Ludwig Wittgenstein

Caietul albastru

Ce este semnifica ia (ţ meaning) unui cuvânt?

S atac m aceast chestiune ă ă ă întrebând, mai întâi, ce este o explica ie a ţ în elesului unuiţ cuvânt; cum arat explica ia unui cuvânt?ă ţ

Felul în care ne ajut aceast ă ă întrebare este analog aceluia în care întrebarea „cum m sur m oă ă lungime?” ne ajut s ă ă în elegem ţ întrebarea „ce este lungimea?”

Întreb rile ă „Ce este lungimea?”, „Ce este în eţ lesul?”, „Ce este num rul unu?ă ” etc. produc în noi o cramp mintal . Sim im c n-avem spre ce ar ta, pentru a r spunde la ele, şi totuşi ară ă ţ ă ă ă trebui s ară ăt m spre ceva. (Avem de-a face aici cu una dintre marile surse ale tulbur riiă ă pe care o produce filozofia: un substantiv ne face s c ut m un lucru care s -iă ă ă ă corespund .)ă

A întreba, mai întâi, „Ce este o explica ie a semţ nifica iei?ţ ” are dou avantaje. ă Într-un sens, aducem întrebarea „Ce este semnifica ia?ţ ” înapoi pe p mânt. C ci, cu siguran , pentru aă ă ţă în elege sensul expresiei ţ „semnifica ieţ ”, trebuie s ă în elegem şi sensul expresieiţ „explica ie a semnifica ieiţ ţ ”. Cu alte cuvinte: „s ne ă întreb m ce este explica ia semnifica iei,ă ţ ţ c ci orice explic ea va fi semniă ă fica iaţ ”. Studierea gramaticii expresiei „explica ie aţ semnifica ieiţ ” ne va înv a ceva privitor la graăţ matica cuvântului „semnifica ieţ ” şi ne va vindeca de tenta ia de a c uta ţ ă în jurul nostru un obiect pe care l-am putea numi „semnifica iaţ ”.

Ceea ce numim în genere „explica ii ale semniţ fica iei unui cuvântţ ” s-ar putea împ r i,ă ţ foarte schematic, în defini ii verbale şi defini ii ostensive. Se va vedea mai târziu ţ ţ în ce sens aceast ă împ r ire este doar grosolan şi provizorie (şi este important c lucrurile stauă ţ ă ă aşa). Defini ia verbal , ţ ă întrucât ne duce de la o expresie verbal la alta, nu ne duce, ă într-un sens, mai departe. Prin defini ia ostensiv , ţ ă îns , se pare c facem un pas mult maiă ă important către înv area semnifica iei.ăţ ţ

O dificultate care ne atrage aten ia este c penţ ă tru multe cuvinte din limba noastr nuă par s existe defini ii ostensive; de exemplu, pentru cuvinte ca ă ţ „unu”, „num ră ”, „nu” etc.

Întrebare: Este oare necesar ca defini ia ostenţ siv s fie, ea ă ă îns şi, ă în eleas ? — Nu seţ ă poate ca ea s fie ă în eleas greşit?ţ ă

Dac defini ia explic semnifica ia unui cuă ţ ă ţ vânt, cu siguran c nu poate fi esen ialţă ă ţ dac ai auzit sau nu cuvântul mai ă înainte. Este sarcina defini iei ostensive s -iţ ă dea o semnifica ie. S explic m deci cuvântul TOFF ar tând spre un creion şi spunând ţ ă ă ă „acesta este TOFF”. (În loc de „acesta este TOFF” aş fi putut aici spune „acesta se numeşte TOFF”. Scot acest lucru în eviden pentru a ţă înl tura, o dat pentru totdeauna, ideea c expresiile dintr-ă ă ăo defini ie ostensiv afirm ceva despre lucrul definit; confuzia dintre propozi ia ţ ă ă ţ „acesta e roşu”, care atribuie culoarea roşu unui lucru, şi defini ia ostensiv ţ ă „aceasta este ceea ce numim «roşu»„.) Defini ia ostensiv ţ ă „acesta este TOFF” poate fi interpretat ă îns ă în nenum rate feluri. Voi da câteva asemenea interpret ri şi voi folosi cuvinte cu o utilizareă ă bine stabilit . Defiă ni ia poate fi deci interpretat ca ţ ă însemnând:

„Acesta este un creion”, „Acesta este rotund”, „Acesta este lemn”, „Acesta este unul”, „Acesta este tare” etc., etc.

Argumentului i s-ar putea obiecta c fiecare dintre aceste interpret ri presupune ună ă alt limbaj — verbal.1 Iar aceast obiec ie are ă ţ însemn tate numai dac prin ă ă „interpretare” în elegem ţ „traducerea într-un limbaj”. S dau câteva indica ii care ar putea face mai clară ţ acest lucru. S ne ă întreb m care este criteriul nostru, atunci când spunem c cineva aă ă interpretat într-un anumit fel defini ia ostensiv . S zicem c ţ ă ă ă îi dau unui român defini iaţ ostensiv ă „iat ce numesc germanii «Buch»ă „. Atunci, de cele mai multe ori, românului îi va veni în minte cuvântul „carte”. Putem spune c el a interpretat ă „Buch” ca însemnând „carte”. Alta ar fi

1 Termenul folosit este word-language iar în trad. germ. Wortsprache. (N. t.)

situa ia dac , de exemplu, ar t spre un lucru pe care el nu 1-a mai v zut niciodat şi zic:ţ ă ă ă ă „Iat un banjoă ”. Se poate ca lui s -i vin ă ă în minte atunci cuvântul „ghitară” sau s nu-i vin ă ă în minte nici un cuvânt, ci imaginea unui instrument asem n tor, dup cum se poate s nu-iă ă ă ă vin ă în minte nimic. S presupunem c ă ă îi dau ordinul „acum alege un banjo dintre aceste lucruri”. Dac el alege ceea ce numim un ă „banjo”, am putea spune „el a dat cuvântului «banjo» interpretarea corectă”; dac alege un alt instrument, vom spune c ă ă „el a interpretat «banjo» ca însemnând «instrument cu coarde»„.

Spunem „a dat cuvântului «banjo» aceast ină terpretare sau acea interpretare” şi suntem înclina i s presupunem, al turi de actul alegţ ă ă erii, un act bine determinat de interpretare.

Problema noastr este analoag cu urm toaă ă ă rea: Dac dau cuiva ordinul: ă „adu-mi o floare roşie de pe pajiştea aceea”, atunci de unde ştie el ce fel de floare s aduc , deă ă vreme ce eu i-am dat doar un cuvânt?

R să punsul pe care l-am putea sugera mai întâi este c el a pornit s caute o floare roşie avândă ă o imagine de roşu în minte şi c o compar cu floă ă rile pentru a vedea care dintre ele are culoarea imaginii. Un asemenea mod de a c uta exist , dar nu e câtuşi de pu in esen ială ă ţ ţ ca imaginea folosit s fie una mintal . De fapt, procesul ar putea fi acesta: port cu mineă ă ă un tabel în care sunt corelate nume cu p trate colorate. Când aud ordinul ă „adu-mi...”, trec cu degetul pe tabel de la cuvântul „roşu” la un anumit p trat, iar apoi plec s caut o floare care areă ă aceeaşi culoare ca şi p tratul. Dar acesta nu e singurul fel de a c uta şi nu este nici celă ă obişnuit. Mergem, privim în jur, ne îndrept m spre o floare şi o culegem, f r a o comparaă ă ă cu ceva. Pentru a vedea c a ă îndeplini un ordin poate fi ceva de acest fel, s consider mă ă ordinul „închipuie- i o pat roşieţ ă ”. În acest caz, nu suntem tenta i s credem c ,ţ ă ă înainte de a îndeplini ordinul, ar fi trebuit s ne ă închipuim o pat roşie care s ne seră ă veasc dreptă mostr pentru pata roşie pe care ni s-a ordonat s ne-o ă ă închipuim.

Am putea acum întreba: interpret mă noi oare cuvintele înainte de a îndeplini ordinul? În unele cazuri vom g si c facem ceva ce ar putea fi conă ă siderat ca interpretare ce precede îndeplinirea or-dinului, în timp ce în altele nu.

Se pare c există ă anumite procese mintale bine determinate legate de func ionarea limbii şi cţ ă numai prin aceste procese poate func iona limba. M refer la procesele de a ţ ă în elegeţ ceva şi a avea în vedere ceva. Semnele limbajului nostru par moarte f r aceste proceseă ă mintale; şi ar putea s par c singura func ie a semnelor este de a geă ă ă ţ nera asemenea procese şi c acestea sunt de fapt lucrurile care ar trebui s ne intereseze. Astfel, dacă ă ă suntem întreba i care este rela ia dintre un nume şi lucrul pe care ţ ţ îl denumeşte, vom fi înclina i s r spundem c rela ia este una psihologic şi poate c atunci când spunemţ ă ă ă ţ ă ă acest lucru ne gândim în mod special la mecanismul asocierii. — Suntem tenta i sţ ă credem c func ionarea limbaă ţ jului are dou p r i: o parte anorganic , mânuireaă ă ţ ă semnelor, şi una organic , pe care am putea-o numi a ă în elege aceste semne, a le da unţ sens, a le interpreta, a gândi. Activit ile din urm par a avea loc ăţ ă într-un mediu cu totul aparte, mintea; iar mecanismul min ii, a c rei natur , se pare, n-o prea ţ ă ă în elegem, poate produceţ efecte pe care nu le-ar putea produce nici un mecanism material. Aşa, de exemplu, un gând (care este un astfel de proces mintal) poate s fie sau s nu fie ă ă în concordan cuţă realitatea; pot s m gândesc la un om care nu este de fa , pot s miă ă ţă ă -l reprezint, „să-l am în vedere” într-o remarc pe care o fac despre el, chiar dac este la mii de leghe dep rtareă ă ă sau este mort. „Ce mecanism ciudat”, ar putea spune cineva, „trebuie s fie mecanismul dorin ei,ă ţ dac pot dori ceva ce nu se va ă întâmpla niciodată”.

Exist o cale de a evita, m car par ial, aparen a ocult a proceselor gândirii, iară ă ţ ţ ă aceasta const ă în înlocuirea în aceste procese, a oric rui fel de actiă vitate a imagina iei prinţ observarea obiectelor reale. Astfel, poate p rea esen ial faptul c , cel pu in ă ţ ă ţ în anumite cazuri, când aud cuvântul „roşu” şi îl în eleg, ţ în fa a ochilor min ii mele ar trebui s se afle oţ ţ ă imagine de roşu. De ce îns , ă în loc de a-mi reprezenta o pat roşie, s nu privesc o buă ă -cat de hârtie roşie? Imaginea vizual va fi doar cu atât mai vie. S ne imagin m un omă ă ă ă care poart tot timpul ă în buzunar o foaie de hârtie pe care numele culorilor sunt corelate cu pete de culoare. Am putea spune c nu ar fi pl cut s por i cu tine un astfel de tabelă ă ă ţ cu eşantioane şi c mecanismul asocierii este ceea ce folosim totdeauna ă în locul lui. Dar acest lucru nu spune nimic; iar în multe cazuri nici m car nu este adev rat. Dac , bună ă ă ăoar , iă ţ

s-a comandat s pictezi o anume nuan de albastru, numit ă ţă ă „albastru de Prusia”, s-ar putea s fii nevoit s foloseşti un tabel care s te duc de la expresia ă ă ă ă „albastru de Prusia” la un eşantion al culorii care i-ar servi drept model.ţ

inând seama de scopurile noastre, am putea foarte bine sŢ ă înlocuim fiecare proces de a imagina cu un proces de a privi c tre un obiect sau cu procesul de a picta, a desenaă sau a modela; şi fiecare proces de a vorbi cu tine însu i cu cel de a vorbi cu voce tareţ sau de a scrie.

Frege ridiculiza concep ia formalist asupra matematicii spunând c formaliştiiţ ă ă confund ceea ce este lipsit de importan , semnul, cu ceea ce este important,ă ţă semnifica ia. Cu siguran , dorim s spunem c matematica nu se ocup de linii trase peţ ţă ă ă ă o bucat de hârtie. Ideea lui Frege ar putea fi exprimat astfel: dac propozi iileă ă ă ţ matematicii nu ar fi decât combina ii de linii, atunci ar fi luţ cruri moarte şi cu totul neinteresante, pe când, evident, ele au un fel de via proprie. Şi, bineţă în eles, acelaşiţ lucru s-ar putea spune despre orice propozi ie: ţ în absen a unui sens sau a gândului, oţ propozi ie ar fi ceva pe de-a ţ întregul lipsit de via şi banal. Şi, mai departe, pare clar cţă ă nici o ad ugare de semne anorganice nu poate da via propozi iei. Iar concluzia care seă ţă ţ trage din aceasta este c ceea ce trebuie ad ugat semnelor moarte, pentru a face dină ă ele o propozi ie vie, este ceva nematerial, cu propriet i diferite de tot ce este doar unţ ăţ semn.

Dar dac ar trebui s indic m ceva ce constiă ă ă tuie via a semnului, ar trebui s spunemţ ă c acest ă ceva este folosirea (use) lui.

Dac semnifica ia semnului (ă ţ în linii mari, ceea ce este important în leg tur cu semnul) este oă ă imagine care ia naştere în mintea noastr de câte ori vedem sau auzim semnul, atunciă s adopt m mai ă ă întâi metoda — pe care tocmai am descris-o — de a înlocui aceast imagineă mintal cu un obiect exterior pe care ă îl vedem, de exemplu, cu o imagine pictat sauă modelat . De ce, atunci, semnul scris plus aceast imagine pictat ar fi vii, dac semnulă ă ă ă scris, singur, ar fi lipsit de via ? De fapt, ţă îndat ce te gândeşti s ă ă înlocuieşti imaginea mintal cu, s zicem, una pictat , şi ă ă ă îndat ce, prin aceasta, imaginea ă îşi pierde caracterul ocult, ea înceteaz s mai par c d via propozi iei. (Ceea ce, de fapt, ă ă ă ă ă ţă ţ î iţ trebuia pentru scopurile tale era tocmai caracterul ocult al procesului mintal.)

Greşeala pe care suntem înclina i s o facem ar putea fi exprimat astfel: c ut mţ ă ă ă ă folosirea unui semn, dar o c ut m ca şi cum ar fi un obiect care ă ă co-există cu semnul. (Unul din motivele acestei greşeli este, din nou, acela c noi c ut m ă ă ă „un lucru care corespunde unui substantiv”.)

Semnul (propozi ia) ţ îşi primeşte semnifica ia de la sistemul de semne, de la limbajulţ c ruia ă îi apar ine. Adic : a ţ ă în elege o propozi ie ţ ţ înseamn a ă în elege un limbaj.ţ

Ca parte a sistemului de limbaj, s-ar putea spune, propozi ia are via . Dar suntemţ ţă tenta i s ne imagin m acel ceva care d via propozi iei ca pe un lucru dintr-o sferţ ă ă ă ţă ţ ă ocult care ă înso eşte proţ pozi ia. Dar orice ar fi acel ceva care ar ţ înso i-o n-ar fţ i pentru noi nimic altceva decât un alt semn.

La prima vedere se pare c ceea ce confer gână ă dirii caracterul ei aparte const ă în faptul c ea este un lan de st ri ale min ii şi se pare c ceea ce este ciudat şi greu deă ţ ă ţ ă în eles, ţ în leg tur cu gândirea, este lan ul de procese care se petrec ă ă ţ în mediul min ii,ţ procese posibile doar în acest mediu. Compara ia care ni se impune este aceea dintreţ mediul mintal şi protoplasma unei celule, a unei amoebe, s zicem. Observ m anumiteă ă ac iuni ale amoebei, cum ţ îşi ia hrana prin întinderea bra elor, cum se divide ţ în celule de acelaşi fel, care cresc şi se comport fiecare, ca şi cea originar . Spunem ă ă „ce natură ciudat trebuie s aib protoplasma pentru a se comporta aşaă ă ă ” şi poate spunem c niciă un mecanism fizic nu ar putea s se comporte astfel şi ca mecanismul amoebei trebuieă s fie de un gen cu totul aparte. ă În acelaşi fel, suntem tenta i s spunem ţ ă „mecanismul min ii trebuie s fie de un gen cu totul aparte pentru a fi capabil s fac ceea ce faceţ ă ă ă mintea”. Dar aici facem dou greşeli. C ci ceea ce ne-a izbită ă pe noi ca fiind straniu în leg tură ă cu gândurile şi gândirea nu a fost deloc faptul c acestea aveau efecte ciudate pe careă noi nu eram înc ă în stare s le explic m (ă ă în mod cauzal). Cu alte cuvinte, problema noastr nuă era o problem a ştiin elor naturii, ci un talmeş-balmeş resim it ca o problem .ă ţ ţ ă

S presupunem c am ă ă încerca s construim un model al min ii, ca rezultat ală ţ

investiga iilor psihoţ logice, model care, cum am spune noi, ar explica activitatea min ii.ţ Acest model ar fi parte component a unei teorii psihologice, la fel cum un modelă mecanic al eterului poate fi parte a unei teorii a electricit ii. (Printre altele, unăţ asemenea model este totdeauna parte a simbolismului unei teorii. Avantajul s u ar putea fiă c el poate fi ă în eles dintr-o privire şi poate fi inut minte cu uşurin . S-a spus c , ţ ţ ţă ă într-un anume sens, un model „îmbracă” teoria pur ; c teoriaă ă goală const din propozi ii sau ecua ii.ă ţ ţ Mai târziu, acest lucru trebuie examinat mai îndeaproape.)

Am putea descoperi c un asemenea model al min ii ar trebui s fie foarte complicată ţ ă şi încâlcit pentru a explica activit ile mintale care au fost observate; şi pe acest temeiăţ am putea numi mintea un gen aparte de mediu. Dar acest aspect al min ii nu neţ intereseaz . Problemele pe care ni le poate pune sunt probleme psihologice, iar metodaă solu ion rii lor este cea a ştiin elor naturii.ţ ă ţ

Dac nu leg turile cauzale sunt cele care ne preocup , atunci activit ile min ii stauă ă ă ăţ ţ deschise în fa a noastr . Şi cţ ă ând problema naturii gândirii ne pune în încurc tur , atunciă ă încurc tura pe care o interpret m ă ă în mod greşit ca fiind referitoare la natura unui mediu este de fapt o încurc tur cauzat de o folosire a limbajului nostru care ină ă ă duce în eroare. Acest gen de greşeal reapare iar şi iar ă în filozofie, de exemplu, atunci când suntem puşi în încurc tur cu privire la natura timpului, atunci când timpul ni se pare ună ă lucru ciudat. Sim-im o tenta ie cât se poate de puternic s credem c aici exist lucruri ascunse, ceva laţ ţ ă ă ă ă

care ne putem uita din afar , dar ă în care nu putem privi. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Ceea ce vrem s afl m nu sunt fapte noi cu privire la timp. Toate faptele care neă ă intereseaz stau deschise ă în fa a noastr , ţ ă îns folosireă a substantivului „timp” este cea care ne induce în eroare. Dac examin m gramatica acestui cuvânt, ni se va p rea c nu este maiă ă ă ă pu in uimitor c omul a conceput o divinitate a timpului decât ar fi fost s conceap oţ ă ă ă divinitate a nega iei sau a disjunc ieiţ ţ .

A vorbi despre gândire ca „activitate mintală” induce, aşadar, în eroare. Am putea spune că gândirea este în esen activitatea de a opera cu semne. Aceast activitate esteţă ă executat cu mâna, atunci când gândim scriind; cu gura şi laringele, atunci când gândimă vorbind; iar dac gândim reprezentându-ne semne sau imagini, nu pot s v indic nimică ă ă drept agent al gândirii. Aşadar, dac spui atunci c ă ă în asemenea cazuri mintea e cea care gândeşte, î i voi atrage doar aten ia asupra fapţ ţ tului c foloseşti o metafor , c aiciă ă ă mintea este agent într-un alt sens decât acela în care mâna poate fi considerat drept agent ă în cazul scrierii.

Dac vorbim iar şi despre locul ă ă în care se afl gândirea, avem dreptul s spunem că ă ă acest loc este hârtia pe care scriem sau gura care vorbeşte. Iar dac vorbim de cap sauă creier ca loc al gândirii, aceasta înseamn c folosim expresia ă ă „locul gândirii” într-un alt sens. S examin m care sunt motivele pentru a numi capul ă ă „loc al gândirii”. Nu este inten ia noastr de a critica aceast form de exprimare sau de a ar ta c ea nu esteţ ă ă ă ă ă potrivit . Ce trebuie s facem este: s ă ă ă în elegem felul ţ în care func ioneaz ea, gramaticaţ ă ei, adic s ă ă în eţ legem ce rela ie are aceast gramatic cu gramaţ ă ă tica expresiei „gândim cu gura” sau „gândim cu un creion pe o foaie de hârtie”.

Poate c motivul principal pentru care avem o ă înclina ie atât de puternic s vorbimţ ă ă despre cap drept locul gândurilor noastre este acesta: existen a cuvintelor ţ „gândire” şi „gând” al turi de cuvinte care desemneaz activit i (corporale), ca scrierea, vorbireaă ă ăţ etc., ne face s c ut m o actiă ă ă vitate, diferit de acestea dar analoag lor, careă ă corespunde cuvântului „gândire”. Când cuvintele din limbajul nostru obişnuit au gramatici prima facie analoage, suntem înclina i s ţ ă încerc m s le interpret m ă ă ă în mod analog; adic ,ă încerc m s facem ca analogia s mearg pân la cap t. Spunem ă ă ă ă ă ă „Gândul nu e totuna cu propozi ia; c ci o propozi ie englez şi una francez , care sunt complet diferite, potţ ă ţ ă ă exprima acelaşi gând”. Şi acum, întrucât propozi iile se aflţ ă undeva, c ut m un loc şiă ă pentru gând. (Este ca şi cum am c uta locul regelui la care se refer regulile şahului,ă ă spre deosebire de locurile diferitelor buc i de lemn, regii din diferitele cutii cu piese deăţ şah.) —

Spunem „cu siguran c gândul esteţă ă ceva şi nu nimic”; şi tot ce se poate r spunde laă asta este c termenul ă „gând” are folosirea sa, care este de un gen cu totul diferit de folosirea cuvântului „propozi ieţ ”.

Acum, înseamn oare aceasta c n-are nici un sens a vorbi dă ă espre locul în care se află gândul? Cu siguran c nu. Aceast expresie are sens dac ţă ă ă ă îi d m noi sens. Dacă ă spunem acum „gândul se afl ă în capetele noastre”, care este sensul acestei propozi ii,ţ în eleas ţ ă în mod literal? Presupun c este acela c anumite ă ă procese fiziologice corespund în aşa fel gândurilor noastre încât, dac am cunoaşte coresponden a, am putea aflaă ţ gândurile prin observarea acestor procese. Dar în ce sens se poate spune c proceseleă fiziologice corespund gândurilor şi în ce sens se poate spune c afl m gândurile prină ă observarea creierului?

Presupun c noi ne imagin m c aceast coresă ă ă ă ponden a fost probat experimental.ţă ă S ne imaă gin m ă în linii mari un asemenea experiment. El const ă în observarea creierului în timp ce subiectul gândeşte. Iar acum am putea crede c motivul pentru care explica iaă ţ mea va da greş este, bineîn eles, acela c cel ce experimenteaz afl gânţ ă ă ă durile subiectului numai indirect, prin aceea c ă îi sunt spuse, subiectul exprimându-le într-un fel sau altul. Voi înl tură a îns aceast dificultate, presupunând c subiectul este totodat şi cel ceă ă ă ă experimenteaz , cela care-şi priveşte propriul creă ier, cu ajutorul unei oglinzi, s zicem.ă (Caracterul simplist al acestei descrieri nu reduce defel for a argumentului.)ţ

Şi acum, v ă întreb dac subiectul care experiă menteaz observ un lucru sau două ă ă lucruri? (S nu spune i c el observ un lucru atât din exterior cât şi din interior; c ciă ţ ă ă ă aceasta nu înl tur dificulă ă tatea. Vom vorbi mai încolo despre interior şi exterior.) Subiectul care experimenteaz observ o corela ie a dou fenomene. Pe unul din ele ă ă ţ ă îl numeşte, eventual, gând. Acesta poate consta dintr-un şir de imagini, senza ii organice,ţ sau, pe de alt parte, dintr-un şir de experien e vizuale, tacă ţ tile şi musculare diferite pe care le are atunci când scrie sau rosteşte o propozi ie. — Cealalt experien este aceeaţ ă ţă de a vedea creierul s u luă crând. Ambele fenomene ar putea fi numite, f r a greşiă ă „expresii ale gândului”; şi, pentru a preveni confuziile, întrebarea „unde este gândul însuşi?” ar fi mai bine s fie respins ca lipsit de sens. Dac totuşi folosim expresia ă ă ă ă „gândul are loc în cap”, am dat în eles acestei expresii descriind experien a care ar justificaţ ţ ipoteza că gândurile au loc în capetele noastre, descriind experien a pe care dorim s-o numim ţ „a observa gânduri în creierul nostru”.

Uit m cu uşurin c termenul ă ţă ă „loc” este folosit în multe sensuri diferite şi c exist multeă ă genuri diferite de enun uri cu privire la un lucru pe care, ţ în fiecare caz, le-am numi, potrivit unei folosiri r spândite, specific ri ale locului unui lucru. Astfel, s-a spus c locul spa iuluiă ă ă ţ vizual este în capul nostru; şi cred c am fost tenta i s spunem acest lucru datorit , ă ţ ă ă în parte, unei neîn elegeri gramaticale.ţ

Pot spune: „în câmpul meu vizual v d imagiă nea copacului la dreapta imaginii turnului” sau „v d imaginea copacului ă în mijlocul câmpului vizual”. Iar acum suntem înclina i s ţ ă întreb mă „şi câmpul vizual unde-l vezi?” Dac acest ă „unde” este în eles ca ţ întrebare privitoare la loc, în sen-sul în care am specificat locul imaginii copacului, v-aş atrage aten ia asupra faptului cţ ă înc nu a i conferit nici un sens acestei ă ţ întreb ri; adic , a i ă ă ţ înaintat pe baza unei analogii gramaticale, f r s fi elaborat analogia ă ă ă în am nun ime.ă ţ

Spunând c ideea localiz rii câmpului nostru vizual ă ă în creierul nostru s-a n scut dintr-oă neîn eţ legere gramatical , n-am vrut s spun c n-am putea da un sens unei asemeneaă ă ă specific ri a loă cului. Am putea, bun oar , imagina cu uşurin o experien pe care ară ă ţă ţă trebui s-o descriem printr-un asemenea enun . S ne ţ ă închipuim c am privi un grup deă lucruri din aceast camer şi c , ă ă ă în timp ce privim, ni s-ar introduce o sond ă în creier şi s-ar constata c , dac vârful sondei ar atinge un anume punct din creierul nostru, atunciă ă prin aceasta o anumit parte mic din câmpul nostru vizual ar fi eliminat . Am puteaă ă ă astfel corela puncte din creier cu puncte ale imaginii vizuale, iar aceasta ne-ar putea face s spunem c ă ă acel câmp vizual era situat în cutare şi cutare loc din creierul nostru. Şi acum, dac am ă întreba „Unde vezi tu imaginea acestei c r i?ă ţ ”, r spunsul ar putea fi (caă mai sus) „La dreapta acelui creion”, sau „în partea stâng a câmpului meu vizuală ”, sau, de asemenea, „La opt centimetri în spatele ochiului meu stâng”.

Dar dac cineva ar spune ă „Pot s v asigur c simt imaginea vizual la cinci centimetriă ă ă ă în spatele r d cinii nasului meuă ă ”, ce ar trebui s -i r spună ă dem? Ar trebui s zicem c elă ă nu spune adev rul sau c nu poate exista o asemenea senza ie? Şi dac el ne ă ă ţ ă întreabă

atunci „Cunoaşte i toate senzaţ iile care exist ? De unde şti i c nu exist o aseţ ă ţ ă ă menea senza ie?ţ ”

Ce se întâmpl dac solomonarul ne spune c , atunci când ine bagheta,ă ă ă ţ simte c apa eă la doi metri sub p mânt? Sau că ă simte c un amestec de cupru şi aur se afl la doi metriă ă sub p mânt? S presupunem c la ă ă ă îndoielile noastre, el r să punde: „Voi pute i aprecia oţ lungime atunci când o vede i. De ce n-aş avea eu un alt mod de a o aprecia?ţ ”

Dacă în elegem ideea unei asemenea apreţ cieri, ne vom clarifica asupra naturii îndoielilor noastre în ceea ce priveşte afirma iile solomonaţ rului, şi ale omului care spunea că simte imaginea vizual ă în spatele r d cinii nasului.ă ă

Avem, pe de o parte enun ul ţ „acest creion are lungimea de paisprezece centimetri”, iar, pe de alt parte, ă „simt c acest creion are lungimea de paiă sprezece centimetri” şi trebuie s neă clarific m asupra rela iei dintre gramatica primului enun şi gramatica celui de-al doilea.ă ţ ţ La enunţul „Simt în mâna mea c apa este la un metru sub p mântă ă ”, am dori să r spundem: ă „Nu ştiu ce înseamnă asta”. Dar solomonarul ar spune: „Cu siguran c ştii ceţă ă înseamn asta. Ştii ce ă înseamn «un metru sub p mânt» şi ştii ce ă ă înseamn «simt»!ă ” La aceasta eu i-aş r spunde: ştiu ce ă înseamn un cuvântă în anumite contexte. Astfel, eu în elegţ expresia „un metru sub p mântă ”, s zicem, ă în situa iile ţ „M suă r toarea a ar tat c apaă ă ă curge la un metru sub pământ”. „Dac s p m pân la adâncimea de un metru vom da deă ă ă ă apă”, „Adâncimea apei este, măsurând din ochi, de un metru”. Dar folosirea expresiei „o senza ie ţ în mâini c apa este la un metru sub p mântă ă ” trebuie înc s mi se explice.ă ă

L-am putea întreba pe solomonar „cum ai înv at ăţ în elesul expresiei «un metru»? Presupunem cţ ă l-ai înv at prin aceea c i s-au ar tat asemeăţ ă ţ ă nea lungimi, c le-ai m surat şi altele de acestă ă fel. Ai fost oare, de asemenea, înv at s vorbeşti şi despre o senza ie c apa este la un metruăţ ă ţ ă sub pământ, o senza ie, s zicem, ţ ă în mâinile tale? C ci dac nu, ce anume te-a f cut să ă ă ă legi expresia «un metru» de o senza ie ţ în mâna ta?” S presupunem c am apreciată ă lungimile din ochi, dar c nu am m surat niciodat cu palma vreo lungime. Cum amă ă ă putea aprecia o lungime în centimetri m suă rând-o cu palma? Cu alte cuvinte, cum am interpreta experien a m sur rii cu palma ţ ă ă în centimetri? Întrebarea este: ce leg tur există ă ă între o senza ie tactil , s zicem, şi experien a m sur rii unui lucru cu ajutorul unui bţ ă ă ţ ă ă ăţ de un metru? Aceast legă ătur ne va ar ta ce ă ă înseamn ă „a sim i c un lucru areţ ă lungimea de cincisprezece centimetri”. S preă supunem c solomonarul ar spune ă „Nu am înv at niciodat s pun ăţ ă ă în leg tur adâncimea la care se afl apa sub p mânt cuă ă ă ă senza ii din mâna mea, dar când am o anumit senza ie de ţ ă ţ încordare în mâinile mele, atunci cuvintele «un metru» îmi vin în minte”. Noi am r spunde ă „Iat o cât se poate de bun explica ieă ă ţ a ceea ce în elegi tu prin «a sim i c adâncimea este de un metru», iar enun ul c sim iţ ţ ă ţ ă ţ acest lucru nu va avea o semnifica ia nici mai mare, nici mai mic decât i-a dat-oţ ă explica ia ta. Iar dac experien a arat c adâncimea real a apei corespunde totdeaunaţ ă ţ ă ă ă cu cuvintele «n metri» care î i vin ţ în minte, atunci ceea ce sim i va fi foarte util pentruţ determinarea adâncimii apei”.

— Tu vezi îns c semnifica ia cuvintelor ă ă ţ „Simt c apa este la n metri sub p mântă ă ” trebuia s fie explicat ; ea nu era cunoscut atunci când era cuă ă ă noscut ă în sensul obişnuit (adic ă în contextele obişnuite) semnifica ia cuvintelor ţ „n metri”. — Noi nu zicem c omul care ne spune c simte imaă ă ginea vizual la cinci centimetri ă în spatele r d ciă ă nii nasului sau minte sau vorbeşte aiurea. Spunem îns c nu ă ă în elegem sensul uneiţ asemenea expresii. Ea combin cuvinte bine cunoscute, dar le combin ă ă într-un mod pe care noi înc nuă -l în eleţ gem. Gramatica acestei expresii r mâne s ne fie explicat .ă ă ă

Importan a examin rii r spunsului dat de soloţ ă ă monar st ă în faptul c adesea credemă c am dat ă în eles unui enun P dac afirm m doar ţ ţ ă ă „Simt (sau cred) c P e adev rată ă ”. (Vom vorbi cu alt prilej2de afirma ia profesorului Hardy c teorema lui Goldbach este o judecatţ ă ă [proposition] deoarece el poate crede c ea este adev rat .) Am spus deja c prin simplaă ă ă ă explicare a semnifica iei cuvintelor ţ „un metru” în modul obişnuit noi nu am explicat încă sensul expresiei „a sim i c apa e la un metruţ ă ” etc. Acum, noi n-am fi sim it acesteţ dificult i dac solomonarul ar fi spus căţ ă ă înv aseăţ s apreă cieze adâncimea la care este apa s pând dup ea, s zicem, ori de câte ori avea acea senza ie anume şi legând astfelă ă ă ţ

2 Aceast promisiune nu a fost inut . (Not la edi ia engleza)ă ţ ă ă ţ

asemenea senza ii cuţ m sur tori ă ă ale adâncimii. Trebuie acum s examin m rela iaă ă ţ dintre procesul a înv a s aprecieziăţ ă şi actul aprecierii. Importan a acestei examin riţ ă const ă în aceea c ea se aplic rela iei dintre ă ă ţ înv area semnificaăţ iei unui cuvânt şiţ folosirea lui. Sau, mai general, const ă în aceea c ea arat diferitele rela ii posiă ă ţ bile dintre o regul dat şi aplicarea ei.ă ă

S lu m ă ă în considerare procesul aprecierii unei lungimi din ochi: este cum nu se poate mai important c ne d m seama c exist foarte multe proă ă ă ă cese diferite pe care le numim „a aprecia din ochi”.

Considera i aceste cazuri:ţ1)Cineva întreab : ă „Cum ai apreciat în l iă ţmea acestei cl diri?ă ”R spund: ă „Are patru etaje; presupun c fieă care etaj are circa cinci metri în l ime;ă ţ

în l imea trebuie deci s fie de aproximativ dou zeci de metriă ţ ă ă ”.2)În alt caz: „Ştiu cu aproxima ie cum arat un metru de la aceast distan ; trebuie deciţ ă ă ţă s aib o lungime de vreo patru metriă ă ”.3)Sau iar şi: ă „Îmi pot închipui un om înalt ajungând pân aproape de aceast ă ă în l ime; treă ţ -buie deci s fie la vreo doi metri deasupra p mână ă tului”.4)Sau: „Nu ştiu; pare a fi cam de un metru”.E probabil ca acest din urm caz s ne ă ă încurce.Dac ă întreb m ă „ce s-a întâmplat atunci când omul a apreciat lungimea?”, atunci r spunsul corectă

ar putea fi: „el a privit lucrul şi a spus «pare a fi cam de un metru»„. Asta poate fi tot ce s-a întâmplat.Am spus mai înainte c n-ar fi trebuit s fim deruta i de r spunsul solomonarului, dac elă ă ţ ă ă

ne-ar fi spus că a înv atăţ cum s aprecieze adână cimea. A înv a s apreciezi este ceva ceăţ ă poate fi v zut, ă în linii mari, ca aflându-se în dou rela ii diferite cu actul aprecierii; fie dreptă ţ cauz a fenoă menului aprecierii, fie ca furnizându-ne o regul (o tabel , o diagram sauă ă ă aşa ceva) pe care s o folosim când apreciem.ă

S presupunem c ă ă înv pe cineva folosirea cuvântului ăţ „galben” ar tându-i ă în mod repetat o pat galben şi pronun ând cuvântul. Cu alt ocazie ă ă ţ ă îl fac s aplice ceea ce aă înv at, dându-i ordinul ăţ „alege o minge galben din acest sacă ”. Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci când el mi-a ascultat ordinul? Spun „poate c nimic altceva decât asta: mi-a auzit cuvintele şi aă scos o minge galben din sacă ”. Am putea fi îns ă înclina i s credem c nu se putea ca astaţ ă ă s fi fost tot; iară genul de lucruri pe care le-am sugera este c , atunci când ă a în elesţ ordinul, el şi-a reprezentat ceva galben şi apoi a ales o minge conform cu imaginea res-pectiv . Pentru a vedea ă îns c acest lucru nu este ă ă necesar s ne amintim c aş fi putută ă s -i dau oră dinul „Reprezint - i o pat galbenă ţ ă ă”. Am mai fi oare în continuare înclina i sţ ă presupunem c el ă îşi reprezint mai ă întâi o pat galben , ă ă în momentul în care îmi în elegeţ ordinul, şi apoi îşi reprezint o pat galben care s concorde cu prima? (Iar acum nuă ă ă ă spun c aşa ceva nu este posibil. Numai c prezentarea lucrurilor ă ă în acest fel arat de ă în-dat c nu e nevoie s se ă ă ă întâmple aşa. Aceasta, în treac t fie zis, ilustreaz metodaă ă filozofiei.)

Dac cineva ne ă înva semnifica ia cuvântului ţă ţ „galben” dându-ne o defini ie ostensivţ ă de un fel oarecare (o regul a folosirii cuvântului), aceast ă ă înv are poate fi privit ăţ ă în dou feluri diferite.ă

A. Înv area este instruc ie. Instruc ia ne face s asociem o imagine galben , lucruriăţ ţ ţ ă ă de culoare galben , cu cuvântul ă „galben”. Astfel, atunci când am dat ordinul „alege o minge galben din acest sacă ”, cuvântul „galben” s-ar fi putut s aduc ă ă în minte o imagine de galben ori o senza ie de recuţ noaştere în momentul în care privirea persoanei c dea peă mingea galben . S-ar putea spune c ă ă înv area prin instruc ie a construit ăţ ţ în acest caz un mecanism psihic. Totuşi aceasta n-ar fi decât o ipotez sau altfel o metafor . Am puteaă ă compara înv area cu instalarea unei leg turi electrice ăţ ă între un întrerup tor şi un bec. Ceeaă ce corespunde unei leg turi greşite sau uneia ă întrerupte ar fi atunci ceea ce numim uitarea explica iei sau a semnifiţ ca iei cuvântului. (Va trebui s vorbim mai târziu despreţ ă semnifica ia lui ţ „a uita semnifica ia unui cuvântţ ”.)3

Atâta vreme cât înv area creeaz asocierea, senza ia de recunoaştere etc., etc., ea esteăţ ă ţ cauza fenomenelor de în elegere, de ţ îndeplinire a ordinelor etc.; şi este o ipotez c procesulă ă

3 Wittgenstein nu face nic ieri acest lucru. (Not la edi ia englez )ă ă ţ ă

de învă are ar fi necesar pentru a produce aceste efecte, ţ în acest sens ne putem închipui că toate procesele în elegerţ ii, îndeplinirii ordinelor etc. ar fi avut loc f r ca cel ă ă în cauz s fiă ă înv at vreodat limba. (Tocmai acum, acest lucru pare extrem de paradoxal.)ăţ ă

B. Înv area ar fi putut s ne furnizeze o reăţ ă gul care s fi fost ea ă ă îns şi con inut ă ţ ă în procesele de în elegere, executare a ordinelor etc.; ţ „con iţ nută” însemnând, în orice caz, că expresia acestei reguli face parte din aceste procese.

Trebuie s distingem ă între ceea ce s-ar putea numi „proces care este în acord cu o regulă” şi „pro-ces care con ine o regulţ ă” (în sensul de mai sus).

S lu m un exemplu. Cineva m ă ă ă înva s ridic la p trat numerele cardinale; el scrieţă ă ă şirul

1 2 3 4 ,şi-mi cere c le ridic la p trat. (Voi ă ă înlocui în acest caz din nou toate procesele ce au loc „în minte”

cu procese de calcul pe hârtie.) S presupunem c , sub primul rând, eu scriu apoi:ă ă1 4 9 16.

Ceea ce am scris este în acord cu regula general a ridic rii la p trat; dar, ă ă ă în mod evident, este, de asemenea, în acord şi cu nenum rate alte reă guli; iar dintre acestea, ea nu este mai mult în acord cu una decât cu alta. În sensul în care am vorbit mai înainte despre o regul con inut ă ţ ă într-un proces, nici o regul nu a fost con inut ă ţ ă în acesta. S presupunem c , pentru a ob ine rezulă ă ţ tatele mele, am calculat 1 x 1 , 2 x 2 , 3 x 3 , 4 x 4 (adic , ă în cest caz, am scris calculele pe hârtie); şi aceasta ar fi, din nou, în acord cu nenum rate reguli. S presupunem, pe de altă ă ă parte, c pentru a ob ine rezultatele mele am scris pe hârtie ceea ce s-ar putea numiă ţ „regula ridic rii la p trată ă ”, în form algebric , s zicem. ă ă ă În acest caz regula a fost con inut ţ ă într-un fel în care nu a fost nici o alt regul .ă ă

Vom spune c regula esteă con inutţ ă în în eleţ gere, în executarea unui ordin etc., dac ,ă aşa cum aş dori s exprim lucrurile, simbolul regulii face parte din calcul. (Cum nu neă intereseaz unde au loc procesele de gândire, calcul, putem, pentru scopurile noastre,ă s ne ă închipuim c aceste cală cule au fost f cute ă în întregime pe hârtie. Diferen a intern-ţextern nu ne preocup .)ă

Un exemplu caracteristic pentru cazul B ar fi cel în care înv area ne-a furnizat un tabel pe care ăţ îl folosim efectiv în în elegere, ţ îndeplinirea ordinelor etc. Dac suntem ă înv a i s juc m şah,ăţ ţ ă ă e posibil ca cineva s ne ă înve e reguli. Dac apoi juc m şah, nu e neap rat necesar caţ ă ă ă aceste reguli s fie con inute ă ţ în actul de a juca. Dar ele pot fi. S ne ă închipuim, de exemplu, c regulile au fost exprimate ă în forma unui tabel; pe o coloan sunt desenateă formele pieselor, iar pe o coloan paraă lel g sim diagrame ce arat ă ă ă „libertatea” (mutările admise ale) pieselor. S presupunem acum c felul ă ă în care juc m con ine realizarea unoră ţ treceri de la forma piesei la mut rile posibile — treceri care se fac mişcând degetul de-aă lungul tabelului — şi apoi efectuarea uneia din aceste mut ri.ă

Înv area ca istorie ipotetic a ac iunilor pe care le realiz m (ăţ ă ţ ă în elegere, ţ îndeplinire a unui ordin, apreciere a unei lungimi etc.) iese în afara considera iilor noastre. Regula pe care amţ înv at-o de la cineva şi care este apoi aplicat ne intereăţ ă seaz doar ă în m sura ă în care este con inut ţ ă în ac iune. O regul , ţ ă în m sura ă în care ne intereseaz pe noi, nuă ac ioneaz la distan .ţ ă ţă

S presupunem c am ar tat spre o bucat de hârtie şi am spus cuiva: „ă ă ă ă numesc culoarea aceasta «roşu»”. Dup aceea ă îi dau ordinul: „acum picteaz -mi o pat roşieă ă ”. Apoi îl întreb: „de ce, executându-mi ordinul, ai pictat tocmai aceast culoare?ă ” R spunsul lui ară putea fi atunci: „Aceast culoare (spune el, ar tând mostra pe care i-am dat-o) a fostă ă numit «roşu»; iar pata pe care am pictat-o are, dup cum vezi, culoarea mostreiă ă ”. El mi-a dat acum un temei pentru executarea ordinului în felul în care mi-a cerut-o. A da un temei pentru ceea ce ai f cut sau ai spus ă înseamn a ar ta oă ă cale care conduce la aceast ac iune. ă ţ În unele cazuri, aceasta înseamn a spune pe ce cale ai mers tu ă însu i; ţ în altele, înseamn aă descrie o cale care conduce acolo şi este în acord cu anumite reguli acceptate. Astfel, atunci când ar fi întrebat ă „de ce mi-ai executat ordinul pictând tocmai aceast culoare?ă ”, persoana respectiv ar fi putut descrie calea pe care a urmat-o pentru a ajunge tocmai la această ă nuan de culoare. Aşa ar fi fost dac , la auzul cuvântului ţă ă „roşu”, ea ar fi luat mostra pe care i-o d duseă m, cu eticheta „roşu”, şi ar fi copiat acea mostr ă în timp ce picta pata. Pe de

alt parte, ea ar fi putut s-o picteze ă „automat” sau dup o imagine din memorie, dar,ă atunci când i s-ar fi cerut s indice temeiul, ar fi putut totuşi s arate spre mostr şi să ă ă ă spun c ea se potriveşte cu pata pe care a pictat-o. ă ă În acest din urm caz, temeiulă indicat ar fi fost de al doilea fel, adic o justifiă care post hoc.

Acum, dac credem c n-ar putea exista ă ă în eleţ gere sau executare a unui ordin f r oă ă înv are prealabil , atunci consider m c ăţ ă ă ă înv area este ceva care furnizeaz unăţ ă temei pentru a face ceea ce facem; ea ofer calea pe care mergem. Acum, exist ideea c ,ă ă ă dac un ordin este ă în eles şi ţ îndeplinit, trebuie s existe un temei pentru aă -l îndeplini aşa cum o facem; şi, de fapt, un lan de temeiuri care merg ţ înapoi la infinit. Este ca şi cum cineva ar zice: „Oriunde te afli, trebuie s fi ajuns acolo dintr-un alt loc, iar ă în acest loc trebuie s fi venit din altul, şi aşa mai departeă ad infinitum”. (Pe de alt parte, dac ai fi spusă ă „oriunde te afli, ai fi putut ajunge acolo din alt loc aflat la zece metri distan ; iar ţă în acel alt loc dintr-un al treilea, aflat şi el la zece metri distan şi aşa mai departe ţă ad infinitum”, atunci ai fi subliniat posibilitatea infinit de a face un pas. Prin urmare, ideea unui lan infinită ţ de temeiuri apare dintr-o confuzie asem n toare cu aceasta: c o linie de o anumit lună ă ă ă -gime se compune dintr-un num r infinit de p r i, deoarece ea este divizibil ă ă ţ ă în mod indefinit, adic , deoarece posibilitatea de a o divide nu are cap t.)ă ă

Pe de alt parte, dac ă ă în elegi c lan ul de temeţ ă ţ iuri reale are un început, nu vei mai fi revoltat de ideea unui caz în care nu există nici un temei pentru felul în care execu i un ordin. ţ Îns , ă în acest punct, apare o alt confuzie, aceea dintre temei şi cauz . Ceea ce te conduce laă ă aceast confuzie este folosirea ambigu a expresiei ă ă „de ce”. Astfel, atunci când lan ul deţ temeiuri a ajuns la cap t şi totuşi ă întrebarea „de ce?” se pune înc , eşti ă înclinat s indici oă cauz ă în locul unui temei. Dac , bun oar , la ă ă ă întrebarea „de ce ai pictat tocmai aşa această culoare când i-am spus s pictezi o pat roşie?ţ ă ă ” dai r spunsul: ă „Mi s-a ar tat o mostră ă din aceast culoare şi totodat s-a rostit cuvântul «roşu»; iar, ca urmare, când aud acumă ă cuvântul «roşu», aceast culoare ă îmi vine totdeauna în minte”, atunci ceea ce ai indicat este o cauz a ac iunii tale, şi nu un temei.ă ţ

Judecata c ac iunea ta are cutare şi cutare cauz este o ipotez . Ipoteza esteă ţ ă ă bine întemeiat dac am avut un num r de experien e care, ă ă ă ţ în linii mari vorbind, concord ă în a indica faptul c ac iunea ta este rezultatul constant al anumitor condi ii pe care leă ţ ţ numim atunci cauzele ac iunii. Pentru a cunoaşte temeiul pe careţ -l aveai pentru a face un anumit enun , pentru a ac iona ţ ţ într-un fel anume etc., nu este necesar un num r deă experien e care concord , iar enun area temeiului pe care l-ai avut nu este o ipotez .ţ ă ţ ă Deosebirea dintre gramatica cuvântului „temei” şi cea a cuvântului „cauză” este foarte asem n toare cu deosebirea dintre gramatica cuvântului ă ă „motiv” şi cea a cuvântului „cauză”. Despre cauz se poate spune c nu poate fiă ă cunoscut ,ă ci c despre ea putemă face doar conjecturi. Pe de alt parte se spune adesea: ă „Cu siguran c trebuie s ştiu de ceţă ă ă am f cut-oă ”, atunci când se vorbeşte despre motiv. Dac spun: ă „putem numai presupune cauza dar motivul îl cunoaştem”, acest enun se va dovedi mai târziu a fi unul gramatical. Acelţ „putem” se refer la o posibilitateă logic .ă

Dubla folosire a expresiei „de ce”, în întreb ri privitoare la cauz şi ă ă în întreb ri privitoare laă motiv, împreun cu ideea c putem cunoaşte, nu doar presupune, motivele noastre, dă ă ă naştere confuziei dup care un motiv este o cauz de care suntem nemijlocit conştien i,ă ă ţ o cauz ă „v zut din untruă ă ă ” sau o cauz tr it . A da un temei este asem n tor cu a daă ă ă ă ă calculul prin care ai ajuns la un anumit rezultat.

S ne ă întoarcem la afirma ia c gândirea const ţ ă ă în esen ţă în operarea cu semne. Ceea ce am vrut eu s zic este c e derutant s spunem c ă ă ă ă „gândirea este o activitate mintală”. Întrebarea „ce fel de activitate este gândirea” e analoag cu aceasta: ă „Unde are loc gândirea?” Putem r spunde: pe hârtie, ă în cap, în minte. Nici una dintre aceste indic ri aleă locului nu ne d locul gândirii. Folosirea tuturor acestor specific ri este corect , dar nuă ă ă trebuie s ne l s m induşi ă ă ă în eroare de asem narea formei lor lingvistice şi s ne facemă ă o concep ie greşit despre gramatica lor. Ca, de exemplu, atunci câţ ă nd spunem: „Cu siguran c loculţă ă real al gândului este în capul nostru”. Acelaşi lucru se aplic la ă în elegereaţ gândirii ca o activitate. Este corect s spunem c gândirea este o activiă ă tate a mâinii care scrie, a laringelui, a capului şi a min ii, atâta ţ vreme cât în elegem gramatica acesţ tor

enun uri. Şi este, mai departe, extrem de imţ portant s ne d m seama cum, ă ă în elegândţ greşit gramatica expresiilor noastre, ajungem s credem despre un anumit enun dintreă ţ acestea c ne-ar da sediulă real al activit iiăţ de gândire.

Exist o obiec ie ă ţ împotriva afirma iei c gânţ ă direa este ceva de felul unei activit i aăţ mâinii. Gândirea, am dori s spunem, este parte a ă „experien ei noastre privateţ ”. Ea nu este material , ci este un eveniment ă în conştiin a privat . Aceast obiec ie esteţ ă ă ţ exprimat ă în întrebarea: „Ar putea oare o maşin s gândeasc ?ă ă ă ” Voi vorbi despre asta mai târziu, iar acum n-am s fac decât s v trimit la o ă ă ă întrebare analoag : ă „Poate o maşină s aib dureri de din i?ă ă ţ ” Ve i fi cu siguran ţ ţă înclina i s zice i: ţ ă ţ „O maşin nu poate aveaă dureri de din iţ ”. Tot ce am s fac acum va fi s v atrag atenă ă ă ia asupra folosirii pe careţ a i dat-o cuvântului ţ „poate” şi v ă întreb: „A i vrut s zice i c ţ ă ţ ă întreaga noastr experienă ţă trecut a ar tat c niciodat o maşin nu a avut dureri de din i?ă ă ă ă ă ţ ” Imposibilitatea de care vorbi i este una logic . ţ ă Întrebarea este: Care este rela ia dintre gândire (sau durere deţ din i) şi subiectul care gândeşte, care are dureri de din i etc.? N-o s mai spun nimicţ ţ ă despre asta acum.

Dac spunem c gândirea ă ă înseamn , ă în esen , operare cu semne, prima ţă întrebare pe care a i putea-o pune este: ţ „Ce sunt semnele?” — În loc de a da orice fel de r spuns generală la aceast ă întrebare, am s v propun s privim mai ă ă ă îndeaproape cazurile particulare pe care le-am numi „operare cu semne”. S privim un exemplu simplu de operare cu cuvinte. Dau cuivaă ordinul: „adu-mi şase mere de la pr v lieă ă ”, şi voi descrie un fel de a urma un asemenea ordin: Cuvintele „şase mere” sunt scrise pe o bucat de hârtie, hâă rtia este înmânată vânz torului, vânz torul compar cuvântul ă ă ă „m ră ” cu etichete de pe diferitele rafturi. El constat c acesta corespunde cu una dintre etichete, num r de la 1 la num rul scrisă ă ă ă ă pe bucata de hârtie şi pentru fiecare num r ia un fruct de pe raft şiă -l pune într-o pung . —ă Iar aici avem un caz de folosire a cuvintelor. Am s v atrag ă ă în viitor aten ia ţ în mod repetat asupra a ceea ce voi numi jocuri de limbaj. Acestea sunt c i de a folosi semnele,ă mai simple decât cele în care folosim semnele limbajului comun, limbaj care este extrem de complicat. Jocurile de limbaj sunt formele de limbaj cu care începe un copil s foloseasc cuvinte. Studiulă ă jocurilor de limbaj este studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive. Dac dorim s studiem problemele adev rului şi ale falsit ii, ale acordului sauă ă ă ăţ dezacordului judec ilor cu realitatea, ale naturii aser iunii, presuăţ ţ punerii şi întreb rii, vaă fi foarte avantajos dac vom privi la forme primitive de limbaj ă în care aceste forme de gândire apar f r fundalul deruă ă tant al unor procese de gândire foarte complicate. Când privim la asemenea forme simple de limbaj, atunci cea a mintal ce pare s ţ ă ă înv luie folosireaă noastr obişnuit a limbajului dispare. Vedem activit i, reac ii ce sunt distincte şiă ă ăţ ţ transparente. Pe de alt parte, noi recunoaştem ă în aceste procese simple forme de limbaj care nu sunt desp r ite printr-o falie de cele ce sunt mai complicate. Veă ţ dem că putem construi formele complicate din cele primitive, ad ugând treptat foă rme noi.

Acum, ceea ce face s ne fie greu s adopt m aceast linie de cercetare este seteaă ă ă ă noastr de generalitate.ă

Aceast sete de generalitate este rezultanta mai multor tendin e legate de anumiteă ţ confuzii filozofice. Aici exist :ă

(a) Tendin a de a c uta ceva comun tuturor enţ ă tit ilor pe care le subsum m ăţ ă în mod obişnuit unui termen general. — Suntem înclina i s credem c trebuie s existe cevaţ ă ă ă comun tuturor jocurilor, s zicem, şi c aceast proprietate comun ă ă ă ă îndrept eşteăţ aplicarea termenului general „joc” la diferitele jocuri; în timp ce jocurile formeaz o ă familie ai c rei membri au asem n ri de familie. Unii au acelaşi nas, al ii aceleaşi sprâncene, peă ă ă ţ când al ii acelaşi mers; şi aceste asem n ri se suţ ă ă prapun par ial. Ideea c un conceptţ ă general este o însuşire comun a instan elor sale particulare este legat de alte ideiă ţ ă primitive, prea simple, despre structura limbajului. Ea este comparabil cu ideea că ă însuşirile sunt ingrediente ale lucrurilor care au acele însuşiri; de exemplu, c frumuse ea este ună ţ ingredient al tuturor lucrurilor frumoase tot aşa cum alcoolul este un ingredient al berii şi vinului şi c , prin urmare, am putea avea frumuă se e pur , nedenaturat de nimic dinţ ă ă ceea ce este frumos.

(b) Exist o tendin , ă ţă înr d cinat ă ă ă în formele noastre obişnuite de exprimare, de a gândi

c omul care a ă înv at s ăţ ă în eleag un termen general, s zicem, termenul ţ ă ă „frunză”, a ajuns prin aceasta s aib un fel de imagine general a frunzei, ă ă ă în opozi ie cu imaginileţ anumitor frunze. Atunci când înv a semnifica ia cuvântului ăţ ţ „frunză”, i s-au arătat diferite frunze, iar faptul c i s-au ar tat anuă ă mite frunze a fost numai un mijloc folosit în scopul de a produce „în el” o idee pe care ne-o închipuim ca fiind un fel de imagine general .ă Spunem c el vede ceea ce este comun tuturor acestor frunze; şi acest lucru e adev rat,ă ă dac prin el ă în elegem c , atunci când e ţ ă întrebat, el ne poate spune anumite tr s turiă ă sau însuşiri pe care le au ele în comun. Suntem îns ă înclina i s credem c ideea general deţ ă ă ă frunz este ceva de felul unei imagini vizuale, dar una care con ine doar ceea ce esteă ţ comun tuturor frunzelor. (Fotografie-robot galtonian ). Ceea ce este iar şi legat de ideeaă ă c semă nifica ia unui cuvânt este o imagine sau un lucru corelat cu cuvâţ ntul. (În mare, aceasta înseamn c noi privim cuvintele ca şi cum ele toate ar fi nume proprii, iar apoiă ă confund m purt torul unui nume cu semnifica ia numelui.)ă ă ţ

c)Din nou, ideea pe care o avem despre ceea ce se întâmpl atunci când ă „prindem” ideea generală „frunză”, „plantă” etc., etc. este legat de conă fuzia dintre o stare mintal , ă în sensul de stare a unui mecanism mintal ipotetic, pe de o parte, şi o stare mintal ă în sensul de stare a conştiin ei (duţ rere de din i etc.), pe de alt parte.ţ ă(d)Setea noastr de generalitate are şi o alt surs principal : preocuparea noastră ă ă ă ă pentru metoda ştiin ei. M refer la metoda de a reduce expliţ ă ca ia fenomenelor naturiiţ la cel mai mic num r posibil de legi primitive ale naturii; iar, ă în matematic , la metodaă de a unifica tratarea diferitelor subiecte prin folosirea unei generaliz ri. Filozofii au ă în mod constant în fa a ochilor metoda ştiinţ elor naturii şi sunt tenta i ţ ţ în mod irezistibil să pun ă întreb ri şi s r spund la ele ă ă ă ă în felul ştiin elor naturii. Aceast tendin esteţ ă ţă adev rata surs a metafizicii şi ă ă îl conduce pe filozof într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici c treaba noasă tr nu poate fi niciodat aceea de a reduce ceva la altcevaă ă sau de a explica ceva. Filozofia este într-adev r ă „pur descriptivă”. (Gândi i-v la ţ ă între-b ri ca ă „Exist date ale sim urilor?ă ţ ” şi pune i-v ţ ă întrebarea: ce metod de a determinaă acest lucru exist ? Introspec ia?)ă ţÎn loc de „setea de generalitate” aş fi putut spune, de asemenea, „atitudine dispre uitoareţ

fa de cazul particularţă ”. Dac , de exemplu, cineva ă încearc s explice conceptul deă ă num r şi ne spune c defini ia cutare şi cutare nu merge sau este greă ă ţ oaie pentru c seă aplic doar, s zicem, numerelor cardinale finite, atunci eu aş r spunde c simplul faptă ă ă ă c el a putut da o asemenea defini ie limitat face aceast defini ie extrem deă ţ ă ă ţ important pentru noi.ă (Nu elegan a este ceea ce c ut m noi s ob iţ ă ă ă ţ nem.) C ci de ce ară trebui ca ceea ce au în comun numerele finite şi transfinite s fie mai interesant pentruă noi decât ceea ce le deosebeşte? Sau mai curând, n-ar fi trebuit s spun ă „de ce ar trebui s fie mai interesant pentru noiă ” c ciă nu este mai interesant; iar acest lucru caracterizează felul nostru de a gândi.

Atitudinea fa de ceea ce este mai general şi de ceea ce este mai special ţă în logică este legat de folosirea cuvântului ă „gen”, care poate produce confuzii. Vorbim de genuri de numere, genuri de propozi ii, genuri de demonstra ii şi, de asemeţ ţ nea, despre genuri de mere, genuri de hârtie etc. Într-un sens, ceea ce defineşte genul sunt însuşiri ca dulcea a, duritatea etc. ţ în cel lalt sens, diferiă tele genuri sunt structuri gramaticale diferite. Un tratat de pomologie ar putea fi considerat incomplet dac exist genuri deă ă mere pe care nu le men ioneaz . Avem aici o norm pentru completitudine ţ ă ă în natur . Peă de alt parte, s presupunem c ar exista un joc asem n tor cu şahul dar mai simplu,ă ă ă ă ă c ci ă în el nu s-ar folosi pioni. Am numi oare acest joc „incomplet”? Sau ar trebui oare s spunem că ă un joc este mai complet decât şahul dac el ar cuprinde ă într-un anumit fel şahul, dar i-ar adăuga elemente noi? Dispre ul pentru ceea ce ţ în logic pare a fi cazul mai pu ină ţ general izvor şte din ideea c el este incomplet. Este de fapt deruă ă tant s vorbeştiă despre aritmetica numerelor cardinale ca despre ceva special, în opozi ie cu ceva mai general.ţ Aritmetica numerelor cardinale nu poart nici un semn de incompletitudine, şi nici oă aritmetic a numerelor cardinale şi finite. (ă Între formele logice nu exist distinc ii fineă ţ aşa cum exist ă între gusturile diferitelor genuri de mere.)

Dac studiem, s zicem, gramatica cuvintelor ă ă „a dori”, „a gândi”, „a în elegeţ ”, „a crede” nu

vom fi nemul umi i atunci când vom fi descris difeţ ţ rite cazuri de dorin , gândire etc.ţă Dac ă cineva ar spune „cu siguran c asta nu e tot ce numim «a dori»ţă ă ” i-am r spunde ă „cu siguran c nu, dar po i construi, dac doreşti, cazuri mai compliţă ă ţ ă cate”. Şi, în cele din urm , nu exist o singur clas determinat de tr s turi ce caracterizeaz toate cazurileă ă ă ă ă ă ă ă de dorin (cel pu in nu ţă ţ în cazurile folosirii comune a cuvântului). Dac , pe de alt parte,ă ă vrei s dai o defini ie a dorin ei, adic s trasezi o grani net , atunci eşti liber s oă ţ ţ ă ă ţă ă ă trasezi dup cum crezi de cuviin ; iar aceast grani nu va coincide niciodat completă ţă ă ţă ă cu folosirea real , c ci aceast folosire nu are nici o grani net .ă ă ă ţă ă

Ideea c , pentru a te clarifica asupra semniă fica iei unui termen general, trebuie sţ ă g seşti elementul comun din toate ă întrebuin rile sale a ţă înc tuşat cercetarea filozofic ,ă ă deoarece nu numai c ea nu ă a dus la nici un rezultat, dar l-a şi f cut pe filozof s respingă ă ă cazurile concrete ca fiind nerelevante, în timp ce numai acestea l-ar fi putut ajuta să în eleag folosirea termenului general. Când Socraţ ă te întreab ă „ce este cunoaşterea?”4 el nu are în vedere enumerarea cazurilor de cunoaştere nici m car ca un r spunsă ă preliminar. Dac aş vrea s aflu ce este aritmetica, aş fi ă ă într-adev r foarte mul umit cu cercetareaă ţ cazului aritmeticii numerelor cardinale finite. C ciă

a)aceasta m-ar conduce la toate cazurile mai complicate,b)o aritmetic a numerelor cardinale finite nu este incomplet , nu are goluri care s fieă ă ă apoi umplute de restul aritmeticii.Ce se întâmpl dac A ă ă îl aşteapt pe B, de la 4 la 4.30, s soseasc ă ă ă în camera sa? Într-unul

din sensurile în care e folosit expresia ă „a aştepta ceva de la 4 la 4.30”, ea nu se refer —ă cu siguran — la un proces sau la o stare a min ii care are loc ţă ţ în acest interval, ci la o mul ime de activit i şi st ri mintale diferite. Dac , bun oar , ţ ăţ ă ă ă ă îl aştept pe B s vin laă ă ceai, ceea ce se petrece poate fi: la ora patru m uit ă în agend şi v d numele ă ă „B” înscris la data de azi; preg tesc ceaiul pentru dou persoane; m gândesc o clip ă ă ă ă „oare B fumeaz ?ă ” şi scot ig rile; spre 4.30 ţ ă încep s fiu ner bd tor; ă ă ă îmi închipui cum va ar ta Bă când intr ă în camera mea. Toate acestea poart numele ă „a-l aştepta pe B de la 4 la 4.30”. Şi exist nenum rate variante ale acestui proces pe care le descriem, toate, cuă ă ajutorul aceleiaşi expresii. Dac cineva ă întreab ce au ă în comun diferitele procese de a aştepta pe cineva la ceai, r spunsul este c nu exist nici o unic tr s tur comună ă ă ă ă ă ă ă tuturor, deşi exist multe tr s turi comune care se suprapun par ial. Aceste cazuri deă ă ă ţ aşteptare formeaz o familie; ele au aseă m n ri de familie care nu sunt definite clar.ă ă

Exist şi o folosire total diferit a cuvântului ă ă „aşteptare”, dac ă îl folosim pentru a ne referi la o anumit senza ie. Aceast folosire a unor cuvinte caă ţ ă „dorinţă”, „aşteptare” etc. se impune de la sine de îndat . Exist o leg tur evident ă ă ă ă ă între aceast folosire şi ceaă descris mai sus. Nu exist nici o ă ă îndoial c ă ă în multe cazuri dac aştept m pe ciă ă neva, în primul sens, unele, sau chiar toate activităţile descrise sunt înso ite de un sentimentţ specific, de o tensiune; şi este firesc s se foloseasc cuvână ă tul „aşteptare” pentru aceast experien a tensiunii.ă ţă

Se ridic acum ă întrebarea: trebuie numit aceast senza ie ă ă ţ „senza ia de aşteptareţ ” sau „senza ia aştept rii c va sosi Bţ ă ă ”? În primul caz, a spune c te afli ă într-o stare de aşteptare nu descrie pe deplin — s recunoaştem — situa ia de aştepă ţ tare a producerii cut rui şi cut rui eveniment. Cel de-al doilea caz este interpretat adesea ă ă în prip ca oă explica ie a folosirii expresiei ţ „a aştepta s se ă întâmple cutare şi cutare lucru” şi am putea chiar crede c aceast explica ie ne plaseaz pe un teren sigur, c ci oric rei alteă ă ţ ă ă ă întreb ri i se r să ă punde spunându-se c senza ia de aşă ţ teptare este imposibil de definit.

Nu exist nici o obiec ie fa de numirea unei anumite senza ii ă ţ ţă ţ „aşteptarea c B vaă veni”. Pot chiar s existe bune temeiuri practice pentru a folosi o atare expresie. Dar să ă observ m: dac am explicat semnifica ia expresă ă ţ iei „a aştepta ca B s vină ă” în acest fel, atunci nu explic m astfel nici o alt expresie care este derivat din aceasta prin ă ă ă înlocuirea lui „B” cu un alt nume. S-ar putea spune c expresia ă „a aştepta ca B s vină ă” nu este o valoare a unei func ii ţ „a aştepta ca x s vină ă”. Pentru a în elege acest lucru, s compar mţ ă ă cazul nostru cu cel al func iei ţ „eu m nânc xă ”. Noi în eţ legem propozi ia ţ „Eu m nânc ună scaun” deşi nu am fost înv a i anume care este semnifica ia exăţ ţ ţ presiei „a mânca un scaun”.

4 Theaitetos 146 D - 147 C.

Rolul pe care îl joac ă în cazul nostru numele „B” în expresia „îl aştept pe B” poate fi comparat cu cel jucat de numele „Bright” în expresia „boala lui Bright”.5 S compar m gramatica acestui cuvânt,ă ă atunci când el desemneaz o anuă mit boal , cu cea a expresiei ă ă „boala lui Bright”, atunci când ea înseamn boala pe care o are Bright. Voi caracteriza diferen a dintre ele spunând că ţ ă cuvântul „Bright” este, în primul caz, un indice în cadrul numelui complex „boala lui Bright”; în cel de-al doilea caz, îl voi numi argument al func iei ţ „boala lui x”. S-ar putea spune c un indice ă face aluzie la ceva, iar o asemenea aluzie poate fi justificat ă în cele mai diferite feluri. Astfel, a numi o senza ie ţ „aşteptarea c B va veniă ” înseamn ă a-i da un nume complex, iar „B” face de-sigur aluzie la omul a c rui sosire a fost precedat regulat de senza ie.ă ă ţ

Putem folosi, de asemenea, expresia „aşteptarea c B va veniă ” nu ca pe un nume, ci ca pe o caracteristic a anumitor senza ii. Am putea, de exemplu, explica lucrurile prin aceea că ţ ă o anumit tensiune, dac dispare o dat cu sosirea lui B, se spune c este aşteptareaă ă ă ă venirii lui B. Dac folosim expresia ă în felul acesta, atunci e adevărat dac spunem c nuă ă ştim ce aştept m pân când aşteptarea noastr nu s-a ă ă ă împlinit (vezi Russell). Dar nimeni nu poate crede c acesta este singurul fel şi nici chiar cel mai obişnuit fel de a folosiă cuvântul „a aştepta”. Dac ă întreb pe cineva „pe cine aştep i?ţ ” şi, dup primirea r să ă punsului, îl întreb din nou „eşti sigur c nu aştep i pe altcineva?ă ţ ”, atunci, în cele mai multe cazuri, aceast ă întrebare va fi socotit absurd , iar r să ă ă punsul va fi ceva de felul „Cu siguran cţă ă trebuie s ştiu pe cine aşteptă ”.

Se poate caracteriza în elesul pe care ţ îl d Russell că uvântului „a dori” spunând c pentru elă înseamn un fel de foame. — Este o ipotez c o anumit senza ie de foame va disp reaă ă ă ă ţ ă dac mânc m ceva anume. Potrivit felului ă ă în care Russell foloseşte cuvântul „a dori” este absurd s spui ă „Doream un m r dar o par m-a mul umit.ă ă ţ ”6 Dar noi spunem uneori acest lucru, folosind cuvântul „a dori” altfel decât Russell. În acest sens putem spune c tensiunea proprieă dorin ei a fost ţ înl turat f r ca dorin a s fi fost ă ă ă ă ţ ă îndeplinit ; şi, de asemenea, c dorin a aă ă ţ fost îndeplinit f r ca tensiunea s fi fost ă ă ă ă înl turat . Adic , eu pot, ă ă ă în acest sens, să ajung s fiu mul umit f r ca dorin a mea s fi fost satisf cut .ă ţ ă ă ţ ă ă ă

Cineva ar putea fi tentat s spun acum c diferen a despre care vorbim revine pur şiă ă ă ţ simplu la aceasta: c ă în unele cazuri ştim ce dorim iar în altele nu. Exist , cu siguran ,ă ţă cazuri în care spunem „Simt c tânjesc dup ceva, cu toate c nu ştiu dup ce tânjescă ă ă ă ” sau „Încerc o team , dar nu ştiu de ce anume mi-e teamă ă”.

Putem acum descrie aceste cazuri spunând c avem anumite senza ii care nu seă ţ refer la obiecte.ă

Expresia „nu se refer la obiecteă ” introduce o distinc ie gramatical . Dac , ţ ă ă în caracterizarea unor asemenea senza ii, folosim vorţ be ca „a se teme”, „a tânji” etc. aceste vorbe vor fi intranzitive; „m temă ” va fi analog lui „plâng”. Putem plânge pentru ceva, f r ca lucrulă ă pentru care plângem s fie parte component a plânsului; adic am putea descrie tot ceă ă ă se întâmpl atunci când plângem f r a aminti pentru ce plângem.ă ă ă

S presupunem acum c eu aş spune s foloă ă ă sim expresia „Mi-e teamă” şi altele asem n toare numai tranzitiv. Acolo unde spuneam mai ă ă înainte „Am o senza ie de teamţ ă” (intranzitiv), vom spune acum „M tem de ceva, dar nu ştiu de ce anumeă ”. Exist oare vreoă obiec ie ţ împotriva acestui mod de a vorbi?

Am putea spune: „Nu exist , ă în afar de faptul c atunci am folosit cuvântul «a şti» ă ă într-un fel ciudat”. S consider m acest caz: — avem un senă ă timent general, nedirec ionat, deţ team . Mai târă ziu, avem o experien care ne face s spunem ţă ă „Acum ştiu de ce mă temeam. M temeam c se va ă ă întâmpla cutare şi cutare”. Este corect s deă scriem primul meu sentiment printr-un verb intranzitiv sau ar trebui s spun c teama mea avea ună ă obiect, deşi eu nu ştiam c avea unul? Pot fi folosite ambele forme de descriere. Pentru aă în elege acest lucru, s examin m urm torul exemţ ă ă ă plu: — S-ar putea constata c esteă potrivit practic ca o anume stare de degradare a unui dinte, neînso it de ceeţ ă a ce în mod obişnuit numim „durere de din iţ ”, s fie numit ă ă „durere de din i inconştiţ entă” şi s seă foloseasc , ă într-un asemenea caz, exprimarea c avem o durere de din i, dar nu ştimă ţ acest lucru. Tocmai în acest sens vorbeşte psihanaliza de gânduri inconştiente, acte

5 Vezi Tractatus Logico-Philosophicus 5.02.6 Vezi B. Russell, The Analysis of Mind, III.

inconştiente de voin etc. Este oare greşit s spun, ţă ă în acest sens, c am o durere deă din i, dar nu ştiu nimic de ea? Nu e nimic greşit ţ în aceasta, deoarece nu e nimic altceva decât un nou mod de a vorbi care poate fi oricând retradus în limbajul obişnuit. Pe de alt parte, ă în acest mod de a vorbi se foloseşte, evident, cuvântul „a şti” într-un chip nou. Dac vrei să ă examinezi cum este folosit aceast expreă ă sie, e util s te ă întrebi: „cum ar ar ta, ă în acest caz, procesul de a ajunge s şă tii?”, „Ce numim «a ajunge s ştii» sau «a descoperi»?ă ”

Potrivit noii noastre conven ii, nu este greşit s spui ţ ă „Am o durere de din iţ inconştientă”. C ci ce po i cere mai mult de la modul t u de a vorbi decât să ţ ă ă deosebeasc ă între un dinte stricat care nu- i produce dureri şi unul care ţ î i produce? ţ Îns nouaă expresie ne induce în eroare prin evocarea unor imagini şi analogii care fac s ne fieă greu s respect m conven ia noastr . Şi este foarte greu s d m la o parte acesteă ă ţ ă ă ă imagini dac nu veghem permanent la asta; deosebit de greu atunci când, filozofând,ă lu m ă în considerare ceea ce spunem despre lucruri. Astfel, datorit expresiei ă „durere de din iţ inconştientă”, este posibil sau s fii conă dus în mod greşit la credin a c s-a f cut o descoţ ă ă -perire extraordinar , o descoperire care, ă într-un anumit sens, r stoarn felul nostru de aă ă în elege lucrurile, sau este posibil s fii extrem de ţ ă încurcat de aceast expresieă (încurc turile filozofice) şi s pui, eventual, o ă ă întrebare cum ar fi „Cum este oare posibil oă durere de din i inconştient ?ţ ă ” Ai putea fi atunci tentat s negi posibilitatea unei dureri deă din i inconştiente; dar omul de ştiin ţ ţă î i va spune c este fapt dovedit c aşa cevaţ ă ă exist , şi o va spune ca unul care distruge o prejudecat r spândit . El va spă ă ă ă une: „Este, desigur, foarte simplu; exist şi alte lucruri despre care nu ştii nimic şi poate s existe,ă ă de asemenea, o durere de din i despre care nu ştii nimic. E pur şi simplu o nouţ ă descoperire”. Nu vei fi mul umit, dar n-ai s ştii ce s r spunzi. Aceast situa ie apareţ ă ă ă ă ţ mereu în raporturile dintre omul de ştiin şi filozof.ţă

Într-un asemenea caz, putem clarifica chestiunea spunând: „Ia s vedem cum sunt folosite ă în acest caz cuvintele «inconştient», «a şti» etc. şi cum sunt ele folosite în alte cazuri”. Cât de departe merge analogia dintre aceste moduri de folosire? Vom încerca de asemenea s construim noiă expresii, pentru a risipi vraja acelora cu care suntem obişnui i.ţ

Am spus c a ne ă întreba ce am numit „a ajunge s ştiiă ”, în cazul particular pe care-l examin m,ă este o cale de a examina gramatica (folosirea) cuvântului „a şti”. Exist o tenta ie de aă ţ gândi c aceast ă ă întrebare, dac este ă într-adev r relevant , atunci este relevant doară ă ă în mic m sur pentru ă ă ă întrebarea: „care este semnifica ia cuvântului «a şti»?ţ ” Ni se pare că suntem pe o cale l turalnic atunci când punem ă ă întrebarea „Ce ar însemna în acest caz «a ajunge s ştii»?ă ” Dar aceast ă întrebare este într-adev r o ă întrebare privind gramatica cuvântului „a şti”, şi acest lucru devine mai clar dac o punem ă în forma: „Ce numim noi «a ajunge să ştii»?” Face parte din gramatica cuvântului „scaun” că aceasta este ceea ce numim „a sta pe scaun” şi face parte din gramatica cuvântului „semnifica ieţ ” că aceasta este ceea ce numim „explicare a semnifica ieiţ ”; la fel, a explica criteriul pe care-l am eu pentru a stabili faptul c altcineva are oă durere de din i ţ înseamn a da o explica ie gramatical a expresiei ă ţ ă „durere de din iţ ” şi, în acest sens, a da o explica ie a semniţ fica iei exţ presiei „durere de din iţ ”.

Atunci când am înv at folosirea expresiei ăţ „cutare are o durere de din iţ ” ni s-au ar tată anumite feluri de comportare ale celor despre care se spune c au dureri de din i. Caă ţ exemplu al acestor feluri de comportare s lu m faptul c cineva se ine cu mâna deă ă ă ţ falc . Am observat, s presuă ă punem, c , ă în anumite cazuri, ori de câte ori aceste prime criterii mi-au spus c cineva are o durere de din i, o pat roşie apare pe obrazul aceleiă ţ ă persoane. S presupunem c aş spune acum cuivă ă a „V d c A are o durere de din i, c ciă ă ţ ă are o pat roşie de obrază ”. El m-ar putea întreba: „De unde ştii c A are o durere de din iă ţ atunci când vezi o pat roşie?ă ” Aş ar ta atunci c anumite fenomene au coincisă ă totdeauna cu apari ia unei pete roşii.ţ

Cineva poate continua şi poate s ă întrebe: „De unde ştii c el are o durere de din i atunciă ţ când se ine de falc ?ţ ă ” La aceasta, r spunsul ar putea fi: ă „Spun că el are o durere de din iţ atunci când se ine de falc pentru c şi eu m in de falc atunci când am o durere deţ ă ă ă ţ ă din iţ ”. Dar ce s-ar întâmpla dac am continua cu ă întreb rile: ă „Şi de ce s presupui c oă ă durere de din i corespunde faptului c el se ine de falc , pentru simplul motiv cţ ă ţ ă ă durerea ta de din i corespunde faptului c tu te ii de falc ?ţ ă ţ ă ” N-ai s po i r spunde laă ţ ă

aceast ă întrebare şi vei constata c aici atingem ultimul strat, adic am coborât pân laă ă ă nivelul conven iţ ilor. (Dac afirmi, ca r spuns la ultima ă ă întrebare, c , ori de câte ori amă v zut oameni inându-se de falc şi i-am ă ţ ă întrebat ce-i cu ei, mi-au r spuns: ă „M dor din iiă ţ ”, aminteşte- i c aceast experien nu face decât s coreleze gestul inerii de falc cuţ ă ă ţă ă ţ ă rostirea anumitor cuvinte.)

Pentru a evita anumite confuzii elementare s introducem doi termeni opuşi: laă întrebarea „De unde ştii c este vorba de cutare şi cutare?ă ” noi r spundem uneori dândă anumite „criterii”, iar alteori dând „simptome”. Dac medicina numeşteă anghina o inflama ieţ produs de un bacilă anume, iar noi întreb m, ă într-un caz particular, „de ce spui c acest om areă anghin ?ă ”, atunci r spunsul ă „Am g sit bacilul cutare ă în sângele lui” ne d criă teriul sau ceea ce am putea numi criteriul definitoriu al anghinei. Dac , pe de alt parte, r spunsul ar fiă ă ă fost „Gâtul lui este inflamat”, aceasta ar fi putut s ne dea un siă mptom al anghinei. Numesc „simptom” un fenomen despre care experien a ne-a ţ înv at c , ăţ ă într-un fel sau altul, se produce simultan cu fenomenul care reprezint pentru noi criteriul definitoriu. Aşadar, aă spune „Un om are anghin dac acest bacilă ă este descoperit în organismul lui” este o tautologie sau un mod inexact de a formula defini ia ţ „anghinei”. A spune îns ă „Un om are anghin oriă de câte ori are gâtul inflamat” înseamn a face o ipotez .ă ă

În practic , dac am fi ă ă întreba i care fenomen este criteriul definitoriu şi care este unţ simptom, nu am fi, în cele mai multe din cazuri, în stare s r spundem la aceast ă ă ă întrebare, afar numai dac am adopta o decizie arbitrară ă ă ad hoc. S-ar putea dovedi a fi un lucru practic s definim un cuvânt luând un fenomen drept criteriu definitoriu, dar ne vom l saă ă uşor convinşi s definim cuvântul cu ajutorul a ceea ce, potrivit primei noastre folosiri,ă era un simptom. Medicii vor folosi nume de boli f r a hot ră ă ă î vreodat care fenomeneă trebuie luate drept criterii şi care drept simptome; iar aceasta nu e neap rat o lipsă ă regretabil de claritate. C ci s ne amintim faptul c ă ă ă ă în general noi nu folosim limbajul potrivit unor reguli stricte — şi nici nu l-am înv at dup reguli stricte. Pe de alt parte, ăţ ă ă în discu iile noastreţ noi compar m mereu limbajul cu un calcul care se desf şoar după ă ă ă reguli exacte.

Acesta este un fel foarte unilateral de a privi limbajul. În practic , noi folosim foarte rar limă bajul ca pe un asemenea calcul. C ci nu numai c nu ne gândim la regulile de folosire — laă ă defini ii etc. — atunci când folosim limbajul, dar, atunci când ni se cere s d mţ ă ă asemenea reguli, nu suntem, în cele mai multe din cazuri, în stare s o facem. Nu suntem ă în stare s circumscriem clar conceptele pe care le folosim; nu pentru c nu cunoaştemă ă defini ia lor adev rat , ci pentru c nu exist nici o ţ ă ă ă ă „defini ieţ ” adev rat a lor. Aă ă presupune că trebuie s existe aşa ceva ar fi la fel cu a presupune c , ori de câte ori copiiiă ă se joac cu mingea, ei joac un joc ă ă în conformitate cu reguli stricte.

Când vorbim despre limbaj ca despre un simbolism folosit într-un calcul exact, ceea ce avem în minte poate fi întâlnit în ştiin ele naturii şi ţ în matematic . Folosirea obişnuit pe care o d m limbajuluiă ă ă corespunde acestui standard de exactitate doar în cazuri rare. De ce, atunci, filozofând, compar m mereu folosirea cuvintelor de c tre noi cu o folosire ce se desf şoar după ă ă ă ă reguli exacte? R spunsul este c ă ă încurc turile pe care ă încerc m noi s le ă ă înl tur m iauă ă naştere totdeauna tocmai din aceast atitudine fa de limbaj.ă ţă

S lu m ca exemplu ă ă întrebarea „Ce e timpul?”, aşa cum au pus-o Sfântul Augustin şi al ii.ţ La prima vedere aceast ă întrebare cere o defini ie, dar apare de ţ îndat ă întrebarea: „Ce am câştiga printr-o defini ie, cât vreme ea ne poate conduce doar la al i termeniţ ă ţ nedefini i?ţ ” Şi de ce ar fi cineva pus în încurc tur tocmai de lipsa unei defini ii a timpuluiă ă ţ şi nu de lipsa unei defini ii a cuvânţ tului „scaun”? De ce n-am fi puşi în încurc tur ă ă în toate cazurile în care nu avem nici o defini ie? Dar o defini ie clarificţ ţ ă gramatica unui cuvânt. Şi, de fapt, tocmai gramatica cuvântului „timp” este cea care ne pune în încurc tur . Noi doar exă ă -prim m aceast ă ă încurc tur punând o ă ă întrebare întru câtva derutant , şi anumă e întrebarea: „Ce este...?” Aceast ă întrebare este exprimarea unei neclarit i, a unui disconfort mintal şiăţ ea este comparabil cu ă întrebarea „De ce?” aşa cum o pun adesea copiii. Şi această întrebare este exprimarea unui disconfort mintal, şi nu în mod necesar o întrebare cu privire la o cauz sau la un temei (Hertz, ă Principiile mecanicii). Iar încurc tura privind graă matica cuvântului „timp” se naşte din ceea ce s-ar putea numi contradic iile aparente dinţ

aceast graă matic .ăTocmai o asemenea „contradic ieţ ” era cea care îl punea în încurc tur pe Sfântul Augustin, atunciă ă

când argumenta: Cum e posibil ca cineva s mă ăsoare timpul? C ci trecutul nu poate fiă m surat, de vreme ce s-a dus de mult; iar viitorul nu poate fi m surat c ci ă ă ă înc nu aă sosit. Iar prezentul nu poate fi m surat deoarece n-are ă întindere.

Contradic ia care pare s se produc aici ar putea fi numit un conflict ţ ă ă ă între utiliz riă diferite ale unui cuvânt, în acest caz ale cuvântului „m suă rare”. Augustin, am putea spune noi, se gândeşte la procesul de m surare a uneiă lungimi; s zicem, distan a dintre dou semneă ţ ă de pe o band ă în mişcare care trece pe lâng noi şi din care putem vedea doar oă p rticic (prezentul) aflat ă ă ă în fa a noastr . Dezlegarea acestei probleme va consta ţ ă în compararea a ce în elegem prin ţ „m surareă ” (gramatica cuvântului „m surareă ”), atunci când îl aplic m unei distan e de pe o band ă ţ ă în mişcare, cu gramatica acestui cuvânt atunci când el este aplicat timpului. Problema poate p rea simpl , dar dificultatea ei extrem seă ă ă datoreaz fascina iei pe care o poate exercita asupra noastr analogia dintre dou strucă ţ ă ă -turi similare ale limbajului nostru. (Este de folos s ne reamintim aici c pentru un copilă ă este uneori aproape imposibil s cread c un cuvânt poate avea dou semnificaă ă ă ă ţii.)

Este acum clar c aceast problem privitoare la conceptul de timp cere un r spunsă ă ă ă care s fie dat ă în forma unor reguli stricte. Problema este privitoare la reguli. S lu m altă ă exemplu, întrebarea lui Socrate „Ce este cunoaşterea?” Aici cazul este chiar mai clar, deoarece discu ia ţ începe cu aceea c ă înv celul d un exemplu de defini ie exact , iar apoi seăţă ă ţ ă cere o defini ie a cuvântului ţ „cunoaştere” analoag cu aceasta. Aşa cum se pune proă -blema, s-ar p rea c este ceva greşit ă ă în folosirea obişnuit ă a cuvântului „cunoaştere”. Se pare c noi nu ştim ce ă înseamn el şi c , prin urmare, poate, nu avem nici un drept să ă ă-l folosim. Aici am r spunde: ă „Nu exist o singur utilizare exact a cuvântuluiă ă ă «cunoaştere»; dar putem s ne ă închipuim mai multe asemenea utiliz ri care vor fi mai mult sauă mai pu in ţ în acord cu felurile în care este folosit în realitate cuvântul”.

Omul care se g seşte ă într-o încurc tur filozoă ă fic vede o lege ă în felul în care e folosit un cuvânt şi, încercând s aplice aceast lege ă ă în mod consistent, d peste cazuri ă în care ea îl conduce la rezultate paradoxale. Adeseori felul în care se desf şoar discutarea unei asemeneaă ă încurc turi este acesta: mai ă întâi se pune întrebarea „ce este timpul?” Aceast ă întrebare creează aparen a c ceea ce dorim este o defini ie. Credem ţ ă ţ în mod greşit c o defini ie este ceeaă ţ ce va înl tura dificultatea (ca ă în anumite st ri de indigestie, când sim im un fel de foameă ţ ce nu poate fi înl turat mâncând). Apoi ă ă întreb rii i se r spunde printr-o defini ie greşit ;ă ă ţ ă s zicem, ă „Timpul este mişcarea corpurilor cereşti”. Pasul urm tor const ă ă în a vedea că aceast defini ie este nesatisfac toare. Dar asta nu ă ţ ă înseamn decât c noi nu folosimă ă cuvântul „timp” ca sinonim cu „mişcarea corpurilor cereşti”. Totuşi, când spunem c primaă defini ie era greşit , suntem tenta i s gândim c trebuie s-o ţ ă ţ ă ă înlocuim cu una diferit ,ă cea corect .ă

S compar m cu asta cazul defini iei numă ă ţ ărului. Aici explica ia c un num r esteţ ă ă acelaşi lucru cu o cifr satisface acea prim nevoie de defini ie. Şi este foarte greu s nuă ă ţ ă întrebi: „Bine, dar dac num rul nu este cifra, atunciă ă ce anume este?”

Filozofia, în felul în care folosim noi cuvântul, este o lupt ă împotriva fascina iei pe care oţ exercit asupra noastr formele de exprimare.ă ă

Aş vrea s v aminti i c expresiile au acele ă ă ţ ă în elesuri pe care le-am dat noi acestora;ţ iar noi le d m ă în elesuri prin explica ii. Aş fi putut da o defini ie a unui cuvânt şi sţ ţ ţ ă-l folosesc în consecin sau mi-ar fi putut da explica ia cei ce m-au ţă ţ înv at ăţ folosirea cuvântului. Sau am putea în eţ lege, prin explica ia unui cuvânt, explica ia pe care suntem gata s-o d mţ ţ ă atunci când ni se cere. Adic , dacă ă suntem gata s d m vreo explica ie; ă ă ţ în cele mai multe cazuri nu suntem. În acest sens multe cuvinte nu au deci un în eles strict. Dar acesta nu este unţ neajuns. A crede c este ar fi ca şi cum ai spune c lumina l mpii mele de citit nu esteă ă ă lumin adev rat pentru c nu are o grani net .ă ă ă ă ţă ă

Filozofii vorbesc foarte des despre cercetarea, analizarea semnifica iei cuvintelor. Darţ s nu uit m c un cuvânt nu şi-a dobândit semnifica ia oarecum printr-o putereă ă ă ţ independent de noi, astă fel c ar putea exista un gen de cercetare ştiin iă ţ fic asupra a ceă înseamnă într-adev ră cuvântul. Un cuvânt are semnificaţia pe care i-a dat-o cineva.

Exist cuvinte cu mai multe semnifica ii ă ţ în mod clar definite. Este uşor s catalog mă ă aceste semnifica ii. Şi exist cuvinte despre care s-ar putea spune: sunt folosite ţ ă într-o mie de feluri diferite care încetul cu încetul se întrep trund. Nimic uimitor ă în faptul c nu putemă stabili nişte reguli stricte pentru folosirea lor.

Este greşit s spunem c ă ă în filozofie consider m un limbaj ideal ca fiind opus celuiă obişnuit. C ci aceasta face ca lucrurile s apar ca şi cum ne-am gândi c am puteaă ă ă ă îmbun t i limbajul obişă ăţ nuit. Dar limbajul obişnuit este în regul . Ori de câte oriă construim „limbaje ideale”, nu o facem pentru a înlocui cu ele limbajul nostru obişnuit, ci pentru a înl tura vreo dificultate produs ă ă în mintea cuiva de gândul c ar fi prins folosirea exact aă ă unui cuvânt obişnuit. Din acelaşi motiv metoda noastr nu const doar ă ă în a enumera utiliz ri reale ale cuvintelor, ci mai curând ă în a inventa în mod deliberat unele noi, unele dintre acestea tocmai pentru aparen a lor absurd .ţ ă

Atunci când spunem c , prin metoda noastr , ă ă încerc m s contracar m efectulă ă ă înşel tor al anuă mitor analogii, este important s ă în elege i c ideea c o analogie esteţ ţ ă ă înşel toare nu este ceva bine definit. Nu se poate trasa nici o grani net ă ţă ă în jurul cazurilor în care am spune c un om a fot indus ă în eroare de o analogie. Folosirea unor expresii construite dup tipare analoage accentueaz anaă ă logii între cazuri care adesea au pu inţ de-a face unele cu altele. Şi, f când acest lucru, aceste exă presii pot fi extrem de folositoare. În cele mai multe cazuri este imposibil de indicat punctul exact în care o analogie începe s ne induc ă ă în eroare. Fiecare expresie particular accentueaz un anumit punct de vedere. Dac , deă ă ă exemplu, numim cercet rile noă astre „filozofie”, acest titlu, pe de o parte, pare potrivit, pe de alt parte cu siguă ran c i-a indus pe oameni ţă ă în eroare. (S-ar putea spune că subiectul de care ne ocup m este unul dintre moştenitorii subiectului care se numea deă obicei „filozofie”.) Cazurile în care dorim în special s spunem c cineva este indus ă ă în eroare de o form de exprimare sunt cele ă în care am spune: „el n-ar vorbi aşa cum vorbeşte dac ară fi conştient de aceast deosebire ă în gramatica cut ror cuvinte sau dac ar fi conştient deă ă aceast posibilitate difeă rit de exprimareă ” şi aşa mai departe. Astfel, putem spune despre unii matematicieni care filozofeaz c , ă ă în mod evident, ei nu sunt conştien i deţ deosebirea dintre numeroasele folosiri diferite ale cuvântului „demonstra ieţ ”; şi c nu leă este clar deosebirea dintre folosirile cuvântului ă „gen”, atunci când vorbesc de genuri de numere, genuri de demonstra ii, ca şi cum cuvântul ţ „gen” ar însemna aici acelaşi lucru ca în contextul „genuri de mere”. Sau, putem spune, ei nu sunt conştien i de diferiteleţ semnifica iiţ ale cuvântului „descoperire”, atunci când vorbim, într-un caz, de descoperirea construc ieiţ pentagonului şi, în alt caz, de descoperirea Polului Sud.

Acuma, când noi am descoperit o folosire tranzitiv şi una intranzitiv a unor cuvinteă ă ca „a tânji”, „a se teme”, „a aştepta” etc., am spus c cineva ar putea ă încerca s aplanezeă dificult ile noastre zicând: ăţ „Deosebirea dintre cele dou cazuri este pur şi simplu aceeaă c ă într-un caz ştim dup ce tânjim, iar ă în cel lalt nu ştimă ”. Cine spune îns aceasta, ă în mod evident, nu observ , cred eu, c deosebirea pe care ă ă încerca s-o elimine prin explica ieţ reapare atunci când examin m cu grij folosirea cuvântului ă ă „a şti” în cele dou cazuri.ă Expresia „deosebirea este pur şi simplu...” face ca lucrurile s apar ca şi cum am fiă ă analizat cazul şi am fi g sit o analiz simpl ; ca atunci când scoaă ă ă tem în eviden c douţă ă ă substan e cu nume foarte diferite abia dac se deosebesc ţ ă în ceea ce priveşte compozi ia.ţ

În acest caz am spus c am putea folosi amă bele expresii: „sim im c tânjimţ ă ” (unde „tânjim” e folosit intranzitiv) şi „sim im c tânjim dar nu ştim dup ce tânjimţ ă ă ”. Poate p rea straniuă s spui c putem folosi corect oricare din cele dou forme de exprimare ce par a seă ă ă contrazice una pe alta; dar asemenea cazuri sunt foarte r spândite.ă

Pentru a clarifica acest lucru s folosim urmă ătorul exemplu: Spunem c ecua ia xă ţ 2 = -l are solu ia ±ţ √. A fost o vreme când se spunea c aceast ecua ie nu are nici o solu ie.ă ă ţ ţ Acum, aceast afirma ie cu siguran c nu are multiplicitatea ei, indiferent c seă ţ ţă ă ă potriveşte sau nu cu acea afirma ie care ne d solu iile. Dar ţ ă ţ îi putem uşor conferi acea multiplicitate spunând c o ecua ie xă ţ 2 + ax + b = 0 nu are o solu ie, dar ţ α este apropiat de cea mai apropiat solu ie, care este 13. ă ţ În mod analog putem spune fie c ă „O linie dreapt intersecteaz totdeauna un cerc; uneori ă ă în puncte reale, alteori în puncte complexe”, fie c ă „O linie dreapt sau intersecteaz un cerc, sau nu şi este la distan a ă ă ţ α de a intersecta cercul”. Aceste dou afirma ii ă ţ înseamn exact acelaşi lucru. Ele vor fi mai mult sau maiă pu in satisf c toare dup cum vom dori s privim chestiunea. Cineva poate dori s facţ ă ă ă ă ă ă deosebirea dintre intersectare şi ne-intersectare cât se poate de ştears . Pe de altă ă parte, el poate dori s-o accentueze; şi fiecare tendin poate fi justificat , s zicem, deţă ă ă scopurile sale practice specifice. Dar s-ar putea ca acesta s nu fie deloc temeiul pentruă care cineva prefer o form de exprimare alteia. Ce form prefer , şi dac cineva areă ă ă ă ă vreo preferin , asta depinde adeţă sea de înclina ii generale, adânc ţ înr d cinate, aleă ă gândirii sale.

(Ar trebui oare s spunem c exist cazuri ă ă ă în care un om îl dispre uieşte pe altul şi nu ştieţ acest lucru; sau ar trebui s descriem asemenea cazuri spunând c el nu ă ă îl dispre uieşteţ pe cel lalt dar, neinten ionat, se comport fa de el ă ţ ă ţă într-un fel — vorbeşte cu el pe un anumit ton etc. — care în general ar merge împreun cu dispre uirea lui? Fiecare din cele două ţ ă forme de exprimare este corect ; dar ele pot tr da ă ă înclina ii diferite ale min ii.)ţ ţ

S ne ă întoarcem la examinarea gramaticii expresiilor „a dori”, „a aştepta”, „a tânji după” etc. şi să lu m ă în considerare acel caz foarte important în care expresia „Doresc s se ă întâmple cutare şi cutare” este descrierea direct a unui proces conştient. Adic , acel caz ă ă în care am fi înclina i s r spundem la ţ ă ă întrebarea „Eşti sigur c asta este ceea ce doreşti?ă ” spunând: „Cu siguran c treţă ă buie s ştiu ceea ce dorescă ”. S compar m acum acest r spuns cu acelaă ă ă pe care cei mai mul i dintre noi l-ar da la ţ întrebarea: „Cunoşti alfabetul?” A afirma categoric c ă îl cunoşti are, oare, un sens analog cu acela al primei afirma ii? ţ Într-un fel, ambele afirma ii dau la o parte ţ întrebarea. Dar cea dintâi nu vrea s spun ă ă „Cu siguran c ştiuţă ă ceva atât de simplu” ci mai curând: „Întrebarea pe care mi-ai pus-o n-are nici un sens”. Am putea spune: în acest caz adopt m o metod greşit de a da la o parte ă ă ă întrebarea. „Bineîn eles c ştiuţ ă ” ar putea fi înlocuit aici de „Bineîn eles, nu ţ încape nici o îndoială”, iar aceasta interpretat ca ă însem-nând „În acest caz n-are nici un sens s vorbeşti de vreo ă îndoială”. În acest fel r spunsulă „Bineîn eles c ştiu ce dorţ ă esc” poate fi interpretat ca fiind un enun gramatical.ţ

Asem n tor este cazul ă ă în care întreb m ă „Are aceast ă înc pere lungime?ă ” şi cineva r spunde: ă „Bineîn eles c areţ ă ”. Ar fi putut r spunde: ă „Nu pune întreb ri f r sensă ă ă ”. Pe de alt parte, ă „încăperea are lungime” poate fi folosit ca un enun gramatical. Ea spune atunciă ţ c o propozi ie de forma ă ţ „înc perea este de... metriă ” are sens.

O mul ime de dificult i filozofice sunt legate de acest sens al expresiilor ţ ăţ „a dori”, „a gândi” etc. pe care-l luăm în considerare acum. Toate acestea pot fi concentrate în întrebarea: „Cum se poate s gândim ceea ce nu are loc?ă ”

Acesta este un frumos exemplu de întrebare filozofic . Se ă întreab . ă „Cum se poate...?” şi, în vreme ce asta ne pune în încurc tur , trebuie s admitem c nimic nu este mai uşor decât s gână ă ă ă ă -dim ceea ce nu are loc. Vreau s spun c aceasta ne arat din nou c dificultatea ă ă ă ă în care ne afl m nu ia naştere din incapacitatea noastr de a ne ă ă închipui cum facem s gândimă ceva; tot aşa cum dificultatea filozofic privind m surarea timpului nu a luat naştere dină ă incapacitatea noastr de a ne ă închipui cum se m soar de fapt timpul. Spun astaă ă deoarece uneori aproape c pare c lucrurile stau ca şi cum dificultatea noastr ar fiă ă ă aceea de a ne reaminti exact ce s-a întâmplat atunci când gândeam ceva, o dificultate a introspec iei sau ceva de acest fel; pe când, ţ în realitate, ea apare atunci când privim faptele prin acel mediu care este o form de exprimare ce induce ă în eroare.

„Cum putem gândi ceea ce nu are loc? Dac m gândesc c King's College arde când el nuă ă ă arde, faptul c el arde nu exist . Atunci cum pot gândi acest lucru? Cum putem spânzuraă ă un ho care nu exist ?ţ ă ” R spunsul nostru ar putea fi pus ă în aceast form : ă ă „Nu-l pot spânzura atunci când nu exist , dar ă îl pot c uta atunci când nu există ă”.

Aici suntem induşi în eroare de substantivele „obiect al gândirii” şi „fapt”, precum şi de diferitele în elesuri ale cuvântului ţ „există”.

A vorbi despre fapt ca despre un „complex de obiecte” izvor şte din aceast confuzie (veziă ă Tractatus Logico-Philosophicus). S presupunem c am ă ă întreba: „Cum ne putem închipui ceea ce nu exist ?ă ” R spunsul pare a fi: ă „Dac o facem, atunci ne ă închipuim combina ii care nuţ exist de eleă mente care există”. Un centaur nu exist , dar exist cap, trunchi şi bra e deă ă ţ om, precum şi picioare de cal. „Dar nu ne putem închipui un obiect cu totul diferit de orice obiect care exist ?ă ” —Am fi înclina i s r spundem: ţ ă ă „Nu; elementele, lucrurile individuale trebuie s existe. Dac ă ă însuşirea de a fi roşu, însuşirea de a fi rotund şi însuşirea de a fi dulce n-ar exista, noi nu ni le-am putea închipui”.

Dar ce în elegem prin ţ „roşea a existţ ă”? Ceasul meu exist , dac nu a fost sf râmat ă ă ă în buc i, dac nu a fostăţ ă distrus. Ce am numi îns ă „a distruge roşea aţ ”? Am putea desigur în elegeţ prin asta distrugerea tuturor obiectelor roşii; dar ar face oare asta imposibil s neă închipuim un obiect roşu? S presupunem c , la aceasta, s-ar r spunde: ă ă ă „Dar, în mod sigur, trebuie s fi existat obiecte roşii şi trebuie ca tu s le fi v zut dac eşti ă ă ă ă în stare să i le ţ închipui”? — Dar de unde ştii c este aşa? S presupunem c aş spune: ă ă ă „Ap sareaă

globului t u ocular produce o imagine roşieă ”. Nu s-ar fi putut oare ca acesta s fi fostă felul în care ai luat cunoştin prima dat de roşu? Şi de ce s nu fi fost tocţă ă ă mai actul de a imagina o pat roşie? (Dificultatea pe care ai putea-o sim i aici va trebui discutat cu oă ţ ă alt ocazie.)ă 7

Putem fi acum înclina i s spunem: ţ ă „Deoarece nu exist totdeauna faptul care, dac ară ă exista, ar face gândul nostru adev rat, nuă faptul este ceea ce gândim”. Dar aceasta depinde numai de cum vreau s folosesc cuvântul ă „fapt”. De ce n-aş spune: „Cred faptul c ardeă colegiul”? Este doar o exprimare greoaie pentru a sune: „Cred c arde colegiulă ”. Propozi ia ţ „Nu faptul este ceea ce credem” este ea îns şi rezultatul unei confuzii. Noi credem c spunem ceva deă ă felul: „Nu trestia de zah r este ceea ce mânc m, ci zah rulă ă ă ”, „Nu dl Smith este cel ce atârn ă în galerie, ci tabloul lui”.

Pasul urm tor pe care suntem ă înclina i sţ ă-l facem este s ne gândim c ă ă întrucât obiectul gândului nostru nu este faptul, el este umbra faptului. Exist diferite numeă pentru aceast umbr , de exemplu, ă ă „judecată”, „sens al propozi ieiţ ”.

Dar aceasta nu ne înl tur dificultatea. C ci acum ă ă ă întrebarea este: „Cum poate fi ceva umbra unui fapt care nu exist ?ă ”

Pot exprima dificultatea noastr ă într-o alt form , zicând: ă ă „De unde putem şti a cui umbr este umbra?ă ” — Umbra ar fi un fel de portret; şi, prin urmare, eu pot să reformulez problema noastr , ă întrebând: „Ce face ca un portret s fie portretul dlui N?ă ” R spunsul care s-ar putea ă înf işa mai ăţ întâi este: „Asem narea dintre portret şi dl Nă ”. Acest r spuns arat ă ă în realitate ce aveam noi în minte atunci când vorbeam de umbra unui fapt. Este totuşi destul de clar c nu asem narea constituie ideea noastr despre ceea ce esteă ă ă un portret; c ci ine de esen a acestei idei c ar avea sens s vorbim de un portret bună ţ ţ ă ă sau r u. Cu alte cuvinte, este esen ial ca umbra s poat s repreă ţ ă ă ă zinte lucrurile aşa cum ele nu sunt de fapt.

Un r spuns evident, şi corect, la ă întrebarea „Ce face ca un portret s fie portretul luiă cutare?” este că inten iaţ face acest lucru. Dar dac vrem s ştim ce ă ă înseamn , ă „a inten iona ca acesta s fie portreţ ă tul lui cutare”, s vedem ce se ă întâmpl de fapt cândă inten ion m acest lucru. S ne amintim de ţ ă ă împrejurarea în care am vorbit de ceea ce se pe-trece când aştept m pe cineva de la patru la patru treizeci. A inten iona (din parteaă ţ pictorului, de exemplu) ca un tablou s fie portretul lui cutare nu este nici o anume stareă mintal , nici un anume proces mintal. Ci exist foarte multe combina ii de ac iuni şi st riă ă ţ ţ ă ale min ii pe carţ e le-am numi „a inten iona...ţ ” S-ar fi putut ca pictorului s i se fi spus să ă picteze un portret al lui N şi el s se fi aşezat ă în fa a lui N, executând anumite ac iuni peţ ţ care noi le numim „a copia fa a lui Nţ ”. La aceasta s-ar putea obiecta spunându-se că esen a copierii este inten ia de a copia. Eu aş r spunde c exist foarte multe proceseţ ţ ă ă ă diferite pe care le numim „a copia ceva”. S lu m un exemplu. Deă ă senez o elips pe o foaieă de hârtie şi v cer s-o copia i. Prin ce se caracterizeaz procesul de coă ţ ă piere? C ci e clară

7 Wittgenstein nu face acest lucru. (Not la edi ia englez )ă ţ ă

c el nu const ă ă în faptul c desena i o elips asem n toare. A i fi putut s ă ţ ă ă ă ţ ă încerca i s-oţ copia i şi s nu fi reuşit; sau a i fi putut desena o elips având o inten ie cu totul difeţ ă ţ ă ţ rită şi s-a întâmplat ca ea s fie asem n toare cu aceea pe care ar fi trebuit s-o copia i. Deciă ă ă ţ ce faci atunci când încerci s copiezi o elips ? Ei bine, te ui i la ea, desenezi ceva pe oă ă ţ bucat de hârtie, poate c m sori ce ai desenat, poate ă ă ă înjuri atunci când î i dai seama c nuţ ă se potriveşte cu modelul; sau poate c spui ă „Am s copiez aceast elipsă ă ă” şi pur şi simplu desenezi o elips ca ea. Exist o nesfârşit varietate de ac iuni şi cuvinte, care auă ă ă ţ asem n ri de familie unele cu altele, pe care le numim ă ă „a încerca s copieziă ”.

S presupunem c am spune: ă ă „Faptul c un tablou este portretul unui anume obiectă const ă în aceea c el este derivat din acel obiect ă într-un anumit fel”. Este uşor acum să descrii ceea ce am numi proces de derivare a unui tablou dintr-un obiect (aproximativ vorbind, procese de proiec ie). Dar exist o dificultate cu totul deosebit ţ ă ă în leg tur cuă ă admiterea ideii c oricare asemenea proces este ceea ce noi numim ă „reprezentare inten-ionatţ ă”. C ci, orice proces (activitate) de proiecă ie am descrie, exist un mod de aţ ă

reinterpreta aceast proiec ie. Prin urmare — eşti tentat s spui — un asemenea procesă ţ ă nu poate fi niciodat inten ia ă ţ îns şi. C ci, prin reinterpretarea proceă ă sului de proiec ie,ţ r mâne totdeauna deschis posibilitatea ca s fi avut inten ia opus . S ne imagin mă ă ă ţ ă ă ă acest caz: Dau cuiva un ordin de a merge într-o anumit direc ie ar tând cu degetul sauă ţ ă desenând o s geat care arat ă ă ă în acea direc ie. S presupunem c desenarea s ge ilorţ ă ă ă ţ este limbajul în care d m ă în general un asemenea ordin. N-ar putea oare un asemenea ordin să fie interpretat în aşa fel încât s ă însemne c omul care ă îl primeşte trebuie să mearg ă în direc ia opus aceţ ă leia pe care o arat s geata? Evident, aceasta s-ar puteaă ă face ad ugând s ge ii noastre anumite simă ă ţ boluri pe care le-am putea numi „o interpretare''''. Este uşor de imaginat un caz în care, pentru a înşela pe cineva, s zicem, amă putea s ne ă în elegem ca un ordin s fie ţ ă îndeplinit în sensul opus celui normal. Simbolul care adaug interpretarea la s geata noastr ini ial ar putea fi, bun oar , o altă ă ă ţ ă ă ă ă s geat . Ori de câte ori interpret m un simbol ă ă ă într-un fel sau altul, interpretarea este un nou simbol ad uă gat celui vechi.

Acuma, am putea spune c ori de câte ori d m cuiva un ordin ar tându-i o s geat , şiă ă ă ă ă nu o facem „în mod mecanic” (f r a gândiă ă ), noi în elegem ţ s geata ă într-un fel sau altul. Şi acest proces de în elegere, de orice fel ar fi el, poate fi reprezentat de o alt s geatţ ă ă ă (care arat ă în acelaşi sens sau în sensul opus celei dintâi). În aceast imagine pe care ne-oă facem asupra lui „a în elege şi a spuneţ ” este esen ial c trebuie s ne reprezent mţ ă ă ă procesele de a spune şi a în elege ca având loc ţ în dou sfere diferite.ă

Este atunci corect s se spun c nici o s geat n-ar putea fi semnifica ia, deoareceă ă ă ă ă ţ fiecare s geat ar putea fi ă ă în eleas ţ ă în sensul opus? — S presuă punem c not m schemaă ă lui a spune şi a în elege cu ajutorul unei coloane de s ge i care se afl una sub alta.ţ ă ţ ă

Dac e ca aceast schem s serveasc cât de cât scopul nostru, atunci ea trebuie să ă ă ă ă ă ne arate care dintre cele trei nivele este nivelul semnifica iei. Pot, de exemplu, s fac oţ ă schem cu trei nivele, nivelul de jos fiind ă întotdeauna nivelul semnifica iei. Dar indiferentţ ce model sau schem am adopta, ea va avea un nivel de jos şi nu va exista nimic deă felul unei interpret ri a acestuia. ă În acest caz, a spune c fiecare s geat poate ă ă ă înc fiă interpretat ar ă însemna doar c euă aş putea oricând s alc tuiesc un model diferit al luiă ă a spune şi a în elege care s aib un nivel ţ ă ă în plus fa de cel pe care ţă îl folosesc.

Haide i s formul m asta ţ ă ă în felul urm tor: — Ceea ce vrem s spunem este: ă ă „Fiecare semn poate fi interpretat; dar semnifica iaţ nu trebuie s poat fi interpretat . Ea este ultimaă ă ă interpretare”. Presupun acum c tu iei semnifica ia drept un proces ce ă ţ înso eşte rostireaţ şi c ea poate fi tradus printr-un alt semn, şi este ă ă în aceast m sur echivaă ă ă lent cuă acesta. Trebuie prin urmare s -mi spui, mai departe, ce consideri tu a fi tr s turaă ă ă distinctiv dintreă un semn şi semnifica ie.ţ Dac faci asta spunând, de exemplu, că ă semnifica ia este s geata pe care tu i-oţ ă ţ reprezin iţ ca fiind opus oric rei alteia pe care oă ă po i desena sau produce ţ în orice alt fel, spui prin aceasta c nu vei mai numi nici o altă ă s geat o interpretare a celei pe care i-ai reprezentat-o.ă ă ţ

Toate acestea vor deveni mai clare dac lu m ă ă în considerare ce se întâmpl de fapt atunciă când spunem un lucru şi gândim într-adev r ceea ce spunem. — S ne punemă ă întrebarea: Dac spuă nem cuiva „Aş fi încântat s te v dă ă ” şi gândim asta, atunci se desf şoar oare un proces conştiă ă ent paralel cu aceste cuvinte, un proces care s-ar putea el însuşi traduce în cuvinte rostite? Este pu in probabil c asta se va ţ ă întâmpla vreodat .ă

Dar s ne ă închipuim un caz în care el se întâmpl . S presupunem c am un obicei de a adă ă ă ă-uga fiec rei propozi ii româneşti pe care o spun cu voce tare o propozi ie ă ţ ţ în german peă care mi-o spun mie însumi în gând. Atunci, dac , pentru un motiv sau altul, numeştiă propozi ia spus ţ ă în gând semnifica ia celei rostite, procesul de gândire ce ţ înso eşteţ procesul de vorbire ar fi un proces ce ar putea fi el însuşi tradus în semne vizibile. Sau, înaintea oric rei propozi ii pe care o rostim cu voce tare, spunem semnificaă ţ ţia ei (oricare ar fi ea) pentru noi înşine ca într-un fel de vorbire cu sine. Un exemplu cel pu in asem n torţ ă ă cazului avut în vedere ar fi s spunem ceva şi, ă în acelaşi timp, s vedem cu ochii min ii oă ţ imagine care constituie în elesul şi care concord sau nu concord cu ceea ce spunem.ţ ă ă Asemenea cazuri şi altele asem n toare exist , dar ele nu constituie deloc ceea ce seă ă ă întâmpl de obicei atunci când spunem ceva şi gândim acel lucru sau spunem ceva şiă gândim altceva. Exist , desigur, cazuri reale ă în care ceea ce numim semnifica ie este unţ proces conştient bine determinat care înso eşte expresia verbal , o precede sau oţ ă urmeaz , fiind el ă însuşi o expresie verbal de vreun anume fel sau ceva ce poate fiă tradus într-o asemenea expresie. Un exemplu tipic de acest fel este „vorbirea cu sine” pe scen .ă

Dar ceea ce ne ispiteşte s gândim semnificaă ia a ceea ce spunem ca pe un procesţ care este, în esen , de genul pe care l-am descris este anaţă logia dintre formele de exprimare:

„a spune ceva”„a gândi ceva”,

care par s se refere la dou procese paralele.ă ăUn proces ce înso eşte cuvintele noastre şi pe care l-am putea numi ţ „procesul de a gândi ceea

ce spui” este modularea vocii când rostim cuvintele; sau unul din procesele asem n toareă ă acestuia, cum ar fi jocul expresiei fe ei. Acestea ţ înso esc cuvintele rostite nu ţ în felul în care o propozi ie ţ în german ar putea ă înso i o propozi ie ţ ţ în român sau ă în care scrierea unei propozi ii ar putea ţ înso i rostirea unei propozi ii, ci ţ ţ în sensul în care melodia unui cântec înso eşte cuvintele sale. Aceast melodie corespunde ţ ă „sentimentului” cu care rostim propozi ia. Şi vreau s scot ţ ă în eviden c acest sentiment este expresia cu care e rostitţă ă ă propozi ia sau ceva asem n tor acestei expresii.ţ ă ă

S ne ă întoarcem la întrebarea noastr : ă „Ce este obiectul unui gând?” (de exemplu, când spunem „Cred c arde King's Collegeă ”).

Întrebarea, aşa cum o punem, este deja expresia mai multor confuzii. Asta se vede din simplul fapt c ea sun aproape ca o ă ă întrebare fizic ; ca şi cuă m am întreba: „Care sunt componentele ultime ale materiei?” (Este o întrebare tipic metafizic , caracteristica unei ă întreb riă metafizice fiind c exprim m o neclaritate privind gramatica cuă ă vintelor în forma unei întreb ri ştiin ifice.)ă ţ

Una dintre sursele întreb rii noastre este foloă sirea dubl a func iei propozi ionale ă ţ ţ „Cred că x”. Noi spunem „Cred c se va ă întâmpla cutare şi cutare” sau „c lucrurile stau ă în cutare fel” şi de asemenea „Cred exact acelaşi lucru ca şi el”; şi spunem „îl aştept”, dar şi „M aşteptă c el va veniă ”. S compar m ă ă „Îl aştept” şi „Îl împuşc”. Nu putem să-l împuşc m dac nuă ă este aici. Aşa ia naştere întrebarea: „Cum putem aştepta ceva care nu se întâmpl ?ă ”, „Cum putem aştepta un fapt care nu exist ?ă ”

Ieşirea din aceast dificultate pare a fi: ceea ce aştept m nu este faptul, ci o umbr aă ă ă faptului; cum ar veni, lucrul cel mai aproape de fapt. Am spus c aceasta nu ă înseamnă decât a împinge întrebarea cu un pas înapoi. Exist mai multe surse ale acestei idei de umbr .ă ă Una dintre ele este aceasta: spunem „În mod sigur dou propozi ii din limbi diferite pot aveaă ţ acelaşi sens”; şi argument m, ă „Prin urmare, sensul nu e totuna cu propozi iaţ ”, şi punem întrebarea „Ce este sensul?” Şi facem din „el” o existen -fantom , una din multele pe care leţă ă

cre m atunci când vrem s d m semnifica ie substantivelor c rora nu le corespund niciă ă ă ţ ă un fel de obiecte materiale.

O alt sursă ă a ideii c obiectul gândului nostru ar fi o umbr este aceasta: neă ă imagin m umbra ca fiind o imagine a c rei inten ieă ă ţ nu poate fi pus ă în discu ie,ţ adic oă imagine pe care nu o interpret m pentru a o ă în elege, ci o ţ în elegem f r a o interpreta.ţ ă ă Exist imagini despre care am spune c le interpret m, adic le traducem ă ă ă ă într-un gen diferit de imagine, pentru a le în elege; şi imagini despre care am spune c le ţ ă în elegem imediat,ţ f r nici o alt interpretare. Dac vezi o telegram scris ă ă ă ă ă ă în cifru şi cunoşti codul, în general nu vei spune c ă în elegi telegrama ţ înainte de a o fi tradus în limbajul comun. Bineîn elesţ c nu ai f cut decât s ă ă ă înlocuieşti un gen de simboluri cu altul; şi totuşi, dac citeştiă acum telegrama în limba ta nu va mai avea loc nici un alt proces de interpretare. — Sau, mai curând, po i acum s traduci din nou, ţ ă în anumite cazuri, aceast telegram să ă ă zicem, într-o imagine; dar atunci iar nu ai f cut altceva decât s ă ă înlocuieşti un grup de simboluri cu altul.

Umbra, aşa cum ne-o reprezent m noi, este ceva de felul unei imagini; ea este, deă fapt, ceva foarte asem n tor unei imagini care vine ă ă în fa a ochilor min ii noastre: iarţ ţ aceasta, la rândul ei, este ceva nu lipsit de asem n ri cu o reprezentare pictat ă ă ă în sensul obişnuit. O surs a ideii de umbr este, cu siguran , faptul c ă ă ţă ă în unele cazuri rostirea, auzirea sau citirea unei propozi ii aduce ţ în fa a ochilor min ii noastre imagini, imagini ceţ ţ corespund mai strict sau mai pu in strict propozi iei şi care, prin urmare, sunt, ţ ţ într-un anumit sens, traduceri ale acestei propozi ii ţ într-un limbaj al imaginilor. — Dar este absolut esen ial pentru imaginea pe care o gândim ca fiind umbra c ea este ceea ce voiţ ă numi o „imagine prin asem nareă ”. Nu vreau s spun prin aceasta c este o imagineă ă asem n toare cu ceea ce este menit s repreă ă ă ă zinte, ci c este o imagine care e corectă ă numai atunci când e asem n toare cu ceea ce reprezint . Pentru acest gen de imagineă ă ă s-ar putea folosi cuvântul „copie”. În linii mari vorbind, copiile sunt imagini bune atunci când pot fi lesne confundate cu ceea ce reprezint .ă

O proiec ie plan a uneia dintre emisferele globului nostru p mântesc nu este oţ ă ă imagine prin asem nare şi nici o copie ă în acest sens. Ne-am putea închipui c am pictat fa aă ţ cuiva proiectând-o pe o bucat de hârtie ă într-un fel neobişnuit, deşi corect, conform regulii de proiec ie adoptate, astfel ţ încât nimeni n-ar numi în mod normal proiec ia ţ „un portret bun al lui cutare”, pentru c nu ar seă m na câtuşi de pu in cu el.ă ţ

Dac avem ă în vedere posibilitatea unei imagini care, deşi corect , nu are nici oă asem nare cu obiecă tul ei, intercalarea unei umbre între propozi ie şi realitate ţ îşi pierde orice sens. C ci acum propoziă ia ţ îns şi poate servi drept o atare umbr . Propoă ă zi ia esteţ tocmai o asemenea imagine, care nu are nici cea mai mic asem nare cu ceea ce repreă ă -zint . Dac am avea ă ă îndoieli în leg tur cu felul ă ă în care propozi ia ţ „King's College arde” poate fi o imagine a lui King's College arzând, nu trebuie decât s ne ă întreb m: ă „Cum am explica ce înseamn propozi ia?ă ţ ” O asemenea explica ie ar putea consta din defini ii ostensive.ţ ţ Am spune, de exemplu, „acesta este King's College” (ar tând c tre cl dire), ă ă ă „acesta este un foc” (ar tând c tre un foc). Aceasta v arat felul ă ă ă ă în care pot fi legate cuvinte şi lucruri.

Ideea c acel ceva care dorim s se ă ă întâmple trebuie s fie prezent ca o umbr ă ă în dorin a noasţ tr este adânc ă înr d cinat ă ă ă în formele noastre de exprimare. Dar, de fapt, am putea spune c aceasta nu este decât o alt absurditate, şi anume cea mai apropiată ă ă de cea pe care am dori în realitate s-o spunem. Dac n-ar fi prea absurd, am spune c faptulă ă pe care îl dorim trebuie s fie prezent ă în dorin a noastr . C ci cum putem dori s seţ ă ă ă întâmple tocmai acest lucru dac nu este chiar el prezent ă în dorin a noastr ? Este cu totulţ ă adev rat dac spunem: simpla umbr nu va fi de ajuns; c ci ea nu ajunge chiar pân laă ă ă ă ă obiect, iar noi vrem ca dorin a s con in obiectul ţ ă ţ ă însuşi. Noi vrem ca dorin a ca dl Smithţ s vin ă ă în aceast camer s doreasc faptul ca tocmaiă ă ă ă dl Smith, şi nu ceva care-l înlocuieşte, s fie cel ceă vine, şi nu ceva care s ă înlocuiasc ac iunea de a veni,ă ţ în camera mea, şi nu în ceva care înlocuieşte camera mea. Dar asta este exact ceea ce am spus.

Confuzia noastr ar putea fi descris ă ă în acest fel: cu totul în acord cu formele noastre obişnuite de exprimare, ne gândim la faptul pe care-l dorim ca la un lucru care nu este înc aiciă şi c tre care nu putem, prin urmare, ar ta. Pentru a ă ă în elege gramatica expresiei ţ „obiect al dorin ei noastreţ ”, s examin m r spunsul pe careă ă ă -l d m la ă întrebarea: „Care este obiectul dorin ei tale?ţ ” R spunsul la aceast ă ă întrebare este, desigur, „Vreau s se ă întâmple cutare şi cutare”. Care ar fi îns r spunsul dac am continua s ă ă ă ă întreb m: ă „Şi care este obiectul acestei dorin e?ţ ” El n-ar putea consta decât într-o repetare a exprim rii anterioare aă dorin ei sau ţ într-o traducere a ei într-o alt form de exprimare.ă ă

Am putea, de exemplu, s red m ce am dorit cu alte cuvinte sau s ilustr m acel cevaă ă ă ă printr-o imagine etc., etc. Când avem impresia c ceea ce nuă mim obiectul dorin eiţ noastre este, cum ar veni, un om care înc n-a intrat ă în camera noastr şi, prin urmare,ă nu poate fi înc v zut, noi ne ă ă închipuim c orice explica ie a ceea ce dorim este tot ceă ţ poate fi mai aproape de o explica ie care ar ar taţ ă faptul real — care, ne temem noi, nu poate fi înc ar tat c ci nu a ap rut. — Este ca şi cum aş spune cuiva ă ă ă ă „îl aştept pe dl Smith”, iar el m-ar întreba „Cine este dl Smith?” şi eu aş r spunde ă „Nu pot s iă ţ -l ar t acum, c ci nu este aici.ă ă Tot ce pot s - i ar t este o poz a luiă ţ ă ă ”. Totul apare atunci ca şi cum n-aş putea niciodată explica în întregime ceea ce doresc pân când acel lucru nu se ă întâmpl ă într-adev r. Dar,ă bineîn eles, aceasta este o iluzie. Adev rul este c nu e necesar s fiu ţ ă ă ă în stare s dau oă explica ie mai bun a ceea ce doream dup ce dorin a s-a ţ ă ă ţ împlinit decât înainte de asta; c ci aş fi putut foarte bine să ă-l ar t pe dl Smith prietenului meu, şi s -i ar t ce ă ă ă înseamnă „a intra”, şi s -i fi ar tată ă ce este camera mea, înainte ca dl Smith s intre ă în camera mea.

Dificultatea noastr ar putea fi exprimat astă ă fel: Gândim asupra unor lucruri — dar cum intr aceste lucruri ă în gândurile noastre? Ne gândim la dl Smith, dar nu e nevoie ca dl Smith s fie preă zent. O poz a lui nu ajunge; c ci ă ă în ce fel am putea şti pe cine reprezint ea? De fapt, nici un ă înlocuitor al lui nu va fi de ajuns. Atunci cum poate fi el însuşi un obiect al gândurilor noastre? (Folosesc aici expresia „obiect al gândurilor noastre” într-un fel diferit de cel în care am folosit-o mai înainte. Am în vedere acum un lucru la care m gândesc, nu ă „ceea ce gândesc”.)

Am spus c leg tura dintre gândurile sau voră ă bele noastre despre un om şi omul însuşi s-a f cut atunci când, pentru a explica semnifica ia cuvână ţ tului „dl Smith”, am ar tat spreă el, spunând „acesta este dl Smith”. Şi nu este nimic misterios în aceast leg tur . Am ă ă ă în vedere c nu exist nici un act mintal straniu care să ă ă-l invoce pe dl Smith în min ile noastreţ atunci când el de fapt nu este aici. Ceea ce face greu de v zut c aceasta e leg turaă ă ă este o form anume de exprimare din limbajul comun, care face s par c leg turaă ă ă ă ă dintre gândul nostru (sau expresia gândului nostru) şi lucrul la care ne gândim trebuie să fi existat în timpul actului de gândire.

„Nu e oare ciudat c suntem ă în stare, fiind în Europa, s ne gândim la cineva care e ă în America?” — Dac cineva ar fi zis ă „Napoleon a fost încoronat în 1804”, iar noi l-am întreba „Te-ai

gândit la b rbatul care a câştigat b t lia de la Austerlitz?ă ă ă ” atunci el ar putea spune „Da, la el m-am gândit” şi folosirea timpului trecut „m-am gândit” ar putea face s apar ca şi cum ideeaă ă c Napoleon a câştigat b t lia de la Austerlitz trebuia s fi fost prezent ă ă ă ă ă în mintea omului atunci când a spus c Napoleon a fost ă încoronat în 1804.

Cineva spune „dl N. va veni s m vad ă ă ă în dup -amiaza aceastaă ”; „Te referi la el?” întreb eu, ar tând spre cineva care e de fa , iar el r spunde ă ţă ă „Da”. În aceast convorbire s-a stabilită o legătur ă între expresia „dl N.” şi dl N. Suntem îns tenta i s credem c , ă ţ ă ă în timp ce prietenul meu spunea „dl N. va veni s m vadă ă ă” şi gândea ceea ce spunea, mintea lui trebuia s fiă f cut leg tura.ă ă

Aceasta este, în parte, ceea ce ne face s consiă der m semnifica ia sau gândirea drept oă ţ activitate mintală de un gen aparte: cuvântul „mintal” indic aici c nu trebuie s ne aştept mă ă ă ă s ă în elegem cum func ioneaz lucrurile acestea.ţ ţ ă

Ceea ce am spus despre gândire se poate aplica şi imagina iei. Cineva spune c ţ ă îşi imagineaz King's College arzând. ă Îl întreb m: ă „De unde ştii că King's College este cel pe care iţ -l imaginezi arzând? N-ar putea fi o alt cl dire, foarte asemă ă ăn toare? Este, deă fapt, imagina ia ta atât de exact , absolut exact , ţ ă ă încât s nu poat exista o duzin deă ă ă cl diri a c ror reprezentare s poat fi imagiă ă ă ă nea ta?” Şi totuşi spui: „Nu încape nici o îndo-ial c ă ă îmi imaginez King's College şi nu alt cl direă ă ”. Dar nu se poate ca spunând acest lucru s facem tocmai leg tura pe care o dorim? C ci a spune asta este ca şi cum aiă ă ă scrie cuvintele „Portretul dlui Cutare” sub un tablou. S-ar fi putut ca în timp ce î i imaginai King'sţ College arzând tu s fi spus cuvintele ă „King's College arde”. Dar în foarte multe cazuri este sigur c ă în timp ce ai imaginea, nu rosteşti în gând cuvinte care explic . Şi gândeşte-te c ,ă ă chiar dac o faci, nu parcurgi ă întregul drum de la imaginea ta pân la King's College, ciă numai pân la cuvintele ă „King's College”. Leg tura dintre aceste cuvinte şi King's College aă fost, poate, f cut alt dat .ă ă ă ă

Greşeala pe care suntem înclina i s o facem ţ ă în toate ra ionamentele noastre privindţ aceste chestiuni este s credem c imagini şi experien e de toate felurile care, ă ă ţ într-un anumit sens, sunt strâns legate una de alta trebuie s fie prezente ă în mintea noastr ă în acelaşi timp. Dac noi cânt m o meloă ă die pe care o ştim pe dinafar sau dac spunem alfabetul, atunciă ă notele sau literele par s fie leă gate şi fiecare pare s-o trag dup ea pe urm toaă ă ă rea, ca şi cum ar fi un şirag de perle într-o cutie şi, tr gând afar o perl , aş trage dup ea şi peă ă ă ă urm toarea.ă

Nu exist nici o ă îndoial c , având imaginea vizual a unui şirag de m rgele care suntă ă ă ă trase afar dintr-o cutie printr-o gaur din capac, am fi ă ă înclina i s spunem: ţ ă „Aceste m rgele trebuie s fi fost ă ă înainte toate laolalt ă în cutie”. Dar este uşor de v zut c aceastaă ă înseamn a face o ipoă tez . Aş fi avut aceeaşi imagine dac m rgelele ar fi ap rut treptată ă ă ă în gaura din capac. Trecem cu vederea uşor distinc ia dintre constatarea unui evenimentţ mintal conştient şi formularea unei ipoteze despre ceea ce s-ar putea numi mecanismul min ii. Cu atât mai mult cu cât asemenea ipoteze sau imagini ale func ion rii min iiţ ţ ă ţ noastre sunt impregnate în multe din formele de exprimare ale limbii noastre de toate zilele. Timpul trecut „m-am gândit” din propozi ia ţ „M-am gândit la b rbatul care a câştigat b t lia de laă ă ă Austerlitz” este parte dintr-o asemenea imagine, mintea fiind conceput ca un loc ă în care ceea ce ne amintim este inut, pţ ăstrat, înainte de a fi exprimat. Dac fluier o melodie peă care o ştiu bine şi sunt întrerupt în mijlocul ei şi dac apoi cineva m ă ă întreab ă „ştiai cum să continui?”, aş r spunde ă „da, ştiam”. Ce fel de proces este acest a şti cum s continui?ă Ar putea ap rea ca şi cum ă întreaga continuare a melodiei trebuia s fie prezent ă ă în timp ce ştiam cum s continui.ă

S ne punem ă întrebarea: „Cât dureaz s ştii cum s continui?ă ă ă ” Sau este un proces

instantaneu? Nu facem oare o greşeal cum ar fi amesteă carea existen ei unui disc peţ care e o melodie cu existen a melodiei? Şi nu presupunem c ori de câte ori se aude oţ ă melodie trebuie s existe vreun fel de ă înregistrare pe disc dup care este cântat ?ă ă

S consider m urm torul exemplu: ă ă ă în prezen a mea se trage cu o arm , iarţ ă eu spun: „Acest pocnet n-a fost aşa de puternic pe cât m aşteptamă ”. Cineva m ă întreab : ă „Cum este posibil aşa ceva? A existat oare, în imagina ia ta, un pocnet mai puternic decât celţ al armei?” Trebuie s recunosc c nu a existat nimic de acest fel. Acuă ă m el spune: „Atunci nu te aşteptai în realitate la un pocnet mai puternic — ci poate doar la umbra unuia. — Şi de unde ştiai c era umbra unui pocnet mai puternic?ă ” — S vedem ce s-ar fi putută întâmpla de fapt într-un asemenea caz. Poate c , aşteptând detona ia, am deschis gura, m-ă ţam inut de ceva pentru a nu c dea şi, poate, am spus: ţ ă „O s fie groaznică ”. Apoi, când explozia a trecut: „N-a fost chiar aşa de puternic”. — Anumite tensiuni din corpul meu sl besc. Dar care este leg tura dintre aceste tensiuni, deschiderea gurii etc. şi un pocnetă ă cu adev rat mai puternic? Poate c legă ă ătura s-a f cut prin aceea c auzisem ună ă asemenea pocnet şi avusesem experien ele amintite.ţ

S examin m expresii ca ă ă „a avea o idee în minte”, „a analiza ideea pe care o ai în minte”. Pentru a nu fi induşi în eroare de ele s vedem ce se ă întâmpl de fapt atunci când, bun oar ,ă ă ă scriind o scrisoare, c ut m cuvintele care exprim corect ideea ă ă ă „pe care o ai în minte”. A spune c ă încerc m s exprim m ideea pe că ă ă are o avem în minte înseamn a folosi o metafor ,ă ă una care ni se înf iăţ şeaz de la sine; şi care este ă în regul atâta vreme cât nu ne induceă în eroare când filozofam. C ci atunci când ne reamintim ce se ă întâmpl cu adeă v rat ă în asemenea cazuri g sim o mare diversitate de procese mai mult sau mai pu in ă ţ înrudite unul cu cel lalt. — Am putea fi ă înclina i s spunem c ţ ă ă în toate cazurile de acest fel suntem, oricum, c l uzi iă ă ţ de ceva ce avem în minte. Atunci îns , cuvintele ă „c l uzi iă ă ţ ” şi „lucru pe care-l avem în minte” sunt folosite în tot atât de multe sensuri ca şi cuvintele „idee” şi „expresie a unei idei”.

Expresia „a exprima o idee pe care o ai în minte” sugereaz c ceea ce ă ă încerc m s expriă ă m mă în cuvinte este deja exprimat, numai c ă într-un limbaj diferit; c aceast expresie se află ă ă în fa a ochilor min ii şi c ceea ce facem este s traducem din limbajul mintal ţ ţ ă ă în cel verbal. Dar în cele mai multe cazuri pe care le numim „exprimare a unei idei etc.” se întâmpl cu totul altceva.ă S ne imagin m ce anume se ă ă întâmpl ă în cazuri ca acesta: caut un cuvânt. Se sugerează mai multe cuvinte şi eu le resping. În cele din urm se proă pune unul iar eu spun: „Asta aveam în vedere!”

(Am fi înclina i s spunem c demonstra ia imposibilit ii trisect rii unui unghi cu riglaţ ă ă ţ ăţ ă şi compasul analizeaz ideea noastr de trisec iune a unui unghi. Dar demonstra ia neă ă ţ ţ d o nou idee de trisec iune, una pe care n-o aveam ă ă ţ înainte ca demonstra ia s-oţ construiasc . Demonstra ia ne-a condus pe o caleă ţ pe care eram înclina i s merţ ă gem; dar ne-a condus în alt loc decât cel în care ne aflam, nu pur şi simplu ne-a ar tat clar locul undeă fusesem tot timpul.)

S ne ă întoarcem acum acolo unde ziceam c nu câştig m nimic presupunând că ă ă trebuie s se interpun o umbr ă ă ă între exprimarea gândului nostru şi realitatea de care se ocup gândul. Am spus c dac vrem o imagine a realit ii, propozi ia ă ă ă ăţ ţ îns şiă este o asemenea imagine (deşi nu o imagine prin asem nare).ă

Am încercat prin toate acestea s ă înl tur tenă ta ia de a crede c ţ ă „trebuie s existeă ” ceea ce se cheam procesul mintal de a gândi, spera, dori, crede etc., independent deă procesul exprim rii unui gând, a unei speran e, a unei dorin e etc. Şi vreau s v dauă ţ ţ ă ă urm toarea regul practic : dac sunte i puşi ă ă ă ă ţ în încurc tur cu privire la natura gână ă dului, credin ei, cunoaşterii şi altele asemenea, ţ înlocui i gândul cu exprimarea gândului etc.ţ Dificultatea ce st ă în aceast ă înlocuire, şi totodat ă întreaga ei semnifica ie, este aceasta:ţ

exprimarea unei credin e, unui gând etc. nu este decât o proţ pozi ie; — iar propozi ia areţ ţ sens numai ca element al unui sistem de limbaj; ca o expresie în cadrul unui calcul. Suntem îns tenta i s ne repreă ţ ă zent m acest calcul oarecum ca un fundal permanent pentruă orice propozi ie pe care o spunem şi s credem c , deşi propozi ia, aşa cum e ea scrisţ ă ă ţ ă pe o bucat de hârtie sau cum e rostit , st de una singur , ă ă ă ă în actul mintal al gândirii întregul calcul este prezent deodat . Actul mintal pare s realiă ă zeze într-un mod miraculos ceea ce nu s-ar fi putut realiza prin nici un act de mânuire a simbolurilor. Atunci îns când dispare tenta ia de a gândiă ţ c , ă într-un anumit sens, întregul calcul trebuie s fie prezent deodat , nu mai are nici un rostă ă s postuă lezi existen a unui fel aparte de act mintal al turi de expresia noastr . Aceastaţ ă ă nu înseamn , bineă în eles, c noi am ar tat c acte distincte ale conştiţ ă ă ă in ei nu ţ înso escţ exprimarea gândurilor noastre! Doar c nu mai spunem c eleă ă trebuie s le ă înso easc .ţ ă

„Dar exprimarea gândurilor noastre poate totdeauna s fie o minciun , c ci putem spune ună ă ă lucru şi gândi altul.” Închipuie- i numeroasele lucruri diferite care se ţ întâmpl atunciă când spunem un lucru şi gândim altul! — F urm torul experiment: spune propozi ia ă ă ţ „E cald în aceast cameră ă” şi gândeşte: „e frig”. Observ ă îndeaproape ceea ce faci.

Ne-am putea lesne închipui fiin e care ţ îşi desf şoar gândirea privat vorbind cu sine şiă ă ă care reuşesc s mint , spunând cu voce tare un lucru, şi f când s -i urmeze o vorbire cuă ă ă ă sine care spune exact pe dos.

„Dar a avea în vedere, a gândi etc. sunt experien e private. Nu sunt activit i caţ ăţ scrierea, vorbirea etc.” — De ce îns senza iile musculare, vizuale, tactile ale scrierii sauă ţ vorbirii n-ar fi experien ele private ale scrierii?ţ

S facem urm torul experiment: s spunem şi s avem ă ă ă ă în vedere ceva, de exemplu propozi ia ţ „Probabil mâine va ploua”. S gândim acum aceă laşi lucru din nou, s avem ă în vedere exact ceea ce avusesem în vedere, dar f r a spune nimic (nici tare, nici pentru noi ă ă înşine). Dac activitatea de a gândi c mâine va ploua a ă ă înso it activitatea de a spune c mâineţ ă va ploua, atunci s facem doar prima activitate şi s-o l s m la o parte pe a doua. — Dacă ă ă ă gândirea şi vorbirea ar sta în rela ia pe care o au cuvintele unui cântec cu melodia lui,ţ atunci am putea l sa la o parte vorbirea şi s nu facem decât s gândim, tot aşa cumă ă ă putem cânta melodia f r cuvinte.ă ă

Dar nu este oricum posibil s vorbeşti l sând la o parte gândirea? Cu siguran c daă ă ţă ă — dar observ ce anume faci atunci când vorbeşti f r s gândeşti. Observ mai ă ă ă ă ă întâi de toate c procesul pe care l-am putea numi ă „a spune şi a avea în vedere ceea ce spui” nu se distinge neap rat de a vorbi f r s gândeşti prin ceea ce se ă ă ă ă întâmplă în momentul vorbirii. Ceea ce le deosebeşte pe cele dou poate foarte bine s fie ceea ce se ă ă întâmpl ă înainte sau dup ce vorbeşti.ă

S presupunem c aş ă ă încerca, în mod inten ioţ nat, s vorbesc f r a gândi: ce aş face deă ă ă fapt? Aş putea citi cu voce tare o propozi ie dintr-o carte, ţ încercând s-o citesc automat, adic ă încercând s m ă ă împiedic de a înso i propozi ia cu imaginile şi senza iile pe care,ţ ţ ţ altfel, ea le-ar produce. O cale de a face acest lucru ar fi s -mi concentrez aten ia asupraă ţ altui lucru, în timp ce spun propozi ia, de exemplu, ciupindu-m tare ţ ă în timp ce vorbesc. — S zicem aşa: A spune o propozi ie f r a o gândi ă ţ ă ă înseamn a declanşa vorbirea şi aă bloca anumite lucruri ce înso esc vorbirea. Acum ţ întreab -te: Oare a gândi o propozi ieă ţ f r a o rosti const ă ă ă în a întoarce comutatorul (declanşând ceea ce mai înainte am blocat şi reciproc); adic : oare a gândi o propozi ie f r a o rosti const acum pur şi simplu ă ţ ă ă ă în a p stra ceea ce ă înso ea cuvintele, l sând ţ ă îns la o parte cuvintele? ă Încearc s gână ă deşti gândurile unei propozi ii f r a rosti acea propozi ie şi vezi dac asta este ceea ce se ţ ă ă ţ ă în-tâmpl .ă

S rezum m; dac examin m utiliz rile pe care le d m unor cuvinte precum ă ă ă ă ă ă „a gândi”, „a avea în vedere”, „a dori” etc., parcurgerea acestui proces ne scap de tenta ia de a c utaă ţ ă un act anume de gândire, independent de actul exprim rii gânduă rilor noastre şi ascuns într-un mediu aparte. Formele de exprimare consacrate nu ne mai împiedic s recunoaştem că ă ă experien a gândiriiţ poate fi pur şi simplu doar experien a vorbirii sau poate cţ onsta în aceast experien plus altele care o ă ţă înso esc. (Este de asemenea folositor s examin mţ ă ă urm torul caz: s presupunem c o ă ă ă înmul ire face parte dintr-o propozi ie; ţ ţ întreab -te ceă înseamn a spune şi a gândi ă înmul irea 7 x 5 = 35 şi, pe de alt parte, a o spune f r a oţ ă ă ă gândi.) Examinarea îndeaproape a gramaticii unui cuvânt sl beşte poă zi ia anumitorţ standarde bine stabilite ale exprim rii noastre care ne ă împiedicaser s vedem fapteleă ă f r p rtinire. Cercetarea noastr a ă ă ă ă încercat s ă înl ture aceast ă ă înclina ie care ne sileşteţ s gândim c fapteleă ă trebuie s se conformeze anumitor imagini ă înr d cinate ă ă în limbajul nostru.

„A avea în vedere” este una din expresiile despre care se poate spune c au sarciniă ocazionale în limbajul nostru. Tocmai aceste cuvinte sunt cele care produc cele mai multe necazuri în filo-zofie. S ne imagin m o institu ie: cei mai mul i dintre membrii ei au anumite func iiă ă ţ ţ ţ regulate, func ii care pot fi lesne descrise, s zicem, ţ ă în statutele institu iei. Exist , pe de altţ ă ă parte, unii membri care sunt angaja i pentru sarcini neobişţ nuite, care, totuşi, pot fi extrem de importante. — Ceea ce produce în filozofie cele mai multe necazuri este faptul c suntem tenta i s descriem folosirea unor cuvină ţ ă te importante „cu sarcini ocazionale” ca şi cum ar fi cuvinte care au func ii regulate.ţ

Motivul pentru care am amânat s vorbesc deă spre experien a personal a fost cţ ă ă reflec ia asupra acestui subiect ridic o mul ime de dificult i fiţ ă ţ ăţ lozofice care amenin sţă ă rup cu toate no iuă ţ nile noastre comune privitoare la ceea ce în mod obişnuit am numi obiectele experien ei noastre. Şi dac am fi izbi i de aceste probleme s-ar putea s ni seţ ă ţ ă par c tot ceea ce am spus despre semne şi despre diferitele obiecte pe care le-amă ă men ioţ nat în exemplele noastre ar fi posibil s trebuă iasc pus la un loc.ă

Situa ia este ţ într-un fel tipic ă în studiul filozofiei; şi uneori ea a fost descrisă spunându-se c nici o problem filozofic nu poate fi rezolvat pân când nu suntă ă ă ă ă rezolvate toate problemele filozofice; ceea ce înseamn c atât timp cât nu sunt toate rezolvate,ă ă fiecare nou dificultate face ă îndoielnice toate rezultatele noastre anterioare. Puşi în fa aţ acestui enun , putem doar s d m un r spuns aproximativ, dac e s vorbim de filoţ ă ă ă ă ă zofie în termeni atât de generali. Acesta este c fiecare nou problem care apare poate puneă ă ă în discu ieţ pozi iaţ pe care trebuie s o ocupe ă în imaginea final rezultatele noastreă par iale anterioare. Se vorbeşte atunci de nevoia de a reinterpreta aceste rezultateţ anterioare; şi ar trebui s spuă nem: ele trebuie plasate într-o ambian diferit .ţă ă

S ne ă închipuim c trebuie s aranj m c r ile unei biblioteci. Atunci când ă ă ă ă ţ începem, c r ile zac claie peste gr mad pe podea. Ar exista multe feluri de a le sorta şi de a leă ţ ă ă pune la locurile lor. Unul ar fi s lu m c r ile pe rând şi s le punem pe raft, fiecare laă ă ă ţ ă locul potrivit. Pe de alt parte, am putea lua mai multe c r i de pe podea şi s le punemă ă ţ ă într-un rând pe un raft, doar pentru a ar ta c aceste c r i trebuie s stea ă ă ă ţ ă împreun ă în aceast ordine. ă În cursul aranj rii bibliotecii, acest ă întreg rând de c r i va trebui s -şiă ţ ă schimbe locul. Ar fi îns greşit s spunem c , de aceea, aşezarea lor ă ă ă împreun pe un raftă n-a fost un pas c tre rezulă tatul final. În acest caz, este într-adev r foarte eviă dent c faptul deă a fi aşezat la un loc c r ile care in unele de altele a fost o realizare clar , chiar dacă ţ ţ ă ă întregul rând a trebuit mutat. Dar unele dintre cele mai mari realiz ri ă în filozofie pot fi com-parate doar cu a lua de pe jos unele c r i ce p reau s in unele de altele şi a le aşezaă ţ ă ă ţ ă pe rafturi diferite; în ce priveşte pozi ia lor, nimic nu e definitiv ţ în afar de faptul c eleă ă nu mai stau una lâng alta. ă Într-un asemenea caz, privitorul care nu ştie cât de grea e sarcina ar putea foarte bine s cread c nu s-a realizat absolut nimic. — Dificultatea ă ă ă în filozofie

este de a nu spune mai mult decât ştim. De exemplu, s vedem c atunci când am pusă ă dou c r i una lâng alta ă ă ţ ă în ordinea potrivit nuă le-am pus, prin aceasta, în locurile lor definitive.

Atunci când ne gândim la leg tura lucrurilor ce ne ă înconjoar cu experien ele noastreă ţ personale privitoare la ele, suntem uneori tenta i s spuţ ă nem c aceste experien eă ţ personale sunt materialul din care e f cut realitatea. Cum apare aceast tenă ă ă ta ie vaţ deveni mai clar ulterior.

Atunci când gândim în acest fel p rem s pieră ă dem controlul nostru ferm asupra obiectelor ce ne înconjoar . Dar, ă în schimb, r mânem cu o mulă ime de experien e personaleţ ţ separate ale diferi ilor indivizi. Aceste experien e personale par la rândul lor vagi şi par aţ ţ fi într-un flux continuu. Limbajul nostru nu pare s fi fost f cut pentru a le descrie.ă ă Suntem tenta i s credem c , pentru a clarifica filozofic asemenea chestiuni, limbajulţ ă ă nostru obişnuit este prea grosolan, c avem nevoie de unul mai subtil.ă

Se pare c am fi f cut o descoperire — pe care am putea s-o descriem spunând că ă ă terenul pe care st team şi care p rea s fie tare şi sigur s-a dovedit a fi ml ştinos şiă ă ă ă nesigur. —Adic , asta se ă întâmpl când filozofam; c ci, ă ă îndat ce ne ă întoarcem la punctul de vedere al gândirii comune, aceast neă siguranţă generală dispare.

Aceast situa ie ciudat poate fi clarificat ă ţ ă ă întru câtva examinând un exemplu; de fapt, un fel de parabol ilustrând dificultatea ă în care ne afl m şi, de asemenea, ar tând ieşireaă ă din acest fel de dificultate: Ni s-a spus de c tre cei ce populariă zeaz ştiin a c podeauaă ţ ă pe care st m nu este soă lid cum apare ea gândirii comune, deoarece s-a descoperit că ă lemnul este alc tuit din particule care umplu atât de pu in spa iu, ă ţ ţ încât s-ar putea spune despre el c e aproape gol. Aceasta poate s ne uimeasc , c ci, ă ă ă ă într-un fel, noi ştim, desigur, c podeaua e solid sau c , dac nu este solid , aceasta poate s se datorezeă ă ă ă ă ă faptului c lemnul e putred, dar nu faptului c el este alc tuit din elecă ă ă troni. A spune, pe acest din urm temei, c podeaua nu este solid ă ă ă înseamn a folosi greşit limbajul. C ciă ă chiar dac particulele ar fi atât de mari cât sunt firele de nisip şi tot atât de apropiateă una de alta cum sunt acestea într-o gr mad de nisip, poă ă deaua tot n-ar fi solid dac ară ă fi compus din ele ă în sensul în care o gr mad de nisip este compus din fire de nisip.ă ă ă Uimirea noastr era bazat pe o neă ă în elegere; imaginea spa iului pu in umplut a fostţ ţ ţ aplicată greşit. C ci aceast imagine a strucă ă turii materiei era destinat s explice tocmaiă ă fenomenul solidit ii.ăţ

Aşa cum în acest exemplu cuvântul „soliditate” a fost folosit în mod greşit, noi p rând c am fiă ă ar tat c nimic nu este ă ă într-adev r solid, exact la fel, exprimând ă încurc turile noastreă privind caracterul în general vag al experien ei simţ urilor şi fluxul tuturor fenomenelor,ţ folosim în mod greşit cuvintele „flux” şi „caracter în general vag”, într-un mod tipic metafizic, şi anume f r nici o antitez ; pe când ă ă ă în folosirea lor corect şi de fiecare zi, vagul seă opune clarit ii, fluxul stabilit ii, inexactitatea exactit ii, iarăţ ăţ ăţ problema solu iei.ţ Chiar cuvântul „problemă”, s-ar putea spune, este aplicat greşit atunci când este folosit pentru necazurile noastre în filozofie. Cât vreme sunt v zute ca probleme, aceste dificult iă ă ăţ sunt chinuitoare şi par insolubile.

Exist , ă în ce m priveşte, tenta ia de a spune c numai experien a mea proprie esteă ţ ă ţ real : ă „Ştiu că eu v d, aud, simt dureri etc., dar nu ştiu şi dac altcineva vede, aude,ă ă simte. Nu pot şti aceasta, pentru c eu sunt eu iar ei sunt eiă ”.

Pe de alt parte, mi-e ruşine s spun cuiva c experien a mea este singura real ; şiă ă ă ţ ă ştiu c va r spunde c şi el ar putea spune exact acelaşi lucru despre experien a lui.ă ă ă ţ Aceasta pare s duc la o despicare prosteasc a firului ă ă ă în patru. Mi se spune de asemenea:

„Dac i-e mil de cineva pentru c are dureri, cu siguran c trebuie cel pu in s ă ţ ă ă ţă ă ţ ă crezi c el are dureriă ”. Dar cum pot m car să ă cred aşa ceva? Cum se poate ca aceste cuvinte s ă însemne ceva pentru mine? Cum se poate s -mi vin m car ideea experien ei altuia,ă ă ă ţ dac nu exist nici o posibilitate de a aă ă vea dovezi în ceea ce o priveşte?

Nu a fost îns aceasta o ă întrebare ciudat ?ă Nu pot oare s cred c altcineva are dureri?ă ă Nu este oare foarte uşor s crezi asta? S spui c lucrurile sunt aşa cum apar gândiriiă ă ă comune este oare un r spuns? — Din nou, inutil s mai spunem, ă ă în via a de fiecare zi nuţ sim im aceste dificult i. Nici nu este adev rat a spune c le sim im atunci cândţ ăţ ă ă ţ examin m cu aten ie experien ele noastre prin introspec ie sau când facem cercet riă ţ ţ ţ ă ştiin ifice asupra lor. Dar ţ întru câtva, atunci când le privim într-un anumit fel, modul nostru de a ne exprima poate s ne ă încurce. Ni se pare c e ca şi cum am avea nişte pieseă nepotrivite sau n-am avea destule pentru jocul nostru cu cuburi. Dar sunt toate acolo, doar c sunt amestecate; şi mai e o ă analogie între jocul cu cuburi şi cazul nostru: nu e de nici un folos s ă încerci s recurgi la for pentru a potrivi piesele unele cu altele. Tot ceă ţă am avea de f cut este s le privimă ă cu aten ieţ şi s le aranj m.ă ă

Exista judec i despre care putem spune c descriu fapte din lumea material (lumeaăţ ă ă exterioar ). ă În linii mari vorbind, ele se refer la obiecte fizice: corpuri, fluide etc. Nu mă ă gândesc anume la legi ale ştiin elor naturii, ci la orice asemenea judecat cum ar fiţ ă „lalelele din gr dina noastr să ă unt în plin floareă ” sau „Smith poate s vin ă ă în orice moment”. Exist , pe de alt parte, judec i care descriu experien e personale, ca acelea ă ă ăţ ţ în care subiectul unui experiment psihologic îşi descrie experien ele senzoriale; s zicem, experien a saţ ă ţ vizual , independent de ce corpuri sunt ă în realitate în fa a ochilor s i şi,ţ ă nota bene, independent, de asemenea, de orice procese care ar putea fi observate c se desf şoară ă ă pe retina sa, în nervii s i, ă în creierul s u sau ă în alte p r i ale corpului. (Adic ,ă ţ ă independent atât de fapte fizice cât şi de fapte fiziologice.)

La prima vedere s-ar putea s par (dar de ce anume va deveni clar doar mai târziu)ă ă c aici avem dou feluri de lumi, lumi construite din materiale diferite; o lume mintal şiă ă ă o lume fizic . Ne-am putea reprezenta lumea mintal drept gazoas sau, mai curând,ă ă ă eteric . Dar da i-mi voie s v aduc aici aminte de rolul ciudat pe care ă ţ ă ă îl joac gazosul şiă etericul în filozofie, — atunci când observ m c un substantiv nu este folosit drept ceeaă ă ce în general s-ar chema nume al unui obiect, şi prin urmare atunci când nu putem s nuă ne spunem nou ă înşine c este numele unui obiect eteric. Am ă în vedere c noiă cunoaştem deja ideea de „obiecte eterice” ca pe un subterfugiu, de care ne folosim atunci când n-o scoatem la cap t cu gramatica anumitor cuvinte şi când tot ce ştim e c ele nu suntă ă folosite ca nume pentru obiecte materiale. Iat o indica ie privind felul cum se va dizolvaă ţ problema celor dou substan e,ă ţ mintea şi materia.

Uneori ni se pare c e ca şi cum fenomenele experien ei personale ar fi cumvaă ţ fenomene din straturile superioare ale atmosferei, în opozi ie cu fenomenele materialeţ care au loc pe p mânt. Exist puncte de vedere potrivit c rora aceste fenoă ă ă mene din straturile superioare apar atunci când fenomenele materiale ating un anumit grad de complexitate. De exemplu, c fenomenele mină tale, experien a senzorial , voin a etc.ţ ă ţ apar atunci când s-a dezvoltat o specie de corp animal de o anumit complexitate. Pareă s existe un adev r evident ă ă în asta, c ci cu siguran c amoeba nu vorbeşte, scrie sauă ţă ă discut , pe când noi da. Pe de alt parte, apare aici problema care ar putea fi exă ă primată prin întrebarea: „E posibil ca o maşin s gândeasc ?ă ă ă ” (dac func ionarea acestei maşiniă ţ poate fi descris şi prezis pe baza legilor fizicii sau, tot ce se poate, numai pe baza unoră ă legi de un fel diferit, aplicabile comport rii organismeă lor). Şi dificultatea exprimat prină aceast ă întrebare nu este de fapt c nu cunoaştem ă înc o maşin care ar putea faceă ă treaba asta. Întrebarea nu e analoag aceleia pe care cineva ar fi putut s-o pun acum oă ă sut de ani: ă „Poate o maşin s lichefieze un gaz?ă ă ” Problema este mai curând aceea că

propozi ia ţ „O maşin gândeşte (percepe, doreşte)ă ” pare oarecum lipsit de sens. E ca şă i cum am fi întrebat „Are num rul 3 vreo culoare?ă ” („Ce culoare ar putea fi, c ci, evident, el nuă are nici una din culorile pe care le cunoaştem?”) Deoarece, sub un anumit aspect, experien a personal , deţ ă parte de a fi produsul proceselor fizice, chimice, fiziologice pare s fieă chiar baza a tot ceea ce spunem cu sens despre asemenea procese. Privind în acest fel, suntem înclina i sţ ă folosim ideea noastr de material de construc ie ă ţ într-un alt mod care induce în eroare şi să spunem c ă întreaga lume, mintal şi fizic , este f cut doar dintr-un singur material.ă ă ă ă

Când privim spre tot ceea ce cunoaştem şi putem spune despre lume ca sprijinindu-se pe experien a personal , atunci ceea ce cunoaştem pare s -şi piard o mare parte dinţ ă ă ă valoare, din caracterul demn de încredere şi din soliditate. Atunci suntem înclina i sţ ă spunem c totul este ă „subiectiv”; şi „subiectiv” este folosit depreciativ, ca atunci când spunem c o opinie esteă numai ceva subiectiv, o chestiune de gust. Acum faptul c acestă aspect ar p rea s zdruncine autoritatea experien ei şi a cunoaşterii arat c aiciă ă ţ ă ă limbajul ne ispiteşte s tras m o analogie care induce ă ă în eroare. Aceasta ar trebui s neă aminteasc de cazul ă în care cel ce popularizeaz ştiin a p rea a ne fi ar tat c podeauaă ţ ă ă ă pe care st m nu este de fapt solid deoarece este alc tuit din electroni.ă ă ă ă

Ne confrunt m cu o dificultate produs de felul nostru de a ne exprima.ă ă

O alt dificultate de acest fel, foarte ă înrudit , este exprimat de propozi ia: ă ă ţ „Pot să ştiu doar că eu am experien e personale, nu şi c altcineva are aşa cevaţ ă ”. — Vom numi faptul c altcineva are experien e personale o ipotez care nu e neă ţ ă cesar ? — Dar oareă este aceasta o ipotez ? C ci ă ă în ce fel pot m car s fac ipoteza dac ea dep şeşte oriceă ă ă ă experien posibil ? Cum ar putea o asemeţă ă nea ipotez s primeasc o semnifica ie? (Nuă ă ă ţ e ca banii de hârtie, care n-au acoperire în aur?) — Nu ajut la nimic dac cineva neă ă spune c , deşi nu ştim dac cealalt persoan are dureri, creă ă ă ă dem desigur acest lucru atunci când, de exemplu, ne este mil de ea. Cu siguran c ne-ar fi mil de ea dac n-ă ţă ă ă ăam crede c are dureri; dar este oare aceasta o credin filozofic , metafizic ? M comă ţă ă ă ă -p timeşte oare un realist mai mult decât un idealist sau un solipsist? — De faptă solipsistul întreab : ă „Cum putem crede c altul are dureri; ce ă înseamn s crezi acestă ă lucru? Cum poate s aib sens exprimarea unei astfel de presupuneri?ă ă ”

R spunsul filozofului sim ului comun — iar acesta,ă ţ nota bene, nu este omul cu simţ comun, care e tot atât de departe de realism ca şi de idealism — r spunsul filozofuluiă sim ului comun este c nu exist , cu siguran , nici o dificultate ţ ă ă ţă în ideea de a presupune, gândi, a- i ţ închipui c şi altcineva are ceea ce am eu. Dar cu realistul necazul esteă totdeauna c el nu rezolv , ci sare peste dificulă ă t ile pe care le v d adversarii s i, deşiăţ ă ă nici ei nu reuşesc s le rezolve. Pentru noi, r spunsul realisă ă tului nu face altceva decât să pun ă în lumin difiă cultatea; c ci cine argumenteaz astfel trece cu vederea deosebireaă ă dintre diferitele utiliz ri ale cuvintelor ă „a avea”, „a- i ţ închipui”. „A are un dinte de aur” înseamnă c dintele e ă în gura lui A. Aceasta poate explica faptul c eu nuă -l pot vedea. Cazul durerii sale de din i ţ îns , despre care spun c nu pot s-o simt pentru c e ă ă ă în gura lui, nu este analog cazului cu dintele de aur. Tocmai analogia aparent — şi, pentru a o spune dină nou, absen a analogiei — dintre aceste doua cazuri este ceea ce ne face necazuri. Şiţ tocmai aceast tr s tur a gramaticii noastre, care d naştere la dificult i, este cea peă ă ă ă ă ăţ care realistul nu o observ . Se poate concepe c eu simt durerea la un dinte din guraă ă altui om; iar omul care spune c nu poate sim i durerea de din i a celuilalt nu neagă ţ ţ ă asta. Vom vedea clar dificultatea gramatical ă în care ne afl m numai dac ne familiariz m cu ideeaă ă ă de a sim i durere ţ în corpul altui om. C ci altfel, b tându-ne capul cu aceast problem ,ă ă ă ă vom putea fi înclina i s confund m judecata noastr metafiţ ă ă ă zic ă „Nu pot sim i durereaţ lui” cu judecata bazat pe experien ă ţă „Nu putem avea (de regul nu avem) dureri la din iiă ţ altui om”. În aceast judecat exă ă presia „a nu putea” este folosit la fel ca ă în judecata „Un cui de fier nu poate zgâria sticla”. (Am putea scrie aceasta în forma „experien a ne ţ înva c un cui de fierţă ă

nu zgârie sticla”, sc pând astfel de ă „nu poate”.) Pentru a vedea c nu e de neconă ceput ca un om s aib o durere ă ă în corpul altui om, trebuie s examin m ce fel de fapte numim noiă ă criterii ale existen ei durerii ţ într-un anumit loc. Este uşor s ne ă închipuim urm torul caz:ă atunci când îmi v d mâinile, nu sunt totdeauna conştient de leg tura lor cu restulă ă corpului meu. Adic , ă îmi v d adesea mâna mişcându-se, dar nu v d bra ul care o leagă ă ţ ă de trunchi. Nici nu controlez neap rat, ă în vreun alt mod, existen a bra ului ţ ţ în acel moment. Ca urmare, mâna poate, dup câte ştiu, s fie legat de corpul unui om care st lângă ă ă ă ă mine (sau, bineîn eles, s nu fie legat de nici un corp omenesc). S presupunem c simtţ ă ă ă ă o durere pe care, bazându-m doar pe ceeaă ce simt, de exemplu, având ochii închişi, aş numi-o o durere în mâna mea stâng . Cineva ă îmi cere s ating locul dureros cu mâna meaă dreapt . Fac asta şi, privind ă înjur, observ c ating mâna vecinului meu (ă în elegând prinţ asta mâna legat de trunchiul veciă nului meu).

S ne punem ă întrebarea: De unde ştim unde s ar t m atunci când ni se cere să ă ă ă ar t m locul dureros? Poate oare acest fel de a ar ta s fie comă ă ă ă parat cu a ar ta o pată ă neagr pe o foaie de hârtie, atunci când cineva spune: ă „Arat pata neagr pe această ă ă foaie”? S presupunem c cineva ar zice ă ă „Ar i acest loc pentru c ştii dinainte de aăţ ă ar ta c durerile sunt acoloă ă ”; s ne ă întreb m ă „Ce înseamnă a şti c durerile sunt acolo?ă ” Cuvântul „acolo” se refer la un loc; — dar ă în ce spa iu, adic ţ ă în ce sens un „loc”? Cunoaştem noi locul durerii în spa iul euclidian, astfel ţ încât, atunci când ştim unde avem dureri, ştim cât de departe sunt ele de doi din pere ii acestei camere şi de podea? Atunci când am oţ durere în vârful degetului şi îmi ating dintele cu el, durerea este acum şi durere de din i şiţ durere la deget? într-un sens, cu siguran c se poate spune c durerea se afl ţă ă ă ă în dinte. Oare motivul pentru care ar fi greşit s spunem ă în acest caz c am o durere de din i esteă ţ acela c , pentru a fi la dinte, durerea ar trebui s fie la un milimetru de vârful degetului?ă ă Cuvântul „unde”, s ne amintim, se poate referi la locuri ă în multe sensuri diferite. (Cu acest cuvânt se joac multe jocuri gramaticale diferite, sem nând ă ă între ele mai mult sau mai pu in.ţ Să ne gândim la diferitele folosiri ale cifrei „1”.) Pot s ştiu unde se afl un lucru şi apoi să ă ă ar t spre el pe baza acelei cunoaşteri. Cunoaşterea ă îmi spune încotro s ar t. Am ă ă în elesţ aici aceast cunoaştere drept o condi ie pentru indicarea deliberată ţ ă a obiectului. Astfel, se poate spune: „Pot s ar t spre locul la care te referi pentru c ă ă ă îl v dă ”, „Pot s te ă îndrept spre acel loc pentru c ştiu unde se afl ; mai ă ă întâi o iei la dreapta etc.” Suntem înclina i s spunem:ţ ă „Trebuie s ştiu unde e un lucru ă înainte de a putea ar ta spre elă ”. Poate vom fi mai pu inţ mul umi i dac vom spune: ţ ţ ă „Trebuie s ştiu unde e un lucru ă înainte de a putea privi spre el”. Uneori, desigur, a spune asta e corect. Dar noi suntem tenta i s credem c exist oţ ă ă ă anumit stare psihic sau un anumit eveniment psihic, cunoaşterea locului, care treă ă buie s precead orice act deliberat de a indica, de a te ă ă îndrepta c tre etc. S ne gândim laă ă cazul analog: „Nu po i ţ îndeplini un ordin decât dup ce l-ai ă în elesţ ”.

Dac ar t spre locul dureros de pe bra , ă ă ţ în ce sens se poate spune despre mine că ştiam unde era durerea înainte de a ar ta locul? ă Înainte de a ar ta, aş fi putut spuneă „Durerea e în bra ul meu stângţ ”. S presupunem c bra ul meu ar fi fost acoperit cu oă ă ţ re ea de linii ţ în aşa fel numerotate încât aş putea s m refer la orice loc de pe supraă ă fa aţ lui. Era oare necesar ca eu s fi fost ă în stare s descriu locul dureros cu ajutorul acestoră coordonate înainte de a putea ar ta spre el? Ceea ce vreau s spun este c actul de aă ă ă ar taă determin ă un loc dureros. Acest act de a ar ta, ă în treac t fie zis, nu trebuieă confundat cu acela de a g si locul dureros prin pip ire. ă ă În realitate cele dou acte potă conduce la rezultate diferite.

Ne putem imagina o nem rginit diversitate de cazuri ă ă în care am spune c cineva areă dureri în corpul altui om; sau, s zicem, ă într-o pies de mobilier sau ă într-un loc gol. Bineîn eles c nu treţ ă buie s uit m c o durere ă ă ă într-o parte anume a corpului nostru, de exemplu într-un dinte de sus, are o vecin tate tactil şi kinestezic specific . Mişcându-ne mânaă ă ă ă în sus, la o mic distan ne atină ţă gem ochiul; iar expresia „o mic distană ţă” se refer aiciă la o distan tactil sau la o distan kinesţă ă ţă tezic ori la ambele. (Este uşor s neă ă

imagin m distan e tactile şă ţ i kinestezice corelate în moduri diferite de cel obişnuit. Distan aţ de la gur la ochi ar putea p rea foarte mare ă ă „muşchilor bra uluiţ ” atunci când ne mişc m degetul de la gur la ochi. S ne gândim la cât de mare este cavitatea pe careă ă ă ne-o imagin m ă în dintele pe care dentistul îl sfredeleşte şi-o sondeaz .)ă

Atunci când am spus c dac mişc m mâna pu in ă ă ă ţ în sus, atingem ochiul, m refereamă doar la dovezile tactile. Adic , criteriul pentru atină gerea ochiului meu cu degetul trebuia s fie doar acela c aveam acea senza ie care m-ar fi f cut s spun c ă ă ţ ă ă ă îmi ating ochiul, chiar dac nu aveam nici o dovad vizual pentru asta şi chiar dac , privind ă ă ă ă în oglind ,ă aş fi v zut c degetul meu nu ă ă îmi atinge ochiul, ci, s zicem, fruntea. Tot aşa cumă „distan a micţ ă” la care m-am referit era una tactil sau kinestezic , la fel locurile de careă ă spuneam c ă „se afl la mic distan unul de altulă ă ţă ” erau locuri tactile. A spune c degetulă meu din spa iul tactil şi kinestezic se mişc de la dinte la ochi ţ ă înseamn atunci c amă ă acele experien e tacţ tile şi kinstezice pe care le avem în mod normal atunci când spunem „degetul meu se mişc de la dinte la ochiă ”. Dar ce lu m drept dovad a acestei din urmă ă ă judec i nu este, aşa cum ştim cu to ii, câtuşi de pu in ceva doar tactil şi kinestezic. Deăţ ţ ţ fapt, dac aş avea senza iile tactile şi kinestezice la care ne-am referit, aş putea ă ţ înc să ă contest judecata „degetul meu se mişc etc. ...ă ” din cauza a ceea ce v d. Această ă judecat este o judecat deă ă spre obiecte fizice. (Iar acum s nu credem c expresiaă ă „obiecte fizice” este menit s disting un fel de obiect de altul.) Gramatica judec ilor peă ă ă ăţ care le numim judec i despre obiecte fizice admite o mare diversitate de dovezi pentruăţ fiecare asemenea judecat . Este caracteristic pentru gramatica judec ii ă ăţ „degetul meu se mişc etc.ă ” c eu privesc judec ile ă ăţ „îl v d mişcându-seă ”, „Simt c se mişcă ă”, „El îl vede mişcându-se”, „El îmi spune c se mişcă ă” etc. ca dovezi pentru ea. Dac spun ă „îmi v d mâna mişcându-seă ”, aceasta pare la prima vedere s presupun c eu sunt de acord cuă ă ă judecata „mâna mea se mişcă”. Dar dac socotesc judecata ă „îmi v d mâna mişcându-seă ” ca pe una din dovezile pentru judecata „mâna mea se mişcă”, atunci adev rul celei din urm nuă ă este, bineîn eles, presupus de adev rul celei dintâi. S-ar putea aşadar sugera expresiaţ ă „S-ar p rea c mâna mea se mişcă ă ă” în loc de „îmi v d mâna mişcână du-se”. Dar această exprimare, deşi arat c mâna mea poate p rea c se mişc f r a se mişca ă ă ă ă ă ă ă în realitate, ar putea totuşi sugera c , ă în definitiv, trebuie s existe o mân pentru ca ea s par a seă ă ă ă mişca; pe când noi putem lesne imagina situa ii ţ în care judecata care descrie dovezile vizuale este adevărat şi ă în acelaşi timp alte dovezi ne fac s spunem c eu nu amă ă mân . Felul nostru obişnuit de a ne exprima ascunde acest lucru. ă În limbajul obişnuit suntem stânjeni i ţ în cazul în care trebuie s deă scriem, s zicem, o senza ie tactil cuă ţ ă ajutorul termenilor pentru obiecte fizice cum sunt cuvintele „ochi”, „deget” etc., atunci când ceea ce vrem noi s spunem nu implic existen a unui ochi sau a unui deget etc. Trebuieă ă ţ s folosim o descriere ocolit a senza iilor noastre. Aceasta nu ă ă ţ înseamn , bineă în eles, cţ ă limbajul comun este insuficient pentru scopurile noastre speciale, ci c este greoi şi că ă uneori induce în eroare. Temeiul acestei particularit i a limbajului nostru este desigurăţ coinciden a regulat a anumitor experien e senzoriale. Astfel, atunci când ţ ă ţ îmi simt bra ulţ mişcându-se, de cele mai multe ori pot să-l şi v d mişcându-se. Iar dac ă ă îl ating cu mâna, mâna aceea simte, de asemenea, mişcarea etc. (Omul al c rui picior a fostă amputat va descrie o anume durere ca durere în piciorul s u.) ă În asemenea cazuri sim im cu putere nevoia de exprim ri ca: ţ ă „o senza ie se deţ plaseaz de la obă razul meu tactil la ochiul meu tactil”. Am spus toate acestea pentru c , dac sună ă tem conştien i de ambian aţ ţ tactil şi kinestezic a unei dureri, putem avea dificult i ă ă ăţ în încercarea de a ne închipui că cineva ar putea avea o durere de din i altundeva decţ ât în propriii s i din i. Totuşi dac neă ţ ă închipuim un asemenea caz, aceasta înseamn , pur şi simplu, c ne ă ă închipuim o corela ie diferitţ ă de cea obişnuit ă între experien e vizuale, tactile, kinestezice etc. Astfel, ne putemţ închipui c o persoan are o senza ie de durere de din i plus acele experien e tactile şiă ă ţ ţ ţ kinestezice care în mod normal sunt legate de experien a de a-şi vedea mâna mergândţ de la dinte la nas, la ochi etc., dar corelate cu experien a vizual a mâinii sale mişţ ă cându-se spre acele locuri, îns de pe fa a altui om. Sau, ne putem ă ţ închipui de asemenea c ună om are senza ia kinestezic de mişcare a mâinii şi imaţ ă ginea tactil , ă în degete şi pe fa ,ţă

a degetelor mişcându-se pe fa , pe când senza iile sale kinstezice şi vizuale ar fi trebuitţă ţ descrise ca fiind cele ale degetelor lui mişcându-se pe genunchi. Dac am avea oă senza ie de durere de din i plus anumite senza ii tactile şi kinestezice care suntţ ţ ţ caracteristice, în mod obişnuit, atingerii dintelui care doare şi p r ilor ă ţ învecinate de pe faţă şi dac aceste senă za ii ar fi ţ înso ite de vederea mâinii mele atingând marginea mesei şiţ mişcându-se pe ea, am avea îndoieli dac s numim sau nu aceast experienă ă ă ţă experien a unei dureri de din i ţ ţ în mas . Dac , pe de alt parte, senza iile tactile şiă ă ă ţ kinestezice descrise ar fi corelate cu experien a vizual care const ţ ă ă în aceea c v d ă ă în mâna mea atingând un dinte şi alte p r i de pe fa a unei alte persoane, nu e nici oă ţ ţ îndoial c aş numi aceast experien ă ă ă ţă „durere de din i la dintele altui omţ ”.

Am spus c omul care sus inea c e imposibil s sim i durerea altui om nu dorea să ţ ă ă ţ ă nege prin aceasta c un om poate sim i durere ă ţ în corpul altui om. De fapt, el ar fi spus: „Pot să am o durere la dintele altui om, dar nu pot s am durereaă lui de din iţ ”.

Aşadar judec ile ăţ „A are un dinte de aur” şi „A are o durere de din iţ ” nu sunt folosite în mod analog. Ele difer ă în ceea ce priveşte gramatica lor acolo unde, la prima vedere, ar putea s nu par c difer .ă ă ă ă

În ceea ce priveşte folosirea cuvântului „a ne imagina”, s-ar putea spune: „Exist cu sigurană ţă un act foarte bine determinat de a ne imagina c alt om are o durereă ”. Bineîn eles c noiţ ă nu neg m acest lucru sau orice alt enun despre fapte. Dar s vedem: dac ne facem oă ţ ă ă imagine a durerii altui om, o folosim oare în acelaşi fel în care folosim, s zicem, imagineaă unui ochi învine it atunci când ne ţ închipuim c cel lalt om are aşa ceva? S ă ă ă înlocuim, din nou actul de a ne imagina, în sensul obişnuit, prin producerea unei imagini pictate. (Aceasta ar putea foarte bine s fie chiar felul ă în care anumite fiin e realizeaz actul lor de aţ ă imagina.) S admitem apoi c un om ă ă îşi imagineaz ă în acest fel c A are un ochiă învine it. O folosire foarte imţ portant a acestei imagini va fi compararea ei cu ochiul reală pentru a vedea dac imaginea e corect . Atunci când ne imagin m cu mult putere că ă ă ă ă cineva sufer dureri, ă în imaginea noastr intervine adesea ceea ce s-ar putea numi oă umbr a durerii sim ite ă ţ în locul corespunz tor celui ă în care noi spunem c cel lalt simteă ă durerea. Dar sensul în care o imagine este o imagine este determinat de felul în care e comparat ea cuă realitatea. Aceasta este ceea ce am putea numi metoda proiec iei. S ne gândim acumţ ă la compararea unei imagini a durerii de din i a lui A cu durerea lui de din i. Cum le-amţ ţ compara? Dac spune i c le compara i ă ţ ă ţ „indirect”, prin mijlocirea comportamentului s uă corporal, eu r spund c aceasta ă ă înseamn că ă nu le compara i aşa cum compara iţ ţ imaginea comportamentului s u cu comportamentul s u.ă ă

Din nou, când spui „Recunosc c nu po iă ţ şti când are A o durere, po i numai s presupuiţ ă ”, atunci nu vezi dificultatea legat de diferitele foă losiri ale cuvintelor „a presupune” şi „a şti”. La ce gen de imposibilitate te refereai atunci când spuneai că nu po iţ şti? Nu te gândeai la un caz analog celui în care nu se poate şti dac cel lalt om are un dinte de aur ă ă în gur pentruă c el are gura ă închis ? Ceea ce nu ştiai aici puteai, totuşi, s - i imaginezi c ştii; aveaă ă ţ ă sens s spui c ai v zut dintele deşi nu l-ai v zut; sau, mai curând, are sens s spui că ă ă ă ă ă nu-i vezi dintele şi, prin urmare, are sens şi s spui c ă ă îl vezi. Atunci când, pe de altă parte, ai recunoscut c un om nu poateă şti dac cel lalt om are dureri, nu vrei s spui c ,ă ă ă ă de fapt, oamenii nu ştiau, ci c n-avea nici un sens s spui c ei ştiau (şi, prin urmare, n-ă ă ăare sens s spui c ei nu ştiu). Dac , prin urmare, foloseşti ă ă ă în acest caz termenul „a presupune” sau „a crede”, nu-l foloseşti ca fiind opus lui „a şti”. Adic , nu ai afirmat c a cunoaşte ar fiă ă un el pe care nu ai putea sţ ă-l atingi şi c trebuie s te mul umeşti cu a preă ă ţ supune; mai curând nu exist nici un el ă ţ în acest joc. Tot aşa cum, atunci când cineva spune „Nu po iţ parcurge, num rând, tot şirul numerelor cardinaleă ”, nu se enun un fapt privitor laţă limitele omeneşti, ci unul privitor la o conven ie pe care am stabilit-o. Enun ul nostru nuţ ţ este comparabil, deşi este comparat totdeauna în mod greşit, cu unul ca „este imposibil

ca o fiin omeneasc s traverseze ţă ă ă înot Atlanticul”; ci este analog unui enun ca ţ „nu există nici un punct final într-o curs de rezistenă ţă”. Iar acesta este unul din lucrurile pe care îl simte în mod nedesluşit un om care nu este mul umit cu explica ia c deşi nu po i şti..., po iţ ţ ă ţ ţ totuşi presupune...

Dac suntem sup ra i pe cineva pentru c a ieşit afar ă ă ţ ă ă într-o zi rece, când este r cit,ă spunem uneori: „Nu voi sim i eu r ceala taţ ă ”. Iar aceasta poate s ă însemne: „Nu suf r euă când r ceşti tuă ”. Aceasta este o judecat pe care am ă înv at-o din experien . C ci neăţ ţă ă putem închipui, ca s zicem aşa, o leg tur la distană ă ă ţă* între dou trupuri, legă ătur careă ar face ca un om s simt durerea de cap atunci când cel lalt s-a expus la frig. ă ă ă În acest caz s-ar putea argumenta c durerile sunt ale mele pentru c le simt ă ă în capul meu; dar s presuă punem c aş avea o parte a corpului comun cu altcineva, s spunem o mân .ă ă ă ă S ne ă închipuim nervii şi tendoanele din bra ul meu, precum şi ale lui A, legate deţ aceast mân ca urmare a unei opera ii. S ne ă ă ţ ă închipuim acum c mâna este ă în epatţ ă de o viespe. Amândoi ip m, avem fe eleţ ă ţ schimonosite, d m aceeaşi descriere a dureriiă etc. Trebuie, oare, s spunem c avem aceeaşi durere sau dureri diferite? Dac ză ă ă ici, într-un asemenea caz: „Sim i durerea ţ în acelaşi loc, în acelaşi trup, descrierile noastre corespund şi totuşi durerea mea nu poate fi durerea lui”, presupun c vei fi ă înclinat s indici dreptă temei: „c ci durerea mea e durerea mea iar durerea lui e duă rerea lui”. Iar aici formulezi un enun gramatical despre foloţ sirea unei expresii ca „aceeaşi durere”. Spui c nu ai folosiă expresia „el are durerea mea” sau „avem amândoi aceeaşi durere” şi, în loc, vei folosi poate o expresie ca „durerea lui este exact ca a mea”. (N-ar fi un argument s spui c cei doi nu ar puteaă ă avea aceeaşi durere pentru c cineva ar putea anestezia sau ucide pe unul din ei şi ă în acest timp cel lalt ar sim i totuşi durere.) Bineă ţ în eles, dac elimin m din limbajul nostruţ ă ă expresia „Am durerea lui de din iţ ”, elimin m astfel şi ă „Am (sau simt) durerea mea de din iţ ”. O alt form a enună ă ului nostru metafizic este aceasta: ţ „Datele senzoriale ale unui om sunt private, sunt ale lui”. Iar acest fel de exprimare induce chiar mai mult în eroare deoarece seam n şi maiă ă mult cu o judecat de experien ; filozoful care spune acest lucru ar putea foarte bine să ţă ă cread c exprim un fel de adev r ştiin ific.ă ă ă ă ţ

Folosim expresia „dou c r i au aceeaşi cuă ă ţ loare”, dar am putea la fel de bine s spuă nem: „Ele nu pot avea aceeaşi culoare, pentru c , ă în definitiv, aceast carte are culoarea eiă proprie, iar cealalt carte are şi ea culoarea ei proprieă ”. Aceasta ar fi, de asemenea, enun area unei reguli gramatiţ cale — o regul care, ă în treac t fie spus,ă nu este în acord cu utilizarea noastr obişnuit a expreă ă siei. Motivul pentru care cineva ar trebui s se gână -deasc , ă în genere, la aceste dou utiliz ri diferite este acesta: Compar m cazul dateloră ă ă senzoriale cu cel al corpurilor fizice, caz în care noi facem o distinc ie ţ între: „acesta este acelaşi scaun pe care l-am v zut acum o oră ă” şi „acesta nu este acelaşi scaun, ci unul exact la fel cu cel laltă ”. Aici are sens s spui — şi aceasta este o judecat de experien :ă ă ţă „A şi B nu puteau s fi v zut acelaşi scaun, c ci A era la Londra iar B la Cambridge; ei auă ă ă v zut dou scaune exact la felă ă ”. (Aici va fi util s iei ă în considerare diferitele criterii pentru ceea ce numim „identitatea acestor obiecte”. Cum folosim enun urile: ţ „Aceasta este aceeaşi zi...”, „Acesta este acelaşi cuvânt...”, „Aceasta este aceeaşi împrejurare...” etc.?)

Ceea ce am f cut ă în aceste considera ii a fost ce facem totdeauna când ţ întâlnim cuvântul „a putea” într-o judecat metafizic . Ar t m c aceast juă ă ă ă ă ă decat ascunde o regulă ă gramatical . Adic , disă ă trugem asem narea exterioar dintre o judecat metafizic şi unaă ă ă ă de experien şi ţă încerc m s gă ă ăsim forma de exprimare care satisface o anumită aspira ie a metafizicianului pe care limbajul nostru obişnuit nu o satisface şi care, câtţ ă vreme nu este satisf cut , d naştere ă ă ă încurc turii metafizice. Din nou, când spun, ă în sens metafizic, „Trebuie totdeauna s ştiu când am dureriă ”, aceasta face pur şi simplu de prisos cuvântul „ştiu”; şi în loc de „Ştiu c m doareă ă ”, pot s spun simplu ă „Mă doare”. Bineîn eles,ţ situa ia e diferit dac d m sens expresiei ţ ă ă ă „durere inconştientă”, stabilind criterii empirice

* „wireless connection” — literal, leg tur f r fir ă ă ă ă (n. t.).

pentru cazul în care un om are dureri şi nu o ştie, şi dac spunem apoi (corect sau greşit)ă c de fapt nimeni nu a avut vreodat dureri despre care s nu fi ştiut.ă ă ă

Atunci când spunem c ă „Nu pot sim i durerea luiţ ”, ni se înf işeaz ideea unei bariereăţ ă de netrecut. S ne gândim imediat la un caz asem n tor: ă ă ă „Culorile verde şi albastru nu pot fi simultan în acelaşi loc”. Aici imaginea unei imposibilit i fizice care ni se ăţ înf işeaz nuăţ ă este, poate, aceea a unei bariere; mai curând sim im c cele dou culori stau una ţ ă ă în calea alteia. Care este originea acestei idei? — Spunem c trei oameni nu pot sta unulă lâng altul pe aceeaşi banc ; ei nu au lă ă oc. Îns cazul culoă rilor nu este analog cu acesta; dar este întru câtva analog cu cel în care se spune: „3 x 40 de centimetri nu intr ă într-un metru”. Aceasta este o regul gramatical şi ea enun o imposibilitate logic . Judecata ă ă ţă ă „trei oameni nu pot sta unul lâng altul pe o banc de un metruă ă ” enun o imposibilitate fizic , iarţă ă acest exemplu arat clar de ce sunt conă fundate cele dou imposibilit i. (S compar mă ăţ ă ă judecata „El e cu 14 centimetri mai înalt decât mine” cu „Un metru optzeci este cu 14 centimetri mai mare decât unu şaizeci şi şase”. Aceste judec i sunt de feluri complet diferite, dar par aăţ fi exact al fel.) Motivul pentru care în aceste cazuri ni se înf işeaz ideea de imposibilitateăţ ă fizic este c , pe de o parte, ne decidem ă ă împotriva folosirii unei anumite forme de exprimare, pe de alt parte, suntem puternic tenta i s o folosim, deoarece (a) sun ca oă ţ ă ă român bun sau ca o german bun etc. şi (b) exist forme de exprimare foarte asemă ă ă ă ă ă-n toare care sunt folosite ă în alte p r i ale limă ţ bajului nostru. Ne-am decis împotriva folosirii expresiei „Ele sunt în acelaşi loc”; pe de alt parte, aceast expresie ni se recomand cuă ă ă t rie prin analogie cu alte expresii, astfel c , ă ă într-un anumit sens, trebuie s ă înl tur m cuă ă for a aceast form de exprimare. Şi de aceea ni se pare c respingem o judecat ţ ă ă ă ă în mod universal fals . Ne facem o imagine ca aceea a celor dou culori care stau una ă ă în drumul celeilalte sau aceea a unei bariere ce nu îng duie unui om s se apropie de experien aă ă ţ altuia mai mult decât pân la punctul din care ă îi poate observa comportarea; dar, privind mai îndeaproape, constat m c nu putem aplica imaginea pe care ne-am f cut-o.ă ă ă

Oscila ia noastr ţ ă între imposibilitatea logic şi cea fizic ne determin s facemă ă ă ă enun uri ca acesta: ţ „Dac ceea ce simt este totdeauna doar durereaă mea, ce poate însemna presupunerea c altcineva are dureri?ă ” Ceea ce trebuie f cut ă în asemenea cazuri este să privim totdeauna la felul în care sunt realmente folosite în limbajul nostru cuvintele respective. În toate cazurile de acest fel ne gândim la o folosire diferit de cea pe care o d cuvinteloră ă limbajul nostru obişnuit. La o folosire, pe de alt parte, care, tocmai atunci, ni se recoă -mand cu t rie pentru un motiv anume. Când ceva legat de gramatica cuvinteloră ă noastre pare ciudat, aceasta se datoreaz faptului c suntem tenta i alternativ să ă ţ ă folosim un cuvânt în mai multe feluri diferite. Şi este deosebit de greu s descoperi c oă ă afirma ie pe care o face metafizicianul exprim nemul umirea fa de gramatica noastr ,ţ ă ţ ţă ă atunci când cuvintele din aceast afirma ie pot fi foloă ţ site şi pentru a enun a un fapt deţ experien . Astfel, atunci când el spune ţă „numai durerea mea este durere reală”, această propozi ie ar putea ţ însemna c ceilal i oameni se prefac doară ţ . Iar atunci când spune „acest copac nu exist atunci când nuă -l vede nimeni”, aceasta ar putea s ă însemne: „acest copac dispare atunci când noi ne întoarcem cu spatele la el”. Omul care spune „numai durerea mea este reală” nu vrea s spun c a descoperit pe baza criă ă ă teriilor obişnuite — adic , a criteriilor care dauă cuvintelor noastre semnifica iile lor obişnuite — c ceilal i care spuneau c au dureri neţ ă ţ ă înşelau. Ci el se revolt ă împotriva folosirii acestei expresii în leg tur cuă ă aceste criterii. Adic , elă obiecteaz ă împotriva folosirii acestui cuvânt în felul anume în care este el folosit în mod obişnuit. Pe de alt parte, el nu este conştient c obiecteaz ă ă ă împotriva unei conven ii. El ţ întrez reşteă un mod de a împ r i terenul diferit de cel folosit pe h r ile obişnuite. El se simte tentat,ă ţ ă ţ s zicem, s foloă ă seasc numele ă „Devonshire” nu pentru un inut cu grani ele saleţ ţ conven ionale, ci pentru o regiţ une delimitat diferit. Ar putea exprima aceasta spunând:ă „Nu este oare absurd s faci dină asta un inut, s trasezi grani eleţ ă ţ aici?” Ceea ce spune el, îns , este:ă „Adev ratulă Devonshire este acesta”. Noi am putea r spunde: ă „Ceea ce doreşti este doar o nou denumire, iar printr-o nou denumire nu se schimb nici un faptă ă ă geografic”. Este totuşi adev rat c putem fi atraşi irezistibil de o denuă ă mire sau putem

sim i o repulsie irezistibil fa de ea. (Uit m cu uşurin ce mult poate s ţ ă ţă ă ţă ă însemne pentru noi o nota ie, o form de exprimare şi c a o schimba nu e totdeauna la fel deţ ă ă uşor cum e în matematic sau ă în ştiin ele naturii. O schimbare de haine sau de numeţ poate însemna foarte pu in, dar poate ţ însemna şi foarte mult.)

Voi încerca s l muresc problema discutat de realişti, idealişti şi solipsişti, indicându-ă ă ăv o problem care este strâns ă ă înrudit cu ea. Şi anume aceasta: ă „Putem avea oare gânduri inconştiente, sentimente inconştiente etc.?” Ideea c ar exista gânduriă inconştiente i-a revoltat pe mul i. Al ii au spus c aceştia greşeau atunci cândţ ţ ă presupuneau c ar putea exista doar gânduri conştiente şi c psihanaliza descoperiseă ă gânduri inconştiente. Cei care obiectau la adresa gândurilor inconştiente nu în elegeauţ c ei nu obiectau la adresa unor reă ac ii psihologice nou descoperite, ci la felul cum erauţ ele descrise. Pe de alt parte, psihanaliştii erau induşi ă în eroare de propriul lor fel de exprimare, ajungând astfel s cread c f cuser mai mult decât s descopere reac iiă ă ă ă ă ă ţ psihologice noi, c , ă într-un anumit sens, descoperiser gânduri conă ştiente care erau inconştiente. Primii ar fi putut s -şi formuleze obiec ia spunând ă ţ „Nu vrem s foă losim expresia «gânduri inconştiente»; noi dorim s rezerv m cuvântul «gând» pentru ceea ceă ă voi numi i «gânduri conştiente»ţ ”. Ei îşi ap r ă ă în mod greşit cauza atunci când spun: „Pot exista numai gânduri conştiente, nu şi gânduri inconştiente”. C ci dac nu doresc să ă ă vorbeasc de ă „gând inconştient”, ei n-ar trebui s foloseasc nici expresia ă ă „gând conştient”.

Dar nu este oare corect s spunem c ă ă în orice caz omul care vorbeşte şi despre gânduri conştiente şi despre gânduri inconştiente foloseşte prin aceasta cuvântul „gânduri” în dou feluri diferite? — Oare folosim ciocanul ă în dou feluri diferite atunci cândă batem cu el un cui şi, pe de alt parte, b g m un par ă ă ă într-o gaur ? Şi ă îl folosim în două feluri diferite sau în acelaşi fel atunci când b g m acest par ă ă în aceast gaur şi, pe deă ă alt parte, alt par ă în alt gaur ? Sau ar trebui s vorbim de foloă ă ă siri diferite numai atunci când într-un caz, s zicem, introducem ceva ă în altceva iar în cel lalt zdrobim ceva? Sauă toate acestea înseamn foloă sirea ciocanului într-un fel, iar despre un fel diferit trebuie să vorbim doar când folosim ciocanul ca pe un presse-papiers? — În ce cazuri trebuie să spunem c un cuvânt e folosit ă în dou feluri difeă rite şi în ce cazuri c e foloă sit într-un singur fel? A spune c un cuvânt e folosit ă în dou (sau mai multe) feluri diferite nu ne dă ă înc , ă în sine, nici o idee despre folosirea lui. Prin aceasta se indic doar un fel de a priviă aceast utilizare, oferind o schem pentru descrierea sa cu dou (sau mai multe)ă ă ă subdiviziuni. Este corect s spunem: ă „Fac două lucruri cu acest ciocan: bat un cui în această scândur şi unul ă în aceea”. Dar aş fi putut s spun şi: ă „Fac un singur lucru cu acest ciocan; bat un cui în scândura aceasta şi unul în aceea”. Pot exista dou feluri de discu ii cu privire laă ţ faptul dac un cuvânt e folosit ă într-un fel sau în dou feluri: (a) Doi oameni pot discuta dacă ă în englez cuvântul ă „cleave” e folosit numai pentru t ierea a ceva sau şi pentru lipireaă lucrurilor unul de altul. Aceasta este o discu ie cu privire la faptele ce in de o anumitţ ţ ă utilizare real , (b) Ei pot discuta dac cuvântul ă ă „altus”, care st atât pentru ă „adânc” cât şi pentru „înalt”, este prin aceasta folosit în dou feluri diferite. Aceast chestiune este analoagă ă ă chestiunii dac cuvântul ă „gând” este folosit în dou feluri sau ă într-unul atunci când vorbim de gând conştient şi gând inconştient. Omul care spune „acestea sunt, cu siguran , douţă ă utiliz ri diferiteă ” a hot rât deja s foloseasc o schem dual , iar ceea ce a spus exprimaă ă ă ă ă aceast hot râre.ă ă

Atunci dac solipsistul spune c numai expeă ă rien ele sale sunt reale e inutil s -iţ ă r spundem: ă „De ce ne spui acest lucru dac nu crezi c noi ă ă îl auzim într-adev r?ă ” Sau, oricum, dac -i d m acest r spuns, nu trebuie s credem c am r spuns la dificultateaă ă ă ă ă ă lui. Nu exist r spuns al gândirii coă ă mune la o problem filozofic . Putem ap ra gândiă ă ă rea comun ă împotriva atacurilor filozofilor numai dezlegând încurc turile lor, adic vindecându-i deă ă tenta ia de a ataca gândirea comun ; şi nu prin reafirmarea vederilor gândirii comune.ţ ă Filozoful nu e un om care şi-a pierdut judecata, un om care nu vede ceea ce vede toată

lumea; pe de alt parte, dezacordul s u cu gândirea comun nu este nici acela al omuluiă ă ă de ştiin care este ţă în dezacord cu vederile grosolane ale omului de pe strad . Adic ,ă ă dezacordul s u nu se bazeaz pe o cunoaşă ă tere mai subtil a faptelor. Trebuie prină urmare s c ut mă ă ă sursa încurc turilor sale. Şi noi constaă t m c exist ă ă ă încurc tur şiă ă insatisfac ie mintal nu numai atunci când nu este satisf cut curioţ ă ă ă zitatea noastră privind anumite fapte sau când nu putem g si o lege a naturii care s se potriveasc cuă ă ă întreaga noastr experien , ci şi atunci când o exprimare ne nemul umeşte — poateă ţă ţ datorit diferitelor asocia ii pe care le evoc . Limbajul nostru obişnuit, care, dintre toateă ţ ă sistemele posibile de nota ie, este cel care str bate ţ ă întreaga noastr via , ine minteaă ţă ţ noastr ă în mod rigid într-o pozi ie, cum ar veni, iar ţ în aceast pozi ie ea se simte uneoriă ţ amor it , dorind şi alte pozi ii. Astfel, dorim uneori un simbolism care accentueaz maiţ ă ţ ă puternic o diferen , f când-o mai evident decât o face limbajul comun, sau unul care,ţă ă ă într-un caz particular, foloseşte forme de exprimare mai asem n toare ă ă între ele decât cele pe care le foloseşte limbajul comun. Crampa noastr mintal sl beşte atunci când niă ă ă se arat sisteme de nota ie care ă ţ împlinesc aceste nevoi. Aceste nevoi pot fi din cele mai variate.

Îns omul pe careă -l numim solipsist şi care spune c numai propriile sale experien eă ţ sunt reale nu intr prin aceasta ă în contradic ie cu noi asupra nici unei chestiuni practiceţ cu privire la fapte; el nu spune c noi simul m atunci când ne plână ă gem de dureri, el ne comp timeşte la fel de mult caă oricine altcineva, dar în acelaşi timp vrea s restrângă ă folosirea atributului „real” la ceea ce am numi experien ele lui; şi poate c nici nu vreaţ ă câtuşi de pu in s numeasc experien ele noastre ţ ă ă ţ „experien eţ ” (din nou, f r a intra ă ă în dezacord cu noi asupra vreunei chestiuni de fapt). C ci el ar spune c esteă ă de neconceput ca alte experien e decât ale lui s fie reale. Prin urmare, el ar trebui s foloseasc unţ ă ă ă simbolism în care expresii ca „A are o durere de din i adev ratţ ă ă” (unde A nu este el însuşi) s fieă f r semnifica ie, un simbolism ale c rui reguli exclud aceast expresie aşa cum regulileă ă ţ ă ă şahului exclud posibilitatea ca un pion s fac mişcarea calului. Sugestia solipsistuluiă ă revine la a folosi o expresie ca „exist o durere de din i reală ţ ă” în loc de „Smith (solipsistul) are o durere de din iţ ”. Şi de ce s nu-i concedem acest simbolism? Nu-i nevoie s spună ă c , pentru a evita confuzia, mai bine n-ar fi folosit deloc ă în acest caz cuvântul „real” ca opus lui „simulat”; ceea ce înseamn pur şi simplu c va trebui s asigur m distinc ia ă ă ă ă ţ „real”/”simulat” în alt fel. Solipsistul care spune „numai eu simt o durere reală”, „numai eu v d (sau aud) ă în realitate” nu exprim nici o opinie; şi de aceea e aşa de sigur de ceea ce spune. El este ă în mod irezistibil tentat s foloseasc o anumit form de exprimare; dar trebuie ă ă ă ă înc să ă afl mă de ce stau lucrurile aşa.

Expresia „numai eu v d ă într-adev ră ” este strâns legat de ideea exprimat ă ă în afirma iaţ „nu ştim niciodat ce vede cel lalt cu adev rat când priă ă ă veşte la ceva” sau în aceasta: „nu ştim niciodat dac el numeşte «albastru» acelaşi lucru pe care noi ă ă îl numim «albastru»”. Am putea, de fapt, argumenta: „Nu pot şti niciodat ce vede el sau dac vede ceva, c ci tot ceeaă ă ă ce am sunt diferite feluri de semne pe care mi le d el; prin urmare, a spune c vedeă ă este o ipotez cu totul inutil ; ce este veă ă derea pot s ştiu numai deoarece eu ă însumi v d; am ă înv at cuvântul «vedere» doar pentru a deăţ semna ceea ce fac eu”. Bineîn eles cţ ă acest lucru este pur şi simplu neadev rat, c ci, ă ă în mod sigur, am înv at o folosire diferit şiăţ ă mult mai complicat a cuvântului ă „a vedea” decât pretind aici. S clarific m tendin a careă ă ţ m c l uzea când f ceam aceast declara ie printr-un exemplu dintr-o sfer pu ină ă ă ă ă ţ ă ţ diferit . S lu m ă ă ă în considerare urm torul argument: ă „Cum putem dori ca aceast hârtieă s fie roşie, când ea nu e roşie? Nu ă înseamn oare aceasta c doresc ceva ce nu există ă ă deloc? Prin urmare dorin a mea poate con ine doar cevaţ ţ asem n toră ă însuşirii hârtiei de a fi roşie. Nu s-ar cuveni, prin urmare, s folosim un cuvânt diferit ă în loc de «roşu» atunci când vorbim de dorin a ca ceva s fie roşu? Imaginile dorin ei ne arat , cu siguran ,ţ ă ţ ă ţă ceva mai pu in definit, ceva mai vag decât realitatea ţ însuşirii hârtiei de a fi roşie. Ar trebui prin urmare s spun, ă în loc de «Aş vrea ca aceast hârtie s fie roşie» ceva deă ă felul «Aş vrea un roşu pal pentru aceast hârtie»ă ”. Dar dac , ă în felul obişnuit de a vorbi, el spusese „Aş vrea un roşu pal pentru aceast hârtieă ”, pentru a-i îndeplini dorin a ar trebuiţ

s o fi pictat ă în roşu pal — şi nu aceasta era ceea ce a vrut el. Pe de alt parte, nu există ă nici o obiec ie ţ împotriva însuşirii formei de exprimare pe care o sugereaz el atât timp câtă ştim c el foloseşte expresia ă „Aş vrea un x pal pentru aceast hârtieă ” ca însemnând totdeauna ceea ce de obicei exprim m prin ă „Aş vrea ca aceast hârtie s aib culoareaă ă ă x”. Ceea ce a spus el recomanda într-adev r simbolismul s u, ă ă în sensul în care un simbolism poate fi recomandat. Dar el nu ne-a spus vreun adev r nou şi nici nu ne-a ar tat c ceea ceă ă ă spusesem noi înainte era fals. (Toate acestea leag problema noastr de acum de proă ă -blema nega iei. Am s v dau numai o sugestie, spunând c ar fi posibil un simbolism ţ ă ă ă în care, ca s vorbim ă în general, o calitate ar avea totdeauna dou nume, unul pentru cazulă în care se spune despre ceva c o are, cel lalt pentru cazul ă ă în care se spune despre ceva c nu o are. Nega ia lui, ă ţ „Aceast hârtie e roşieă ” ar putea fi atunci, s zicem,, Această ă hârtie nu e rudie”8. Un asemenea simbolism ar îndeplini într-adev r unele din dorin ele ce ne suntă ţ refuzate de limba noastr obişnuit şi ce proă ă duc uneori o cramp care este ă încurc turaă filozofic ă în leg tur cu ideea nega iei.)ă ă ţ

Dificultatea pe care o exprim m spunâă nd „Nu pot şti ce vede atunci când spune (în mod veridic) c vede o pat albastră ă ă” se naşte din ideea c ă „a şti ce vede el” înseamn :ă „a vedea ceea ce vede şi el”; îns nu ă în sensul în care vrem s spunem asta atunci cândă avem amândoi acelaşi lucru în faţa ochilor; ci în sensul în care obiectul v zut ar fi un obiect,ă s zicem, ă în capul lui, sau în el. Ideea este c acelaşi obiect poate fi ă înaintea ochilor lui şi ai mei, dar c eu nu pot s -mi bag capul ă ă în al lui (sau mintea mea în a lui, ceea ce înseamn acelaşiă lucru) astfel încât obiectul real şi nemijlocit al vederii sale s devin , de asemenea, obiecă ă tul real şi nemijlocit al vederii mele. Prin „Nu ştiu ce vede el” vrem de fapt s spunem ă „Nu ştiu la ce priveşte el”, unde „ce priveşte el” este ascuns, iar el nu poate s miă -l arate; este înaintea ochilor min ii lui.ţ Prin urmare, pentru a sc pa de aceast ă ă încurc tur , să ă ă examin m diferen a gramatical dintre enun urile ă ţ ă ţ „Nu ştiu ce vede el” şi „Nu ştiu la ce priveşte el”, aşa cum sunt ele folosite, de fapt, în limbajul nostru.

Uneori cea mai satisf c toare exprimare a solipsismului nostru pare s fie aceasta:ă ă ă „Atunci când ceva este v zut (ă într-adev ră v zut),ă totdeauna eu sunt cel care îl vede”.

Ceea ce ar trebui s ne atrag aten ia ă ă ţ în legătur cu aceast exprimare este expresiaă ă „întotdeauna eu”. Întotdeauna cine? — C ci, destul de straniu, nu gândesc: ă „întotdeauna L. W.” Aceasta ne duce la examinarea criteriilor pentru identitatea unei persoane. În ce împrejur ri spunem:ă „Aceasta este aceeaşi persoan pe care am v zut-o acum o or ?ă ă ă ” Folosirea real a expresieiă „aceeaşi persoană” şi a numelui unei persoane se bazeaz pe faptul c multeă ă caracteristici pe care le folosim drept criterii de identitate coincid în marea majoritate a cazurilor. De regul , lumea m recuă ă noaşte dup ă înf işarea corpului meu. Corpul meu ăţ îşi schimb ă înf işarea numai treptat şi, compaăţ rativ vorbind, pu in, şi tot aşa este cu voceaţ mea, cu obiceiurile caracteristice etc. care se schimb ă încet şi numai între anumite limite. Suntem înclina i s folosim numele de persoane aşa cum o facem numai ca urmare aţ ă acestor fapte. Asta se poate vedea cel mai bine dac ne imagin m cazuri nereale careă ă ne arat ce ă „geometrii” diferite am fi înclina i s folosim dac faptele ar fi diferite. S neţ ă ă ă imagin m, de exemplu, c toate corpurile omeneşti care exist ar ar ta la fel, c , pe deă ă ă ă ă alt parte, diferite grupuri de caracteristici ar p rea s -şi schimbe, cum s-ar zice, loculă ă ă între aceste corpuri. Un asemenea grup de caracteristici ar putea fi, s zicem, blânde ea ă ţ înso it de oţ ă voce înalt şi de mişc ri ă ă încete sau un temperament coleric, o voce adânc şi mişc riă ă bruşte şi altele asemenea. În astfel de împrejur ri, cu toate c ar fi posibil s d m numeă ă ă ă corpurilor, am fi poate tot atât de pu in ţ înclina i s facem asta pe cât suntem s d mţ ă ă ă nume scaunelor din garnitura de mobil a sufrageriei noastre. Pe de alt parte, ar puteaă ă fi util s d m nume grupurilor de caracteristici, iar folosirea acestor nume ar corespundeă ă în linii mari numelor de persoane din limbajul nostru actual.

8 Încerc m s suger m ă ă ă în acest fel în român deoseă birea dintre red (roşu) şi rode, un cuvânt care nu desem-neaz nimic ă în englez .ă (N. t . )

Sau s ne imagin m c ar fi ceva obişnuit pentru oameni s aib dou caractere,ă ă ă ă ă ă astfel: conforma ia, talia şi caracteristicile de comportament ale oamenilor ar suferiţ periodic o schimbare complet . Ar fi ceva obişnuit ca un om s aib dou asemeneaă ă ă ă st ri, şi ca el s treac brusc dintr-una ă ă ă într-alta. Este foarte probabil c ă într-o astfel de societate am fi înclina i s botez m pe fiecare om cu dou nume, şi, poate, s vorbim deţ ă ă ă ă perechea de persoane din trupul s u. Bun oar erau dr Jekyll şi dl Hyde dou persoaneă ă ă ă sau erau ei aceeaşi persoan care doar s-a schimbat? Putem spune şi aşa, şi aşa, cumă vrem. Nu suntem obliga i s vorţ ă bim de o dubl personalitate.ă

Exist mai multe utiliz ri ale cuvântului ă ă „personalitate” pe care ne putem sim i ţ înclina i sţ ă le adopt m, toate mai mult sau mai pu in ă ţ înrudite. Acelaşi lucru este valabil atunci când definim identitatea unei persoane cu ajutorul amintirilor sale. S ne ă închipuim un om ale c rui amintiri ă în zilele cu so din via a sa, con in evenimentele din toate acele zile,ţ ţ ţ omi ând cu totul ce s-a petrecut ţ în zilele f r so . Pe de alt parte, ă ă ţ ă într-o zi f r so el ă ă ţ îşi aminteşte ce s-a petrecut în zilele f r so anterioare, dar atunci memoria lui omite zileleă ă ţ cu so f r nici un sentiment de discontinuitate. Dac vrem, putem s presupunem, deţ ă ă ă ă asemenea, c ă înf iş rile şi caracteristicile sale se schimb ăţ ă ă în zilele cu so şi ţ în cele f ră ă so . Trebuie oare s spunem c ţ ă ă în acest caz exist dou persoane care locuiesc ă ă în acelaşi trup? Adic , este corect s spunem c exist şi greşit s spunem c nu, sauă ă ă ă ă ă invers? Nici una, nici alta. C ci folosireaă obişnuit ă a cuvântului „persoană” este ceea ce s-ar putea numi o folosire compus care este adecvat ă ă în împrejur rile obişnuite. Dacă ă presupunem, aşa cum şi fac, c aceste ă împrejur ri s-au schimbat, atunci o dat cuă ă aceasta s-a schimbat şi folosirea termenului „persoană” sau „personalitate”, iar dac vreauă s p strez acest termen şi s -i dau o foloă ă ă sire analoag celei de la ă început, am libertatea de a alege între multe folosiri, adic ă între multe genuri diferite de analogii. Într-un asemenea caz s-ar putea spune c termenul ă „personalitate” nu are doar un singur succesor legitim. (Acest fel de considera ii au importan ţ ţă în filozofia matematicii. S lu m ă ă în considerare folosirea cuvintelor „demonstra ieţ ”, „formulă” şi altele. S lu m ă ă în considerare întrebarea: „De ce s-ar numi ceea ce facem noi aici «filozofie»? De ce s fie ea privit ca sină ă gura succesoare legitim a diferitelor activită ăţi care au purtat acest nume în vremurile dinainte?”)

S ne ă întreb m acum ce fel de identitate a peră sonalit ii este aceea la care ne referimăţ atunci când spunem „când ceva este v zut, totdeauna eu sunt cel care v dă ă ”. Ce anume doresc s aib ă ă în comun toate aceste cazuri de a vedea? Drept r spuns, treă buie s -miă m rturisesc mie ă însumi c nu e vorba de ă înf işarea mea corporal . Nu v d ăţ ă ă întotdeauna o parte a corpului meu, atunci când v d. Şi nu este esen ial ca trupul meu, dac e v zută ţ ă ă printre alte lucruri pe care le v d, s arate totdeauna la fel. De fapt, nu ă ă îmi pas cât deă mult se schimb el. Şi am aceeaşi atitudine cu privire la toate ă însuşirile corpului meu, caracteristicile comport rii mele şi chiar cu privire la amintirile mele. — Când mă ă gândesc pu in maţ i mult la aceasta, în eleg c ceea ce voiam s spun era: ţ ă ă „Totdeauna când un lucru este v zut, ceva este v zută ă ”. Adic , acel ceva despre care spuneam c dura ă ă în timpul tuturor experien elor de a vedea nu era o anume entitate ţ „eu”, ci îns şi experien aă ţ de a vedea. Acest lucru poate deveni mai clar dac ne ă închipuim c omul care faceă afirma ia noastr solipsist arat spre ochii lui ţ ă ă ă în timp ce zice „eu”. (Poate pentru c vrea să ă fie exact şi s spun ă ă în mod explicit care ochi anume apar in gurii ce zice ţ „eu” şi mâinilor ce arat spre propriul corp.) Dar spre ce arat el? Spre aceşti ochi anume, cu identitateaă ă lor de obiecte fizice? (Pentru a în elege aceast propozi ie treţ ă ţ buie s v reaminti i că ă ţ ă gramatica cuvintelor despre care spunem ca stau pentru obiecte fizice este caracterizată prin felul în care folosim expresia „acelaşi cutare şi cutare” sau „identicul cutare şi cutare”, în care „cutare şi cutare” desemneaz obiectul fizic.) Am spus mai ă înainte c el nu voia să ă arate spre nici un obiect fizic anume. Ideea c el spusese ceva cu sens s-a n scut dintr-oă ă confuzie corespunzând confuziei între ceea ce vom numi „ochiul geometric” şi „ochiul fizic”. Am să indic folosirea acestor termeni: Dac un om ă încearc s ă ă îndeplineasc ordinul ă „Arată spre ochiul t uă ”, el poate face multe lucruri diferite şi exist multe criterii diferite pe careă le va accepta pentru faptul de a fi ar tat spre ochiul lui. Dac aceste criterii coincid, aşaă ă

cum se şi întâmpl de obicei, eu le pot folosi alternativ şi ă în diverse combina ii pentru a-ţmi ar ta c mi-am atins ochiul. Dac ele nu coincid, va trebui s deosebesc diferiteleă ă ă ă sensuri ale expresiei „Îmi ating ochiul” sau „Mişc degetul spre ochiul meu”. Dac , deă exemplu, ochii mei sunt închişi, pot totuşi avea acele senza ii kinesteţ zice caracteristice în bra , pe care le-aş numi senţ za iile kinestezice ale ridic rii mâinii spre ochi. C am reuşitţ ă ă s fac asta voi recunoaşte dup senă ă za ia tactil specific a atingerii ochiului meu. Darţ ă ă dac ochiul meu ar fi ă în spatele unei pl ci de sticl , fixate ă ă în aşa fel încât m-ar împiedica să exercit o presiune asupra ochiului cu degetul, înc ar mai exista un criteriu, şi anume,ă cel al senza iilor musculare, care m-ar face s spun c acum degetul meu a fost ţ ă ă în dreptul ochiului. Cât priveşte criteriile vizuale, exist dou pe care le pot adopta. Există ă ă experien a obişnuit de a vedea mâna mea ridicându-se şi venindu-mi spre ochi, iarţ ă aceast experien este, bineă ţă în eles, diferit de aceea de a vedea ţ ă întâlnindu-se două lucruri, s zicem, dou vârfuri ale degetelor. Pe de alt parte, pot folosi drept criteriuă ă ă pentru mişcarea degetului meu c tre ochi ceea ce v d atunci când privesc ă ă în oglind şiă v d degetul meu apropiindu-se de ochi. Dac acel loc din corpul meu care ă ă „vede” după cum zicem noi, urmeaz s fie determinat prin mişcarea degetului meu c tre ochi,ă ă ă potrivit celui de-al doilea criteriu, atunci putem concepe c aş putea vedea cu ceea ce,ă potrivit altor criterii, este vârful nasului sau locuri de pe frunte; sau aş putea astfel indica un loc din afara corpului meu. Dac doresc ca un om s arate spre ochiul s u (sau ochiiă ă ă s i)ă numai potrivit celui de-al doilea criteriu, atunci îmi voi exprima dorin a spunând: ţ „Arat spreă ochiul t u geometric (sau spre ochii t i geoă ă metrici)”. Gramatica cuvântului „ochi geometric” stă fa de gramatica cuvântului ţă „ochi fizic” în aceeaşi rela ie ca şi gramatica expresieiţ „senza ia vizual a uni copacţ ă ” cu gramatica expresiei „copacul fizic”. În fiecare dintre cazuri, a spune „acesta este un gen diferit de obiect fa de cel laltţă ă ” înseamn a confunda toate lucrurile; c ciă ă cei care spun c datele sim urilor sunt un gen diferit de obiecte fa de obiectele fiziceă ţ ţă în eleg greşit graţ matica cuvântului „gen”, exact la fel ca acei care spun c un num r esteă ă un gen diferit de obiect fa de o cifr . Ei cred c fac un enun precum ţă ă ă ţ „Un tren, o gar şiă un vagon sunt genuri diferite de obiecte”, în timp ce enun ul lor este analog cu ţ „Un tren, un accident de cale ferat şi o reglemenă tare feroviar sunt genuă ri diferite de obiecte”.

Ceea ce m tenta s spun ă ă întotdeauna „eu sunt cel care vede când ceva este v zută ” era ceva la a c rui tenta ie aş fi putut ceda şi spunând ă ţ „ori de câte ori ceva este v zut,ă acesta este ceea ce este v zută ”, înso ind cuvântul ţ „acesta” cu un gest care cuprinde câmpul meu vizual (îns f r a ă ă ă în elege prin ţ „acesta” acele obiecte pe care se întâmpl s le v d ă ă ă în acel moment). S-ar putea spune: „Ar t spre câmpul vizual ca atare, nu spre ceva din elă ”. Iar aceasta serveşte numai la scoaterea în eviden a lipsei de sens a primei exprim ri.ţă ă

S ă înl tur m deci pe ă ă „întotdeauna” din exprimarea noastr . ă În acest caz îmi pot înc exprimaă solipsismul spunând „Numai ceea ce v dă eu (sau ce v d acum) este v zut cu adev rată ă ă ”. Iar aici sunt tentat s spă un: „Cu toate c prin cuvântul ă „eu” nu m refer la L.W., o să ă mearg dac ceilal i ă ă ţ îl în eleg pe ţ „eu” ca desemnându-l pe L.W., dac tocmai acum eu suntă de fapt L.W.” Aş putea, de asemenea, exprima preten ia mea spunând: ţ „Sunt potirul vie iiţ ”; dar re ine i, este esen ial ca fiecare dintre cei c rora le spun acest lucru s fieţ ţ ţ ă ă incapabili s m ă ă în eleag . Este esen ial ca cel lalt s nu fie ţ ă ţ ă ă în stare s ă în eleag ţ ă „ce vreau eu într-adev r ă s spună ”, deşi el ar putea practic s fac ce vreau eu, recunoscându-mi oă ă pozi ie de excep ie ţ ţ în simbolismul s u. Vreau ă îns s fieă ă logic imposibil ca el s mă ă în eleag , adic , ar trebui s fie f r sens, nu fals, s se spun c el m ţ ă ă ă ă ă ă ă ă ă în elege. Astfel,ţ exprimarea mea este una din multele folosite în diferite ocazii de filozofi şi presupus aă transmite ceva persoanei care rosteşte, deşi în esen inapt de a transmite cevaţă ă altcuiva. Dac a transmite o semnifica ie ă ţ înseamn pentru o expresie a fi ă înso it de sauţ ă a produce anumite experien e, atunci expresia noastr poate avea tot felul de semnifiţ ă -ca ii, iar eu nu vreau s spun nimic despre acestea. Suntem ţ ă îns , de fapt, induşi ă în eroare, gândind c expresia noastr are o semnifica ie ă ă ţ în sensul în care are semnifica ie oţ expresie care nu este metafizic ; c ci compar m ă ă ă în mod greşit cazul nostru cu unul în care cel lalt nu poate ă în elege ceea ce spunem pentru c lui ţ ă îi lipseşte o anumit inforă -

ma ie. (Aceast observa ie poate deveni limpede numai dac ţ ă ţ ă în elegem leg tura dintreţ ă gramatic , pe de o parte, şi sens şi nonsens, pe de ă alta.)

Pentru noi, semnifica ia unei expresii este caţ racterizat de folosirea pe care i-o d m.ă ă Semnifica ia nu este un ţ înso itor mintal al expresiei. Aşadar expresia ţ „Cred c ă în elegţ ceva prin ea”, sau „Sunt sigur c ă în eleg ceva prin eaţ ”, pe care o auzim atât de des în discu iiţ filozofice drept justificare pentru folosirea unei expresii nu este deloc o justificare pentru noi. Întreb m: ă „La ce te referi?”, adic , ă „Cum foloseşti aceast expresie?ă ” Dac cineva m-aă înv at cuvântul ăţ „bancă” şi a spus că el pune uneori sau totdeauna o linie deasupra lui astfel „” şi că asta înseamn ceva pentru el, ar trebui s spun: ă ă „Nu ştiu ce fel de idee legi de această linie, dar ea nici nu m intereseaz dac nu ă ă ă îmi ar i c exist o folosire a liniei ăţ ă ă în genul de calcul în care vrei s foloseşti cuvântul «banc »ă ă ”. — Vreau s joc şah, iar cineva ă îi pune regelui alb o coroan de hârtie, l sând neschimbat folosirea piesei, spunându-mi ă ă ă însă c acea coroan are o semnifica ie pentru el ă ă ţ în cadrul jocului, pe care îns nu o poate exprimaă prin reguli. Eu spun: „atât timp cât nu schimb folosirea piesei, asta nu are ceea ce euă numesc o semnifica ieţ ”.

Po i auzi uneori c o expresie ca ţ ă „Aceasta e aici” are pentru mine, atunci când ar t c treă ă o parte a câmpului meu vizual în timp ce o spun, un fel de semnifica ie primar , deşi nuţ ă poate transmite vreo informa ie nim nui altcuiva.ţ ă

Atunci când spun „Numai asta se vede”, uit c o propozi ie poate s ne apar drept ceva fiă ţ ă ă -resc f r a avea nici o utilizare ă ă în calculul nostru lingvistic. S ne gândim la legea identit iiă ăţ „a=a” şi la cum ne chinuim uneori s -i prindem sensul, s-o vizualiz m, privind un obiect şiă ă repetându-ne nou ă înşine o propozi ie ca ţ „Acest copac este acelaşi lucru cu acest copac”. Gesturile şi imaginile prin care dau în aparen sens acestei propoţă zi ii sunt foarteţ asem n toare acelora pe care le folosesc ă ă în cazul lui „Numai asta se vede într-adev ră ”. (Pentru a ne clarifica în leg tur cu probleă ă mele filozofice, este folositor s devenim conştien i deă ţ am nuntelă e în aparen neimportante ale acelei situa ii ţă ţ în care suntem înclina i s facem oţ ă anumit afirma ie metafizic . Astfel, putem fi tenta i s spunem ă ţ ă ţ ă „Numai asta se vede într-adev ră ” atunci când privim o ambian care nu se schimb , dar putem s nu fim delocţă ă ă tenta i s o spunem atunci când privim ţ ă în jurul nostru în timp ce mergem.)

Aşa cum am spus, nu exist nici o obiec ie fa de adoptarea unui sistem de simboluriă ţ ţă în care o anumit persoan de ine totdeauna sau numai temă ă ţ porar o pozi ie privilegiat .ţ ă Şi, prin urmare, dac rostesc propozi ia ă ţ „Numai eu v d cu adev rată ă ”, putem concepe că semenii mei îşi vor aranja dup aceasta simbolismul ă în aşa fel încât s se pun de acordă ă cu mine spunând „cutare şi cutare este v zut cu adev rată ă ” în loc de „L.W. vede cutare şi cutare” etc., etc. Ceea ce este îns greşit este s credem c eu potă ă ă justifica aceast aleă gere a unui simbolism. Când am spus, cu toat convingerea, c numai eu v d, eram ă ă ă înclinat şi s spun c prin ă ă „eu” nu m refeream de fapt la L.W., cu toate că ă în folosul semenilor mei aş putea zice „Acum L.W. este cel care vede cu adev rată ”, deşi nu la asta m refer deă fapt. Aproape c aş putea spune c prin ă ă „eu” m refer la ceva care se gă ăseşte chiar acum în L.W., ceva ce al ii nu pot vedea. (M refeream la mintea mea, dar nu puteam ar taţ ă ă spre ea decât prin corpul meu.) Nu e nimic greşit în a sugera c al ii ar trebui s -miă ţ ă acorde o pozi ie privilegiat ţ ă în simbolismul lor; dar justificarea pe care vreau s-o dau pentru asta, şi anume c acest corp este acum sediul acelui ceva care tr ieşte cuă ă adev rat — este f r sens. C ci, dup cum se recunoaşte, prin aceasta nu se afirmă ă ă ă ă ă ceva care este, în sens obişnuit, o chestiune de experien . (Şi s nu credem c esteţă ă ă vorba de o judecat de experien pe care numai eu o pot cunoaşte pentru c numai euă ţă ă sunt în situa ia de a avea acea experien anume.) Acum, ideea c adev ratul euţ ţă ă ă locuieşte în corpul meu e legat de gramatica specific a cuvântului ă ă „eu” şi de neîn elegerile pe care aceast gramatic poate s le genereze. Exist dou utiliz riţ ă ă ă ă ă ă diferite ale cuvântului „eu” (sau „al meu”) pe care le-aş putea numi „utilizarea ca obiect” şi „utilizarea ca subiect”. Exemple ale primului fel de utilizare sunt acestea: „Bra ul meu e ruptţ ”, „Eu am crescut paisprezece centimetri”, „Eu am un cucui pe frunte”, „Vântul îmi r v şeşte p rulă ă ă ”. Exemple de al doilea fel sunt: „Eu v d cutare lucruă ”, „Eu aud cutare lucru”, „Eu încerc s -mi ridic bra ulă ţ ”, „Eu cred c va plouaă ”, „Eu am dureri de din iţ ”. Se poate indica deosebirea dintre aceste două

categorii, spunând: Cazurile din prima categorie implic recunoaşterea unei anumiteă persoane şi în aceste cazuri exist posibilitatea unei greşeli sau, cum aş formula eu maiă curând: S-a avut în vedere posibilitatea unei erori. Posibilitatea de a nu reuşi s marchezi nici ună punct este avut ă în vedere în jocurile mecanice. Pe de alt parte, dac am introdus oă ă moned ă în jocul mecanic dar mingile nu apar, aceasta nu ine de hazardul jocului. Esteţ posibil, ca, de exemplu, într-un accident, eu s simt o durere ă în bra , s v d un bra ruptţ ă ă ţ lâng mine şi s cred c este al meu, când de fapt este al vecinului meu. De aseă ă ă menea, aş putea ca, privind în oglind , s iau ă ă în mod greşit un cucui de pe fruntea lui drept unul de pe fruntea mea. Pe de alt parte, nu este vorba de a recunoaşte o persoan atunciă ă când spun c am dureri de din i. Ar fi lipsit de sens s ă ţ ă întrebi „eşti sigur că tu eşti acela care are dureri?” Dac ă în acest caz nu e posibil nici o eroare, aceasta se datorează ă faptului că mutarea pe care am fi înclina i s-o consider m drept o eroare, o ţ ă „mutare greşită”, nu e câtuşi de pu in o mutare a jocului. (ţ În şah distingem între mut ri bune şi proaste,ă iar dac punem regina ă în b taia nebunului, numim aceasta o greşeal . Nu este ă ă îns oă greşeal s transă ă formi un pion în rege.) Şi acum se înf işeaz urăţ ă m torul fel de a enun aă ţ ideea noastr : ca s fi luat pe altcineva drept eu ă ă însumi, când am f cut afirma ia ă ţ „Am dureri de din iţ ”, este în aceeaşi m sur cu neputin pe cât ar fi s gem de durere din greă ă ţă ă -şeal , luând ă în mod greşit pe altul drept eu însumi. A spune „M doareă ” nu este cu nimic mai mult o afirma ieţ despre o anumit persoan decât e geaă ă m tul. ă „Dar cu siguran cţă ă cuvântul «eu» din gura unui om, se refer la omul care ă îl rosteşte; arat spre sine ă însuşi; şi foarte des un om care îl rosteşte arat ă într-adev r cu degetul spre sine ă însuşi.” Era însă cu totul de prisos s arate spre sine. Ar fi putut la fel de bine s ridice doar mâna. Ar fiă ă greşit s spui c , atunci când cineva arat spre soare cu mâna, el arat şi spre soare şiă ă ă ă spre sine însuşi, deoarece el e cel care arat ; pe de alt parte, ar tând, el poate atrageă ă ă aten ia atât asupra soareţ lui cât şi asupra lui însuşi.

Cuvântul „eu” nu înseamn acelaşi lucru ca şi ă „L. W.”, chiar dac eu sunt L. W., nici nu ă în-seamn acelaşi lucru ca şi expresia ă „omul care vorbeşte acum”. Dar aceasta nu înseamn că ă „L. W.” şi „eu” înseamn lucruri diferite. Nu ă înseamn decât c aceste cuvinte suntă ă instrumente diferite ale limbajului nostru.

S ne gândim la cuvinte ca la instrumente caă racterizate prin folosirea lor şi apoi s neă gândim la folosirea unui ciocan, la folosirea unei d l i, la folosirea unui col ar, a unuiă ţ ţ borc naş cu clei şi la aceea a cleiului. (Pe lâng aceasta, tot ceea ce ă ă spunem aici poate fi în eles numai dac se ţ ă în elege c se joac o mare varietate de jocuri cu propozi iileţ ă ă ţ limbajului nostru: A da şi a îndeplini ordine, a pune întreb ri şi a r spunde la ele; a descrie ună ă eveniment; a spune o istorie imaginar ; a spune o glum ; a descrie o experien neă ă ţă -mijlocit , a face presupuneri despre evenimente din lumea fizic ; a face ipotezeă ă ştiin ifice şi teorii; a saluta pe cineva etc., etc.) Gura care spune ţ „eu” sau mâna care se ridic pentru a indica faptul c eu sunt cel care vrea s vorbeasc sau cel care are dureriă ă ă ă de din i nu arat , prin aceasta, spre ceva. Dac , pe de alt parte, vreau s indicţ ă ă ă ă locul durerii mele, îl ar t. Iar aici s ne amintim din nou difeă ă ren a dintre a ar ta locul care mţ ă ă doare f r a fi condus de ochi şi, pe de alt parte, a ar ta o cicaă ă ă ă trice de pe corpul meu dup ce am c utat-o. (ă ă „Aici am fost vaccinat”.) — Omul care ip de durere sau care spuneţ ă c are dureriă nu alege gura care o spune.

Toate acestea revin la a spune c persoana deă spre care zicem „are dureri” este, potrivit regulilor jocului, persoana care ip , ţ ă îşi schimonoseşte fa a etc. Locul durerii — aşa cumţ am spus — poate fi în corpul unei alte persoane. Dac , spuă nând „eu”, ar t spre propriulă meu corp, atunci modelez folosirea cuvântului „eu” dup aceea a demonstrativului ă „această persoană” sau „el”. (Acest fel de a face asem n toare cele dou exă ă ă presii este întru câtva analog celui adoptat uneori în matematic , s zicem ă ă în demonstra ia teoreţ mei c suma celoră trei unghiuri ale unui triunghi este de 180°.

Spunem ,, = ', = ' α α β β şi = '. γ γ Primele dou egalit i sunt de un gen cu totul diferită ăţ fa de cea de-a treia.) ţă în „Eu am dureri”, „eu” nu este un pronume demonstrativ.

S compar m cele dou cazuri: ă ă ă 1. „De unde ştii că el are dureri?” — „Pentru c ă îl aud ge-mând”. 2. „De unde ştii c ai dureri?ă ” — „Pentru c leă simt”. Dar „le simt” înseamn acelaşiă lucru ca şi „le am”. Prin urmare aceasta n-a fost câtuşi de pu in o explica ie. Cu toateţ ţ acestea, faptul c ă în r spunsul meu sunt ă înclinat s accentuez cuă vântul „simt” şi nu cuvântul „eu” arat c prin ă ă „eu” nu vreau s aleg o anume persoan (dintre alteă ă persoane).

Deosebirea dintre judec ile ăţ „eu am dureri” şi „el are dureri” nu este aceea dintre „L.W. Are dureri” şi „Smith are dureri”. Ea corespunde, mai curând, deosebirii dintre a geme şi a spune că cineva geme. — „Dar cu siguran c cuvântul «Eu» din «Eu am dureri» serveşte la a mţă ă ă distinge pe mine de al i oameni, c ci tocmai prin semnul «eu» disting pe a spune c euţ ă ă am dureri de a spune c unul dintre ceilal i are dureriă ţ ”. S ne imagin m un limbaj ă ă în care, în loc de „N-am g sit pe nimeni ă în cameră”, s-ar spune „L-am g sit ă în camer pe dl Nimeniă ”. S ne imagin m problemele filozofice care ar ap rea dintr-o aseă ă ă menea conven ie. Uniiţ filozofi crescu i ţ în acest limbaj ar sim i probabil c nu le place asem naţ ă ă rea expresiilor „dl Nimeni” şi „dl Smith”. Când sim im c dorim sţ ă ă-l abolim pe „Eu” din „Eu am dureri”, se poate spune c tindem s facem ca exprimarea verbal a durerii s fie asem n toareă ă ă ă ă ă exprim rii prin geam t. — Suntem ă ă înclina i s uit m c numai folosirea specific a unuiţ ă ă ă ă cuvânt este cea care d acelui cuvânt semnifica ia sa. S ne gândim la vechiul nostruă ţ ă exemplu pentru folosirea cuvintelor: Cineva este trimis la b că ănie cu o bucat de hârtieă având cuvintele „cinci mere” scrise pe ea. Folosirea cuvântului în practică este semnifica ia lui. Sţ ă ne imagin m c ar fi ceva obişnuit ca obiectele din jurul nostru s aib etichete cuă ă ă ă cuvinte pe ele, cu ajutorul c rora vorbirea noastr s-ar referi la obiecte. Unele dintreă ă aceste cuvinte ar fi nume proprii ale obiectelor, altele nume comune (ca mas , scaună etc.), iar altele nume de culori, nume de forme etc. Adic , o etichet ar aveaă ă semnifica ie pentru noi numaţ i în m sura ă în care am folosi-o într-un mod anume. Ne-am putea imagina cu uşurin c am fi imţă ă presiona i de simpla vedere a unei etichete pe unţ lucru şi am uita c ceea ce face importante aceste etichete este folosirea lor. Astfelă credem uneori c am numit ceva atunci când facem gestul de a ar ta şi rostim cuvinteă ă ca „Acesta este...” (formula defini iei ostensive). Spunem c numim ceva ţ ă „durere de din iţ ” şi credem c expresia a primit o func ie determinat ă ţ ă în ceea ce întreprindem cu ajutorul limbajului atunci când, în anumite împrejur ri, am ar tat spre obraz şi am spus:,Aceasta este durere deă ă din iţ ”. (Ideea noastr este c atunci când ar t m iar cel lalt ă ă ă ă ă „ştie doar spre ce ar t mă ă ” el cunoaşte folosirea cuvântului. Şi aici avem în minte cazul special în care „acel ceva spre care ar t mă ă ” este, s zicem, o persoan , iar ă ă „a cunoaşte pe acela spre care ar tă ” înseamn aă vedea spre care dintre oamenii de fa ar t.)ţă ă

Sim im atunci c ţ ă în cazurile în care „eu” este folosit ca subiect, nu-l folosim pentru c recuă -noaştem o anumit persoan dup caracteristicile sale corporale; iar aceasta creează ă ă ă iluzia c foloă sim acest cuvânt pentru a ne referi la ceva necorporal, care îşi are, totuşi, sediul în corpul nostru. De fapt acesta pare a fi adev ratul ego, cel despre ă care se spunea „Cogito, ergo sum”. — „Atunci nu exist minte, ci numai un corp?ă ” R spuns: cuă vântul „minte” are în eles, adic el are o folosire ţ ă în limbajul nostru; dar a spune acest lucru nu înseamn ă înc a spuneă ce fel de folosire îi d m noi.ă

De fapt se poate spune c ceea ce ne-a inteă resat în aceste cercet ri a fost gramaticaă acelor cuvinte care descriu ceea ce numim „activit i mintaleăţ ”: a vedea, a auzi, a sim iţ etc. Iar aceasta e totuna cu a spune c ne preocup gramatica ă ă „expresiilor care descriu date senzoriale”.

Când filozofii spun c exist date ale sim uă ă ţ rilor, o spun ca pe o opinie sau o

convingere filozofic . Dar a spune c eu cred c exist date ale sim urilor revine la aă ă ă ă ţ spune c euă cred c un obiect poate p rea c este ă ă ă în fa a ochilor noştri chiar atunci cândţ nu este. Când cineva foloseşte expresia „date ale sim urilorţ ”, trebuie s -i fie clară ă particularitatea gramaticii ei. C ci, ideea care a condus la introducerea acestei expresiiă era de a modela expresii referitoare la „aparenţă”* dup ă expresii referitoare la „realitate”. Se spunea, de exemplu, c dac dou lucruriă ă ă par s fie egale, atunciă trebuie s existe două ă ceva-uri care sunt egale. Ceea ce, bineîn eles, nu ţ înseamn nimic altă ceva decât c noi amă hot rât s folosim o expreă ă sie ca „aparen ele acestor dou lucruri sunt egaleţ ă ” în mod sinonim cu „aceste dou lucruri par s fie egaleă ă ”. Într-un mod destul de ciudat, introducerea acestui nou mod de a vorbi i-a înşelat pe oameni, f cându-i s cread c descoperiser noi entit i,ă ă ă ă ă ăţ noi elemente ale structurii lumii, ca şi cum a spune „Cred c exist date ale sim uriloră ă ţ ” ar fi similar cu a spune „Cred c materia se compune din elecă troni”. Când vorbim de egalitatea aparen elor sau a datelor sim urilor, introducem o nou utilizare aţ ţ ă cuvântului „egal”. Este posibil ca lungimile A şi B s ne apar egale, ca B şi C s ne apar egale, dar A şi C s nuă ă ă ă ă ne apar egale. Iar ă în noul simbolism va trebui s spunem c deşi aparen a (dateleă ă ţ senzoriale ale) lui A este egal cu cea a lui B iar aparen a lui B este egal cu cea a lui C,ă ţ ă aparen a lui A nu este egal cu aparen a lui C; ceea ce este ţ ă ţ în ordine, dac nu te sup ră ă ă s foloseşti pe ă „egal” în mod intranzitiv.

Pericolul care ne amenin atunci când adopţă t m simbolismul propriu limbajuluiă datelor sim urilor este acela de a uita diferen a dintre gramatica unui enun despre dateţ ţ ţ ale sim urilor şi gramatica unui enun despre obiecte fizice care este, privit din afar ,ţ ţ ă asem n tor. (Din acest punct s-ar putea continua discutând despre neă ă în elegerile care-şiţ g sesc expresia ă în propozi ii ca: ţ „Nu putem niciodat vedea un cerc perfectă ”, „Toate datele sim urilor noastre sunt vagiţ ”. De asemenea, aceasta conduce la compara iaţ gramaticii cuvintelor „pozi ieţ ”, „mişcare” şi „m rimeă ” în spa iul euclidian şţ i în cel vizual. Exist , de exemplu, pozi ie absoă ţ lut , mişcare absolut şi m rime ă ă ă în spa iul vizual.)ţ

Putem acum s folosim o expresie ca ă „a ar ta c treă ă aparen aţ unui corp” sau „a ar taă c tre date vizuale ale sim uriloră ţ ”. În mare vorbind, acest fel de a ar ta e totuna cu a privi, să ă zicem, de-a lungul evii unei puşti. Astfel, putem ar ta şi spune: ţ ă „Aceasta este direc ia ţ în care îmi v d imaginea ă în oglindă”. S-ar putea, de asemenea, folosi o expresie ca „aparen a sauţ percep ia degetului meu indic percep ia copaculuiţ ă ţ ” şi altele asem nă ătoare. Între aceste cazuri de indicare, trebuie totuşi s distingem pe acelea ă în care se arat ă în direc ia dinţ care pare s vin un sunet sau de a ar ta cu ochii ă ă ă închişi c tre fruntea mea etc.ă

Atunci când spun, în felul solipsistului,,Aceasta este ceea ce se vede cu adev rată ”, ar t ă în fa aţ mea şi este esen ial c ar t ţ ă ă într-un mod vizual. Dac aş ar ta lateral sau ă ă în spatele meu — spre lucruri pe care nu le v d, cum ar veni — actul de a ar ta ar fi ă ă în acest caz lipsit de sens pentru mine; el n-ar fi act de a ar ta ă în sensul în care doresc s ar t. Dar asta ă ă înseamn că ă atunci când ar t ă în fa , zicând ţă „aceasta este ceea ce se vede cu adev rată ”, deşi fac gestul de a ar ta, nu ar t spre un lucru ă ă în opozi ie cu altul. E ca şi atunci când c lţ ă ătorind cu o maşin şi fiind gr bit, ap s instinctiv pe ceva care st ă ă ă ă în fa a mea ca şi cum aş putea sţ ă împing maşina din interior.

Când are sens s spunem ă „v d aceastaă ” sau „aceasta se vede”, ar tând c tre ceea ce v d,ă ă ă are de asemenea sens s spunem şi ă „v d aceastaă ”, sau „aceasta se vede”, ar tând c treă ă ceva, ce nu v d. Când am f cut enun ul meu solipsist, am ar tat spre ceva, dar am r pită ă ţ ă ă orice sens actului de a ar ta legând ă în mod inseparabil pe cel care arat de ceea ce esteă ar tat. Am construit un ceas cu toate rotiă ele lui etc., iar la sfârşit am fixat cadranul deţ limba ceasului, facându-l s mearg de jur-ă ă împrejur o dat cu ea. Şi ă în acest fel, propozi ia solipsistului ţ „Numai aceasta se vede cu adev rată ” ne aminteşte de o tautologie.

Unul din motivele tenta iei pe care o sim im de a formula pseudo-enun ul nostru este,ţ ţ ţ bineîn eles, asem narea sa cu enun ul ţ ă ţ „numai eu v d astaă ” sau „aceasta este zona pe care o v dă ”, când ar t spre anumite obiecte din jurul meu, ă în opozi ie cu aţ ltele, sau într-o anumit direc ie din spaă ţ iul fizic (nu din spa iul vizual), ţ ţ în opozi ie cu alte direc ii dinţ ţ spa iul fizic. Şi dac , ar tând ţ ă ă în acest sens, spun „asta este ceea ce se vede cu adev rată ”, mi se poate r spunde: ă „Asta este ceea ce vezi tu, L.W.; dar nu exist nici o obiec ie fa de adopă ţ ţă -

* Cuvântul „aparenţă” este folosit aici în sensul de: „felul în care ni se înf işeaz lucrurileăţ ă ”. (N. t.)

tarea unui simbolism în care ceea ce obişnuim s numim «lucruri pe care le vede L. W.»ă poart numele de «lucruri v zute cu adev rat»ă ă ă ”. Dac , totuşi, cred c ar tând spre acelă ă ă ceva care în gramatica mea nu are vreun vecin pot s -mi transmit ceva mie ă însumi (dac nuă altora), atunci eu fac o greşeal asem n toare aceleia de a crede c proă ă ă ă pozi ia ţ „Sunt aici” are sens pentru mine (şi, în treac t fie zis, este totdeauna adev rat ) ă ă ă în condi ii ce seţ deosebesc de acele condi ii cu totul speţ ciale în care ea are sens. De exemplu, atunci când vocea mea şi direc ia din care vorbesc sunt recuţ noscute de altcineva. Iar şi un cază important din care po i ţ înv a c un cuvânt are semnifica ie prin folosirea specific peăţ ă ţ ă care i-o d m. — Suntem ca oamenii care cred c buc i de lemn modelate mai mult sauă ă ăţ mai pu in asem n tor cu piesele de şah sau de dame şi care stau pe o tabl de şahţ ă ă ă constituie un joc, chiar dac nu s-a spus nimic despre cum trebuie ele folosite.ă

Are sens s se spun ă ă „se apropie de mine” chiar atunci când, vorbind din punct de vedere fizic, nimic nu se apropie de corpul meu; şi, la fel, are sens s se spun ă ă „este aici” sau „a ajuns la mine” când nimic nu a ajuns la corpul meu. Iar, pe de alt parte, ă „sunt aici” are sens dac vocea mea e recunoscut şi se aude venind dintr-un loc anume al spa iului care neă ă ţ este comun. În propozi ia ţ „este aici” acel „aici” era un aici din spa iul vizual. ţ În mare vorbind, este ochiul geometric. Propozi ia ţ „sunt aici” trebuie, pentru a avea sens, s atragă ă aten ia asupra unui loc din spa iul care ne este comun. (Şi exist mai multe feluri ţ ţ ă în care ar putea fi folosit aceast propozi ie.) Filozoful care crede c are sens s -şi spun sieşiă ă ţ ă ă ă „sunt aici” ia expresia verbal din propoziă ţia în care „aici” este un loc din spa iul care ne esteţ comun şi se gândeşte la „aici” ca şi cum ar fi acel aici din spa iul vizual. El spune, aşadar,ţ în realitate ceva asem n tor cu ă ă „Aici este aici”.

Aş putea, totuşi, încerca s -mi exprim solipă sismul într-un fel diferit: îmi închipui c eu şiă al ii desen m imagini sau descriem ceea ce vede fieţ ă care dintre noi. Aceste descrieri sunt puse înaintea mea. Ar t c tre cea pe care am f cut-o eu şi spun ă ă ă „Numai aceasta se vede (sau s-a v zut) cu adeă v rată ”. Adic sunt tentat s spun: ă ă „Numai aceast descriere seă sprijin pe realitate (realitate vizuă al )ă ”. Pe celelalte le-aş putea numi — „descrieri f ră ă con inutţ ”. M-aş putea de asemenea exprima spunând: „Numai această descriere a fost derivat din realitate; numai aceasta a fost comparat cu realitateaă ă ”. Acum are o semnifica ie clar atunci când spunem c aceast imagine sau aceast deţ ă ă ă ă scriere este o proiec ie, s zicem, a acestui grup de obiecte — copacii spre care privesc — sau c a fostţ ă ă derivat din aceste obiecte. Dar trebuie s consider m mai ă ă ă îndeaproape gramatica unor expresii ca „aceast descriere este derivat din datele sim urilor meleă ă ţ ”. Lucrul despre care vorbim e legat de acea tenta ie specific de a spune: ţ ă „Niciodat nu ştim ce ă în elege ţ într-adev ră cel lalt prin «brun» sau ce vede el cu adev rat atunci când spune (ă ă în mod veridic) că vede un obiect brun”. — Am putea propune cuiva care spune asta s foloseasc două ă ă cuvinte diferite în locul cuvântului „brun”; un cuvânt pentru impresia sa specifică, cel laltă cuvânt cu acea semnifica ie pe care şi al i oameni o pot ţ ţ în elege la fel de bine. Dacţ ă reflecteaz la aceast propunere, el va ă ă în elege c e ceva greşit ţ ă în concep ia sa despreţ semnifica ia, func ia cuvântului ţ ţ „brun” şi despre celelalte. El caut o justificare a descrieriiă sale acolo unde nu exist nici una. (Exact ca şi ă în cazul în care un om crede c lan ul deă ţ temeiuri trebuie s fie f r sfârşit. S ne gândim la justificarea dat pentru executareaă ă ă ă ă opera iilor matematice, cu ajutorul unei formule generale; şi la ţ întrebarea: Ne con-strânge oare aceast formul s o folosim, ă ă ă în acest caz particular, aşa cum o facem?) A spune „Eu deriv o descriere din realitatea vizuală” nu poate s ă însemne nimic analog cu: „Eu deriv o descriere din ceea ce v d aiciă ”. Pot, de exemplu, vedea un tabel în care un p trat colorată este corelat cu cuvântul „brun”, şi, de asemenea, cu o pat de aceeaşi culoare aflat ă ă în alt parte; şi pot spune: ă „Acest tabel îmi arat c trebuie s folosesc cuvântul ă ă ă „brun” pentru descrierea acestei pete”. Acesta este felul în care pot deriva cuvântul de care e nevoie în descrierea mea. Ar fi îns f r nici o semniă ă ă fica ie s se spun c deriv cuvântul ţ ă ă ă „brun” din impresia particulară de culoare pe care o primesc.

S ne ă întreb m acum: ă „Poate oare un corp omenesc s aib dureri?ă ă ” Suntem înclina i sţ ă spunem: „Cum poate corpul s aib dureri? Corpul ă ă în sine este ceva mort; un corp nu e conştient!” Iar aici, din nou, e ca şi cum am privi în îns şi natura duă rerii şi am vedea că st ă în natura ei ca un obiect material s nu o poat avea; şi este ca şi cum am vedea că ă ă

ceea ce are dureri trebuie s fie o entiă tate de o natur diferit de cea a unui obiectă ă material; c , de fapt, ea trebuie s fie de natur mintal . Dar a spune c ego-ul esteă ă ă ă ă mintal e ca şi cum ai spune c num rul 3 este de natur mintal sau imaterial , atunciă ă ă ă ă când recunoaştem c cifra ă „3” nu este folosit ca semn pentru un obiect fizic.ă

Pe de alt parte, putem foarte bine adopta expriă marea „acest corp simte dureri” şi atunci îi vom spune, exact aşa cum se obişnuieşte, s mearg la doctor, s stea la pat şi chiar s -ă ă ă ăşi aduc aminte c , atunci când a avut dureri ultima dat , i-au treă ă ă cut într-o zi. „Dar n-ar fi oare aceast form de exprimare una cel pu in indirect ?ă ă ţ ă ” — Oare folosim o exprimare indirect atunci când spunem ă „Scrie 3 în locul lui x în aceast formulă ă” în loc de „Substituie pe 3 lui x”? (Sau, pe de alt parte, este prima din aceste dou expresii singura diă ă rect , aşaă cum cred unii filozofi?) O expresie nu e mai direct decât alta. Semnifica ia expresieiă ţ depinde în întregime de felul cum continu m s-o folosim. S nu ne ă ă închipuim semnifica iaţ ca o leg tur ocult pe care o face mintea ă ă ă între un cuvânt şi un lucru şi nici c această ă leg tură ă con ine ţ întreaga utilizare a unui cuvânt aşa cum s-ar putea spune c s mân aă ă ţ con ine copacul.ţ

Miezul judec ii noastre c ceea ce are dureri sau vede sau gândeşte este de naturăţ ă ă mintal este doar c ă ă „eu” din „eu am dureri” nu desemneaz un corp anume, c ci nu putemă ă substitui lui „eu” o descriere a unui corp.