Versiunea lui Livius a înființării republicii spune că ultimul rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru), Sextus Tarquinius, care a violat o nobilă romană pe nume Lucre ț ia . Lucreția și-a obligat familia să acționeze, prin aceea că și-a adunat rudele masculine, le-a spus ce s-a întâmplat și apoi s-a sinucis. Aceștia au fost obligați să o răzbune și au condus o răscoală prin care au expulzat din Roma casa regală (Tarquinii), aceștia găsindu-și un refugiu în Etruria.

Soțul Lucreției, Lucius Tarquinius Collatinus și Lucius Junius Brutus au fost aleși primii doi consuli, ofițerii șefi ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai tărziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat descendența sa din acest prim Brutus.)

Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepția înaltului său statut de preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum sau „rege al lucrurilor sfinte“. Până la sfârșitul Republicii, acuzația că un om puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmași (asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de reabilitarea ei ca monarhie).

itus Livius, istoricul contemporan cu Augustus care ne-a lăsat cea mai completă istorie a Romei de la întemeiere, Ab Urbe Condita, povesteşte că, în timp ce romanii asediau cetatea Ardea, o dispută amicală s-a iscat între fiul regelui, Sextus Tarquinius, şi prietenii lui, în legătură cu virtutea matroanelor romane, şi, pentru a se lămuri, aceştia decid să le viziteze pe rând, chiar în acea noapte, ca să le pună la încercare.Când ajung la casa lui Lucius Tarquinius Collatinus, o găsesc acolo pe frumoasa soţie a acestuia, Lucretia – singura care se îndeletnicea cu torsul, această ocupaţie emblematică a soţiilor vrednice şi caste. Sextus e stârnit de frumuseţea şi modestia ei.

Câteva zile mai târziu, el se furişează în iatacul Lucretiei şi îi oferă fie să-i cedeze, fie să o omoare dezonorând-o, fiindcă va aşeza lângă trupul ei cadavrul unui sclav despuiat, pretinzând că i-a ucis pentru a pedepsi acest adulter degradant. Cum scrie Titus Livius, în faţa acestei ameninţări umilitoare, modestia ei a fost înfrântă ca prin forţă de pofta lui triumfătoare, şi Tarquinius a plecat exultând de cucerirea onoarei unei femei.

Dezonorată, Lucretia se omoară

Lucretia a trimis la Roma după tatăl ei, Spurius Lucretius, şi după soţul ei la asediul de la Ardea. Fiecare a venit însoţit de câte un prieten, Collatinus de Lucius Iunius Brutus şi Lucretius de Valerius Publicola. Lucretia le-a destăinuit cele întâmplate şi i-a implorat să o răzbune. Livius scrie mai departe: Ei jură solemn, fiecare pe rând.

Pe rând încearcă să-i împace inima îndurerată, îndepărtând blamul de la ea, care a fost silită prin forţă, către cel care făptuise crima. Îi spun că mintea, şi nu trupul, săvârşeşte faptele reprobabile, şi că, acolo unde nu există intenţie, nu există nici culpă. „Asta e problema voastră, să decideţi ce i se cuvine acestuia; în ce mă priveşte, chiar dacă mă iert de crimă, nu mă pot absolvi de pedeapsă; şi nici nu vreau ca, în viitor, vreo femeie desfrânată să invoce precedentul Lucretiei”. Luând un pumnal pe care îl ascunsese sub veşminte, ea l-a înfipt drept în inimă, şi, prăbuşindu-se înainte, pe rană, a murit astfel.Cum scrie istoricul grec Dionysios din Halicarnas, toţi au strigat atunci că preferă să moară

de o mie de ori pentru a-şi apăra libertatea, decât să sufere ca tiranii să-i umilească prin asemenea violenţă nelegiuită.

Brutus a smuls cuţitul din rana Lucretiei şi a jurat pe lama însângerată, invocând pe zeul Marte Răzbunătorul, că va face tot ce va fi în puterea lui pentru a-i răsturna pe Tarquinii... cu foc şi cu sabie şi cu orice alt mijloc la îndemână, şi nu va răbda ca el sau oricine altcineva să mai domnească vreodată la Roma. Astfel, violenţa căreia îi căzuse victimă Lucretia a devenit catalizatorul instaurării unui regim politic în care toţi cetăţenii să fie apăraţi de violenţa tiranilor: Brutus şi Publicola devin primii consuli, magistraţi anuali eligibili de către concetăţenii lor, şi răspunzători în faţa Senatului de modul în care îşi îndeplinesc îndatoririle.