Les trois graces Mircea Eliade

In doua nuvele ale sale, ‘’Tinerete fara de tinerete’’ si ‘’Les trois graces’’, Mircea Eliade transpune in schema epica o vziune originala asupra tineretii si nemuririi. El porneste de la idea ca odinioara, in illo tempore, omul era pur, neconstrans sa suporte toate vicisitudinile vietii, intotdeauna tanar,dar ca printr-un accident, atributele nemuririi au disparut si, si odata cu acestea, si capacitatea fiintei umane de a avea o viata eternal. In ‘’Les trois graces’’ nemurirea pierduta devine posibila, ca prin miracol, undeva, Romania comunista, prin cercetarile doctorului Tataru, care descopera sau mai bine zis redescopera serul care controleaza dezvoltarea nelimitata a celulelor corpului uman, regenerandu-le la nesfarsit. Producerea cancerului, crede doctorul Tataru, este si o explicatie care ar putea veni in sprijinul acestei ipoteze: in aceats teribila maladie, celulele se multiplica cu o viteza incredibila, dar mecanismul initial, de regenerare controlata si necesara, este uitat, astfel ca organismul, in loc sa se insanatoseasca, sufera de o hiperinflatie de cellule si moare. Informatia care permitea regenerarea este pierduta pe drum, fiind, intre altele, inca unul dintre acele adevaruri originare care s-au pierdut. O alta modalitate de reintinerire este prezentata de Mircea Eliade in nuvela ‘’Tinirete fara de tinerete’’, in care cele doua planuri ontologice, virtual si concret, se confunda, personajul principal, Dominic, nemaistiind in final daca ceea ce i s-a intamplat, intinerirea, este ceva real sau a fost doar un vis al unui om mai in varsta care mai avea, inca o data, sa elimine neajunsurile specifice batranetii. O alta idée, cu aparente explicatii stiintifice , se ilustreaza aici: omul este asemenea unui sistem energetic, de putere joasa, aflat in echilibru, prin nenumarate legaturi cu mediul inconjurator. Dar, ca o baterie ce se descarca treptat, prin utilizare continua, si corpul omenesc, la randu-i, pierde energie initiala cu care a fost inzestrat, ajungand, in cele din urma la extinctie, cand totul este epuizat. I-ar fi necesar un surplus energetic, care sa compenseze epuizarea treptata a finite. In nuvela, suplimentul de energie folosita pentru intinerire, enorma, este adus, din intamplare, printr-un fulger infricosator, in timpul unei furtuni. Ciudat este faptul ca Dominic, eroul povestirii, traieste, odata cu avatarurile tineretii, si o regresiune in timp, catre o memorie ancestrala, venindu-i in minte cuvinte din limbi de mult disparate si imagini ale unor ere revolute. De fapt, Mircea Eliade ilustreaza epic doua modalitati de a obtine nemurirea, una in ‘’Les trios graces’’, pe cale chimica, precum la vechii alchimisti din Evul Mediu, imaginata si de Simone de Beauvoir in romanul ‘’Toti oamenii sunt muritori’’, si una pe cale energetica, in cealalta nuvela, ‘’Tinerete fara de tinerete’’. Les trios Graces sunt trei cabane din muntii helvetici, undeva nu prea departe de Vevey, un loc mirific, acoperit de zapada, cu brazi in jur. Les trios Graces erau, in acelasi timp trei frumoase locuitoare ale tinuturilor muntoase

din indepartata Elvetie, camarade de studentie ale celor trei romani. Povestirea inseamna o readucere la suprafata a unor lucruri demult uitate, prin amintiri ale unor oameni in varsta, acestia rememorand cu nostalgie vremurile trecute, cand erau tineri si intreprinzatori. Numarul trei este magic, trinitatea fiind de mai multe ori prezentata in simbolistica religiilor. Cele Trei Gratii sau Les Charites reprezinta in fond unitatea, fiind zeitele frumusetii. Situarea actiunii intr-un loc departe de metropala cea plina de oameni, aflati in cautarea aventurilor facile, deschide perspective pentru o bresa in datul cotidian, pentru ireal. Ruperea de real trebuie sa se produca undeva, la capat de lume, unde nu actioneaza mentalitati primare, unde interfata este posibila, la mare departare de civilizatie, in plina salbaticie a naturii. Privite acum dinspre viitor spre trecut, cele trei elvetiene apar ca niste fapturi misterioase, fara conotatii de normal. Apelativul dat de cei trei studenti, de Les trois Grasses, dispare, lasand loc unor altor imagini cu totul diferite. Cele trei pot fi considerate drept niste divinitati primordiale, care, in joaca, iau forme umane, antrenand in scenario ludice simturile bietilor muritori, retragandu-se apoi la loc, in acel nonspatiu atemporal, caracteristic divinitatilor. In plan real al actiunii, trei fete cu nume frantuzesc se intalnesc pentru un scurt rastimp cu trei studenti romani aflati la studii, Tataru, Hagi Pavel si Nicoleanu, pentru a se pierde apoi, nestiute, in nemarginirea lumii. Acesta este jocul Gratiilor, hora ritual ape care o fac la intervale de timp bane definite, in jurul pamantenilor alesi, luandu-le mintile, pentru a disparea pentru totdeauna din fata ochilor uimiti. Timpul rememorat de cei trei studenti e trecut, lasand loc altor spatii, altor oameni: ,,partea asta a Carpatilor nu seamana cu Elvetia alpina’’, dar care nu mai sunt asemenea celor dinainte. Yvone, Henriette, fiecare dintre ele avand o individualitae aparte, si inca una, necunoscuta, sunt numele celor trei fete de odinioara, dintr-o Elvetie cu mici cabane, avand in curte ,,pitici si un bazin smaltuit, albastru’’.Roata timpului s-a mai invartit o data, lasand in urma acele locuri si clipe, in teribila sa montagne russe. Hora celor trei Gratii este de fapt hora timpului, care nu-I lasa in urma pe cei care nu-i pot rezista. ‘’Les trios Graces’’ sunt ultimele cuvinte rostite de doctoral Tataru inaite de a muri. Semnificatia acestor cuvinte scapa celor trei care il insoteau pe doctor in excursia sa la munte, aducandu-le aminte de acea cafanea discreta, ,,Les Vosges’’, unde Henriette, una dintre gratii, ce avea pe vino-ncoace, striga ,,Vive la Roumanie’’ si ‘’Vive les allies’’. Lucrurile, la inceput in aparenta banale, isi schimba deodata contextul: in acea dupa-amiaza, al munte, cineva, unul dintre cei apropiati, murise, aproape copilareste cazand intr-o rapa. O moarte care se intampla oriunde pe glob, poate in orice secunda, dar aici individualizata, fiind a unuia dintre prietenii lor cei mai buni, doctoral Tataru. Dar o moarte care dovedeste ceva: e fenomenul cel mai nedorit, cel mai regretabil, pe care fiecare trebuie sa-l intampine la un anume moment, fiind un fel de implinire a existentei. Teroarea mortii il insoteste pe om din clipa in care s-a nascut, fiind amplificata cu mici pasi: un rid care apare acolo unde nu trebuie, un organ care nu mai functioneaza bine, o fata

imbatraniata. Aceasta teroare de aneantizare este, fara indoiala, si cauza mortii doctorului Tataru. Despre enigmele doctorului Aurelian Tataru vorbesc, dupa moartea acestuia, prietenii sai din tinerete, analizand ipotezelestiintifice care au stat la baza experientelor sale. Pierderea inocentei initiale, in favoarea unei cunostiinte limitate, este cauza decadentei omului, astfel incat el nu mai recunoaste miracolul, nu-l mai poate percepe, simturile sale sinergetice si cele transgresionale fiind pierdute. Personajele care discuta despre moartea doctorului sunt Zalomit, specialist in botanica, avand in acelasi timp preocupari poetice, doctorul Nicoleanu si Hagi Pavel. Noaptea este prilej pentru cei trei de a analiza opera doctorului, mort din cauze necunoscute pe o coasta de munte, cazand intr-o prapastie. In taria noptii, vorbele dobandesc rezonante caudate. Tataru gasise o matoda de a trata cancerul sau, mai mult, care ajuta la reintinerire, canalizand dezvoltarea anarhica a celulelor corpului intr-una ordonata, folosita pentru regenerare. O inviere cu ramasite arhaice de mitologie iraniana, in care cel adormit este trezit cu fortza la viata. Drumurile celor trei colegi de studentie se despart, fiecare urmandu-si calea proprie, pentru ca apoi sa se reintalneasca cu prilejul acestui tragic accident. Toti trei umblau unul in spatele celuilalt, pe o potece de munte, undeva departe, apoi s-au despartit, doctoral Zamolit pentru a observa mai atent niste plante, iar celalalt urcandu-se pe o poteca mai razletita. Intre timp cei doi aud un srigat si il vad, mai bine zis si-l inchipuiepe doctor rostogolindu-se de-a lungul pantei fara rasuflare. Odata cu venirea politiei, primul dintre cei interogati a fost Zalomit. Lucrurile incep sa devina clare din discutia ce se desfasoara pas cu pas, intr-o atmosfera incarcata cu fum si miros de ferigi. Semnificatii in plus adduce Calinic, un fel de profet in varsta de 70 ani, cu par alb, ingalbenit de ceva vreme, cu barba rara. Fosca ramane sa traiasca pana la sfarsitul veacurilor, neimpartasind soarta celor care vor fi oale si ulcele, tarana uitata, el si soarecele,care sorbisera din acel leac extreme, daruit candva de un necunoscut alchemist italian, un batran. Misterul mortii doctorului, intr-o rapa a muntilor Dornei, se risipeste atunci cand Eufrosina, una dintre pacientele supuse tratamentului, se prezinta la profesorul Zalomit, redeclansand astfel cursul actiunii.