Lp Fiziologie Saliva Final 31 10 (1) (2)

Lucrări practice Fiziologia tubului digestiv

1

FIZIOLOGIA GLANDELOR SALIVARE

2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Saliva este un amestec al secreţiilor celor trei perechi de glande salivare mari: parotide, submaxilare şi sublinguale, care dau aproximativ 99% din totalul secreţiei salivare. La aceasta se adaugă şi secreţia numeroaselor glande mici, diseminate în mucoasa orală (aproximativ 1%). Glanda parotidă (glandă seroasă) produce o salivă fluidă, bogată în fermenţi (amilaza salivară), saliva de masticaţie şi de digestie, care reprezintă circa 25% din totalul secreţiei salivare, în repaus. Glanda submaxilară (glandă mixtă, sero-mucoasă)

produce o salivă sero-mucoasă, care umezeşte limba, înlesnind simţul sapid - saliva de gustare (cca. 70% din secreţia salivară).

Glanda sublinguală (glandă mucoasă) produce o salivă filantă, vâscoasă, cu mult mucus, ce aglutinează particulele alimentare, formând bolul alimentar şi ajută deglutiţia – saliva de deglutiţie (4% din totalul secreţiei salivare).

2.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale salivei Proprietăţile fizice şi compoziţia chimică a salivei totale variază foarte mult, ele depinzând de: participarea predominantă a unei glande sau a alteia la producerea salivei totale, de intensitatea excitaţiei şi de starea glandei, dacă a mai secretat sau nu intens, de curând. De aceea, nu este posibilă redarea unor valori exacte, referitoare la compoziţia salivei umane, ci doar a unor valori medii, orientative. Aspectul: saliva totală, de repaus, este un lichid incolor, transparent sau translucid, datorită unor mici aglomerări opalescente, puţin filant. Uneori, aspectul este intens filant, când se ingeră alimente cum ar fi laptele, acesta excitând puternic glandele salivare mucoase şi sero-mucoase. Poate fi spumoasă, datorită bulelor de gaze şi a mucinei mai abundente. Formaţiunile opalescente de aspectul unor flocoane („norişori”), examinate la microscop, după o prealabilă colorare cu albastru de metilen, pot fi:

celule epiteliale descuamate

leucocite întregi sau alterate

microorganisme

mucus

mici resturi alimentare Gustul: Saliva are un gust fad şi este aproape inodoră.

Figura 2.1. Localizările glandelor salivare mari

2


2

Cantitatea în 24h: în medie 1 litru/zi (600-2000 ml/zi), depinde mult de cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate. Cea mai mare parte se secretă cu prilejul alimentaţiei; între perioadele de alimentaţie şi în linişte (fără excitanţi conditionaţi alimentari), adultul secretă ~15 ml/h, iar nou-născutul ~ 4 ml/h. pH-ul = 6-7 la adulţi, la copii este mai alcalin; saliva parotidiană este mai acidă, cea submaxilară mai puţin acidă. pH-ul salivei este paralel cu cel sanghin, dar, în acelaşi timp, prin sistemele tampon proprii salivei, aceasta se adaptează necesităţilor de tamponare, respectiv pH-ului soluţiilor sau alimentelor ingerate.

P Modificarea pH-ului salivar favorizează:

la pH > 7 (alcalin) precipitarea ionilor de calciu, cu apariţia sialoliţilor;

la pH < 7 (acid) apariţia cariilor dentare, prin afectarea smalţului dentar.

Densitatea (greutatea specifică): 1,002 - 1,008 g/cm3 este mai mică decât a plasmei sanghine (1,026). Punctul crioscopic (temperatura la care îngheaţă saliva): de la - 0,2 la - 0,4°C. Vâscozitatea: diferă în funcţie de glanda a cărei secreţie predomină şi de felul alimentelor.

2.1.2. Compoziţia salivei. Saliva conţine: 99,4% apă şi 0,6% reziduu uscat (0,4% substanţe organice şi 0,2% substanţe anorganice).

Substanţele organice (0,4%):

proteine – 262 mg/100ml salivă): mucină, albumine, globuline, enzime (amilaza salivară, lipaza, proteinaze, peptidaze), aglutinogene din sistemul OAB şi sistemul Lewis (cei care secretă astfel de aglutinogene în salivă poartă numele de „secretori”), sialogastrona, substanţe vasoactive (bradikinina, kallicreina);

aminoacizi (glicocol, alanină, valină, metionină, lizină, leucină etc.), uree, acid uric, creatinină, amoniac;

acid citric, acid lactic, vitamine (C,B1,B2,B6), alcool (când este în sânge în concentraţii crescute);

sulfocianat sau rodanat de K. Cele mai importante enzime ale salivei sunt:

α-amilaza (ptialina, glicozid hidrolaza) se găseşte în cantităţi cuprinse între 0-300 mg/100 ml salivă; ca izoenzimă, se mai găseşte şi în muşchi, sânge, urină, aici fiind de origine pancreatică;

enzime lipolitice şi proteolitice (în cantităţi infime) care, de fapt, nu sunt secretate de glandele salivare, ci provin din degradarea leucocitelor, celulelor epiteliale sau a bacteriilor;

lizozimul (enzima bactericidă din grupul mucoproteinelor, descoperită de A. Fleming, înaintea penicilinei), lizează streptococi, stafilococi, proteus, brucella.

Substanţele anorganice (0,2%): cloruri, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de calciu, magneziu, săruri ale unor metale grele (ajunse accidental în organism); carbonatul şi fosfatul de calciu pot precipita sub formă de calculi salivari (sialoliţi), în interiorul canalelor salivare sau, în combinaţii cu substanţele organice, pot să se depună ca „tartru”.

În salivă s-a mai observat şi prezenţa unor cantităţi de hormoni de creştere la nivelul glandei submandibulare: NGF (nerve growth factor) şi EGF (epidermal growth factor), secretaţi independent de reglarea răspunsurilor generale de creştere.


3

NGF, EGF, TGF-β (transforming growth factor-β), kallicreina au un rol important în reglarea răspunsului imun/inflamator al mucoasei, în regenerare şi vindecare. Împreună cu proteinele antibacteriene şi cu Ig A, secretate tot la acest nivel, se asigură apărarea locală, la nivelul mucoasei orale. 2.1.3. Rolurile fiziologice ale salivei Roluri fizice:

îmbibă, înmoaie alimentele, ajută masticaţia, aglutinează alimentele triturate, formând bolul alimentar;

lubrefiază bolul alimentar şi ajută astfel deglutiţia;

prin solubilizarea alimentelor, permite funcţionarea simţului gustului (sapid) - numai substanţele dizolvate în apă pot ajunge la receptorii gustativi, pentru a-i excita;

ajută vorbirea;

curăţă gura;

asigură senzaţia de confort, prin umezirea permanentă a gurii; în cazul febrei, în deshidratări, la administrarea de atropină, apare o senzaţie dezagreabilă, de uscăciune a gurii.

Roluri chimico-digestive: cu ajutorul amilazei salivare digeră amidonul preparat (fiert sau copt) până la maltoză, trecând prin stadii intermediare de dextrine; enzima îşi continuă activitatea şi în stomac, până la acidifierea completă a bolului alimentar. Rol de eliminare. Prin salivă se elimină

metale grele (Pb, Hg, Bi) sau I, As, KSCN (sulfocianat de potasiu - cale de detoxifiere a organismului);

alcaloizi (morfina), antibiotice, alcool etilic;

uree, acid uric (la persoanele cu gută sau cu afecţiuni renale), glucoză ( în cazul în care glicemia ≥ 200-300 mg/ml);

virusuri (poliomielită, hepatită, rabie, parotidită epidemică).

2.1.4. Tehnici de recoltare şi transport ale salivei Experimental: la animal, prin procedeul fistulelor salivare (6 sau 3 fistule salivare), în experiment „acut” sau „cronic”. Acestea sunt utilizate pentru cercetări, bazate pe reflexele condiţionate sau pentru a afla compoziţia salivei în funcţie de diversele alimente ingerate. La om:

prin cateterizarea canalelor glandelor salivare mari (mai ales al parotidei);

prin capsulă salivară;

cu ajutorul gumei de mestecat, a bolului de parafină, a perlelor de sticlă, prin clătirea gurii cu apă.

Recoltarea salivei, în mod fiziologic, s-ar realiza în timpul masticaţiei alimentelor, pe un fond de senzaţie de foame, dar, în majoritatea cazurilor, saliva îmbibă alimentele şi nu mai poate fi recoltată pură şi nici toată cantitatea secretată de către glande; deci, la om, nicio metodă de recoltare nu este perfectă. Colectarea, transportul şi procesarea mostrelor salivare se poate face în tuburi speciale (colectoare salivare), sterile, care indică volumul salivei şi asigură condiţii optime pentru păstrarea conţinutului timp de 24 ore, la temperatura camerei.


4

2.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT

2.2.1. Evidenţierea activităţii enzimatice a amilazei salivare Amilaza salivară (α-amilaza, ptialina sau glicozid hidrolaza) are nevoie, pentru a putea acţiona, de următoarele condiţii optime:

temperatură de ~ 37°C;

pH de 6-7 (pH-ul salivei);

să existe electroliţi în soluţie;

să existe halogeni în mediul de reacţie (Cl-, Br-, I-);

să fie prezenţi ionii de calciu, care o activează.

Prezenţa sărurilor metalelor grele în salivă, inhibă amilaza! Modul de acţiune al amilazei salivare. Această enzimă hidrolizează legăturile α 1-4 glicozidice ale poliglucosanilor (amidon, amilopectină, glicogen, dextrină), cu eliberarea dizaharidului maltoză în proporţie de 80%, restul rămânând sub formă de dextrină stabilă, rezistentă la acţiunea enzimei. Hidroliza presupune scindare (liză), prin legarea unei molecule de apă la locul rupturii moleculei mari, în două molecule mai mici.

Principiul metodei: Se evidenţiază activitatea amilazei salivare, de scindare a amidonului preparat până la stadiul de maltoză, trecând prin stadii intermediare de dextrine, prin adăugare de soluţie Lugol (iod iodurat 1‰). În prezenţa soluţiei Lugol, amidonul dă culoarea albastră; pe măsură ce se digeră, culoarea virează spre violet (amilodextrina), roz-roşu (eritrodextrina) şi apoi incolor (acrodextrina şi maltoza).

amilază amidon preparat amilodextrină + maltoză (fiert sau copt) + H2O amilază +H2O eritrodextrină + maltoză amilază +H2O acrodextrină + maltoză

amilază +H2O maltoză

Figura 2.2. Schema acţiunii de scindare a amidonului de către amilază

Materiale necesare:

6 eprubete, pipete, stativ

salivă nativă

soluţie 1% de amidon fiert, solubil


5

soluţie Lugol

soluţie NaOH 20%

soluţie sulfat de cupru

bec de gaz. Tehnica de lucru. În tabelul 2.1. se prezintă schematizat, modul de lucru.

– se ia un stativ cu 6 eprubete (vezi tabelul nr.2.1.). În fiecare eprubetă se pun 2-3 ml soluţie 1% de amidon fiert, solubil, peste care se adaugă câte o picătură de soluţie Lugol. Astfel, conţinutul fiecărei eprubete capătă culoarea albastră.

– prima eprubetă se lasă nemodificată, fiind eprubeta martor, având culoarea albastră. – în a doua eprubetă se pune 1 ml de salivă, fiartă în prealabil şi apoi răcită (saliva se

fierbe pentru a distruge amilaza salivară, care este o enzimă termolabilă), deci şi această eprubetă va rămâne albastră.

– în următoarele 4 eprubete se pune câte 1 ml de salivă nefiartă şi se agită. Când o eprubetă capătă culoarea violet (adică amidonul a fost scindat la amilodextrină), se fierbe eprubeta pentru a opri reacţia în acest stadiu. Prin fierbere, aceasta devine incoloră; se răceşte un minut sub jet de apă şi se adaugă o picătură de soluţie Lugol, pentru a reapare culoarea violet.

– la fel se procedează şi cu eprubeta 4 (se opreşte reacţia la stadiul de eritrodextrină - roz) şi cu eprubeta 5 (acrodextrină - incolor).

– ultima eprubetă, după ce a devenit incoloră, se mai lasă încă 5-10 minute la 37°C, pentru a se obţine scindarea completă a acrodextrinei la maltoză. În această ultimă eprubetă se face reacţia Trommer.

Epr. 1 Epr. 2 Epr. 3 Epr. 4 Epr. 5 Epr. 6

Amidon fiert

2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml

Soluţie Lugol

1 picătură

1 picătură

1 picătură

1 picătură

1 picătură 1 picătură

Salivă - fiartă şi răcită

nativă nativă nativă nativă

Culoarea finală

albastru albastru violet roz-roşu incolor

Incolor + Reacţia Trommer

Tabelul nr. 2.1. Substanţele introduse în eprubetele de reacţie pentru evidenţierea amilazei salivare

Reacţia Trommer evidenţiază proprietatea reducătoare a maltozei, prin gruparea aldehidică pe care o conţine. Peste soluţia de maltoză din ultima eprubetă, se adaugă o cantitate egală de soluţie de hidroxid de sodiu 20%. Apoi, picătură cu picătură, se adaugă soluţie de sulfat de cupru, până la apariţia unui precipitat albastru. Prin fierberea conţinutului eprubetei, maltoza reduce hidroxidul de cupru la oxid cupros, un precipitat roşu-cărămiziu.

P Conţinutul eprubetei este puternic alcalin, prin soluţia de NaOH, deci caustic. În caz de manipulare incorectă poate produce leziuni ale tegumentelor sau ale vestimentaţiei!!


6

Rezultate:

eprubeta 1: culoare albastră (martor)

eprubeta 2: culoare albastră (enzimă inactivă)

eprubeta 3: culoare violet (amilodextrină)

eprubeta 4: culoare roz-roşu (eritrodextrină)

eprubeta 5: incoloră (acrodextrină)

eprubeta 6: incoloră (maltoză); după efectuarea reacţiei Trommer, apare un precipitat roşu cărămiziu (oxid cupros).

2.2.2. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente în mod normal în salivă.

Evidenţierea calciului prezent în salivă Principiul metodei: Calciul, conţinut în salivă, sau în alte lichide biologice sub formă de săruri, formează, la pH = 12, cu indicatorul complexonometric murexid, un compus solubil, de culoare roşie. Prin tratarea cu o soluţie diluată de EDTA, ca urmare a distrugerii compusului murexid - Ca2+ , de culoare roşie, se formează sarea de calciu a EDTA şi murexidul rămâne liber, dând culoarea violet întregii soluţii.

*Muresidul este o sare de amoniu a acidului purpuric; se mai numeşte şi indicator complexonometric I. *EDTA este prescurtarea de la acid etilendiaminotetraacetic sau complexon III.

Ca2+ + murexid = Ca2+- murexid (roşu) Ca2+ - murexid + EDTA = Ca2+- EDTA + murexid liber (violet)

P În ambele reacţii de mai sus, atât murexidul, cât şi EDTA acţionează ca şi chelatori ai calciului, adică formează cu acesta un complex, prin urmare sunt indicatori complexonometrici.

Aplicaţiile complexonilor în domeniul aşa numitelor dozări volumetrice (titrări complexonometrice sau chelatometrice) au o mare importanţă în chimia analitică şi biologică.

Principiul acestei metode stă la baza unui număr foarte mare de metode de dozare a calciului din apă, sol, sânge, urină sau alte medii biologice.

Aceste titrări s-au extins ca aplicaţie şi la dozarea unor medicamente. Indicatorii utilizaţi în aceste titrări se numesc indicatori complexonometrici.

Titrarea poate fi calitativă (aşa cum se va desfăşura în lucrarea de faţă) sau cantitativă. În acest caz se determină exact volumul şi, deci, cantitatea molară de complexon adăugat până la virarea culorii. Apoi, prin calcul, se află cantitatea exactă de calciu din soluţie.

Materiale necesare:

salivă (sau alt lichid biologic)

cristale de murexid

soluţie de EDTA

soluţie de NaOH 2N

apă bidistilată

eprubete, pipete, stativ.


7

Tehnica de lucru: Se recoltează într-un vas 1-2 ml de salivă, se diluează cu 5 ml apă bidistilată (care nu mai conţine calciu), se adaugă 5 ml de NaOH 2N şi 3 - 4 cristale de murexid. Se agită soluţia şi se obţine o coloraţie roz-roşie (în cazul în care soluţia conţine calciu). Se adaugă progresiv, picurând, soluţie de EDTA până ce se obţine o coloraţie violetă, dată de murexidul rămas liber în soluţie. Rezultate: la finalul reacţiei, conţinutul eprubetei se colorează violet.

2.2.3. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente anormal în salivă. a) Evidenţierea mercurului excretat în salivă

Principiul metodei: Ditizona, în soluţie de tetraclorură de carbon sau cloroform, are o culoare verde; în contact cu saliva impurificată cu o sare mercurică, va căpăta o culoare portocalie, prin formarea ditizonatului mercuric. Reactivul este foarte sensibil, dar dă reacţii pozitive cu mai mulţi ioni: Pb, Ag, Zn, Cu. Limita de recunoaştere pentru Hg este de 0,25 μg cantitate totală în soluţia cercetată. Materiale necesare:

soluţie cloroformică (sau în tetraclorură de carbon) de ditizonă

soluţie de azotat mercuric

salivă nativă

eprubete, pipete, stativ. Tehnica de lucru: Se recoltează într-o eprubetă 1-2 ml salivă, peste care se adaugă 1ml soluţie azotat mercuric, pentru a se realiza situaţia în care saliva recoltată ar conţine mercur (ar fi recoltată de la persoane ce lucrează în mediu toxic cu mercur). Se pipetează apoi 2 ml soluţie cloroformică de ditizonă (verde) şi se agită. Rezultate: prin formarea ditizonatului mercuric, apare culoarea portocalie în partea inferioară a eprubetei.

b) Evidenţierea plumbului excretat în salivă – se poate face prin mai multe metode, cele mai sensibile fiind cu sulfit de sodiu şi cu cromat de potasiu.

Reacţia cu sulfit de sodiu (reacţia Ivanov) Principiul metodei : Sărurile de plumb din salivă formează cu soluţia de sulfit de sodiu un precipitat alb de sulfit de plumb. Această reacţie de decelare a Pb este foarte sensibilă, având o limită de recunoaştere de 0,05 μg Pb, cantitate totală în soluţia cercetată. Materiale necesare:

soluţie de sulfit de sodiu

soluţie de azotat sau acetat de Pb

salivă nativă

pipete, stativ, eprubete. Tehnica de lucru: Într-o eprubetă se recoltează 1-2 ml de salivă normală, ce se impurifică prin adăugarea a 1-2 ml de soluţie de sare de plumb (ca şi când ar fi recoltată de la o persoană ce lucrează în mediu toxic cu Pb). Se adaugă apoi 2 ml de sulfit de sodiu. Rezultate: Apariţia unui precipitat alb, de sulfit de Pb, indică prezenţa plumbului în salivă.


8

Reacţia cu cromat de potasiu Principiul metodei: Soluţiile apoase de cromat de potasiu formează cu sărurile de plumb din salivă un precipitat galben ca lămâia, de cromat de Pb, solubil în acid azotic şi NaOH, insolubil în acid acetic. Această etodă mai puţin sensibilă decât cea anterioară. Materiale necesare:

salivă nativă

soluţie de cromat de potasiu (K2CrO4)

soluţie de azotat sau acetat de Pb

pipete, stativ, eprubete. Tehnica de lucru: Într-o eprubetă, peste 2 ml de salivă normală, se adaugă 1-2 ml soluţie de sare de Pb; pentru evidenţierea plumbului, se adaugă apoi 2 ml de cromat de potasiu şi se agită conţinutul. Rezultate: apariţia unui precipitat galben de cromat de Pb, indică reacţia pozitivă.

c) Evidenţierea bismutului excretat în salivă Principiul metodei: Sărurile stanoase (clorura stanoasă), în mediu puternic alcalin (KOH), se oxidează şi trec în săruri stanice. Sarea stanică astfel obţinută, în mediu alcalin, reduce ionul de Bi3+ din salivă, aducându-l în forma metalică pură. Bismutul metalic va precipita, dând un precipitat negru, în partea inferioară a eprubetei. Limita de evidenţiere a bismutului este de 1 μg. Arseniul, stibiul şi plumbul nu dau această reacţie, deci se poate decela bismutul şi în prezenţa plumbului. Materiale necesare:

Salivă

soluţie proaspătă de clorură stanoasă (SnCl2)

soluţie de KOH

soluţie de Bi clorurat sau azotat

pipete, stativ, eprubete. Tehnica de lucru: Într-o eprubetă cu 0,5 ml clorură stanoasă proaspătă se adaugă încet şi se agită, o soluţie de KOH, numai până la dizolvarea completă a precipitatului format iniţial (tetrahidroxistanitul dipotasic). Se adaugă apoi 1-2 ml de salivă, impurificată în prealabil cu 2 ml sare de bismut (mimând saliva recoltată de la o persoană care lucrează în mediu cu Bi sau face tratament pe bază de Bi). Rezultate: se observă apariţia de particule negre, ce se depun încet în partea inferioară a eprubetei (precipitat negru).

LECTURĂ SUPLIMENTARĂ. Alte investigaţii care se pot face din salivă

Examenul microscopic al salivei Materiale necesare:

lamă de sticlă

albastru de metilen 1%

microscop

salivă. Tehnica de lucru:


9

Se pune o picătură de salivă pe lamă, se adaugă o picătură de albastru de metilen şi se observă la microscop: filamente de mucină, celule epiteliale descuamate, leucocite, diferite bacterii, resturi alimentare.

Reacţia salivei (pH-ul salivei) Materiale necesare: hârtie indicatoare, pensetă. Tehnica de lucru: o fâşie de hârtie indicatoare este înmuiată în salivă. Se compară culoarea obţinută cu scala de culori a hârtiei indicatoare.

Detectarea anticorpilor anti-HIV Este o metodă modernă, foarte uşor de realizat (datorită strip-urilor HIV) şi de acceptat de către pacient, dar utilizată numai de către personal specializat. Nu necesită prepararea unor reactivi speciali, probele se păstrează la temperatura camerei, rezultatul este obţinut în câteva minute şi are o senzitivitate şi o specificitate de ≥99,4%.

Dozări hormonale salivare Dozarea cortizolului salivar

Este o metodă neinvazivă de evaluare a activităţii corticosuprarenale, aplicabilă în cercetarea stresului, cortizolul fiind recunoscut ca indicator obiectiv al activării axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian, în situaţii de stres acut. Lipsa legării de proteinele din salivă permite determinarea hormonului, la un pH de 7,4. Importanţa determinării hormonului în salivă:

recoltarea salivei este neinvazivă, nestresantă şi acceptată cu uşurinţă de subiecţi

permite prelevări multiple în cursul zilei de activitate

reflectă fidel concentraţia de cortizol liber (activ biologic) din plasmă

metoda poate fi folosită pentru evaluarea reactivităţii axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian la stres.

Valori normale ale cortizolului salivar:

bărbaţi 12,9 +/- 5 nmol/l

femei 13,7 +/- 6,3 nmol/l

copii 12,3+/- 6 nmol/l. Modificări ale valorilor normale, în sensul creşterii nivelurilor sanghine şi salivare se întâlnesc în sindromul Cushing, când nu mai există variaţii circadiene ale cortizolului plasmatic, nivelul acestuia nu se modifică la administrarea de doze mici de dexametazonă (2 mg/zi 2 zile) şi cresc eliminările urinare de cortizon. Scăderi ale valorilor se întâlnesc în boala Addison. Alte dozări hormonale Din salivă se mai pot doza:

aldosteronul (valori normale ale aldosteronului salivar 30-210 pmol/l);

testosteronul salivar (val. normale: la 16 ani 370+/- 155 pmol/l, la 17 ani 390+/-100 pmol/l, 22-55ani 1025+/- 155 pmol/l, pentru bărbaţi şi 677+/- 87 pmol/l pentru femei), Dozarea acestui hormon se face în suspiciunea de infertilitate masculină;

progesteronul sau estrogenul salivar. Dozările hormonale din mostre salivare sunt mult mai uşor acceptate de către pacienţi, datorită facilităţii recoltării lor, fiind în acelaşi timp şi în concordanţă cu nivelul sanghin al hormonilor.


10

2.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI SALIVARE Secreţia salivară poate fi crescută, diminuată sau abolită în:

diverse condiţii fiziologice;

după administrarea unor medicamente;

în cursul unor boli. Accentuarea secreţiei salivare

Fiziologic, secreţia salivară se accentuează când sunt văzute sau mirosite alimente apetisante şi când ne este foame; apoi, la ceva timp după alimentaţie, se mai produce salivă în cantităţi mari ca reacţie la condimente, după fumat, la mestecarea tutunului sau a altor produse vegetale excitante (coca, betel), în cazul unor corpi străini în gură, precum şi în timpul gravidităţii.

În patologie, hipersalivaţia de intensitate medie se mai numeşte şi ptialism (termenul derivă din limba greacă veche: „ptyalon”= salivă, „ptyalismos”= secreţie salivară crescută). Substanţele medicamentoase parasimpaticomimetice (muscarina, colina, acetilcolina) pot declanşa o secreţie abundentă. O secreţie în cantitate mare se mai poate întâlni şi în toate cazurile de:

greaţă (inclusiv în cazul răului de mare, de altitudine);

în iritaţii meningiene (meningită);

în cazuri de excitaţie locală sau pe traseul nervului trigemen: nevralgia de trigemen, abces amigdalian, angină, dinte cariat dureros, erupţie dentară la copil, după extracţii dentare, tumori ale limbii, glosită, gingivite, metale grele eliminate prin salivă;

maladii ale SNC (maladia Parkinson, encefalită, turbare, criza de epilepsie);

afecţiuni ale urechii medii, prin iritarea nervului coarda timpanului. În cazul hipersalivaţiei din afecţiunile neurologice, ca şi la unele gravide sau la copiii mici, salivaţia este atât de abundentă încât o parte din salivă se scurge din gură – „sialoree” (din limba greacă veche = „curgere salivară”).

Reducerea secreţiei salivare Hiposecreţia salivară (aptialism, achilie bucală, asilie) şi chiar sistarea completă a acesteia (xerostomie- „xerox”= uscat, „stoma”=gură) pot apare:

în stările emotive, anxietate, frică

la administrarea de medicamente parasimpaticolitice (atropina, scopolamina)

în stări de deshidratare a întregului organism (febră, transpiraţii abundente, hemoragii, vărsături, diarei profuze, diabet insipid).

Suprimări totale şi permanente ale secreţiei pot apărea la menopauză, în caz de paralizie facială periferică, în boala Mikulicz (hipertrofia bilaterală a glandelor salivare), boala Gugerot-Sjögren (scleroza glandelor salivare şi lacrimale), lipsa congenitală a glandelor salivare sau a canalelor lor. Alte modificări pot fi întâlnite la nivelul mucoasei bucale sub formă de inflamaţii ale gingiilor, limbii (gingivite, glosite, stomatite). Acestea apar mai ales la muncitorii care lucrează în medii toxice cu Hg, Pb, Cd (fabrici de oglinzi, de termometre, acumulatori cu Pb, ţevi şi alte piese de plumb, la vopsitori care vopsesc cu miniu de Pb, tipografi, mineri, muncitori din combinate chimice), sau la cei care iau tratament cronic pe bază de Bi sau unele antibiotice. Intoxicaţia cu Pb poate apărea la persoanele care consumă ţuică sau alte băuturi spirtoase care au fost distilate în cazane cositorite cu plumb. La aceste persoane, pe lângă simptomatologia specifică fiecărei intoxicaţii, pot apărea iritaţii gingivale şi orale, datorită eliminării acestor substanţe prin salivă.


11

gingivita mercurică se caracterizează printr-o dungă cenuşie pe marginea gingiilor, la baza dinţilor (lizereu gingival), o puternică iritaţie şi salivaţie abundentă;

gingivita bismutică produce un lizereu albastru-cenuşiu;

gingivita saturnină (intoxicaţie cu Pb) o dungă albastru-cenuşie. Mai apar gingivite şi stomatite în avitaminoze ale complexului B, prin lipsa de fier din organism, în infecţii orale microbiene, virotice, fungice, mai ales la cei cu maladii hematologice (agranulocitoză, leucemii), tratamente îndelungate cu antibiotice, defecte imunologice. Aceste leziuni nu sunt datorate salivaţiei modificate sau glandelor salivare, ci unor cauze generale extrasalivare.

Calculii salivari Calculii salivari (sialoliţii: „sialon”=salivă, „litos”=piatră) apar rareori şi aproape exclusiv în canalul Wharton. Calculii sunt formaţi din săruri anorganice (carbonaţi şi fosfaţi acizi de calciu).

Studiu individual

1. Consultând un dicţionar medical, materialele didactice sau alte documente, vă rugăm să definiţi următorii termeni: seros, ferment, aglutinogen, tartru, dextrine, gută, ptialină, HIV, boala Cushing, dexametazonă, boala Addison, coca, betel, parasimpaticomimetice, glosită, gingivită, stomatită, boala Parkinson, ptialism, sialoree, aptialism, xerostomie, sialolit, mucoase icterice, palpitații, precum şi alţi termeni întâlniţi în acest capitol pe care nu îi cunoaşteţi.

2. Enumeraţi, din copilărie până la vârsta înaintată, diverse cauze fiziologice de hiper - sau hiposecreţie salivară.


12

FIŞĂ DE LUCRU ÎN LABORATOR

1. Câte eprubete aţi folosit pentru a evidenţia prezenţa amilazei în salivă? Ce culoare obţineţi la început, în fiecare dintre aceste eprubete? Dar la final?

Eprubeta 1 2 3 4 5 6

Culoare iniţială

Culoare finală

2. Ce condiţii au fost asigurate amilazei pentru ca aceasta să digere amidonul?

3. Amilaza salivară - asupra cui acţionează, în ce condiţii şi ce rezultă?

4. În condiţii normale, fiziologice, calciul este prezent în salivă?

5. Scrieţi etapele metodei de evidenţiere a calciului sub formă de reacţii chimice şi precizaţi culorile care se obţin.

6. Ce culori se obţin la evidentierea Hg, Pb, Bi?

7. Care sunt glandele salivare mari, cum se numesc canalele lor şi ce tip de secreţie prezintă?


13

8. Care este pH-ul salivei şi ce cantitate de salivă se secretă în 24 de ore? __________________________________________________________________

9. Cum se numeşte creşterea secreţiei salivare? Dar scăderea secreţiei salivare? Exemple. _________________________________________________________________

10. Daţi exemple de minimum cinci substanţe organice prezente în salivă.

______________________________________________________________________

11. Lyzozimul - ce este, unde se găseşte, ce rol are?

______________________________________________________________________

12. Care sunt rolurile fizice ale salivei?

______________________________________________________________________

13. Ce substanţe se pot elimina prin salivă?

______________________________________________________________________

14. Ce sunt calculii salivari şi unde apar cel mai frecvent?

______________________________________________________________________

15. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de deglutiţie”; de ce se numeşte aşa produsul de secreţie?

______________________________________________________________________

16. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de masticaţie şi de digestie”; de ce se numeşte aşa produsul de secreţie?

____________________________________________________________________

17. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de gustare”? Explicaţi denumirea produsului de secreţie.

______________________________________________________________________

18. Ce se întâmplă în cazul în care se modifică pH-ul salivei?


14

______________________________________________________________________

19. Daţi exemple de cinci substanţe anorganice prezente în salivă.

______________________________________________________________________

20. Ce se evidenţiază prin reacţia Trommer?

_____________________________________________________________________

21. Cum se numeşte enzima din salivă cu rol digestiv?

___________________________________________________________________

22. Daţi câte trei exemple de meserii expuse intoxicaţiei cu Hg, Pb sau Bi.

___________________________________________________________________


15

FIZIOLOGIE CLINICĂ Caz 1. Bărbat de 35 ani, fumător și consumator de alcool, se prezintă la medic pentru dureri la nivel sublingual și în regiunea submandibulară. Inițial, durerile au avut o intensitate redusă, apoi s-au accentuat progresiv, în special în timpul meselor. Cantitatea de saliva la nivelul cavităţii orale s-a diminuat semnificativ. La examenul radiologic s-a observat o opacitate (în radiologie, cu cât un ţesut este mai încărcat cu calciu, cu atât este mai opac) prezentă la nivelul canalului Wharton, precum şi mărirea de volum a glandei şi prezența de mici opacități în interiorul acesteia.

Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie şi din documentarea suplimentară, puteţi să faceţi următoarele comentarii?

afecţiunea despre care se vorbeşte în text este localizată la nivelul unei glande salivare? Dacă răspunsul este DA, care este aceasta?

puteţi explica de ce apar modificările respective?

ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?

ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine terapeutică?

Caz 2. Bărbat în vârstă de 59 ani din mediul rural, consumator cronic de alcool produs în distileria proprie, acuză dureri abdominale difuze însoțite uneori de vărsături, lipsa poftei de mâncare, astenie fizică marcată, tegumente și mucoase icterice, amețeală, palpitații. De asemenea, la examenul obiectiv al cavităţii orale s-a observat decolorarea marginilor gingivale, acestea având o tentă albăstruie.

Din ceea ce aţi învăţat la fiziologie şi din documentarea suplimentară, puteţi să faceţi următoarele comentarii?

puteţi găsi elementul de legătură dintre obiceiurile şi simptomele prezentate de acest pacient?

ajutaţi de cadrul didactic puteţi formula un diagnostic?

ajutaţi de cadrul didactic puteţi să faceţi recomandări pentru o atitudine terapeutică şi pentru prevenirea acestei situaţii?

Documents

Lp Fiziologie Saliva Final 31 10 (1) (2)