ameninţare care acţionând asupra psihicului nu este considerată ca un atac, aşa cum

acesta a fost conceput şi reglementat prin prevederile art.36 alin.(2) C. p. cu care a fost asimilat

de dispoziţiile cuprinse în alin.(3). În al doilea rând, în viziunea şi reglementare legii penale

violenţa asupra bunurilor este privită şi prevăzută distinct ca infracţiunea de distrugere (art.197

C.p.R.M.) având o altă semnificaţie juridică.

Nu trebuie trecut cu vederea peste situaţia când pătrunderea în locurile protejate s-a făcut

îndreptăţit, cu consimţământul celui care putea să-l dea. Dacă legea a înţeles să asimileze cu

atacul pătrunderea în locurile protejate şi în condiţiile stabilite, ea nu a înţeles să facă aceasta şi

cu privire la refuzul de a le părăsi la cererea celui îndreptăţit, lăsând fără justificare după părerea

noastră şi fără consecinţe juridice din acest punct de vedere consimţământul dat cu uşurinţă, cu o

oarecare lejeritate, fără diligenţele fireşti şi necesare.

Chiar dacă nu a afirmat-o expresis verbis, autorul acestei soluţii şi-a întemeiat opţiunea

131

pe asemuirea până la suprapunere a pătrunderii în locurile protejate, fundament al prezumţiei de

legitimă apărare cu infracţiunea de violare de domiciliu. Trimiterile pe care autorul le face

repetat la domiciliul persoanei la pătrunderea în acesta sunt lămuritoare în această privinţă.

Asemuirea până la suprapunere a celor două instituţii juridice şi fundamentarea astfel a

soluţiei propuse nu ni se par conforme cu reglementarea legală a acestora.

Prin locuinţă se înţelege orice loc destinat efectiv uzului domestic, vieţii domestice a unei

persoane şi care satisface nevoia acesteia de a locui, fără să aibă relevanţă dacă este închis sau

parţial deschis, dacă este stabil sau mobil permanent sau temporar, esenţial fiind ca să fie folosit

pentru viaţa intimă a omului, alimentare, repaos etc. [119, p. 308].

Din păcate, Codul penal al Republicii Moldova nu dă o definiţie termenului „domiciliu”

sau „locuinţă”. Reglementări în acest sens găsim doar în art.6 al C.p.p.R.M., care pare a fi unicul

act normativ la care am putea să facem referinţă pentru a explica conţinutul termenilor

menţionaţi. Astfel, este considerat domiciliu, în sensul prevederilor art. 6 C.p.p.R.M. – locuinţă

sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau a mai multor

persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),

precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă,

terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Prin noţiunea de domiciliu, în sensul

prezentului cod, se înţelege şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată,

birou [60, p. 265].

Considerăm că prevederile art.36 alin.(3) C.p.R.M. depăşeşte limitele domiciliului vizând

şi extinzându-se asupra oricărui loc împrejmuit sau delimitat prin semne de marcare, indiferent

dacă acesta este legat sau întregeşte locuinţa, încăperile sau dependinţele ţinând de acestea.

Aşadar sfera, câmpul de protecţie acordat prin instituirea prezumţiei de legitimă apărare este mai

mare decât conceptul de domiciliu pe care îl înglobează, fără a se limita însă la el.

Aşa cum justificat s-a susţinut, legea nu condiţionează existenţa prezumţiei de legitimă

apărare instituită prin prevederile art.36 alin.(3) C.p.R.M., de aptitudinea pătrunderii în locurile

protejate de a surprinde pe cel care exercită actul de respingere [156, p. 159].

Celui care se apără pentru a respinge atacul sub forma pătrunderii fără drept, în locurile

protejate, legea nu-i cere, pentru a fi în legitimă apărare, să găsească o cale mai puţin periculoasă

decât cea aleasă, fiindcă ar fi pus într-o situaţie de inegalitate faţă de agresor [156, p. 159].

Dacă de principiu, şi în absenţa unor prevederi de felul celor cuprinse în art.38 C.p.R.M. -

„care nu poate fi înlăturat altfel” – suntem de acord cu ideea că legea lasă libertatea de reacţie a

celui aflat în stare de legitimă apărare, ne vedem obligaţi să ne exprimăm dezacordul cu referite,

la susţinerea potrivit căreia cel agresat trebuie să găsească o cale mai puţin periculoasă. O

asemenea idee şi susţinere ne-ar duce implicit la concluzia şi soluţia că reacţia de apărare, de

132

respingere a atacului prin pătrunderea în locurile protejate este una fără limite. Or, ca în toate

situaţiile de legitimă apărare şi în aceea a prezumţiei instituită prin art.36 alin.(3) C.p.R.M.,

pentru ca apărarea exercitată împotriva atacului constând în pătrunderea fără drept în locurile

protejate, să fie considerată legitimă, trebuie să existe un raport de relativă proporţionalitate între

fapta săvârşită în apărare, pe de o parte, şi atacul (pătrunderea) care a impus nevoia de apărare,

pericolul creat prin acesta.

Este adevărat că legea penală lasă la libertatea celui atacat riposta în apărare,

neobligându-l la o altă opţiune, nu este mai puţin adevărat că ea îl obligă să păstreze o proporţie

aproximativă între acesta şi pericolul creat în atac. Raţională şi rezonabilă, legea a prevăzut că

determinarea acestui echilibru relativ, aproximativ, între apărare şi pericolul creat se apreciază şi

determină şi în raport de circumstanţele, împrejurările în care a avut loc atacul.

Aşa cum s-a susţinut şi argumentat justificat, dacă pătrunderea fără drept nu a reprezentat

un atac contra titularului locului protejat, ea nu legitimează riposta de respingere a atacului astfel

constituit, printr-o faptă contra vieţii agresorului, având în vedere tocmai proporţia care trebuie

să existe între cei doi termeni ai legitimei apărări (atac şi apărare).

Prezumţia de legitimă apărare priveşte numai asimilarea atacului cu pătrunderea în

locurile protejate şi proporţia care trebuie să existe între pericolul creat de aceasta şi riposta în

apărare, aceasta trebuind stabilită de la caz la caz.

În conformitate cu prevederile alin.(2) pentru existenţa legitimei apărări, cauza care

înlătură caracterul penal al faptei, deci a stării care a determinat-o – atacul material, direct,

imediat şi real – trebuie să fie îndreptat şi exercitat împotriva persoanei celui atacat sau a altuia

ori a unui interes public. El, atacul, trebuie să pună în pericol grav persoana sau drepturile

acesteia, ori interesul public.

Aşa cum sublinia profesorul Dongoroz V. pot forma obiectul atacului şi deci legitima

apărarea, în afara valorilor sociale legate de persoana omului şi alte valori cum sunt cele legate

de patrimoniul acesteia [119, p. 353].

În categoria valorilor sociale care legitimează apărarea intră aşadar, indiscutabil, şi

domiciliul persoanei, libertatea acesteia consacrată constituţional ca inviolabilitate, şi

patrimoniul acesteia cu bunurile mişcătoare şi nemişcătoare care fac parte din el.

Aşa stând lucrurile, ne apare cel puţin îndoielnică afirmaţia [176, p. 281] pe care o

considerăm mult prea tranşantă, mult prea categorică în sensul că prevederile cuprinse în alin.(3)

art.36 C.p.R.M. nu sunt de prisos, fiind menite să ofere cadrul legal de ripostă împotriva unui

atac ce se materializează prin pătrunderea fără drept în modurile şi locurile protejate. Şi pentru că

aceste valori sociale sunt incluse deja în categoria acelora care formează obiectul atacului, care

legitimează apărarea, necesitatea înscrierilor într-o situaţie, condiţie specială a legitimei apărări

133

este serios pusă sub semnul întrebării.

Pe de altă parte, apare firesc justificată întrebarea determinată de instituirea prezumţiei de

legitimă apărare, şi anume aceea dacă nu cumva legiuitorul realizând o ierarhizare a valorilor

care pot forma obiectul atacului care legitimează apărarea, a aşezat pe această scară domiciliul şi

patrimoniul deasupra integrităţii corporale, a sănătăţii sau vieţii persoanei.

Un asemenea gând ne-a fost sugerat, şi poate fi sugerat şi altora de faptul că legiuitorul a

instituit prezumţia de legitimă apărare numai în acele cazuri în care atacul este realizat prin

pătrunderea fătă drept în modurile prevăzute şi locurile protejate şi nu a mai făcut-o cu privire la

valorile strâns legate de persoana omului şi anume viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a

acestuia.

Or, aşa cum am spus deja, ne este greu să acceptăm ideea că dreptul la viaţă, integritate

corporală şi sănătate este situat de legea penală mai prejos decât inviolabilitatea domiciliului sau

integritatea patrimoniului.

Dacă ar fi considerat absolut necesară prevederea unei asemenea prezumţii de legitimă

apărare, credem că ea trebuia instituită în favoarea celui a cărui viaţă, integritate corporală sau

sănătate formează obiectul atacului.

Credem că mai degrabă, legiuitorul a intenţionat să evite nişte repetări pe care le-a

apreciat ca fiind supărătoare, rezultate din folosirea în cadrul aceluiaşi text pentru a treia oară a

formulării „este legitimă apărare”.

Numai că, voind să evite aceasta, legiuitorul a căzut după părerea noastră în capcana de a

legifera prezumţia de legitimă apărare, prevăzută în alin.(3) art.36 C.p.R.M. şi care aşa cum am

mai arătat deja, cel puţin aparent aşează în protecţia legii penale domiciliul şi patrimoniul

persoanei pe un loc preferenţial în raport cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, atribute şi

drepturi fundamentale ale acestuia.

Spre deosebire de legea penală română, reglementarea dată acestei situaţii de legitimă

apărare prin prevederile art.36 alin.(3) din Codul Penal al Republici Moldova pare a fi mai

restrictivă şi mai justificată. Legiuitorul penal al Republici Moldova nu a instituit prezumţia de

legitimă apărare într-un asemenea caz, limitându-se numai să asimileze pătrunderea în condiţiile

şi locurile prevăzute cu atacul care este de natură să legitimeze apărarea. Asimilarea a fost însă

limitată la situaţiile în care pătrunderea este însoţită de violenţă. Şi nu orice violenţă ci numai

aceea care are o anume direcţionare şi intensitate, fiind periculoasă pentru viaţa sau sănătatea

persoanei. A fost instituită astfel, implicit, o anume proporţie între actul de apărare, care de

regulă este îndreptat împotriva persoanei şi valorile sociale periclitate prin pătrunderea, care se

intenţionează a fi împiedicată, evitându-se în acest fel apariţia excesului scuzabil de apărare.

Pătrunderea prin ameninţare cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea

134

persoanei a fost asimilată şi ea cu atacul care legitimează apărarea. Pentru a legitima apărarea,

pătrunderea trebuie să privească numai spaţiul de locuit sau o altă încăpere. Locurile în care se

încearcă sau realizează pătrunderea sunt mai limitate decât în reglementarea legii penale române

fiind legate implicit şi exclusiv de persoană, de viaţa sau sănătatea acesteia. Doar când este

încercată sau realizată, în asemenea condiţii şi locuri, pătrunderea legitimează actul de apărare,

fiind esenţial şi exclusiv legată de viaţa ori sănătatea persoanei, având deci caracter grav.

În ambele ipoteze (prevăzute în alin.(2) şi alin.(3) art.36 C.p.R.M. apărarea trebuie să fie

proporţională cu atacul.

Apărarea este legitimă numai atunci când între fapta care o defineşte şi atacul care a

provocat nevoia ei, există un raport de proporţionalitate aproximativă, relativă.

Necesitatea şi caracterul aproximativ al acestei proporţii au fost confirmate constant şi de

jurisprudenţă.

Pe această linie de gândire s-a decis că, în absenţa acestei proporţii aproximative nu

există legitimă apărare, dacă făptuitorul a lovit victima cu cuţitul în replică la loviturile aplicate

de aceasta cu pumnul [75, p.75] sau, în cazul în care inculpatul a lovit victima cu pumnul

provocând căderea şi decesul acesteia ca urmare a lovirii cu capul de pardoseala de ciment, după

ce fusese lovit de aceasta cu palma [93, p. 64].

Examinarea raportului dintre atac şi ripostă ţinând seama şi de împrejurările în care a fost

declanşat şi exercitat atacul a determinat soluţia în care s-a reţinut că există legitimă apărare în

situaţia în care partea vătămată, om tânăr şi viguros, cunoscut cu un comportament violent a

atacat pe făptuitor, bătrân şi bolnav, acesta apărându-se cum a putut, provocând leziuni grave

agresorului, pentru că forţa sa fizică era neînsemnată faţă de cea a persoanei vătămate şi violenţa

cu care a fost atacat de aceasta prea mare pentru a putea gândi la o ripostă proporţională cu

pericolul creat pentru el [101, p. 260].

Pentru existenţa legitimei apărări, în forma prevăzută în art.36 C.p.R.M. este necesar a fi

îndeplinite cumulativ atât condiţiile referitoare la existenţa stării de legitimă apărare, respectiv

cele referitoare la atac şi la intensitatea acestuia, cât şi condiţiile privitoare la apărare.

Neîndeplinirea uneia sau a mai multor condiţii cerute de lege, indiferent la ce se referă

acestea, face ca fapta să nu mai poată fi considerată a fi săvârşită în legitimă apărare.

A fost astfel reglementată ceea ce doctrina a denumit apărare legitimă improprie sau

excesul justificat de apărare. Excesul justificat de apărare (apărarea legitimă improprie) are o

dublă fundamentare, o dublă determinare şi justificare. Una obiectivă, constând în existenţa pe

de o parte a unui atac material, direct, imediat şi real îndreptat împotriva uneia dintre valorile

protejate, iar pe de altă parte, în depăşirea prin actul de apărare a limitelor unei apărări

proporţionale cu gravitatea pericolului produs; cealaltă, subiectivă, definită de existenţa unei

135

tulburări sau temeri determinată la rândul ei de gravitatea pericolului produs şi de împrejurările

în care a avut loc atacul.

În aceste coordonate, eventualele depăşiri ale limitelor apărării sunt asimilate cu legitima

apărare (excesul justificat) numai dacă, existând un atac în sensul menţionat depăşirea s-a produs

ca urmare a tulburării sau temerii în care a acţionat cel care se apără.

Evaluarea şi determinarea proporţionalităţii dintre atac şi apărare implică examinarea şi a

proporţionalităţii mijloacelor folosite de apărare în raport cu cele ale agresorului, excluzând orice

criteriu aprioric cum ar fi acela al simplei comparări a armelor folosite de cei implicaţi, avându-

se în vedere persoana acelor care le foloseşte, precum şi împrejurările în care a avut loc atacul.

S-a afirmat, în literatura juridică, faptul că depăşirea legitimei apărări constituie o situaţie

de fapt în care apărarea se exercită înainte ca atacul să devină iminent, după consumarea atacului

ori după epuizarea acestuia sau după punerea agresorului în imposibilitatea de a mai continua

atacul, precum şi dacă aceasta se află în vădită disproporţie faţă de gravitatea atacului şi

împrejurările în care acesta a avut loc. În asemenea cazuri, fapta săvârşită în apărare constituie

infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii, urmând a se stabili, în raport cu împrejurările concrete

ale fiecărei cauze, dacă sunt aplicabile prevederile art.76 alin.(1) lit. j) C.p.R.M.

Clasificarea modalităţilor de depăşire a legitimei apărări (exces extensiv sau exces

intensiv) s-a subliniat, în mod just, că în cazul excesului extensiv al „apărării” intervenite mai

înainte ca atacul să devină iminent ori după încetarea acestuia, nu se poate vorbi de o depăşire a

legitimei apărări deoarece această „depăşire” nu mai presupune existenţa unei stări de legitimă

apărare [138, 113; 20, p. 147].

În ce priveşte excesul intensiv de apărare, atunci când acţiunile agresive nu erau de natură

să îndreptăţească o ripostă în condiţiile legitimei apărări ori când ele ar fi îndreptăţit o asemenea

reacţie dar s-au consumat înainte ca cel atacat să fi reacţionat, „apărarea” intervenind ulterior. De

asemenea, din lipsa unor condiţii esenţiale privitoare la starea de legitimă apărare, care nu

existau în prima ipoteză şi nu mai existau nici în cea de-a doua ipoteză, nu se poate vorbi, de

asemenea, de o depăşire a legitimei apărări. În aceste cazuri urmează a se reţine existenţa

circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzute în art.76 alin.(1) lit. j) C.p.R.M.

Deoarece problema depăşirii limitelor apărării (şi nu ale legitimei apărări) a fost pe larg

tratată în literatura juridică [138, p. 116] (depăşire cu intenţie, din culpă), ca şi chestiunile legate

de depăşirea limitelor legitimei apărări (în stare de iresponsabilitate ori din eroare), considerăm

că nu mai este cazul a reveni asupra acestora.

Aşa cum s-a arătat, lipsa oricăreia dintre condiţiile legitimei apărări, care constituie,

fiecare în parte, o limită juridică pentru aplicarea concretă a acestei cauze, care înlătură

caracterul penal al faptei, face ca fapta săvârşită împotriva unui atac să nu se situeze în limitele

136

legitimei apărări şi să nu-şi producă efectul.

Cel mai frecvent caz de depăşire a limitelor legitimei apărări se produce în legătură cu

condiţia referitoare la proporţionalitatea apărării în raport cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care a avut loc atacul, condiţie ce priveşte, aşa cum am văzut, legitima apărare şi

nu starea de legitimă apărare [119, p. 357; 138, p. 123].

În acest sens, s-a decis că, pentru a exista legitimă apărare în condiţiile depăşirii limitelor

unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul,

este necesar ca, sub aspect obiectiv, toate condiţiile prevăzute în art. 36 alin. (2) C.p.R.M. să fie

realizate. De asemenea, s-a decis că, pentru a exista depăşirea limitelor legitimei apărări trebuie

să existe mai întâi elementele stării de legitimă apărare, iar riposta să fie mai gravă decât atacul

din cauza tulburării sau temerii. Tot astfel, s-a statuat că, pentru a stabili cu exactitate starea de

spirit a inculpatului, este necesar să se examineze nu numai împrejurările în care s-a săvârşit

fapta, ci şi orice alte date privind atât persoana celui care a efectuat acţiunea de apărare, cât şi a

celui care a declanşat atacul, precum şi relaţiile anterioare dintre cel atacat şi victima atacului

[96].

Aşa cum, cu deplin temei, s-a arătat în literatura juridică [114, p. 148], excesul de apărare

justificat, reglementat prin dispoziţiile alin.(3) art.44 C.p.Rom, nu trebuie confundat cu aşa-

numitul exces de apărare scuzabil, prevăzut în art.76 alin.(1) lit. j) C.p.R.M. şi art.73 lit. a)

C.p.Rom (circumstanţa atenuantă legală a depăşirii limitelor legitimei apărări). În acest din urmă

caz, disproporţia dintre apărare şi atac nu este determinată de starea de tulburare sau temere, ci

de alte resorturi psihice (indignarea, mânia, revolta etc.), iar aplicarea circumstanţei este

condiţionată de îndeplinirea tuturor condiţiilor specifice apărării legitime, cu excepţia celei

privitoare la proporţionalitate.

Îndeplinirea condiţiilor impuse de lege – art.36, alin.(2) şi (3) C.p.R.M. – pentru existenţa

legitimei apărări face ca fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare să fie lipsită de

caracter penal, să nu constituie infracţiune.

Absenţa uneia dintre condiţiile prevăzute de lege, de natură a legitima actul de apărare,

face ca fapta, deşi săvârşită ca replică la un atac, să se situeze în afara acestei cauze care înlătură

caracterul penal al acesteia [119, p. 356].

Există însă şi situaţii în care fapta în apărare este săvârşită după încetarea atacului sau

după ce acesta şi-a produs efectul astfel încât lipsind cerinţa actualităţii acestuia, ea se situează în

afara legitimei apărări. Actul de apărare în asemenea situaţii nu este legitimat, el apărând ca un

gest de revoltă, de protest sau de răzbunare, care deşi omeneşte poate fi explicat, nu este tolerat

de lege [119], pentru că el numai răspunde cerinţei esenţiale de a fi săvârşit pentru înlăturarea

unui atac care nu mai este actual. Din moment ce atacul a încetat el numai este actual şi nu mai

137

justifică actul de apărare care apare astfel ca fiind nelegitim deoarece dispare pericolul grav

determinat de acesta şi care este de natură să justifice legitimarea actului de apărare.

Nici prevederile art.36 alin.(2) şi alin.(3) C.p.R.M. nu impun, ele însele şi expres, cerinţa

ca fapta săvârşită în apărare să fie proporţională cu gravitatea pericolului provocat de atac şi cu

împrejurările în care atacul s-a produs.

Totuşi, legitima apărare este condiţionată de existenţa unei relative proporţii între actul,

replica de apărare şi gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care atacul s-a produs. Proporţia

este una relativă şi nu absolută, de suprapunere. Relativitatea aceste proporţii este pe deplin

justificată fiind impusă, pe de o parte de relativismul conduitei umane în general, şi de condiţiile

speciale în care este săvârşit actul de apărare, pe de altă parte.

Realitatea a demonstrat că există situaţii, şi nu puţine, în care cel atacat sau acela care

vine în ajutorul lui, reacţionând exagerat, săvârşeşte un act de apărare disproporţionat faţă de

gravitatea pericolului, dar determinat de atac şi împrejurările în care acesta a avut loc.

Această realitate s-a impus atenţiei legiuitorului şi reglementării dată de acesta legitimei

apărări, fiind în afară de discuţie că actul exagerat de apărare a fost determinat de exercitarea

unui atac şi de existenţa deci a unei stări de legitimă apărare. Altfel, nu s-ar putea discuta despre

problematica şi recunoaşterea efectelor juridice ale apărării excesive din moment ce de principiu,

actul de apărare a fost realizat în absenţa unei relative proporţii între pericolul grav produs prin

atac şi împrejurările în care acesta a avut loc, fiind incompatibil cu ideea de apărare legitimă care

înlătură caracterul penal al faptei. Practica judiciară susţine acest demers doctrinar, adoptând

soluţii practice cu respectarea acestei poziţii. Astfel, Cazacu Leonid a fost recunoscut vinovat de

săvârşirea infracţiunii de omor intenţionat (alin.(1) art. 145 C.p.R.M. cu depăşirea limitelor

legitimei apărări) săvârşit în următoarele circumstanţe: „Cazacu Leonid, la 02 august 2008,

împreună cu Vacarciuc Anatoli au consumat băuturi alcoolice. Aproximativ pe la ora 23.00,

ambii aflîndu-se în casa din sat. Ciuluc, r-nul Făleşti, în care locuia inculpatul, între ei s-a iscat o

ceartă, care a trecut în bătaie. Ca rezultat, inculpatul i-a aplicat victimei două lovituri în regiunea

capului cu un ciocan luat din casă, apoi după ce victima a căzut la podea, i-a mai aplicat cîteva

lovituri cu picioarele în regiunea toracelui, cauzându-i leziuni corporale grave, periculoase

pentru viaţă, în urma cărora victima după scurt timp a decedat pe loc. După omorul victimei,

inculpatul pentru a ascunde faptul crimei, a scos cadavrul victimei din casă şi l-a dus pe imaş în

afara casei. Prin urmare, argumentul avocatului T. Suveică în interesele inculpatului Cazacu

Leonid că acesta din urmă a acţionat fiind în legitimă apărare este neîntemeiat deoarece

prejudiciul cauzat de către Cazacu Leonid nu poate fi considerat ca fiind săvîrşit în stare de

legitimă apărare. Intenţia lui Cazacu Leonid de a-i cauza leziuni corporale grave lui Vacarciuc

A. este demonstrată şi prin faptul, că leziunile au fost provocate cu un obiect(ciocanul) care are

138

calitatea de a provoca răni. Loviturile în cauză nu sunt caracteristice autoapărării, deoarece

acestea depăşesc limitele legitimei apărări” [77].

Doctrina juridică [129, p. 134; 145, p. 269] a susţinut şi că depăşirea limitelor legitimei

apărări se poate realiza în două modalităţi: o depăşire în timp (exces extensiv), în cazul în care

apărarea a precedat atacul sau a avut loc după încetarea acestuia şi o depăşire în intensitate

(exces intensiv) în situaţia în care ea este disproporţionată ca intensitate cu acesta şi împrejurările

în care el a avut loc.

Această categorisire a depăşirii limitelor legitimei apărări a fost pe bună dreptate

observată şi contestată [23, p. 183] cu argumentarea de esenţă că în cazul aşa-zisului exces

extensiv, în care actul de apărare se situează înainte de dezlănţuirea atacului sau după ce asta a

încetat, nu se mai poate vorbi de existenţa unei stări de legitimă apărare.

Jurisprudenţa a statuat că nu se poate discuta despre depăşirea legitimei apărări nici atunci

când acţiunile agresive nu erau de natură să justifice riposta în condiţii de legitimare a acesteia,

cum ar fi situaţia în care unei lovituri cu palma i se răspunde printr-o lovitură cu cuţitul şi nici

atunci când deşi ele ar fi îndreptăţit o asemenea reacţie s-au consumat după ce atacul a încetat, aşa

cum este cazul celui care loveşte pe agresor după ce acesta a încetat atacul şi întorcându-se cu

spatele se retrăgea [102, p. 168]. S-a considerat şi decis că în prima situaţie reacţia mult prea

violentă şi primejdioasă ca urmare a unei fapte de provocare chiar agresivă echivalează cu un atac

injust împotriva căruia apărarea este legitimă, iar în cea de-a doua situaţie că riposta după un atac

care a încetat ia aspectul unui act de agresiune putând fi apreciată ca un act de răzbunare, întru-cât

interesul protejat fiind deja lezat numai poate fi apărat [138, p. 113-114].

Riposta celui atacat în condiţiile legitimei apărări nu are caracter penal şi deci nu

constituie infracţiune atunci când este într-un raport de aproximativă proporţionalitate cu

gravitatea pericolului. Ea nu este injustă, ci dimpotrivă legitimă, aşa încât agresorul nu poate

invoca la rândul lui legitima apărare [138, p. 113-114].

Această soluţionare legislativă a fost determinată şi este justificată de faptul că cel care se

apără este constrâns la aceasta de o cauză străină de voinţa sa .

Datele problemei se schimbă însă esenţial, atunci când reacţia de apărare este exagerată

cum este cazul celui care la un atac împotriva proprietăţii ripostează prin fapte care determină

moartea agresorului. Nu se poate îngădui ca sub paravanul legitimei apărări, sub protecţia

acesteia să se ascundă fapte vădit periculoase social, evident ilicite [138, p. 113-114].

Disproporţia dintre actul de apărare şi gravitatea pericolului în raport de împrejurările în

care a avut loc atacul şi depăşirea astfel a limitelor stabilite de lege pentru apărare înlătură

existenţa caracterului legitim al acesteia. Ea determină inversarea poziţiilor, cel atacat iniţial

devenind agresor, iar primul atacator devenind victimă printr-o reacţie injustă [119, p. 358].

139

Datorită disproporţiei dintre actul de apărare şi pericolul produs de atac, atacul iniţial se

transformă într-un act de provocare.

3.4. Concluzii la capitolul 3

Realizând o analiză de sinteză a capitolului anterior considerăm că se impun a fi punctate

următoarele concluzii:

1. Examinarea teoriilor referitoare la fundamentarea legitimei apărări ne-a permis

formularea unor observaţii critice personale cu privire la faptul că acestea nu privesc atât

fundamentul legitimei apărării cât consecinţele care derivă din reglementarea legală dată

acesteia. Astfel referindu-ne la susţinerea că legitima apărare este o „stare”, producătoare de

consecinţe juridice am afirmat că aceasta nu explică fundamentarea propriu-zisă a legitimei

apărări. Legitima apărare, în opţiunea pe care am exprimat-o se fundamentează pe nevoia

apărării, a păstrării unor valori, drepturi stabilite de lege preexistente atacului şi pe caracterul

injust al atacului care le pune în pericol şi care provoacă absenţa libertăţii de voinţă.

2. Legitima apărare este condiţionată de respectarea unui şir de condiţii cumulative, or în

cazul nerespectării a cel puţin uneia din acestea, nu va mai putea fi invocată această cauză care

înlătură caracterul penal al faptei. În urma studiului efectuat am stabilit că acestea se împart în

două grupuri: condiţii referitoare la atac şi condiţii cu privire la apărare. Din categoria celor

referitoare la atac fac parte următoarele condiţii:

- Atacul trebuie să fie material, direct, imediat, real şi injust.

- Atacul trebuie să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altei

persoane ori interesul public.

Condiţiile referitoare la apărare sunt:

- Apărarea trebuie să fie îndreptată spre a respinge un atac îndreptat împotriva sa, a altei

persoane sau împotriva unui interes public;

- Apărarea trebuie să fie îndreptată exclusiv împotriva atacatorului;

- Apărarea trebuie să preceadă sau să fie concomitentă cu atacul;

- Apărarea trebuie să fie necesară;

- Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

3. Venim cu propunerea de a modifica dispoziţia normelor prevăzute la art. 36 C.p.R.M.

şi art. 44 C.p.Rom., prin înlocuirea termenului actual „atac” cu cel de „atentat”, deoarece

legitima apărare este posibilă nu doar pentru respingerea unui atac, dar şi pentru preîntâmpinarea

săvârşirii de infracţiuni, care nu sunt însoţite de atac, precum: trecerea ilegală a frontierei de stat,

furt, jaf, distrugerea bunurilor, etc.

140

4. Atacul este material cînd se realizează prin fapte de natură să provoace modificări

materiale, fizice asupra valorilor împotriva cărora se îndreaptă. Nu este material şi nu

legitimează apărarea, atacul care se realizează oral sau în scris, sub formă de ameninţare, insultă,

calomnie, defăimare, zvonuri false, agitaţii. Asemenea atacuri – oricât de grave, de violente ar fi

ele, nu primejduiesc existenţa fizică a valorilor apărate. Atacul, în sensul legitimei apărări,

trebuie să constea într-o acţiune sau inacţiune umană, violentă în cele mai frecvente cazuri,

efectuată cu intenţia de a aduce atingere sau de a vătăma valorile sociale care fac obiectul special

al ocrotirii în cadrul legitimei apărări, respectiv: persoanele, drepturile acestora şi interesele

publice. Aşadar, atacul care este în final o agresiune, poate să fie materializat numai într-o faptă

a omului care poate fi atât comisivă – acţiune cât şi omisivă – inacţiune.

5. Altă trăsătură a atacului este caracterul direct al acestuia, manifestîndu-se prin crearea

unui pericol ce ameninţă direct valorile ce formează obiectul legitimei apărări. Se consideră că

atacul are un caracter direct, iar ameninţarea este nemijlocită ori de câte ori acest atac, acţiunea

sau inacţiunea în care s-a concretizat, constituie cauza pericolului, a răului cu care este

ameninţată valoarea socială împotriva căreia s-a îndreptat, adică să existe o legătură de la cauză

la efect între atac şi pericolul grav creat. Atacul este direct şi atunci când, deşi sub aspect fizic nu

are contact nemijlocit cu valoarea pusă în pericol, vizează însă ca acţiune agresivă special acea

valoare, cum ar fi, spre exemplu, acţiunea agresorului de a turna otravă în mâncarea ce urmează

a fi servită unei anumite persoane ori fapta celui care încearcă să distrugă cu toporul o barcă

aflată în larg şi în care se găsesc mai multe persoane. În asemenea cazuri atacul este numai

aparent indirect, esenţială fiind existenţa nexului cauzal între acţiune şi pericol şi nu contactul

fizic nemijlocit dintre agresor şi valoarea vizată de atac.

Am formulat şi rezerve cu privire la condiţia caracterului direct al atacului, considerând,

pe bună dreptate că ea este inutilă. Condiţia ar fi avut sens în măsura în care ar fi restrâns sfera

atacului la actele exercitate nemijlocit de autor asupra obiectului care încorporează valoarea

ocrotită, dar o asemenea limitare a fost în mod raţional respinsă de doctrină, care admite că

atacul se poate exercita şi prin persoane sau bunuri interpuse.

6. Caracterul imediat al atacului fixează în timp desfăşurarea acestuia, încadrându-l într-

un anumit interval, în care poate interveni o apărare legitimă. În acest sens am remarcat că nu

este necesar să se aştepte începerea atacului pentru a se riposta şi că apărarea este legitimă în

intervalul de timp cînd atacul este iminent şi pînă la momentul în care s-a consemnat.

7. Nu vom fi în prezenţa legitimei apărări, dar nici nu va fi posibilă aplicarea

circumstanţei atenuante prevăzute la lit. g) art.76 C.p.R.M. (săvîrşirea infracţiunii cu depăşirea

limitelor legale ale legitimei apărări) în situaţia, în care persoana ripostează împotriva unui atac

141

consumat, deoarece în astfel de situaţie pretinsa „apărare” urmează fi apreciată ca un act de

răzbunare, întru-cât interesul protejat fiind deja lezat numai poate fi apărat.

8. Nu trebuie să confundăm noţiunile „atac consumat” şi „infracţiune consumată”. Or, în

cadrul unei infracţiuni încă neconsumate, se poate constata existenţa unui atac consumat. Astfel,

dacă persoana va invoca că a recurs la apărare atunci când infracţiunea încă nu era consumată,

deşi atacul propriu-zis se consumase deja, nu se va putea reţine stare de legitimă apărare. În acest

caz acţiunile de „apărare” ar putea fi examinate doar în raport cu o altă cauză care înlătură

caracterul penal al faptei, şi anume – reţinerea infractorului.

9. De asemenea am acordat atenţie deosebită condiţiilor reale de existenţă a unui atac. Nu

se admite legitima apărare contra unui atac care era doar presupus. Apărarea fictivă are loc doar

atunci cînd o persoană consideră greşit că se produce un atac în realitate nu există. În cazul

cauzării de daune în rezultatul apărării fictive (împotriva unui atac aparent), fapta persoanei

urmează a fi calificată după regulile erorii de fapt.

10. Atacul este injust dacă persoana care recurge la comportarea agresivă împotriva

altei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes obştesc, nu are nici un temei

juridic, legal sau de fapt, care să permită sau să justifice această comportare.

11. Respingerea rămânerii în domiciliu, afirmată de către unii teoreticieni ca fiind

legitimată ca un act de apărare în reglementarea prevederilor art.36 alin.(3) C.p.R.M. a fost

examinată critic şi respinsă argumentat. În raport de reglementările legale amintite, aşezarea pe

plan de egalitate a pătrunderii cu rămânerea în domiciliul unei persoane precum şi a acestuia cu

valorile protejate în cadrul legitimei apărări am considerat-o ca fiind fără suport legal.

12. În ceea ce priveşte condiţia ca atacul să pună în pericol grav valorile menţionate în

art.36 alin.(2) C.p.R.M., propunem renunţarea de lege ferenda la condiţia pericolului grav,

arătându-se că ea restrânge în mod nejustificat domeniul de incidenţă al legitimei apărări, lăsând

în afara acestuia atacurile de mai mică gravitate. Considerăm că soluţia optimă în astfel de

situaţii ar fi rezolvarea lor pe terenul proporţionalităţii dintre atac şi apărare. În aceste condiţii, s-

ar putea renunţa de lege ferenda la condiţia pericolului grav, fără riscul unei recurgeri abuzive la

instituţia legitimei apărări.

13. O deosebită atenţie am acordat condiţiilor apărării şi limitelor acesteia,

accentuând că apărarea se consideră necesară atunci cînd a fost impusă de natură şi de condițiile

agresiunii, necesitatea obiectivă a actelor de apărare apreciindu-se de mai mulţi factori şi anume:

de obiectul agresiunii, de caracterul imediat al agresiunii, de intensitatea agresiunii şi de anumite

condiţii de timp, de loc, sau privitoare la persoana atacată.

14. Ceea ce ţine de condiţiile apărării şi mai ales faptul că apărarea trebuie să fie

proporţională cu gravitatea atacului, în acest context s-a pus problema efectelor pe care le are în

142

materia legitimei apărări dispoziţia din art. 2 alin. 2 din Convenţia Europeană pentru apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Potrivit acestui text, uciderea unei persoane

poate fi justificată numai atunci când s-a produs ca urmare a unei recurgeri la forţă absolut

necesară pentru apărarea unei persoane împotriva unei violenţe ilegale.

15. Deşi Codul penal al Republicii Moldova nu face referire la acţiunea de apărare,

raportată la starea de legitimă apărare, aceasta nu înseamnă că legislatorul moldovean a neglijat

drepturile şi interesele atacatorului, permiţând celui ce se apără să recurgă la orice fapte de

apărare, fără a condiţiona proporţionalitatea acestora în raport cu faptele atacatorului. Despre

aceasta ne vorbeşte şi art. 76 alin. (1), unde la lit. j) se indică asupra uneia din circumstanţele

care atenuează răspunderea penală, şi anume: „săvîrşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor legale

ale legitimei apărări, reţinerii infractorului, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat sau ca

rezultat al executării ordinului sau dispoziţiei superiorului”. Din această prevedere reiese că, în

cazul depăşirii limitelor legitimei apărări, persoana va fi atrasă la răspundere penală, însă cu

luarea în considerare a faptului că se afla în stare de legitimă apărare. Totuşi, considerăm că art.

36 C.p.R.M. ar trebui să fie completat cu prevederi, care ar stabili în mod expres caracterul

proporţional al apărării în raport cu atacul.

16. Instituţiei legitimei apărări îi sînt dedicate un şir de hotărîri, monografii ale

autorilor ruşi, români unde se analizează diverse aspecte ale aplicării ei. Însă, din păcate, mai

sunt un şir de aspecte nevalorificate, asupra cărora ar trebui să se pronunţe legiuitorul moldovean

şi cel român, precum şi Instanţele de Judecată Supreme ale acestor state prin elaborarea unor

hotărâri explicative în această materie.

143

4. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE

4.1. Aspecte evolutive şi conceptuale privind starea de extremă necesitate

Încă din cele mai vechi timpuri s-a considerat că nu poate fi tras la răspundere penală cel

care săvârşeşte fapta ca urmare a necesităţii înlăturării unui pericol grav, provocat fie de oameni,

fie din cauze fortuite, pericol care nu putea fi altfel evitat.

În cazul săvârşirii unei fapte care, în mod obişnuit, este socotită ilicită, dar care era

necesară pentru salvarea unor valori sociale ocrotite de lege, puse în pericol de anumite situaţii

provocate de oameni sau de cauze fortuite şi când această salvare nu era posibilă altfel, această

faptă se consideră a fi comisă în stare de necesitate [120, p. 362].

Exemplul clasic şi tradiţional al stării de extremă necesitate e acel citat de Cicerone în „de

Republica”, referitor la naufragiatul care fiind pe punctual de a se îneca zăreşte pe un alt

naufragiat pe o scândură de salvare, îl aruncă pradă valurilor, îi ia scândura şi se salvează.

De asemenea se pot cita cazurile acelora care în incendiul unui teatru sau cu ocazia

naufragiului unei bărci se salvează rănind sau chiar omorând femei, copii sau alte persoane care

le împiedică fuga.

În fine, se pot cita cazurile oribilelor drame de antropofagie, a naufragiaţilor rătăciţi şi

înfometaţi de pe vasele: Meduse în 1916, Mignonette în 1884 şi Tecla în 1893, deşi aceste cazuri

se susţin de unii autori a fi cazuri de pierderea uzului raţiunii sau cazuri de inconştienţă.

Se mai pot adăuga şi cazurile de operaţiuni cezariene şi de embriotomie, spre a salva pe

mama copilului [180, p. 145].

În antichitate, extrema necesitate, rezultată mai ales din necesităţi fiziologice, era

considerată o cauză ce exonera de răspundere. Se citează, astfel, în literatura juridică, Legile lui

Manu din India (1280 Î.H.), Cartea lui Samuel şi Proverbele lui Solomon în Iudeea, justificarea,

pe baza necesităţii dată de Xenofon furturilor comise în timpul unei retrageri ş.a. [138, p. 161].

De asemenea, art.131 din Codul lui Hammurabi (1792-1750 Î.H.) înlătura pedeapsa în

cazul stării de necesitate prevăzând că "dacă cineva a fost făcut captiv şi în casa sa nu rămâne

nimic de mâncare, iar soţia intră în casa altuia, această femeie nu are nici o vină" şi, în consecinţă

nu este pedepsită cu înecul, aşa cum sunt pedepsite soţiile care, deşi nu duc nici o lipsă materială,

părăsesc casa soţului căzut în captivitate, pentru a conveni cu un alt bărbat" [128, p. 80].

În dreptul roman [191, p. 849-850], starea de extremă necesitate era reglementată prin

Legea Aquilia care stabilea că nu va fi pedepsită fapta comandantului unei nave care tăia funiile

de la o altă navă cu care intrase în coliziune dacă era silit la aceasta de necesitatea de a-şi salva

propria navă. Aceeaşi lege stabilea că nu va fi pedepsit nici cel care, silit de necesitatea de a-şi

144

salva imobilul propriu, cauzează unele stricăciuni la imobilul vecinului.

Prin Legea Iulia de adulteriis, femeia nu era socotită vinovată de adulter dacă, după ce a

căzut în mâinile duşmanilor, a fost constrânsă să cedeze acestora de necesitatea de a-şi salva

viaţa.

În sfârşit, sub aspectul răspunderii civile, în cazurile săvârşirii faptei în stare de extremă

necesitate, Legea Rhodia de Jactu dispunea că: „dacă comandantul unei nave; pentru a salva

nava de la înec, a fost obligat să arunce o parte din mărfurile aflate la bord, paguba se va împărţi

în mod egal între proprietarii mărfurilor”. De asemenea, aceeaşi lege permitea ca „dacă în timpul

unei călătorii proviziile alimentare s-ar fi terminat, iar unul dintre călători ar mai fi avut o

rezervă, aceasta să devină comună, existând posibilitatea de a fi folosită de toţi călătorii”.

În dreptul canonic (Corpus juris canonici) s-a consacrat principiul că "necesitatea nu are

lege" (necesitas non habet legem; quod non est licitum necesitas facis licitum - necesitatea nu are

lege; ceea ce este ilicit, necesitatea face licit). Pe baza acestui principiu se admitea nepedepsirea

hoţului care a furat constrâns de foame, deoarece hoţul nu acţiona cu scopul de a realiza un câştig

(animus lucri faciendi) [191, p. 850].

Seneca tatăl afirma că:” nevoia, acest însemnat temei al slăbiciunii omeneşti, frânge orice

lege” [130, p. 241].

Acelaşi principiu a stat la baza nepedepsirii faptelor comise în stare de extremă necesitate

şi în dreptul german vechi, în dreptul francez (Ordonanţa Carolina a lui Carol Quintul din

1532), ca şi în dreptul comun prusian.

Furtul „necesar” era admis pe diverse considerente, dintre care mai semnificative sunt

cele referitoare la extrema necesitate, la ideea solidarităţii grupului social, a datoriei de asistenţă

reciprocă sau a comunităţii de bunuri.

Tot în evul mediu, furtul "necesar" se considera că nu trebuie pedepsit deoarece lipseşte

latura subiectivă a infracţiunii, prezumându-se un eventual consimţământ al proprietarului,

rezultat din asistenţa datorată semenului ameninţat să moară de foame.

În secolele XVII - XVIII, ideile jurisconsulţilor şi ale juriştilor au devenit împărţite, unii

considerând că furtul comis în stare de extremă necesitate nu trebuie pedepsit, iar alţii apreciind

că în astfel de cazuri trebuie să se aplice o pedeapsă mai uşoară. În general, însă, se ţinea seama

de anumite limite, nepedepsirea operând numai în condiţiile existenţei unor pericole ce

ameninţau însăşi viaţa individului.

În dreptul islamic [171, p. 150], omorul nu putea fi justificat de existenţa stării de extremă

necesitate, considerându-se că viaţa oricărei persoane este egală în faţa legii şi nimeni nu poate fi

îndrituit a deturna pericolul în dauna altuia.

Cu toate acestea, nu va fi pedepsit cel care murind de foame, săvârşeşte un furt deoarece

145

dacă n-ar recurge la o asemenea faptă şi ar muri de foame ar fi considerat că şi-a provocat singur

moartea, aceasta constituind o încălcare importantă a poruncilor Profetului. Fapta comisă în

condiţiile de mai sus nu înlătură, totuşi, răspunderea civilă a celui care a săvârşit furtul.

Şcoala dreptului natural, pornind de la teoria contractului social considera că

nepedepsirea faptei săvârşite în stare de extremă necesitate constituie „o excepţie subînţeleasă a

legii” deoarece „legea pozitivă se suprapune peste dreptul natural fără să-l distrugă” , această

lege naturală autorizând pe individ „să se protejeze în caz de pericol, chiar sacrificând dreptul

altuia” [138, p. 163], astfel încât acţiunea comisă s-ar situa în afara ordinii juridice.

În vechiul drept românesc (pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab) starea de extremă

necesitate era cunoscută sub aşa-numita „Lege a iertării”.

Astfel, Cartea românească de învăţătură (1646) [175, p. 789] prevedea că: „cela ce de

mare sărăcie va fura, iară nu mult, ce numai cât va mânca şi va îmbrăca, acesta să se iarte; iară de

vor vrea să-l şi cearte, mai pre puţin, iară nu ca pe un fur, pentru că să cheamă c-au furat de

nevoie”.

Codul penal din 1864 nu a mai menţinut nici o dispoziţie cu privire la starea de extremă

necesitate. Art. 57 din Codul penal de la 1864 prevedea: „Nu se socoteşte nici crimă nici delict

faptul săvârşit în stare de smintire şi în oricare altă stare de pierderea uzului raţiunii sale prin

cauze independente de voinţa sa", dar nu prelua integral articolul 64 din Codul penal francez, ce

cuprindea o dispoziţie finală: „on lorsqu'il a ete contraint par une force a laquelle il n'a pa plus

resister” (sau când a fost constrâns de o forţă căreia nu i-a putut rezista).

Înainte de adoptarea Codului penal român din 1936, starea de extremă necesitate se

rezolva pe baza articolelor privitoare la iresponsabilitate şi doar atunci când era vorba de salvarea

vieţii. Această modalitate de soluţionare - prin extensia nejustificată a sferei de aplicare a

iresponsabilităţii a fost criticată ca fiind neştiinţifică [191, p. 870-872].

În mod separat, starea de extremă necesitate ( numită aici stare de necesitate) a fost

prevăzută în art.131 din Codul penal din 1936.

Potrivit prevederilor acestui articol „Nu se socoteşte infracţiune faptul pe care cineva îl

săvârșește pentru a scăpa de la un pericol grav, iminent şi fortuit, viaţa sau integritatea sa

corporală sau a unei rude, ori a unei persoane de care sete legat printr-o temeinică afecţiune,dacă

pericolul nu putea fi înlăturat altfel.

De asemenea nu se socoteşte infracţiune, degradarea sau distrugerea averii altuia,

săvîrşită în condiţiile de mai sus, pentru salvarea averii proprii, dacă bunul salvat este de o

valoare vădit mai mare ca bunul sacrificat.

Nu se consideră în stare de necesitate acela care avea obligaţia legală de a înfrunta

pericolul” [180 , p. 144-145].

146

Codul penal al României din 1968 a prevăzut starea de necesitate în art. 45, în următoarea

redactare:

„Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol

iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia

sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat

seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul

nu era înlăturat”.

Acest text nu a suferit modificări majore până în prezent, iar comparativ cu codul penal

anterior, a extins sfera bunurilor ce pot fi salvate de la pericolul la care sunt expuse, cuprinzând

în plus interesele publice şi sănătatea persoanei. De asemenea, s-a renunţat la limitarea cercului

de persoane ce pot fi salvate în cazul stării de necesitate (rudele făptuitorului sau persoanele de

care acesta era legat printr-o temeinică afecţiune, precum şi la prevederile art.131 alin. final din

Codul penal român anterior, în care se prevedea că nu era în stare de necesitate acela care avea

obligaţia legală de a înfrunta pericolul. Această ultimă renunţare a fost argumentată, în literatura

noastră juridică, cu faptul că: „în ceea ce priveşte obligaţiile legale care implică înfruntarea

pericolului, este de la sine înţeles că nu se poate invoca starea de necesitate, iar pe de altă parte

sunt situaţii când persoanele care au obligaţia legală de a înfrunta pericolul pot săvârşi în stare de

necesitate fapte prevăzute de legea penală, dar care erau necesare îndeplinirii obligaţiilor legale

şi ca atare este just ca ele să beneficieze de dispoziţia care înlătură caracterul penal al faptei (de

exemplu, pompierul care distruge pentru a împiedica întinderea incendiului)” [118, p. 42-43].

Instituţia extremei necesităţi nu a suferit modificări esenţiale nici în legislaţia penală a

Republicii Moldova. În Codul Penal din 1961, la art.14 era prevăzut: „Nu constituie o infracţiune

acţiunea, care deşi întruneşte trăsăturile unei fapte prevăzute în Partea specială a prezentului

Cod, a fost săvârșită în stare de extremă necesitate, adică pentru înlăturarea unui pericol, care

ameninţă interesele Republicii Moldova, interesele obşteşti ale persoanei sau drepturile persoanei

respective ori ale altor cetăţeni, dacă în împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat prin alte

mijloace şi dacă prejudiciul cauzat este mai mic decât cel ce se evită” [58].

Actualul Cod Penal al Republicii Moldova la art.38 prevede:

„Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de extremă

necesitate.

Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol

iminent care nu poate fi înlăturat altfel”. Iar alineatul (3) al aceluiaşi articol indică asupra

147

cazurilor în care persoana nu este în stare de extremă necesitate, şi anume dacă „…în

momentul săvîrşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi

putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

Parametrii de bază ale noţiunilor prevăzute în Codurile penale din 1961 şi cel din 2002 nu

s-au schimbat esenţial, totuşi unele modificări pot fi sesizate. În primul rînd, a devenit alta

ordinea valorilor protejate de legiuitor, dacă anterior se punea accentul pe interesele statului şi

cele obşteşti, acum se pune accentul pe interesele persoanei.

În al doilea rînd, a dispărut formularea „acţiunea, care deşi întruneşte trăsăturile unei

fapte prevăzute de legea penală”, fiind înlocuită cu „fapta, prevăzută de legea penală”.

În al treilea rând, actualul Cod penal, în opinia noastră, conţine sub aspectul definiţiei o

scăpare evidentă. Aceasta se referă la valorile protejate de legea penală, atentarea asupra cărora

formează în limitele legii, stare de extremă necesitate. În articolul 38 CP RM, în opinia unor

autori [27, p.318] valorile sociale care pot forma obiectul acţiunii de salvare în cazul stării de

extremă necesitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. După noi, scăparea se referă la

proprietate , la bunurile persoanei, protejarea cărora la fel poate avea loc în stare de extremă

necesitate, legiuitorul însă nu le-a inclus în alin. 2 art. 38 CP RM, pe cînd în art.22 din Codul

contravenţional al Republicii Moldova se conţine prevederea „….un bun preţios al său sau al

unei alte persoane…”, de unde rezultă că o persoană care îşi protejează bunurile sale sau a

terţelor persoane poate fi în stare de extremă necesitate atunci cînd săvârșește o contravenţie

administrativă, iar cînd săvârșește o infracţiune – nu. Pare a fi un non sens. Asupra acestui

moment noi însă ne vom expune mai detaliat în următorul compartiment.

Esenţa instituţiei stării de extremă necesitate constă în faptul că ea legalizează dreptul

cetăţenilor de a comite acţiuni de înlăturare a unui pericol creat prin cauzarea unui prejudiciu mai

mic, şi astfel se realizează dreptul constituţional al cetăţenilor de a-şi apăra drepturile şi

libertăţile sale prin toate mijloacele legitime (art.26 alin. 2 din Constituţia RM).

Cu alte cuvinte, starea de extremă necesitate este un astfel de act de conduită umană, cînd

persoana poate înlătura pericolul ce ameninţă valorile ocrotite de lege prin cauzarea prejudiciului

altor valori, la fel ocrotite de lege. Aflîndu-se în stare de extremă necesitate, persoana trebuie să-

şi aleagă varianta sa de comportament: ori să permită realizarea pericolului iminent existent, ori

să-l înlăture, însă pe calea încălcării altor interese legale, pe cale provocării lor unui sau altui

prejudiciu. În ultimul caz acţiunile persoanei pot fi în întregime încadrate în limitele infracţiunii,

adică a unei fapte ce prezintă pericol social. Dacă, însă cele din urmă se comit cu respectarea

unor condiţii, atunci caracterul lor ilicit se exclude şi persoana nu este supusă răspunderii penale.

Această hotărîre legală este îndreptăţită prin faptul, că, în cele din urmă, persoanei, societăţii şi

statului i se produce un prejudiciu mai mic decît acela care s-ar fi putut produce, dacă nu ar fi

148

fost luate măsuri de înlăturare a pericolului creat. Prin aceasta se explică şi utilitatea socială a

stării de extremă necesitate.

Starea de extremă necesitate poate să apară în rezultatul ciocnirii a două interese protejate

de legea penală, cînd, de exemplu, pentru întărirea unui dig care riscă să se rupă şi să inundeze o

întreagă localitate este folosit prundişul, nisipul şi şinele destinate pentru construcţia căii ferate.

Starea de extremă necesitate poate fi determinată şi de coliziunea dintre două obligaţii.

De exemplu, medicul este chemat concomitent la doi bolnavi. În acest caz medicul este obligat

să viziteze în primul rînd, persoana care se află într-o stare mai gravă. Întîrzierea medicului la cel

de al doilea bolnav este condiţionată de starea de extremă necesitate.

Prin stare de extremă necesitate sunt apărate interesele legale ale persoanei, ale terţelor

persoane, ale societăţii sau statului.

Nu ne putem însă referi la starea de extremă necesitate, atunci cînd persoana cauzând

prejudiciu unor interese ocrotite de legea penală, îşi apără interesele personale ilegale sau

interesele ilegale ale terţelor persoane.

Dacă pentru toţi cetăţenii, dreptul de a acţiona în stare de extremă necesitate formează un

drept subiectiv, atunci pentru anumite categorii de persoane, acţiunea în stare de extremă

necesitate este nu doar o datorie morală, dar şi o obligaţie juridică. Persoana care are obligaţia de

a preveni sau înlătura un pericol sau altul, nu se poate eschiva de la realizarea funcţiilor sale,

făcînd referinţă la pericolul de a-i fi deteriorată averea, de a-i fi prejudiciată sănătatea sau chiar

viaţa [141, 142, 143].

Aşadar, ca şi oricare altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei; fiind una social-

utilă şi necesară, starea de extremă necesitate are o bază juridico-penală interramurală. Ca şi alte

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, starea de extremă necesitate se încadrează în

limitele dreptului penal doar în legătură cu faptul cauzării în această stare a unui prejudiciu

intereselor ocrotite de prescripţia normei de drept penal. Cu toate acestea esenţa socială şi

juridică anume a acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptele este specifică: ea este

lipsită de acea direcţionare social-juridică, de acele surse ce stimulează conduita socială, care

într-un anumit sens uneşte, de exemplu, legitima apărare cu reţinerea infractorului.

Posibil, aceste împrejurări, îmbinate cu natura juridică similară a acestor din urmă cauze

care înlătură caracterul penal al faptei, a preconizat amplasarea instituţiilor date în legea penală,

anume în ordinea expusă în articolele 36-38 CP al RM.

Dacă iniţial instituţia stării de extremă necesitate s-a format reieşindu-se în exclusivitate

din ideea instinctului de autoconservare, îndreptăţind în cea mai mare parte faptele persoanei,

comise pentru realizarea acestui scop (Aristotel menţionează că „nici un om din propria dorinţă

nu-şi va arunca bunurile (cînd corabia naufragiază), dar orice om înţelept va face acest lucru

149

pentru a se salva şi a-i salva pe alţii”) [212 , p. 127], atunci după cercul de interese protejate,

după metode, esenţa actuală este alta. Persoana ce acţionează în stare de extremă necesitate,

întotdeauna trebuie să aleagă dintre două rele, pe cel mai mic. După cum s-a mai menţionat în

literatura de specialitate, esenţa instituţiei stării de extremă necesitate constă în acordarea

dreptului oricărei persoane fizice, ce se află pe teritoriul unde acţionează legea penală a unui stat

(în cazul nostru a Republicii Moldova), de a cauza prejudiciu unor interese ocrotite de lege în

scopul înlăturării pericolului de a fi cauzat un prejudiciu mai mare altor interese ocrotite de lege.

Anume în acest sens, apărarea unor valori sociale din contul prejudicierii altor valori sociale este

necesară, forţată şi, de aceea, şi legală. Cauzarea daunei în acest caz este unicul mijloc, mijlocul

extrem de înlăturare a pericolului producerii unor urmări mai grave sau minimizarea lor [245 , p.

350-352].

Comparativ cu legitima apărare şi reţinerea infractorului, faţă de starea de extremă

necesitate legiuitorul înaintează cerinţe mai drastice. Aceasta se poate explica prin faptul, că în

situaţia de extremă necesitate, dauna este cauzată nu celui ce atacă sau este reţinut, ci de regulă,

intereselor unor terţe persoane, nevinovate, intereselor unor persoane care nu sunt izvor de

pericol social. O explicaţie mai detaliată a rigidităţii reglementării juridico-penale a instituţiei

stării de extremă necesitate aduce prof. Chelina S.G. cînd elucidează specificul stării de extremă

necesitate: „aici nu există atac, nu există, de regulă, nici un comportament antisocial din partea

victimei, dar există un concurs de împrejurări obiective, confruntarea a două interese ocrotite de

lege – a persoanei, ce a ajuns în stare de extremă necesitate şi a ieşit din această stare prin

pricinuirea daunei intereselor altei persoane, care nu a fost vinovată de apariţia izvorului pe

pericol social” [243 , p. 326].

Starea de extremă necesitate se deosebeşte de legitima apărare sau reţinerea infractorului,

după următoarele semne:

1) temeiul apariţiei dreptului de a cauza prejudiciu: exclusiv comportamentul ilegal

al omului – în caz de legitimă apărare sau reţinere a infractorului; pericolul cauzării unui

prejudiciu intereselor ocrotite de legea penală, izvorul căruia pot fi diverşi factori – în cazul stării

de extremă necesitate;

2) caracterul şi direcţia de orientare a prejudiciului cauzat. În caz de legitimă apărare

şi reţinere a infractorului este admisă cauzarea unui prejudiciu mai mare decît cel produs sau

ameninţarea căruia de a se produce există, iar în cazul stării de extremă necesitate prejudiciul

cauzat trebuie să fie mai mic decît cel evitat; în primul caz prejudiciul este cauzat nemijlocit

celui ce atacă sau este reţinut, în cel de-al doilea – de regulă – terţelor persoane nevinovate;

150

3) caracterul urmărilor juridico-civile: prejudiciul cauzat în cazul legitimei apărări

sau reţinerii infractorului nu se restituie (art.1401 CC al RM); cel cauzat în stare de extremă

necesitate, de regulă, se restituie (art.1402 CC al RM).

Posibil, în virtutea unui rol social-juridic diferit a instituţiei stării de extremă necesitate în

comparaţie cu legitima apărare şi reţinerea infractorului, interesul ştiinţific faţă de ea în ultimii

ani a scăzut, fapt atestat prin lipsa unor studii monografice serioase la această temă. Faptul dat ar

putea avea însă şi altă explicaţie: după unii autori [224 , p.239], practica judiciară este satisfăcută

de reglementările legale referitoare la starea de extremă necesitate. Dacă sunt sau nu suficiente

reglementările existente în prezent, vom încerca să găsim răspunsul pe parcursul examinării

instituţiei date în acest capitol. Este cert însă un lucru, în practica judiciară găsim încă situaţii

cînd chiar şi cele mai înalte foruri judiciare confundă legitima apărare cu starea de extremă

necesitate. Un exemplu elocvent în acest sens ar fi următorul caz: prin decizia Colegiului penal

lărgit [104] s-a stabilit în acţiunile lui P. legitima apărare. În realitate însă în acţiunile lui P. era

prezentă starea de extremă necesitate.

În speţă se relatează că, de către organul de urmărire penală P. a fost învinuit de aceea că,

la 07 noiembrie 1998, aproximativ pe la ora 06, deplasându-se cu automobilul său de model

„Moscvici 2140” cu n/î CAC 371 pe traseul Bobruisc – Jitomir, Ucraina, neajungând la orăşelul

Cermahov, încălcând normele Regulamentului circulaţiei rutiere, a ieşit pe banda opusă, unde s-a

tamponat cu automobilul „VAZ-21011”, condus de către cetăţeanul Ucrainei I. şi în care se afla

şi pasagerul M. În rezultatul tamponării ultimii au decedat.

Achitându-l pe P. instanţa de fond a constatat, că acesta se deplasa regulamentar şi că

însuşi I. a încălcat cerinţele Regulamentului circulaţiei rutiere, care sunt în legătură cauzală

directă cu urmările survenite, fapt ce a dus la tamponarea mijloacelor de transport.

Instanţa de fond a mai constatat, că şoferul automobilului „VAZ-21011” avea probleme

cu sănătatea: era bolnav de boli cronice la inimă, scleroză pulmonară, facoscleroză a ambilor

ochi şi apliopie la ochiul drept. Cu aşa dereglări de sănătate medicii i-au interzis şi şoferul I. nu

avea dreptul de a conduce mijloace de transport.

Procurorul a atacat sentinţa cu apel, solicitînd casarea hotărîrii instanţei de fond,

rejudecarea cauzei şi condamnarea lui P., motivînd că acesta cu automobilul său a ieşit pe partea

carosabilă a sensului opus, unde s-a tamponat cu transportul ce venea din întîmpinare, iar pentru

a face o astfel de concluzie materialele dosarului conţin suficiente probe.

Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 20 decembrie 2007 a fost respins apelul

procurorului ca nefundat [104].

Respingând apelul instanţa a menţionat că, art.264 CP este o normă de blanchetă şi la

înaintarea învinuirii obligatoriu era referirea la încălcarea actului normativ de circulaţie rutieră,

151

însă din rechizitoriu nu este clar ale cărei ţări au fost încălcate regulile de circulaţie rutieră

(Ucraina sau Moldova), că procurorul în apel a prezentat probe care confirmă faptul producerii

accidentului rutier, dar nu şi vinovăţia lui P. în comiterea acestui accident.

Procurorul a atacat decizia Curţii de Apel cu recurs în care solicită casarea hotărîrilor

precedente, rejudecarea cauzei şi condamnarea lui P., motivînd prin faptul că pentru aceasta

există suficiente probe.

Colegiul penal lărgit a considerat recursul pasibil de respins ca inadmisibil, fiind

neîntemeiat.

Conform cerinţelor art.435 CPP instanţa de recurs este în drept să respingă recursul ca

inadmisibil cu menţinerea hotărîrii atacate.

Colegiul a reieșit din următoarele:

Învinuirea nu era concretă. Ea nu cuprindea referirea la pretinsele reguli de circulaţie

rutieră încălcate – ale Ucrainei ori ale Moldovei?;

Cu nimic nu au fost combătute argumentele inculpatului P., precum că însuşi partea

vătămată I., conducînd automobilul său, a creat situaţie de accident ce a dus la tamponarea

mijloacelor de transport şi care este în legătură directă cu consecinţele survenite;

Partea vătămată I. avea probleme serioase cu sănătatea – el suferea cu inima şi vederea.

În legătură cu acest lucru medicii i-au interzis deplasarea şi exploatarea automobilului ;

Conform p.14 din Regulamentul circulaţiei rutiere a R. Moldova, conducătorului de

autovehicul îi este interzisă conducerea vehiculului … dacă este bolnav şi acest lucru îi afectează

capacitatea de conducere.

Din concluzia expertizei auto-tehnice din 13 noiembrie 1998, întocmită de expertul

ucrainean, s-a stabilit că, atît P. cît şi I., conducînd mijloacele de transport, au încălcat cerinţele

pct.8.5.1, 10.1, 11.2, 12.3 din Regulile circulaţiei rutieră ale Ucrainei, ce corespunde pct.42.2,

39.1, 45.2 din Regulamentul circulaţiei rutiere al R. Moldova.

Expertiza a confirmat faptul că, în situaţia critică şoferului P., pentru a evita ciocnirea,

manevrând la stînga lui, avea nevoie de 74 m., însă de fapt dispunea de numai 37 m., iar

şoferului I. îi trebuiau minimum 61 m. pentru a manevra spre dreapta sa fără pericol, însă de fapt

el dispunea numai de 11,5 m. Ambii conducători auto dispuneau de numai 0,6 sec. În atare

situaţie nici unul din şoferi practic nu puteau efectua careva manevre fără pericol. În caz contrar

inevitabil apărea alunecarea unuia din automobile pînă la tamponarea lor .

Prin urmare, versiunea lui Porubin D. despre aceea că el practic nu a avut posibilitatea de

a evita tamponarea cu mijlocul de transport apărut pe partea carosabilă a lui din sens opus, s-a

confirmat ştiinţific.

Conform art.4, Titlul I, Dispoziţii generale din Regulamentul circulaţiei rutiere al R.

152

Moldova, orice participant la trafic care respectă prevederile Regulamentului este în drept să

conteze pe faptul că şi ceilalţi participanţi la trafic exercită cerinţele acestuia.

Însă nici aceste cerinţe ale Regulamentului I. nu le-a respectat. De aceea, în ultimele clipe

înainte de ciocnire cu automobilul din întîmpinare, P. a cotit spre stînga cu scopul de a evita

tamponarea, astfel aflîndu-se în starea de legitimă apărare pentru a evita urmările, iar acest lucru

nu constituie infracţiune (art.36 CP).

Oare în acest caz putem vorbi despre un atac direct, imediat, material şi real sau despre

un pericol iminent? Evident că nu este prezent nici un atac şi de aceea nu poate fi prezentă nici

legitima apărare. Este o situaţie de extremă necesitate.

Alteori, în instanţa de judecată este invocată starea de extremă necesitate neîntemeiat,

doar pentru a scăpa de răspundere penală. O situaţie, în care instanţa de judecată nu a stabilit nici

prezenţa stării de extremă necesitate, dar nici legitimă apărare este următorul caz [105]:

B. a fost condamnat în baza art.145 alin.(1) CP la 14 ani închisoare, art.27,145 alin.(2)

lit. g) CP la 12 ani închisoare. În baza art.84 CP prin cumul parţial al pedepselor aplicate i-a fost

stabilită o pedeapsă definitivă de 15 ani închisoare.

S-a stabilit că, B. la 12 octombrie 2008 orele 20.30, aflîndu-se în s. Temeleuți r-nul

Floreşti, fiind în stare de ebrietate, în timpul unui conflict apărut între el şi L. şi P. urmărind

scopul de a-l omorî pe ultimul, cu coasa intenţionat i-a aplicat o lovitură, omorându-l.

Tot el, în aceleaşi împrejurări, cu coasa i-a aplicat intenţionat lui L. lovituri, datorită

faptului că ultimul a opus rezistenţă şi nu i-a permis aplicarea loviturilor care ar fi putut provoca

decesul, ca rezultata efectul nu a fost produs.

Condamnatul a atacat această hotărîre, motivînd că nu este de acord cu hotărîrile

contestate, deoarece că nu s-a făcut o analiza profundă tuturor probelor administrate în urma

cercetării judecătoreşti, şi el consideră că acţiunile sale nu constituie o infracţiune, ci există

legitimă apărare şi starea de extremă necesitate.

Potrivit materialelor dosarului, textelor sentinţei şi deciziei instanţei de apel, probelor

prezentate de procuror ce au ost administrate şi apreciate în mod obiectiv, iar în ansamblu cu

probele apărării, la fel administrate şi apreciate în mod obiectiv, au format convingerea

judecătorilor că vinovăţia lui B. este dovedită pronunțându-se o hotărîre de condamnare care

Colegiul, o consideră legală şi întemeiată. Deoarece, în cauză, nu este prezentă starea de

extremă necesitate, condamnatul, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dădea seama că provoacă

urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Le fel

nu este prezentă nici legitima apărare, deoarece victimele nu au întreprins un atac direct, imediat,

material şi real, îndreptat asupra lui B. sau a mamei sale.

Un alt moment esenţial asupra căruia dorim să ne expunem şi care naşte discuţii în teoria

153

şi practica aplicării normelor de drept penal este cel referitor la diferenţele dintre instituţiile stării

de extremă necesitate şi riscul întemeiat. Dacă ambele au aceeaşi importanţă juridică şi socială,

ambele în final sunt îndreptate spre înlăturarea unui pericol se ameninţă interesele legale, chiar şi

măsurile luate în cazul riscului întemeiat, după natura lor juridică sunt asemănătoare cu acţiunile

comise în stare de extremă necesitate, atunci diferenţele esenţiale, care ne permit delimitarea

riscului întemeiat de starea de extremă necesitate constau în următoarele:

1) dacă situaţia riscului întemeiat apare în urma unui comportament al persoanei ce

prezintă o anumită semnificaţie socială, care conştient încalcă regulile tradiţionale stabilite în

diverse sfere ale activităţii umane pentru a obţine un efect mai mare, atunci starea de extremă

necesitate este creată de pericolul ce ameninţă interesele legale izvorul căruia sunt fenomenele

sau evenimentele naturale ori sociale, mecanismele defectate, procesele biologice sau fiziologice,

acţiunile agresive ale animalelor sau păsărilor, acţiunile agresive ale oamenilor;

2) în cazul riscului întemeiat fapta persoanei este îndreptată spre atingerea scopului

socialmente - util, iar în stare de extremă necesitate – spre înlăturarea pericolului existent;

3) în cazul riscului întemeiat, prejudiciul cauzat ca urmare a faptei îndreptate spre

înlăturarea pericolului, este întotdeauna ca unul ce poate să apară, posibil, iar în cazul stării de

extremă necesitate – este unul necesar pentru înlăturarea pericolului existent;

4) în cazul riscului întemeiat există posibilitatea ca pericolul ce ameninţă să nu poată fi

înlăturat, iar în cazul stării de extremă necesitate este obligatorie înlăturarea cu succes a

pericolului existent;

5) pentru riscul întemeiat nu sunt prevăzute nici un fel de limite a prejudiciului, pentru

starea de extremă necesitate – prejudiciul cauzat trebuie să fie mai mic decît cel evitat;

6) în cazul riscului întemeiat, prejudiciul poate fi cauzat doar terţelor persoane, în stare de

extremă necesitate – nu doar terţelor persoane, dar şi celui care singur a fost izvor de pericol

social.

Starea de extremă necesitate poate veni în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul

penal al faptei. Ea poate veni în concurs cu legitima apărare. Una dintre situaţiile cele mai

complexe ce se pot ivi este aceea în care două ori mai multe persoane se află deodată în aceeaşi

stare de extremă necesitate şi sînt nevoite să-şi îndrepte acţiunea de salvare una împotriva alteia,

fiecare fiind agresor faţă de cealaltă persoană (de exemplu, în cazul persoanelor care se înghesuie

pentru a se salva dintr-o clădire cuprinsă de incendiu).

Starea de extremă necesitate poate veni în concurs şi cu constrîngerea fizică, atunci cînd

peste starea de extremă necesitate se suprapune constrîngerea fizică, sporindu-i eficienţa (de

exemplu, un conducător de autovehicul, vrând să evite lovirea unui pieton apărut pe neaşteptate

pe stradă, virează brusc lovind pe un altul pe care nu îl văzuse). De asemenea, starea de extremă

154

necesitate poate veni în concurs cu eroarea de fapt, fie cu privire la existenţa pericolului sau a

gravităţii acestuia, cînd persoana se consideră în mod greşit în stare de extremă necesitate şi

acţionează ca atare, deşi nu avea, în realitate temei pentru aceasta ( aşa-numita stare de extremă

necesitate putativă sau aparentă), fie cu privire la posibilitatea de a înlătura pericolul, în sensul că

făptuitorul consideră din eroare că săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală era singura cale de

salvare, deşi în realitate existau şi alte căi sau mijloace. În astfel de situaţii, dacă persoana nu şi-a

putut da seama de realitate, în condiţiile în care a acţionat, va exista stare de extremă necesitate,

fapta fiind lipsită de caracter penal şi neatrăgând răspunderea penală.

În opinia mai multor autori [193 , p. 344], starea de extremă necesitate înlătură caracterul

penal a faptei comise, deoarece făptuitorul săvârşeşte fapta fără vinovăţie. El este constrîns să

acţioneze în funcţie de pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege, fiindcă numai

săvârşind o faptă prevăzută de legea penală el poate salva interesele ocrotite de legea penală.

Aparent, făptuitorul săvârşeşte fapta în mod voit, dar – în realitate – voinţa lui este constrînsă de

necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în momentul săvârşirii faptei el nu avea

posibilitatea să-şi determine şi să-şi dirijeze liber voinţa.

Unii autori [115, p. 258], mai mult decît atît, consideră că faptei comise în stare de

extremă necesitate îi lipseşte nu numai vinovăţia, dar şi pericolul social, ea fiind o reacţie

legitimă, firească – recunoscută ca atare de conştiinţa socială – în faţa unui pericol grav şi

iminent.

Nu suntem de acord nici cu afirmaţia că atunci cînd fapta prevăzută de legea penală a fost

săvârşită de un terţ, care a intervenit în favoarea unei persoane sau a unui interes public aflate în

pericol, înlăturarea caracterului penal a faptei se bazează mai puţin pe ideea de constrîngere

psihică şi mai mult pe ideea de solidaritate şi datorie socială care, în principal, înlătură factorul

intelectiv şi numai indirect exercită o constrângere asupra voinţei.

Mai mulţi autori [138, p. 176] au serioase rezerve faţă de opinia cum că, faptele săvârşite

în condiţiile stării de extremă necesitate ar fi, in abstracto, lipsite de pericol social, cu motivaţia

că o asemenea faptă ar fi o reacţie legitimă, firească - recunoscută ca atare de conştiinţa socială.

După ei, în primul rând, acţiunea săvârşită are ca efect imediat - în anumite cazuri -

lezarea altor valori sociale, e drept, de mai mică importanţă dar deopotrivă ocrotite de lege sau, şi

mai precis, lezarea drepturilor unor terţi inocenţi. Dacă în cazul legitimei apărări lezarea

drepturilor sau persoanei agresorului este justificată de însuşi faptul ilicit al agresiunii, în cazul

stării de extremă necesitate fapta, cu atât mai mult cu cât prejudiciază un nevinovat, nu poate fi

considerată socialmente lipsită de pericolul social necesar pentru existenţa infracţiunii. Aşa cum

s-a adăugat, „este dificil de calificat ca socialmente utilă - şi, lipsită de pericol social - fapta

naufragiatului care smulge scândura care ţinea la suprafaţa apei pe un altul pentru a se salva pe

155

sine, sau fapta celui care în timpul unui incendiu calcă în picioare, răneşte sau chiar ucide pe alţi

semeni în învălmăşeala produsă”.

În al doilea rând, cel care săvârşeşte o faptă în condiţiile stării de extremă necesitate are

întotdeauna posibilitatea unei opţiuni, a unei alegeri între sacrificiul valorii sociale aflate în

pericol, pe de o parte, şi sacrificarea drepturilor sau intereselor altuia. Alegerea sa, în sensul de a

acţiona, implică în mod necesar asumarea unui risc, mai mult sau mai puţin conştient. Dacă

valoarea sacrificată este mai mică decât cea salvată fapta nu va constitui infracţiune şi s-ar putea

considera că societatea trage un profit (un om salvat în loc de doi pierduţi) dar, aşa cum - de

asemenea - s-a subliniat, „...nu perspectiva acestui folos pentru societate poate transforma o faptă

prevăzută de legea penală într-o faptă socialmente utilă, iar pe făptuitor, într-un judecător

suveran al situaţiei cu atribuţii de a-şi exercita preferinţa în faţa unei alternative, în virtutea unui

drept recunoscut”. Prin urmare, inexistenţa unui drept preexistent de a acţiona într-un anumit

mod face ca fapta, astfel comisă, să prezinte totuşi un anumit grad de pericol social.

În al treilea rând, dacă, în mod curent, faptele comise în stare de extremă necesitate nu ar

prezenta acest pericol social sau gradul de pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni

n-ar mai fi fost necesară existenţa acestei instituţii a dreptului penal. Existenţa însăşi a instituţiei

stării de extremă necesitate şi a unor condiţii anume determinate în care faptele nu constituie

infracţiuni demonstrează, per a contrario, că dacă nu ar fi existat starea de extremă necesitate ori

n-ar fi îndeplinite aceste condiţii speciale, fapta ar constitui infracţiune, prezentând deci, în

genere, pericolul social necesar existenţei acesteia. De vreme ce legiuitorul a incriminat fapte de

genul celor ce pot fi comise în condiţiile stării de necesitate ei cred că acesta a considerat că

asemenea fapte prezintă pericolul social generic care să impună aplicarea reactivă a legii penale,

acest pericol constituind, criteriul fundamental al incriminării.

Caracterul penal al faptei este definit în doctrina penală ca o „însuşire sintetică a faptei ce

decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii” [33 , p. 217].

Astfel, lipsa oricărei dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii exclude existenţa

caracterului penal al faptei, existenţa infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, răspunderea penală.

Starea de extremă necesitate este, deci, starea în care se află o persoană care este nevoită

să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent interesele

ocrotite de prescripţia normei de drept penal.

Cu siguranţă că, în acest caz, persoana îşi dă seama de urmările faptei sale, îşi dă seama şi

despre fapta pe care urmează să o execute, deci factorul volitiv al vinovăţiei există, de asemenea

există şi voinţa, deoarece persoana face ceea ce a ales conştient să facă, doar că voinţa nu este

determinată de o libertate absolută, ci este influenţată de constrîngerea psihică creată de apariţia

pericolului. Aşadar, vinovăţia există, însă este determinată de constrîngere, de nevoia de salvare,

156

care îndreaptă persoana spre alegerea unui mod concret de comportare.

Fapta săvîrşită în stare de extremă necesitate, dacă respectă limitele legale, nu prezintă

pericol social, dar este utilă, raţională şi necesară.

Deci, ca instituţie a dreptului penal starea de extremă necesitate a fost cunoscută din cele

mai vechi timpuri.

La etapa actuală, pentru toţi cetăţenii, dreptul de a acţiona în stare de extremă necesitate

formează un drept subiectiv, iar pentru anumite categorii de persoane, acţiunea în stare de

extremă necesitate este nu doar o datorie morală, dar şi o obligaţie juridică.

Prin stare de extremă necesitate sunt apărate interesele legale ale persoanei, ale terţelor

persoane, ale societăţii sau statului. Nu ne putem însă referi la starea de extremă necesitate,

atunci cînd persoana cauzând prejudiciu unor interese ocrotite de legea penală, îşi apără

interesele personale ilegale sau interesele ilegale ale terţelor persoane.

Fapta săvîrşită în stare de extremă necesitate, dacă respectă limitele legale, nu prezintă

pericol social, dar este utilă, raţională şi necesară.

Cu toate că starea de extremă necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei şi este definită de legiuitor în art.38 din Codul penal al Republicii Moldova, cu regret, în

practica judiciară ea încă mai este confundată cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei

cum este, legitima apărare sau riscul întemeiat.

4.2. Condiţiile stării de extremă necesitate

4.2.1. Condiţii privind pericolul

Din analiza dispoziţiei art.38 CP al RM rezultă că existenţa stării de extremă necesitate

presupune, pe de o parte, un pericol care creează starea de extremă necesitate, iar pe de altă parte

un act săvîrşit pentru salvarea de la acel pericol. În mod corespunzător, condiţiile prevăzute de

lege pentru existenţa stării de extremă necesitate se referă unele la pericol, altele la fapta săvîrşită

pentru salvarea de la pericol. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ.

Condiţiile privind pericolul. Condiţiile legalităţii stării de extremă necesitate care

privesc pericolul după unii autori [223, p. 127] sunt:

- existenţa izvorului de pericol;

- existenţa însăşi a pericolului;

- realitatea pericolului.

După alţi autori [27, p. 17; 33, p. 243-244], pericolul, pentru ca să dea naştere stării de

extremă necesitate, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

157

- să fie iminent;

- să ameninţe valorile indicate în art.38 alin.2 CP al RM;

- să fie inevitabil.

Apariţia stării de extremă necesitate este determinată, în primul rînd, de existenţa unui

izvor de pericol social ce ameninţă interesele ocrotite de lege. Izvoare de pericol pentru aceste

interese pot fi diverse.

În cazul stării de extremă necesitate, pericolul care ameninţă persoana, bunurile sau

interesul public pentru ocrotirea cărora se întreprinde acţiunea de salvare, îşi poate avea sursa

într-un eveniment accidental, provocat de o energie străină, de cele mai multe ori fără nici o

legătură cu persoana expusă pericolului. Astfel, izvorul pericolului poate fi o forţă naturală (de

exemplu, un trăsnet a aprins/incendiat casa unei persoane care, pentru a stinge focul comite o

violare a domiciliului unui vecin spre a lua un stingător); o calamitate naturală (o inundaţie, un

cutremur de pămînt, o alunecare de teren); un eveniment social (de exemplu, în timpul

războiului, şeful unei coloane motorizate, urmărită de inamic şi rămas fără combustibil, pătrunde

cu forţa într-un depozit, de unde însuşeşte combustibilul necesar); o stare fiziologică (foame,

sete, răcirea timpului) sau biologică (o boală, o stare în care se poate afla persoana). De exemplu,

tatăl unui copil bolnav, aflat în pericol iminent de moarte, pătrunde noapte în singura farmacie

din localitate, de unde sustrage medicamentul salvator, or, soţul răpeşte automobilul parcat la

marginea drumului pentru a-şi transporta soţia care naşte în localitatea vecină la maternitate,

după care întoarce automobilul proprietarului. Izvor de pericol ce dă naşte stării de extremă

necesitate pot fi şi acţiunile agresive ale animalelor sălbatice sau domestice, ori ale păsărilor

(de exemplu, o persoană care se odihneşte în pădure, a fost atacată de un şarpe, o specie foarte

rară, protejată de stat, distrugerea căreia este pedepsită de lege). Este posibil ca pericolul să fie

creat prin fapte omeneşti, prin comportări imprudente sau necontrolate (de exemplu, traversarea

în fugă a unei străzi aglomerate, prin locuri nepermise sau o persoană fiind atacată de un nebun

deosebit de agresiv, caută să scape, refugiindu-se într-o casă, prin distrugerea uşii de la intrare).

Nu este exclus ca pericolul să fie generat de însăşi persoana pentru care se efectuează acţiunea de

salvare (de exemplu, în cazul unei persoane care a căzut de la etajul unei clădiri şi pentru

salvarea căreia este folosit fără drept un automobil parcat în apropiere sau în cazul persoanei care

intenţionat ori din imprudenţă și-a aprins propria casă, aceasta devenind izvor de pericol pentru

toate casele din jur).

Mecanismele defectate la fel pot fi izvor de pericol şi, respectiv, temei pentru a acţiona în

stare de extremă necesitate. Astfel, dacă motorul unui avion aflat în aer s-a defectat, aviatorul,

care a sărit cu paraşuta din acest avion, nu va purta răspundere pentru distrugerea avionului. El se

afla în stare de extremă necesitate.

158

Reieşind din şirul izvoarele posibile de pericol ce pot provoca starea de extremă

necesitate, nu putem fi de acord cu autorul Miliucov S.F. [221, p. 124], care consideră că în

toate cazurile starea de extremă necesitate poate fi provocată doar de izvoare (surse) ce prezintă

pericol social. Art.38 CP RM vorbeşte despre „salvarea de la un pericol”, dar nu despre „salvarea

de la un pericol social”, dispunînd astfel, că izvor de pericol, pentru înlăturarea căruia este

cauzată o daună, poate fi orice pericol, care ameninţă interesele ocrotite de lege. De exemplu,

procesele fiziologice şi cele biologice care se produc în organismul omului nu pot fi examinate

ca izvor de pericol social.

În literatura de specialitate chiar s-au exprimat opinii contradictorii cu privire la problema

dacă foamea, frigul, setea şi alte necesităţi fiziologice pot crea o stare de extremă necesitate care

să justifice săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către cel ce se află în asemenea

situaţii.

În cadrul unei opinii, s-a susţinut că necesităţile organice nu sînt forţe care să creeze stări

de extremă necesitate.

Într-o altă părere [193, p. 348], se susţine că, uneori, necesităţile fiziologice sînt de natură

să tulbure facultăţile mintale ale făptuitorului, ceea ce ar fi de natură să înlăture caracterul penal

al faptei săvîrşite, într-o situaţie în care facultăţile mintale îi sînt grav tulburate.

Sîntem de acord cu această ultimă opinie, dar credem că, în această ipoteză caracterul

penal al faptei nu este înlăturat de starea de extremă necesitate, ci mai degrabă de

iresponsabilitatea făptuitorului.

Nu este stare de extremă necesitate persoana în cazul în care nu are suficiente mijloace

de trai, fură alimentele alteia, fără a încerca să soluţioneze problema sa într-un alt mod, legal.

Starea de extremă necesitate poate fi provocată şi de cîteva împrejurări luate în cumul.

Uneori apare întrebarea, dacă poate fi examinată ca stare de extremă necesitate, situaţia,

cînd persoana prin acţiunile sale social-periculoase a provocat pericol de cauzare a daunei unor

interese ocrotite de lege, după care a înlăturat această daună prin acţiunea în stare de extremă

necesitate. Dacă persoana intenţionat creează stare de extremă necesitate pentru ca, sub pretextul

înlăturării unui prejudiciu mai mare să cauzeze daună unui alt interes ocrotit de lege, atunci

starea de extremă necesitate lipseşte, iar această persoană trebuie să poarte răspundere pe baze

generale. Această acţiune poartă denumirea de „ provocare a stării de extremă necesitate” [218,

p. 472]. Despre inadmisibilitatea provocării stării de extremă necesitate se conţin prevederi

directe în codurile penale ale unui şir de ţări (de exemplu, p.5 art.20 al Codului penal spaniol).

Diferită este situaţia, dacă persoana prin acţiunile sale a creat pericolul provocării

prejudiciului unui interes ocrotit de lege din imprudenţă, după care pentru înlăturarea acestui

pericol provoacă o daună mai mică altor interese. În aşa o situaţie putem vorbi despre starea de

159

extremă necesitate. De exemplu, vânătorul X. la traversarea unui râu, din imprudenţă s-a lipsit de

rezervele de produse alimentare. Peste un interval de timp el a depistat un mic depozit de

produse alimentare şi haine, din care el a luat cele necesare pentru o săptămînă, în care după

calculele lui trebuia să ajungă la cea mai apropiată localitate. X. a acţionat în stare de extremă

necesitate, provocată de imprudenţă, salvându-şi viaţa prin sustragerea comisă.

Acţiunile persoanei comise din imprudenţă, pot fi şi infracţionale. Dar şi în aceste cazuri,

persoana ce a cauzat un prejudiciu mai mic decît cel evitat, care nu putea fi înlăturat prin alte

mijloace, nu va purta răspundere, după unii autori [218, p. 473], deoarece a acţionat în stare de

extremă necesitate. Astfel, dacă o persoană a provocat din imprudenţă altei persoane o vătămare

gravă a integrităţii corporale, iar pentru a-l transporta la spital, a luat un cal străin, care fiind

istovit de puteri în cele din urmă a murit, persoana nu va purta răspunderea penală pentru răpirea

şi decesul calului, deoarece a acţionat în stare de extremă necesitate.

Pericolul se poate ivi ca urmare a oricărei împrejurări, stări, situaţii sau fapte, existând

posibilitatea de a fi o urmare a unei fapte săvârşite de însăşi persoana aflată în pericol.

Referitor la crearea situaţiei generatoare de pericol de către însăşi persoana ameninţată, s-

a pus problema de a şti dacă există sau nu stare de extremă necesitate atunci când ivirea

pericolului s-a datorat culpei celui ce săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală. În practică,

asemenea cazuri sunt destul de frecvente, datorându-se, în principal, neglijenţei, uşurinţei sau

imprudenţei sau chiar intenţiei persoanei în cauză.

S-a arătat că cel care a provocat voluntar un incendiu şi care, fiind surprins de

repeziciunea propagării focului, pentru a se salva de la un pericol iminent şi inevitabil, omoară în

învălmăşeală o altă persoană, se află în stare de extremă necesitate în ce priveşte această a doua

faptă, dar va fi tras la răspundere pentru incendierea cu consecinţe deosebit de grave [138, p.

184-185].

Suntem de acord că starea de extremă necesitate trebuie analizată ca o stare de fapt

obiectivă şi că ea poate să existe sau nu. Aceasta este pe deplin valabil în cazul evenimentelor

accidentale independente de voinţa şi conştiinţa făptuitorului, cum ar fi situaţia în care starea de

pericol s-a datorat unei fapte voite a celui salvat de un terţ, a unui cutremur etc. Dacă această

stare obiectivă îşi are sorgintea într-o faptă intenţionată generatoare de pericol pentru propria

persoană a făptuitorului, imediat anterioară, problema existenţei sau inexistenţei stării de extremă

necesitate va suscita întotdeauna discuţii întrucât această stare obiectivă este rezultatul nemijlocit

al unei acţiuni caracterizate printr-o poziţie subiectivă delictuoasă. Cu atât mai mult va fi

îndoielnică existenţa stării de extremă necesitate când faptul generator de pericol intră în sfera

ilicitului penal. Chiar dacă în momentul apariţiei pericolului, sub presiunea incorigibilă a

necesităţii, făptuitorul acţionează fără vinovăţie, existenţa vinovăţiei anterioare – în sensul legii

160

penale - nu trebuie ignorată în stabilirea existenţei sau inexistenţei stării de extremă necesitate. A

proceda altfel înseamnă, după părerea noastră, a rupe în mod artificial lanţul cauzal şi a admite că

o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală, să nu constituie totuşi infracţiune,

deşi îşi are originea într-o anumită formă de vinovăţie penală.

O altă condiţie este existenţa, prezenţa pericolului. Prezent este recunoscut acel pericol,

care a apărut sau atunci cînd există o ameninţare nemijlocită de cauzare a unui prejudiciu

intereselor ocrotite de lege. Atît pericolul viitor, cît şi cel care a trecut deja, nu poate da naştere

stării de extremă necesitate. Starea de extremă necesitate, însă, poate să apară şi nemijlocit,

înainte de apariţia pericolului ce ameninţă interesele ocrotite de lege, cînd apariţia lui peste un

anumit interval de timp, pe parcursul căruia este imposibil de luat careva măsuri de înlăturare a

lui, este imposibilă [242, p. 185]. În acest caz este interesant exemplul în care este aruncat un

automobil de pe un pod cu cale ferată, pe care peste un minut conform orarului, trebuie să treacă

un tren.

Cu alte cuvinte, prezenţa pericolului înseamnă că pericolul a apărut şi există. Prezenţa

pericolului presupune că pericolul încă nu a trecut. Cauzarea prejudiciului după ce pericolul a

trecut, nu poate fi recunoscută ca fiind comisă în stare de extremă necesitate. De exemplu, astfel

de situaţii pot să apară în legătură cu anumite calamităţi naturale, care pot fi folosite drept pretext

pentru a însuşi averea străină, după trecerea calamităţii.

Nu putem vorbi despre prezenţa pericolului, atunci cînd apariţia lui este posibilă doar în

viitor. Pentru prevenirea prejudiciului, care poate fi provocat de pericolul posibil în viitor,

trebuie de luat măsuri de preîntîmpinare, ce nu sunt legate de pricinuirea daunei intereselor

ocrotite de lege. De exemplu, de cumpărat stingător, de făcute rezerve de apă şi nisip pentru a

lichida incendiul ce poate să aibă loc în viitor.

Este posibilă, în practică, şi existenţa unor stări limitrofe, atunci cînd momentul apariţiei

şi dispariţiei pericolului nu sunt destul de clare pentru persoană. Astfel, ciobanul N., fiindu-i

frică să nu fie atacat de lupi, urmele cărora au fost observate de-a lungul drumului, pe unde se

întorcea cu turma în sat, a condus turma pe alt drum, mai mlăştinos, şi drept rezultat două oi s-au

înecat. Atacul lupilor asupra turmei nu s-a început, însă ciobanul nu putea să aştepte acest lucru,

deoarece, după aceasta ar fi fost prea tîrziu de-a mai lua careva măsuri [232, p. 22].

O altă condiţia referitoare la pericol este aceea – pericolul să fie real, adică să existe în

realitate şi nu în imaginaţia persoanei. Comiterea unor acţiuni, legate de cauzarea prejudiciului,

în caz de pericol imaginar în literatura de specialitate poartă denumirea de „stare de extremă

necesitate putativă sau aparentă” [223 , p. 130]. Întrebarea despre răspunderea penală în caz de

stare de extremă necesitate putativă, la fel ca şi în caz de legitimă apărare putativă, se

soluţionează reieşindu-se din regulile generale referitoare la influenţa erorii de fapt asupra formei

161

vinovăţiei. Dacă persoana sub influenţa împrejurărilor nu conştientizează şi nici nu putea să

conştientizeze eroarea în presupunerile sale referitor la existenţa pericolului, atunci răspunderea

penală de exclude.

Referitor la realitatea existenţei pericolului, art.38 CP al RM utilizează termenul de

pericol „iminent”. Termenul de „pericol iminent” include în sine şi condiţia „prezenţa

pericolului”, dar şi „pericolul real”.

Pericolul se consideră iminent, dacă ameninţă să aducă atingere valorilor protejate de

lege în orice moment, nemaifiind timp pentru a se lua alte măsuri pentru salvarea acestora.

Iminent înseamnă care e gata să se producă, să se întâmple [113, p. 494].

Practica judiciară este destul de controversată atunci cînd soluționează întrebarea despre

iminenţa pericolului în cazul stării de extremă necesitate. Astfel, în dosarul nr.1ra-721/10 din 27

iulie 2010 judecătorul Arhip V. a avut opinie separată nefiind de acord cu colegii săi care au

stabilit în acest caz prezenţa stării de extremă necesitate. În opinia D-lui în situaţia dată nu poate

fi vorba despre stare de extremă necesitate, ci de spre o infracţiune incriminată prin art. 328 alin.

(3), lit. a), d) Cod penal, manifestată prin faptul, că A. aflîndu-se în funcţie de şef al Direcţiei

sanitaro-veterinară a Departamentului Veterinărie cu Inspectoratul Veterinar de Stat, iar din

06.10.03, - Şef adjunct al Direcţiei Generale Medicină Veterinară cu Inspectoratul Veterinar de

Stat, în anul 2003, a depăşit atribuţiile sale de serviciu şi încălcând prevederile ordinului nr. 84

din 13.04.2000, a eliberat 31 avize pentru importul în Republica Moldova a produselor de uz

veterinar, neînregistrate în Registrul Naţional, în rezultatul acestor acţiuni, în folosul statului nu

au fost încasate mijloace băneşti în sumă de 322.500 lei, prin ce a cauzat daune intereselor

publice în proporţii considerabile.

Prin sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău din 03 aprilie 2007, A. a fost achitat

pe art. 328 alin. (3), lit. a), d) Cod penal, pe motiv că fapta a fost comisă în stare de extremă

necesitate.

Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 26 martie 2009, a fost

respins, ca nefondat, apelul procurorului, fiind menţinută hotărîrea atacată.

Majoritatea colegiului instanţei de recurs, cu opinia cărora nu a fost de acord, prin decizia

din 27 iulie 2010, a respins ca inadmisibil recursul procurorului şi a menţinut hotărîrile de

achitare a inculpatului A. Instanța a menţionat la acest segment că unul din cazurile cînd se

adoptă sentinţa de achitare este atunci cînd se constată existenţa unei cauze, prin care este

exclusă răspunderea penală, ceea ce se echivalează cu nevinovăţia inculpatului. Sentinţa de

achitare se adoptă în cazul în care, probele administrate în cauză nu pun la îndoială vinovăția

celui achitat. El a considerat că vinovăţia inculpatului A. în comiterea infracţiunii incriminate a

fost dovedită pe deplin în cadrul şedinţelor de judecată, însă la pronunţarea hotărîrilor sale

162

instanţele judecătoreşti nu au interpretat şi aplicat corect normele de drept material, precum şi

cele de drept procedural, deoarece au dat o apreciere necuvenită probelor prezentate de acuzator.

Astfel, nici prima instanţă, nici instanţa de apel şi nici instanţa de recurs, dispunînd

achitarea inculpatului A. pe motiv că fapta a fost comisă în stare de extremă necesitate, nu au

indicat în hotărîrile sale norma de drept material care reglementează condiţiile stării de extremă

necesitate şi nici nu au examinat dacă fapta imputată întruneşte aceste condiţii.

Conform art.38 alin.(2) Cod penal, este în stare de extremă necesitate persoana care

săvârșește fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori

un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

Din norma citată a evidenţiat următoarele condiţii al stării de extremă necesitate

privitoare la pericolul social: 1. pericolul să fie iminent; 2. pericolul să ameninţe viaţa,

integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor persoane ori un interes public; 3. să nu

poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

În sensul art.38 alin.(2) Cod penal, prin pericol iminent se înţelege situaţia, întâmplările,

care pun în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se

producă. Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege:

viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, interesul public.

Judecătorul dat a considerat că instanţele în hotărîrile sale nu au constatat existenţa unui

pericol iminent şi actual. A fost de părerea că probele pe care instanţele le-au pus la baza

sentinţei de achitare nu au dovedit existenţa unui asemenea pericol. Astfel, instanţele au susţinut

că din concluziile Notei informative a Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr.612

din 21 iunie 2006, concluziile Raportului de expertiză al Centrului veterinaro-diagnostic

republican din 25 decembrie 2006 şi concluziile Raportului de contraexpertiză efectuat de

institutul de zoologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei rezultă că a fost admisibil şi posibil

importul preparatelor şi medicamentelor de uz veterinar neînregistrate, în legătură cu situaţia

epizootică nefavorabilă în republică.

A mai menţionat că contrar art.95 CPP, probele sus menţionate sunt inadmisibile unei

sentinţe de achitare, deoarece nu sunt pertinente, concludente şi utile.

Dânsul a reiterat că A. a fost pus sub învinuire de organul de urmărire penală pentru

comiterea infracţiunii prevăzute de art. 328 alin. (3), lit. a), d) Cod penal, manifestat prin faptul,

în perioada anului 2003 cu depăşirea atribuţiilor sale de serviciu a eliberat 31 avize pentru

importul în Republica Moldova a produselor de uz veterinar, neînregistrate în Registrul Naţional.

În temeiul art.30 al Legii nr.1456 din 25 mai 1993 cu privire la activitatea farmaceutică,

Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei autorizează importul medicamentelor de uz veterinar şi

articolelor veterinare, neînregistrate în Republica Moldova doar în cazuri excepţionale (expoziţii,

163

cataclisme, catastrofe ş.a.). În temeiul art.1 al Legii Serviciului Protecţiei Civile şi Situaţiilor

Excepţionale nr.93 din 25 aprilie 2007, situaţie excepţională este întreruperea condiţiilor

normale de viaţă şi activitate a populaţiei la un obiectiv sau pe un anumit teritoriu în urma unei

avarii, catastrofe, calamităţi cu caracter natural sau biologico-social, care au condus sau pot

conduce la pierderi umane şi material.

În acelaşi context a menţionat că legislaţia naţională stabileşte imperativ condiţiile şi

modul de declarare şi de existenţă a situaţiei excepţionale şi de epizootie. La materialele

cauzei nu este nici o probă care ar confirma faptul că în perioada anului 2003, perioada în care A.

a eliberat avizele, au fost declarate astfel de situaţii. Mai mult ca atît, contrar concluziilor

instanţelor, prin scrisoarea Aparatului Guvernului nr.1217-710 din 27 decembrie 2005 cu

certitudine se atestă faptul că în perioada anilor 1999 – 2004 pe teritoriul Republicii Moldova

starea excepţională în legătură cu epidemii, epizootii sau epifitotii nu s-a declarat.

Prin urmare, reieşind din concluziile şi din conţinutul Notei informative, Raporturilor de

expertiză şi de contraexpertiză, care au fost puse la baza sentinţei de achitare, a conchis că aceste

probe nu contribuie la soluţionarea prezentei cauze şi nu au legătură cu obiectul procesului.

Această concluzie s-a bazat şi pe faptul că conţinutul acestor acte reflectă un studiu ştiinţific al

situaţiei în sectorul zootehnic şi prezintă în sine o concluzie referitoare la acţiunile de îndeplinire

a programului strategic de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale.

Nici una din probele menţionate mai sus, nu conţine informaţia privind localitatea sau

teritoriul existenţei cazului excepţional, care ar genera necesitatea importării medicamentelor

neînregistrate. Mai mult ca atît, nu sunt probe care ar confirma că avizele eliberate au fost

eliberate pentru importul medicamentelor anume pe teritoriul în care exista situaţia excepţională,

dacă o astfel de situaţie a existat. Nici instanţele de judecată nu au elucidat aceste circumstanţe

extrem de importante pentru calificarea acţiunilor inculpatului.

Din probele menţionate a rezultat că avizele eliberate de A. au fost eliberate pentru

importul preparatelor de uz veterinar neînregistrate care au avut drept scop profilaxia şi

combatere a bolilor la animale. Însă, aceste probe nu elucidează şi nici instanţele nu au elucidat

momentul dacă în Republica Moldova la acel moment nu erau deja înregistrate preparate de uz

veterinar analogice celor importate.

Mai mult ca atît, instanţele nu au elucidat circumstanţa dacă avizele eliberate de A. au

fost eliberate pentru preparate de uz veterinar ce ţin exclusiv de ameliorarea cazurilor şi

situaţiilor epizootice.

Or, din opinia separată la Raportul de contraexpertiză a controlorului – revizor principal

S., rezultă că nu toate produsele de uz veterinar pentru importul cărora A. a eliberat avize ţin de

ameliorarea situaţiei epizootice din Republica Moldova, deoarece aceste produse sunt utilizate la

164

tratarea sau profilactica bolilor animalelor domestice, diferite de cele epizootice (exemplu:

untură de peşte, drojdii de bere cu vitamine, „Травка для кошек”, „Здоровые почки для

кошек”, „Здоровые почки для собак”, ş.a.).

Examinînd Raportul de contraexpertiză am constatat că experţii au efectuat o interpretare

a noţiunii de „cazuri excepţionale” utilizată la alin.(2) art.30 al Legii cu privire la activitatea

farmaceutică. Judecătorul Arhip V. a considerat că această interpretare este inadmisibilă,

contrară legii şi nu putea fi luată în consideraţie la examinarea cazului, deoarece unicul organ

împuternicit de a interpreta oficial legea este organul legislativ.

El a mai considerat necesar să noteze la acest segment că condiţia de pericol iminent

înseamnă că pericolul încălcării intereselor ocrotite de lege are loc în realitate şi nu în imaginaţia

persoanei. Factorii existenţei obiective trebuie să vorbească despre faptul că într-adevăr are loc

un pericol de încălcare a intereselor de stat, obşteşti sau personale. Numai în cazul cînd acţiunea

este săvîrşită pentru a preîntîmpina pericolul real ea poate fi licită, adică poate fi considerată ca

stare de necesitate. Pericolul fictiv, creat de imaginaţia bogată a persoanei, nu poate crea starea

de extremă necesitate. În consecinţa celor expuse, D-lui a considerat că la caz nu a fost dovedită

existenţa unui pericol iminent, adică existenţa în perioada anului 2003 a situaţiei excepţionale în

legătură cu epizootii, care l-ar fi determinat pe A. la acţiunile de eliberare a avizelor din speţă.

O altă condiţie, în temeiul art.38 Cod penal privind pericolul în cazul stării de necesitate

este că pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decît prin

săvîrşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie

apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să

acţioneze.

S-a menţionat că pe lîngă faptul că instanţele nu au examinat această condiţie obligatorie,

ea nici nu a fost dovedită în cadrul procesului penal. Mai mult, din probele acumulate cu

certitudine rezultă inexistenţa acestei condiţii, deoarece atunci cînd nu există un pericol iminent

şi inevitabil, nu poate exista nici situaţia în are acest pericol să fie înlăturat doar prin săvîrşirea

unei fapte prevăzută de legea penală.

Avizele eliberate de A. au fost eliberate pe parcursul anului 2003, adică A. a săvîrşit

continuu activitatea de eliberarea a vizelor pentru importul produselor farmaceutice veterinare

neînregistrate în registrul naţional. Or, conform legislaţiei naţionale înregistrarea produselor

farmaceutice durează pînă la 10 zile. Astfel, că existau alte căi, decît prin săvîrşirea unei fapte

prevăzută de legea penală, pentru a prevenirea pericolului.

Din cele expuse mai sus a statuat că concluziile incomplete expuse de instanţele de

judecată în hotărîrile sale, fără a face o referire şi analiză a art.38 Cod penal, precum şi

interpretarea şi prezentarea contradictorie a probelor dosarului, fără a se arată o apreciere privind

165

admisibilitatea acestor probe în temeiul art.95 CPP, constituie o nemotivare a hotărîrilor

judecătoreşti [106].

Pentru existenţa stării de extremă necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe

punctul de a se trece de la ameninţarea cu răul, la producerea efectivă a acestuia. Condiţia este

îndeplinită, bineînţeles, şi în cazul în care pericolul a devenit actual, adică atunci cînd s-a

declanşat deja.

Pericolul este iminent până când devine actual, între aceste două momente existând,

uneori, un interval de timp ce poate permite luarea altor măsuri eficiente de salvare a valorilor

prevăzute de lege. S-a susţinut că existenţa stării de extremă necesitate subzistă şi în situaţia în

care pericolul a devenit actual dar aceasta nu mai poate exista dacă pericolul a încetat de a mai fi

actual [114, p. 200; 168, p. 282]. Având în vedere că pericolul este actual din momentul

declanşării sale efective până în momentul încetării, considerăm că starea de extremă necesitate

poate fi invocată numai dacă valorile sociale prevăzute de lege nu au fost încă lezate, în caz

contrar nemaifiind vorba de o salvare propriu-zisă , astfel cum cer dispoziţiile art.38 alin.(2)

C.p.R.M., acţiunea pentru înlăturarea pericolului nu mai apare ca fiind necesară. Totuşi,

considerăm că existenţa stării de extremă necesitate nu poate fi contestată dacă chiar în situaţia

unui pericol ce a început să-şi producă efectul - lezând, într-o anumită măsură, valorile prevăzute

de lege - fapta era necesară chiar şi numai pentru salvarea, pro parte, a valorilor respective, cu

condiţia de a fi îndeplinite celelalte cerinţe ale legii.

Condiţia iminenţei sau actualităţii pericolului trebuie să existe în momentul în care a fost

săvârşită acţiunea de salvare.

S-a mai arătat că dacă pericolul „...nu este încă iminent sau nu mai este actual, nu se

poate vorbi de o acţiune de salvare, aşa încât dacă pentru înlăturarea unui asemenea pericol -

îndepărtat sau epuizat - s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta constituie

infracţiune şi atrage răspunderea prevăzută de lege” [114, p. 200]. Prin urmare, nu există stare de

extremă necesitate în cazul unui pericol apropiat dar nu iminent, trecut sau viitor.

De aceea, pentru existenţa stării de extremă necesitate este important să se stabilească

exact momentul săvârşirii faptei de salvare, pentru a se putea determina dacă pericolul era

iminent sau actual în acel moment, ţinîndu-se seama, totodată, de toate împrejurările cauzei.

Iminenţa pericolului trebuie să fie apreciată în raport cu momentul în care s-a efectuat

acţiunea de salvare.

Pericolul trebuie să fie în acelaşi timp real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul

incertitudinii şi – în orice caz – să producă făptuitorului o serioasă temere că el se va realiza,

temere care-l determină pe acesta să săvîrşească o faptă prevăzută de legea penală, din

necesitatea de a salva valoarea ameninţată.

166

Este necesar ca cel care a acţionat să fi fost convins de necesitatea intervenţiei sale pentru

a înlătura pericolul. Spre exemplu, o maşină de treier prinde mîna batozarului şi acesta este

ameninţat să fie tras în maşină şi sfârtecat. O persoană aflată în apropiere, dându-și seama de

pericol, îl trage cu putere, dar din cauza forţei cu care a fost tras îndărăt, mîna prinsă de maşină

este ruptă. Concomitent, o altă persoană, văzând şi ea pericolul pentru cel ameninţat, loveşte

puternic o piesă a motorului care acţiona batoza, pe care o distruge şi batoza încetează de a mai

funcţiona. În realitate, numai una dintre aceste acţiuni era necesară pentru salvarea victimei,

cealaltă apărând ca inutilă. Cu toate acestea, ambele persoane trebuie considerate că au acţionat

în stare de extremă necesitate, fiindcă în conştiinţa fiecărui făptuitor se formase pe loc

convingerea că, dacă nu acţionează imediat împotriva acestui pericol real, viaţa unei persoane

este în pericol.

În contextul expunerilor de mai sus termenul „pericol iminent” utilizat de legiuitorul

Republicii Moldova nu se prezintă a fi cel mai adecvat esenţei instituţiei stării de extremă

necesitate, deoarece este posibilă înlăturarea nu doar a unui pericol care ameninţă, dar şi a unui

pericol care deja există. Astfel propunem modificarea termenului „ pericol iminent” cu termenul

„ pericol iminent sau real”, care ar include asemenea legitimei apărări, şi ameninţarea cu pericol,

dar şi pericolul real existent.

În legătură cu acelaşi pericol, în literatura juridică s-a mai arătat că este necesar ca

pericolul să fie grav [70, p. 283], deducându-se această gravitate din importanţa valorilor sociale

arătate în art.38 alin.(2) C.p.R.M, mai cu seamă că în art.22 din Codul contravenţional al

Republicii Moldova, unde, amintim este prevăzută starea de extremă necesitate, utilizează

termenul „ pericol grav iminent “. S-ar putea obiecta că această cerinţă, care nu este prevăzută

expres de legea penală, nu poate condiţiona propriu-zis existenţa stării de extremă necesitate.

Chestiunea raportului dintre gravitatea pericolului şi urmările vădit mai grave decât cele care s-ar

fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat constituie o altă problemă de proporţionalitate, ce

poate fi pusă atunci când se analizează aplicabilitatea art.38 alin.(3) C.p.R.M. Gravitatea nu

priveşte deci pericolul, nu este o condiţie a acestuia, ci constituie o condiţie a faptei săvârşite în

stare de extremă necesitate. Problema gravităţii pericolului se va pune deci numai dacă s-ar putea

constata că s-au produs urmări vădit mai grave, raportându-se gravitatea acestor urmări la

gravitatea pericolului şi nu invers.

O asemenea obiecţiune şi susţinere ni se pare a fi neîntemeiată.

Cerinţa implicită a gravităţii pericolului nu se impune aşa cum s-ar părea şi putea susţine

numai în cazul examinării şi determinării producerii prin faptă a unor urmări vădit mai grave

decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ci şi prin prevederile art.38

alin.(3) C.p.R.M. Prevăzând şi reglementând astfel, legiuitorul ar trebui să stabilească implicit

167

cerinţa caracterului grav al pericolului pentru că numai un pericol de o asemenea intensitate

poate determina apariţia unei disproporţii vădite între urmări, care să atragă înlăturarea stării de

extremă necesitate. Corelaţia dintre caracterul grav al pericolului şi urmările a căror survenire se

încearcă a se înlătura caracterizează întreaga reglementare a stării de extremă necesitate şi nu

numai incidenţa prevederilor art.38 alin.(3) C.p.R.M.

Pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea

persoanei, a terţei persoane ori un interes public.

Observăm că cercul persoanelor în favoarea cărora acţionează făptuitorul nu este limitat

în dispoziţiile art.38 CP RM. Sentimentul de solidaritate umană obligă pe cel ce vede că o

persoană se află în stare de pericol iminent să acţioneze, pentru a înlătura primejdia – indiferent

cine este acea persoană, fiindcă, rămînînd pasiv, s-ar aduce o atingere gravă vieţii, integrităţii

corporale sau sănătăţii persoanei aflate în pericol.

Dacă pericolul era îndreptat împotriva vieţii făptuitorului, nu prezintă importanţă care

sunt valorile sacrificate de acesta pentru a se salva, fiindcă nu i se poate pretinde să cântărească

dacă este mai util pentru societate să se sacrifice pe el, pentru a salva pe altul sau pe alţii din

starea de pericol.

Se pune întrebarea dacă se află în stare de extremă necesitate acela care pentru a-şi salva

de la un pericol iminent viaţa ucide mai multe persoane sau o întreagă comunitate umană. S-ar

putea susţine şi eventual argumenta că acţionând astfel persoana nu se afla în stare de extremă

necesitate întrucât el nu poate sacrifica, ucide un grup de oameni sau o întreagă comunitate

umană pentru a-şi salva viaţa. Strict legal un asemenea punct de vedere şi-ar putea găsi

argumentarea în prevederile art.38 alin.(3) C.p.R.M., potrivit cărora nu este în stare de extremă

necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai

grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Problema ni se pare a fi mult prea gravă şi delicată pentru a putea primi şi accepta această

soluţionare gravă şi tranşantă, fără rezerva cuvenită [159, p.43].

Nimeni şi nici legea, nu poate pretinde şi impune omului să cântărească dacă este mai util

pentru societate să se sacrifice pe el pentru a salva viaţa altora, fie ei constituiţi într-un grup sau

într-o comunitate umană. Omului nu-i poate fi impus un comportament atipic firii umane

dominată de instinctul de conservare. Nu toţi oamenii sunt eroi şi capabili de a se jertfi pentru a

salva pe alţii, iar legea nu poate impune omului un asemenea comportament, adică nu-i poate

impune să fie erou. Omul este şi trebuie privit şi acceptat cu calităţile dar şi cu slăbiciunile sale,

iar legea nu poate dispune altfel fără a înceta să fie umană. Nimeni şi nici măcar legea nu poate

nesocoti condiţia umană dominată de instinctul de conservare propriu fiecăruia şi fără de care

comunitatea nu ar putea exista.

168

Rămâne de examinat şi stabilit însă de la caz la caz gravitatea pericolului şi, în raport de

aceasta, justificarea faptei prevăzută de legea penală în limitele reglementării stării de extremă

necesitate.

Pentru existenţa stării de extremă necesitate nu contează dacă viaţa, integritatea corporală

sau sănătatea aparţin unei persoane tinere sau în vârstă, sănătoasă sau bolnavă, normală sau

infirmă şi cu atât mai puţin dacă persoana ce comite acţiunea de salvare avea sau nu posibilitatea

să-şi dea seama de aceste elemente ce ţin de persoana celui aflat în pericol [159, p.43].

În ce priveşte pluralitatea de intervenienţi care au săvârşit acţiuni de salvare în condiţiile

stării de extremă necesitate, concretizate în fapte prevăzute de legea penală, având în vedere că

instituţia prevăzută în art.38 C.p.R.M. se fundamentează pe ideea de constrângere psihică şi de

solidaritate umană, deci pe raţiuni ce ţin de persoana fiecărui intervenient, examinarea existenţei

sau inexistenţei cerinţelor prevăzute de lege trebuie să se facă în raport cu fiecare participant la

salvarea valorilor protejate de lege, în contextul general al accidentalităţii generatoare de pericol.

Deşi ne-am referit mai sus la unele aspecte ale problemei, aceasta necesită totuşi o tratare

separată şi, eventual, mai aprofundată datorită chestiunilor de drept penal pe care le ridică.

Potrivit dispoziţiilor art.38 alin.(2) C.p.R.M., este în stare de extremă necesitate persoana

care săvârșește fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane

ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

Din punct de vedere istoric, intervenţia în salvarea oricărei alte persoane nu a fost admisă

în legislaţiile şi în doctrina penală decât relativ recent. Astfel, în chiar legislaţia românească,

art.131 alin.(1) al Codului penal din 1936 prevedea că „nu se socoteşte infracţiune faptul pe care

cineva îl săvârşeşte pentru a scăpa de la un pericol grav, iminent şi fortuit viaţa sau integritatea sa

corporală sau a unei rude, ori a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune, dacă

pericolul nu putea fi înlăturat altfel” [180, p. 144-145].

Aşa cum s-a spus, „dacă intervenţiunea terţului este admisă şi faţă de persoane cu totul

străine, în cazul acesta nepedepsirea nu se mai întemeiază pe ideea de constrângere morală, ci pe

aceea de asistenţă socială, fiindcă terţul nu mai lucrează sub influenţa constrângerii, ci este mânat

de sentimentul de a ajuta un om, salvându-l. La această afirmaţie destul de tranşantă, care

înlătură din start ideea de constrângere psihică, s-a adus un amendament, susţinându-se că,

acţiunea terţului este practic tot o rezultantă a constrângerii, dar care nu izvorăşte din instinctul

său de conservare, ci dintr-o sumă de elemente moral-afective, de solidaritate între oameni, care-l

împiedică să rămână indiferent în faţa nenorocirii altuia” [138, p. 197].

Esenţialul însă constă în aceea că intervenientul săvârşeşte fapta dintr-un impuls interior

(nobil), socialmente dezirabil şi acceptat, diametral opus atitudinii psihice a infractorului.

Ceea ce caracteriza această variantă a stării de extremă necesitate, ţinând de însăşi

169

existenţa sa, este subiectul acţiunii de salvare, care urmăreşte salvgardarea valorilor protejate de

lege. Din acest punct de vedere, intervenientul trebuie să fie o persoană fizică ce răspunde penal,

în caz contrar nemaifiind necesar a se verifica existenţa cerinţelor legale ale stării de extremă

necesitate. Dacă intervenientul este un minor care nu răspunde penal ori un iresponsabil,

înlăturarea caracterului penal al faptei acestuia se va face pe alte temeiuri juridice decât starea de

extremă necesitate, indiferent dacă au fost sau nu întrunite condiţiile acesteia din urmă.

Deşi, legea penală a Republicii Moldova nu include în categoria valorilor ce pot fi salvate

în stare de extremă necesitate şi bunurile, art.20 din Codul penal al României utilizează termenul

„bun important al său ori al altei persoane”. Art.39 din Codul penal al Federaţiei Ruse nu

prevede expres bunul persoanei, dar foloseşte termenul „persoana şi drepturile persoanei”. Aici

evident poate fi inclusă şi proprietatea (bunurile persoanei, deoarece dreptul la proprietate este un

drept al persoanei). De exemplu, codurile penale ale Danemarcei (§ 14) şi Japoniei (art.37) drept

valori ce pot fi apărate de pericol recunosc doar drepturile şi interesele persoanei şi proprietatea.

Mai mult decît atît, iarăşi art.22 din Codul contravenţional al Republicii Moldova declară

că este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește acţiuni pentru a salva viaţa,

integritatea corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea corporală ori sănătatea unei

alte persoanei, un bun preţios al său ori al unei alte persoane, sau interesele publice de la un

pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.

Dacă o contravenţie comisă în stare de extremă necesitate poate înlătura pericolul ce

ameninţă un bun preţios, de ce nu s-ar admite şi comiterea unei infracţiuni pentru acelaşi scop?

În opinia noastră, norma din Codul penal trebuie completată cu termenul „bun

important”, iar în acest context trebuie modificată şi norma din Codul contravenţional, „bun

preţios” fiind înlocuit cu „bun important”, cu scopul unificării termenilor legali utilizaţi în cele

două coduri.

Prin bun important se înţelege bunul care are o însemnătate deosebită pentru făptuitor sau

pentru persoana în favoarea căreia acesta intervine [24, p. 191]. Condiţia „importanţei” este

esenţială, fiindcă numai aşa se justifică necesitatea de a salva bunul, necesitate care face să apară

verosimilă existenţa convingerii, sub presiunea căreia se săvârșește fapta de salvare.

Se consideră bun important acel bun care, prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică,

istorică sau chiar afectivă, justifică efectuarea acţiunii de salvare [33, p. 244] (de exemplu,

clădiri, case, instalaţii de interes public, piese rare de muzeu, documente istorice etc.).

La stabilirea importanţei bunului trebuie să se ţină seama de natura şi destinaţia acestuia,

de posibilităţile de a-l înlocui, de diferenţa de valoare care există între bunul salvat şi cel distrus

ca urmare a acţiunii de salvare etc.

La fel, există stare de extremă necesitate cînd făptuitorul acţionează pentru salvarea unui

170

interes public. De regulă, pentru salvarea interesului public care este pus în pericol iminent,

acţionează persoanele în ale căror atribuţii de serviciu intră apărarea acestor interese. Aceasta

însă nu exclude şi intervenţia oricărei alte persoane, care nu are nici un raport juridic cu interesul

periclitat.

Prin termenul „public” poate fi înţeles tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile

publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau

exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice

fel care, potrivit legii, sunt de interes public [109, p. 495]

Noul Cod penal al României [167, p. 145] în art.176 explică că prin termenul „public” se

înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care

administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

Astfel, va fi considerat că pericolul ameninţă un interes public, atunci cînd acesta

ameninţă orice interese ale colectivităţii şi nu numai atunci cînd atentează împotriva unui bun

obştesc. Expresia „interes public” are o accepţie mai largă, în care ar putea intra securitatea

statului, bunurile publice, activitatea normală a organizaţiilor de stat sau obşteşti, etc.

Legat de acelaşi interes public, în literatura juridică s-a discutat [138, p. 194-195] despre

situaţia delicată a persoanei puse în alternativa de a alege între afecţiunea faţă de rude şi

supunerea faţă de lege, considerată ca o formă incompletă a stării de extremă necesitate. Astfel,

unele legislaţii pedepsesc mărturia mincinoasă a persoanei care, dacă ar fi făcut declaraţii sincere

ar fi expus la consecinţe grave pe una dintre rudele sale, în timp ce altele nu o pedepsesc. Situaţia

este asemănătoare şi în cazul denunţului obligatoriu.

În legislaţia penală şi procesual-penală, ţinându-se seama de alternativa gravă în care se

găseşte acea persoană, s-a prevăzut expres că omisiunea de a denunţa, săvârşită de soţ sau de o

rudă apropiată nu se pedepseşte în anumite cazuri (ex.: art.323 alin.(2) C.p.R.M.). Pentru situaţia

martorilor, art.90 alin.(11) C.p.p.R.M. prevede că rudele apropiate, precum şi soţul, soţia,

logodnicul, logodnica, concubinul, concubina bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sînt

obligate să facă declaraţii împotriva acestuia, iar organul de urmărire penală sau instanţa este

obligată să aducă aceasta la cunoştinţă persoanelor respective sub semnătură.

Pericolul mai trebuie să fie şi inevitabil, acesta presupune că pericolul nu mai poate fi

înlăturat altfel, decît prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Numai în această

situaţie acţiunea de salvare apare necesară pentru salvarea valorilor sociale protejate de lege.

Dacă pentru îndepărtarea pericolului nu este necesar să se săvîrşească o asemenea faptă,

problema înlăturării caracterului penal al faptei nici nu se mai pune. Rezultă că, în cazul stării de

extremă necesitate săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală trebuie să fie indispensabilă pentru

înlăturarea pericolului, adică să apară ca singura posibilitate de a salva bunul.

171

Cel care a acţionat trebuie să fie considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte

mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturarea lui, pe care el nu le-a întrevăzut.

Dacă făptuitorul şi-a dat însă seama că pericolul poate fi înlăturat prin alte mijloace, cum ar fi

prin fugă, alarmă etc. şi totuşi a făcut abstracţie de aceste situaţii, săvârșind o faptă prevăzută de

legea penală, el nu poate invoca starea de extremă necesitate, fiindcă – nefiind constrîns să

săvîrşească fapta – nu poate exista nici stare de extremă necesitate.

Aprecierea că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace este o problemă de fapt, la

rezolvarea căreia trebuie să se ţină seama de persoana făptuitorului, de împrejurările în care s-a

ivit pericolul de condiţiile concrete în care a acţionat pentru înlăturarea lui etc. Prezintă

importanţă şi faptul că posibilităţile de înlăturare a pericolului – chiar apărut în aceleaşi

împrejurări – pot fi percepute diferit de o persoană sau alta, în funcţie de starea psihică a celui

aflat în faţa pericolului.

În concluzie, în contextul expunerilor de mai sus condiţiile legalităţii stării de extremă

necesitate privind pericolul sînt următoarele

- existenţa izvorului de pericol;

- existenţa/ prezenţa pericolului;

- realitatea pericolului.

- pericolul trebuie să fie iminent;

- pericolul iminent trebuie să fie grav;

- pericolul trebuie să ameninţe valorile indicate în art.38 alin.2 CP al RM;

- pericolul trebuie să fie inevitabil.

Astfel, în urma analizei condiţiilor ce caracterizează pericolul propunem de lege ferenda

modificarea conţinutului atr.38 alin.(2) din Codul Penal al Republicii Moldova după cum

urmează:

„Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane, precum şi un bun important al său

sau al altei persoane ori un interes public de la un pericol grav iminent sau real, care nu poate

fi înlăturat altfel”.

4.2.2. Condiţiile privind acțiunea de salvare

Pentru a fi considerată că fiind săvîrşită în stare de extremă necesitate, fapta prevăzută de

legea penală, reieşind din prevederile art.38 CP RP, trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

172

1) să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

2) fapta comisă în stare de extremă necesitate să fie singura cale de înlăturare a

pericolului existent;

3) să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat.

Unii autori [33, p. 246] mai atribuie la condiţiile privind actul de salvare şi condiţia că

fapta să nu fie săvîrşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta

pericolul.

Alţi autori [233, p. 283] atribuie la condiţiile privitoare la acţiunea de salvare condiţia

pricinuirii daunei în stare de extremă necesitate terţelor persoane.

Acţiunea de salvare trebuie să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală ceea

ce înseamnă că pentru a se pune problema înlăturării caracterului penal al faptei comise în stare

de extremă necesitate este absolut necesar ca acea faptă să fie prevăzută de legea penală, adică în

esenţă să constituie o infracţiune sau chiar mai multe, în concurs. În literatura de specialitate

atunci cînd este descrisă această condiţie, sînt utilizaţi diferiţi termeni: „act de salvare”, „acţiune

de salvare”, iar legea penală - „faptă”. Cu toate că termenul folosit de legiuitor este „faptă”, ceea

ce include şi acţiunea, dar şi inacţiunea, totuşi ne este greu să ne închipuim cum poate avea loc

salvarea de la un pericol prin inacţiune. Din acest motiv, cu toate că vom utiliza toţi aceşti

termeni,credem că ar fi corectă utilizarea termenului „acţiune de salvare”, care presupune o

conduită activă a persoanei.

Din momentul în care actul de salvare nu se încadrează în sfera ilicitului penal, nu mai

poate fi pusă problema înlăturării caracterului penal al faptei, acest caracter depinzând în mod

esenţial, direct şi nemijlocit de prevederea acţiunii sau inacţiunii respective într-o normă juridică

incriminatoare. Pe cale de consecinţă, dacă actul de salvare nu este prevăzut de legea penală, nu

mai interesează existenţa sau inexistenţa condiţiilor stării de extremă necesitate.

Dacă fapta este prevăzută de legea penală, iar condiţiile stării de extremă necesitate sunt

îndeplinite, aplicarea prevederilor art.38 C.p.R.M. are loc indiferent de încadrarea juridică ce s-ar

putea da acesteia (omor, distrugeri, vătămări corporale, violare de domiciliu, însuşirea lucrului

altuia, încălcarea regulilor de circulaţie etc.) [163, p. 182-183]. Numai în măsura în care s-ar

constata că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative cerute de lege pentru existenţa stării de

extremă necesitate se va pune, potrivit regulilor obişnuite, chestiunea încadrării juridice, în

vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

În literatura juridică s-a arătat că starea de extremă necesitate o poate invoca şi persoana

care intervine pentru salvarea alteia sau a bunurilor acesteia ori a interesului public, în baza ideii

de solidaritate umană, precizându-se totuşi că, în cazul intervenţiei de salvare care priveşte mai

173

multe persoane aflate în pericol, dacă este salvată numai una dintre ele, nu li se poate înrăutăţi

situaţia celorlalte deoarece s-ar comite un abuz care se pedepseşte [20, p. 150].

Într-adevăr, pentru a fi realmente o acţiune de salvare, fapta intervenientului trebuie să fie

îndreptată împotriva cauzei sau cauzelor care pun în pericol valorile protejate de lege, în speţă -

viaţa mai multor persoane, şi nu împotriva altor persoane, de asemenea aflate în pericol. Cum

însă viaţa este mult mai complicată decât orice construcţie teoretică, intervenientul având

posibilitatea de a acorda preferinţă, din diverse motive, salvării unei persoane, apreciem că

afirmaţia sus-citată prezintă unele rezerve, urmând a se verifica şi stabili în concret, în raport de

particularităţile fiecărei cauze, existenţa şi limitele abuzului pedepsibil al intervenientului. Ca şi

în alte cazuri, nu pot fi date soluţii apriorice, cu caracter de generalitate.

Dacă acţiunea de salvare ar putea întruni elementele constitutive ale mai multor

infracţiuni, aflate în concurs şi dacă sunt întrunite condiţiile legale ale stării de extremă

necesitate, prin efectul prevederilor art.38 C.p.R.M. se va înlătura caracterul penal al faptei

pentru toate aceste infracţiuni, indiferent de numărul lor, de gravitatea acestora sau de pedepsele

prevăzute de lege. Deşi, din motive de tehnică juridică, art.38 alin.(1) C.p.R.M., prevede că „nu

constituie infracţiune fapta...”, folosind singularul, incidenţa textului este condiţionată de

acţiunea de salvare în ansamblul său, ca entitate existenţială, ca „faptă” umană determinată şi

nicidecum de semnificaţia juridică a acesteia, de numărul textelor de drept penal, partea specială

în care aceasta ar putea fi încadrată.

Dacă fapta comisă în stare de extremă necesitate nu prezintă gradul prejudiciabil al unei

infracţiuni s-ar putea pune ipotetic problema aplicabilităţii prevederilor art.38 C.p.R.M. (starea

de extremă necesitate) ori a celor din art.14 alin.(2) C.p.R.M. În rezolvarea acestei probleme s-ar

putea susţine că întrucât prevederile art.38 C.p.R.M. sunt aplicabile numai atunci când fapta

săvârşită prezintă pericolul social al unei infracţiuni, iar în situaţiile în care aceasta nu răspunde

acestei trăsături esenţiale, sunt incidente dispoziţiile art.14 alin.(2) C.p.R.M.

Fapta săvârşită în apărare trebuie să prezinte pericolul social generic al unei infracţiuni

altfel nu ar fi prevăzută de legea penală şi nu ar fi îndeplinită una dintre condiţiile esenţiale

pentru existenţa stării de extremă necesitate. Din moment ce legea penală a prevăzut o faptă,

înseamnă că ea a apreciat şi evaluat pericolul social generic al acesteia necesar pentru existenţa

unei infracţiuni. În afara, în lipsa unui pericol social de asemenea natură şi anvergură nu ar fi

existat raţiune ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune de legea penală. Determinarea pericolului

social concret al unei fapte este un drept şi o obligaţie corelativă a organelor judiciare care nu pot

influenţa asupra incidenţei prevederilor art.38 C.p.R.M., a reţinerii ei, deci a stării de extremă

necesitate.

Lipsa pericolului social concret al unei fapte prevăzute de legea penală săvârşite în stare

174

de extremă necesitate nu poate surmonta aplicarea prevederilor legale ale art.38 C.p.R.M.

deoarece lipsa caracterului concret al faptei nu există ab initio, ci este înlăturat prin ricoşeu, ca

urmare a lipsei de vinovăţie; deci nu se poate pune problema aplicării dispoziţiilor art.14 alin.(2)

C.p.R.M.

Fapta comisă în stare de extremă necesitate să fie singura cale de înlăturare a

pericolului, ceea ce presupune că fapta comisă trebuie să fie indispensabilă, necesară pentru

înlăturarea pericolului care ameninţă valorile protejate de lege, adică în cazul concret să

reprezinte unica cale de salvare a acestor valori (aducem aminte cazul în care judecătorul CSJ dl

Arhip V. a susţinut o opinie separată). Necesitatea acţiunii de salvare trebuie să fie apreciată în

raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului, în sensul că fapta nu poate fi considerată ca fiind

săvîrşită în stare de extremă necesitate, decît dacă a avut loc între momentul în care pericolul a

devenit iminent şi momentul în care el a încetat să mai fie actual, adică momentul în care a

trecut.

Această condiţie este expusă prin sintagma legală „… pericol… care nu poate fi înlăturat

altfel”. Astfel, dacă cel aflat sub ameninţarea pericolului va avea la îndemână şi alte mijloace de

salvare, recurgerea la săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală nu este justificată şi nu poate

înlătura caracterul penal al faptei. Caracterul de extremă necesitate nu trebuie să fie apreciat în

abstract, ci ţinînd seama de condiţiile de fapt şi de persoana celui ce săvârșește fapta, fiindcă este

posibil ca persoana în cauză să nu-şi dea seama, în momentul săvîrşirii faptei, de existenţa altor

posibilităţi (de exemplu, în cazul unei persoane care s-a otrăvit din greşeală şi sparge uşa

apartamentului vecin pentru a telefona la salvare, iar medicul sosit a constata că antidotul era

laptele, aliment ce se găsea în casă şi putea fi administrat fără a se recurge la violarea de

domiciliu şi distrugerea unşii apartamentului vecin [33, p. 245]. Esenţial, este, deci pentru

existenţa stării de extremă necesitate, ca persoana care a săvîrşit fapta prevăzută de legea penală

să nu fi putut concepe o altă cale de salvare. Astfel, instanţa de judecată nu a apreciat ca faptă

comisă în stare de extremă necesitate, acţiunile lui C., care a putut evita tamponarea

adolescentului apărut pe neaşteptate pe şosea, a cotit brusc la dreapta, ajungând pe trotuar, unde a

accidentat un pieton, cauzându-i vătămare gravă sănătăţii acestuia. Şoferul automobilului, după

cum a menţionat instanţa de judecată, a avut posibilitatea reală să cotească la stînga, parte a

drumului liber la acel moment [223, p. 131-132].

O situaţie care elocvent ilustrează această condiţie din practica judiciară a Republicii

Moldova este următoarea:

Prin decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie [107] s-a stabilit că

incorect a fost achitat de către Curtea de Apel Chişinău cet. D pe motivul că în acţiunile lui a fost

prezentă starea de extremă necesitate. În fapt s-a stabilit,că la data de 17.03.2009, aproximativ pe

175

la orele 17.30, deplasându-se la volanul automobilului „BMW-520i” cu n/î BSB836, care era în

stare tehnică bună, pe str. Hristo Botev din direcţia str. Independenţei spre bd. Dacia din mun.

Chişinău, ajungând în preajma trecerii nedirijate de pietoni, ignorând cerinţele art. 11 pct.5 din

Regulamentul Circulaţiei Rutiere, care prevede că „conducătorul de autovehicul în timpul

deplasării este obligat să acorde prioritate pietonilor la trecerile nedirijate, semnalizate prin

indicatoarele şi/sau marcajele corespunzătoare”, nu a ţinut permanent seama de împrejurări, nu

a apreciat corect situaţia rutieră, nu a întreprins măsurile necesare să prevadă situaţiile

periculoase, prin ce a încălcat prevederile art.45(1) din Regulamentul Circulaţiei Rutiere, care

stipulează că „conducătorul trebuie să conducă vehiculul în conformitate cu limita de viteză

stabilită, ținînd permanent seama de următorii factori: starea psihofiziologică ce influenţează

atenua şi reacţia;dexteritatea în conducere, care i-ar permite să prevadă situaţiile

periculoase;starea tehnică şi particularităţile încărcăturii; condiţiile rutiere; situaţia rutieră, în

cazul în care în limita vizibilităţii apar obstacole, care pot fi observate de conducător, el trebuie

să reducă viteza sau chiar să oprească, pentru a nu pune în pericol siguranţa traficului”, a ignorat

prevederile art. 46 lit. a) din RCR, conform căruia „conducătorul de vehicul trebuie să manifeste

prudenţă sporită şi, în caz de necesitate, să reducă viteza pînă la limita care iar asigura securitatea

circulaţiei sau chiar să oprească, în cazurile în care se deplasează pe lîngă: a) copii,…” şi, ca

urmare, a comis tamponarea pietonului minor A., anul naşterii 2001, care traversa regulamentar

partea carosabilă a drumului de la dreapta la stînga relativ deplasării autovehiculului pe la

trecerea pentru pietoni, marcată cu indicatorul rutier 5.40.12 „trecere pentru pietoni” şi marcajul

rutier 1.14.1. În rezultatul accidentului rutier, pietonul A. s-a ales cu vătămări corporale grave.

În drept, prima instanţă a reţinut încadrarea acţiunilor inculpatului D. în prevederile art.

264 alin. (3) lit. a) Cod penal.

Împotriva sentinţei a declarat apel avocatul G. în interesele inculpatului, care a criticat-o

pentru ilegalitate şi netemeinicie şi a solicitat casarea ei şi adoptarea unei noi hotărîri, de achitare

a inculpatului, Invocînd că D. a acţionat fiind în stare de extremă necesitate, neavând

posibilitatea de a frâna din cauza condiţiilor climaterice şi distanţei mici, a ieşit pe contrasens,

astfel evitând tamponarea directă, frontală cu partea vătămată A.

Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 03 decembrie 2010, a fost

admis apelul avocatului G., casată sentinţa atacată, rejudecată cauza şi pronunţată o nouă

hotărîre, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, conform căreia D. a fost achitat de sub

învinuirea de săvîrşire a infracţiunii prevăzute de art. 264 alin.(3) lit. a) Cod penal, pe motiv că

există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

În motivarea soluţiei, instanţa de apel a menţionat că, partea vătămată A. a fost

tamponată de automobilul condus de către D. în regiunea trecerii de pietoni, pe care pătimită a

176

început s-o traverseze în fugă, fără a privi în jur la situaţia rutieră. Această trecere de pietoni nu

este dirijată şi este semnalată doar de indicatorul şi marcajul rutier respectiv.

În cadrul cercetării judecătoreşti nu a fost dovedit în afara oricăror dubii rezonabile că

inculpatul se deplasa cu o viteză mai mare decât cea permisă pe porţiunea de drum în cauză, dar

în acelaşi timp este cert stabilit că partea vătămată minoră s-a antrenat în traversarea

carosabilului în fugă, fără a privi măcar la drum.

Într-adevăr, inculpatul a observat copiii ce se deplasau pe trotuar în regiunea trecerii de

pietoni, dar el nu era obligat să se oprească dacă nimeni nu traversează carosabilul.

În astfel de circumstanţe s-a considerat întemeiată afirmaţia lui D. că dacă acţiona

conform regulamentului şi frâna, aceasta ar fi dus la aceea că ar fi tamponat pietonul frontal, iar

consecinţele puteau fi mult mai grave, poate chiar fatale. Din aceste considerente el a acţionat

astfel pentru a evita nişte urmări mai grave, adică se afla în stare de extremă necesitate. Or, a

conchis instanţa de apel, anume partea vătămată A. a fost acea care a provocat pericolul în cazul

dat prin faptul că s-a angajat la traversarea carosabilului, deşi în locurile prevăzute de

regulament, dar într-o situaţie care depăşea posibilitatea conducătorului auto de a evita

tamponarea ei. Potrivit art. 390 Cod procedură penală, acest motiv, adică starea de extremă

necesitate, se statuează ca o condiţie de adoptare a sentinţei de achitare.

În recursul declarat de procuror, invocîndu-se temeiul prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 6)

Cod de procedură penală, se solicită casarea deciziei Curţii de Apel, cu dispunerea rejudecării

cauzei în instanţa de apel. Recurentul susţine că constatările instanţei de apel expuse în

motivarea soluţiei adoptate contravin materialelor cauzei şi sunt bazate pe interpretări unilaterale

ale circumstanţelor stabilite.

Judecând recursul ordinar în baza materialelor din dosar şi în raport cu motivele invocate,

Colegiul penal lărgit a admis recursul printre care şi din următoarele considerente.

În speţă, obiectul judecării în instanţe a fost accidentul rutier din 17 martie 2009 de pe

strada Hristo Botev 13/1, mun. Chişinău, participanţi la trafic fiind conducătorul auto D. şi

pietonul minorul A., a.n.2001, care s-a ales cu vătămarea gravă a integrităţii corporale. Prima

instanţă l-a declarat vinovat în accident pe conducătorul auto, iar instanţa de apel a concluzionat

achitarea lui, pe motiv că a acţionat în stare de extremă necesitate, reținând că „…anume partea

vătămată a fost acea care a provocat pericolul în cazul dat prin faptul că s-a angajat la traversarea

carosabilului, deşi în locurile prevăzute de regulament, dar într-o situaţie care depăşea

posibilitatea conducătorului auto de a evita tamponarea ei”.

Colegiul a stabilit că prin încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei rutiere se înţelege

o acţiune sau inacţiune a conducătorului mijlocului de transport, legată de încălcarea uneia sau a

cîtorva prevederi ale Regulamentului Circulaţiei Rutiere.

177

Infracţiunea încadrată în art.264 Cod penal se consideră consumată în momentul survenirii

consecinţelor acesteia, urmînd să se stabilească ce articol, alineat sau punct al anumitor reguli

referitoare la securitatea circulaţiei au fost încălcate şi aflate în raport de cauzalitate cu aceste

consecințe. Conform procesului-verbal de cercetare a locului accidentului rutier, locul accidentului se

afla în zona de acţiune a indicatoarelor rutiere limitare de viteză, trecere nedirijată pentru pietoni şi

cîmpul de vizibilitate din salonul automobilului era de 200 de metri.

În Republica Moldova vehiculele se conduc pe partea dreaptă a carosabilului în sensul de

mers, intrarea pe banda extremă stîngă destinată circulaţiei în sens opus este interzisă şi

conducătorul de autovehicul în timpul deplasării este obligat să acorde prioritate pietonilor la

trecerile nedirijate, semnalizate prin indicatoare şi/sau marcaje, iar în cazurile în care se

deplasează pe lîngă copii – să reducă viteza pînă la limita care i-ar garanta siguranţa traficului

sau chiar să oprească. Cerința de prudenţă sporită în cazurile deplasării pe lîngă copii nu importă

locul deplasării (automagistrală, stradă, curte, teritoriu al întreprinderii, câmp şi alte locuri, unde

este posibilă circulaţia).

Materialele cauzei denotă faptul, că instanţa de apel nu a motivat întemeiat desfiinţarea

sentinţei primei instanţe prin prisma expunerii asupra învinuirii înaintate lui D.. şi elucidarea

obligaţiunilor şi drepturilor participanţilor la trafic.

Fapta prevăzută de legea penală va fi considerată ca fiind săvârşită în stare de extremă

necesitate numai dacă ea apare - în raport cu împrejurările cauzei - ca fiind necesară pentru

înlăturarea pericolului iminent sau actual şi în consecinţă, înlăturarea stării de pericol nu ar fi fost

posibilă prin săvârşirea altei fapte. Aşa cum s-a arătat [120, p. 366-367], acest caracter de cvasi

exclusivitate nu este absolut, deoarece caracterizarea necesităţii faptei depinde de împrejurări

obiective şi subiective ale situaţiei concrete, între care un rol important îl are starea psihică a

celui care a acţionat, existentă în acel moment. În situaţii extreme, făptuitorul urmează să

aprecieze existenţa reală a pericolului, dar şi să aleagă cu mare grijă măsura necesară pentru

salvarea sa.

Spunem aceasta, deoarece instanţa de judecată, la examinarea cauzei va verifica foarte

minuţios dacă a fost aleasă cea mai necesară modalitate de salvare. Acest fapt este demonstrat şi

prin soluţia dată de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, care, examinând cauza lui

I. a stabilit că prin sentinţa Judecătoriei Slobozia din 09 august 2011, procesul penal în privinţa

lui I., învinuit de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 362 alin.(1) Cod penal, a fost încetat

deoarece fapta a fost comisă în stare de extremă necesitate. În fapt, instanţa de fond pe baza

probelor administrate a constatat că I., pe data de 25 iunie 2011, aproximativ la 14:00, aflîndu-

se pe râul Nistru, într-o barcă şi depistând în barcă o gaură prin care pătrundea apa, neştiind a

înota, pentru a-şi salva viaţa, s-a deplasat pe malul stâng al râului, pentru a repara barca.

178

Inculpatul s-a deplasat spre malul stâng, deoarece acesta era mai aproape în raport cu poziţia

bărcii pe apă decât malul drept [108].

Tendinţa persoanei de a înlătura pericolul cu respectarea tuturor condiţiilor stării de

extremă necesitate, poate avea insuccese. Legea penală nu reglementează cazurile, legate de aşa-

numita „stare de extremă necesitate nereuşită”, şi de aceea în literatura de specialitate sunt expus

diferite păreri [207, p. 59; , p. 97].

Astfel, nu trebuie să survină răspunderea penală pentru rezultatele, ce vin în contradicţie

cu eforturile obiective şi subiective ale persoanei, dacă aceste eforturi din punct de vedere legal

şi moral sunt social-utile.

Au dreptate Cozac V.N. care consideră că o altă hotărîrea nu va stimula cetăţenii să

apere interesele legale în stare de extremă necesitate din teama, că în caz de nereuşită vor trebuie

să poarte răspundere penală [214, p. 97].

De aceea trebuie să fim de acord cu autorii care propun fixarea acestei împrejurări în lege

prin formula: „Starea de extremă necesitate este şi în cazul, cînd acţiunile comise cu scopul de a

înlătura pericolul, nu şi-au atins scopul, iar prejudiciul a survenit, independent de eforturile

persoanei, care conştiincios considera că va putea fi înlăturat” [236, p. 130]. O astfel de normă se

conţine în alin.2 art.36 din Codul penal al Republicii Belarus.

Fapta de salvare poate fi săvîrşită atît de cel expus pericolului, cît şi de o altă persoană,

legea penală încurajând ca şi în cazul legitimei apărări, sentimentul de solidaritate şi ajutor

reciproc între oameni, considerînd în stare de extremă necesitate şi pe acela care intervine pentru

a salva pe altul de la pericolul iminent.

Art.38 alin.(3) CP al RM mai prevede şi condiţia fapta săvîrşită să nu provoace

urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Legea cere astfel ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină în limitele necesităţii, să nu

fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului.

Dacă făptuitorul şi-a dat seama, chiar de la începerea săvîrşirii faptei prevăzute de legea

penală, că prin acţiunea sa pricinuieşte urmări vădit mai grave decît cele ce s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat, nu se poate considera că a acţionat sub imperiul stării de extremă

necesitate. Prin urmare, trebuie să existe o proporţie între gravitatea pericolului care ameninţă şi

urmările produse prin fapta prevăzută de legea penală săvîrşită în vederea înlăturării acestui pericol.

Spre exemplu, există stare de extremă necesitate în cazul în care o persoană aflată într-o

barcă pe mare aruncă în apă bagajele unei alte persoane, spre a evita pericolul de scufundare a

bărcii în care se aflau. Nu va exista însă stare de extremă necesitate, cînd făptuitorul sacrifică

viaţa unei persoane, pentru a salva un bun important al său ori al altuia. În astfel de cazuri există

o disproporţie evidentă între gravitatea pericolului care ameninţă şi urmările produse, ceea ce

179

evidenţiază că săvîrşirea faptei nu era necesară.

Cu alte cuvinte, pentru a fi recunoscută prezentă stare de extremă necesitate, dauna

cauzată trebuie să fie mai mică decît dauna evitată. Aprecierea proporţionalităţii dintre aceste

două prezintă anumite dificultăţi nu doar pentru că trebuie comparată dauna reală cu dauna

evitată, dar şi din motivul că însăşi dauna se poate referi la diferite sfere ale vieţii sociale (de

exemplu, dauna cauzată sănătăţii persoanei în comparaţie cu dauna cauzată proprietăţii acestuia;

dauna cauzată sănătăţii persoanei – cu dauna cauzată ordinii de drept).

Ţinînd cont de acest fapt este necesară în fiecare caz de stabilire a stării de extremă

necesitate o analiză minuţioasă şi luarea în calcul a tuturor împrejurărilor obiective concrete.

Dauna trebuie apreciată în primul rînd ţinînd cont de importanţa socială a valorii salvate. Nu

trebuie însă neglijate nici împrejurările subiective. Prezentările personale ale făptuitorului într-o

anumită măsură pot influenţa asupra hotărîrii întrebării despre coraportul dintre dauna cauzată şi

cea evitată, întrucît uneori evenimentele au loc atît de repede, iar pericolul apare spontan şi de

aceea timpul pentru a cântări toate variantele posibile de conduită este limitat, iar însăşi

persoana, care ia hotărîrea se află într-o situaţie de stres şi o stare sufletească însoţită de emoţii

puternice. Aici poate fi menţionată prevederea legală, care se conţine în art.38 alin.(4) al CP a

Uzbekistanului în care este declarat, că „la aprecierea legalităţii faptei, săvîrşite în stare de

extremă necesitate, se iau în consideraţii caracterul şi gradul pericolului înlăturat, realitatea şi

proximitatea producerii lui, posibilitatea de facto a persoanei de a-l înlătura, starea sa sufletească

existentă în situaţia creată şi alte împrejurări ale cauzei”.

Astfel, întrebarea despre proporţionalitatea dintre dauna cauzată şi cea evitată este

soluţionată în fiecare caz concret în funcţie de împrejurările concrete. Astfel, trebuie să se ia în

calcul caracterul pericolului, urmările lui posibile, în caz în care nu va fi înlăturat, etc.

Sunt posibile situaţii, cînd persoana eronat a presupus că înlătură o daună mai mare, decît

cea pe care o cauzează. În realitate însă dauna cauzată este egală sau chiar mai mare decît cea

evitată. În aceste situaţii acţiunile persoanei sunt considerate social-periculoase şi nu pot fi

considerate comise în stare de extremă necesitate. Dacă însă persoana, care a admis o asemenea

eroare, nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă coraportul real dintre dauna cauzată şi cea

evitată ca urmare a unei stări emoţionale puternice sau alte cauze care împiedică posibilitatea

reală a acestuia de a analiza diferite variante posibile de comportament, atunci în virtutea faptului

că lipseşte vinovăţia persoanei, ea nu poate fi trasă la răspundere penală [218, p. 475].

Mai pot exista situaţii, cînd persoana poate evita o daună mai mare pe calea cauzării unei

daune mai mici diferitor valori ocrotite de lege. Cu alte cuvinte, în situaţia creată pot exista

cîteva modalităţi de realizare a stării de extremă necesitate. În aşa caz dreptul de a alege varianta

de realizare a stării de extremă necesitate rămîne la discreţia persoanei.

180

Dacă există cîteva variante de realizare a stării de extremă necesitate, acţiunile persoanei

vor fi legitime şi atunci cînd se va aplica varianta cînd nu este cauzată dauna minimă posibilă în

aceste condiţii. Este important doar ca dauna cauzată să fie mai mică decît cea evitată. Dacă, în

caz de inundaţie este distrusă o casă din lemn, pentru ca din bârne şi scânduri să fie construite

plute, necesare pentru salvarea vieţii oamenilor, aşa acţiune constituie stare de extremă

necesitate, cu toate că exista posibilitatea de a distruge o casă care valora mai puţin decît cea

distrusă. Hotărâtor în astfel de situaţii este faptul, că din punctul de vedere al persoanei sau al

persoanelor ce acţionează în stare de extremă necesitate, este realizată varianta optimală,

îmbinată cu provocarea unei daune mai mici pentru înlăturarea unei daune mai mari. Pentru

calcularea exactă a celei mai convenabile variante de acţiune, de regulă, în stare de extremă

necesitate nu este timp. Mai mult decît atît, în majoritatea cazurilor, persoanelor care acţionează

în stare de extremă necesitate, nu le ajunge pentru aceasta nici cunoştinţe profesionale şi nici

aptitudinile necesare. Dacă persoana a stins incendiul din casă cu ajutorul unui covor şi mai tîrziu

s-a dovedit că pentru aceasta putea fi folosit un alt covor, mai ieftin, atunci persoana dată, nu a

avut timp pentru a face o analiză comparativă a valorii covoarelor, iar cel mai important este că

în situaţia creată, persoana dată considera acţiunile sale corecte.

Dacă ar fi stabilită în lege condiţia obligatorie de a realiza în stare de extremă necesitate

doar a celui mai optimal mod de înlăturare a pericolului cu pricinuirea celei mai mici daune,

această prevedere ar duce la lichidarea practică a instituţiei stării de extremă necesitate.

Dacă pentru înlăturarea pericolului iminent persoana intenţionat a cauzat nu o daună

minimal-posibilă, ci una esenţială, pentru ca aparent sub forma stării de extremă necesitate să-şi

realizeze careva scopuri social-periculoase (de exemplu, răzbunarea), atunci evident nu poate fi

vorba despre o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Dacă în stare de extremă necesitate este cauzată o daună egală sau mai mare decît cea

evitată, atunci starea de extremă necesitate se exclude. De aici, de exemplu, putem deduce că

salvarea bunurilor sale din contul distrugerii unor bunuri de o valoare echivalentă a altor

persoane sau salvarea vieţii unei persoane din contul morţii altei persoane nu poate constitui

instituţia stării de extremă necesitate [218, p. 134-135].

Această situaţie va fi considerată depăşire a limitelor legale ale stării de extremă

necesitate. Ilegalitatea situaţiei respective este explicată prin încălcarea grosolană a normelor de

morală, conform cărora o persoană nu poate sacrifica viaţa altei persoane pentru a-şi salva

propria viaţă. O altă părere are însă Taganţev N.S., care încă în 1902 scria că: „Eu, bineînţeles

pot lipsi pe o altă persoană de viaţă, pentru a mă salva pe mine” [citat după 223, p. 135].

Cu toate acestea toţi autorii delicat evită întrebarea dacă este posibilă salvarea vieţii mai

multor persoane din contul pierderii vieţii unui număr mai mic de persoane. În viaţa reală se

181

întîlnesc astfel de cazuri. Astfel, în cazul naufragiului unei nave cu pasageri trei persoane (soţul,

soţia şi copilul de 5 ani) au ajuns în mare, ţinîndu-se de un colac de salvare. O a patra persoană

(un bărbat), Încercînd să se salveze, s-a apucat de acelaşi colac. Colacul însă nu a rezistat şi toate

patru persoane au început să se înece. Atunci, cu scopul să-şi salveze familia, tatăl a aruncat de la

colac bărbatul respectiv, care în cele din urmă s-a înecat.

În timpul operaţiunilor de salvare a ostaticilor din centrul teatral de pe str. Dubrovca din

Moscova, la 23 octombrie 2002, capturaţi de o bandă de terorişti înarmaţi, din diferite motive au

murit în jur de 120 de persoane, dar au fost salvate mai mult de 650 de persoane. Acţiuni

analogice au avut loc la 28 iulie 1994 în raionul Peatigorsk, la 14 iunie 1995 în Budionovsk, la 9

ianuarie 1996 în Kizlear şi Pervomaisk ş. a. localități din Federația Rusă. Astfel, reiese că

salvarea vieţii mai multor persoane cînd există posibilitatea reală a decesului sau chiar decesul

unui număr mai mic de persoane se încadrează în toate condiţiile stării de extremă necesitate şi

nu poate atrage după sine răspunderea penală.

Cum am menţionat anterior, unii autori atribuie la condiţiile privind actul de salvare şi

condiţia că fapta să nu fie săvîrşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a

înfrunta pericolul. Cînd datorită funcţiei sau profesiei sale (militar în misiune de luptă, medic,

pompier etc.), o persoană este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei sale, ea nu

poate invoca starea de extremă necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta prevăzută de

legea penală pe care ar săvârși-i în această stare, ea sau o altă persoană pentru ea.

Dacă cei care aveau obligaţia legală să înfrunte pericolul s-au salvat totuşi, în extremis,

săvârșind o faptă ilicită, răspunderea lor nu va fi înlăturată, însă de la caz la caz, instanţa va putea

să atenueze pedeapsa, ţinînd seama de circumstanţele în care au acţionat [24, p. 193].

Aceste persoane însă pot invoca stare de extremă necesitate pentru faptele de salvare pe

care le săvîrşesc în exerciţiul funcţiei sau al profesiei lor.

Această condiţie nu îşi află temeiul juridic în legea penală, dar în normele legale care

reglementează activitatea anumitor funcţii, profesii sau îndeletniciri, al căror rol social este de a

combate şi înfrunta pericole grave şi frecvente.

O altă condiţie expusă de doctrinari este că în stare de extremă necesitate dauna este

pricinuită terţelor persoane.

Prin terţe persoane se înţeleg persoanele care nu au nici o tangenţă cu izvorul de pericol

social. Acestea pot fi persoane fizice sau juridice, organizaţii obşteşti sau de stat, care nu sunt

persoane juridice şi însăşi statul.

Această opinie expusă în literatura de specialitate, în multe cazuri este corectă, însă nu în

toate cazurile. În stare de extremă necesitate, daună poate fi cauzată şi celui ce singur a fost izvor

de pericol social.

182

De exemplu, în urma certei cu soţia, soţul a aprins/incendiat casa lor particulară. Din

cauza vântului puternic exista pericolul ca focul să se răspîndească şi peste casele din jur. Pentru

a localiza focul şi din motive că pompierii întârziau, s-a luat hotărîrea de a demola construcţiile

adiacente din ograda persoanei care şi-a aprins casa. Astfel, focul a fost localizat şi casele din

vecinătate au fost salvate.

În legătură cu faptul că în stare de extremă necesitate dauna, de regulă, este cauzată unor

terţe persoane, legislaţia civilă prevede posibilitatea reparării prejudiciului.

În aşa mod, condiţiile privind acţiunea de salvare de pericol sînt:

1. acţiunea de salvare să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

2. fapta comisă în stare de extremă necesitate să fie singura cale de înlăturare a

pericolului existent;

3. să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat.

4.3. Depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate. Efectele stării de

extremă necesitate.

Depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate

În cele din urmă lipsa depăşirii limitelor legale ale stării de extremă necesitate este o

condiţie obligatorie a legalităţii acţiunilor comise în stare de extremă necesitate.

Noţiunea „depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate” nu este explicată în

Codul penal al Republicii Moldova şi poate fi regăsită doar la pct. (j) din art.76 al C.p.R.M.

printre circumstanţele agravante. În literatura de specialitate însă această problemă s-a discutat

pe larg [214, p. 110-113].

Noţiunea de ”depăşire a limitelor legale ale stării de extremă necesitate” se conţine în

Codurile penale ale Federaţiei Ruse (alin.2 art.39), Kazahstanului (alin.2 art.34), Uzbekistanului

(alin.3 art.38), Ucrainei (alin.2 art.39).

În general, depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate poate avea loc prin

neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii cerute de lege ceea ce face - în raport cu

împrejurările concrete ale cauzei - ca fapta să constituie infracţiune, antrenând răspunderea

penală a făptuitorului.

Făcînd o generalizare a prevederilor art.38 C.p.R.M., dar şi reieşind din doctrina dreptului

penal putem evidenţia cîteva situaţii caracteristice depăşirii limitelor legale ale stării de extremă

necesitate:

183

1) cînd există o necorespundere vădită între dauna cauzată şi caracterul, gradul

pericolului existent, împrejurărilor în care a fost înlăturat pericolul;

2) cînd dauna cauzată este egală cu cea evitată;

3) cînd dauna cauzată este mai mare decît cea evitată;

4) cînd exista posibilitatea reală de a înlătura pericolul existent prin alte mijloace.

Din punct de vedere obiectiv, situaţia de „necorespundere vădită între dauna cauzată şi

caracterul, gradul pericolului existent, împrejurărilor în care a fost înlăturat pericolul” presupune

o constatare ex post, efectuată prin compararea unei situaţii certe, respectiv a urmărilor vădit mai

grave produse, cu o situaţie eventuală, dedusă pe cale logico-raţională din materialitatea faptelor

(gravitatea şi iminenţa sau actualitatea pericolului, împrejurările concrete în care acesta s-a

produs, posibilităţile şi mijloacele de salvare aflate la dispoziţia făptuitorului etc.), respectiv

urmările care „s-ar fi putut produce” dacă pericolul era înlăturat.

Ca urmare a caracteristicilor acestei condiţii obiective, a cărei existenţă nu este suficientă

prin ea însăşi a conduce la înlăturarea beneficiului stării de extremă necesitate, legiuitorul a

impus cerinţa subiectivă ca făptuitorul să fi fost conştient, să-şi fi dat seama, să fi avut

reprezentarea - în momentul în care a săvârşit fapta - că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât

cele care s-ar fi produs dacă ameninţarea rezultată din pericol s-ar fi realizat efectiv. Prin urmare,

făptuitorul este obligat de lege să facă o analiză a situaţiei, să evalueze nu numai gravitatea

pericolului şi gradul de iminenţă a acestuia, ci şi eventualele consecinţe care s-ar putea produce

dacă acesta nu ar fi înlăturat, comparându-le rapid cu urmările care s-ar putea produce în cazul

diferitelor variante de acţiuni de salvare pe care le-ar putea săvârşi, dacă - desigur - are la

dispoziţie mai multe variante.

Pe baza acestei analize, el trebuie să decidă dacă salvează valoarea socială protejată,

trecând la acţiunea de salvare ori dacă o abandonează pericolului respectiv, în primul caz având

obligaţia de a nu produce urmări vădit mai grave.

Pe de altă parte, producerea deliberată a unor urmări vădit mai grave, de care făptuitorul

este conştient (le urmăreşte sau le acceptă), atestă că acesta, în momentul respectiv, nu s-a aflat

sub influenţa unei constrângeri psihice suficient de puternice pentru a justifica acţiunea

disproporţionată de salvare şi specifică existenţei stării de extremă necesitate. Caracterul modic

al constrângerii psihice ori lipsa acesteia face ca acţiunea de salvare să fie comisă cu vinovăţie,

urmările vădit mai grave datorându-se intenţiei directe sau indirecte a făptuitorului care,

invocând starea de extremă necesitate în astfel de condiţii, poate încerca să disimuleze o faptă

penală gravă, comisă deliberat, profitând de un eveniment accidental de genul cutremurului,

incendiului etc.

Deoarece, aşa cum s-a arătat, latura subiectivă are un rol esenţial în configurarea stării de

184

extremă necesitate, dacă făptuitorul nu şi-a dat seama, în acel moment, că acţiunea sa de salvare

pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era

înlăturat, dacă - deci - n-a avut conştiinţa acestei disproporţii, el va putea beneficia de starea de

necesitate. Aşadar, deşi disproporţia există în mod obiectiv, determinată de constrângerea psihică

generată de pericol - face ca fapta prevăzută de legea penală să nu constituie infracţiune.

Dacă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.38 alin.(3) C.p.R.M., condiţia de

proporţionalitate se stabileşte în raport cu urmările produse şi cele care s-ar fi putut produce,

respectiv gradul de lezare a unor drepturi sau valori sociale ori interese legitime şi măsura

probabilă în care ar fi fost prejudiciată valoarea apărată de pericol şi dacă această condiţie este

valabilă pentru valori de acelaşi gen sau bunuri salvate prin deteriorarea sau distrugerea altor

bunuri; viaţă pentru viaţă etc.). Nu este mai puţin adevărat că evaluarea celor două categorii de

urmări trebuie să aibă loc şi în situaţia unor valori de genuri diferite, dintre care una (sau unele)

salvată (salvate) şi alta (sau altele) sacrificată (sacrificate). Noţiunea de “urmări”, folosită de

legiuitor nu implică, aşadar, în mod necesar şi obligatoriu acelaşi gen (specie) de valori, cerinţa

de proporţionalitate fiind deopotrivă exigibilă când acestea sunt diferite. Avem în vedere,

desigur, categoria juridică de valoare socială ocrotită prin dispoziţiile Părţii Speciale a Codului

pena,l dar şi prin prevederile art.38 alin.(2) C.p.R.M. şi nu o anumită valoare economică sau

financiară a două bunuri.

Cu toate acestea, suntem de părere că problema “echivalenţei valorilor” - în sensul de

valoare definită mai sus - se pune în mod obligatoriu în cazul unor valori care nu sunt de acelaşi

gen. Dacă poate fi admisă existenţa stării de extremă necesitate când se sacrifică un bun material,

oricât de important, pentru salvarea vieţii unei persoane, nu se poate susţine că nu au fost

depăşite limitele acestei stări când se sacrifică viaţa unui om pentru a salva un bun important al

făptuitorului sau al altei persoane. În această ultimă ipoteză nu sunt aplicabile prevederile art.38

alin.(1) C.p.R.M. deoarece, toate celelalte condiţii fiind întrunite, făptuitorul a produs urmări

vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, cu condiţia -

implicită - ca el să-şi fi dat seama de acest lucru. A admite contrariul înseamnă a răsturna

întreaga construcţie raţională şi juridică a instituţiei stării de extremă necesitate şi a considera că

este în afara ilicitului penal o faptă, săvârşită - e adevărat - în împrejurări excepţionale, prin care

s-a înlăturat ameninţarea cu un pericol ale cărui consecinţe erau reparabile, dar care a produs

efectiv un rău iremediabil, o urmare evident şi vădit mult mai gravă.

Depăşirea cu ştiinţă a limitelor legale ale stării de extremă necesitate nu înlătură

caracterul penal al faptei dar, dacă sunt întrunite celelalte condiţii ale acesteia, făptuitorul va

beneficia de circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art.76 alin.(1) lit. j) C.p.R.M. Când

aceste condiţii nu sunt întrunite, dar a existat o stare de tulburare sufletească ce a contribuit la

185

săvârşirea faptei, această tulburare va putea fi reţinută, după caz, o altă circumstanţă atenuantă

legală prevăzută la art.76 alin.(1) C.p.R.M. sau judiciară (art.76 alin.(2) C.p.R.M.).

Se poate vorbi de o depăşire a limitelor stării de extremă necesitate numai în cazurile în

care făptuitorul se găsea în stare de extremă necesitate, dar acţiunea sa de salvare a fost

exagerată, depăşind limitele de proporţionalitate cerute prin dispoziţiile art.38 alin.(3) C.p.R.M.

Aşa cum s-a arătat, depăşirea limitelor stării de extremă necesitate este nemijlocit legată

de previziunea urmărilor vădit mai grave ale acţiunii de salvare, cerinţa ca făptuitorul să-şi fi dat

seama că urmările faptei sale sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu

era înlăturat având drept consecinţă răspunderea penală a acestuia, dacă este comisă cu intenţie

sau din culpă cu previziune.

Deşi destul de dificilă de probat, împrejurarea dacă făptuitorul şi-a dat sau nu seama că

pricinuieşte urmări vădit mai grave va trebui analizată de la caz la caz, refuzându-se întotdeauna

beneficiul stării de extremă necesitate celui care intenţionat a pricinuit asemenea urmări, dar

examinându-se cu toată atenţia cazul celui care şi-ar fi putut da seama de producerea unor

asemenea urmări.

Cu referire la depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate atunci cînd dauna

cauzată este egală cu cea evitată sîntem de părerea că această împrejurare ar trebui luată în

consideraţie în calitate de circumstanţă atenuantă.

Mai mult ca atît propunem, de lege ferenda , să se includă în legea penală, în articolul

care reglementează instituţia stării de extremă necesitate un aliniat adăugător cu următorul

conţinut convenţional:

„Provocarea în stare de extremă necesitate a unei daune egale cu dauna evitată, atrage

după sine răspunderea penală doar în cazurile provocării intenţionate a acestei daune şi se

recunoaşte ca circumstanţă care atenuează răspunderea penală. Răspunderea penală pentru

provocarea acestei daune se stabileşte în baza articolului corespunzător din Partea Specială ce

prevede pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, cu trimitere la art. 38 C.p.R.M.”.

În acest caz ar trebui această împrejurare inclusă şi printre circumstanţele atenuante din

art. 76 C.p.R.M.

Depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate atrage după sine răspunderea

penală doar în cazul pricinuirii intenţionate a daunei, însă în Partea Specială a Codului penal nu

există nici o normă care ar prevedea răspunderea pentru depăşirea intenţionată a limitelor legale

a stării de extremă necesitate. În legătură cu acest fapt unii autori propun de a încadra situaţiile

date potrivit normelor din Partea Specială a Codului penal cu trimitere la articolul corespunzător

din Partea Generală, care prevede starea de extremă necesitate (art.38 alin.(2) sau (3) C.p.R.M.)

[211, p. 589].

186

Deci, sînt autori care,actualmente, consideră necesar de a califica fapta săvîrşită conform

articolului corespunzător din Partea Specială a Codului penal, iar faptul comiterii infracţiunii cu

depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate să fie luat în consideraţie ca

circumstanţă atenuantă ( art.76 lit.(j) C.p.R.M.) [228, p. 33]. Cea de-a doua opinie, după noi, la

moment, îşi găseşte suport legal în norma Codului penal şi mai mult ca atît, în normele Părţii

Speciale nu este posibil de a prevedea toate cazurile de comitere a infracţiunilor în care poate

avea loc depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate.

O soluţie a acestei dileme ar fi prevederea directă în lege, ori, în funcţie de circumstanţele

cauzei, a normei despre atenuarea pedepsei sau liberarea de pedeapsă penală, ori, dacă persoana

se afla într-o stare emoţională puternică, a normei despre liberarea de răspundere penală. Anume

aşa este rezolvată întrebarea dată faţă de persoana care a depăşit limitele legale ale stării de

extremă necesitate în Codul penal al Japoniei (art.37 alin.(1)), Codul penal al Ucrainei (art.39

alin.(3)), Codul penal al Poloniei (art.37 §1).

Alte coduri penale, cum ar fi, de exemplu, cel al Kîrgîzstanului, expres prevede, că dacă

în cazul stării de extremă necesitate a fost cauzată o daună din imprudenţă nu survine

răspunderea penală.

Cele expuse mai sus nu se referă la situaţiile de eschivare a persoanei de la dauna,

pericolul cauzării căreia a fost creat prin comportamentul vinovat anterior al său. La aceste

cazuri regulile stării de extremă necesitate nu se referă, ele doar se aseamănă. De exemplu,

şoferul, care intenţionat sau din imprudenţă a creat o situaţie de accident, după care cu scopul

înlăturării pericolului existent a cauzat prejudiciu sănătăţii pasagerilor, nu poate apela la instituţia

stării de extremă necesitate. Aceasta se poate întâmpla doar în cazul cînd pericolul deşi a fost

creat de acţiunile persoanei, existau astfel de împrejurări, în care pericolul nu putea fi şi nici nu

trebuia să fie prevăzut, adică atunci cînd pericolul a fost creat fără vinovăţie. În toate celelalte

cazuri răspunderea va surveni pe baze generale pentru infracţiunea comisă intenţionat sau din

imprudenţă, fără trimiteri la starea de extremă necesitate sau depăşirea limitelor legale ale stării

de extremă necesitate.

Efectele stării de extremă necesitate

Existenţa stării de extremă necesitate în condiţiile cerute de lege şi legal constată are ca

efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvîrşite în vederea salvării de la pericol.

Amintim că autorii români [155, p. 151; 18, p. 367] sunt de părerea că temeiul excluderii

caracterului penal al faptei îl constituie lipsa de vinovăţie a persoanei care a fost constrînsă să

acţioneze sub ameninţarea pericolului fără voinţa liber determinată. Boroi A. [24, p. 193] este de

părerea că absenţa vinovăţiei înlătură implicit şi pericolul social a faptei în accepţiunea legii

penale.

187

Deoarece starea de extremă necesitate înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a

existenţei constrângerii şi lipsei caracterului penal, efectele acesteia se produc subiectiv, in

personam,dar şi in rem.

Prin urmare, existenţei constrângerii va trebui examinată în raport cu persoana care a

acţionat şi deci toate condiţiile stării de extremă necesitate vor fi examinate în raport cu acesta,

după ce sa va fi constatat existenţa obiectivă a pericolului în care s-a aflat persoana, bunul

important sau interesul public pentru a cărui salvare a fost săvârşită fapta prevăzută de legea

penală.

Din aceleaşi motive, în cazul pluralităţii de persoane care au participat la acţiunea de

salvare, existenţa constrângerii va fi cercetată separat pentru fiecare participant în parte.

Efectele in personam ale stării de extremă necesitate sînt raportate la constrîngerea

existentă, iar efectele in rem – la caracterul penal al faptei.

De cele mai multe cazuri, starea de extremă necesitate nu conduce şi la înlăturarea

răspunderii civile, avînd în vedere faptul că adeseori persoana prejudiciată nu are nici o vină în

producerea pericolului. Contribuţia persoanei vătămate la producerea pericolului (de exemplu

lăsarea în libertate a unui animal periculos care a fost ucis în stare de extremă necesitate înlătură

răspunderea civilă a celui care a săvîrşit fapta în stare de extremă necesitate). De asemenea, este

înlăturată răspunderea civilă atunci cînd pagubele au fost produse tocmai pentru salvarea celui

prejudiciat. Cînd pericolul a fost determinat de cazuri fortuite (cutremur, trăsnet etc.), repararea

prejudiciului cauzat prin săvîrşirea faptei prevăzute de legea penală incumbă persoanei în

favoarea căruia a fost săvîrşită.

Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deşi este considerată licită, nu

înlătură obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara.

Astfel, potrivi prevederilor din art.1402 din Codul civil al Republicii Moldova:

„Prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea.

Luînd în consideraţie împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa de judecată poate

obliga la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate exonera de

obligaţia de reparare, integral sau parţial, atît autorul prejudiciului, cît şi terţa persoană.

Prejudiciul produs în urma stingerii sau localizării unui incendiu va fi reparat de autorul

incendiului”.

Exact aceleaşi explicaţii se conţin şi în pct.6 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a

legislaţiei materiale despre încasarea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale

sau altă vătămare a sănătăţii ori prin deces nr.6 din 04.07.2005 [34, p. 6]. Conform acestei

prevederi explicative seva ţine cont că potrivit art.1402 CC prejudiciul cauzat de o persoană în

188

stare de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea.

Starea de extremă necesitate nu înlătură caracterul ilicit al faptei, însă luînd în

consideraţie împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa judecătorească poate obliga

la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate exonera de

obligaţia de reparare, integral sau parţial, atît autorul prejudiciului, cît şi terţa persoană.

Prejudiciul produs în urma stingerii sau localizării unui incendiu va fi reparat de autorul

incendiului. În asemenea situaţie fapta celui care stinge incendiul şi prin care s-a cauzat un

prejudiciu sănătăţii altei persoane trebuie să conţină trăsăturile caracteristice unei fapte majore,

să fie inevitabilă şi imprevizibilă, iar acţiunile de stingere a incendiului nu trebuie să fie

disproporţionate cu acţiunile de cauzare a prejudiciului.

În caz contrar se angajează răspunderea solidară a autorului incendiului şi a celui care a

stins incendiul.

Deci, dauna este reparată de către cel ce a provocat-o în stare de extremă necesitate, dacă

faptele acestuia au fost şi izvor de pericol social. Dacă, însă dauna a fost provocată de o terţă

persoană şi nu de către cel ce a fost izvor de pericol social, atunci nu terţa persoană va repara

dauna cauzată, ci acela în interesele căruia s-a a acţionat, adică persoana faptele căruia au

constituit izvor de pericol social.

Antrenarea răspunderii civile se bazează pe faptul că, adesea, prin fapta săvârşită în stare

de extremă necesitate se aduc prejudicii unei alte persoane căreia nu i se poate reproşa nimic cu

privire la producerea pericolului respectiv, iar de cele mai multe ori vătămarea intereselor celui

nevinovat este provocată de o acţiune de salvare a unui interes propriu al autorului faptei.

Persoana prejudiciată nu poate fi obligată să suporte prejudicii ocazionate de salvarea unor

bunuri sau valori ce nu-i aparţin.

Fără a intra în analiza diferitelor teorii, care au încercat să fundamenteze răspunderea

civilă pentru prejudicii cauzate în condiţiile stării de extremă necesitate, ne rezumăm a preciza că

paguba trebuie reparată în temeiul principiului general al răspunderi civile, potrivit căruia

persoana care prejudiciază pe altul este obligată să-l dezdăuneze [161, p.57-58].

În cazul depăşirii limitelor stării de extremă necesitate, fapta săvârşită atrage răspunderea

civilă a celui vinovat de producerea urmărilor vădit mai grave.

De asemenea, subzistă dreptul la repararea integrală a prejudiciului şi în cazul stării de

extremă necesitate putative deoarece, dacă în penal eroarea de fapt constituie o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei, făptuitorul trebuie să răspundă din punct de vedere civil.

În toate cazurile, cel obligat prin hotărârea instanţei penale la plata despăgubirilor civile

va avea la dispoziţie acţiunea în regres contra persoanei care a provocat producerea pericolului şi

contra celor care răspund civil pentru acea persoană (părinţii pentru copiii minori care locuiesc

189

împreună cu aceştia, comitenţii pentru prepuşi etc.)[ 161, p.58].

4.4. Concluzii la capitolul 4

1. Ca instituţie a dreptului penal starea de extremă necesitate a fost cunoscută din cele

mai vechi timpuri. La etapa actuală, pentru toţi cetăţenii, dreptul de a acţiona în stare de extremă

necesitate formează un drept subiectiv, iar pentru anumite categorii de persoane, acţiunea în stare

de extremă necesitate este nu doar o datorie morală, dar şi o obligaţie juridică.

2. Prin stare de extremă necesitate sunt apărate interesele legale ale persoanei, ale terţelor

persoane, ale societăţii sau statului. Nu ne putem însă referi la starea de extremă necesitate,

atunci cînd persoana cauzând prejudiciu unor interese ocrotite de legea penală, îşi apără

interesele personale ilegale sau interesele ilegale ale terţelor persoane.

3. Fapta săvîrşită în stare de extremă necesitate, dacă respectă limitele legale, nu prezintă

pericol social, dar este utilă, raţională şi necesară

4. Cu toate că starea de extremă necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei şi este definită de legiuitor în art.38 din Codul penal al Republicii Moldova, cu regret, în

practica judiciară ea încă mai este confundată cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei

cum este, legitima apărare sau riscul întemeiat.

5. După noi, condiţiile legalităţii stării de extremă necesitate privind pericolul sînt

următoarele

- existenţa izvorului de pericol;

- existenţa/ prezenţa pericolului;

- realitatea pericolului.

- pericolul trebuie să fie iminent;

- pericolul iminent trebuie să fie grav;

- pericolul trebuie să ameninţe valorile indicate în art.38 alin.2 C.p.R.M.;

- pericolul trebuie să fie inevitabil.

Astfel, în urma analizei condiţiilor ce caracterizează pericolul propunem de lege ferenda

modificarea conţinutului atr.38 alin.(2) din Codul Penal al Republicii Moldova după cum urmează:

„Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane, precum şi un bun important al său

sau al altei persoane ori un interes public de la un pericol grav iminent sau real, care nu poate

fi înlăturat altfel”.

6. Condiţiile privind acţiunea de salvare de pericol sînt:

190

1) acţiunea de salvare să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea

penală;

2) fapta comisă în stare de extremă necesitate să fie singura cale de înlăturare a

pericolului existent;

3) să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat.

7. Noţiunea „depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate” nu este explicată

în Codul penal al Republicii Moldova şi poate fi regăsită doar la pct.(j) din art.76 C.p.R.M.

printre circumstanţele agravante.

Făcînd o generalizare a prevederilor art.38 C.p.R.M., dar şi reieşind din doctrina dreptului

penal putem evidenţia cîteva situaţii caracteristice depăşirii limitelor legale ale stării de extremă

necesitate:

1) cînd există o necorespundere vădită între dauna cauzată şi caracterul, gradul

pericolului existent, împrejurărilor în care a fost înlăturat pericolul;

2) cînd dauna cauzată este egală cu cea evitată (cu unele excepţii despre care am vorbit

anterior);

3) cînd dauna cauzată este mai mare decît cea evitată;

4) cînd exista posibilitatea reală de a înlătura pericolul existent prin alte mijloace.

8. Depăşirea cu ştiinţă a limitelor legale ale stării de extremă necesitate nu înlătură

caracterul penal al faptei dar, dacă sunt întrunite celelalte condiţii ale acesteia, făptuitorul va

beneficia de circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art.76 alin.(1) lit. j) C.p.R.M. Când

aceste condiţii nu sunt întrunite, dar a existat o stare de tulburare sufletească ce a contribuit la

săvârşirea faptei, această tulburare va putea fi reţinută, după caz, o altă circumstanţă atenuantă

legală prevăzută la art.76 alin.(1) C.p.R.M. sau judiciară (art.76 alin.(2) C.p.R.M.).

9. Cu referire la depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate atunci cînd

dauna cauzată este egală cu cea evitată sîntem de părerea că această împrejurare ar trebui luată

în consideraţie în calitate de circumstanţă atenuantă.

Mai mult ca atît propunem, de lege ferenda , să se includă în legea penală, în articolul

care reglementează instituţia stării de extremă necesitate un aliniat adăugător cu următorul

conţinut convenţional:

„Provocarea în stare de extremă necesitate a unei daune egale cu dauna evitată, atrage

după sine răspunderea penală doar în cazurile provocării intenţionate a acestei daune şi se

recunoaşte ca circumstanţă care atenuează răspunderea penală. Răspunderea penală pentru

provocarea acestei daune se stabileşte în baza articolului corespunzător din Partea Specială ce

prevede pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, cu trimitere la art. 38 C.p.R.M.”.

191

În acest caz ar trebui această împrejurare inclusă şi printre circumstanţele atenuante din

art.76 C.p.R.M.

10. Existenţa stării de extremă necesitate în condiţiile cerute de lege şi legal constată are

ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvîrşite în vederea salvării de la pericol.

11. Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deşi este considerată licită, nu

înlătură obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara. În acest sens se expune legislaţia

civilă, dar şi practica judiciară a Republicii Moldova.

192

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Concluziile generale şi recomandările sunt bazate pe conţinutul tezei de doctorat şi

reflectă cele mai importante idei.

Se impun următoarele concluzii şi recomandări generale:

Problema ştiinţifică importantă soluţionată prin intermediul tezei de doctorat elaborată

constă în faptul că s-a reuşit, în baza studierii şi analizării unui amplu material ştiinţific,

conturarea şi propunerea unei modalităţi optime de expunere juridico-penală a conţinutului

instituţiilor legitimei apărări şi stării de extremă necesitate, propunerea unor recomandări în

vederea perfecţionării legislaţiei penale în vigoare.

Prin cercetarea întreprinsă în lucrarea de faţă ne-am propus să abordăm o

problematică, tratată numai fragmentar până acum în cursurile universitare sau în diferite studii

şi articole – cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, în special legitima apărare şi starea de

extremă necesitate.

În legislaţia penală, răspunderea subiectivă constituie garanţia legală pentru o persoană

de a nu fi pedepsită decât dacă a săvârşit cu vinovăţie o faptă care prezintă pericol social şi este

prevăzută de legea penală cu condiţia să nu existe o cauză care face ca fapta să nu constituie

infracţiune.

Singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea care se caracterizează prin

trăsăturile sale esenţiale. Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături exclude existenţa infracţiunii, a

caracterului penal al faptei, şi implicit, a răspunderii penale.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constituie cauze care înlătură toate

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Nu putem vorbi despre înlăturarea unei singure trăsături

esenţiale ale infracţiunii, întru-cât înlăturându-se una din acestea, pe cale de consecinţă, se

înlătură şi toate celelalte. Înlăturarea respectivei trăsături esenţiale are loc numai cu

preponderenţă, nu ca exclusivitate.

Esenţa naturii juridice a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei îl constituie

lipsa caracterului ilegal al faptei.

Noul Cod penal al României introduce instituţia „cauzelor justificative”, legiuitorul

motivând că toate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, sunt cauze justificative,

întrucât exclud implicit infracţiunea şi răspunderea penală.

Demersul ştiinţific, documentar demonstrează că diversitatea cauzelor care împiedică

constituirea infracţiunii sub raportul mecanismelor de acţiune a temeiului instituirii legale sau

recunoaşterii lor doctrinare sau jurisprudenţiale pledează pentru o abordare diferenţiată a raţiunii

acestora – chiar dacă pe ansamblu toate îndeplinesc funcţia comună – de a împiedica constituirea

193

faptei ca infracţiune.

Principala distincţie a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de renunţarea de

bună voie de la săvârşirea infracţiunii (art. 56 din Codul penal al Republicii Moldova), liberarea

de răspundere penală în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie (art. 60 din Codul penal

al Republicii Moldova) şi de fapta care nu prezintă gradul prejudiciabil al infracţiunii (art. 14,

alin. (2) din Codul penal al Republicii Moldova), se manifestă prin aceea că în situaţia cauzelor

care înlătură caracterul penal al faptei, în momentul realizării acestora lipsesc semnele

infracţiunii, pe când în situaţia instituţiilor juridico-penale menţionate sunt întrunite toate

semnele unei infracţiuni consumate sau neconsumate, de aceea ultimele au o natură juridică

diferită de cea a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei şi nu pot fi atribuite acestei

categorii.

Majoritatea savanţilor în domeniul dreptului penal din Republica Moldova şi România

definesc cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind acele stări, întâmplări, situaţii

sau împrejurări existente în timpul săvârşirii faptei, care duc la situaţia ca fapta săvârşită să nu

prezinte caracter penal, adică să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Ocrotirea unor valori sociale care depăşesc interesul nemijlocit apărat prin

incriminarea faptei, care justifică inexistenţa infracţiunii (în cazul legitimei apărări, stării de

necesitate) este impus de existenţa unor raţiuni superioare, împrejurări ale realităţii care

împiedică realizarea infracţiunii. Astfel, cauzele justificative, prevăzute ca şi categorie aparte în

Noul Cod penal român, sunt fapte prevăzute de legea penală a căror existenţă exclud

infracţiunea, deoarece sunt permise de lege.

Cu ocazia documentării şi elaborării lucrării de faţă, s-a observat că diversitatea

cauzelor care împiedică constituirea infracţiunii sub raportul mecanismelor de acţiune a

temeiului instituirii legale sau recunoaşterii lor doctrinare sau jurisprudenţiale pledează pentru o

abordare diferenţiată a raţiunii acestora – chiar dacă pe ansamblu toate îndeplinesc funcţia

comună – de a împiedica constituirea faptei ca infracţiune.

Reglementarea dată legitimei apărări şi stării de extremă necesitate în dreptul penal

moldovenesc şi român, problemelor ivite în doctrina judiciară şi rezolvărilor jurisprudenţiale,

uneori contradictorii date în materie au constituit obiectul de preocupare şi studiu întreprins în

cadrul şi limitele prezentei lucrări. Determinărilor şi reglementărilor legale date în dreptul penal

legitimei apărări şi stării de extremă necesitate, interpretărilor şi soluţiilor date acestora, s-a

încercat să li se răspundă, să li se găsească răspunsul considerat cel mai justificat şi să li se aducă

unele desluşiri prin abordarea, cercetarea şi tratarea tematicii care a format obiectul de

preocupare al prezentei teze.

A fost argumentat faptul că normele care reglementează instituţia cauzelor care

194

înlătură caracterul penal al faptei nu pot fi recunoscute în calitate de norme stimulative, întrucât

este neîntemeiat să vorbim despre o stimulare juridico-penală în situaţia în care comportamentul

legitim nu atrage după sine careva consecinţe juridico-penale pozitive (în surplus) în raport cu

situaţia iniţială în care se afla subiectul până la recurgerea la astfel de comportament.

Propunem propria definiţie a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, ca

fiind nişte circumstanţe, condiţiile cărora sunt stabilite de legea penală, în prezenţa cărora

săvârşirea unei fapte, însoţită de cauzarea de prejudicii valorilor sociale ocrotite de lege, nu va

constitui infracţiune în virtutea lipsei caracterului ilicit sau a vinovăţiei ca semne esenţiale ale

infracţiunii, fie ca nişte cauze, în prezenţa cărora fapta, deşi conţine semnele unei infracţiuni

prevăzute de legea penală, nu va constitui infracţiune în virtutea lipsei ilegalităţii sau a

vinovăţiei ca trăsături esenţiale ale infracţiunii.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din momentul existenţei

lor, împrejurarea că este necesară constatarea lor juridică (ex post) neavând implicaţii asupra

momentului în care acestea încep să aibă relevanţă juridică penală.

Constatarea existenţei vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în

Republica Moldova are ca efect procesual scoaterea persoanei de sub urmărire penală (în baza

pct. 3) alin. (2) art. 284 din Codul de procedură penală a Republicii Moldova), iar în România -

împiedicarea punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale, în baza dispoziţiilor art. 10 alin.

(1) lit. e) din Codul de procedură penală a României. Existenţa oricăreia dintre aceste cauze

poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal şi trebuie luată în considerare din oficiu.

Considerăm că se impune, ca pe viitor, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,

cu caracter general, să fie reglementate unitar, în cadrul aceluiaşi capitol, chiar dacă s-ar crea

pericolul repetabilităţii acestora. Scopul juridic, constând în înţelegerea aprofundată şi corectă a

acestei instituţii trebuie să primeze în faţa unor neajunsuri de ordin literar şi estetic.

Deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au ca efect inexistenţa

infracţiunii, acestea nu trebuie să fie confundate cu „cauzele care înlătură răspunderea penală sau

consecinţele condamnării” (art. 107-112 din Codul penal al Republicii Moldova sau art. 119-139

din Codul penal al României), cu „cauzele de nepedepsire” (cauzele de neimpunitate ori care

apără de pedeapsă) sau cu instituţia înlocuirii răspunderii penale (art. 55 din Codul penal al

Republicii Moldova sau art. 90-91 din Codul penal al României). Fiecare dintre aceste instituţii

juridice de drept penal are o fizionomie şi funcţionalitate proprie, producând anumite efecte cu

privire la răspunderea penală. În esenţă, aceste ultime trei instituţii ale dreptului penal operează

numai asupra incidenţei constrângerii penale şi nu produc nici un efect sub raportul existenţei

infracţiunii, în timp ce cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură însăşi existenţa

ilicitului penal (a infracţiunii).

195

I. Cât priveşte legitima apărare, în cursul efectuării studiului am ajuns la următoarele

concluzii:

1. Examinarea teoriilor referitoare la fundamentarea legitimei apărări ne-a permis

formularea unor observaţii critice personale cu privire la faptul că acestea nu privesc atât

fundamentul legitimei apărării cât consecinţele care derivă din reglementarea legală dată

acesteia. Astfel referindu-ne la susţinerea că legitima apărare este o „stare”, producătoare de

consecinţe juridice am afirmat că aceasta nu explică fundamentarea propriu-zisă a legitimei

apărări. Legitima apărare, în opţiunea pe care am exprimat-o se fundamentează pe nevoia

apărării, a păstrării unor valori, drepturi stabilite de lege preexistente atacului şi pe caracterul

injust al atacului care le pune în pericol şi care provoacă absenţa libertăţii de voinţă.

2. Legitima apărare este condiţionată de respectarea unui şir de condiţii cumulative, or

în cazul nerespectării a cel puţin uneia din acestea, nu va mai putea fi invocată această cauză care

înlătură caracterul penal al faptei. În urma studiului efectuat am stabilit că acestea se împart în

două grupuri: condiţii referitoare la atac şi condiţii cu privire la apărare.

3. Atacul, în sensul legitimei apărări, trebuie să constea într-o acţiune sau inacţiune

umană, violentă în cele mai frecvente cazuri, efectuată cu intenţia de a aduce atingere sau de a

vătăma valorile sociale care fac obiectul special al ocrotirii în cadrul legitimei apărări, respectiv:

persoanele, drepturile acestora şi interesele publice. Aşadar, atacul care este în final o agresiune,

poate să fie materializat numai într-o faptă a omului care poate fi atât comisivă – acţiune cât şi

omisivă – inacţiune.

4. Altă trăsătură a atacului este caracterul direct al acestuia, manifestîndu-se prin

crearea unui pericol ce ameninţă direct valorile ce formează obiectul legitimei apărări. Se

consideră că atacul are un caracter direct, iar ameninţarea este nemijlocită ori de câte ori acest

atac, acţiunea sau inacţiunea în care s-a concretizat, constituie cauza pericolului, a răului cu care

este ameninţată valoarea socială împotriva căreia s-a îndreptat, adică să existe o legătură de la

cauză la efect între atac şi pericolul grav creat. Caracterul imediat al atacului fixează în timp

desfăşurarea acestuia, încadrându-l într-un anumit interval, în care poate interveni o apărare

legitimă.

5. În ceea ce priveşte sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului şi care pot fi, în

consecinţă, apărate, aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci

se extinde şi la drepturile acestora şi la interesul public. Astfel, pot fi apărate şi valori ca

siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, bunurile aparţinând proprietăţii publice sau orice

alt interes important al colectivităţii. Valorile menţionate pot fi apărate de orice persoană prin

comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

6. O deosebită atenţie am acordat condiţiilor apărării şi limitelor acesteia, accentuând

196

că apărarea se consideră necesară atunci cînd a fost impusă de natură şi de condițiile agresiunii,

necesitatea obiectivă a actelor de apărare apreciindu-se de mai mulţi factori şi anume: de obiectul

agresiunii, de caracterul imediat al agresiunii, de intensitatea agresiunii şi de anumite condiţii de

timp, de loc, sau privitoare la persoana atacată.

7. Ceea ce ţine de condiţiile apărării şi mai ales faptul că apărarea trebuie să fie

proporţională cu gravitatea atacului, în acest context s-a pus problema efectelor pe care le are în

materia legitimei apărări dispoziţia din art. 2 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Potrivit acestui text, uciderea unei persoane

poate fi justificată numai atunci când s-a produs ca urmare a unei recurgeri la forţă absolut

necesară pentru apărarea unei persoane împotriva unei violenţe ilegale.

II. Cât priveşte starea de extremă necesitate, am formulat următoarele concluzii:

1. Prin stare de extremă necesitate sunt apărate interesele legale ale persoanei, ale terţelor

persoane, ale societăţii sau statului. Nu ne putem însă referi la starea de extremă necesitate,

atunci cînd persoana cauzând prejudiciu unor interese ocrotite de legea penală, îşi apără

interesele personale ilegale sau interesele ilegale ale terţelor persoane. Fapta săvîrşită în stare de

extremă necesitate, dacă respectă limitele legale, nu prezintă pericol social, dar este utilă,

raţională şi necesară.

2. Starea de extremă necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi este

definită în art.38 din Codul penal al Republicii Moldova. În practica judiciară această instituție

încă este confundată cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei cum este legitima

apărare sau riscul întemeiat.

3. Condiţiile legalităţii stării de extremă necesitate privind pericolul sunt: existenţa

izvorului de pericol; existenţa pericolului; realitatea pericolului. În același timp, pericolul trebuie

să fie iminent; pericolul iminent trebuie să fie grav; pericolul trebuie să ameninţe valorile

indicate în art. 38 alin. (2) din Codul penal al Republicii Moldova; pericolul trebuie să fie

inevitabil.

4. Condiţiile privind acţiunea de salvare de pericol sînt:

1) acţiunea de salvare să se realizeze prin săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

2) fapta comisă în stare de extremă necesitate să fie singura cale de înlăturare a

pericolului existent;

3) să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat.

5. Depăşirea limitelor legale ale stării de extremă necesitate poate avea loc prin

neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii cerute de lege ceea ce face - în raport cu

împrejurările concrete ale cauzei - ca fapta să constituie infracţiune, antrenând răspunderea

197

penală a făptuitorului.

6. Depăşirea cu ştiinţă a limitelor legale ale stării de extremă necesitate nu înlătură

caracterul penal al faptei dar, dacă sunt întrunite celelalte condiţii ale acesteia, făptuitorul va

beneficia de circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art. 76 alin. (1) lit. j) din Codul Penal al

Republicii Moldova. Când aceste condiţii nu sunt întrunite, dar a existat o stare de tulburare

sufletească ce a contribuit la săvârşirea faptei, această tulburare va putea fi reţinută, după caz, o

altă circumstanţă atenuantă legală prevăzută la art. 76 alin. (1) din Codul Penal al Republicii

Moldova sau judiciară (art. 76 alin. (2) din Codul Penal al Republicii Moldova).

7. Existenţa stării de extremă necesitate în condiţiile cerute de lege şi legal constată are ca

efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvîrşite în vederea salvării de la pericol. Deoarece

starea de extremă necesitate înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a existenţei

constrângerii şi lipsei caracterului penal, efectele acesteia se produc subiectiv, in personam,dar şi

in rem.

8. Cauzarea prejudiciului în caz de extremă necesitate, deşi este considerată licită, nu

înlătură obligaţia autorului faptei prejudiciabile de a-l repara. În acest sens se expune legislaţia

civilă, dar şi practica judiciară a Republicii Moldova.

În legătură cu investigaţiile întreprinse în cadrul lucrării de faţă, venim cu recomandări

ce pot fi luate în consideraţie la perfecţionarea legislaţiei penale în ceea ce priveşte cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei concrete examinate.

1. Propunem de lege ferenda modificarea conţinutului art. 36 din Codul Penal al

Republicii Moldova şi a art. 42 din Codul Penal al României în ceea ce priveşte legitima apărare

cu următoarea variantă a textului:

„(1) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește o faptă pentru a înlătura un

atentat social-periculos, material, real, imediat sau iminent, injust îndreptat împotriva drepturilor

şi intereselor sale, ale altei persoane, precum şi intereselor de stat şi obşteşti.

(2) Cauzarea unei daune agresorului nu constituie infracţiune, dacă n-au fost depăşite

limitele legitimei apărări.

(3) Se consideră depăşire a limitei legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu

caracterul şi pericolul atacului (atentatului).

(4) Persoana este eliberată de răspundere penală, dacă a depăşit limitele legitimei apărări

în urma unei stări de tulburare sau temere provocată de agresor”.

2. În urma analizei condiţiilor stării de extremă necesitate şi anume condiţiile ce

caracterizează pericolul propunem de lege ferenda modificarea conţinutului art. 38 alin. (2) din

Codul Penal al Republicii Moldova după cum urmează:

„Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viaţa,

198

integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane, precum şi un bun important al său sau

al altei persoane ori un interes public de la un pericol grav iminent sau real, care nu poate fi

înlăturat altfel”.

3. De asemenea propunem de lege ferenda completarea articolului care reglementează

instituţia stării de extremă necesitate (art. 38) cu un alineat adăugător cu următorul conţinut

convenţional:

„Provocarea în stare de extremă necesitate a unei daune egale cu dauna evitată, atrage

după sine răspunderea penală doar în cazurile provocării intenţionate a acestei daune şi se

recunoaşte ca circumstanţă care atenuează răspunderea penală. Răspunderea penală pentru

provocarea acestei daune se stabileşte în baza articolului corespunzător din Partea Specială ce

prevede pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, cu trimitere la art. 38 din Codul Penal al

Republicii Moldova”.

În acest caz este necesar ca această împrejurare să fie inclusă şi printre circumstanţele

atenuante din art. 76 din Codul Penal al Republicii Moldova.

Considerăm necesară elaborarea unei Hotărâri explicative a Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova care să interpreteze textul legal al normelor ce stabilesc instituţia

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, cu luarea în considerare a următoarelor

propuneri:

1) Nu interesează dacă dreptul atacat este sau nu în mod legitim exercitat de persoana

atacată. Chiar un hoţ, posesor al unui obiect furat poate riposta la un atac al altui infractor care

încearcă să-l deposedeze de obiect, deoarece ilegalitatea exercitării dreptului nefiind o

împrejurare care să împiedice o ripostă legitimă.

2) Noţiunea de atentat ar trebui formulată în felul următor: prin atentat se înţelege o

acţiune efectuată cu intenţia de a aduce o atingere sau o vătămare valorilor sociale care pot forma

obiect de ocrotire în cadrul legitimei apărări, adică persoana, drepturile şi interesele ei, interesele

de stat sau obşteşti.

3) Împiedicarea prin violenţă a unei persoane care încearcă să se sinucidă este o acţiune

care înlătură caracterul penal al faptei. Deşi încercarea de sinucidere nu constituie o infracţiune,

cu toate acestea dreptul la viaţă rămîne un drept protejat de stat, independent de voinţa

subiectului.

4) Legitima apărare e permisă în egală măsură şi contra atentatului social-periculos a

unei persoane iresponsabile, cît şi a unui minor. Însă contra acestor persoane trebuie folosit

minimul de forţă şi mijloace necesare pentru curmarea atacului. Dacă minorul se împotriveşte,

atunci e oportună folosirea unor măsuri de influenţă mai activă.

5) Legitima apărare e permisă şi contra voinţei venite din partea persoanelor ce se

199

bucură de extrateritorialitate (spre exemplu, un diplomat încearcă să violeze o femeie sau

săvârșește un act de tâlhărie). Necătînd la faptul că el are imunitate diplomatică, dreptul la

legitimă apărare poate fi folosit pentru apărarea valorilor sociale ocrotite de legea penală.

6) Cauzarea unei daune agresorului prin intermediul instalării unor mijloace (exemplu,

armă cu descărcare automată, capcane, fire unite la o priză cu curent electric etc.) poate fi

examinată ca legitimă apărare sau depăşire a limitelor ei numai în cazul cînd aceste mijloace sînt

instalate pentru curmarea atacului social periculos în momentul săvîrşirii lui. Dacă persoana care

a cauzat un rău dorea să se răfuiască cu infractorul, să se răzbune pentru acţiunile infracţionale

analogice săvîrşite anterior, regulile privind legitima apărare nu se pot aplica; suntem în faţa unui

act de răzbunare, dar nu de apărare, şi persoana vinovată va fi supusă răspunderii penale pentru

fapta comisă pe baze generale. Dreptul la legitima apărare nu poate fi aplicat şi în cazurile cînd

aceste mijloace, ce pot provoca moartea sau leziuni corporale persoanelor ce vin în contact cu

ele, sunt instalate pentru împiedicarea săvîrşirii unor acţiuni, care deşi formal conţin trăsăturile

unei fapte, prevăzute de legea penală, însă, fiind lipsite de importanţă nu prezintă un pericol

social. Asemenea mijloace sunt inventate de proprietarii grădinilor, livezilor care se tem de

pătrunderea în ele a unor persoane ce pot rupe cîteva mere, un strugure de poamă etc. Dacă

aceste mijloace au cauzat o daună, atunci răspunderea persoanei vinovate care au instalat

asemenea mijloace defensive survine pe baze generale. Tot aşa trebuie calificate acţiunile

persoanei, care a instalat aşa mijloace ce au provocat daune unei persoane, pomenită întîmplător

în raza lor de acţiune.

7) Legitima apărare e permisă şi contra abuzului autorităţii – cu ocazia executării unui

act îngăduit de lege (de exemplu, privarea de libertate a persoanei de către organul de poliţie,

fără a avea un mandat legal).

8) Dacă o persoană care se apără contra unui atentat social-periculos foloseşte o armă,

pe care o deţine ilegal, atunci acest lucru nu influenţează asupra soluţionării problemei despre

legitimitatea acţiunilor de apărare.

9) Este necesară explicarea influenţei art. 2, lit. a) din Convenţia Europeană pentru

apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale asupra principiilor care stau la baza

legitimei apărări.

10) Propunem, de asemenea, ideea renunţării de lege ferenda la condiţia atacului

material. În acest sens ar mai fi de evidenţiat şi exemplul jurisprudenţei spaniole care după o

lungă perioadă în care a interpretat termenul „agresiune" din definiţia legitimei apărări în sensul

pe care îl are în dreptul nostru sintagma „atac material”, este pe cale de a reveni asupra acestei

interpretări, admiţând în prezent existenţa atacului şi împotriva unor valori imateriale ca

onestitatea sau onoarea, soluţie susţinută fără rezerve de doctrină.

200

11) Considerăm necesară de lege ferenda renunţarea la condiţia pericolului grav, fără

riscul unei recurgeri abuzive la cauza justificativă a legitimei apărări. În ceea ce priveşte sfera

valorilor sociale care fac obiectul atacului şi care pot fi, în consecinţă, apărate, aceasta nu este

limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde şi la drepturile acestora

şi la interesul obştesc. Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului, capacitatea de apărare

a ţării, bunurile aparţinând proprietăţii publice sau orice alt interes important al colectivităţii.

12) Propunem deci, ca existenţa proporţionalităţii să se stabilească având în vedere

urmarea probabilă a atentatului şi urmarea produsă prin apărare, dar cu luarea în considerare a

tuturor elementelor care caracterizează fapta comisă: mijloacele folosite, valorile sociale în

conflict, timpul şi locul comiterii faptei, raportul de forţe între atacator şi atacat etc.

13) Sugerăm de lege ferenda să se menţioneze în mod expres că, pentru o faptă comisă în

legitimă apărare nu este posibilă aplicarea unei sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal

(măsuri de siguranţă). în plus, legitima apărare înlătură şi răspunderea civilă pentru prejudiciul

suferit de atacator.

Problema ştiinţifică actuală, de importanţă majoră, care a fost soluţionată, constă în

faptul că s-a reuşit, în baza studierii şi analizării unui amplu material ştiinţific, conturarea şi

propunerea unei modalităţi optime de expunere juridico-penală a conţinutului instituţiilor

legitimei apărări şi stării de extremă necesitate, propunerea unor recomandări în vederea

perfecţionării legislaţiei penale în vigoare.

Planul cercetărilor de perspectivă include următoarele repere:

Clasificarea doctrinară majoritară a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

raportată la trăsătura esenţială a infracţiunii la care se referă acestea, prevederea faptei de legea

penală, pericolul social al acesteia, la nivelul infracţiunii şi săvârşirea ei cu vinovăţie.

Argumentarea faptului că în reglementarea codului penal moldovenesc şi a celui

român, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei privesc exclusiv vinovăţia, trăsătură

esenţială a infracţiunii, astfel încât clasificarea acestora prin raportare şi la prevederea faptei de

către legea penală şi pericolul social al ei, nu are suport legal.

Demonstrarea că în cazul legitimei apărări şi în ipoteza stării de extremă necesitate

suntem în prezenţa unei cauze justificative, care înlătură antijuridicitatea faptei, înlăturând deci

orice posibilitate de aplicare a unei sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal.

Studierea condiţiilor apărării şi mai ales faptul că apărarea trebuie să fie

proporţională cu gravitatea atacului, în contextul dispoziţiei art. 2 alin. (2) al Convenţiei

Europene pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

201

BIBLIOGRAFIE

1. Alecu Gh., Cauzele justificative şi cauze care înlătură caracterul penal al faptei în contextul

adoptării Constituţiei europene. În: Revista de Ştiinţe penale, 2008-2009, Ediţie specială, p. 5-10.

2. Alecu Gh. Drept Penal. Partea generală. Constanţa: Europolis, 2005. 562 p.

3. Alecu Gh. Instituţii de Drept Penal. Partea generală şi partea specială. Constanţa: Ovidius

University Press, 2010. 671 p.

4. Antolisei F. et al. Manuale del diritto penale. Parte generale. Milano: Giuffre, 1982, 738 p.

5. Antoniu G. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În: Buletinul procuraturii, 1985.

nr.1, p. 160-161.

6. Antoniu G. Tipicitate şi antijuridicitate. În: Revista de drept penal, 1997, nr. 4, p.15-29.

7. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh.. Dicţionar juridic penal. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1976. 288 p.

8. Antoniu G. ş. a. Practica judiciară penală. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura

Academiei, 1988. 232 p.

9. Antoniu G. Partea generală a Codului Penal într-o viziune europeană. În: Revista de Drept

Penal, 2004, nr. 1, p. 35-51.

10. Antoniu G., Popa M., Daneş Şt. Codul penal pe înţelesul tuturor. Bucureşti: Ed. Politică, 1970.

464 p.

11. Antoniu G. Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia. În: Revista de drept penal, 1994, nr.2, p.

31-35.

12. Antoniu G. ş. a. Noul Cod penal. Comentat. vol. I. Bucureşti: C.H. Beck, 2006. 1273 p.

13. Bacigalupo E. Principios de derecho penal. Parte general. Madrid: Akal, 1997. 310 p.

14. Barbăneagră Al. ş. a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: Sarmis, 2009.

860 p.

15. Barbăneagră Al. ş. a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău: ARC, 2003.

836 p.

16. Barbăneagră Al. ş. a. Codul penal. Comentat şi adnotat. Chişinău: Cartier juridic, 2005. 656 p.

17. Barbăneagră Al. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. În: Avocatul poporului, 2003,

nr. 5, p. 10-13.

18. Basarab M. Drept penal, Partea generală. Vol.2. Iaşi: Fundaţia „Chemarea”, 1996. 423 p.

19. Basarab M. Drept penal. Partea generală. Iaşi: Fundaţia „Chemarea”, 1992. 356 p.

20. Basarab M. Drept penal, partea generală. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1983. 638 p.

202

21. Bernicova M. Noile cauze care înlătură caracterul penal al faptei în legislaţia penală a

Republicii Moldova. În: Anale ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe

socio-umanistice, vol. I, Chişinău: USM, 2003, p.110-115.

22. Bică Gh. ş. a. Drept Penal. Partea generală. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România

de Mâine, 2008. 296 p.

23. Biro L., Drept penal. Partea generală. Cluj: Centrul de multiplicare al Universităţii „Babeş-

Bolyai”, 1971. 778 p.

24. Boroi Al. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: All Beck, 2000. 479 p.

25. Boroi Al. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: C. H. Beck, 2006. 478 p.

26. Boroi A., Nistoreanu Gh. Drept Penal. Partea generală. Ediţia a IV-a. Bucureşti: All Beck,

2002. 338 p.

27. Botnaru St. ş. a. Dreptul penal. Partea generală. Ediţia a III-a, Chişinău: Cartier Juridic, 2006.

624 p.

28. Botnaru St. ş. a. Dreptul penal. Partea generală. Ed. a II-a. Chişinău: Cartier, 2005. 624 p.

29. Botnaru S. Extrema necesitate - cauză care înlătură caracterul penal al faptei. În: Analele

ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe socio-umanistice”, vol. I

Chişinău: USM, 2001, p.157-163.

30. Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului. Chişinău: Tipografia Centrală, 2005. 676 p.

31. Bulai C. Drept penal. Partea generală. Vol. III. Bucureşti: T.U.B., 1982. 454 p.

32. Bulai C. Drept penal român, partea generală, vol. I, Bucureşti: Casa de editură şi presă "Şansa"

S.R.L., 1992. 326 p.

33. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: All, 1997. 647 p.

34. Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr.12.

35. Buzea N.T. Infracţiunea penală şi culpabilitatea. Alba Iulia: Sabin. Solomon, 1944. 852 p.

36. Calderon A., Choclân J.A. Derecho penal. Parte general. Barcelona: Bosch, 2001. 352 p.

37. Carrara F. Programma del corso di diritto criminale. Parte generale. Vol. I. Milano: Lucca,

1877. 358 p.

38. Cerezo Mir J. Curso de derecho penal espanol. Vol. II. Madrid: Tecnos, 1995. 263 p.

39. Chauveau A., Helie F. Théorie du code pénal. Paris: E. Legrand, 1837. 540 p.

40. Clocotici D. Unele probleme privind legitima apărare. În: Revista română de drept, 1978, nr. 3,

p. 36-42.

41. Cobo del Rosal M., Vives Anton T.S. Derecho penal. Parte general. Valencia: Tirant lo Blanch,

1999. 977 p.

42. Codul Calimach. Bucureşti: Ed. Academiei, 1958. 1016 p.

43. Codul Penal al Federaţiei Ruse. http://www.ukru.ru/code/02/index.htm

203

44. Codul Penal al Ucrainei. http://zakon2.rada.gov.ua/laws/show/2341-14/stru#Stru

45. Codul penal al Republicii Belarus http://www.pravo.by/main.aspx?guid=3871&p0=

hk9900275&p2={NRPA}

46. Codul Penal al Kazahstanului. http://www.zakon.kz/211944-ugolovnyjj-kodeks-rk-2011.html

47. Codul Penal al Uzbekistanului. http://www.scrc.uz/ugkod-ru.html

48. Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 2009, nr. 72-74.

49. Codul Penal al Estoniei. http://www.hot.ee/estonianlegislation/0201.htm

50. Codul Penal al Poloniei.

http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1246817&subID=100110056,100110057,100

110062#text

51. Codul Penal al Olandei.

http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1242430&subID=100100457,100100458,100

100507#text

52. Codul Penal al Franţei.

http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1243018&subID=100104265,100104266,100

104297#text

53. Codul Penal al Germaniei.

http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1242733&subID=100102942,100102943#text

54. Codul Penal al Suediei.

http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1241607&subID=100097432,100097434,100

097459#text

55. Codul Penal al Danemarcei.

http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1241524&subID=100096345,100096365,100

096414#text

56. Codul Penal al Republicii Populare Chineze. http://ukknr.ucoz.ru/index/0-4

57. Codul Penal al Japoniei.

http://law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1241616&subID=100097517,100097518,10009756

6#text

58. Codul penal al Republicii Moldova din 1961. În: Veştile, 1961, nr. 010.

59. Codul penal al României din 21.06.1968. În: Buletinul Oficial, 1968, nr.79-79 bis.

60. Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2003, nr. 104-110.

61. Codul de procedură penală al României, cu modificările aduse prin Legea nr. 356/2006,

Bucureşti: Hamangiu, 2006.

204

62. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

18.08.1994, nr. 001.

63. Constituţia României din 1991. În: Monitorul Oficial al României, 1991, nr.233.

64. Date statistice privind numărul de infracţiuni. Biroul Naţional de Statistică al Republicii

Moldova. http://statbank.statistica.md/pxweb/Dialog/Saveshow.asp

65. Dărângă Gh. Comentariu în Codul Penal al Republicii Socialiste România, comentat şi adnotat.

Partea Generală. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1972. 696 p.

66. Decizia CSJ RM pe cauza Şerbacenco A. din 17.11.2010. Dosarul nr. 1ra-1061/10.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%201061%2010%20%C

5%9Eterbacenco%20A.I.%20art.%20152%20alin.(1)%20CP.pdf

67. Decizia CSJ RM pe cauza Eremenco S. din 24.10.2012. Dosarul nr. 1ra-1065/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%201065%2012%20Ere

menco%20S.%20art.%20151%20CP.doc.pdf

68. Decizia CSJ RM pe cauza Glodeanu L. din 03.04.2012. Dosarul nr. 1 ra-285/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20285%2012%20Glod

eanu%20art.146%20CP.pdf

69. Decizia CSJ RM pe cauza Gac M. din 16.03.2010. Dosarul nr. 1ra-70/10.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/1%20ra%2070%2010%20GAC%20M.%20-

art.152%20al.%202%20lit.%20c%20CP-respins.pdf

70. Decizia CSJ RM pe cauza Gontar C. din 27.10.2010. Dosarul nr. 1ra-998/2010.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20998%2010%20Gont

ari%20Carolina%20art%20152%20alin%201%20CP.pdf

71. Decizia CSJ RM pe cauza Cotorobai A. din 28.01.2009. Dosarul 1ra-165/09.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/1%20ra%20165%2009%20Cotorobai%20Alexei%2

0152%20inadmis%20rec%20avocat%20si%20condamn.pdf

72. Decizia CSJ RM pe cauza Bocan L. din 13.04.2011. Dosarul nr.1 ra-323/11.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20323%2011%20Boca

n%20L.%20art.%20145%20CP.pdf

73. Decizia CSJ RM pe cauza Nazarov V. din 22.05.2012. Dosarul nr. 1ra-121/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20121%2012%20Naza

rov%20V.%20art.%2098%20CP(1961),%20290%20CP(2003).doc.pdf

74. Decizia CSJ RM pe cauza Stici C. din 17.04.2012. Dosarul nr. 1ra-336/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20336%2012%20Stici

%20C.%20146%20CP.doc.pdf

205

75. Decizia CSJ RM pe cauza Plămădeală I. din 21.04.2011. Dosarul nr. 4-1re-154/11.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%204%201%20re%20154%2011%20

%20Pl%C4%83m%C4%83deal%C4%83%20art%20%20287%20al%203%20CP.pdf

76. Decizia nr. 298/1979 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Culegere de decizii ale

Tribunalului Suprem pe anul 1979.

77. Decizia CSJ RM pe cauza Cazacu L. din 08.04.2009. Dosarul nr.1ra-440/09.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/1%20ra%20440%2009%20Cazacu%20Leonid%20V

asile%20art%20145%20alin%203%20lit%20h%20inadmis.pdf

78. Decizia CSJ RM pe cauza Doroş A. din 18.09.2012. Dosarul nr.1ra-625/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20625%2012%20Doro

s%20A.%20art.%20264%20CP.doc.pdf

79. Decizia CSJ RM pe cauza Iuraş V. din 26.09.2012. Dosarul 1ra-942/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20942%2012%20Iuras

%20V.%20art.%20362%20CP.doc.pdf

80. Decizia penală nr. 947/1980 a Tribunalului Judeţean Dolj. În: Revista română de drept, 1981,

nr. 8.

81. Decizia nr. 28/1975 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Culegere de decizii pe anul 1975.

82. Decizia nr. 354/1981 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1981,

nr. 12.

83. Decizia nr. 1565/1977 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1977,

nr. 2.

84. Decizia nr. 354/1981 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1981,

nr. 12.

85. Decizia nr. 291/1979 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista Româna de Drept, 1979,

nr. 9.

86. Decizia nr. 111/1984 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Papadopol V., Daneş Şt.

Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 178.

87. Decizia nr. 91/1989 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1989,

nr. 9-12.

88. Decizia nr. 947/1980 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Papadopol V., Daneş Şt.

Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 178.

89. Decizia penală nr. 281/1989 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept,

1989, nr. 3.

206

90. Decizia nr. 3079/1974 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1975, nr. 10.

91. Decizia nr. 757/1977 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1977, nr. 11.

92. Decizia nr. 291/1979 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1979, nr. 9.

93. Decizia nr. 2791/1983 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Culegere de decizii pe anul 1983.

94. Decizia nr. 880/1981 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1982, nr. 1.

95. Decizia nr. 717/1964 a Tribunalului Suprem, colegiul penal. În: Culegere de decizii pe anul 1964.

96. Decizia nr. 1216/1973 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Papadopol V., Popovici M.

Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975.

97. Decizia nr. 123/1959 a Tribunalului Suprem, colegiul penal. În: Legalitatea populară, 1959, nr. 9.

98. Decizia nr. 1100/1977 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1977, nr. 12.

99. Decizia nr. 230/1980 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Papadopol V., Popovici M.

Repertoriu alfabetic de practică judiciară pe anii 1976-1980.

100. Decizia nr. 1071/1952 a Tribunalului Suprem, colegiul penal. În: Justiţia nouă, 1963, nr. 7.

101. Decizia nr. 3594/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală. În: Dreptul, 2003, nr. 2.

102. Decizia nr. 113/1970 a Tribunalului Suprem, colegiul penal. În: Revista română de drept, 1970, nr. 5.

103. Decizia nr. 3103/1986 a Tribunalului Suprem, secţia penală. În: Revista română de drept, 1987, nr. 9.

104. Decizia CSJ RM pe cauza Porubin Dumitru din 27 mai 2008. Dosarul nr. 1ra-598/08.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/1%20ra%20598%2008%20Porubin%20D%20respin

s%20rec%20procur%20largit.pdf.

105. Decizia CSJ RM pe cauza Bagautdinov Nicolai din 27 octombrie 2010. Dosarul nr.1ra-999/10.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20999%2010%20Baga

utdinov%20Nicolae.pdf

106. Decizia CSJ RM pe cauza Abramov Ivan din 27 iulie 2010. Dosarul nr.1ra-721/10.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/1%20ra%20721%2010%20ABRAMOV%20IVAN

%20art.%20328%20al.3%20CP%20OPINIE%20SEPARATA.pdf

107. Decizia CSJ RM pe cauza Doroş Andrei din 28 iunie 2011. Dosarul nr.1 ra-343/11.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20343%2011%20Doro

%C5%9F%20A.%20art.%20264%20CP.pdf

108. Decizia CSJ RM pe cauza Iuraş Vasile din 26 septembrie 2012. Dosarul nr.1 ra-942/12.

http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20942%2012%20Iuras

%20V.%20art.%20362%20CP.doc.pdf

109. Derşidan E., Abraham P. Dicţionar de termeni juridici uzuali. Bucureşti: Naţional, 2000. 761 p.

110. Desportes F., Le Gunehec F. Le Nouveau Droit Pénal. Tome I. Droit pénal général. Paris:

Economica, 1995. 878 p.

207

111. Diaconescu H. Infracţiunile intenţionate contra vieţii persoanei. Craiova: Editura Austrom,

1998. 240 p.

112. Diaconescu H. Drept Penal. Parte specială. Vol. I. Craiova: Themis, 2000. 503 p.

113. Dicţionarul limbii române literare contemporane. Vol. II. Bucureşti: Editura Academiei

Republicii Populare Române, 1956.

114. Dobrinoiu V. ş. a. Drept penal, partea generală. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1992. 384 p.

115. Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh. ș.a. Drept penal, Partea generală. Bucureşti: Atlas Lex, 1996.

468 p.

116. Dongoroz V. Drept penal. Bucureşti: T.U.B., 1939. 890 p.

117. Dongoroz V. ş. a. Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare comparativă. Bucureşti:

Editura Politică, 1968. 271 p.

118. Dongoroz V. ş. a. Noul cod de procedură penală şi codul de procedură penală anterior,

prezentare comparativă. Bucureşti: Ed. Politică, 1969. 455 p.

119. Dongoroz V. ş. a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. vol. I,

Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1969. 429 p.

120. Dongoroz V. ş. a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. IV,

Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1969. 522 p.

121. Dongoroz V. Drept penal. Reeditarea ediţiei din 1939. Bucureşti: Asociaţia Română de Ştiinţe

Penale, 2000. 536 p.

122. Dragoş N., Lapaduşi V. Legitima apărare. În: Criminalistica, revistă de informare, documentare

şi opinii, 2006, nr. 4, p. 25-28.

123. Duţu T. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei şi cauzele justificative. Constanţa:

Europolis, 2007. 248 p.

124. Fiore C. Diritto penale. Vol. I. Torino: UTET, 1997. 543 p.

125. Florea C. N. Circumstanţele care înlătură caracterul social-periculos al faptei. Chişinău: U.S.C.,

1980. 39 p.

126. Foriers P. De l’état de nécessite en droit pénal. Bruxelles: E. Bruylant, 1951. 364 p.

127. Fréjaville M. Manuel de droit criminel. Paris: Sirey, 1953. 428 p.

128. Garraud R. Précis de droit criminel. Paris: L. Tenin, 1921. 1116 p.

129. Grigoraş J. Individualizarea pedepsei. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1969. 357 p.

130. Grotius H. Despre dreptul războiului şi al păcii. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1968. 632 p.

131. Guzzon C. Consenso e stato di necessita nell atto medico. În: Rivista penale, 1967, nr. 11-12, p. 68.

132. Hall J. General principles of criminal law. New York: Bobbs-Merrill, 1947. 618 p.

133. Hanga Vl. Mari legiuitori ai lumii. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977. 354 p.

208

134. Hotărârea CEDO pe cauza Ramanauskas c. Lituaniei, din 5 februarie 2008

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-84935#{"itemid":["001-84935"]}

135. Hotărîrea Plenului CSJ RM cu privire la practica judiciară în procesele penale despre

sustragerea bunurilor nr.23 din 28.06.2004, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova, 2004, nr.8, pag.5

136. Hotca M. A. Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii.

Bucureşti: Hamangiu, 2009. 424 p.

137. Hotca M. A. Codul Penal. Comentarii şi explicaţii. Bucureşti: C.H. Beck, 2007. 1600 p.

138. Ionescu A.V. Legitima apărare şi starea de necesitate. Bucureşti: Ştiinţifică, 1972. 188 p.

139. Jirlăianu S. Starea de necesitate. Referinţe de drept comparat. În: Revista de Drept penal, 2010,

nr. 1. p. 45-52.

140. Larguier J. Droit pénal général. Paris: Dalloz, 1934. 266 p.

141. Legea Republicii Moldova nr.599 din 30.09.1999 pentru aprobarea Codului navigaţiei

maritime comerciale al Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial, Nr.1-4 din 11.01.2001.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311697

142. Legea nr.416 din 18.12.1990 cu privire la poliţie. În: Monitorul Oficial, Nr.17-19 din

31.01.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=312894

143. Legea Republicii Moldova privind apărarea împotriva incendiilor nr.267-XIII din 09.11.1994.

În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, Nr. 15-16 din 17.03.1995.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311636

144. Lombois C. Droit pénal général. Paris: Hachette, 1934. 160 p.

145. Lukacs T. Elhatarolasi problemak a buntetojogban. În: Magyar Jog es kulfoldi jogi szemle,

1967, nr. 5, p. 269.

146. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chişinău: USM, 2002. 398 p.

147. Manole N. Conceptul, caracterizarea, efectele şi clasificarea cauzelor ce înlătură caracterul

penal al faptei. În: Legea şi Viaţa, 2011, nr. 10 (238), p. 42-47.

148. Manole N. Unele consideraţii referitoare la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,

cauzele de neimputabilitate şi cauzele justificative în viziunea noului Cod penal al României.

Studiu comparativ. În: Noua legislaţie penală, o nouă etapă în consolidarea statului de drept

român. Sesiune Ştiinţifică organizată de Universitatea ,,Al. I. Cuza’’ din Iaşi - Facultatea de

Drept, Asociaţia Internaţională de Drept Penal (AIDP) şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale

(ARSP), Iaşi, 2011, p. 8-15.

149. Mantovani F. Diritto penale. Parte generale. Padova: Cedam, 1992. 948 p.

150. Manzini V. Trattato di diritto penale italiano. Torino: Unione tipografico-editrice Torinese,

1933, p. 324.

209

151. Mariţ A., Cheptea Al. Legitima apărare. Aspecte subiective. În: Probleme actuale ale ştiinţelor

socio-umane în condiţiile integrării europene. Materialele conf. teoretico-ştiinţifice

internaţionale. Chişinău, 2006, p. 878-884.

152. Mariţ Al. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: Tipografia Centrală, 2002. 355 p.

153. Matei D. G., Ulmeanu P. Legitima apărare în condiţii speciale. În: Revista de drept penal,

2007, nr. 2, p. 105-108.

154. Mirişan V. Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Zalău: GIL,

1996. 220 p.

155. Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic,

2003.

156. Mitrache C. Reflecţii privind prezumţia de legitimă apărare. În: Dreptul, 2008, nr. 3, p. 153-

159.

157. Mitrache C. Consideraţii privind legitima apărare. În: Analele Universităţii din Bucureşti, Seria

Ştiinţe juridice, 1969, nr.1, p. 92.

158. Morega D. Atacul - condiție esențială a legitimei apărări și în cazul infracțiunilor privind

frontiera de stat. În: Criminalitatea transfrontalieră la granița dintre prezent și viitor. Oradea:

AGORA, 2009, p.245-251.

159. Morega D. Valorile sociale care pot fi salvate în condițiile stării de necesitate conform Codului

penal roman. În: Legea și viața, 2011, nr.5, p. 42-45.

160. Morega D. Legitima apărare – o modalitate de apărare a valorilor sociale garantate da

Constituția României. În: Educație și Creativitate pentru o Societate bazată pe Cunoaștere.

Materialele conferinței internaționale. București: Universitatea “Titu Maiorescu” din București,

2009, p. 245-247.

161. Morega D. Starea de necesitate și efectele acesteia în doctrina și legislația penală a

României. În: Закон и жизнь, 2012, nr.6, p.50-58.

162. Morega D. Efectele legitimei apărări asupra laturii civile a cauzei în dreptul penal român. În:

Criminalistica în serviciul justiției: constatări, tendințe și realizări. Materialele simpozionului

științific. Chișinău: ULIM, 2009, p. 166-168.

163. Morega D. Self- defence under the present legislation. În: Studia Lex, 2009, nr.1, p.173-175.

164. Morega D. Self- defence – the characters of self- defence. În: Proceedings of the 1st.

International Scientific Conferance „The Role and Place of Law in a Society Based on

Knowledge”. Târgu- Jiu: Editura Academică Brâncuși, 2009, p.283-286.

165. Morega D. The Limits of the state of necessity in the Romanian criminal law. În: Educație și

Creativitate pentru o Societate bazată pe Cunoaștere. Materialele conferinței internaționale.

București: Universitatea „Titu Maiorescu” din București, 2010, p. 130- 132.

210

166. Niculeanu C. Despre conţinutul juridic al legitimei apărări, reglementată de art. 44 alin. 21, din

Codul penal. În: Dreptul, 2003, nr. 8, p. 128-132.

167. Noul Cod penal al României din 17.07.2009. În: Monitorul Oficial al României, 2009, nr.510.

168. Oancea I. Drept penal, partea generală, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971. 544 p.

169. Oancea I. Tratat de drept penal. Partea generală. Bucureşti: All, 1994. 584 p.

170. Ortolan M. Elements de droit pénal. Paris: H. Plon, 1859. 676 p.

171. Pacha I. De la responsabilité pénale en droit islamique, d’après la doctrine hanafite. Paris:

TEPAC, 1944. 184 p.

172. Papadopol V. Consideraţii privitoare la infracţiunea de ultraj cu violenţă şi asupra legitimei

apărări cu privire la avutul public. În: Legalitatea populară, 1960, nr. 8, p. 94-98.

173. Pascu I. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Europa Nova, 2001. 416 p.

174. Pascu St., Hanga Vl. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului României. Vol. II,

Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1958. 870 p.

175. Pascu Şt., Hanga VI. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului. Vol. III. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică, 1963. 978 p.

176. Paşca V. Drept Penal. Partea generală. Vol. I. Oţelu-Roşu: Worldteach, 2005. 344 p.

177. Paşca V. Noul Cod penal comentat. Bucureşti: C.H. Beck, 2006. 600 p.

178. Pavel D. Legitima apărare şi starea de necesitate. În: Justiţia Nouă, 1965, nr. 8, p. 51-56.

179. Penso G. La difensa legittima. Milano: Giuffre, 1939. 261 p.

180. Petit E., Zotta C. Codul penal „Carol II-lea” adnotat. Bucureşti: Editura ziarului „Universul”,

1939, 568 p.

181. Pufendorf S. De officio hominis et civis juxta legem naturalem libri duo. Volume One. New

York: Oxford University Press, 1927. 167 p.

182. Rassat M.-L. Droit pénal général. Paris: Presses Universitaires de France, 1987. 539 p.

183. Rătescu C. ş. a. Codul Penal „Regele Carol II”, adnotat. Vol. I. Partea generală. Bucureşti: Ed.

Librăriei Socec, 1937. 716 p.

184. Robert J.-H. Droit pénal général. Paris: Presses Universitaires de France, 1988. 560 p.

185. Salvage F. Droit pénal général. Grenoble: PU de Grenoble, 1997. 178 p.

186. Salvage P. Droit pénal général. Grenoble: PU de Grenoble, 1994. 175 p.

187. Smith-Hăineală O. Legitima apărare, în noua reglementare. Prezumţia absolută sau relativă. În:

Dreptul, 2003, nr. 2, p. 127-130.

188. Stănoiu R. M., Griga I., Dianu T. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Hyperion, 1992. 245 p.

189. Stefani G. et al. Droit pénal général. Paris: Dalloz, 1994, 480 p.

190. Streteanu Fl. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Rosetti, 2003. 746 p.

211

191. Tanoviceanu I. Tratat de drept şi procedură penală. Vol. I. Bucureşti: Cartierul judiciar, 1924.

1034 p.

192. Vasiliu T. ş. a. Codul penal comentat şi adnotat, partea generală. Bucureşti: Editura Ştiinţifică,

1972. 920 p.

193. Vasiliu T., Antoniu G. ş. a. Codul penal al Republicii Socialiste România. Comentat şi adnotat.

Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972. 772 p.

194. Vidal G. Cours de droit criminel français. Paris: Sirey, 1927. 468 p.

195. Wessels J. Strafrecht Allgemainer Teil. Heidelberg: Muller Verlg, 1995. 290 p.

196. Williams G. Criminal law. London: Stevens, 1961. 929 p.

197. Zolyneak M. Drept penal, partea generală. Vol. II. Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1976, p.

360.

198. Ахметшин X. М. Обстоятельства, исключающие общественную опасность и

противоправность деяния. Москва, 1958. 40 с.

199. Баулин Ю. В. Уголовно-правовые проблемы учения об обстоятельствах, исключающих

преступность (общественную опасность и противоправность) деяния: Автореф. дис.

докт. юрид. наук. Харьков, 1991. 28 с

200. Берестовой, А. Н. Обоснованный риск как обстоятельство, исключающее преступность

деяния: Автореф. дис. канд. юрид. наук. Санкт-Петербург, 1999. 20 с.

201. Блинников В. А. Система обстоятельств, исключающих преступность деяния в уголовном

праве России: Автореф. дис. докт. юрид. наук. Нижний Новгород, 2002. 28 с.

202. БВС РСФСР. 1964. № 4.

203. БВС СССР. 1976. № 4.

204. Галиакбаров Р. Р. Уголовное право. Общая часть: Учебник. Краснодар, 1999. 448 с.

205. Герцензoн А. А. Уголовное право. Москва: Юрид. изд-во НКЮ СССР, 1943. 284 c.

206. Голик Ю. В. Позитивные стимулы в уголовном праве (понятие, содержание,

перспективы): Дис. докт. юрид. наук, в виде научного доклада. Москва, 1994. 36 с.

207. Домахин С. А. Крайняя необходимость по советскому уголовному праву. Москва:

Междунар. отношения, 1966. 284 с.

208. Елеонский В. А. Поощрительные нормы в уголовном праве. Хабаровск: Хабар. ВШ

МВД СССР, 1984. 108 с.

209. Звечаровский И. Э. Уголовно-правовые нормы, поощряющие посткриминальное

поведение личности. Иркутск, 1991. 156 с.

210. Звечаровский И Э., Пархоменко С. В. Уголовно-правовые гарантии реализации права на

необходимую оборону. Иркутск, 1997. 126 с.

212

211. Звечаровский И.Э. Обстоятельства, исключающие преступность деяния. Российское

уголовное право. Курс лекций. Т.1. Под ред. А.И. Коробеева. Владивосток, 1999. 768 с.

212. Карпец И.И. Уголовное право и этика. Москва: Юридическая литература, 1985. 254 с.

213. Кириченко В. Ф. Основные вопросы учения о необходимой обороне в советском

уголовном праве. Москва-Ленинград: Из-во АН СССР, 1948. 107 с.

214. Козак В. Н. Вопросы теории и практики крайней необходимости. Саратов: Изд-во

Сарат. ун-та, 1981. 154 c.

215. Козак В. Н. Право граждан на необходимую оборону. Саратов: СГУ, 1965. 163 с.

216. Комментарий к Уголовному Кодексу РФ. Отв. ред. Скуратов Ю.И. Москва: Норма,

1996. 487 с.

217. Кондрашков Н. Проблемы необходимой обороны. В: Законность, 1992, № 12, с. 23-27.

218. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права. Общая часть. Том I: Учение о

преступлении, Москва: Зерцало, 1999. 624 с.

219. Максимов С. В. Уголовное право. Части Общая и Особенная: Учебник. Москва, 1999.

415 с.

220. Меркурьев В. В. Необходимая оборона: уголовно-правовые и криминологические

аспекты. Автореф. дис. канд. юрид. наук. Рязань, 1998. 28 с.

221. Милюков С. Ф. Российское уголовное законодательство. Опыт критического анализа.

Санкт-Петербург, 2000. 279 с.

222. Наумов А. В. Российское уголовное право. Общая часть: Курс лекций. Москва: БЕК,

1996. 560 с.

223. Орехов В. В. Необходимая оборона и иные обстоятельства, исключающие преступность

деяния. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003. 217 с.

224. Пархоменко С. В. Деяния, преступность которых исключается в силу социальной

полезности и необходимости. Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004, 267 с.

225. Паше-Озерский Н.Н. Необходимая оборона и крайняя необходимость. Mосква:

Госюриздат, 1962. 181 c.

226. Пионтковский А. А. Советское уголовное право. Москва: ГИЗ, 1928. 139 с.

227. Пионтковский А. А. Курс советского уголовного права. Часть Общая. Москва, 1970. Т.2.

516 с.

228. Попов А.Н. Обстоятельства, исключающие преступность деяния. Санкт-Петербург,

1998. 39 с.

229. Попов А. Н. Преступления против личности при смягчающих обстоятельствах. Санкт-

Петербург, 2001. 384 с.

213

230. Постановление Пленума Верховного Суда СССР от 16.08.1984 № 14 «О применении

судами законодательства, обеспечивающего право на необходимую оборону от

общественно опасных посягательств». http://russia.bestpravo.ru/ussr/data02/tex12797.htm

231. Прохоров В. С. Преступление и ответственность. Ленинград, 1984. 130 с.

232. Российское уголовное право. Общая часть. Учебник. Под ред. Кудрявцева В.Н.,

Наумова А.В., Москва: Спарк, 1997. 454 с.

233. Российское уголовное право. Том 1. Общая часть. Под ред. Иногамовой-Хегай Л.В.,

Комиссарова В.С., Рарога А.И. Москва: Инфра-М, 2003. 623 с.

234. Сабитов Р. А. Посткриминальное поведение (понятие, регулирование, последствия).

Томск, 1985. 192 с.

235. Санталов А. И. Курс советского уголовного права. Часть общая. Ленинград, 1968. Т. 1.

646 с.

236. Сахаров А.Б. Уголовный закон. Опыт теоретического моделирования. Москва, 1987. 278 с.

237. Слуцкий И. И. Обстоятельства, исключающие общественную опасность. Ленинград: Из-

во Ленинградского университета, 1956. 118 с.

238. Таганцев Н. С. Русское уголовное право. Часть Общая. Санкт-Петербург, 1902. Т.1. 823 с.

239. Теория государства и права: Курс лекций / Под ред. Н. И. Матузова, А. В. Малько.

Москва, 1997. 672 с.

240. Тишкевич И. С. Условия и пределы необходимой обороны. Mосква: Юридическая

литература, 1969. 191 с.

241. Ткаченко В. И. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть: Учебник.

Москва, 1996. 509 с.

242. Уголовное право. Часть Общая и Особенная. Под ред. Гaухмана Л.Д., Колодкина Л.М.,

Максимова С.В. Москва: Юриспруденция, 1999. 784 с.

243. Уголовное право России. Общая часть: Учебник. Под ред. Кудрявцева В.Н., Лунева

В.В., Наумова А.В. Москва: Юристъ, 2003. 569 с.

244. Уголовный кодекс Грузии 1999 г. Санкт-Петербург, 2002.

245. Флетчер Дж., Наумов А.В. Основные концепции современного уголовного права.

Москва: Юристъ, 1998. 512 с.

246. Шаргородский М. Д. Вопросы общей части уголовного права. Ленинград: Изд-во

Ленингрдского университета., 1955. 256 с.

247. Шавгулидзе Т. Ж. Необходимая оборона. Тбилиси, 1966. 148 с.

248. Якубович М. И. Вопросы теории и практики необходимой обороны. Москва, 1971. 237 с.

214

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, Morega Diana Elena, declar pe propria răspundere că materialele

prezentate în teza de doctorat se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să

suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

_________________________

Morega Diana Elena

29 iulie 2013

215

CURRICULUM VITAE

Numele de familie şi prenumele: Morega Diana Elena;

Data şi locul naşterii: 28.05.1975, Motru, Gorj, România;

Cetăţenia: Română;

Studii: - 1996-2000: Licenţa – Universitatea „Constantin Brâncuşi” Tg-Jiu, Facultatea de Ştiinţe Juridice

şi Administrative, România;

- 2003-2007: Doctorat – Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Facultatea Drept, Republica

Moldova;

Domenii de interes ştiinţific: Drept penal, avocatura;

Activitatea profesională:

- 04.11.2000 – prezent: avocat în cadrul Cabinetului de Avocat „Răducan Morega Diana Elena” cu sediul

în Tg-Jiu, str. Aleea Sf. Nicolae, Bl.6, Sc.2, Ap.28, jud. Gorj, Baroul Gorj;

- 01.10.2008 – prezent: lector universitar în cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din București,

Facultatea de Drept Tg-Jiu;

Participări la foruri ştiinţifice:

- 2010: Educaţie şi Creativitate pentru o Societate bazată pe Cunoaştere. Conferinţă internaţională.

Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti, România;

- 2009: The Role and Place of Law in a Society Based on Knowledge. Conferinţă internaţională.

Universitatea „Constantin Brâncuşi” Tg-Jiu, România;

- 2009: Educaţie şi Creativitate pentru o Societate bazată pe Cunoaştere. Conferinţă internaţională.

Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti, România;

- 2009: Criminalistica în serviciul justiţiei: constatări, tendinţe şi realizări. Simpozion ştiinţific. ULIM,

Chişinău, Republica Moldova;

- 2006: International Scientific Conference Eco-Trend 2006 „Economics and Globalization”.

Universitatea din Craiova, România;

Lucrări ştiinţifice publicate – 10: articole în culegeri internaţionale – 2; articole în culegeri naţionale –

2; materiale ale comunicărilor ştiinţifice – 6;

Cunoaşterea limbilor străine: engleză – bine; franceză – bine; italiană – bine;

Date de contact: Adresa: mun. Tg-Jiu, Str. Aleea Sf. Nicolae, Bl. 6, Sc. 2, Ap. 28, Judeţul Gorj,

România; Telefon: 0040720015208; E-mail: diana_morega@yahoo.com