Lucia Olteanu

VIAŢA CA O GLUMĂ

Tehnoredactare computerizată şi copertă: Anca Ivan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Olteanu, LuciaViaţa ca o glumă / Lucia Olteanu ; il.: Livia Rusz. –

Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011ISBN 978-606-8337-12-8

I. Rusz, Livia (il.)

821.135.1-93-34

Lucia Olteanu

VIATA CA O GLUMA

Ilustraţii de Livia Rusz

Editura Biblioteca Bucureştilor Bucureşti – 2011

,_

5

UN AMĂRÂT DE PUNCT

Atâta ciopor de lume strânsă la un loc? O fi luat undeva foc?Maşinile oprite sunt numai claxoane. Căţel şi purcel au ieşit în

balcoane. O sirenă cu deosebire se vaită în gura mare: „Au, mă doare!“ A sosit o Salvare.

Claie peste grămadă s‑au strâns cât mai în faţă, ca să vadă, oameni, motociclete, maşini fel de fel.

Până şi turnul Eiffel, curios, şi‑a îndoit vârful în jos, mirat de nebuna aglomeraţie, dar, parizian fiind, a făcut‑o cu graţie.

Dintr‑un elicopter, prompt, un fotoreporter prindea scena de sus – în cadru lumina era excelent pusă –, soarele se pregătea de apus.

Iar jos, în grămada încleştată ca la rugbi, un ziarist intra ca un burghiu, să ia un interviu.

În plină zi se comisese, putem spune, o catastrofă şi vinovatul fusese prins ca‑n cofă.

Pierit de frică, un pui mai mic decât cel mai mic ou de turturică, un cocoloş de puf auriu, îşi recunoscuse vina şi nu mai avea curajul să zică nici piu.

Mic, mic, dar lumea adunată îl arăta cu degetul ca pe un ins de nimic.Auzi dumneata, dacă este posibil aşa ceva? Distrat, abia ieşit din

ou, puiul ciugulise printre gustoasele seminţe de mac – risipite dintr‑un sac – un punct. Cei strânşi voiau să‑l răzbune pe „defunct“.

Vă veţi întreba, ei şi ce e un amărât de punct? E drept, dintre semne e cel mai mărunt. Nu‑l urmează nimeni, n‑are adjunct. Cât un purice, sau, privit prin lupă, cât o minge de ping‑pong, punctul n‑are nici pe departe prestanţa unui gong. Acesta, la teatru, sigur pe el – nu ca pistruiul mititel – sună şi adună, şi‑i muştruluieşte pe spectatori: „Atenţie, începem, faceţi linişte, doar nu vă aflaţi pe mirişte!“

Or, punctul, silenţios, după săptămâna de vorbe, ca o duminică, aşterne tăcerea frumos.

Şi apoi între vagoane nu e întotdeauna un tampon? Între evenimente nu rezistă până la strivire câte un om? Aşa e şi punctul – vă spun o realitate nu o ficţiune – fereşte frazele să nu facă între ele, Doamne păzeşte, o coliziune.

6

Tot el, din prietenie, îi apără pe oameni de astenie: ca o foarfecă taie şirul vorbelor de prisos. Şi ele, agresive, bâzâie pe afară, dară... gata, s‑a‑nchis: punctul e fără tocmeală, precis.

Dacă n‑ar fi zăvorâtă de punct ca de o yală, fraza ar rămâne goală. I s‑ar putea fura, da, da (şi ce scandal!) tocmai subiectul – eroul principal – ca să nu mai vorbim de predicat sau de complement (fie el şi nedrept).

Aşa că, fără exagerare, vina puiului mic era cât se poate de mare.Numai că pe o floare, încărcată cu stropi de rouă şi alte samare, o

coloană de furnici, ca un lănţişor cusut cu arnici, purta cu grijă o frunză plină de bunătăţi: două, trei seminţe de susan şi tot atâtea de mac, iar printre ele, rătăcit, punctul nostru cât vârful de ac.

Atunci, cu mic cu mare, ca adevăraţi oameni de onoare, toţi cei adunaţi au cerut puiului scuzele de rigoare.

Dar ce te faci, frăţioare, că abia eliminată o eroare, s‑a născut şi o nouă întrebare: unde să pună punctul, unde era nevoia mai mare?

O Salvare ţipa în gura mare să i se dea punctul: un omuleţ începuse să vorbească şi... nenorocire!... nu putea să se mai oprească. Cine nu ştie să ia aminte, există (şi sunt mortale) hemoragiile de cuvinte.

Un tânăr nefericit smulse punctul, voia să‑l pună la dragostea sa (fata nu‑l mai iubea). Alţii doreau să ducă punctul în piaţă, să‑ncheie cearta dintre două gospodine pentru o raţă.

Şi cine credeţi că a scos marea de oameni din încurcătură? Nişte copii. Au luat punctul şi l‑au pus frumos pe i.

7

CAMERA POETULUI

Camera poetului prin comparaţie, e un fel de nod feroviar de circulaţie (vers jucăuş, dă-te la o parte, nu sta pe şine, intră în carte) sau e aeroport în care clipă de clipă, bătând lin din aripă, gând sau dor, deşi fără pilot, decolează, aterizează uşor, uşor.

Nu aş exagera defel dacă aş spune că, în odaia cât un pătrăţel, Pământul, cât e de mare, încape şi el.

Ce mai, e aglomeraţie în această originală... sală de consultaţie, unde se ascultă chiar şi a stelelor sau a ierbii respiraţie.

Bradul, ameţit de înălţime, dă la telefoane (dar nu unu‑două, o mulţime). Şi poetul îi prescrie, pe un fulg de păpădie, o compresă cu un nor, sau... un dans de veveriţe ca... masaj uşor.

Ei, dar cine intră pe uşă? E un dor. Strigă că‑l doare tare (o măsea oare?). Şi poetul îi aduce alinare.

Din odaia mică nu pleacă nimeni fără un dar: nu cu biciclete sau cu ciocolate, ci cu hohote de râs fistichiu împachetate, sau cu câte un leac contra nepăsării (v‑aţi gândit că din lacrimi se adună apa mării?).

Broasca ţestoasă s‑a căţărat pe fereastră în casă şi poetul i‑a prins bătrânei, uşor, aripi pentru zbor.

Patru gărgăriţe‑fetiţe au ascuns sub pelerine (conform modei, pline cu buline) un basm început încet, lin, de poet şi îl trag departe peste valurile de aer, cum ai trage un fir lung din caier.

Unii răi, auzind că la poeţi s‑ar găsi mult aur curat, au venit după furat.

După ce în zori şi‑au încărcat geamantanele cu comori, au înţeles cu stupoare că diamantele fine, transparente, strălucitoare erau doar picuri de rouă pe boboci de floare. Ba... într‑o cutie de catifea au dat peste alte „averi“: pleoape de sidef, cochilii de melci şi alte amintiri ale unei veri.

Cu visele şi cărţile, furii ce să facă? S‑au convins că odaia poetului era săracă.

Pe masa lui plină de creioane, hârtie, file scrise, file şterse (o sută, o mie), noapte de noapte e forfotă, se aud zgomote, şoapte. Personajele, tiptil, ies din carte, se înfruntă, se împacă, mai stau la taifas o leacă.

Auzi un oftat: în inima cuiva a intrat un spin. Sar să i‑l scoată, din paginile alăturate, vecini.

8

Dar nici printre foile de hârtie, nu‑i cum s‑ar crede, armonie. Verbele încărcate de energie se fugăresc, substantivele îşi vând propriile portrete, iar adjectivele neastâmpărate, lipesc unde nu te aştepţi, etichete.

Într‑un colţ, necăjit, un şoricel, Gabriel, ce se doreşte poet şi el, ronţăie noapte de noapte numai cărţi de poezie fel de fel. Auzindu‑l, visele scrise şi nescrise, întregul teanc de manuscrise, încep să hohotească uşor şi râsul, ca un microb, e molipsitor. Excepţie fac doar dicţionarele şi o enciclopedie, râsul în hohote socotindu‑l „prea de periferie“.

Câteodată, în plină noapte, răzbate un strigăt: „Daţi‑vă la o parte!“ Cineva bate în carte. E un omuleţ supărat foc şi pară că poetul nu l‑a băgat în poveste şi l‑a lăsat pur şi simplu pe dinafară (şi nu pentru prima oară).

Dar luna acoperă zgomotele cu mătasea ei argintie şi încep pe pârtia de lumină să vie saltimbanci şi pitici cu coifuri de flori, zglobii, atât de aşteptaţi de copii.

În odaia poetului se adună tot ce ne bucură, ne mângâie sau ne doare, ca‑ntr‑o inimă de om ce bate tare, tare.

9

CINEMA, CINEMA

Într‑o zi, am luat‑o aşa spre Planeta de cinema. Acolo, dimineaţa, în loc de soare, răsar – punctual – reflectoare. Modeste, se aprind fără muzici, fără cântat de cocoşi. Şi când te gândeşti că soarele meloman are pretenţia asta din moşi‑strămoşi.

În schimb, apar fete cu trompete ce ocrotesc pe vedete şi invită figuranţii să treacă în planul doi, sau să facă încă şi încă paşi înapoi, până dispar – ies fără s‑o ştie din cadru afar’. Nu degeaba actorului mare i se mai spune şi „stea“ (adică e o cale de ani‑lumină între tine şi ea).

Dacă nu te‑ar mânca din priviri aparatul de filmat, pe platou te‑ai crede la scăldat.

În film actorii intră goi, ca într‑un râu. Îşi leapădă la mal firea lor adevărată şi îmbracă viaţa altora, divers colorată. În fine, iau cuvintele de la mine, de la tine şi trag cu ele, ca dintr‑o flintă, la ţintă. Alte muniţii? Cântece, câte un semn de întrebare cât o viaţă, poate şi mai mare; dansuri, un step, dar aşa, bine bătut, până scoţi din suflet unt! Şi întotdeauna gluma, guma ce şterge uşor, fie supărare, fie dor.

În cinema, fiecare, artist din fire, se joacă pentru întreaga omenire, arde cu flacără mare de la ambele capete, grăbită lumânare.

De‑a ce se joacă? De‑a viaţa. Dar nu rareori regizorul strigă: „Se vede aţa, se vede aţa!“ Şi deodată, pe platoul de filmare, ca‑ntr‑o eprubetă, începe totul să fiarbă, să dea colţul la iarbă, să încărunţească o barbă.

Şi o spun tuturor, cu atâta e mai mare un actor, cu cât adună‑n el de zor nenumăraţi oameni, ciopor: un soldat, un filozof, un poet, un croitor, chiar şi‑un comis‑voiajor.

Toate aceste personaje, vor, nu vor, „se fac comode“ în omul‑actor. Unele cu diplome, cu educaţie aleasă, altele cu minus cei şapte ani de acasă, discută aprins, ba, chiar se ceartă toată ziua între ele.

În loc de argumente îşi dau câte‑un picior (ce să faci, unele personaje sunt mai din topor). Şi cu cât grupul ăsta e mai mare şi mai enervat, cu atât artistul e mai talentat.

În Planeta de cinema, după ce i se dă unui vis citire, totul devine numai pregătire: „Dumneata stai lângă dumneaei, tu în cuşca cu lei. Nu te speria, eşti în cinema. Chiar dacă un leu gustă din tine cu adevărat, fii liniştit, spectatorii rămân convinşi că totul a fost trucat“.

10

Apoi „minunile“ vin în şuvoi. Un semn şi cad ninsori sau ploi. Într‑o simplă cameră se ridică valuri uriaşe din ocean. Cineva suflă ca‑n supa fierbinte şi plimbă norii pe tavan. Răsare soare, se aprind stele. Vă‑nchipuiţi că‑i simplu ca la‑nşirat mărgele?

Şi acum să vă spun şi vouă ce‑am aflat de la cineva din Planeta de cinema. Ca un făcut, cel mai comunicativ, se pare, continuă să rămână filmul mut. Acolo, sinceritatea jocului te mişcă, nu numai clasicul platou cu frişcă proiectat chiar în figură, celor ce prea aduc a murătură.

Şi dacă‑n viitor arheologii se vor lua după abţibildurile lăsate de acest tip de cinema, vor considera (ha! ha!) că la începuturi oamenii nu erau prea limbuţi, propriu‑zis erau muţi. Dar se vede că, tocmai din cauza acestui frâu, ideile le veneau râu.

Da, da, e plină de surprize, Planeta asta de cinema!

11

LA PIAŢĂ

Duminică dimineaţă toată lumea merge la piaţă. Acolo oamenii mai glumesc, dar mai ales se târguiesc. Întrebaţi orice precupeaţă, asta e plăcerea în piaţă.

Cel care dă şi cel care ia, ca şi când ar trage de o frânghie, îmi dovedesc mie şi ţie care‑i mai tare, cine are mai multă răbdare.

În faţa cocoşului mirat, vânzătorul şi cumpărătorul, târguindu‑se, încep să se dea în balansoar, ca şi când ar fi aşezaţi pe talerele unui cântar. Ba vânzătorul, ca să fie mai convingător, începe să sufle uşor în penele galinaceelor. Ca să le facă răcoare? Oare?

În faţa unor asemenea nedelicate semne, pesemne, câte un cocoş indignat se apucă de strigat. Sărăcuţul, n‑are studii şcolare, n‑a aflat ce‑i o marfă şi nici că în aşa‑zisa vânzare suflatul în pene, lăudatul, sunt simple scene, dar obligatorii, ca să convingă cumpărătorii.

Şi în timp ce preţurile continuă să se dea în balansoar, o raţă, care nu are habar, în loc să stea cuminte şi să ia aminte la cumpărător, tot ciupeşte un fir de pătrunjel mai mititel, care‑i „marfă“ şi el. Ba un curcan supărat foc vroia s‑o ia din loc spre strugurii frumoşi, tămâioşi, dar îl reţinea ceva... mai aprigă decât o colivie, îl supraveghea tuşa Mărie.

În piaţă nu se vorbeşte, se strigă în gura mare, e obligatoriu, o afli de la intrare.

De fapt piaţa e şi un fel de completare la cărţile şcolare, o anexă simpatică la zoologie şi la botanică.

Acolo copiii cei mai mititei se conving că o găină, din supa fină cu tăieţei, a avut şi ea o înfăţişare, ca orice vieţuitoare, care merge pe picioare, nu e ca o găluşcă sau o clătită care se naşte la gospodină pe plită.

Piaţa e şi laborator de cercetare, pentru cât e de mare vârsta guliei sau a castravetelui, iar privirea gospodinei, ascuţită ca a eretelui, face radiografie nu numai la ouăle de pe tipsie, dar şi gâscanului fără ambalaj, adică fără penaj.

La piaţă, peste larma mare şi unde totul este de vânzare, doar nebunatecele rândunele desenând pe cer linii fistichii, dau spectacole gratuite anume pentru copii.

12

A FOST ODATĂ UN POM

Ce e cuierul? Un pom. Fiecare braţ a fost o ramură cu muguri, cu frunze lucioase şi noi, iar ici, colo, aruncate ca pălăriile, purta cuiburi de piţigoi. Noaptea avea agăţat, drept clopoţel, un ciripit din cine ştie ce vis ivit.

Odată, clopoţelul a dat alarmă falsă, fără să vrea, de a trezit toată pădurea.Ce a fost? În zăpăceală şi lupul s‑a suit în pom, de frică, să nu‑l pape vreo bunică. Şi aşa treceau zilele şi frunzele, iar tulpina ca un catarg purta pomul şi pământul în larg.

Ei, dar toamna a dat năvală, a scuturat pomul cu frunzele roşii şi l‑a lăsat în pielea goală. Apoi iarna cu zăpezile ei dalbe a îmbrăcat pădurea numai şi numai în paltoane albe. De fapt, fiecare fag, încălzit de veveriţe şi spoit în alb, era un castel înalt, duios, înălţat de Făt‑Frumos.

Acum sălbaticul pom e cuier, un fel de pom stingher, în loc de păsări, gătit cu tichii... V‑aţi gândit la asta, copii?

Cuierul tresare doar din când în când, omeneşte, când vreun prichindel îşi agaţă pe braţele lui o haină, unde şi‑a ascuns în buzunar, ca pe‑o taină, câteva frunze lucioase şi noi, sau un neauzit ciripit de piţigoi.

13

GENEZĂ POSIBILĂ

Pământul, negru, roditor, cu brazda ca untul, acoperit de haine vegetale, cochet, multicolor cum e în primăvară orice grădină plină de flori, era colindat zilnic de un dor. Dacă nu mai putea fi vorba de singurătate (pe pământ, în aer şi în apă circulau ca în orele de trafic de vârf, vietate lângă vietate) omul, ager şi blând care să ia în stăpânire această imensă stea de pământ, se lăsa aşteptat, să apară, nici gând.

Se spune că, în acest mic răstimp, câteva miliarde de ani în timp, de atâta dor şi oftat, natura s‑a astenizat şi, după cum aflăm din cărţile de citire, pădurile şi celelalte vieţuitoare ar fi început să crească în neştire.

O şopârlă atâtica, cum am văzut noi în curte la bunica, se făcuse cât un balaur şi‑şi zicea, sclifosit, „brontozaur“. Înţelegem de ce omul, cum a apărut, s‑a apucat să scoată din natură „praful de crescut“. Cu răbdare, a explicat la fiecare cum poţi fi cât un munte de mare, şi să n‑ai valoare nici cât o scobitoare. Aşa a început în lume cursa de micşorare, a intrat în namile frica şi au ieşit, în sfârşit, la iveală, firul de iarbă şi furnica.

Apoi apăru o nouă problemă care nu suporta amânare. Omul se născuse, dar ca să mai fie, trebuia să‑şi facă rost de calorii în farfurie. Şi tot consumând verdeţuri nepreparate (nu se inventase cartea de bucate), i s‑a aplecat şi s‑a apucat de vânat. Doar că brontozaurul, cât un deal ceva mai mititel, nu aflase încă de şeptel, nu înţelegea ce tot vrea omul de la el.

A răbdat să‑i dea târcoale şi să‑l tot spioneze, dar după o mie de ani, a început şi el să se enerveze. Se pare că atunci s‑a născut propriu‑zis maratonul, doar că se desfăşura după o regulă aparte, brontozaurul avea o ţintă mobilă: omul. Iar strămoşul nostru îndepărtat, fiind descălţat, nu dispunea pentru deplasare decât de bietele picioare. (Să te mai miri că, în acele timpuri, cea mai grea lovitură n‑o primeai sub centură, ci pe bătătură?)

Dar, ascultaţi la mine, orice rău e spre un bine. Când un brontozaur a călcat omul pe bătătură, în istoria civilizaţiei s‑a produs o cotitură. Încălţată cu sanda, omenirea a făcut un mare pas: în primul rând a ieşit din impas. Alerga cu mai mult spor, iar melomană cum era, şi‑a pus şi muzici la picior: „un scârţ“, uşor.

Între timp, câte un pom dornic de plimbare, s‑a făcut baston şi s‑a aciuit pe lângă picioare.

14

Abia în joc, omul a găsit picioarelor obosite leacul: observându‑i pe copii, a descoperit că poţi înainta dându‑te de‑a berbeleacul. Aşa s‑a născut roata, strănepoata bietelor picioare, sprintenă în alergare şi cu o mare calitate: nu te doare.

Oamenii, ca să ţină partea acelor savanţi, ce susţineau că orice fiinţă vie se mişcă, au început să se învârtească în jurul pământului ca o morişcă. Şi‑au pus pe roţi şi casa şi patul, dar cu o condiţie: să le tragă altul şi anume, calul, săracul.

Toate au fost posibile până într‑o zi: calul tresărind şi‑a amintit de vremea sa de glorie, când pe câmpul de luptă era soldat şi făcea istorie, sau galopând fără hamuri în câmpie, scria poezie.

Atunci s‑a răsculat şi şi‑a luat lumea‑n cap săracul, iar omul a trebuit să‑şi bată capul şi să găsească o soluţie. Aşa, în civilizaţie, s‑a produs o nouă revoluţie: omenirea, la picioare şi‑a ataşat motoare. Motor apoi la maşină, motor la turbină, la râşnit cafea, la scos o măsea.

Dar omul modern, ca şi omul antic, continuă să rămână romantic, se complace în iluzia că motoarele, aceste năzdrăvane cutii, ar fi trase tot de herghelii. Şi cu gândul la cai, gingaşii alergători care fără cuvinte au tras omenirea înainte, forţa motoarelor de metal continuă s‑o măsoare tot cu puterea unui cal.

Oamenii îşi petrec acum mai tot timpul în mişcare: în sănii la pol, cu trenuri pe perne (să nu le fie tare), cu submarine pe sub mare, iar, din când în când, câte o escaladare – suie muntele ca să‑l coboare.

Ba dorul de ducă l‑a făcut pe om să‑i spioneze pe porumbei şi să‑şi pună aripi să zboare ca ei. Acum vor să‑şi petreacă vacanţele pe Marte sau şi mai departe.

Noroc că pe oameni, în dorinţa lor de zbor, mai tare decât gravitaţia, altceva îi reţine, tocmai sentimentele cele mai gingaşe îi leagă de steaua noastră de pământ, bine, bine.

Şi dacă te gândeşti înapoi în timp, totul ni se trage de la brontozaurul care l‑a călcat pe om pe bătătură. De atunci a început întreaga tevatură.

15

FERIŢI‑VĂ DE ALUNECOŞII PEŞTI

Orice râu e din cale afară de alunecos. Vorbesc serios. Schiuri, patine, rămân mai prejos faţă chiar de o mică plătică ce face slalomuri cu tine sus, jos.

N‑o să mă credeţi oameni buni, dar nişte moruni m‑au luat pe patine şi au dat cu mine... drept într‑un basm cu căpcăuni. Aceştia, tocmai puneau la cale să‑l omoare pe Făt‑Frumos. Când m‑au văzut, mi‑au servit o piatră şi m‑au poftit să stau jos.

Peste toţi, unul făcea larma cea mai mare. Sfarmă‑lemne striga cât îl ţinea gura: „Au, mă doare!“ Îşi rupsese ultimul dinte într‑o scobitoare. Şi când te gândeşti că în cărţile cu poveşti el are gura ca un gater, nu ca o biată secure (numai la micul dejun – se zice – căpcăunul „serveşte“ o întreagă pădure). Pentru că Sfarmă‑scobitoare era la strâmtoare, i‑am zis: „Stai, frăţioare, ţi‑aduc un dentist vestit“. Desigur, la Făt‑Frumos m‑am gândit.

Zis şi făcut. Alerg la el şi îl aflu cum îl ştiam: înalt, frumuşel, numai că ofta şi ofta. Oare Consânzeana nu‑l mai iubea?

Îi povestesc dintr‑o răsuflare cât era primejdia de mare, ce puneau căpcăunii la cale. Aflând, credeam c‑o să uite de Cosânzeana. Când colo, alta era rana. Şi rană grea. Eu îi spuneam de căpcăuni cum se antrenau în lovituri stil karate, dar gândul lui Făt‑Frumos era în altă parte: echipa preferată de fotbal nu intrase în campionate. Eu stăteam ca pe frigare şi el, pe îndelete, mă asigura că şi luna plină ar fi o minge, „o lumânare“ trasă de Dobrin – nu din întâmplare. Boala, mă‑nţelegeţi, era grea. Cât pe‑aci să mă contaminez şi eu de ea. Ataşaţi de balonul rotund, dar nu aşa, strâns, ne‑am pornit pe‑un plâns...

Şi tocmai când socoteam câte carate conţin picioarele talentate şi ce ghinion, ce soartă, să nu bagi un gol în poartă, oare cine ni se‑arată? Calul năzdrăvan, singuratec, zburător, mâncător de jăratec, prietenul lui Făt‑Frumos. Din obişnuinţă i‑am spus „stai jos!“ Şi, culmea, ca un căţeluş dresat, „a făcut frumos“.

Fiind grăbit să plecăm la drum spre căpcăuni, m‑am apropiat de calul năzdrăvan cu furaje potrivite, cu tăciuni. Dar, „roibul fermecat“ s‑a speriat şi unde a început să necheze spre cer: „Pompieri, pompieri!“

16

Oare îi era necaz că nu‑i servesc ceva modern, o flacără de aragaz? Dar nu mi‑a dat răgaz şi m‑a întrebat: „Ce fel de om eşti? Nu cumva citeşti poveşti?“

În sfârşit, cu chiu cu vai suim cu Făt‑Frumos pe roib (adică „pe cai“) şi hai la drum spre căpcăuni. Numai că de zeci de ori roibul ne‑a zvârlit în flori (avea „pană de motor“, reumatism la un picior). Indignarea mi‑ajunsese pân’la os, am strigat la cal, n‑am mai fost politicos: „În cartea de poveşti (ştii să citeşti?) la pagina 131, scrie clar (pune‑ţi ochelari) că ai avea şi aripi pentru zbor, iar tu eşti şchiop de un picior?!“

Dar cum graba era mare am luat mârţoaga la spinare. Şi ne‑am târât aşa „în zbor“ zi de vară până‑n seară (de zăduf plăpândul Făt‑Frumos dădea să moară).

Când, în sfârşit, am ajuns, am strigat şi eu aşa, de ochii lumii, ca să sperii căpcăunii: „Alelei!“ Dar i‑ai de unde nu‑s pe zmei. Cei pe care‑i cunoscusem, am aflat‑o, erau nişte derbedei ce‑şi dădeau doar aere de zmei.

După cum povesteau unii, nişte flăcăi de ispravă tocmiseră căpcăunii (pe cei adevăraţi, nu copiaţi) şi în grabă îi puseseră la treabă. Astfel de mai mare drag, îmblăneau munţii de piatră cu păduri de fag. Sau cu dinţii lor de‑oţel, în urechea muntelui de piatră, făceau gaură pentru cercel (cel de‑i zicem noi tunel şi trece trenul prin el).

Abia atunci am înţeles precum că acei moruni (un soi de peşti) mă aruncaseră într‑o groapă cu minciuni, nu într‑o carte cu poveşti.

Ce eroare! Să‑l confund pe Făt‑Frumos c‑un oarecare! Cel adevărat pe unde o fi oare? Sau e încă mititel şi citeşte la poveşti şi el?

Feriţi‑vă, oameni buni, de alunecoşii peşti, aţi văzut şi voi, pot strica poveşti.

17

MĂRGICA ALBASTRĂ

Într‑o noapte de vară, lină, clară, când cerul îşi scosese din sipete toată zestrea pe afară, şi ploua cu stele peste ţară, la o fereastră, cu ochii aţintiţi spre marea poartă albastră, privea un copil.

Luna, pentru el, se făcuse un turcesc cercel.— Să‑l dăruim cui? întrebă copilul pe o iadă duioasă, ce rumega

flori de câmp lângă casă. (În semn că avea rude printre astre, iada purta o steluţă în frunte, picată din poala nopţii albastre.)

— Ce ar fi, şopti după un timp ea, să dăm o raită prin cer, că doar şi stelele vin pe la noi, iernile, cu Leru‑i Ler.

Toţi ai casei dormeau. Odaia se umpluse de somn până la ferestre şi peste, până la plafon şi respira uşurel, aidoma unui om.

Casa mică, cuib de copii şi de rândunică, îşi desfăcu aripile pe rând şi începu călătoria lopătând spre departe foarte.

De sus, de pe acoperiş, copilul lumina drumul blând, cu o floare a soarelui, o candelă desprinsă de pe pământ.

Sub ei, din apele albastre, pui de balene, foci sau neastâmpărate mrene, ca nişte nebunateci copii ce erau, săreau din somn, din patul lor moale şi curgător, vrând să prindă din zbor, câte‑un nor.

Ca să‑i legene şi să‑i adoarmă, un cal alb, ridicat în două picioare, rezemat de zare, cânta dintr‑un plop (singur în câmpie şi el) ca dintr‑un violoncel.

Departe, în noapte, ca o chemare, luna de aur şi stelele mii din cerescul tezaur.

În hăul negru, rămas în urmă, ca un miel mic, pierdut de turmă, un punct mărunt, neînsemnata stea Pământ, acoperită cu altfel de odoare, cu mări şi păsări şi cu lumea mare, cu bucurii şi lacrimi şi uitare.

Abia atunci îi trecu copilului prin gând ce neasemuită e steaua de pământ: „Pământ, steaua mea, dulcele meu «acasă», în inima mea mică te cuprind, stea de pământ frumoasă!“

Şi‑i bătu prin inimă micului pământean, ca un vânt mare, dorul ce doare şi ar fi vrut să‑i fie în preajmă „de acasă“ chiar şi o pământeană muscă mică, bâzâitoare.

18

Înfăşurat în cerul senin şi‑n imensele oglinzi de apă, ce‑l acoperă precum ochiul o pleoapă, Pământul privit din a Universului fereastră părea, pierdută, din şiragul unei zâne, o mărgică albastră.

Spre el, se‑ntoarse casa‑porumbel purtând pe‑acoperiş un băieţel. Blând, l‑atinse pe copil cu‑aripa un gând: „De‑aş putea să înfăşor ca‑ntr‑o batistă mică, în linişte şi în senin, Pământul, mărgica albastră pe care trăim!“

19

PLANETA DE AŢĂ

Hopa, cine credeţi că ne‑a apărut în faţă? Planeta de aţă.E croşetată frumos, unul pe dos, unul pe faţă.Aici, totul se ataşează, înaintează; ca un destin, croşeta croşetează.Automobilul e un mosor. Îl desfăşori spre cine ţi‑e dor.Acul, binevoitor, pe cei certaţi din fiece bagatelă, îi împacă şi‑i adună

în aceeaşi dantelă.Sare la tine un tigru, urmat de alţii la fel de fioroşi? Cum se apropie,

tragi de aţă şi‑i descoşi.Lupta în planeta de aţă e tare glumeaţă, nu se mai dă pentru

foloase, ci care pe care‑l descoase. Nimeni nu se mai miră când unul pe altul deşiră.

Pe tema asta câte drame, câte glume, unele triste, altele bune.Dacă‑ţi descoase, pe când zbori cu el un avion, în cel mai fericit caz

rămâi în pom.Un elefant îndrăgostit, falnic, un mastodont, poate rămâne dintr‑o

glumă ca asta, chiar în faţa iubitei, fără trompă, bont.De altfel chiar sentimentele sunt legate cu aţă (Aţă, aţă, dar să ţină

o viaţă).Marii cărturari explică, să‑nţeleagă şi‑o furnică, ce mare rol în viaţă

joacă micul fir de aţă (în loc să‑i spui de‑a dreptul „te iubesc“ cuiva, i te adresezi mai nu ştiu cum: „mă trage aţa spre mata“).

După orice ploaie, fie trecătoare, fie mare, începe în Planeta de aţă, cura de micşorare. Aşa se face că, dacă vrei să‑i tragi unuia o clapă, îl bagi la apă.

E de ajuns ca un brontozaur croşetat să treacă o gârlă, că iese pe malul celălalt doar cât o şopârlă.

Plouă torenţial pe un „zgârie nori“, gata, l‑ai nenorocit pe proprietar, i‑a scăzut căsuţa până la‑nălţimea unei flori.

Un lup deschide, spre un iepuraş, o gură mare, iar tu‑i trânteşti în cap, plină ochi, o căldare şi cât ai zice unu, doi, fiara s‑a micşorat cât un pisoi, care nici nu mai deschide gura, pentru că tu i‑ai deşirat dantura.

Iar în privinţa caracterelor, se ştie, face faţă cine‑i de aţă, subţirel alunecos şi care, la o adică, se strecoară pe dos. Lucrul ăsta e frumos?

Încolo, pare şugubeaţă Planeta asta de aţă.

20

POŞTAŞUL

V‑aţi gândit vreodată câţi paşi face un poştaş într‑o viaţă? Hai să‑i desfăşurăm drumul ca de pe mosor, o aţă!

El, alergătorul modest, poartă ştafete de la nord la sud, de la vest la est. Un maraton anonim, fără urale, cu praf mult în sandale.

Face doar câte un scurt popas la ceas de ziuă sau de seară – iarnă, vară – şi lasă la fiecare casă o solie, o scrisoare, ca o făclie.

Acolo cu mic cu mare iau lumină de la scrisoare, ca de la o lumânare. Casa se face mai mare. Pereţii ei se lărgesc până hât la hotare, sau dincolo de marea cea mare.

Din plic sare întâi un munte – se scutură de veveriţe‑fetiţe – că a amorţit un pic. Ditamai muntele a stat chitic într‑un cornet de hârtie atât de mic!

Apoi în casă începe să miroasă a mure, a pădure, după care auzim gândurile ca un izvor, şopotind uşor.

Chiar cei mai mici ghicim că‑i o scrisoare de la unchiul nostru, pădurar – scrie tare frumos, dar prea rar.

Nu ne‑ar mira să iasă din plic şi doi cerbi, sau, ştiu eu, să crească pe masă, pe scaune, zmeură sau brânduşe ascunse în ierbi.

Unchiul ne spune, printre glume, şi cum s‑a pripăşit în preajma curţii lui o căţea, doar că a descoperit că era lupoaică şi avea patru pui, amărâta de ea. Întrebarea ce ne‑o punea moş Leonte, om blând, era grea: Să‑i fie milă de lupoaică? Numai că...

Ieri, poştaşul ne‑a adus un plic albastru, gros şi cam îngâmfat. A călătorit! Niţel! Avea zece timbre lipite pe el.

Când curioşi ne‑am apropiat de scrisoare, am simţit miros de melci, de vapoare. Venea de pe mare! Dar aşa uscată?! Fără apă, fără sare? De mirare!

Era plină‑n schimb de soare.Când am desfăcut plicul umflat, ne‑am speriat puţin. Putea să sară

din el – nu‑i aşa? – o balenă, un rechin.Dar înăuntru, nu erau fleacuri dintr‑astea, ci glume. Multe şi bune.

Trimise de Nelu, vecinul nostru, marinar. Ne miram chiar, cum de hohotele de râs, veselia, n‑au rupt hârtia. Dar, o dată scăpate din strânsoare, au sărit din scrisoare şi au pus până şi scaunele şi farfuriile în mişcare.

21

O‑ho, ho, cum mai râdea o oală cu capac: clap, clap! Iar un cozonac a ieşit din tavă şi râdea de‑i săreau stafidele. Doar murăturile au rămas serioase. Şi aguridele.

Câtă veselie a revărsat în casă plicul poznaş adus de poştaş!Şi ca să fim drepţi, vestitul Moş Crăciun e un moş bun, dar vine

rar, poştaşul vine‑n fiecare zi c‑un dar. Şi hainele nu‑i sunt măiastre, ci simple, din pânză, albastre.

Se spune că poştaşul merge şi merge şi, de atâta mers, se şterge câte un pic, se face tot mai mic şi mai mic, până nu se mai vede nimic.

Doar nu‑i un lucru uşor să cari o viaţă gândurile, dorurile tuturor!

23

TATA

Într‑o zi, am căzut bolnav, grav, de atâta strigat şi vorbit urât, mă durea în gât. Până la venirea doctorului, tata mi‑a ţinut de urât.

Mama ne lăsase cuminţi pe divan, dar n‑apucase să‑nchidă bine uşa, că noi şi zburam pe tavan. Ceaşca de cafea a tatei devenise aeroplan. Toarta îi ţinea loc de volan.

De altfel tot cerul era plin de ceşti de cafea fără farfurioare; strănepoatele covoarelor zburătoare. (Ele evoluau cu graţie, purtând în mica lor cupă, doar părinţi cu imaginaţie.) Cafelei, acestui combustibil, mama ca o zână bună îi prevăzuse o frână de mână: o linguriţă cu năut – şi prudent, şi plăcut.

Ne‑am suit în ceaşcă precum într‑un ascensor şi am apăsat pe butonul spre cel mai înalt nor, apoi ne‑a venit ideea să ne jucăm cu cercul ce trece pe la Ecuator. Ne‑am legănat prinşi de liane şi ne‑am servit, din bananier, banane. Am făcut cunoştinţă c‑un profesor papagal. Pe „Diploma pentru papagaliceală“ mi‑a scris cu gheara: „Genial!“

Apoi ne‑am plimbat cu un vehicul fără carburanţi şi cu siguranţă fără egal, cu un elefant cât un deal. Şi de lângă o asemenea făptură dezvoltată peste măsură, ne‑a ciripit o picătură (chiar mama natură se miră, cum de i‑a ieşit din degete o minune ca pasărea Lyră).

Am luat‑o apoi, înapoi, pe urmele unui fir de lână şi ne‑am dus aşa până... în Australia, unde cangurii, ca să‑şi menţină talia, sar şi sar, dar au asupra lor şi greutăţi: copii, nepoţi şi alte bunătăţi, adică poartă în buzunare obiecte de valoare.

Exemplele rele se molipsesc, se iau ca pojarul sau scarlatina, cangurii poartă vina, c‑am sărit în buzunarul tatii de la palton. Acum, priveam lumea din balcon. Tata, în loc să‑i dea bidiviului câte un bici, lua din cafea sorbituri mici, mărind acceleraţia şi solicitând la maximum imaginaţia.

A fost de ajuns să soarbă din cafea încă un pic şi am amerizat în Pacific, lângă un rechin îndrăgostit de‑o ambrcaţiune, plină de lume. O mânca din ochi, nu‑i fie de deochi.

Şi pentru că în odaie mama făcuse cald (ca vara), tatei i‑a venit o idee, m‑a invitat într‑o călătorie în Sahara. Pe o cămilă. Am şi sărit pe

24

umerii lui (îi dădeam şi pinteni, dar cu milă). Şi tocmai când căutam o oază să ne adăpostim de arşiţa infernală (în viteza‑cămilei am vărsat şi‑o sticlă cu cerneală) ceva ne‑a făcut un duş mai grozav decât o ploaie torenţială: din cadrul uşii ne priveau mama şi doctorul de copii. Adio „călătorii“.

Aşa că am aterizat forţat în loc de oază, direct la bază, adică în pat (v‑am spus de la început că eram gripat).

Şi acum la încheiere, în loc de la revedere o spun la fiecare (dar nu alergaţi în piaţă s‑o strigaţi în gura mare): oricât ar vrea un tată să pară de sever, în sufletul lui e tot un băieţel – nu uitaţi să vă jucaţi din când în când cu el. Şi apoi (am aflat‑o de la un piţigoi) chiar când se încruntă rămâne duios. Vă spun sigur, sigur, e frate cu Făt‑Frumos.

25

SUNĂ GHIOCEALUL

Ghioceii sună şi ne‑adună pe afară: „Gata, e Primăvară!“Deşi precum freziile de fragilă, fină, Primăvara e şi gospodină. Ea

scutură de pe trotuare, ca de pe covoare, toate categoriile de patinoare şi în schimb desenează cu creta nişte semne de circulaţie ciudate, inventate pentru copilul pieton: trasează şotron lângă şotron.

Cum le văd, copiii, în mod obligatoriu, nu mai merg ca orice muritor, ei sar într‑un picior (să nu‑i confundaţi cu iezii pe dumnealor).

Pisoilor, plictisiţi de cât au stat toată iarna lângă calorifer, le e dor de cer şi de zbenguială cum le e caselor dor de spoială, şi apoi aşteaptă cu emoţie şoriceii din noua promoţie. De fapt, fiecare zi, în mod curent, aduce câte‑un mare eveniment.

Culorile apar pe toate cele, cineva distrat pune unde nu te aştepţi vopsele.

Deci, după ce iarna a aşternut pe pământ o foaie albă curată, curată, ca perna proaspăt înfăţată, vine primăvara şi începe să picteze, să încondeieze. O face noaptea, cu storurile de întuneric trase şi v‑o spun eu, copiază visele noastre, cele mai frumoase.

26

MUNŢII ŞI MAREA

Fruntea de munte proptită până mai ieri în soare este acum fund de mare. Ce să‑i faci, pământul şi viaţa fac inele pe mosor, ca aţa.

Fiecare cântec buciumat dulce, de pe un deal, acum s‑a făcut val. Dar valul plin de dantele la suprafaţă suferă zilnic să‑l bălăcească o raţă.

Aici în castelul de apă, la fund, printre peşti, amintirile au devenit poveşti. Războaiele, cu maşinile lor de tocat şi împachetat oameni în lut, au tăcut.

Ce or fi fost înainte scoica, perla? Aţi ghicit: râsul unei veveriţe curat, plin de zăpadă şi etanş împachetat.

Lupul după atâta jefuit a trecut în lumea de sub apă la postit. Acum, ca peşte sub prund, are de ce să fie cărunt. Zilnic serveşte numai şi numai nisip mărunt.

Vulpile cu coadă roşie‑foc au devenit pomişori de mărgean, ca să mai stea la un loc.

Urşii au peşti la dispoziţie cu grămada, fără să li se mai ceară, în schimb, coada. Dar numai peşte, nu le prieşte. Le e dor de iarnă şi de zăpadă, de dulcea blocadă şi de copii, colindătorii dalbi. De atâta dor, urşii au devenit albi.

Dar totul urcă şi coboară ca marionetele trase de sfoară.Fundul de mare zvâcneşte spre soare şi, într‑o bună dimineaţă

nouă, plină de rouă, e iar frunte de munte. Iar vulturul ce ia în cioc un asemenea bob de rouă, nouă, un mărgăritar, nu are habar că s‑a sfinţit cu o picătură din marea cea mare. Doar peste genuni au rămas agăţate vapoare, albite de sare, suite acolo, parcă, de nebuni. Decoratorul lumii, conştiincios, a lăsat chiar la prora unui vapor un pirat, ca un mic mărţişor şi ca un semn că tot ce pare, odată a fost cu adevărat fund de mare.

27

INIMĂ DE COPIL

Inima ce te leagă de lume cu mii de fire, fiecare nevăzut de subţire, doldora de iubire, cum ai putea s‑o aşezi celorlalţi sub privire?

Eu totuşi încerc. Întâi, îi trag un contur delicat, uşor (liniile subţiri nu rănesc, nu dor). Apoi vă adun acolo, cu mic cu mare, pe toţi cei pe care vă iubesc tare. Nu vă fie frică, inima mea nu‑i o închisoare. Cu voi sunt plin de trandafiri şi portocale din creştet până‑n sandale.

Întâi o desenez pe mama, frumoasă, frumoasă, cu ochii ca frunzele verzi. Ea e în tot locul (ce bine e, în lume n‑ai cum să te pierzi).

Tata să nu fie invidios, în primul rând nu‑i stă frumos. Şi nici nu e cuminte: bea cafea ibric după ibric, dar să‑l iertăm că‑i şi el mic (ascunde ţigara de bunic).

Nu numai că‑i place, dar tata ştie grozav să se joace. Se face vapor şi, la rugămintea unor peştişori, îi fugărim pe rechini. Ca un făcut, totdeauna peştii (muţi din fire) strigă: „ura!“ când cu tata reuşim să le coasem rechinilor bine, bine gura. Altă dată mânăm pe tavan herghelii de mânji năzdrăvani ce zboară cu viteze de rachetă (dacă nu mă credeţi mă jur pe ce vreţi, de exemplu pe beretă).

Acum, ca să fiu sigur că tata va sta cuminte în desen, l‑aşez aşa, lângă cineva de care ştie frica: lângă bunica. Să nu uit s‑o fac în uniformă. Care‑i uniforma de bunici? O cunosc şi copiii cei mai mici: un coş mare, plin de să‑l ridici nu poţi, numai cu daruri pentru nepoţi. Azi în coş, buna a adus căpşuni, dar cam buclucaşe, oameni buni. Nu vreau să pârăsc pe nimeni, nu‑i frumos, dar am un curcan (Costache) prea din cale‑afară conştiincios. Întrebându‑l ce părere are de căpşunile aduse‑n dar de maica mare, le‑a‑ncercat (mâncat) pe toate pe nerăsuflate, ca un vrednic controlor de calitate.

Am salvat dintre căpşuni doar una, ca s‑o desenez în coş la buna. Şi lângă ea cine ar merita să stea? Un om de încredere. Cine să fie? Prietenul meu, Ilie. Mama nu prea mă lasă să‑l aduc în casă, deşi e primul din clasă: la scamatorii. Bunăoară a făcut să dispară un scatiu de la „colţul viu“. Oare acum de când are o surioară, pe Viorica, şi e cineva – e „frate“ – are să mai vrea să fie prieten cu mine? Ce dacă numai la ciripit sau la miorlăit învaţă bine?

29

Staţi un pic. Am uitat de pisic. De Vintilă. E jucăuş şi mic. Îl poţi ascunde şi‑ntr‑un plic. Dar în privinţa unui şoricel, Gabriel, s‑a dovedit a fi un ins de nimic, un mişel. De aşa prieten mi‑e şi silă. Din inima mea, marş afară, Vintilă!

În schimb o păstrez pe oaia Adela. La citire sau la aritmetică e cum s‑ar spune prostuţă tun. În schimb are suflet bun.

Lângă hăinuţa ei am să‑l prind ca pe o broşe pe ariciul Simion. Vă e frică de ţepii lui? Cine se dă înapoi în faţa trandafirului?

Ariciul Simion cu pelerina de ace moi, seamănă cu Pământul cel mare, acoperit primăvara cu fire de iarbă lucioase şi noi. Pământul veţi zice, are şi flori. Ei şi ce, ariciul Simion nu duce şi el, câte un fir rătăcit de muşeţel?

Acum în primăvară l‑am aşteptat în poartă – pentru a câta oară? – pe Viorel, calul alb al bunicilor. Era bătrân, nu mai vedea să mănânce nici fân. Bunicul şi buna chiar, nu m‑au lăsat să‑i pun ochelari. Într‑o seară de vară, bunicul a luat calul şi‑a plecat cu el. S‑a întors acasă trist niţel şi fără Viorel. Ţinea în mână doar hamurile. Mi‑a explicat că Viorel nu le mai suferea pe el. De acum, buna spunea, Viorel aleargă pe undeva prin cer, liber, fără ham, fără şa. Eu îl desenez în inima mea. Are loc să alerge cât vrea. Dar stau şi mă gândesc aşa, cum de încăpeţi toţi iubiţii mei – Pământul cel mare şi chiar un pisic – în inima unui copil atât de mic?

30

MOŞ FLOREL

Moşul apare pe strada noastră doar din când în când, ca un fulg de păpădie adus de vânt. Poate iese dintr‑o carte şi se‑ndreaptă spre departe, foarte?

Ne spune întâmplări din cele patru zări, cântece şi ne încântă cu te miri ce – un fir de busuioc sau un covrig, scoase din coşniţa lui fermecată, de papură. Cine‑l ascultă pe moş Florel nu se mai satură.

Celor mai mici ne povesteşte uneori întâmplări cu urzici sau cu ciulini – sunt şi ele flori – nedreptăţite de prea multe ori.

Când noaptea se apropie albastră, frumoasă, moşul se duce, ne lasă. Câmpul cel verde e pentru el acasă. Cergă – cerul înstelat. Vegheat de Luna catifelată, buna, moşul şi‑aşază alături, totdeauna, pantofii rupţi şi osteniţi. Plini de iarbă, bieţii de ei se tot miră ce barbă parfumată are Pământul (ce‑s florile, nu‑i duce gândul).

Pe picioarele goale, în semn de alint, Luna îi aşază lui moş Florel bănuţi de argint. În ei tot bate un greier mic din mirişte, exasperat de multa linişte.

Pe moş Florel ce‑i singur, singurel îl poftesc în inima mea. E loc berechet. Şi apoi aici poate rămâne cât vrea.

31

SĂ DĂM CUVINTELE LA SPĂLAT

Când tuşa Anica a strigat la bunica de pe un deal pe altul de a răsunat înaltul, fără să aştepte tonul, s‑a născut, cum s‑ar spune, pretelefonul.

Dacă ţăranul îşi îmboldeşte calul dezmierdându‑l, înjurându‑l, nu‑i telefonie, sunt ele cuvinte trimise în călătorie, dar fără fir, fără cutie, e cum s‑ar spune o convorbire fără prestanţă, pentru că nu e dusă de la distanţă. Se ştie, când îi vorbeşti la telefon, nu îl ai lângă tine pe Ion; el e departe, câteodată foarte.

Cuvintele, în telefonie, sar într‑un fel de pâlnie, după care se înşiră ca mărgelele pe aţă, sau ca rufele pe frânghie, până peste munte drept în casă la tuşa Mărie, sau în taxi la vărul Ilie.

Deci prin telefon cuvintele circulă ca vagoanele pe şine între mine şi tine. De fapt nu sunt şine, ci sunt fire, pentru că vorba omului e subţire. Când pe şosea vedeţi aliniate păsărelele pe fire, e limpede, sunt cuvinte ieşite la aerisire.

Azi, orice om şi un strănut îl comunică prin telefon, chiar şi un căţel ca vai de el, nu numai de rasă, grifon, latră la pisică prin telefon. De altfel de la telefon primeşte ton orice afon.

Cine are poftă de scandal, tot talentul vocal şi‑l exprimă – contra plată – pe acest canal.

* * *

Mai nou, omul a devenit discret: nu‑şi mai strigă înjurăturile nici măcar prin telefon, ci pe internet.

Progresează! Logic! Vă daţi seama? E şi ecologic. Reduce decibelii serios: e silenţios.

Acum, profesorii ne îndeamnă să facem încă un pas ca aerul să devină şi mai curat: să începem cu... cuvintele (murdare) şi să le dăm la spălat.

32

CINE A GĂSIT VISE FRUMOASE

S‑a gândit cineva, oare, că mintea unui copil lucrează zi şi noapte fără încetare?

Fabricăm atâtea poveşti şi gânduri bune că nu mai avem unde le pune.

Dimineaţa, din ureche, visele colorate, nepereche, ne zboară prin casă. (Neînveselit nici un colţ nu îl lasă, din odaie în odaie, prin dulapuri până‑n ultima tigaie.) Unele vise de ale noastre, caraghioase, trăsnite rău, escaladează şi biblioteca, parcă ar fi pe muntele Rarău. Şi culmea, nu se opresc la cărţile pentru copii, merg spre rafturi mai înalte, la enciclopedii. Acolo încep spectacolul şi atmosfera într‑atâta se‑ncălzeşte, că până şi dicţionarele, atât de serioase şi reţinute, încep să râdă, dar aşa, mânzeşte.

Sufletul nostru n‑are secrete, stă tot cu ferestrele deschise. Am aflat că pe acolo s‑ar strecura nişte hoţi de vise. Le convine dumnealor, copilul munceşte din noapte în zori şi furii o şterg cu geamantanele doldora de comori. Or, chiar ieri m‑a chemat în ajutor o prietenă de a mea, o fetică atâtica, Veronica. Ce păţise? Cineva‑i furase un buchet de vise. Urgent, am dat anunţ într‑un „ziar“ citit de cei mai mici copii (l‑am desenat cu creta pe trotuar): „Cine a găsit vise frumoase e rugat respectuos să ni le aducă înapoi! Aşteptăm până joi!“

Am tocmit şi detectivi şi nu unu, doi.Şi acum, vise, vise, dar trebuie descrise.Vă arăt şi vouă filmul lor. E color. Uite, casa bunicilor a pornit‑o

uşurel în zbor. Poartă o coroană de turturele şi fanfară cu trompete, sute de zorele. Dar circulaţia prin cer vedeţi cine o încurcă? Un măgăruş. Urcă aşa ca pe un portativ, pe curcubeu şi se duce teleleu, jucăuşă notă muzicală. Cântă mititelul cu foc, dar fără noroc – ureche muzicală ioc. Ascultându‑i compoziţia „hi‑ha!“ stai şi te gândeşti aşa: oare, pentru că i‑au crescut urechile atât de lungi, fără socoteală, nu i‑a mai rămas material pentru o cât de micuţă ureche muzicală?

Aveţi grijă să nu vă loviţi de pomişor. Umblă! Are şi flori dumnealui. O, năzdrăvanul e bastonul bunicului. Înţeleg. Apără pe aceste gărgăriţe fetiţe. Sunt şcolăriţe. Poartă pelerine cu multe buline şi merg la pension (într‑o floare de tarhon).

33

Ciudat, în buchetul de vise descrise de Veronica s‑au rătăcit şi vise de ale mele. Pesemne s‑au amestecat între ele. Mi‑a sărit în faţă chiar un vis de‑al meu. Îmi revine noapte de noapte mereu.

Potriviţi‑vă inimile ca pe nişte ace de busolă, spre cer, spre marea cupolă. Vedeţi? Merge un clovn, aşa hai‑hui. Centura lui de siguranţă? Un strop de speranţă. Pare un mărţişor prins de cămaşa unui nor. Aclamat de copiii de jos, clovnul caraghios de frumos şi‑a întrerupt gândul care‑l susţinea şi era s‑o ia aşa, în derivă până... i‑am întins o mână.

Ce ziceţi ce vise ni s‑au furat? Recunoaşteţi şi voi, erau aur curat.Acum, aproape m‑am convins că visele noastre pot umple pământul

cu minuni (şi pe oameni îi pot face mai buni). De aceea scriu nu numai pe trotuare, dar şi strig în gura mre, anunţ şi prin toate trompetele de zorele: „Cine a găsit vise frumoase, e rugat respectuos să se bucure de ele!“

34

PĂCALĂ, PĂCALĂ, DAR ÎN PIELEA GOALĂ?

Se spune că demult, demult, ar fi căzut pe gânduri Păcală: leii, tigrii şi chiar iepuraşii purtau mantouri de blană, în timp ce el era „costumat“ în pielea goală. După ce se sfătui cu Tândală, ajunse la concluzia că nu‑i cine ştie ce scofală să porţi pe tine o ţoală. Uite, până şi gâsca are o rochie de pene, iar ariciul Ene s‑a gătit cu o pelerină... de ace. Aşa se face că în concluzie, Păcală, în loc de altă vestimentaţie, şi‑a tras pe cap o oală.

Mersese vestea de nărod în lumea mare, de veneau toate vietăţile să‑l vadă, plăteau şi taxă de intrare. Dar unii, în frunte cu păunii, târându‑şi alene mantoul de pene, au cerut sfatul unei broaşte ţestoase bătrâne şi înţelepte, cum ar putea pe prost să‑l îndrepte, că poartă pe cap o oală şi‑l văd copiii în pielea goală. Ba au trimis la el un reprezentant educat şi elegant, zebra, care simţită se jena, şi‑şi făcea şi baie îmbrăcată‑n pijama.

Dar, totul a fost în zadar. Păcală în loc de oală şi‑a tras pe cap o tigvă goală de dovleac. De hac, i‑a venit o albină cu minusculul ei ac şi care l‑a făcut să priceapă că şi o ceapă se îmbracă şi nu cu o cămaşă, două, ci cu nouă.

Dar Păcală, care în tot ce făcea nu avea măsură, şi‑a împletit din coroana unor copaci o cămeşoaie, care, de fapt, era o odaie. Uşa – gura cămăşii pe care‑şi scotea capu iar mâinile pe ferestre, săracu.

Însă între ramuri rămăsese şi‑un cuc, care spunându‑şi cântarea după orar, a devenit, fără să ştie, primul ceas de buzunar.

Când ieşea la plimbare, Păcală, exact ca melcul, îşi târa casa‑n spinare.

Şi pentru că tigrul îl batjocorea în gura mare şi se fălea cu haina sa de blană autentică, nu sintetică, Păcală s‑a enervat şi l‑a dezbrăcat. Apoi s‑a acoperit cu materialul necroit.

Fiind puternic, frumuşel şi cam oltean, Păcală şi‑a zis Tarzan, un nume mai aşa, bun şi pentru cinema.

Tarzan şi‑a câştigat faima nu numai băgând în jivine spaima, dar mai ales, prin blana aruncată pe umăr într‑o doară, devenise primul manechin ce lansa moda vestimentară.

35

Blana naturală a cucerit gusturile toate, deşi cerea preţuri piperate – fiarele sălbatice nu se lăsau uşor dezbrăcate.

Ba a apărut ciobanul cu cojocul său pe umeri care, privit din depărtare, părea o oaie foarte mare.

Un fotoreporter extraterestru, văzând lumea acoperită cu blană (haina scurtă pân‑la burtă, palton sau jachetă Alain Delon), n‑ar crede ce vede: animalele sălbatice devenite bipede, au rămas iabraşe, dar trăiesc în oraşe, continuă să mănânce găini, dar conduc maşini. Nu mai e de mirare să vezi ieşind la plimbare un tigru cu o vulpe argintie sau o oaie de prin Astrahan zbenguindu‑se pe patine, cu alte două feline. Săracul extraterestru nu ştie că‑s oameni, vezi bine.

Dar Păcală, original în tot ce face, s‑a săturat între timp de cojoace şi s‑a îmbrăcat în haine uşoare numai din floare. Au început să‑i fie pe plac doar cămăşile din cânepă, in sau bumbac.

Iarna a acceptat să‑şi facă haine mai groase din lână de la mioare, dar asta numai pentru că tunsul nu doare.

Acum, mai nou, se‑mbracă din chimicale. Hainele din fibre sintetice nu le coşi, ci le lipeşti la cald petice. Cu timpul o să‑ţi facă o garderobă de buzunar. Vrea Păcală să‑şi schimbe costumul, şi‑l prepară în pahar.

Şi uite aşa, povestindu‑vă toate întâmplările astea într‑o doară, v‑am spus istoria modei pe dinafară.

36

DOR DE ALB

Să nu mă daţi de gol, dar omul de zăpadă eu l‑am ascuns la Pol. Era jenat. În primăvară se trezise gol şi apoi la Pol este un oarecare ger cum e la noi în frigider. Omului de zăpadă frigul îi prinde bine, îl menţine.

Să vă mai spun un secret: frigul de acolo are spor, pentru că eschimoşii au uitat să‑i monteze contor. Am căutat în zadar să descopăr măcar o priză. Rezultatul: un pui de focă confundându‑mă cu un detectiv, m‑a azvârlit de pe banchiză. Aşa că la Pol gerul are tărie pe veresie. Îţi doreşti un munte de gheaţă? Pluteşte singur spre tine, îl trage o aţă.

Pe acolo, focile, urşii albi canotează (nu merg), fiecare instalat frumos pe câte un aisberg. Traficul e cum s‑ar spune rezolvat prin plutit sau alunecat.

La Polul Nord în promoroacă, toată lumea are chef de joacă. Unii se trag cu săniile, alţii mai pehlivani se joacă de‑a v‑aţi ascunselea şi se închid în gheaţă pentru o mie de ani.

În nesfârşirea albă de la Pol s‑au pripăşit prea mulţi vânători, pretind că ar fi doctori, dar în loc să‑i administreze vreun leac, îi stau bietului Pământ pe cap. Din cauza lor Pământul a ajuns bolnav şi buimac, altfel de ce şi‑ar fi pus o calotă de gheaţă pe cap?

În Labrador munţii albi se sacrifică şi formează în permanenţă un decor, pentru turişti, în special pentru cei foarte trişti, care toate zilele unui an le văd negre‑catran. Dar ca ambianţa albă să nu devină prin monotonie banală, răsare şi azvârle câte un braţ de splendori, Aurora boreală. Acolo urşii sunt şi ei albi, de zăpadă, dar prin compensaţie, au inima foarte caldă. Şi, ca să nu topească gheaţa cu ea, pleacă din când în când aiurea, adică încep să colinde lumea. Se pare că le place să voiajeze şi pentru că în iarna prea lungă se plictisesc să tot hiberneze. Şi, ca un făcut, în fiecare călătorie, de dorul Polului cad în melancolie şi fiind în fiecare zi trişti, cei de la circ îi conving să se facă artişti (se ştie doar, cu cât cei de pe scenă suferă, oftează, spectatorii se tăvălesc de râs, se distrează). Ursul polar face tumbe sau valsează, doar din când în când, la un acord muzical, amintirea zăpezilor pure îl izbeşte în inimă ca un val. De dor se va întoarce precum Fram la Polul natal.

37

Ascultaţi la mine, la Pol apa s‑a întrecut pe sine, e şi apă‑apă, plină de peşti, dar şi palat de gheaţă doldora de poveşti.

În sticle transparente de gheaţă săpate în munte, ca nişte chilii, cineva a ascuns jucării: pui de urs alb, somnoroşi, legănaţi de mama lor şi de duiosul cântec ursesc: „mor‑mor“. Totdeauna foca sau ursoaica albă încep, cu puii ce‑au crescut, jocul prin zăpadă. Ele ştiu de la început că n‑au să se mai vadă.

Banchizele plutitoare le vor duce copiii departe, spre alţi gheţari, să se descurce, doar au crescut mari.

Dar chiar dacă părinţi şi copii vor fi despărţiţi de gheţari, dorul şi celelalte sentimente se vor dovedi mai tari. Gheţarii se mai întâmplă să se topească şi drag cu drag să se întâlnească.

La Pol e curat, curat. Să nu murdărim zăpada, că ar fi păcat. Doar unii vânători pun cu pete de sânge culoare, steaguri mici întinse pentru fiecare pui de focă ce moare.

Şi acum, cât aş număra până la doi, alergaţi cu toţii la Polul Nord, acolo‑i de noi. Ne suim în sănii multe, agăţate una de alta, ca vagoanele unui tren, doar că‑i tras de pomişori umblători, adică de reni.

Chiar şi unui prostişor, de albul de la Pol tot i se face dor.Acolo, tot anu‑i o zi, una şi bună, în care luminează şi Soare şi

Lună. Totu‑i la Pol pe faţă, fără ascunzişuri, fără ceaţă. Şi dacă nu mai sunt nopţi, adio somn, adio dormitoare. Ne putem da cu săniile cât îi ziulica asta de mare.

38

CASELE NOASTRE

Casa‑i puşculiţă oare? Ce întrebare! N‑adună pe mic şi mare cu gânduri şi cu samare?

În odaia mică, furnică, am aşternut uşor, fără număr comori, cât să umple un „zgârie nori“.

Toate acele minuni le‑am cărat, oameni buni, într‑un cornet plin ochi, fără fund, doar cu gând peste gând. Vă spun şi vouă, celor ce vă mutaţi în casă nouă: nu răsturnaţi cornetul deodată. Scoateţi din el puţin câte puţin, ca să nu‑i faceţi invidioşi pe vecini. Între cei patru pereţi încap bucurii şi zăpăceli câte vreţi.

Sub streaşina mică – o ştie orice furnică – aşezaţi un cuib de rândunică. Chiriaşele rândunici fie mari, fie mici, toată ziua ciripesc şi, simţitori cum suntem, ne încălzesc.

Problema temperaturii în familie o mai reglaţi copii şi voi, când aduceţi, de la şcoală, anumite note: un patru, un doi...

Dacă faceţi pentru casă un proiect, asta o ştie şi un copil, nu numai un arhitect, trebuie să respectaţi un tipic, nu poate fi concepută o locuinţă în care să nu se prevadă şi un loc pentru pisic. Dar pe crocodili, girafe sau elefanţi, nu‑i puteţi aduce plocon, nu încap în balcon, nici în baie, nici chiar în odaie. Nu e cazul să invitaţi aici, sub pretextul că sunt mici, un lănţişor de furnici. În casă se îndeasă: ibric şi pisic; un şifonier din lemn de pădure (au mai rămas agăţate de el câteva mure); pentru vise frumoase busuioc; pentru şotii un cât de modest loc; nu uitaţi, sentimentele calde nu se ţin în frigider, ci în altă parte şi apoi în casă puteţi aduce, cât de mulţi vreţi, cai verzi pe pereţi. Pot fi şi violeţi sau roz, dar aruncaţi‑le câte o mână de orz. Merită, în lipsa unui aeroplan, vă mai plimbaţi cu ei pe tavan.

În casă, puteţi instala şi câte ecrane vreţi, ca să proiectaţi filmele din gândul vostru socotite de unii „sticleţi“. Fiţi atenţi la vedetele jucăuşe, care sar din filme ba pe lampă, ba pe uşă, ba pe pălăria cu panglici agăţată‑n cuier de‑o mătuşă.

Dar iată, neştiut, ca un dar, rândunicile au tras uşor eşarfa nopţii albastre peste casele noastre.

Acum, copii, fiţi buni şi intraţi cât mai repede în puşculiţele astea pline de minuni.

39

CERUL ALBASTRU NU E MAREA CEA MARE

M‑aţi întrebat ce e râul. Răspunsul e prea uşor: un covor umblător.Cine‑l pune în mişcare? După cum spun unii, morunii. Dar nu

numai aceşti, ci şi alte soiuri de peşti. În cârduri argintii, peştii mari şi mici vin şi vin, iar peste ei apa alunecă lin.

Cum de nu se duce râul cu totul? În primul rând îl ajută înotul; şi apoi racii, săracii, să ştiţi şi voi, îl aduc înapoi.

Ei, şi pe râuri sau pe mare, alunecă vapoare. Grozavă descoperirea asta a lui Arhimede, nu prea se mai ştie, dar se vede. Tu sau vaporul te arunci în apa cea mare şi ea, în loc să te dea la fund, te duce în spinare.

De altfel vaporul da, da, e şi cinema. Stai pe punte şi, sub ochii tăi, iarna, vara, trec filme, trece ţara.

A fi marinar, o spun tuturor, înseamnă a fi şi un pic croitor: toată viaţa căutând ceva, pe cineva, marinarul coase o zare cu alta.

Să le suflăm marinarilor: cerul albastru nu e marea cea mare, ci zare. Să nu o taie aşa, spre cine ştie ce stea.

40

CRED CĂ M‑AM PICTAT DESTUL

Bunica mă ţine prizonier în casă dar... lasă, am să evadez. Cum? Simplu: mă desenez. Se ştie, prin poarta deschisă de desen, ieşi mai uşor decât prin uşa de lemn.

Când am pornit pe hârtie primul semn (cu creionul simţitor) am început cu capul (nu mi‑o fi de lemn?).

Aş putea în locul capului să desenez un simplu rotogol, gol, iar gândurile în stol, să‑i dea, precum luna pământului, ocol?

De fapt, capul meu e aeroport: unele gânduri îmi vin şi altele‑mi zboară. Pe cele rămase pe dinafară, dispecerul le aduce înapoi la baza lor, cum ai trage cu aţa un puişor.

Gândurilor nu le place singurătatea. Cum sunt de diferite soiuri se adună şi zboară în roiuri, un fel de râuri zburătoare, cu indicatoare. Exemplu? Secţia de zbor. Aici se lucrează fără aparate, fără aviatori. Gândurile mele fac curse regulate între mine şi dud, zi şi noapte. (Oare cum s‑o fi desenând gustul dudei coapte?)

Secţia de născociri am s‑o pictez cu acuarele. Aici gândurile cele mai trăsnite îmi înfloresc dimineaţa, parcă ar fi zorele. Secţia asta frumoasă e cea mai neînţeleasă.

Dacă spui că ai văzut un cal alb singuratic ce muşca din lună ca din jăratec, nimeni nu te crede că ai văzut un lucru atât de frumos şi te socotesc mincinos.

Într‑o noapte, la fereastră mi‑a poposit o pasăre măiastră – avea drept trenă, întreaga noapte înstelată, albastră. Am botezat‑o „Pasărea ce nu e“. Ea suie şi îşi face cuib ca într‑un pom, în gândul meu când nu am somn. Pomii de la ea cred că primesc lecţii de zbor de‑şi desfac un cer verde cu mii de aripi, frunzele lor.

Dar... totul este în zadar.„Mai degrabă tai apa cu un cuţit sau scoţi cu macaraua soarele din

asfinţit, decât să lecuieşti copilul ăsta de minţit“, se vaită întruna bunica. Dânsa nu ştie, mititica, cu cât efort mut eu hotarul lucrurilor adevărate, mai departe. Toată ziua îmi bat capul, cum dai bice murgului, săracul.

41

Cred că m‑am pictat destul. Acum să pun punct. Dar unul luminos. Închei cu un gând frumos. Casei celor doi bunici îi agăţ cercei, cuiburi de rândunici, iar alături peste curtea lor, ocrotitoare, cu petale albastre, le desfac o floare.

42

GENERALUL FURNICILOR

Când s‑a născut elefantul sau balena, câte emoţii printre animale, câtă tevatură, trebuia găsit un echilibru în natură. Fizicul lor cam lăbărţat provocase un adevărat scandal, se consumase prea mult material. Şi soluţia a adus‑o tocmai această făptură, mai bine zis picătură mică, numită furnică. Mică, mică, dar cu reputaţie mare, are tot felul de tablouri prin cărţile şcolare. Portretul ei e punctul fără de care nu se poate încheia nici o cuvântare.

E harnică şi gospodină, dar din cămara veşnic plină, nu‑ţi dă să guşti nici atâtica. Cine n‑a citit Greierele şi furnica?

Dar o iertăm, că‑i muncitoare: cât îi ziulica de mare, coase pe pământ lănţişoare.

Dacă o superi, îşi întrerupe cusătura şi, cu un minuscul ac, îţi vine de hac.

Numai trântorii o bârfesc... Ba că furnica este numai atâtica, ba că‑i un bob de mac pieton, cu o idee fixă: cară şi cară la amidon.

Azi, un lănţişor transporta o firimitură (chiar dacă eşti furnică, tot trebuie să dai copilului ceva în gură). Şi echipa mică, furnică, de cărăuşi, a ajuns la o apă mare, în care s‑ar fi putut îneca. Era o lacrimă de‑a mea! Repede am acoperit „lacul“ cu o petală, doar şi furnicii îi poate intra apa în sandală. Puntea era albastră şi mirosea a viorea şi pentru fapta mea, furnică lângă furnică, de mână cu copii, cu nepoţi, cu Furnicel sau Furnişor, m‑au ales generalul lor. Iar eu, bucuros, am strigat vestea cea mare. Primii au auzit‑o vecinii. Eram cineva, mi se făcuse o onoare, fusesem ales general al celor mai mici lucrătoare, ale căror familii se numesc Lănţişoare.

43

CÂTE MAI TREC PRIN MINTEA FRUNZELOR ŞI A COPIILOR(Însemnări din carnetul unui băiat)

Ariciul Simion a păţit o mare ruşine, a rămas repetent. Ei bine, am explicat tuturor (n‑a fost deloc uşor) cum poţi repeta o clasă nu de altceva, ci pentru că ţi‑a plăcut mult de ea. A repeta o îngheţată ori un gol în poartă, ori o prăjitură‑două, ca să fie, e semn de prostie?

Câţiva prieteni au căzut cu mine de acord. Mă întreb însă dacă ariciul Simion va bate un record şi în continuare îi va mai fi drag de clasa a doua, dar nu aşa, tare, tare, de câte ori ar putea rămâne repetent? Evident, o asemenea întrebare e cu încuietoare.

* * *

Toţi mă critică şi nimeni nu pricepe, o problemă simplă de fizică. Dacă Marea, cât e ea de mare, poate fi atrasă ca de un magnet, de Lună, de ce un băieţel ca mine n‑ar fi atras – peste puterile lui – dintr‑un pom de o prună?... fie ea şi crudă, verde? Nimeni nu te crede.

* * *

Azi pe fluturele Jac, cel ce zboară în zig‑zag, l‑am păcălit iar: a gustat „nectar“ dintr‑o floare... desenată pe ziar.

* * *

Of, m‑am întors de la joacă plin de cucuie. Mama s‑a supărat. N‑are cine să‑i spuie: „Când îi iese băiatului un cucui, nu s‑a lovit la cap, ci doar vor să‑şi scoată nasul pe‑afară vreunele din ideile lui“.

* * *

44

Ura! Sunt arhitect! Am făcut un proiect. Am dinţi frumoşi, să fie clar, dar am desenat un cabinet dentar. Pentru cine? Nu aveţi habar. Pentru vulpi şi lupii haini, hoţi de miei şi de găini. Pe ei îi roagă dentistul să deschidă gura mare, mare. Îi mai şi plesneşte şi cât ai zice peşte, le extrage din gură tot ce se găseşte.

Aşa îi scapă de dureri de colţi, dar mai ales îi ajută să nu mai fie hoţi.

Şi am mai proiectat ceva în acelaşi cartier: un atelier de bijutier. Acolo, meşterul repară glezna fină a unei furnici sau aprinde lămpaşul defect al oricărui licurici.

Hei, câţi arhitecţi au astfel de idei?

45

SCRISOARE DE MULŢUMIRE CĂTRE ALBINĂ

În grădină, sub o ramură de cais, albină cu albină şi‑au făurit un paradis. În lumea otrăvită de fiere, au ridicat din dulceaţă şi ceară un fagure de miere. Minusculele aviatoare, chimiste şi compozitoare, dar mai ales arhitecte perfecte, au creat pentru fiecare pui o pleoapă, din ceară şi din mireasmă, iar deasupra stupului, au aşezat cerul însorit, catapeteasmă.

Florile şi pădurile, stejarul înalt, au fost semănate de ele, micile lucrătoare, cu praful de aur ce‑l duc pe picioare.

46

O MĂNUŞĂ CARE FACE „MIAU“

Cu un creion, simţitor ca un om, vrăjitorul desenează pe rând tot ce‑i trece prin gând.

O mănuşă care face: „miau“; o puşculiţă plină numai cu „au“; două boabe de fasole îndrăgostite ascultând un concert pe capacul oalei care dă în fiert; un elefant zburând uşor, elegant, din floare în floare, luat ucenic de‑o albină, pentru polenizare (urgent, trebuie împădurit un continent).

Şi ca la un carnaval, personajele se trag unele pe altele, val după val, doar că sala de spectacol e o simplă foaie de hârtie, vie, în care pătrunzi fără bilet de intrare, foaia e „lumea mare“.

Atenţie, a intrat în scenă un om fără pretenţie, un clovn care, ca să uite de zilele triste, îşi schimbă ca pe batiste capul bun de socotit, cu cel pus pe şotii şi pe glumit, sau cu cel uituc şi distrat, iar în dreptul inimii poartă afişul: „De închiriat“.

Dar creionul arde la degete omul. Ca şi când ar fi băgat în priză, el aruncă pe foaie surpriză după surpriză: sare spre noi o minge doldora de nervi, ca un lup ţinut în cuşcă, dacă o atingi, te muşcă. Norocul nostru, lângă creatura asta incomodă a apărut o miriapodă, invidioasă pe fotbalişti şi ca şi ei concentrându‑şi întreaga valoare în picioare. E o omidă harnică nevoie mare, toată ziua bate step cu cele zece perechi de picioare.

Pierdut în reţeaua asta de‑ntâmplări, pâlpâie un punct, un om mărunt, care‑ntr‑o legăturică duce în spinare pământul cel mare (în loc de toiag se sprijină de o floare).

Toate născocirile astea sar de pe foaia de hârtie drept în cutia cu acuarele, precum în capul blond al copiilor, puii de rândunele, apoi pline de culori ca o brezaie, încep călătoria prin odaie.

Desenatorul, pe neastâmpăraţii abia născuţi din gând, începe să‑i dojenească blând. Dar ei să se cuminţească nici gând. Ba fac horă şi i se adună deasupra capului – coroană de scorneli tandre şi caraghioase, ca‑n visele frumoase. Omul caută să se apere cu mâinile dar n‑are scăpare. Încearcă să le sperie cu o glumă, cu o uitare, dar ele, pui alintaţi, i se ascund prin sprâncene, prin buzunare, după o manşetă, după un rever şi aşa iese la iveală că desenatorul este chiar Guliver.

47

De fapt el, purtând pe cap şi pe braţe atâtea năzdrăvănii, e şi pom al lui Moş Crăciun, doldora de jucării, nu de cumpărat, ci de visat, şi nu numai pentru copiii cuminţi, dar şi pentru părinţi. Privindu‑l chiar şi decembrie devine april şi din orice om, fie cât de bătrân, ne face semne un copil.

Desenatorul se trezeşte din joacă şi din visare şi suflă uşurel spre roiul de omuleţi să se ducă spre lumea mare, aşa cum sufli în puful de păpădii, ca să‑i înveseleşti pe copii.

Dar picurii de viaţă desenaţi sunt sfioşi, cu degetul încearcă depărtarea aşa cum încercaţi voi, gâdilaţi de răceala apei, marea.

Cu fiecare nouă treaptă sau viraj, ei prind curaj.Apoi urmează încolonarea în şiruri lungi indiene după cum povestesc

întâmplări de fiecare zi, sau basme cu Cosânzene.Întâmplările se adună pe vârste, pe nuanţe, pe sentimente şi

formează un fel de buchete, mai bine zis continente, cu etichete bune pentru copii, bune pentru furnici, pentru bunici, pentru gâdilat, contra fumat şi, în sfârşit, câteva scornite ca să încurce lumea şi faţă de care, întâmplările adevărate din viaţă par basme cusute cu aţă.

Aceste trenuri doldora de spiriduşi, totdeauna prea scurte, cu un număr limitat de vagoane, zboară prin faţa noastră sub formă de filme, pe ecrane. Aveţi grjă copii, ca această scurtă întâlnire, clipa trecerii pe ecran, să nu fie o dezamăgire pentru omuleţii desenaţi, staţi cuminţi, să nu‑i speriaţi. Ei scapără vise din nimic, pentru oamenii de pe Pământul şi el mic, chiar foarte, foarte mic.

48

NAPOLITANA

A fost odată o fetiţă frumoasă, frumoasă, dar mai ales curioasă.Încălecând şaua vântului, vâj... cu viteza gândului, fata a ajuns pe

o planetă nemaivăzută şi cam... misterioasă. Închipuiţi‑vă, în Cosmos, o napolitană imensă şi, după toate aparenţele, tare gustoasă.

Şi cum fetiţa noastră era nu numai frumoasă, frumoasă, dar şi pofticioasă, a început să dea târcoale şi, la fiecare tură, haţ! din prăjitură.

Văzând‑o, astronomii de pe Pământ, indignaţi, scuturându‑şi albele plete, au dat deoparte microscoape, lunete şi au strigat: „Asta‑i bună! Când primul om a păşit pe Lună, ce ar fi fost să se creadă la picnic şi din «zâna palidă a nopţii» să guste un pic? E drept, s‑au luat poze, mostre de laborator, o temperatură, dar cum să‑i dea lui Nell Armstrong prin gând să guste din prăjitură?“

Şi cât ai clipi, fata cu dinţişorii ei albi, ascuţiţi şi mărunţi, ronţi‑ronţi a dat gata din Planeta de napolitană, câţiva munţi. Dar spre Planetă se mai îndreaptă în viteză nu o cometă, ci o mandolină plină cu copii: cântecele le erau şi carburanţi şi bidivii.

Cosmonauţii mici din nava muzicală, zărind Planeta din napolitană, au hotărât să facă o escală.

După ce au înotat un pic în oceanul stelar, s‑a prins fiecare, de marginile Planetei dulci, ca de o plută în mare. Pe toţi îi rodea aceeaşi întrebare: „Ce fel de sol o fi având Planeta asta oare?“ După care copiii veneau în picaj şi ronţăiau din marginile Planetei ca la traforaj. Fiecare cu plăcere dădea câte o părere, ce formă să aibă Planeta (de carte, de vioară, de om, de pom, de barcă, de pisoi – dar să toarcă) şi pe loc îşi puneau gândul în aplicare: ajustau un pic ba din partea cu vanilie, ba din partea cu fistic.

Acel zumzet, ronţi‑ronţi mărunt, cântat cu dinţii mici şi pofticioşi, se spune că i‑ar fi făcut pe toţi din cosmos curioşi. S‑ar fi aflat astfel că nişte băieţi şi fete pot fi croitori de Planete.

Cosmonauţii noştri, zburând pe poiana albastră, în frunte cu fata noastră, n‑au renunţat la ce‑şi puseseră‑n gând.

Ronţăiau pe rând ba o poiană, ba o vale, ba o fâşie de câmpie, că napolitană era să tot fie.

49

Până la urmă Planeta plană, din napolitană, a rămas atât de mică încât fata frumoasă, frumoasă şi din cale afară de pofticioasă, îşi mai putea sprijini pe ea doar un picior. Aşa că, în mare zor s‑a întors copilul pe Pământ în zbor.

Toate câte le‑am povestit le‑am aflat de la fata frumoasă, frumoasă...O fi existat Planeta din napolitană, gustoasă, sau fata o fi şi un pic

mincinoasă?

50

NOAPTE ÎNSTELATĂ

Cine nu e curios când creşte cozonacul?De pe oala care fierbe, n‑aţi ridicat niciodată capacul?Hai să ridicăm un colţişor din noaptea asta deasă, ca să vedem, mai

repede, ziua de mâine, frumoasă.Ce minuni o ascunde cortina asta de stele, prin care zboară ca

fluturii şi vise de ale mele?Băieţi, veniţi cu cât mai multe găleţi să golim noaptea, mare albastră,

nu vă lăsaţi păcăliţi, chiar dacă vă pune stele în fereastră.Hai să o dăm la o parte, cât mai departe, dar umblaţi cu fereală că‑i

mai periculoasă decât o sticlă cu cerneală.Ce aţi făcut, copii, aţi şi devenit albăstrii? Aţi observat că noaptea

are talent la desen: a schiţat Carul Mic, Carul Mare. Dar mai ales ştie să pună culoare: din invidie, trage cu negru pe soare.

Cum să te lupţi cu noaptea, când te fură şi somnul, chiar dacă‑i doar un puişor, sau te colindă, prin întuneric, un dor?

Am rugat câteva rândunele – nu ciori că‑i e frică şi nopţii de ele – să o adune într‑o plasă sau să o ridice de colţuri ca pe o faţă de masă, să o tragă încetişor, şi de pe mine, dar şi de pe Azor.

Dar noaptea e prea lungă, de unde atâtea rândunele ca să ajungă?Dacă mă gândesc mai bine, noaptea‑i un fel de şerbet, în cantităţi

berechet, ca să ne lipească, adică să ne facă prizonieri pe toţi, şi bunici şi nepoţi.

Să vă spun drept, îmi este cam frică, locuiesc lângă grădina zoologică şi şerbetul ăsta negru ne‑a lipit, adică ne‑a băgat în acelaşi borcan copii, urşi, vulpi, pelicani.

Noaptea, da, da, măcar dacă s‑ar purta ca un şerbet–şerbet, violet şi dulce, să alunece în gură la mine, la dumneata, să se poată mânca, dar cine a mai auzit: „Daţi‑mi câteva linguriţe de noapte, amestecate nu cu lapte, ci cu apă la gheaţă, ca să se facă mai repede dimineaţă“?

Noapte întunecoasă, ne e frică, suntem mici, fugi de‑aici! Şi apoi, marama ta deasă ne ascunde ziua de mâine, frumoasă.

51

DE LA O VREME

Copiii nerăbdători să crească înalţi, mari, toată ziua sar. Atraşi ca de-un magnet ba de stele, ba de iarbă, bieţii copii încep să fiarbă.

Iezii, rândunelele şi chiar păpădiile par să‑i înţeleagă.Oricâte frâne le‑ai pune dumnealor, copiii continuă să sară de zor.De la o vreme, năzdrăvanii mici se mai domolesc. Cresc. Vine timpul

când îi atrage doar iarba, pesemne pentru că îmbătrânesc şi‑i împiedică la zburat barba.

53

Cuprins

UN AMĂRÂT DE PUNCT 5

CAMERA POETULUI 7CINEMA, CINEMA 9LA PIAŢĂ 11A FOST ODATĂ UN POM 12GENEZĂ POSIBILĂ 13FERIŢI‑VĂ DE ALUNECOŞII PEŞTI 15MĂRGICA ALBASTRĂ 17PLANETA DE AŢĂ 19POŞTAŞUL 20TATA 23SUNĂ GHIOCEALUL 25MUNŢII ŞI MAREA 26INIMĂ DE COPIL 27MOŞ FLOREL 30SĂ DĂM CUVINTELE LA SPĂLAT 31CINE A GĂSIT VISE FRUMOASE 32PĂCALĂ, PĂCALĂ, DAR ÎN PIELEA GOALĂ? 34DOR DE ALB 36CASELE NOASTRE 38

54

CERUL ALBASTRU NU E MAREA CEA MARE 39CRED CĂ M‑AM PICTAT DESTUL 40GENERALUL FURNICILOR 42CÂTE MAI TREC PRIN MINTEA FRUNZELOR ŞI

A COPIILOR (Însemnări din carnetul unui băiat) 43

SCRISOARE DE MULŢUMIRE CĂTRE ALBINĂ 45O MĂNUŞĂ CARE FACE „MIAU“ 46NAPOLITANA 48NOAPTE ÎNSTELATĂ 50DE LA O VREME 51