Limbajul1. DefiniţiiComunicarea este o relaţie fundamentală între indivizii unei societăţi, realizată cu ajutorul limbajului şi al altor coduri şi semne, în care au loc schimburi de informaţii, opinii, idei etc.

Codul este un sistem de semne prin care este semnificat ceva.

Limba este un sistem de comunicare specific oamenilor, alcătuit din sunete articulate; este principalul mijloc de comunicare, istoric dezvoltat.

.

Limbajul este activitatea (sau modalitatea) de utilizare a limbii sau a altui sistem de semne-simbol în relaţiile cu ceilalţi oameni; — este un mod specific de exprimare a ideilor, sentimentelor şi gândurilor în cadrul limbii comune..

— este un sistem complex de semne, simboluri şi reguli gramaticale.

Limbajul este alcătuit din: – structură gramaticală;– structură fonetică; – structură lexicală.

2. Teorii ale însuşirii limbajului. a. Teoriile comportamentului: Skinner, în 1957, a elaborat teoria conform căreia punctul de plecare în însuşirea limbajului este atunci când copilul începe să gângureasc㸠urmând ca prin încercări şi erori, precum şi prin recompensarea de către părinţi (atunci când copilul reuşeşte să articuleze anumite cuvinte simple), copilul învaţă să producă anumite foneme şi cuvinte, spuse la momentul potrivit;. b. Teoriile nativiste: lingvistul Chomsky susţine că mecanismul de învăţare a limbajului este înnăscut, copilul moştenind la naştere structurile profunde ale limbajului, care-i dau posibilitatea să recunoască apoi structura de suprafaţă a limbii (adică substantive sau verbe) în momentul când aude limba vorbită.. a. Teoriile sociale: Brown (12973) susţine că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica, numită gramatica relaţiilor semantice. Copilul foloseşte la început o versiune scurtată a enunţurilor, numită vorbire telegrafică (un fel de telegramă din care sunt omise cuvintele de legătură). Ex.: Dă apă!

Brown a identificat 5 etape de învăţare a limbajului: 1) articularea de propoziţii simple din două cuvinte: Joacă mine!2) folosirea de forme flexionare şi articole: Am un căţel.3) formularea de întrebări: ce? Când? Unde? Cum? De ce?.4) folosirea frezelor simple: Bunicul a venit la mine.5) construieşte propoziţii dezvoltate şi foloseşte propoziţii subordonate: Când voi

avea 5 ani Merg la şcoală când voi avea şase ani.

3. Funcţiile limbajului1. Funcţia de comunicare: constă în transferare unui conţinut informaţional de la o

persoană la alta. Limbajul devine, astfel, un instrument al relaţiilor sociale. Sunt două funcţii ale comunicării: a) descriptivă (descrierea obiectelor şi fenomenelor realităţii); b) argumentativă (prin care aducem argumente în favoarea unei idei. Importanţa comunicării verbale:

– acumulare de experienţa socială, dezvoltare a diferitelor forme ale conştiinţei sociale, respectiv ştiinţele, artele, cultura;

– premisa primordială a realizării activităţii comune între oameni, adică a conlucrării dintre aceştia.2. Funcţia de reprezentare sau de cunoaştere: se referă la realizarea procesului de

cunoaştere a realităţii obiective de către om. Cuvintele au rolul de a substitui (înlocui) obiectele, fenomenele şi relaţiile. Un enunţ descrie realitatea.

Limbajul facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare a gândirii. L. permite explorarea şi investigarea realităţii şi îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor.

3. Funcţia emotiv-expresivă: prin limbaj emiţătorul îşi exprimă reacţii emoţionale faţă de situaţiile şi evenimentele realităţii, cu ajutorul unor mijloace verbale specifice cum sunt: ritmul vorbirii, pauze, accente, mimică, pantomimică, gestică etc. Expresivitatea limbajului, de multe ori, transmite informaţii mult mai bogate şi mai nuanţate decât simplul conţinut de idei al comunicării verbale.

Ex.: „Ah!” poate exprima o emoţie de plăcere, durere, admiraţie etc.4. Funcţia de reglaj şi autoreglaj: conducere a conduitei altei persoane sau a propriului

comportament, prin: ● stabilirea de scopuri şi obiective; ● stăpânirea voluntară a reacţiilor somato-vegetative ale propriului organism, adică de a

realiza autocontrolul acestor reacţii; ● modificarea dispoziţiei afective sau să mobilizarea tuturor forţelor organismului pentru a

face faţă unor situaţii existenţiale neobişnuite. 5. Funcţia persuasivă sau de convingere: exprimă posibilitatea limbajului de a influenţa

gândurile şi conduita oamenilor, fie să adopte anumite atitudini, idei, să săvârşească anumite acte, fie, dimpotrivă, să şi le interzică. Un caz particular al acestei funcţii îl constituie sugestia verbală în stare de veghe sau de somn hipnotic, folosită larg în practica terapeutică. Efectele sugestiei verbale au o forţă deosebită, determinând vindecarea unor maladii psihice. 6. Funcţia cathartică: constă în eliberarea de energiile negative acumulate, prin reacţii verbale sau strict emoţionale, făcând să scadă tensiunea nervoasă. Virtuţile tratamentului terapeutic psihanalitic constau tocmai în acea capacitate a psihanalistului de a stimula persoana aflată într-o stare de depresie, anxietate de a-şi mărturisi motivele de îngrijorare, temerile, etc. 7. Funcţia ludică sau de joc: se manifestă prin jocul de cuvinte (calambururi, cuvinte încrucişate) sau intermedierea altor jocuri (sportive etc.).

constă în posibilitatea de a persuasivă sau de convingere: exprimă posibilitatea limbajului de a influenţa gândurile şi conduita

4. Raporturile limbajului cu celelalte procese psihice:

Limbajul: ● dă înţeles percepţiilor şi reprezentărilor; ● sprijină memoria de lungă durată; ● conturează motivele, dar şi scopurile şi ţelurile; ● oferă material de lucru imaginaţiei● contribuie la formarea şi dezvoltarea gândirii.

5. Formele limbajului (facultativ)În principal, limbajul este clasificat în următoarele forme principale:1. Limbajul extern: este adresat cu precădere unor destinatari din afară, el se realizează în

două forme:a) Limbajul oral:

Solilocviu înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. În mod normal, această formă de manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil, până în 5 ani, prin care se exteriorizează intenţiile. La adult, vorbirea cu voce tare apare doar situaţional, ca de exemplu, în cazul singurătăţii sau în stări patologice.

Monologul presupune prezenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica decât la sfârşit.

De obicei, monologul este centrat pe o anumită temă şi are ca obiectiv informarea, instruirea destinatarilor, lămurirea, convingerea acestuia de ceva, relaxarea sau catharsis-ul (ca în cazul poeziei sau a teatrului). Pentru a-şi atinge obiectivul propus, oratorul trebuie să-şi adapteze conţinutul şi forma discursului ca şi maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de vârstă ale auditoriului.

Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi parteneri ai actului comunicaţional. Dialogul poate fi structurat şi liber –situaţional.

Dialogul structurat se axează pe o anumită problemă şi se urmăreşte obţinerea, în final, a unui consens. Desfăşurarea lui depinde de poziţia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie, respectiv, dacă părţile au interese opuse sau convergente. În ştiinţă, dialogul în forma dezbaterilor şi disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă motorul principal al progresului conceptual –teoretic.

Dialogul liber –situaţional se desfăşoară spontan, cel mai adesea purtându-se asupra diverselor aspecte ale realităţii, fiind puternic imprimat de subiectivitatea partenerilor implicaţi în conversaţie.

b) Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică; el apare mult mai târziu decât cel oral, atât în cursul evoluţiei istorice, cât şi în ontogeneză. Dincolo de importanţa sa comunicaţională, limbajul scris are o semnificaţie cu totul aparte — aceea de obiectivare, fixare şi perpetuare în timp a limbii şi a structurilor sale logico –gramaticale.2. Limbajul intern: este un limbaj pentru noi, de comunicare pentru noi înşine.

L. i. se dezvoltă prin interiorizarea treptată a dialogurilor şi a controverselor realizate în planul limbajului oral. De aceea, el ajunge la maturitate abia la vârsta adolescenţei.

Spre deosebire de cel exterior, în limbajul intern cuvintele sunt recepţionate şi interpretate în mod simultan cu o mare rapiditate şi o bogăţie de asociaţii.

L. i. este foarte concis, el uzitând de structuri gramaticale sumare, de formulări adesea eliptice. Pentru codificarea sau decodificarea inteligibilă a cuvintelor în acest limbaj sunt suficiente numai anumite date informaţionale, de regulă cele principale. L. i. are un rol major în proiectarea şi anticiparea acţiunilor noastre conştiente.

L. i. premerge obligatoriu tuturor comunicărilor noastre cu ceilalţi din jur, funcţionând ca un permanent corector.