Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

II.1.Limba română

Limba româna este vorbita in: România, Republica Moldova, Voivodina, Rusia, Ucraina, Israel, Serbia, Ungaria, Balcani, Canada, SUA, Spania, Italia, Germania

Classificare:limbi indo-europene,italice,romanice,romanice

orientale, română .

Statut oficial:

 MoldovaMunteleAthos(Grecia) România Voivodina(Serbia);

Organizatii internationale:

 UniuneaEuropeană Uniunea Latină.

Reglementata de Academia Romana

 naţională   oficială   minoritate naţională   minoritate  UE 

Ţări şi teritorii vorbitoare de limbă română (Românime)

ţarăvorbitori

(%)vorbitori

populaţie(2005)

Asianeoficială:

Israel 3,7% 250 000 6 800 000

Kazahstan 1 0,1% 20 054 14 953 126

Rusia 1 0,12% 178 000145 537 200

Europa

România 91%19 736 517 21 698 181

Moldova 2 76,5% 2 588 355 3 383 332

Transnistria 3 31,9% 177 050 555 500

Voivodina (Serbia)

1,5% 29 512 2 031 992

neoficială:

Timoc (Serbia) 4 8,2% 58 221 712 050

Ucraina 5 0,8% 327 703 48 055 439

Ungaria 0,08% 8 482 10 198 315

Americaneoficială:

Canada 0,2% 60 520 32 207 113

Statele Unite

0,11% 300 000281 421 906

1 Mulţi sunt moldoveni, inclusiv deportaţi2 Datele se referă la raioanele din dreapta Nistrului (fără Transnistria şi municipiul Tighina)În Moldova, limba se numeşte "moldovenească"3 Independenţa Transnistriei nu este recunoscutăAici limba se cheamă "moldovenească" şi este scrisă în alfabetul chirilic4 Împărţiţi oficial în vlahi şi români (v. Evoluţia demografică a românilor din Serbia)5 În nordul Bucovinei 170 000, Bugeac 78 300, în Transcarpatia 31 800, în teritorile de peste Nistru 48 000. 77

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Limba română (sau dacoromână) este o limbă indo-europeană, din grupul italic, făcând parte din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea ca mărime după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei şi italienei.

Ea este vorbită în toată lumea de aproximativ 26 de milioane de persoane. Dintre acestea, 20 de milioane se află în România (unde româna este limbă oficială şi, conform datelor din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie). Limba română se bucură de statutul de limbă de stat în Republica Moldova (potrivit Constituţiei „limba moldovenească”,[2] fiind limba maternă pentru 80% din populaţie) şi este una dintre cele şase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunităţi şi organizaţii internaţionale (precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană — de la 1 ianuarie 2007).

Distribuţie geografică

Limba română ca limbă secundară în estul Europei

     maternă      peste 3%      1-3%      sub 1%      n/a

Limba română este limba oficială şi naţională în România. Nu este exclus ca însuşi numele ţării să semnifice etimologic aria lingvistică a limbii române, mai degrabă decât România, denumirea administrativă tardivă a Imperiului Roman de Răsărit, apoi a Imperiului Bizantin.

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

Republica Moldova, ca limbă oficială, este limba maternă pentru 2,5 milioane de locuitori (redenumită limba moldovenească în anumite cadre oficiale din motive politice, deşi este recunoscută oficial identitatea sa cu limba română ).

Provincia Autonomă Voivodina, Serbia, unde este limbă oficială. Ţările vecine României şi Republicii Moldova, şi anume în Ucraina, Ungaria, Serbia

(Valea Timocului), şi Bulgaria. Extremele ariei lingvistice româneşti se află la apus în bazinul cursului mijlociu al

Dunării (Croaţia, Slovenia, Slovacia şi Polonia) iar la răsărit, dincolo de Nistru. Cea mai mare comunitate de vorbitori de limba română din Asia se găseşte în

Israel, unde în 1995 limba română era vorbită de 5% din populaţie.

78

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească Româna este vorbită ca limbă străină de arabi din Orientul Mijlociu care au studiat

în România. Se estimează că aproape jumătate de milion de arabi din Orientul Mijlociu au studiat în România în anii 1980.

Prin deportări masive, în special ale moldovenilor din RSS Moldovenească, româna a devenit o limbă minoritară în Azerbaidjan, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan şi Turkmenistan.

Vorbitori de limbă română se găsesc şi în multe alte ţări occidentale (datorită emigraţiei), precum Italia, Spania, Statele Unite, Canada, Franţa, Germania sau Australia (cf. români). Peste 3 000 000 de vorbitori de română locuiesc legal în Europa şi America de Nord.

Româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în statul monastic Muntele Athos, o regiune autonomă din Grecia, fiind vorbită în schiturile Prodromu şi Lacu.

Româna ca a doua limbă şi ca limbă străină

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorităţile etnice din România şi Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979, desfăşurat în RSS Moldovenească (aşa cum se numea Republica Moldova pe atunci), aproximativ 4% din populaţie a indicat româna/moldoveneasca ca a doua limbă. Rezultatele eurobarometrului de opinie 64.3/2005, desfăşurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată că 4% dintre cetăţenii români vorbesc limba română ca limbă străină. Acelaşi sondaj arată că 1% din respondenţii bulgari şi ciprioţi, şi 3% din cei maghiari sunt capabili să desfăşoare o conversaţie în limba română.

Româna este studiată şi predată în unele ţări est-europene, în care există comunităţi semnificative româneşti, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria, Ucraina şi Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din 1992 cursuri de vară pentru perfecţionarea cadrelor didactice care predau limba română în aceste ţări. În unele şcoli bilingve, învaţă şi membri ai altor comunităţi etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de exemplu Liceul Nicolae Bălcescu din Gyula, Ungaria).

Circa 400 000 de evrei vorbitori de limba română din România şi circa 40 000 de evrei din Republica Moldova au emigrat în Israel.

Cursuri de limba română ca limbă străină sunt organizate în instituţii de învăţământ din 38 de ţări ale lumii, cum ar fi Spania, Italia, Germania, Olanda, Statele Unite, Mexic, Suedia, şi altele.

Româna pe Internet

Taste româneşti pe tastatura unui laptop Apple MacBook Pro

Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana, portugheza, româna şi spaniola) în reţea. Un studiu realizat de Fundaţia Reţele şi Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină, arată că între 1998 şi 2005, prezenţa limbilor neolatine pe

79

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăInternet aproape s-a dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezenţa limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendinţa limbii române a avut un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,22% în 2000 la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează şi anumitor schimbări operate în metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie a anului 2003 şi martie a anului 2005, prezenţa limbii române pe Internet aproape s-a dublat atingând cota de 0,17%. Situaţia celorlalte limbi romanice este prin comparaţie mai bună: prezenţa spaniolei în Internet este de 4,60 la sută, a francezei de 4,95 la sută, a italienei de 3,05 la sută şi a portughezei de 1,87 la sută.

Este evident că valorile de prezenţă absolută nu constituie un indicator perfect al vigorii unei limbi în cadrul reţelelor. Pentru a obţine un rezultat semnificativ, valorile care exprimă prezenţa limbilor pe Internet trebuie adaptate la dimensiunile prezenţei acestora în lumea reală. Astfel, luând în considerare numărul de vorbitori al limbii române (estimat la 30 de milioane de Uniunea Latină, adică 0,5% din populaţia mondială), se obţine un coeficient de 0,33 pentru prezenţa ponderată a limbii pe Internet, faţă de 0,59 pentru limba portugheză sau 0,74 pentru limba spaniolă. Acest coeficient este mai mic decât 1 în toate cele trei cazuri, motiv pentru care este considerat redus.

Acelaşi studiu arată că există aproximativ 4,4 milioane de internauţi românofoni, adică aproape o şesime din totalul vorbitorilor de română şi 0,4% din totalul internauţilor. Potrivit Ministerului Dezvoltării Informaţionale din Republica Moldova, la începutul anului 2005, erau înregistrate 85 000 de domenii .ro şi 7 200 de domenii .md.

Clasificare şi limbi înrudite

Distribuţia vorbitorilor de limbă română ca limbă maternă după ţară

Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarităţi cu limbile franceză, italiană, spaniolă sau portugheză.

Este general acceptată ideea că limba română a apărut simultan atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării, cu mult înaintea apariţiei triburilor migratoare slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România şi Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est, care sunt foarte apropiate genetic de aceasta, şi sunt considerate de unii lingvişti a fi chiar dialecte ale aceleiaşi limbi:

aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante

80

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăcomunităţi aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea şi al XII-lea.

meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai pregnantă.

istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, geografic mult mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Toate aceste patru limbi formează aşa-numitul grup estic al limbilor romanice. Distincţia dintre dialect şi limbă este un subiect controversat în lingvistică, şi foarte adesea influenţat de interese politice. Din acest motiv nu există un consens în privinţa statutului celor patru limbi din grupul de est al limbilor romanice. Numeroşi cercetători, printre care şi majoritatea lingviştilor români, susţin că aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Alţi lingvişti afirmă că este vorba de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingvişti, mai ales din Grecia, susţin teoria potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin romanizarea unei populaţii greceşti; această ipoteză este însă criticată de majoritatea lingviştilor deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de exemplu articolul hotărât enclitic. Originea istroromânei nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însuşirile unei limbi de sine stătătoare cu şanse indiscutabile de a continua să fie transmisă generaţiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se află în diferite grade de pericol de dispariţie:

Limba aromână se află în cea mai bună situaţie, având un număr relativ mare de vorbitori (estimat astăzi la circa 700 000), dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de învăţământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române, iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporţie îngrijorătoare de vorbitori pasivi în rândul tinerilor.

Situaţia meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5 000 şi 12 000) şi cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori) este în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în mare pericol de dispariţie.

„Limba moldovenească” (la aceasta tema revenim mai sus)

Varianta românei vorbită în Republica Moldova era numită „moldovenească“ în documentele oficiale ale autorităţilor sovietice, lucru care a rămas în vigoare în Moldova şi după destrămarea URSS. Cei mai mulţi lingvişti nu recunosc existenţa acestei limbi ca de sine stătătoare, deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Identitatea dintre limba română şi limba moldovenească este recunoscută prin legislaţia moldovenească.

81

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Harta graiurilor vorbite pe teritoriul României

Graiuri

Limba română este împărţită în diverse graiuri, câteodată numite subdialecte, care au diferenţe minore de pronunţie şi vocabular, dar sunt inteligibile între ele. Graiurile limbii române, în afara românei standard, includ:

Româna bănăţeană Româna crişeană Româna moldovenească (România) Româna moldovenească (Republica Moldova) Româna maramureşeană Româna muntenească Româna timoceană

Istorie

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două motive principale: penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, şi interesele politice. Din aceste cauze există mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.

82

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăEste interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a

poporului, se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune că istoria limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie definitivă şi în cealaltă privinţă.

Romanizarea

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii contemporani este aceea derivată din teoria romanizării Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).

Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia remarcabilă a apărării dacice, care a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase (au fost studiate aproximativ 4 000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci, faţă de aproximativ 30% ca reprezentare a populaţiei autohtone în alte provincii romanizate).

În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut, mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

Continuitatea

Varianta oficială a istoriei limbii române este contestată de varianta continuităţii geto-dacice în regiune. Această teorie a continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe sub-versiuni - unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi improbabilităţile din teoria romanizării complete a Daciei.

Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeaşi arie lingvistică (o limbă din grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate). După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, şi până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, populaţia locală dacică este desigur romanizată. Cu toate acestea, s-a argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un timp suficient pentru schimbarea completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din consideraţii socio-lingvistice, se consideră că proporţia militarilor şi administratorilor romani la nord de Dunăre în comparaţie cu un număr foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte a împiedicat impunerea acestora din urmă în faţa vorbitorilor de latină vulgară. Acest lucru a determinat existenţa în întreg bazinul Dunării de Jos a unei limbi proto-româneşti, ca o "lingua franca", o limbă unică, comună tuturor dialectelor române.

Astfel apare o ipoteză care ar explica trăsăturile latine atât de manifeste ale limbii române, prin existenţa unei îndelungate latinităţi pre-romane în Dacia. Un argument comparativ adus deseori în discuţie aici este caracterul mult mai latin, evident, al românei în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice şi scotice din insulele britanice - care au fost ocupate militar şi continuu romanizate timp de aproape şase secole (55 î. Hr. - 430 d. Hr. apoi până la invazia saxonă).

Există chiar şi o teorie alternativă a originilor limbii române mai vechi decât Imperiul roman însuşi. Această soluţie este bazată pe observaţiile originale ale umanistului Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg

83

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăNiebuhr. Bogat ilustrată de enciclopedistul Haşdeu, teoria, cunoscută drept pelasgică, a fost dezvoltată mai ales în monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar şi de istoricul Nicolae Densuşianu în vasta, mult controversata Dacie Preistorică.

Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea influenţei imperiale bizantine şi creşterea rolului slavonei liturgice.

O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunăre, unde daco-româna se confundă cu româna, graiurile din Muntenia, Moldova, Banat, Maramureş şi întreaga Transilvanie sunt aproape identice, existând şi relativ puţine regionalisme. Un filolog de reputaţia lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicităţii limbii române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de menţionat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile şi „mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele noastre, pentru circa 800 000 vorbitori declaraţi, pe un teritoriu relativ mic faţă de aria lingvistică românească, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normare euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicităţii în care se află limba română drept una „fără precedent“. Maturitatea şi armonia limbii române pot fi puse în legătură cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au răspândit, în neoliticul îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape ca latina, se află limba dacilor.

Nenumăratele popoarele migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugrice) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluţia limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală „latină“ sau pre-latină aproape neatinsă.

Faptul că celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunării, nu au suferit influenţa lexicală slavă cu aceeaşi intensitate ca daco-româna este pus de obicei în legătură atât cu bilingvismul cât şi cu istoria complexă a ţaratelor româno-bulgare.

Primele atestări

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacşu de Câmpulung, datând din anul 1521. Aceasta a fost scrisă cu alfabetul chirilic.

Doi cronicari bizantini, Teofan Mărturisitorul din secolul VI şi Teofilact din Symocatta secolul VII amintesc faimosul episod al expediţiei militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale acestor pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi. Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.

Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacşu, o scrisoare din 1521, în care Neacşu de Câmpulung îi scria primarului braşovean despre atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor româneşti din acea perioadă. O primă folosire a alfabetului latin este atestată

84

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăprintr-un document transilvănean, scris după convenţiile alfabetului maghiar la sfârşitul secolului XVI.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care foloseşte o versiune arhaică a alfabetului latin:

Liturgiariu:"Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice..."

Transliterare:"Sfânt eşti cu adevărat şi preasfânt, şi nu este măsură măreţiei sfinţiei tale, şi drept eşti întru toate lucrurile tale. Căci cu dreptate şi cu multă silinţă adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind pe om, şi luând ţărână din pământ, şi cu chipul tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul răsfăţului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor tale, viaţa cea fără de moarte şi moştenirea bunătăţilor tale celor veşnice..."

De asemenea, recent,a fost descoperit la Prima Scoala Romaneasca din Scheii Brasovului de catre profesorul Vasile Oltean, un manual scolar ("Omniliar") din secolul XI. Documentul este in limba romana si scris cu caractere chirilice. Chiar daca nu este propriuzis contestat ca fiind primul text in limba romana, acesta nu este recunoscut deocamdata ca atare.

Influenţa altor limbi

Limba dacă

Limba dacă era o limbă indo-europeană vorbită de geto-daci. Se presupune că ar fi fost prima limbă care a influenţat latina vorbită în Dacia, însă se ştiu prea puţine despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur româneşti (în toate dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză despre care se crede că ar putea fi moştenite din limba dacă, multe dintre ele legate de viaţa pastorală (de exemplu: balaur, brânză, mal; a se vedea listă de cuvinte dacice). Câţiva lingvişti afirmă că albanezii ar fi daci neromanizaţi, care au migrat înspre sud.

Un alt punct de vedere afirmă că aceste cuvinte non-latine (multe cu corespondente albaneze) nu sunt neapărat de origine dacă, ci ar fi fost aduse pe teritoriul României de păstori romanizaţi care migrau din Albania, Serbia şi Grecia de nord în spaţiul carpato-danubiano-pontic, devenind mai târziu poporul român. Totuşi, substratul est-romanic pare să fie o limbă satem, în timp ce limbile paleo-balcanice vorbite în nordul Greciei (limba macedoneană antică) şi Albania (limba iliră) erau mai degrabă limbi centum.

Se consideră că limba dacă era o limbă satem, asemenea limbii trace. Daca era ori o limbă apropiată limbilor albaneze sau balto-slavice, ori o membră a unei subfamilii distincte a limbilor indo-europene.

85

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Uniunea lingvistică balcanică

Deşi cea mai mare parte a gramaticii şi morfologiei româneşti se bazează pe cea a latinei vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparţin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene: bulgara, macedoneana, şi sârba sunt limbi slave, albaneza este o limbă traco-iliră iar greaca formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic, sincretismul cazurilor genitiv şi dativ, formarea timpurilor viitor şi perfect, precum şi evitarea infinitivului.

Limbile slave

Influenţa slavă a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migraţiei triburilor slave (care traversau teritoriul României de astăzi). Este interesant faptul că slavii au fost asimilaţi la nord de Dunăre, în timp ce au asimilat aproape complet populaţia romanizată sud-dunăreană (vlahi).

Influenţa slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slave bisericeşti în cadrul serviciilor religioase, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate (toate de sorginte slavă, cu excepţia limbii maghiare) au influenţat româna.

Influenţa slavă se simte atât la nivel fonetic cât şi lexical. Până la 20% din vocabularul limbii române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuşi, multe cuvinte slave sunt arhaisme şi se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.

Alte influenţe

Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de aceasta:

germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; şurub < Schraube) greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos) maghiară (de exemplu: oraş < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni) turcă (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

Neologisme

Începând cu secolul al XIX-lea, multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special din franceză şi italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele româneşti sunt de origine franceză sau italiană.

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, odată în nucleul lexical (vocabularul popular) şi ulterior ca neologisme. De obicei, cuvântul popular este un substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, deget / digital, apă / acvatic, frig / frigid, ochi / ocular).

86

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăRecent au intrat în limbă multe cuvinte englezeşti, precum gem (jam), interviu

(interview), meci (match), manager (manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical şi se acordă conform regulilor limbii române.

Vocabular

Vocabularul reprezentativ (de bază) al limbii române, (cf. Sala, M. et.al., Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Ed. Şt. Encicl. Bucureşti, 1988, p.19-79), situaţia se prezintă astfel:

Elemente romanice 71.66%, din care o 30,33% latineşti moştenite o 22,12% franceze o 15,26% latineşti savante o 3,95% italiene

Formaţii interne 3,91% (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine) Slave total 14,17%, din care

o 9,18% slava veche o 2,6% bulgăreşti o 1,12% ruseşti o 0,85% sârbo-croate o 0,23% ucrainene o 0,19% poloneze

Germane 2,47% Neogreceşti 1,7% Traco-dace de substrat 0,96% Maghiare 1,43% Turceşti 0,73% Englezeşti 0,07% (în creştere) Onomatopee 0,19% Origine incertă 2,71%

Procentajul elementului autohton este discutabil, mulţi cercetători considerând că ar avea o pondere mai mare (în paralel cu existenţa unor false slavisme şi maghiarisme) - circa 2%.

Gramatică

Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin, masculin şi neutru), număr (singular şi plural) şi caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul, asemenea adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.

Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, şi anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale (infinitiv, gerunziu, supin şi participiu).

87

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Sunete

Limba română foloseşte şapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ şi /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ şi /y/ pot să apară în unele cuvinte.

La sfârşitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ şi este pronunţat ca o palatalizare a consoanei precedente. Un sunet similar, terminaţia u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba standard.

Există de asemenea patru semivocale şi douăzeci de consoane.

Diftongi

Diftongi descendenţi: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu Diftongi ascendenţi: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă

Triftongi

cu vocala intercalată între două semivocale): eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai. cu două semivocale în faţa vocalei: eoa, ioa.

Evoluţii fonetice

Datorită izolării, evoluţia fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluţia grupării [kl] în (lat. clarus > rom. chiar, ital. chiaro) şi cea dalmată, de exemplu prin evoluţia grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus > rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

apariţia diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceară lat. sole > rom. soare

iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarbă consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])

lat. octo > rom. opt lat. lingua > rom. limbă lat. signum > rom. semn lat. coxa > rom. coapsă

rotacism [l] → [r]

lat. caelum > rom. cer consoanele alveolare [d] şi [t] se palatalizează în [dz]/[z] şi respectiv [ts] înainte

sunetelor [e] şi [i]

88

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascălat. deus > rom. zeu lat. tenem > rom. ţine

Ortografie

În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană prezintă o serie de excepţii de la principiul fonetic.

Istoric

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine.

Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenţa (1439). Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric.

Primele documente româneşti, care au ajuns până la noi, erau toate scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, datorită influenţelor limbii slavone (limba slavă bisericească), care era folosită ca limbă de cult şi de cancelarie în spaţiul balcanic în secolele XI - XVII. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial.

La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â, é, ó, î şi ç.

á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a. â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în

afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă „cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.

î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e. Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală nazală.

é şi ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză şi respectiv lui å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunţă drept diftongi ea şi oa.

ç corespundea sunetului ţ, atunci când acesta apărea independent de vocala i şi etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (faţă) şi „Ióniçe“ (Ioniţă) datorită formei latine Ioannicius, însă „tiéra“ (ţară).

89

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăÎn rest, regulile de citire erau destul de simple.

Un a la capăt de cuvânt se citea ă. Un an sau in sau en se citea în. Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“),

spre a se deosebi de „mana“ (mână). Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma

articulată), se punea un apostrof: „viéti'a“ (viaţa), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viaţă).

che şi chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e şi i se citea ca în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de pronunţare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.

di se citea z sau dz, ti se citea ţ. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.

k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“ (Quirinius).

sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunţărilor bănăţene sau bistriţene. Exemplu: „Bucuresci“.

u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană şi corsicană. Etimologic, se folosea caracterul y pentru numele de oraşe sau de persoane, însă

nu şi pentru substantive. Astfel, se scria: „Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.

formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu intréba.“ (Apoi îl întreabă.)

Scrierile din acest timp, datorită rolului şcolii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“, „tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în limba neerlandeză: scriem toţi la fel, dar fiecare pronunţă ca în regiunea sa.

Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, ḑ, ě, ê, ş, ţ, ů, precum şi diftongii ea şi oa; s-au scos á, ç. S-au modificat şi regulile ortografice.

Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.

Înainte de 1989, în RSS Moldovenească se folosea o versiune specială a alfabetului chirilic. Legea cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul republicii (septembrie 1989) a confirmat revenirea la alfabetul românesc pe bază latină.

Româna liturgică

Anumite cuvinte creştine româneşti (Domn, „a mărturisi“, „a ierta“) sunt unice pentru română, între limbile romanice.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, prin cuvinte cu etimologii latine. Mai concret, el nu a fost niciodată tradus în limba română, însă el a evoluat, deodată cu limba română.

O dată cu introducerea ritului bizantin şi a limbii slavone în cult, prin anul 990, limba română liturgică s-a slavizat puternic, îndeosebi în terminologia oficială, dar anumite cuvinte vechi s-au păstrat în limbajul poporului. Românii au păstrat - în limbă de asemenea - anumite caracteristici ale vechiului rit galic în folosinţă până atunci. De aceea, diaconul Coresi, precum şi episcopul de la Muncaciu, Vasile Tarascovici în 1646, au

90

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăîmbogăţit pe mai departe un lexic dogmatic şi liturgic deja foarte amplu, tocmai pentru a uşura folosirea limbii române în biserică. Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, este un monument de limbă română liturgică. Totuşi, dat fiind faptul că Ardealul a fost primul a fi săvârşit slujbele în limba română, aici s-a oprit pierderea termenilor vechi romani şi înlocuirea lor cu termeni slavi. Unirea bisericii din Transilvania cu Roma în 1698 a determinat o scindare între termenii liturgici folosiţi în Vechiul Regat (de origine slavă) şi cei folosiţi în Transilvania (de origine latină).

Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x

Standardul internaţional etnologic ISO 639 conferă limbii române codurile ro (ISO 639-1), rum (ISO 639-2/B), şi mai recent ron (conform ISO 639-2/T). Limbii moldoveneşti i-au fost atribuite codurile mo şi respectiv mol.

Autori

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

Anonimul care a strigat torna, torna, fratre, citat de Teofilact din Symocatta Autorul anonim al Codicelui Voroneţean Coresi Mitropolitul Dosoftei Mitropolitul Varlaam Mitropolitul Antim Ivireanul, născut în Iviria, (Georgia caucaziană) Grigore Ureche Mihai Eminescu Bogdan Petriceicu Haşdeu Nicolae Densuşianu Ovid Densuşianu George Murnu Dan Botta Constantin Noica , Rafail Noica

Propun să urmărim şi nişte date despre zisa limbă moldovenească.

II.2.Limba moldovenească

„Limba moldovenească” este denumirea dată în unele medii oficiale limbii române în Republica Moldova. Standardul internaţional ISO 639 a atribuit limbii moldoveneşti codurile mol şi mo; nu există un cod Ethnologue echivalent. Autorităţile moldovene folosesc în unele documente oficiale termenul de „limbă moldovenească” cu referire la limba oficială a ţării; în alte documente sunt folosiţi termenii „limba de stat” sau „limba română”. Clasificarea sa ca limbă de sine stătătoare este puternic contestată. Majoritatea lingviştilor specializaţi pe limba română şi o mare parte a populaţiei Republicii Moldova care vorbeşte limba română ca limbă maternă, susţin că limba moldovenească este pur şi simplu limba română redenumită după criterii politice, deşi au existat şi voci venite în sprijinul moldovenismului (cf. Vasile Stati). Limba este maternă pentru aproximativ 2,5 milioane de locuitori ai Moldovei (aproximativ 60% din populaţia ţării).

Legea din 1989 cu privire la folosirea limbilor pe teritoriul RSS Moldoveneşti, care este încă în vigoare conform Constituţiei moldoveneşti, menţionează identitatea moldo-română

91

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascărealmente existentă. Totodată, în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, aceeaşi limbă este denumită „română”.

Titlul I, Articolul XIII al Constituţiei Republicii Moldova o denumeşte „limba de stat“. În republica separatistă Transnistria, limba moldovenească este co-oficială cu limbile ucraineană şi rusă, iar în Găgăuzia cu găgăuza şi rusa.

Premise

La nivel oral, idiomul moldovenesc şi româna standard sunt uşor inteligibile, dar există diferenţe de vocabular, care au următoarele cauze:

influenţa limbii ruse şi, într-o mai mică măsură, a limbii ucrainene, care sunt limbi dominante la nivel regional în Republica Moldova;

regionalismele: faptul că Republica Moldova a fost separată politic de România după cel de Al Doilea Război Mondial, a micşorat oportunităţile de unificare a vocabularului. Astfel, multe cuvinte care au devenit arhaisme în România, dar care încă mai sunt folosite în comunităţi restrânse în provincia românească Moldova, au rămas în vocabularul de zi de zi al moldovenilor. De asemenea, câteva cuvinte şi calcuri ruseşti sunt încă utilizate. Totuşi, datorită influenţei mass-media şi a învăţământului, româna standard tinde să se impună şi în Republica Moldova.

Istorie

Basarabia, provincie istorică din care face parte teritoriul actualei Republici Moldova, a fost parte componentă a principatului (voievodatului) românesc Moldova în timpul Evului Mediu. In 1812, însă, Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus (Ţarist). În 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât unirea cu România.

În regiunea din stânga Nistrului autorităţile sovietice au înfiinţat în 1924 RASS Moldovenească, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici îşi are obârşia teoria unei limbi moldoveneşti diferită de română, prin această teorie URSS încercând să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei.

Ţăranii moldoveni din Transnistria erau în mare parte analfabeţi şi nu cunoşteau limba română literară. Autorităţile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în alfabet chirilic şi cît mai depărtată de limba română. Cu crearea noii limbi literare s-a ocupat lingvistul Leonid Madan, dar nu a existat niciodată o acceptare unanimă a invenţiilor acestuia de către autorităţile sovietice. Metodele folosite la crearea noii limbi literare moldoveneşti au inclus:

Notarea în scris a tuturor diferenţelor de rostire dintre graiul vorbit al moldovenilor din Transnistria sau Basarabia şi limba română literară.

Folosirea unor împrumuturi din rusă, de pildă: galstuh = cravată, slovari = dicţionar Născocirea unor neologisme mai ales pentru noţiuni abstracte care lipseau din

vorbirea obişnuită a ţăranilor moldoveni analfabeţi. Exemple de neologisme născocite cu acest prilej: unofelnic = monoton, singurcîrmuiri = autoadministrare, unogîndiri = unitate de idei, amuvremnic = contemporan

Exemplu de "limbă moldovenească" din anii '20 (transpusă în alfabet latin): "De-amu v-o două luni di zăli, dicînd "Plugaru Roş" îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar

92

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascădispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî" (Petru Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RSSA Moldovenească, în broşura "Despre orfografia moldovenească" din 1929).

În perioada 1932-1938 sovieticii au renunţat la teoria moldovenistă, trecându-se la folosirea alfabetului latin şi a limbii române literare. În 1938 alfabetul chirilic a fost reintrodus, adepţii alfabetului latin trimişi în puşcării, iar teoria limbii moldoveneşti diferită de română a revenit în forţă. După al doilea război mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de limbă moldovenească şi în Basarabia, fără însă să se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii '20. Limba literară moldovenească de după al doilea război mondial a fost practic identică cu limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite.

Diferenţele dintre limba moldovenească literară şi limba română constau în:

Cuvinte oarecum "oficiale" în URSS: soviet suprem = parlament, soviet sătesc (raional) = consiliu (sfat) local, ucaz = decret, colhoz = cooperativă agricolă, sovhoz = întreprindere agricolă de stat

Evitarea unor neologisme din română în favoarea unor sinonime care însă se află şi ele în limba română literară, nefiind specific moldoveneşti: biruinţă = victorie, taină = secret, norod = popor (se formase şi adjectivul norodnic = popular, al poporului)

Cazuri relativ rare de folosire a unor forme dialectale: răsărită = floarea soarelui, păpuşoi = porumb, harbuz = pepene verde (lubeniţă)

În 1989, limba moldovenească a fost declarată limbă oficială a Moldovei (pe atunci încă RSS Moldovenească), iar folosirea alfabetului latin a fost restaurată.

După declararea independenţei Moldovei în 1991, constituţia a continuat promovarea existenţei limbii moldoveneşti. O încercare din 1996 a preşedintelui moldovean Mircea Snegur de a schimba numele limbii în română a fost anulată de către parlamentul moldovean.

În 2002 guvernul Moldovei a încercat să dea limbii ruse aceleaşi privilegii ca limbii de stat, prin introducerea acestei limbi ca limbă străină obligatorie în ciclul primar de învăţământ – limba rusă este disciplină obligatorie în curriculumul gimnazial. Această măsură a stârnit un val de indignare în rândul populaţiei majoritare vorbitoare nativă de română, fiind organizate proteste împotriva acestei decizii în Chişinău şi în alte oraşe importante. În cele din urmă noile legi au fost suspendate.

Distribuţie geografică

Potrivit datelor finale ale recensământului din 2004, 558 508 (16,5%) din cei 3 383 332 de locuitori ai Republicii Moldova (fără regiunea nistreană) au declarat limba română ca limbă maternă, în timp ce 2 029 847 (60%) au declarat ca limbă maternă "limba moldovenească".

Totodată, la capitolul limba vorbită de obicei dintre cele 2 milioane 564 de mii de persoane care se declară etnici moldoveni, aproape 2 milioane (58,8%) declară că vorbesc, zilnic, „limba moldovenească”. Alte 475 de mii afirmă că vorbesc româna. Acestora li se adaugă şi aproximativ 70 de mii de cetăţeni care se consideră etnici români, ridicând totalul celor care declară că vorbesc româna la peste jumătate de milion (16,4%), dar totuşi de aproape 4 ori mai puţin decât numărul celor ce declară că vorbesc de obicei "moldovenească".

93

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăNumărul celor care vorbesc româna este mai mare în mediul urban, unde aproximativ

23% din cei chestionaţi au afirmat că au limba română ca limba maternă şi că aceasta este limba în care vorbesc de obicei. De asemenea 40% din populaţia Moldovei a indicat limba moldovenească ca limbă maternă în mediul urban, dar procentul scade până la 37% în capitolul limba vorbită de obicei. În mediul rural, raportul între română şi moldovenească este de unu la şapte.

Româna şi moldoveneasca în recensământ

Populaţialimba maternă limba vorbită de obicei

mold. % română % mold. % română %

general 2 029 847 60% 558 508 16,5% 1 988 540 58,8% 554 814 16,4%

urban 521 323 40% 302 857 23,2% 481 114 36,8% 299 815 22,9%

rural 1 508 524 72,6% 255 651 12,3% 1 507 426 72,5% 254 999 12,3%

Note:1 Datele au fost înregistrate la recensământul din 2004 şi au fost publicate în aprilie 2006 de Biroul Naţional de Statistică. 2 Procentele sunt raportate la populaţia totală (respectiv total urbană sau total rurală) a Republicii Moldova.

Modul în care s-a desfăşurat recensământul din 2004 la capitolul apartenenţă etnică şi limba vorbită, a fost criticat de către reprezentanţii Consiliului Europei. Potrivit unui articol al portalului „Moldova Azi“ din 18 mai 2005, grupul de experţi internaţionali în recensăminte a declarat că "în general, recensământul moldovean a fost organizat de o manieră profesionistă", dar au remarcat că subiectele din chestionare ce ţin de naţionalitate şi limbă au fost cele mai delicate, în special înregistrarea răspunsurilor de "moldovean" sau "român" şi de aceea a conclus că o atenţie deosebită va trebui să fie acordată la utilizarea acestor date.

Şeful grupului de observatori ai Consiliului Europei care au monitorizat recensământul, John Kelly, a declarat atunci că şapte din cele zece grupuri de observatori internaţionali au înregistrat un număr considerabil de cazuri în care recenzorii le-au recomandat respondenţilor să se declare moldoveni şi nu români.

Identitate

În şcoli, limba se numeşte română, iar în primii ani de democraţie a fost studiată chiar cu manuale din România. Academia de Ştiinţe a Moldovei foloseşte termenul de limbă română. Înainte de 19 iunie 2006 majoritatea instituţiilor oficiale moldoveneşti foloseau acelaşi termen, inclusiv pe siturile lor web. O hotărâre a guvernului cu privire la modul de publicare a informaţiei pe paginile oficiale ale autorităţilor administraţiei publice în reţeaua Internet de la acea dată stipula că „informaţia pe paginile-web oficiale ale autorităţilor administraţiei publice va fi publicată, în mod obligatoriu, în limba moldovenească şi în limba rusă, în conformitate cu legislaţia în vigoare privind funcţionarea limbilor”. Unele situri web s-au conformat normei, deşi există în continuare situri web care folosesc denumirea de „limbă română” sau abrevieri ale acesteia. Printre siturile web care folosesc în continuare denumirea de „limba română” se numără Ministerul Administraţiei Publice Locale, Consiliul Naţional pentru Acreditare şi Atestare, Agenţia Privatizare de pe lângă Ministerul Economiei şi Comerţului, Departamentul pentru Migraţie, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Telecomunicaţii şi Informatică, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru, Agenţia Naţională de Dezvoltare

94

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăRurală şi multe altele. Există şi situri web disponibile doar în limba română (deci care nu au indicatori de limbă) sau care în locul limbii afişează un steag tricolor (uneori cu stema Moldovei), evitând astfel problema denumirii limbii.

În 1993, Vasile Stati şi-a exprimat convingerilor ce susţineau existenţa unei limbi moldoveneşti de sine stătoare, diferită de cea română, în cartea sa „Moldovenii în lume”. Cartea sa conţinea o mulţime de neadevăruri şi falsuri, lucruri care i-au atras o mulţime de critici. Lui Stati i se părea totodată de neomis faptul că anterior, mulţi autori moldoveni îşi numeau limba moldovenească, de la Grigore Ureche la Miron Costin sau Dimitrie Cantemir.

Eugen Coşeriu, implicat şi el în dezbaterea referitoare la glotonimul de „limbă moldovenească”, preciza că înşişi susţinătorii moldovenismului scriu într-o română îngrijită, pe care o denumesc „moldovenească”, fapt care constituie un argument irefutabil împotriva existenţei acestei limbi ca limbă de sine stătătoare şi în favoarea punctului de vedere că cele două glotonime sunt pur şi simplu sinonime. Ion Stici afirma că nicio limbă nu poate avea două denumiri, în timp ce fostul preşedinte moldovean, Mircea Snegur găsea recunoaşterea a două glotonime pentru o limbă incompatibilă cu adevărul ştiinţific. Snegur afirma în discursul său din 27 aprilie 1995: „Numele corect al limbii pe care o vorbim este română, iar cei ce nu vor să înţeleagă – să consulte savanţii, care ştiu mai multe despre etimologia şi dezvoltarea limbii noastre.”

Totodată, idiomul moldovenesc este de cele mai multe ori asociat celorlalte graiuri vorbite pe teritoriul României, muntenesc, crişean ş.a., aşadar o echivalare între cele două este nepotrivită (după Ion Stici, Silviu Berejan, Vitalie Marin, Eugen Coşeriu). Astfel, cuvintele lui Stati despre aşa-numita „limbă moldovenească” sunt de cele mai multe ori calificate drept „himere”, „un fals ştiinţific”, o „absurditate”, o „utopie”, un „act de genocid etnic şi cultural”. Glotonimul de „limbă moldovenească” a primit la rândul său calificative ca „fals” (Nicolae Leahu, Gheorghe Mihăilă), „himeric” (Vlad Cubreacov), „artistic” (Moldopres, 20 iulie 1995).

Din punct de vedere internaţional, termenul de „limbă română” este folosit pentru a denumi limba oficială în Republica Moldova de către diverse instituţii şi organizaţii, ca ONU, Uniunea Europeană, Banca Mondială, CIA sau Departamentul de Stat al SUA.

În anul 2002, ministrul moldovean de Justiţie Ion Morei, a declarat că româna şi moldoveneasca sunt una şi aceeaşi limbă, şi că Constituţia Republicii Moldova ar trebui modificată, nu neapărat prin schimbarea cuvântului moldovenească în română, ci prin adăugarea sintagmei „Româna şi moldoveneasca sunt aceeaşi limbă“. Ministrul moldovean al Învăţământului, Valentin Beniuc, zicea: „Am spus nu o dată că noţiunile de limbă moldovenească şi limbă română reflectă unul şi acelaşi fenomen lingvistic în esenţă“.

Academicianul Silviu Berejan, cercetător ştiintific principal în cadrul Institutului de Lingvistică de pe lângă Academia de Ştiinţe a Moldovei, a pledat în Conferinţa privind denumirea limbii de stat a Republicii Moldova pentru inexistenţa unei aşa-numite limbi moldoveneşti.

Unele dintre cele mai impresionante contribuţii în sprijinul identităţii sunt lucrările lui Nicolae Mătcaş, printre care şi Comunicarea prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi-Chişinău, 6-9 iulie 1994. Mătcaş, la fel ca şi Coşeriu, reformulează „argumentele“ moldoveniste (aşa încât acestea să sune a texte ştiinţifice), după care desfiinţează teoria moldovenistă, paragraf cu paragraf. La sfârşit filologul îşi „justifică“

95

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăgestul: „Ştiinţa nu trebuie să se afle la cheremul cutărui sau cutărui conducător sau partid, scopul suprem al ei constând în a sluji adevărul.“

Conform relatărilor despre recentul recensământ moldovean, aproximativ 2/3 din cei care şi-au declarat limba maternă ca fiind română sau moldovenească au folosit primul termen. Ulterior, datele oficiale finale ale recensământului au arătat că doar puţin peste o cincime din vorbitorii de limbă română/moldoveană au indicat româna ca limă maternă, însă rezultatele cu privire la acest subiect au fost puse la îndoială.

Bilingvism

Dialectul moldovenesc îmbogăţit cu elemente de vocabular din limba rusă este preponderent folosit la nivel naţional. În oraşe (cu excepţia Transnistriei, româna moldovenească şi rusa sunt folosite într-un raport de 50:50, deşi dialectul moldovenesc câştigă teren în ultimii ani ca limbă oficială şi limbă vorbită de obicei.

Un fenomen frecvent este folosirea cuvintelor şi construcţiilor ruseşti, a calcurilor de formă şi sens în limba vorbită în Moldova. De obicei, cuvântul rus vine declinat după regulile gramaticale ale limbii române. Există totuşi cazuri când o astfel de adaptare la forma de plural a substantivului este greoaie sau chiar imposibilă din punct de vedere fonetic. În acest caz, cuvântului îi este ataşat un articol enclitic la forma sa rusă de plural. Elocvente pentru această situaţie, care apare la substantivele ruseşti terminate în „-чка”, „-жка” (şi analog la cele cu terminaţia „-ска”, „-шка”, „-вка” printre altele) sunt exemple ca „tapocichile” (pantofii sport), „bulocichile” (chiflele), „leajchile” (bătătoarele), „sosischile” (cârnăciorii), „slivchile” (cremele). Vocabularul cultural şi terminologia ştiinţifică este aliniat în schimb limbii române.

O altă marcă a bilingvismului este penetrarea balcanismelor în limba rusă. În acest sens, se remarcă nediferenţierea între desemnarea locului (prepoziţional) şi direcţia deplasării (acuzativ), de exemplu „oни приехали в городе” în loc de „в город” (au venit în oraş/sunt veniţi în oraş). Mai rar, apare folosirea formelor personale în locul infinitivului „позволяет, чтоб мы работали” (ne permite a lucra/ne permite să lucrăm). De remarcat este şi tranzitivitatea acţiunii substantivului, de exemplu „oб увековечении имя певицы” (despre eternalizarea numelui cântăreţei), sau expresii ca „это я тоже имею запланировано” însemnând asta am plănuit şi eu (folosită şi de preşedintele Petru Lucinschi în discursul său din 29 noiembrie 1996), care ilustrează folosirea construcţiei perfectului după modelul limbilor vest-europene (romanice) în limbile slavice (un fapt asemănător apare în limba macedoneană, datorat substratului său aromân).

Diferenţe

Ortografie şi alfabet

Principala diferenţă de ortografie între cele două variante consta înainte de publicarea „Dicţionarului ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de punctuaţie)” (elaborat de Academia de Ştiinţe a Moldovei şi recomandat spre editare în urma şedinţei din 15 noiembrie 2000) în folosirea literelor â şi î. În timp ce în româna standard sunt

96

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăfolosite ambele glife (cu excepţia unor publicaţii care continuă să folosească ortografia de dinainte de 1990), cu reguli clare de folosire (a se vedea â şi î), în româna moldovenească era recomandată folosirea lui î din i. Totuşi, multe publicaţii de limbă română din Republica Moldova foloseau şi înainte de acest moment â (Flux, Accente, Ziarul de Garda, Timpul, etc.), la fel cum în România există publicaţii care folosesc vechea ortografie (Academia Caţavencu printre altele). Faptul că ortografia oficială reglementată în Republica Moldova impunea folosirea în exclusivitate a literei î se datora faptului că, după perioada sovietică în care româna era scrisă cu alfabetul chirilic, când Academia de Ştiinţe a Moldovei a adoptat alfabetul latin cu ortografia din România, Academia Română încă nu reintrodusese simbolul â în forma inspirată de ortografia interbelică.

Din acelaşi motiv, cuvântul sunt se scria în Moldova sînt.

În perioada comunistă, şi în primii ani de după revoluţie, româna din România folosea la rândul ei aceeaşi ortografie (scrierea cu î din i şi sînt). Decizia de a reforma ortografia pentru a include şi caracterul „â” a fost luată de Academia Română în 1993.

Cu toate acestea în noua ediţie a „Dicţionarului ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de punctuaţie)” se aplică Hotărârea Adunării generale a Academiei Române din 17 februarie 1993 privind la revenirea la „â” şi „sunt” în ortografia limbii române. „Dicţionarul ortografic al limbii române (ortopepic, morfologic, cu norme de punctuaţie)” este elaborat pe baza „Dicţionarului ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie”, apărut la Chişinău în anul 1990, care, la rândul lui, a fost pregătit după „Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, publicat la Editura Academiei Române în anul 1982, şi reprezintă, în esenţă, o ediţie adăugată a acestora. Ediţia s-a îmbogăţit cu 25 000 de unităţi lexicale, ajungând astfel la cifra de 75 000.

În Republica Moldova, alfabetul chirilic a fost înlocuit de cel latin în 1989. Conform unui studiu AEGEE din 1997, aproape toată populaţia urbană moldovenească cunoaşte alfabetul latin, deşi mulţi moldoveni de peste 30 de ani preferă literele chirilice.

Vocabular

În 2003, Vasile Stati, un promotor al argumentului „moldovenist“, a publicat un dicţionar moldovenesc-român, cu o prefaţă virulentă şi cu scopul declarat de a demonstra că în cele două ţări se vorbesc limbi diferite. Lingviştii Academiei Române au declarat că toate cuvintele moldoveneşti sunt de asemenea cuvinte româneşti. Şi în Republica Moldova, şeful Institutului de Lingvistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ion Bărbuţă, a descris dicţionarul ca fiind o „absurditate, servind scopuri politice“. Aceste reacţii academice au fost catalogate ca tendinţe expansioniste româneşti de către Stati, care a acuzat guvernul român de aceasta în faţa forurilor internaţionale.

Situaţia din Ucraina

În perioada sovietică, în RSS Ucraineană minoritatea românofonă a fost împărţită între "moldoveni" şi "români" pe baza criteriului geografic, astfel:

În regiunea Odesa care cuprinde Sudul Basarabiei şi cele 8 raioane din fosta RASS Moldovenească care în 1940 au fost incluse în Ucraina, toţi românofonii au fost etichetaţi drept moldoveni, iar limba vorbită de ei drept moldovenească.

97

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească În Transcarpatia (Maramureşul de Nord) românofonii erau recunoscuţi ca având

naţionalitate română. În regiunea Cernăuţi populaţia românofonă era împărţită între "moldoveni" şi

"români" după criterii nu foarte exacte (uneori în cadrul aceleiaşi familii existau asemenea împărţiri artificiale), însă ca regulă generală nu foarte strict aplicată, în partea basarabeană a regiunii (fostul judeţ Hotin) românofonii erau declaraţi moldoveni, iar în partea bucovineană a regiunii era acceptată şi declararea naţionalităţii române.

În celelalte regiuni ucrainene unde existau sate româneşti, locuitorii erau consideraţi moldoveni.

În sistemul de învăţămînt pentru minoritatea românofonă se folosea exclusiv "limba moldovenească" scrisă cu alfabet chirilic. Inclusiv românilor din Maramureşul de Nord, care niciodată nu s-au considerat moldoveni şi erau recunoscuţi oficial drept români de autorităţile sovietice, li se preda în şcoli "limba moldovenească".

După trecerea la alfabetul latin în Republica Moldova, au trecut la alfabetul latin şi moldovenii din Ucraina.

În Ucraina, învăţământ în limba română/moldovenească există doar în regiunile Odesa, Cernăuţi şi Transcarpatia. În perioada de început a URSS, înainte de al doilea război mondial, au existat şcoli moldoveneşti şi în alte regiuni.

Situaţia lingvistică în stânga Nistrului

Aşezăminte moldoveneşti sunt menţionate în stânga Nistrului încă din secolul XVII, cu toate că acestea nu au făcut niciodată parte din Principatul Moldovei. Până la includerea acestui spaţiu în Imperiul Rus la sfârşitul secolului XVIII, aşezările s-au aflat sub stăpânirea tătarilor, cu excepţia nordului inclus în Regatul Poloniei. Odată cu formarea în 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, limba română a fost introdusă în educaţie, presă şi publicistică. Până în 1928 s-a dezvoltat limba română, scrisă iniţial cu caractere chirilice – pentru acomodarea populaţiei, iar mai apoi cu alfabetul latin. Această dezvoltare a fost întreruptă în anii următori, în scopul sincronizării cu politica de proletcultism a Uniunii Sovietice, care cerea anularea realizărilor progresive ale societăţii civile. Acest fapt a afectat şi idiomul moldovenesc care trebuia să funcţioneze ca o limbă independentă faţă de limba română, politică al cărui principal susţinător era lingvistul Leonid Madan. Noile norme fonetice şi gramaticale, precum şi neologismele introduse nu s-au bucurat de succes şi au fost eliminate în 1932, fapt urmat de adoptarea normei literare limbii române cu alfabet latin. Această perioadă nu a durat decât până în 1938, până la începerea terorii staliniste, a cărei victime au fost „românizatorii”, alături de milioane de alţi „duşmani ai poporului”. Limba standard a fost din nou scrisă cu caractere chirilice şi îmbogăţită cu cuvinte de sorginte rusă, după o normă construită de I. C. Ciobanu.

În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat URSS-ul, ca parte a Operaţiunii Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944 şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991. După război, conducerea sovietică a renunţat la planurile de introducerea unei limbi de stat bazată pe dialectul moldovenesc, urmând ca după mai multe concesii limba română să devină limba

98

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăstandard, dar scrisă încă cu caractere chirilice. Statutul limbii în Transnistria era până în 1989 identic cu cel din Basarabia, deşi în mediul cotidian româna avea o importanţă mult mai redusă în stânga Nistrului – o cauză a acestui fapt era şi faptul că moldovenii constituiau doar 40% din populaţie, iar prestigiul limbii era chiar şi printre ei mai scăzut decât în restul RSS Moldoveneşti. În timp ce deja în 1989 în Basarabia limba era denumită „română”, fiind introdus şi alfabetul latin, autorităţile de la est de Nistru şi-au declarat unilateral independenţa faţă de Republica Moldova şi au adopta rusa, ucraineana şi moldoveneasca ca limbi oficiale. De fapt însă, limba de stat în republica separatistă nistreană este rusa, dominantă în mediul urban, în special în capitala Tiraspol. În mass media este folosită şi aşa-numita „moldovenească”, limba română standard scrisă cu alfabetul chiriclic. Universitatea, care a folosit pentru o perioadă de timp alfabetul latin, a fost mutată la Chişinău. Astfel, Universitatea de Stat din Tiraspol se află în Chişinău, iar la Tiraspol funcţionează Universitatea Nisteană Şevcenco. În general, dialectul moldovenesc joacă un rol periferic în mediul din stânga Nistrului.

Republica s-a autodenumit „Nistrenia”. Numele de „Transnistria” era folosit în România înaintea izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial, fără să posede conotaţii speciale. În URSS însă, numele făcea referire la regimul de ocupaţie româno-german asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug (cu centrul la Odessa) din perioada 1941-1944, motiv pentru care termenul este evitat în zilele noastre. Cu toate acestea, termenul „Nistrenia” se conformează normei lingvistice româneşti.

În vara lui 2004, miliţiile separatiste au început să închidă şcolile din Transnistria în care se preda limba română cu alfabet latin, iar părinţii şi elevii care s-au opus au fost arestaţi. O parte din elevii care au luptat la acea vreme pentru a se putea exprima în limba română şi-au petrectut sărbătorile de iarnă din 2004 în România la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Şcolilele româneşti închise au fost apoi redeschise, însă acestea au statut de "şcoli neguvernamentale", şi în consecinţă nu primesc fonduri de la autorităţile RMN. Potrivit agenţiei de presă oficiale de la Tiraspol, Olivia-Press, în şcolile din stânga Nistrului, 11 200 de elevi învaţă în „limba moldovenească” (cu alfabetul chirilic), în vreme ce 3.400 de elevi sunt înscrişi în cele 6 instituţii de învăţământ neguvernamentale în care se învaţă în „limba română” (cu alfabetul latin).

II.3.Istoria limbii române în Republica Moldova

99

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Invăţătoare şi elevi la o şcoală rurală din Basarabia în perioada interbelică

Istoria „limbii moldoveneşti” se referă la istoria limbii române în regiunile istorice şi politice Basarabia şi Transnistria, unde poartă în mod oficial numele de „limba moldovenească”.

Situaţia limbii vorbite în Moldova înainte de 1812

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca "Duce al Moldovei" printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii "au aceleaşi limbă şi obiceiuri". Trimiteri la o aşa-numită "limbă moldovenească" pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc "moldoveni", ei îşi numesc limba "românească", nu moldovenească.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceiaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

Rusificarea limbii în Basarabia ocupată de Imperiul Rus

În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a foat acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.

Gradual, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă. Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul

100

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascădin Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatoriu de studiu, (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: "elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri".

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz "Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia" deoarece "în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale".

Statutul limbii moldoveneşti în timpul stăpânirii ruseşti

Situaţia lingvistică din Basarabia din 1812 până în 1918 a evoluat de la bilingvism până la impunerea unei singure limbi oficiale – limba rusă. Limba rusă a căpatat statut de singură limbă oficială, în timp ce limba română era limba majorităţii populaţiei. Evoluţia acestei situaţii şi inventarea noii limbi moldoveneşti poate fi împărţită în cinci perioade.

Prima fază: 1812 – 1828

Perioada 1812 – 1828 a fost una de bilingvism funcţional. Deşi limba rusă avea o poziţie privilegiată, limba română era folosită în special în domeniile administraţiei publice, învăţământului public (în special cel religios) şi culturii. În anii care au urmat imediat anexării Basarabiei, păstrarea limbii şi obiceiurilor naţionale deveniseră foarte importante. La Seminarul teologic din Chişinău, deschis în 1813, a fost publicată o gramatică a limbii române, iar imprimeriile din Chişinău au început tipărirea de carte religioasă în limba română.

A doua fază: 1828 – 1843

Perioada 1828 –1843 a fost una a bilingvismului parţial diglosic. În această perioadă, a fost interzisă folosirea limbii române în administraţie. Româna a fost exclusă din codul civil, dar a continuat să fie folosită în învăţământ, dar numai ca un subiect separat. Au fost publicate manuale bilingve, aşa cum a fost gramatica româno-rusă Bucoavne a lui Iacob Ghinculov. Cărţile religioase şi predicile de duminică din biserici au rămas singurele forme de manifestare publică a limbii române. Până în 1843, înlocuirea limbii române din administraţie a fost completă.

A treia fază: 1843 – 1871

Perioada dintre 1843 şi 1871 a fost aceea a asimilării. Limba română a mai continuat să fie obiect de studiu până în 1866 la "Liceul regional", până în 1867 la "Seminarul teologic" şi până în 1871 în şcolile primare din teritoriu. După acest moment, studierea limbii române a fost interzisă prin lege.

A patra fază: 1871 – 1905

Perioada 1871 – 1905 a fost una de monoglotism oficial în rusă. Orice folosire publică a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă. Româna a continuat să fie folosită doar în

101

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăfamilie şi între prieteni. Aceasta a fost una dintre perioadele cu cel mai înalt grad de asimilare din Imperiul Rus. În 1872, Pavel Lebedev a ordonat ca toate documentele bisericeşti să fie scrise exclusiv în limba rusă, iar, în 1882, tiparniţa bisericească din Chişinău a fost închisă din ordinul Sfântului Sinod.

A cincea fază: 1905 – 1917

Perioada 1905 – 1917 a fost una a creşterii conflictelor lingvistice, apărute odată ce redeşteptarea conştiinţei naţionale româneşti. În 1905 şi 1906 zemstvele basarabene au cerut reintroducerea limbii române ca "limbă obligatorie de studiu" şi "libertatea de studiere în limba maternă (română)". În acelaşi timp, au început să apară primele ziare în limba română: Basarabia (1906), Viaţa Basarabiei (1907), Moldovanul (1907), Luminătorul (1908), Cuvînt moldovenesc (1913), Glasul Basarabiei (1913). Din 1913, Sfântul Sinod a permis "bisericilor din Basarabia să folosească limba română".

Limbă moldovenească a fost o inveţie a acestor timpuri, scopul statului ţarist fiind acela al creării unei limbi care să se deosebească cel puţin prin nume de limba română. Cu toate acestea, Ştefan Margeală, care publica în 1827 un dicţionar biligv, afirma în prefaţă că lucrarea sa doreşte "să ofere celor 800.000 de români care trăiesc în Basarabia,... ca şi milioanelor de români care trăiesc de cealaltă parte a Prutului, posibilitatea cunoaşterii limbii ruse şi, de asemenea, fiind destinată ruşilor care doresc să studieze limba română". În 1865, Ioan Doncev, în prefaţa abecedarului său şi a manualului de gramatică, afirma că moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuşi, după această dată, termenul "limba română" apare numai sporadic în corespondenţa autorităţilor şcolare. În mod gradual, limba moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba vorbită de majoritatea populaţiei băştinaşe. Această situaţie s-a dovedit folositoare pentru cei care doreau o separaţie culturală a Basarabiei de România.

Deşi se referă la o altă perioadă istorică (cea de după 1991), afirmaţia lui Kl. Heitmann este valabilă şi pentru ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului al XIX-lea începutul celui de-al XX-lea: "Teoria a două limbi – română şi moldovenească – a servit atât la Moscova, cât şi la Chişinău, pentru combaterea veleităţilor naţionaliste ale Republicii Moldova, fiind în fapt o acţiune împotriva naţionalismului românesc". (Heitmann, 1965). Obiectivele ale politicii lingvistice ruseşti în Basarabia s-a schimbat de la interzicerea limbii române la dialectizarea ei. A. Arţimovici, un funcţionar superior al Departamentului Educaţiei cu sediul la Odessa, scria într-o scrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice ( 11 februarie 1863): "Opinia mea este că va fi greu de oprit populaţia românească din Basarabia să folosească limba din principatele învecinate, unde populaţia românească concentrată poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă. Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să creeze un nou dialect in Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şi Valahia... părinţii nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod curent". Deşi anumiţi oficiali, asemeni lui Arţimovici, şi-au dat seamă că dezvoltarea unui dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va fi niciodată o încercare încununată de succes, cei mai mulţi funcţionari guvernamentali ţarişti,"urărind ţelul îndeplinirii politicii guvernului, au numit în mod tendenţios limba majoritară moldovenească, chiar şi in contextele în care română se folosise întotdeauna până atunci".

Începuturile limbii moldoveneşti

102

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească, (1924 – 1940), care este azi în cea mai mare parte regăsită în Transnistria.

Teritoriul Basarabiei, care formează cea mai mare parte a Republicii Moldova din zilele noastre, şi care reprezintă partea estică a regiunii istorice a Principatului Moldova, a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 şi a rămas sub stăpânirea ruşilor până în 1917. În 1918, Basarabia s-a unit cu România.

În Uniunea Sovietică, autorităţile comuniste au luat în 1924 iniţiativa creării RSSA Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainiene. Autorităţile au proclamat că limba vorbită de moldoveni este "limba moldovenească", după cum pare, pentru a da regiunii o identitate separată de cea română. Alfabetul latin, care fusese folosit pentru scrierea limbii în ultimii 80 de ani a fost înlocuit cu o versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus. Justificarea autorităţilor a fost aceea că, în urmă cu 80 de ani, limba fusese scrisă cu alfabetul chirilic.

După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânire rusească, refugierea unei părţi a populaţiei băştinaşe în România, deportările etnicilor români din Basarabia şi încurajarea aşezării în noua republică sovietică a cetăţenilor din restul URSS-ului, a făcut ca în RSS Moldovenească să apară mari comunităţi de rusofoni. În perioada sovietică, moldovenii au fost încurajaţi să înveţe limba rusă ca premisă obligatorie pentru accesul la învăţământul superior, la un statut social şi politic superior. Toate aceste acţiuni au dus la proliferarea împrumuturilor lingvistice ruseşti în limba băştinaşilor.

Românizatorii şi originaliştii

În perioada de existenţă a RSSA Moldoveneşti a existat o dispută între suporterii – "românizatorii" sau "româniştii" – şi oponenţii – "originaliştii" – convergenţei limbilor moldoveneşti şi române.

În particular, originaliştii încercau să pună bazele unei limbi literare moldoveneşti bazate pe graiul local. Au fost create neologisme pentru acoperirea articolelor tehnice pentru care limba locală nu avea echivalente. Ca urmare, textele ştiinţifice, de exemplu din botanică sau fizică, au devenit de neînţeles pentru neiniţiaţi.

În februarie 1932, comuniştii moldoveni au primit sarcina din partea Partidului Comunist Ucrainian să schimbe grafia limbii moldoveneşti astfel încât să se folosească alfabetul latin. Aceasta era o parte a unei mai vaste campanii în URSS, care urmărea latinizarea alfabetelor limbilor naţionalităţilor mai puţin numeroase. Acţiunea se baza pe

103

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăteoria lingvistului sovietic Nicolai Marr, care postula convergenţa către o singură limbă mondială, care trebuia să fie limba societăţii fără clase – comunismul. Această directivă a fost sabotată pasiv de "originalişti", până când Stanislav Kosior (Secretar General al Partidului Comunist Ucrainian) şi o delegaţie de comunişti moldoveni au fost primiţi de Stalin – unde, după cum se afirmă, s-a insitat pe o mai rapidă latinizare, cu scopul suprem al convergenţei culturilor moldoveneşti şi română, care urmărea ca, într-un viitor apropiat, Moldova şi România să fie unite, evident sub domnia sovietică. Totuşi, rezistenţa la românizare a persistat şi, după 1933, un număr de "originalişti" reprezentativi au fost întamniţaţi, cărţile lor distruse, iar neologismele inventate de ei, interzise.

După Plenara CC al PC al URSS din februarie-martie 1937, care a exacerbat epurările staliniste, atât romanizatorii, cât şi originaliştii au fost declaraţi "spioni imperialişti": primii ca"agenţi ai României boiereşti" ("Боярская Румыния"), iar cei din urmă datorită sabotării latinizării alfabetului.

In februarie 1938, comuniştii moldoveni au emis o declaraţie prin care treceau încă o dată modul de scriere la alfabeltul chirilic, această declaraţie fiind oficializată printr-o lege a republicii autonome. Motivul invocat de această dată a fost acela că latinizarea a fost folosită de "elementele burghezo - naţionaliste" pentru "îndepărtarea populaţiei moldoveneşti de cele ucrainiene şi ruse, cu scopul final al separării Moldovei Sovietice de URSS".

Limba moldovenească în RSS Moldovenească

În iunie 1940, după 22 de ani de la unirea din 1918, Uniunea Sovietică reocupa Basarabia şi ocupa Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Un an mai târziu, România a atacat URSS-ul, ca parte a Planului Barbarossa şi a eliberat ţinuturile vremelnic ocupate, în acelaşi timp ocupând şi teritoriile dintre Bug şi Nistru (care au primit prin extensie numele de Transnistria). Dupa o perioadă numai de 3 ani în care limba şi alfabetul moldoveneşti au fost înlocuite de limba română şi grafia latină, zona a fost reocupată de URSS în 1944 şi a rămas în cadrul statului unional sovietic până disoluţia acestuia din 1991.

În 1956, în timpul reabilitării victimelor represiunilor staliniste, a fost făcut un raport special cu privire la statutul limbii moldoveneşti, prin care se afirma că discuţiile dintre romanizatori şi originalişti din deceniul al patrulea au fost în mare parte neştiinţifice, de vreme ce în republică erau foarte puţini lingvişti, iar gramatica şi vocabularul de bază al limbilor literare română şi moldovenească erau practic identice, în timp ce diferenţele erau neesenţiale. Planul de convergenţă al limbilor română şi moldovenească a fost aprobat încă o dată, în substrat fiind situaţia din Republica Populară Română.

Cu toate acestea, ultimul plan nu a fost pus niciodată în practică. Mai mult, pentru a justifica ocuparea Basarabiei, teoriile eliberării poporului moldovenesc de sub jugul otoman de către ruşi, a trădării naţionale a burghezo-moşierimii moldovene reprezentate în Sfatul Ţării, care a proclamat Unirea din 1918, a ocupaţiei româneşti, ca şi teoria aberantă a existenţei a încă unui popor neolatin în răsăritul Europei (ceea ce ar fi implicat existenţa a încă unei limbi romanice – limba moldovenească), născut prin romanizarea separată a dacilor şi a geţilor, au fost ridicate la rang de politică oficială în RSS Moldovenească.

Diferiţi reprezentanţi ai lumii ştiinţifice sovietice, istorici sau lingvişti, s-au străduit în cadrul unor diferite întâlniri internaţionale să obţină recunoaşterea teoriilor desnaţionalizatoare.

104

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

Revenirea la grafia latină

În 1989, versiunea din acel moment al alfabetului român a fost proclamată alfabet oficial în RSS Moldovenească, unde limba oficială se numea în continuare moldovenească.

După proclamarea independenţei Moldovei din 1991, "româna" a fost proclamată limbă oficială, (alături de alte simboluri oficiale de inspiraţie românească: imnul naţional Deşteaptă-te, române!, steagul tricolor albastru-galben-roşu, stema naţională), pentru ca, în 1994, prin noua constituţie să se revină la denumire oficială din perioada sovietică, aceea de "limbă moldovenească".

Când în 1992, Academia Română a schimbat unilateral ortografia oficială a limbii române, Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei nu a făcut schimbări asemănătoare.

În 1996, o încercare a preşedintelui Mircea Snegur de schimbare a numelui limbii oficiale în "română" a fost respinsă de Parlamentul moldovenesc, sub motivul că ar încuraja expansionismul românesc.

În 2002, o încercare a guvernului de la Chişinău de a acorda limbii ruse statutul de a doua limbă oficială şi de obiect obligatoriu de studiu în şcoli a provocat un val de indignare populară în capitală şi în numeroase localităţi ale republicii. În faţa valului de proteste, s-a renunţat la această hotărâre.

În 2003, a apărut la Chişinău un Dicţionar Moldovenesc-Românesc al cărui autor, Vasile Stati, relua practic multe dintre teoriile lingvistice sovietice. Lingviştii Academiei Române au demonstrat că toate cuvintele moldoveneşti din dicţionar sunt şi cuvinte româneşti, iar cele câteva care nu-şi au corespondent sunt neologisme rezultate în urma rusificării. La Chişinău, preşedintele Academiei Moldovei, Ion Bărbuţă, a descris dicţionarul ca pe "o absurditate, servind interease politice". Stati, a acuzat pe membrii celor două academii naţionale de promovarea "colonialismului românesc".

La recensământul din 2004, presa a afirmat că două treimi din populaţia moldovenească a republicii a declarat că limba lor maternâ este "româna", iar o treime - "moldoveneasca", acesta fiind motivul pentru care rezultatele oficiale ale recensământului oficial au întârziat să fie publicate.

105

Capitolul II. Limba română vs. limba moldovenească

II.4.De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

de Miron Costin

Capul al şaselea - De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba graiului, de unde au luat, aşijderea şi de tunsura, carei să află şi acmu la prostime pe supt munte, lăcuitorii ce suntu şi de lége creştinească, de unde au luat

Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină şi izvor suntŭ, numile care au şi în de sine şi la alte ţări streine şi măcară că nici un neam nu ieste în toată lumea să aibă numai un nume, ci unile dispre capetile céle dintăi a vreunui norod stăpânitoare, alte nume suntŭ di pre locuri, de unde suntŭ începute, multe di pre cetăţi mari, multe de pre ape vestite. Cum vedem neamul nemţescŭ suptŭ acéste numere: întăi şi mai ales şi mai de cinste: alamani şi aşa le zic istoriile céle vechi şi turcii; al doilea nume: gherman, adecă doi fraţi, latinéşte ghermanus; o seamă de istorici le zicŭ tevtones, di pre capul lor Tevton, italiianii zicu tudesco, poate fi iară di pre Tevton; léşii, moscalii, noi zicem némţi. Mai apoi alte numere despărţite ca crăngile dintr-un copaciŭ: şvedzii, danii, franţozii, saxonii, belghii, batavii şi alte ţări mai mărunte, totŭ din rădăcina cea véche a alamanilor crăngi şi părţi suntŭ.

Aşa hişpanii; ibării, ţiltiberii, portogalii, iară tot un neam suntŭ; franţozii, galii tot un neam suntŭ. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic: otomani, osmanlâi. Moscalii, rusii, bolgarii, sârbii, harvaţii, slovaţii, bohemii, raţii, polaţii totŭ un neam slovenescŭ suntŭ, fără alte numere ce suntŭ la streini. Că întăi acestui neam grecii le-au zis savromatis, de pe ochi mierăi şi albeneţi, adecă ochi de şopârlă. Tătarii, tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Aşa toate neamurile suptŭ multe numere toate suntŭ. Ungurii: huni, maghiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii. Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românilor din Ardeal.

Aşa şi neamul acésta, de carele scriem, al ţărâlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumân, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, şi cât au trăit pănă la pustiirea lor di pre acéste locuri şi cât au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.

Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini suntŭ puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai târziu, turcii, de pre numere domnului carile au închinat ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos. Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşu-vodă. Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că léşii aşa le zic, molteani.

Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă

106

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascărâmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească. Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toţi acéia din Ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească.

Şi acestŭ nume vlah de la turci şi de la greci ieste, de la némţi vallios, de la franţoji valahos, de la léşi voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Râmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ în aceste ţări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Râmului, precum scriu unii, basne suntŭ.

Şi aşa dovedindŭ numele neamului acestuia, cum vezi din isto-rici mari şi mărturiia ţărâlor înprejur, ne trage rândul a pomeni de portul. Care acum portul stătătoriŭ ca numele şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vréme. La care schimbarea hainelor face şi locul, de le caută a face şi îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea ceriului a vreunii părţi de lume. Că întăi la acéste părţi de lume, unde trăéscŭ moscalii, rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franţozeşti, ar crăpa de frigŭ. Şi măcară şi la noi pre aicea ce ierni suntŭ, Ţara Italiei ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blânde ierni, cum suntŭ la nŭoi toamnile, şi mare darŭ au acéle ţări a Italiei, cât şi vara năduşăli nu suntŭ ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puţin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiu, la iunie. Le-au căutatŭ dară acestora oameni mutaţi pre acéste locuri a-şi schimba portul hainelor după vrémea acestor locuri.

Cătră acéstea toate, caută ce scrie de portul rumânilor iscusitul istoric Lavrentie Topeltin din Mediiaşi, cuvintele lui ţi le izvodescŭ: Rumânii de Ardeal, ai noştri, poartă o haină de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcaţi, ne fac mare învăţătură portului de vacurile céle de demult, care au ţinut părţile acéstea de la septentrion, adecă părţile carile suntŭ aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperitŭ, care feliŭ de haine pomenéşte un dascal anume Marţialis, că să chiema endromida, cu aceste cuvinte: Îţi trimitem endromida, vechiŭ portŭ, nu mândru, iar bun de luna lui dichemvrie. Şlice au de pâslă, pe limba noastră deţască cuglă (eu socotesc cu chivere, care am apucatŭ eu şi la boieri aicea). Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, şi nu de la sine, ci pune cuvintele a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfon-sŭ şi pre Plavt şi pre Ag. Ghel, carile au scris cărţi de porturile céle vechi limbilor: Féliul încălţămintelor a românilor ieste cu piiéle crudă, de fiéştece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lână încalţă şi apoi piielea acéia leagă cu curea piste picior, de înfăşoară piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Şi acéstea ieste portul râmlénilor celor vechi, strămoşilor lor, care purta la oşti. Acestŭ fél de încălţăminte a slujitorilor oşténi era la râmléni. Numai atâta osebire vedem, pe cum cetim în istoriile céle vechi, că oşténii Râmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălţa cu piiele şi cu legături în cruciş, ca gratia; în opinci numai cât, ţine piciorul la călcăi lega. Acéstea suntŭ cuvintile acelui istoric, din cuvântŭ în cuvântŭ. La noi de necinste ieste acést fél de încălţăminte acum, la acéstea vacuri, care era de cinste la râmléni şi de vitejie portŭ. Vedem acum la cerchezi că acest, fél de port de încălţăminte pentru sprinteniie ţin.

Aicé ieste locul a pomeni şi de tunsura acia, de care au scris un Simion Dascal şi mai nainte de dânsul Istratie logofătul.Precum s-au arătat de portul şi încălţămintele opincilor din historicul Topeltin şi iarăşi dintr-însul să arată, de care aşea dzice: Mă mirŭ cum de doo feluri de tunsuri au luat ardelenii noştri de la râmléni, carii o ţin o samă şi pănă astădzi: un fel de tunsură mai adâncŭ la tunsură, pe lângă peliţă aproape, alt fel mai departe de peliţă prin peptine tund părul. Şi acei tunsuri mai aproape de pieliţă noi dachii o

107

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascănumim schieren, iar acesta mai depărtat de peliţă o numim coluen. Şi tot Topeltin dzice: Râmlenilor le placea a rade şi în chipul ceatleului acoperiè cărunteţile sale şi pricină da că la cap din dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul totŭ slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele. Vede-se dară că ieste vechiŭ obiceiŭ tunsura aceasta, care şi pănă astădzi se vede la o samă de lăcuitorii a ţărâi noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la râmléni aceasta, sămnŭ slujitorescŭ, că în chipul cetlăului îşi învăluia capul slujitorii Râmului cu taftă supţire, ca-n chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus pomeniţi, Simion Dascalul şi Istrate logofătul şi acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au scris că sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fostŭ sămnŭ tălhărescŭ, cu carei însamnă râmlenii cei de rău făcători.

Rămâne aici rândul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorât, acestor ţări de care pomenim. Precum dar s-au arătat de-plin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni, aşè şi graiul totŭ de la râmleni izvorât, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi Topeltin, care aşè dzice: Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sârbască, rusască, dăţască, horvăţască slovenească procâi. Şi dzice precum şi un historicŭ ce-i dzic Covaţiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sine însămnarea graiului românescŭ şi lătinescŭ, decât a graiului de acmu a italiianilor.

Şi cu vréme îndelungată, ce nu strămută şi nu astupă, vestite împărăţii, crăii, domnii, aşè şi graiul romanilor pre aceste locuri cu îndelungată vréme şi răsipă lăcuitorilor, romanii de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarâlor, să mutase aceştia de aicè la Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecândŭ munţii, ş-au stremutat, şi graiul. Că unde dzice lătinéşte: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu, aşijderea, unde ţelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice unili cuvinte nu suntŭ să nu fie protivnice cu lătinéşte, sau la început, sau la mijloc sau la fârşit, iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altete ca acestea: vinum-vinul, panis-pâne, manus-mena, culter-cuţit.

Şi aşè cum amu dzis, cu vrémea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu slovenescŭ, daţescŭ şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe această poveste cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa descălecătură de Dragoş-vodă aicè în ţară şi la munténi Negrul-vodă.

Cătră acestea adaogim rândul aicè obiceilor meselor şi ospeţelor, carii să văd că-s vechi ţinute aicè într-aceste ţări şi le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar pentru sănătăţile priietinilor ş-a împăraţilor, că scrie Dion vestitul historicul, care întru laudă împăratului Avgustŭ cum vechiŭ obicei au fostŭ ca nărodul giurând pre piedzii cei buni sau nărocirea împăratului, să bè la ospeţe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre largŭ la Pliniie. Acestŭ obiceiŭ şi la némţi şi la unguri, la ardeléni, vechii romani şi la noi pe urmă, de pomenesc la mese sănătăţile domnilor cu păhare pline de băuturi, aşè şi a priietinilor. La acestea şi obiceiul ce stă încă într-aceste ţări, adecă aicè la noi şi la muntèni şi la darea datoriei de opşte, adecă la moarte, vechiŭ obiceiŭ, că dzice Topeltin: În Ardeal dachilor, obiceiŭ cu mare petrecere a duce mortul la groapniţa; mărgŭ înaintea boierilor cântăreţii şi preuţii, pe urmă viniia cielaltă mulţime, închipuind cum şi ceielalţi vor mérge unde şi cel mortŭ, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechiŭ obiceiŭ şi la râmleni; le dzicé trimbiţe înaintea osălor, cum mărturiséşte Ovidius: Cantabat moestis tibia funeribus adecă: Cânta trâmbiţă de jelea astrucării. Şi aceasta la cei mai de cinste oameni să făcè, precum şi astădzi la aceste ţări, la astrucări domnilor şi la alţii oameni de cinste. Şi iar tot acel Topeltin dzice: Muierile daţilor osăle părinţilor, a ficiorilor, a bărbaţilor şi altor rudenii cu bocet nespus mărgŭ după ose, cu plânsuri de mirat şi cuvinte de jele cuprindŭ

108

Capitolul II. Limba română vs. limba moldoveneascăosăle şi cu glas mare toată viiaţa omenească o plângŭ. Scrie Varro în cartea a 4, de viiaţa romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cânta la osă, precum aceastaş şi aici în ţară să face şi pănă astădzi şi cu alăute. Şi acestea le-am arătat ca şi dintru acéştea să să cunoască niiamul cu obicéiurile că au ieşit de la Râmŭ.

II.5. Academia Română, prezidată de Ionel Haiduc, a criticat sever pe aceia care susţin existenţa unei "limbi moldoveneşti",

spunând că acest concept sfidează adevărul ştiinţific.

Într-un comunicat de presă, Academia de la Bucureşti, reaminteşte că împotriva conceptului de "limbă moldovenească" s-au pronunţat de-a lungul vremii numeroşi romanişti de prestigiu, inlcuis din fosta URSS.

"Acum o jumătate de secol, doi renumiţi profesori ai Universităţii din Moscova, romanistul R.A. Budagov şi slavistul S.B. Bernstein, au trimis revistei Voprosî jazâkoznanija (Probleme de lingvistică) articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, articol ce a fost publicat abia în 1988 în revista Nistru", se spune în comunicat.

"Cei doi savanţi arătau în mod clar că s-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar diferite. Dovezi în favoarea acestei teze n-au existat şi nu pot exista."

În comunicatul Academiei se reaminteşte şi poziţia exprimată în 1997 de renumitul lingvist Eugen Coşeriu, originar din Basarabia.

"A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din punct de vedre strict lingvistic, ori o greşeală masivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, este o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnic şi cultural," spunea regretatul Eugen Coşeriu.

Recent, europarlamentarii PSD au criticat o rezoluţie a Parlamentului European cu privire la regimul de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova, în care era menţionată "limba moldovenească".

Iar preşedintele Vladimir Voronin a acordat o serie de interviuri în care critica sever pe aceia din România şi Republica Moldova care neagă existenţa "limbii moldoveneşti".

Academia Română reaminteşte şi de poziţia exprimată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, în acord cu poziţia Academiei de Ştiinţe, care declara în septembrie 1994: "Folosirea glotonimului 'limba moldoveneasca' creează o confuzie periculoasă în faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni.'"

Forurile politice din România şi din Republica Moldova trebuie să asculte glasul raţiunii, să apere cu fermitate adevărul ştiinţific şi dreptul românilor de pretutindeni de a avea o limbă unică, în concertul limbilor europene şi al lumii civilizate.( ACADEMIA ROMANA)

109