Managementul Calitatii Produselor Alimentare 2

Capitolul 2

OBIECTIVE ŞI POLITICI PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR

2.1. Politica privind calitatea produselor agroalimentare în Uniunea Europeană

Necesitatea adoptării unei politici în domeniul calităţii produselor

agroalimentare. Cerinţele de siguranţă şi de calitate ale consumatorilor reprezintă o responsabilitate importantă pentru Uniunea Europeană. În ultimii 40 de ani, Uniunea Europeană a elaborat o serie de reglementări, standarde şi metode de monitorizare pentru a garanta siguranţa alimentelor. Uniunea este implicată în măsurarea calităţii produselor de-a lungul întregii filiere – de la fermă, la industria prelucrătoare şi până la consumator.

Dintre instituţiile Uniunii Europene, Comisia Europeană este cea care are largi competenţe şi responsabilităţi în domeniul politicii privind calitatea produselor agroalimentare. Anumite sarcini sunt îndeplinite chiar de întreprinderi, altele sunt îndeplinite de către statele membre, iar altele de către Comisia Europeană, prin agenţiile din teritoriu pe care le controlează.

Necesitatea elaborării unei politici comune în domeniul calităţii produselor agroalimentare este determinată atât de crizele şi pericolele privind sănătatea alimentelor, cât şi de faptul că Uniunea Europeană a creat o singură piaţă pentru aceste produse, barierele interne fiind ridicate. Având o singură frontieră la importul şi exportul acestor produse, Uniunea Europeană este responsabilă pentru siguranţa produselor exportate şi importate din şi în spaţiul unit european.

Managementul calităţii produselor agroalimentare

Semnificaţiile politicii europene privind calitatea produselor agroalimentare. Politica europeană de promovare a calităţii este complementară deciziilor şi politicilor naţionale de promovare a calităţii şi nu urmăreşte decât consolidarea acestora şi nu înlocuirea lor. Se spune despre politica europeană privind calitatea că este o politică transcendentă, deoarece se armonizează cu politicile naţionale ale statelor membre pentru a le spori în mod substanţial efectul.

Politica europeană de promovare a calităţii produselor agroalimentare reprezintă o componentă a politicii agricole comunitare (PAC). Ea se adresează simultan întreprinderilor, autorităţilor publice şi consumatorilor şi vizează stabilirea unui cadru de referinţă necesar pentru îmbunătăţirea calităţii produselor agroalimentare, a competitivităţii întreprinderilor europene şi a vieţii cetăţenilor.

• Pentru întreprinderile agricole şi alimentare europene, această politică înseamnă orientarea lor spre calitate şi presupune implementarea Managementului Calităţii Totale (TQM).

• Pentru autorităţile publice naţionale şi europene, această politică înseamnă a orienta diferitele iniţiative şi reglementări într-o singură direcţie – calitate superioară.

• Pentru consumatorii europeni, această politică înseamnă acţiuni şi mijloace adecvate pentru o mai bună informare şi educare a tuturor cetăţenilor.1

Orientări privind politica europeană în domeniul calităţii produselor

agroalimentare. Prin Politica Agricolă Comunitară (PAC), Uniunea Europeană încurajează fermierii să obţină produse agricole de calitate superioară. În ultimele decenii, PAC a suferit modificări în sensul trecerii de la aspectul cantitativ al producţiei agricole, la aspectul calitativ al acesteia.

La începutul elaborării sale în anii '60, PAC avea drept scop principal asigurarea securităţii alimentare a cetăţenilor statelor membre. În prezent, în condiţiile în care scopul iniţial a fost atins, la multe produse agricole Uniunea Europeană asigurând consumul din producţia internă în proporţie de 100%, PAC s-a reorientat spre aspectul calitativ al produselor agroalimentare, şi mai puţin spre cel cantitativ.

În perioada în care a fost creată PAC, principalul instrument de intervenţie era preţul. Fermierilor li se garanta un anumit preţ pentru produsele agricole pe care le comercializau. Acest instrument a fost însă criticat, deoarece încuraja fermierii să producă cât mai mult, fără a lua în

1 N. Drăgulănescu, Politica europeană de promovare a calităţii, www.ccir.ro/strategia-

nationala

http://www.ccir.ro/strategia-nationala


Obiective şi politici privind calitatea produselor

considerare calitatea produselor. Se utilizau cantităţi mari de substanţe chimice – îngrăşăminte şi pesticide – pentru a obţine producţii cât mai mari. În timp aceste producţii au dus la surplusuri imposibil de comercializat şi, deci, la pierderi cantitative de produse.2

În prezent, preţul deţine o importanţă minoră în rândul instrumentelor de intervenţie utilizate în implementarea PAC. Aceasta înseamnă că fermierul european este interesat mai mult să răspundă cerinţelor calitative ale consumatorilor, cerinţe aflate în continuă schimbare. Dacă fermierii produc carne, cereale, fructe şi legume etc., de calitate înaltă, ei vor obţine un preţ mai mare în lupta concurenţială pe piaţă.

O altă orientare a PAC este aceea care se referă la ajutorul acordat fermierilor care utilizează metode de producţie agricolă mai puţin intensive. Desigur, şi acest aspect este legat de calitate, deoarece tendinţele pieţei evoluează către produse agricole şi alimentare biologice, obţinute prin metode tradiţionale de cultură.

Legat de acest aspect, trebuie amintită schimbarea intervenită în gândirea PAC. Creată iniţial să reducă şi să elimine criza alimentară apărută după cel de-al Doilea Război Mondial, această politică s-a adaptat continuu la conjuncturile pieţei. În prezent, PAC recunoaşte rolul multifuncţional al fermierului european prin multiplele funcţii pe care acesta le îndeplineşte: producător agricol, protector al mediului natural şi conservator al moştenirii rurale, al tradiţiilor. Îndeplinirea acestor funcţii înseamnă de multe ori continuarea muncii în condiţii adverse, acolo unde agricultura se desfăşoară cu greutate din cauza lipsei resurselor. PAC recunoaşte aceste greutăţi şi compensează familiile de fermieri rămase să lucreze pământul în locuri izolate, dar care, în schimb, produc produse agricole de calitate.

Alături de politica agricolă comunitară sau componentă de bază a acesteia (unii autori consideră că politica de dezvoltare rurală este diferită de PAC, alţi autori consideră politica de dezvoltare rurală drept componentă a PAC), politica de dezvoltare rurală conţine numeroase reglementări ce influenţează îmbunătăţirea calităţii.

Prin politica de dezvoltare rurală, bugetul comunitar oferă fonduri de ajutorare a fermierilor pentru îmbunătăţirea calităţii produselor obţinute şi pentru eforturile de marketing, astfel încât aceştia să-şi poată asigura un preţ mai bun pentru produsele vândute pe piaţă. De asemenea, fondurile sunt valabile pentru dezvoltarea unor nişe de piaţă, în special a acelor produse cu caracteristici regionale, foarte apreciate de consumatori. Uniunea Europeană acordă sprijin adiţional pentru programele privind etichetarea produselor

2 L. Zahiu, A. Dachin, Politici agroalimentare comparate, Bucureşti, Editura Economică,

2001


astfel încât consumatorul să cunoască provenienţa şi modalitatea de producere a alimentelor.

Produse agroalimentare provenite de la ferme ce practică agricultura

biologică. În ultimii ani, cererea consumatorilor europeni pentru produse ecologice a crescut foarte mult. Prin produs „ecologic” înţelegem alimente şi produse agricole care au fost obţinute fără a utiliza pesticide, îngrăşăminte chimice şi substanţe şi medicamente de uz veterinar în cantităţi mari. Vânzările de produse agricole ecologice au crescut cu 40% pe an. Pentru a încuraja agricultura biologică, Uniunea Europeană a elaborat un set de reglementări în acest scop, reglementări ce cuprind inclusiv etichetarea acestor produse cu însemnul „Agricultură biologică”.

Datorită reziduurilor rămase în sol de-a lungul timpului, produsele sunt considerate ecologice abia după doi sau, în unele cazuri, mai mulţi ani din momentul în care fermierii aplică principiile şi regulile agriculturii biologice. În această perioadă de tranziţie de la agricultura intensivă la cea biologică, fermierii primesc ajutoare financiare din bugetul Uniunii, fonduri ce ajung până la 8% din bugetul alocat agriculturii şi mediului. Fermierii pot primi ajutoare de până la 900 EURO pe hectar pentru a compensa pierderea de venit rezultată din trecerea la agricultura biologică.3

Politica Uniunii Europene privind diferite aspecte calitative ale produselor agricole şi alimentare. Din anul 1990, Uniunea Europeană a introdus o serie de măsuri menite să încurajeze fermierii să obţină produse de calitate şi să asigure consumatorii de siguranţa produselor agroalimentare pe care le consumă. Există două aspecte ale calităţii produselor agricole şi alimentare. Primul aspect este acela că aceste produse nu trebuie să conţină substanţe nedorite, cum ar fi chimicalele, microbii şi alte produse utilizate în timpul procesării. Al doilea aspect se referă la faptul că produsele trebuie să satisfacă gusturile atât de subiective ale consumatorilor. Politica Uniunii Europene privind calitatea trebuie să ia în considerare aceste două aspecte.

Reglementări privind siguranţa produselor agroalimentare. Uniunea Europeană a stabilit numeroase reglementări privind securitatea alimentelor, referitoare la vitamine, aditivi, minerale şi alte substanţe care vin în contact cu produsele agricole şi alimentare. Doar pentru controlul veterinar există 11 astfel de reglementări.

3 Healthy food for Europe's citizens – The European Union and food quality, European

Commission, Brussels, 2000


Uniunea Europeană, prin instituţiile abilitate, este cea care decide ce

substanţe pot fi folosite la obţinerea produselor agricole şi alimentare, substanţe care să nu afecteze sănătatea umană. Aceste reguli se referă la medicamente veterinare, pesticide, aditivi şi patogeni.

Autorităţile naţionale ale fiecărui stat membru au responsabilitatea interzicerii utilizării anumitor substanţe, prin efectuarea unor controale regulate.

Reglementări privind satisfacerea cerinţelor şi gusturilor consumatorilor. Uniunea Europeană promovează o politică a diversităţii calitative a produselor agricole şi alimentare, pentru a satisface cerinţele în continuă schimbare ale consumatorilor. Aprecierea calităţii unui produs are un caracter puternic subiectiv. Dacă la aceasta se mai adaugă şi diversitatea modelelor de consum prezente în cele 15 state membre, o politică armonioasă în domeniul calităţii şi în ceea ce priveşte compoziţia alimentelor este foarte greu de îndeplinit. Uniunea Europeană operează cu principiul recunoaşterii mutuale, adică un stat membru recunoaşte calitatea produselor alimentare din alte state membre, chiar dacă modalitatea de preparare şi compoziţia sunt mult diferite de cele utilizate în statul respectiv.

Multe produse agricole şi alimentare sunt protejate prin reglementări speciale, cum este cazul vinului şi băuturilor alcoolice tari. Trebuie respectate anumite reguli stricte privind zona de provenienţă a vinului şi modalitatea de obţinere a acestuia. Reguli asemănătoare există şi pentru bere.

Consumatorii beneficiază de asigurarea calităţii produselor agricole şi prin alte reglementări indirecte. În legislaţia agricolă există reguli stricte cu privire la calitatea şi practicile de cultură utilizate în obţinerea legumelor şi fructelor. Alte produse, cum ar fi carnea de vită şi cerealele trebuie să respecte anumite specificaţii tehnice pentru a intra în sistemul de intervenţii publice. Aceasta justifică faptul că fermierii nu produc doar pentru a primi ajutorul financiar acordat din bugetul Uniunii, ci pentru a obţine bunuri de calitate care pot fi vândute cu succes pe piaţă.

Cercetarea ştiinţifică şi calitatea produselor agroalimentare.

Programul de cercetare şi dezvoltare al Uniunii Europene finanţează proiecte ştiinţifice ce au ca temă de cercetare valoarea nutriţională şi beneficiile aduse sănătăţii umane de către alimente. În ultimii zece ani, siguranţa alimentelor, sănătatea şi nutriţia au reprezentat o parte importantă a programului de cercetare şi dezvoltare.


În urma acestor cercetări, s-au obţinut rezultate deosebite în domeniul îmbunătăţirii valorii nutritive a alimentelor, reducerii reacţiilor alergice faţă de anumite produse şi identificării factorilor care influenţează obezitatea.

Biotehnologii. Biotehnologia sau abilitatea de a manipula structura genetică a organismelor vii pentru a îmbunătăţi anumite caracteristici ale acestora, oferă oportunităţi majore pentru viitor.

Se poate îmbunătăţi, astfel, productivitatea culturilor, prin creşterea rezistenţei plantelor la boli şi dăunători şi prin creşterea valorii nutritive a alimentelor.

Uniunea Europeană a impus un set de reguli pentru a asigura consumatorii că aceste alimente sunt sigure pentru sănătatea umană. Cu ajutorul sistemului de etichetare, consumatorii sunt informaţi asupra compoziţiei alimentelor obţinute prin biotehnologii.

Fermierii care obţin produse cu ajutorul biotehnologiei, prezintă documentaţii care să ateste că au respectat regulile emise de Uniunea Europeană şi pe baza acestei documentaţii, se stabileşte dacă există sau nu un risc de îmbolnăvire prin consumarea acestor produse. Dacă acest risc există, autorităţile Uniunii Europene blochează autorizaţia de producere a noului produs.

Pentru a informa consumatorul despre conţinutul alimentelor şi despre prezenţa organismelor modificate genetic (genetically modified organisms – GMOs), Uniunea Europeană a emis un set de reglementări privind etichetarea. Produsele care sunt sau care conţin organisme modificate genetic trebuie să aibă specificat pe etichetă acest lucru. Această reglementare este obligatorie şi pentru produsele care derivă din organisme modificate genetic în cazul în care caracteristicile alimentelor sau ingredientele acestora sunt diferite în comparaţie cu alimentele şi ingredientele convenţionale. Dacă produsul nu este modificat genetic, acest lucru trebuie specificat, de asemenea, pe etichetă.4

Reducerea riscului îmbolnăvirii de cancer. Cercetările ştiinţifice demonstrează că riscul de îmbolnăvire de cancer poate fi redus prin consumul unor produse, cum ar fi: varza, broccoli şi varza de Bruxelles. Rezultatul studiului va fi folosit pentru a dezvolta acel segment de cutură a legumelor care oferă un nivel ridicat de elemente benefice.

Reacţii alergice la diferite alimente. Numărul consumatorilor care au reacţii alergice la anumite produse, cum ar fi nucile şi alunele, este în creştere. Departamentul de Alergii şi Imunologie din Milano derulează un

4 Healthy food for Europe's citizens – The European Union and food quality, European

Commission, Brussels, 2000


proiect de cercetare a identificării principalelor substanţe din alimente care provoacă alergii şi a îmbunătăţirii metodelor de diagnosticare.

Rezultatele acestei cercetări vor fi utilizate de către: • medici, în stabilirea diagnosticului privind alergiile pacienţilor; • consumatori, în evitarea anumitor produse agroalimentare care

provoacă aceste alergii; • procesatori, în producerea acelor alimente care nu provoacă

alergii. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice în domeniul produselor agricole şi

alimentare vor produce schimbări majore atât în modelele de alimentaţie, cât şi în tehnologiile de cultură a plantelor, de creştere a animalelor şi de producere a alimentelor, şi în monitorizarea calităţii şi siguranţei producţiei.

2.2. Politica privind calitatea produselor agroalimentare în România

În ultimul deceniu, populaţia României este din ce în ce mai

preocupată de calitatea şi securitatea alimentelor. Consumatorii doresc să fie siguri că alimentele pe care le cumpără din magazine sau le consumă în restaurante şi fast-fooduri sunt corespunzătoare din punct de vedere igienic, calitativ şi nutritiv şi sunt produse la un anumit standard. Pe de o parte, evenimente precum boala „vacii nebune” sau dioxina prezentă în alimente au generat îngrijorare şi anxietate în ceea ce priveşte siguranţa produselor agroalimentare, pe de altă parte, consumatorii se concentrează asupra calităţii alimentelor pe care le consumă şi se interesează cum şi unde au fost produse acestea.

Politica privind calitatea produselor agricole şi alimentare este parte componentă a politicii agroalimentare a României şi este elaborată de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, sub forma unor reglementări – hotărâri şi ordonanţe, norme metodologice şi standarde pe produs.

Contextul actual al elaborării politicii calităţii produselor

agroalimentare. Majoritatea statelor lumii încearcă să-şi construiască sistemul naţional de calitate bazat pe înţelegerile dintre producători şi consumatori, fără a se recurge la impunerea lor de către autorităţile publice, acţionând, în principal, pe cale etică, prin educaţie, dar şi pe cale represivă, prin acţiuni de sancţionare a abaterilor din sistem.

Cu toate acestea, unii autori apreciază că nici o ţară nu are o politică naţională explicită asupra calităţii în domeniul producţiei


agricole, unde preocupările lipsesc sau au doar un caracter sanitar, sanitar-veterinar sau foarte general.5

În multe ţări, reglementările se opresc la introducerea progresului tehnic, a propagandei pentru calitate, a programelor de sensibilizare a populaţiei vis-a-vis de calitate. Pentru a avea efectele dorite, politica pentru calitate trebuie să fie naţională, guvernul fiind cel implicat direct în elaborarea ei.

Calitatea produselor agricole poate fi menţinută: • prin mijloace etice de creare a unui cadru favorabil ideilor

despre calitate prin educaţie şi propagandă, • prin crearea unor organizaţii (fundaţii) naţionale şi zonale de

promovare a calităţii, • prin crearea unui sistem naţional al calităţii, coordonat de

sus în jos etc. În ceea ce priveşte România, ţara noastră a moştenit consecinţele

dramatice ale abordării „pasiv-represive” a calităţii care, timp de 25 de ani, a planat asupra produselor agricole şi alimentare destinate consumului intern. În economia planificată, caracteristicile politicii calităţii erau următoarele: standarde obligatorii, legislaţie orientată exclusiv către controlul de stat al calităţii, existenţa şi acţiunea unui organism represiv specializat, fostul IGSCCP, supranumit „poliţia calităţii”.

Interesul naţional primordial al României trebuie să fie dezvoltarea unei economii competitive prin calitate, capabilă să facă faţă tendinţelor actuale ale comerţului internaţional – globalizarea şi liberalizarea pieţelor agroalimentare.

România şi-a exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeană, organizaţie care a elaborat Politica Europeană de Promovare a Calităţii. Ca membru asociat al UE, România trebuie să elaboreze o politică a calităţii produselor agricole şi alimentare complementară politicii comunitare, pentru a putea aplica cele trei principii ale Politicii Agricole Comunitare: unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi finanţare comună. Fără un nivel corespunzător de calitate, produsele agroalimentare româneşti nu vor putea fi compatibile cu cele europene şi nu vor fi supuse aceloraşi reglementări şi principii.

Orientările şi obiectivele politicii naţionale privind calitatea

produselor agricole şi alimentare. Politica privind calitatea produselor agricole şi alimentare trebuie să fie orientată către cel puţin două

5 Gh. Moraru, Fascinaţia calităţii produselor agricole, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998


direcţii:

• creşterea competitivităţii agenţilor economici prin creşterea nivelului calitativ al produselor acestora;

• eficientizarea cadrului legislativ şi instituţional aferent protecţiei drepturilor şi intereselor consumatorilor6.

În condiţiile trecerii la economia de piaţă, garantarea calităţii alimentelor este abordată într-o optică nouă, care pleacă de la proprietăţile alimentelor procesate şi interacţiunile dintre aceste proprietăţi şi mediul înconjurător care condiţionează durata de valabilitate a produselor agroalimentare. Acestea se găsesc sub impactul agenţilor de mediu şi, prin urmare, proprietăţile labile ale mărfii alimentare se modifică continuu. Din momentul terminării procesului de fabricaţie, alimentele trec printr-o etapă de comestibilitate certă, apoi printr-o etapă de comestibilitate condiţionată, ajungând la etapa necomestibilităţii, când amplitudinea modificărilor negative fac marfa improprie pentru consum. În acest moment ea trebuie exclusă din circuitul comercial, înregistrându-se pierderi calitative de producţie.7 Au fost stabiliţi, în acest sens, patru parametri temporali:

• T0T1 – durata maximă a unei circulaţii comerciale a produsului; • T0T2 – durata garantării mărfii ca termen de garanţie; • T0T3 – durata maximă de păstrare; • T0T4 – durata maximă a stării de comestibilitate;

Relaţia optimă dintre aceşti parametri temporali trebuie să fie T0T1< T0T2< T0T3< T0T4 (figura 2.1).

Figura 2.1 Schema parametrilor temporali implicaţi în circulaţia unui produs alimentar

6 N. Drăgulănescu, Politica Europeană de promovare a calităţii, www.ccir.ro/strategia-

nationala 7 R. Pamfilie, Garantarea calităţii şi protecţia consumatorului de alimente, Bucureşti,

ASE, 1997




Obiectivele politicii calităţii produselor trebuie incluse într-o strategie naţională de promovare a calităţii în România şi cuprind:

• încurajarea tranziţiei agenţilor economici de la inspecţia/controlul calităţii la asigurarea calităţii (Quality assurance) şi managementul total al calităţii (Total quality management);

• reglementarea unor organisme guvernamentale pentru inspecţie/supraveghere tehnică şi/sau certificare produse agroalimentare care, prin natura lor, pot dăuna sănătăţii sau vieţii populaţiei şi/sau calităţii mediului ambiant;

• armonizarea standardelor, şi în general a legislaţiei, naţionale cu cele europene şi internaţionale;

• încurajarea şi motivarea persoanelor care depun eforturi susţinute şi obţin rezultate importante în direcţia dezvoltării competitivităţii prin îmbunătăţirea calităţii produselor;

• educarea şi instruirea populaţiei în ceea ce priveşte drepturile de consumator de produse agricole şi alimentare etc.8

Având în vedere contextul economic şi politic actual în care obiectivul prioritar este acela de integrare în structurile europene, pentru a îndeplini criteriile economice de aderare, România trebuie să realizeze compatibilitatea dintre politica de protecţie a consumatorilor şi standardele comunitare. Deşi, o parte a legislaţiei a fost armonizată cu cea a Uniunii Europene, sunt necesare, totuşi, o serie de reglementări ce acoperă aspecte precum creditul pentru consumatori, partaj, garanţiile asociate şi sancţiunile. În plus, România trebuie să îmbunătăţească structurile administrative care se ocupă de protecţia consumatorilor.

Finanţarea acordată de Uniunea Europeană României pentru

programele de protecţie a consumatorilor I. Scurt istoric privind asistenţa primită de România din partea

Uniunii Europene pentru protecţia consumatorului Sprijinul financiar pentru acest sector a început din anul 1991

prin programul multi–beneficiar PRAQ – „Regional Programme on Quality Insurance”, prin care au fost alocaţi 0,7 mil. EURO pentru toate ţările central şi est-europene, inclusiv României pentru programul

8 N. Drăgulănescu, Politica Europeană de promovare a calităţii, www.ccir.ro/strategia-

nationala




PHARE „Instituţii pentru protecţia consumatorilor şi poltica de protecţie a consumatorilor”.

Uniunea Europeană a continuat să sprijine acest sector alocând suma de 2,0 mil. EURO, în scopul finanţării unui program orizontal separat în domeniul politicii de protecţie a consumatorilor (1997). Scopul programului a fost acela de a promova şi accelera armonizarea legislaţiei de protecţie a consumatorilor cu cerinţele acquis-ului comunitar şi de a spori gradul de informare a publicului în legătură cu politica de protecţie a consumatorilor.

În cadrul Programului Naţional pentru Administraţie Publică din România, PHARE 1994, au fost alocaţi 300.000 EURO pentru Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor (OPC). Proiectul a oferit asistenţă tehnică, instruire şi echipamente prin această finanţare. O atenţie deosebită a fost acordată personalului OPC care lucrează la nivel regional şi local.

II. Programe în derulare Capitolul „Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii” a fost deschis

pentru negocieri şi închis provizoriu în iulie 2001. În prezent, asistenţa Uniunii Europene pentru acest sector se face prin următoarele programe9:

1. Prin intermediul programului „Infrastructura de calitate” (1999) se acordă o finanţare de 477.000 EURO (fonduri PHARE) Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANPC) pentru:

• implementarea unei campanii de informare asupra drepturilor consumatorilor;

• înfiinţarea de centre de consultanţă pentru consumatori în 41 de regiuni ale ţării, în cooperare cu asociaţii pentru protecţia consumatorilor.

La contribuţia din partea Uniunii Europene se adaugă o contribuţie de 100.000 EURO din bugetul României.

Acest proiect face parte dintr-un program PHARE mai amplu, care se concentrează pe „Dezvoltarea unei infrastructuri de calitate în România şi integrarea României în Piaţa Internă” (buget total – 2,5 mil. EURO).

2. PHARE 2002 este o continuare a programului anterior şi oferă asistenţă tehnică pentru ANPC în vederea îmbunătăţirii capacităţii de supraveghere a pieţei, campanii naţionale de informare şi consultare în domeniu. Bugetul PHARE alocat este de 423.000 EURO, la care se adaugă o cofinanţare de 100.000 EURO din partea statului român.

9 Fişă de sector Protecţia consumatorului, Centrul de Informare al Comisiei Europene în

România, 2002


Proiectul face parte din Programul PHARE 2000 „Infrastructură de

calitate”, cu un buget total de 5,57 mil. EURO, al cărui scop este accelerarea armonizării legislaţiei româneşti cu cea comunitară.

3. Programul PHARE 2002 sprijină ANPC în implementarea unui sistem de supraveghere a pieţei şi de protecţie a consumatorului. Acest program include cursuri de pregătire de specialitate pentru personalul implicat, dezvoltarea unor baze de date şi modernizarea laboratoarelor care analizează şi identifică produsele cu risc pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor, precum şi creşterea gradului de informare şi de consultare a publicului în acest domeniu.

Vor fi furnizate echipamente pentru laboratoarele existente la nivel judeţean, soft şi echipamente pentru bazele de date locale şi naţionale ale ANPC, precum şi echipamente pentru derularea activităţilor de informare. Bugetul acestui program este de 2 mil. EURO.

Stadiul actual al acestor programe, diagnosticat de Centrul de Informare al Comisiei Europene în România este următorul:

• programul „Infrastructura de calitate” (1999) este implementat; • programul PHARE 2002 „Asistenţă tehnică pentru ANPC”; • programul PHARE 2002 „Implementarea unui sistem de

supraveghere a pieţei şi de protecţie a consumatorului”.

2.3. Politica privind calitatea pe filiera de produs agroalimentar

Filierele agroalimentare sunt sisteme economice constituite din ansamblul canalelor de aprovizionare şi distribuţie utilizate de totalitatea producătorilor şi consumatorilor. Filiera începe de la programarea producţiei şi se termină la consumator, prin urmărirea produselor agroalimentare în consum. Filiera cuprinde atât operaţiile şi operatorii prezenţi pe „drumul” produsului agroalimentar, cât şi instrumentele şi mecanismele de reglare a acestor operaţii.

Criteriile de apreciere a calităţii produselor agroalimentare de-a

lungul filierei. Calitatea produselor agroalimentare implică toată filiera, fiind o rezultantă a implicării tuturor operatorilor ce acţionează pe filieră în sensul îmbunătăţirii calităţii. Fiecare operator depune eforturi diferite pentru a asigura lanţul calităţii, astfel pe filiera cărnii de bovine, criteriile privind calitatea sunt diferite (figura 2.2).

Politica privind calitatea este abordată diferit de-a lungul filierei, de diferiţi operatori. Ritmul agitat al mediului economic pare dezorganizat. În


acest haos aparent există un anumit principiu universal valabil de desfăşurare a activităţilor bazat pe minimizarea costurilor. Producătorii tind să-şi minimizeze costurile de producţie în condiţiile pieţei incerte, la fel procesatorii tind să le minimalizeze pe cele de prelucrare, iar intermediarii pe cele de comercializare.

Minimizarea costurilor este criteriul fundamental de desfăşurare a afacerilor. Dar ce rol are calitatea? Fiind vorba de produse agroalimentare, calitatea este deosebit de importantă în aprecierea produselor de către consumator. Normele de igienă şi de siguranţă a alimentaţiei impun acest lucru şi propulsează calitatea pe primul loc atât între criteriile de producţie a producătorilor agricoli şi a procesatorilor, cât şi între criteriile de alegere a consumatorilor.

Figura 2.2 .Criterii de apreciere a calităţii produselor pe filiera agroalimentară

Nr. crt. Operatorii Criterii de calitate

1. Crescătorii de animale rasa greutatea vie conformaţia şi starea de îngrăşare

2. Comerciantul

(angrosistul) de animale

randamentul la tăiere greutatea carcasei conformaţia şi stadiul de îngrăşare al carcasei rasa şi vârsta

3. Măcelarul randamentul la carnea comercializată

4. Consumatorul culoarea cărnii frăgezimea cărnii grăsimea cărnii

Sursa: V. Manole, M. Stoian, Agromarketing, Bucureşti, ASE, 2000 Produsele agricole şi alimentare care nu întrunesc normele de

calitate acceptabile sunt necomercializabile şi produc mari pierderi producătorilor şi procesatorilor.

Pierderi calitative ale produselor agricole şi alimentare de-a lungul

filierei. Pierderile la produsele agricole şi alimentare pot fi rezultatul condiţiilor climatice, calităţii scăzute, nivelului tehnologic, tradiţiilor culturale, preţului de aprovizionare, preţului de piaţă, al unor motivaţii personale etc. În cele mai multe cazuri, cu exceptia condiţiilor climatice şi a unor catastrofe naturale, cauzele pierderilor sunt legate direct sau indirect de deciziile luate de unul sau altul dintre participanţii la sistemul de producţie.


Este important, deci, să fie anticipată măsura în care deciziile sau

problemele apărute într-o fază iniţială pot afecta disponibilităţile, calitatea şi costurile dintr-o etapă ulterioară. De exemplu, la nivelul primei faze a filierei – producţia agricolă – calitatea slabă a seminţelor şi a materialului săditor poate determina niveluri scăzute de productivitate sau un produs necorespunzător calitativ. În etapa post-recoltare, lipsa de experienţă pentru produsul agricol respectiv, şi mai ales o lipsă de experienţă în recoltare, pot duce la mari pierderi calitative de produse. În faza următoare, cea de comercializare, daunele produse în timpul recoltării, transportului sau ambalării, daune fiziologice în timpul depozitării, precum şi orice întârzieri ale produsului în diferite puncte, conduc din nou la pierderi. Să nu uităm că este vorba despre produse agricole şi alimentare caracterizate prin perisabilitate. Pierderile calitative sunt mai mari odată cu trecerea timpului.

Dacă, la nivelul unei filiere, un producător agricol nu efectuează o anumită operaţiune la timpul potrivit şi cu mijloacele necesare, operaţiunile ce urmează au de suferit. O recoltare întârziată aduce deteriorări calitative serioase produselor agricole, mai cu seamă celor horticole. Aceste defecte se reflectă mai târziu în imposibilitatea comercializării produselor pe piaţă, consumatorul refuzând produsele deteriorate, sau în imposibilitatea prelucrării acestora. Indiferent de filiera pe care o va urma produsul ce prezintă defecte calitative, acesta va fi refuzat şi va ieşi din circuitul pieţei. Iată, deci, modul în care calitatea necorespunzătoare, datorată unei recoltări întârziate, induce pierderi de producţie.

Comisia Codex Alimentarius a elaborat un set de reglementări privind igiena produselor agroalimentare care cuprinde întreaga filieră. Pentru a obţine produse agroalimentare fără riscuri de îmbolnăviri şi adaptate consumatorului, Comisia a elaborat „Codul de reglementări internaţionale – Principii generale de igienă alimentară” care se aplică tuturor alimentelor. Protecţia consumatorului este foarte importantă. În acest scop, în drumul său de la producţie la consum, produsul alimentar trebuie controlat din punct de vedere al igienei alimentare, în fiecare etapă a filierei.

Depozitare, manipulare, ambalare, conservare şi livrare Normele ISO 9001:1994 privind Sistemul Calităţii acordă o atenţie

deosebită operaţiunilor de depozitare, manipulare, ambalare, conservare şi livrare, printr-o reglementare specială: Clauza 4.15. Scopul acestei reglementări este acela de a asigura consumatorului, în conformitate cu cerinţele acestuia, produsele potrivite, la locul potrivit, corect ambalate şi de calitate superioară. În acest scop devine foarte importantă integrarea operaţiilor de depozitare, manipulare, ambalare, conservare şi livrare, pe


filiera de produs agroalimentar, nu numai pentru a satisface cerinţele consumatorilor, ci şi pentru ca aceste operaţii să se desfăşoare eficient.

Depozitarea. Depozitarea este o operaţiune importantă prezentă pe canalul de distribuţie, deoarece factorii de mediu precum temperatura, umiditatea, prezenţa microorganismelor, pot cauza deteriorări ale produselor agricole şi alimentare.

Aceste produse, fiind perisabile, necesită anumite condiţii de depozitare, ce vor fi luate în considerare în elaborarea politicii calităţii. Se recomandă a fi evitate:

• stivele prea grele şi voluminoase pentru produsele agroalimentare casabile sau care prezintă pericolul deformării: fructe cu pulpa moale şi legume cu fructul moale, ouă etc.;

• impactul luminii asupra anumitor produse agricole care se deteriorează în prezenţa acesteia – ţelina de peţioli;

• temperaturile ridicate pentru produsele agricole perisabile – legume şi fructe, lapte, carne – şi pentru toate produsele alimentare.

Datele de expirare a produselor agricole şi alimentare depozitate vor fi permanent monitorizate, prin actualizarea bazei de date a intrărilor şi ieşirilor acestor produse. Se vor efectua inspecţii periodice pentru a evalua starea de sănătate a produselor. Dacă produsele au suferit deteriorări calitative, ele trebuie izolate imediat de celelalte produse.

Manipularea. Manipularea sau mânuirea produselor se află în legătură directă cu operaţiunile de primire/predare, depozitare şi ambalare. În timpul manipulării, produsele agricole şi alimentare pot fi supuse şocurilor mecanice şi vibraţiilor, comprimării şi schimbării condiţiilor de mediu. Aceşti factori pot cauza zdrobiri, lovituri, deteriorări chimice etc.

Personalul angajat pentru operaţiunile de manipulare trebuie instruit în cunoaşterea metodelor de manevrare a diferitelor produse agricole şi alimentare, pentru a reduce la minim deteriorările mecanice sau pierderile calitative, datorate în special vibraţiilor, şocurilor mecanice şi schimbărilor bruşte de temperatură.

Ambalarea. Principala menire a ambalării este aceea de a proteja produsul în timpul manipulării, transportului şi stocării până în momentul în care acesta ajunge la consumator. Produsele agroalimentare sunt proiectate să fie atrăgătoare, dar dacă ele nu ajung la consumator în forma în care au fost proiectate, efortul proiectării lor a fost zadarnic.

Tipul de ambalaj este determinat de natura produsului, metodele de manipulare, vehiculele utilizate în transport, distanţa de transport, perioada şi condiţiile de stocare. Materialul din care este confecţionat ambalajul


trebuie să fie compatibil cu produsul agroalimentar şi să nu afecteze calitatea acestuia.

În efortul de a lansa pe piaţă produse de calitate, întreprinderile extind aria calităţii dinspre producţie spre ambalare, acordând o atenţie deosebită ambalajului. În acest scop, întreprinderile iau în considerare: cerinţele consumatorilor, cerinţele distribuitorilor, cerinţele legate de produs şi imperativele promoţionale.

În cazul produselor perisabile, cum sunt cele agroalimentare, trebuie marcată clar pe ambalaj data la care acestea expiră.

Conservarea. Producătorul trebuie să aplice metode potrivite de conservare a produselor agroalimentare, pe durata cât acesta este sub controlul său. Măsurile de conservare depind de natura produsului şi de susceptibilitatea acestuia de a se deteriora şi de a se degrada, pierzând din calitate. De exemplu, pentru produsele agroalimentare se utilizează anumite substanţe chimice pentru a opri deteriorarea acestora.

De asemenea, pentru produsele agroalimentare este nevoie de metode de conservare speciale care se referă la tipul de ambalaj, controlul factorilor de mediu, în special a temperaturii şi a umidităţii. Aceste proceduri sunt proiectate, elaborate şi implementate prin politica privind calitatea produselor.

Un alt termen care se foloseşte în literatura de specialitate, alături de conservare, este acela de segregare. Segregarea se referă la prevenirea posibilităţilor de a veni în contact cu alte produse şi a se deteriora în urma acestui contact sau de a fi expuse anumitor condiţii adverse.

Segregarea nu se limitează doar la contactul între produse, ci şi la contactul între acestea şi containere sau unelte. De exemplu, particule mici din alte materiale rămase în containere sau pe unelte, pot contamina alimentele şi băuturile, violând normele de sănătate şi de siguranţă a alimentaţiei.

Livrarea. Ultima dovadă a calităţii este demonstrată de experienţa pe care o trăieşte cumpărătorul atunci când consumă produsele agroalimentare. Este foarte important ca produsele să nu sufere deprecieri calitative între ultima inspecţie efectuată de către producător şi recepţia efectuată de consumator.

În cazul distribuţiei directe a produselor agroalimentare între producător şi consumator, producătorii trebuie să deţină documente care să ateste modul în care produsele sunt protejate în timpul livrării. În cazul în care distribuţia produselor agroalimentare se efectuează prin intermediari, iar livrarea reprezintă o parte a lanţului de operaţii, se impune existenţa unui document care să ateste responsabilităţile fiecărui participant de-a


lungul canalului de distribuţie, astfel încât, produsele agroalimentare să nu sufere deteriorări calitative în timpul livrării.

Legislaţia naţională în domeniul calităţii şi igienei alimentelor conţine reglementări referitoare la respectarea normelor de salubrizare în spaţiile de producţie, în timpul procesului de fabricaţie, ambalare, precum şi igiena personală a angajaţilor. Legislaţia sanitară privind producţia de alimente prevede aplicarea în unităţile cu profil a unor sisteme de evaluare şi prevenire a riscurilor care pot apărea în timpul manevrării materiei prime, ambalării, transportului sau desfacerii produsului către consumatorul final. Acest control are ca arie de acoperire întreaga filieră.

În ultimii ani s-a produs o triere a producătorilor de alimente pe piaţa românească dictată, în parte, de exigenţele consumatorului privind calitatea produselor agricole şi alimentare. Dar, cu toate acestea, sunt încă puţini aceia care, dispunând de resurse financiare, au început să aplice sisteme moderne de asigurare a calităţii, cum ar fi cele din seria ISO 9000. La nivel de unitate economică, politica privind calitatea se înscrie în politica generală a întreprinderii, această problemă reprezintă subiectul subcapitolului următor.

2.4. Politica privind calitatea produselor agroalimentare la nivel de unitate economică

Mediul de afaceri turbulent şi instabil determină managerii multor

unităţi economice să reconsidere noţiunea de calitate. Acolo unde preţul nu mai poate să facă nimic pentru a atrage consumatorii, calitatea poate să facă adevărate minuni.

Desigur, calitatea produselor agroalimentare este subînţeleasă în însăşi noţiunea de agroalimentar, deoarece se adresează alimentaţiei omului. Dar ce face un produs agroalimentar al unei firme să se vândă „mai bine” decât altul asemănător al altei firme? Laptele este acelaşi aliment ce satisface nevoile zilnice de hrană. Ce face însă ca un anumit lapte, produs de o anumită firmă să fie mai uşor vandabil decât un lapte produs de o altă firmă? Răspunsul se regăseşte în noţiunea de calitate ce încearcă să diferenţieze oferta omogenă de produse agroalimentare.

Consumatorii acordă o valoare mai ridicată calităţii decât preţului produselor agricole şi alimentare, astfel încât preţul nu mai este factorul determinant al alegerii consumatorului. Preţul a fost înlocuit de calitate, fapt recunoscut nu numai în domeniul agroalimentar, dar şi în domeniul industrial, al serviciilor etc.


Tot mai multe întreprinderi sunt preocupate de implementarea managementului calităţii totale, noţiune ce s-a impus în ultimele decenii atât în literatura de specialitate, cât şi în practica unităţilor economice. Acest concept desemnează modalitatea de îmbunătăţire a performanţei şi flexibilităţii afacerii.

Orice unitate economică care operează pe principiile managementului modern trebuie să-şi definească obiectivele şi modalităţile de atingere a acestora sub forma unei politici. Aşa cum se poate observa, calitatea este un element important al succesului unei întreprinderi, de aceea este nevoie de o politică a calităţii.

Pe baza politicii generale a unei firme sunt elaborate politici sectoriale, corespunzător domeniilor specifice de activitate ale acesteia. Unele sunt considerate politici funcţionale – politica financiară, comercială, pentru cercetare-dezvoltare etc., iar altele transfuncţionale – politicile de marketing, politica în domeniul costurilor, politica în domeniul calităţii.10

Factori care determină adoptarea unei politici a calităţii. În

definirea politicii privind calitatea trebuie să se ţină seama de principalul obiectiv al întreprinderii: satisfacerea cerinţelor consumatorilor. Politica privind calitatea trebuie să ţină seama, de asemenea, de cultura întreprinderii, performanţele în domeniul tehnologiei, tendinţele pieţei, obiectivele manageriale pe termen lung înscrise în strategia întreprinderii. Construirea calităţii produselor presupune un efort comun şi nu poate fi realizată solitar, prin ordine şi directive ale managerului general. Concepţia modernă asupra politicii calităţii produselor agroalimentare presupune participarea şi consensul tuturor celor implicaţi.

Conţinutul politicii calităţii produselor trebuie cunoscut de către fiecare angajat al unităţii, de la managerul general, până la noii angajaţi ai organizaţiei. Fiecare are un anumit rol în asigurarea calităţii produselor agroalimentare. Aşa cum, la nivel macroeconomic, de-a lungul filierei de produs agroalimentar, fiecare operator avea atribuţii specifice în asigurarea calităţii acestor produse, la fel se întâmplă şi la nivel microeconomic unde fiecare angajat al organizaţiei îndeplineşte un anumit rol, ca o rotiţă în mecanismul uriaş al organizaţiei.

Politica privind calitatea trebuie înţeleasă la nivelul fiecărui angajat. În acest scop, organizaţiile elaborează un document oficial care să cuprindă principalele reglementări interne referitoare la asigurarea calităţii produselor agroalimentare.

10 S. Ionescu, Asigurarea calităţii, INID, Bucureşti, 1993


Varianta clasică a verificării calităţii produselor rezultate dintr-un proces de producţie s-a dovedit a fi o investiţie nerentabilă de resurse şi de timp. Controlul post-producţie al unor produse agroalimentare care nu sunt întotdeauna „vandabile” este scump şi neeconomic.

Devine necesară adoptarea unui sistem de control proiectat mai curând să prevină producerea unor produse agricole şi alimentare necorespunzătoare cerinţelor pieţei din punct de vedere calitativ. Aceste idei sunt subscrise unei politici a calităţii elaborată de către eşalonul superior al managementului.

Componentele politicii calităţii. În viziunea profesorului Oakland, această politică are drept componente următoarele:

• stabilirea unei „organizaţii” care să se ocupe de problemele calităţii;

• identificarea necesităţilor consumatorilor şi perceperea acestor necesităţi;

• evaluarea abilităţii organizaţiei de a satisface, în mod economic, aceste necesităţi;

• asigurarea compatibilităţii produselor agroalimentare obţinute cu standardele cerute de performanţă şi eficienţă;

• concentrarea efortului mai mult pe prevenirea decât pe detectarea defectelor produselor agroalimentare;

• educarea şi pregătirea pentru îmbunătăţirea calităţii; • revizuirea sistemului de management al calităţii în scopul

susţinerii progresului.11 Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) şi Centrul

Internaţional de Comerţ consideră că politica privind calitatea trebuie să cuprindă următoarele componente:

• profilul produsului; • identificarea segmentelor de piaţă ce vor fi deservite în scopul

satisfacerii consumatorilor; • adoptarea managementului calităţii totale; • implicarea angajaţilor în efortul de construire a calităţii; • concordanţă cu cerinţele de mediu şi de siguranţă în

alimentaţie.12

11 John Oakland, Total quality management, Butterworth-Heinemann, 1989 12 ISO 9000 Quality Management Systems – Guidelines for enterprises in developing

countries, Second Edition, International Trade Center and International Organization for Standardization


Tipologia politicilor de calitate. Standardul ISO 9000 recomandă ca

întreprinderea să ia în considerare următoarele principii de bază în elaborarea unui anumit tip de politică privind calitatea:

• îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor, ţinând seama de cerinţele referitoare la calitate;

• îmbunătăţirea continuă a calităţii proceselor, astfel încât să poată fi satisfăcute în permanenţă nevoile exprimate sau implicite ale clienţilor şi ale celorlalţi parteneri;

• a da încredere propriei conduceri şi celorlalţi angajaţi că cerinţele referitoare la calitate sunt satisfăcute în mod constant şi că se urmăreşte îmbunătăţirea calităţii;

• a da încredere că cerinţele sistemului calităţii sunt satisfăcute.13 Pe baza principiilor enunţate, în cadrul politicii calităţii sunt stabilite

obiectivele fundamentale ale întreprinderii în acest domeniu. Acestea trebuie detaliate, stabilindu-se obiectivele generale, derivate, specifice, secundare, corespunzătoare diferitelor domenii de activitate ale firmei şi cele individuale ale lucrătorilor.

Se recomandă ca politica privind calitatea să fie concisă şi uşor de memorat, să poată fi utilizată de orice lucrător, să definească ce se aşteaptă de la salariaţi şi, în acelaşi timp, să fie globală, referindu-se la toate aspectele fundamentale ale calităţii.

Prezentăm, în cele ce urmează, diferite tipuri de politici de calitate. Fiecare are un anumit impact şi trebuie să fie compatibilă cu alte politici adoptate de unitatea economică.

Politica A • Organizaţia consideră calitatea drept cel mai important aspect al afacerii,

deoarece doar produsele agroalimentare de calitate superioară satisfac cerinţele consumatorilor, ceea ce conferă continuitate activităţii unităţii economice.

• Metodele de management şi activitatea angajaţilor vor promova, fără exepţie, livrarea la timp a produselor agroalimentare ce îndeplinesc cerinţele de calitate.

• Manualul calităţii va fi astfel întocmit încât să reflecte progamul calităţii adoptate de organizaţie.

• Cerinţele prezente în programul calităţii vor fi aplicate de către întreg personalul.

13 Standardul SR ISO 9000-1: 1996, Standarde pentru managementul calităţii şi asigurarea

calităţii – Partea I


Politica B • Îmbunătăţirea calităţii reprezintă principalul obiectiv al activităţii economice a

unităţii. • Pentru a obţine implicarea fiecărui angajat al organizaţiei în îmbunătăţirea

calităţii, managerul trebuie să permită tuturor salariaţilor – nu doar celor antrenaţi în activitatea de producţie – să participe la pregătirea, implementarea şi evaluarea activităţilor.

• Îmbunătăţirea calităţii trebuie abordată şi urmărită sistematic, conform unui plan. • Îmbunătăţirea calităţii trebuie să fie un proces continuu. • Organizaţia trebuie să se concentreze mai mut ca oricând asupra consumatorilor

de produse agroalimentare. • Performanţa concurenţilor trebuie să fie cunoscută în toate amănuntele

importante. • Furnizorii de materii prime agricole (pentru unităţile de prelucrare a acestora) şi

furnizorii de inputuri pentru agricultură – seminţe, îngrăşăminte, pesticide, maşini agricole etc. – trebuie să fie profund implicaţi în politica privind calitatea, de modalitatea asigurării serviciilor de aprovizionare şi de calitatea resurselor aprovizionate depinde, în continuare, calitatea produselor agroalimentare ce vor rezulta din procesul de producţie la nivel de unitate.

Politica C • Scopul organizaţiei este acela de a satisface cerinţele consumatorilor. Pentru

îndeplinirea acestui scop, este esenţial ca toţi componenţii organizaţiei, alături de un real suport managerial, să participe la procesul de îmbunătăţire a calităţii.

• Calitatea este definită de către consumator, deoarece acesta este cel care, în viaţa de zi cu zi, are nevoie de anumite bunuri alimentare pentru a-şi satisface nevoile de hrană.

• Excelenţa în domeniul calităţii se poate atinge mai curând prin prevenirea defectelor calitative, decât prin corectarea acestora, după ce au fost identificate.

• Toţi componenţii organizaţiei, furnizorii şi distribuitorii contribuie la procesul de creare şi comercializare a produsului agroalimentar. Fiecare poate să influenţeze o anumită parte a acestui proces, de aceea, poate afecta calitatea produselor.

• Calitatea superioară a produselor agroalimentare poate fi susţinută printr-un proces de îmbunătăţire continuă. Aceasta înseamnă că, oricât de „bună” ar fi calitatea în prezent, ea poate fi şi „mai bună”.

• Fiecare angajat al organizaţiei este un consumator al muncii altor angajaţi sau furnizori, de aceea, el are dreptul să ceară bunuri de calitate, dar are şi obligaţia de a presta, la rândul lui, muncă de calitate superioară pentru cei care devin consumatorii lui.


Politica D • Slogan „Satisfacerea clienţilor este vitală” – organizaţia trebuie să satisfacă cerinţele consumatorilor. În acest scop, trebuie identificate aceste cerinţe pentru a putea fi satisfăcute cu promtitudine. • Politica organizaţiei Obiectivul organizaţiei este acela de a asigura produse agroalimentare de calitate superioară. Organizaţia crede în conceptul „consumator-producător lucrând împreună pentru îmbunătăţirea calităţii”. • Marketing Componenţii acestui compartiment vor depune toate eforturile pentru a determina cerinţele de calitate şi pentru a răspunde schimbărilor. Pentru a satisface aceste cerinţe de calitate, se va stabili o legătură permanentă între Marketing şi Producţie. Performanţa concurenţilor trebuie cunoscută cât mai bine posibil. • Specificări Cerinţele de calitate vor fi descrise cu ajutorul unor specificări tehnice. Acest fapt presupune conlucrarea compartimentelor de Marketing, Cercetare-Dezvoltare şi Producţie. • Cumpărătorii Cumpărătorii vor fi în permanenţă anchetaţi asupra gradului de satisfacţie obţinut în urma consumului de produse agroalimentare achiziţionate din organizaţie. • Documentaţia Se va edita documentaţia necesară care să cuprindă procedurile ce privesc toate aspectele operaţiilor desfăşurate în organizaţie. • Controlul Prevenirea erorilor printr-un control a priori este mult mai eficient decât detectarea greşelilor odată ce acestea au fost comise. • Standardele Consecvenţa produselor este un prim obiectiv al politicii organizaţiei. Aceasta va fi implementată prin stabilirea unor standarde pentru toate aspectele producţiei. • Defectele de calitate Defectele de calitate vor fi critic examinate şi, pentru a preveni repetiţia, se vor lua acţiuni de prevenire. • Distribuţia Distribuţia produselor agricole şi alimentare va fi astfel organizată încât să respecte regulile de stocare, transport şi manipulare a produselor proaspete şi ultra-proaspete. • Educaţia privind calitatea Educaţia privind calitatea va începe de la eşalonul superior al managementului, până la nivelul executanţilor, întregul personal fiind atenţionat asupra importanţei îmbunătăţirii calităţii produselor. • Verificări Vor fi organizate, periodic, verificări ale activităţilor interne ale organizaţiei pentru a menţine interesul pentru progres. • Publicitatea Se va face publicitate îmbunătăţirii calităţii în fiecare compartiment al organizaţiei.


Politica E Calitatea totală presupune satisfacerea cerinţelor consumatorilor:

• pentru toate produsele; • în orice moment.

Aceasta înseamnă: • implicarea totală a tuturor angajaţilor; • responsabilitatea totală a managerilor; • consumatorul şi producătorul să lucreze împreună; • obiective şi standarde în conformitate cu conceptul de calitate totală.

Se poate obţine prin: • satisfacerea cerinţelor consumatorilor; • prevenire, nu identificare a erorilor; • măsurarea performanţei calitative (inclusiv a costului).

Calitatea totală este un obiectiv important al organizaţiei. Ea va fi implementată, monitorizată şi menţinută prin elaborarea şi derularea unui program de îmbunătăţire a calităţii. Obiective

• politica privind calitatea asigură concordanţa între produsele organizaţiei şi cerinţele consumatorilor;

• intenţia organizaţiei este să devină şi să rămână liderul pieţei. Principii

• definiţia calităţii este conformă cu cerinţele cosumatorilor, furnizorilor şi procesului de producţie;

• sistemul de management al calităţii se concentrează asupra prevenirii neregularităţilor, identificând posibilităţile de eroare şi eliminându-le;

• fiecare component al organizaţiei trebuie să înţeleagă importanţa muncii desfăşurate şi să atingă standardele de calitate din prima încercare;

• măsurarea calităţii este dată de costul de neconformitate; • fiecare departament va elabora propria politică de calitate, luând în considerare

specificul fiecărui compartiment; • politica privind calitatea va implica întregul personal. Dacă este necesar, se va

acorda asistenţă practică pentru a asigura implementarea cu succes a acestei politici.

Din simpla lecturare a acestor politici, putem observa că principiul comun pe care se sprijină orice politică în domeniul calităţii este prevenirea erorilor de fabricaţie. Înlocuirea identificării insucceselor cu o strategie total diferită de prevenire a acestora trebuie să înceapă de la materiile prime, să continue cu procesul de fabricaţie, cu comercializarea produselor şi să se finalizeze prin feed-backul urmăririi produselor în consum.


Unităţile agricole ce adoptă conceptul de calitate totală într-o

politică privind calitatea, sunt interesate: • să achiziţioneze inputuri de cea mai bună calitate: seminţe din

categoria elită, îngraşăminte chimice ce aduc cu spor de producţie semnificativ, maşini şi utilaje fiabile şi cu un consum redus de carburant, animale de reproducţie cu ascendenţi performanţi, hrană pentru animale care să asigure o raţie zilnică completă etc.;

• să urmărească derularea procesului de producţie în termenii tehnici recunoscuţi, fiecare operaţiune desfăşurându-se la momentul potrivit. Orice greşeală ce intervine în procesul de producţie are repercursiuni asupra calităţii produselor agricole, făcând imposibilă comercializarea acestora;

• să distribuie produsele agricole către diferite destinaţii în condiţiile cerute de normele tehnice, cu atenţie deosebită asupra produselor cu regim special: produsele proaspete şi ultra-proaspete ce pot suferi deprecieri calitative importante datorită factorilor chimici, mecanici, termici etc.;

• să urmărească produsele în consum pentru a observa gradul de conformitate a calităţii acestora cu cerinţele consumatorilor.

Unităţile care prelucrează produse agricole şi care adoptă conceptul de calitate totală într-o politică privind calitatea, sunt interesate:

• să achiziţioneze inputuri de cea mai bună calitate: produse agricole proaspete, fără deteriorări de calitate, maşini şi utilaje fiabile etc.;

• să urmărească derularea procesului de fabricaţie în termenii tehnici recunoscuţi;

• să distribuie produsele alimentare pe diferite canale de distribuţie în condiţii de maximă igienă şi într-un timp cât mai scurt;

• să urmărească produsele în consum pentru a observa gradul de conformitate a calităţii acestora cu cerinţele consumatorilor.

Controlând de la bun început fiecare input şi fiecare proces de producţie, se realizează o economie de resurse şi de timp importantă, care suprimă cheltuielile de control al produselor deja rezultate din procesul de producţie, neconforme cu standardele de calitate adoptate.

Impactul managementului calităţii totale asupra unei organizaţii constă în schimbarea atitudinii de la controlul post-operativ la controlul pre-operativ, eforturile concentrându-se pe prevenirea defectelor de calitate. Personalul trebuie instruit să aloce timpul şi energia căutând cauzele problemelor şi corectând aceste cauze, şi nu simptomele. Aceste


acţiuni vor reduce sindromul inspecţie-respingere a produselor. Dacă lucrurile vor fi făcute bine de prima dată, problemele uzuale care creau necesităţi de inspecţie a insucceselor vor dispare.

Multe organizaţii încă mai utilizează controlul post-operativ în evaluarea calităţii produselor agroalimentare. Atunci când se iveşte o problemă de calitate, întregul lot de produse este supus inspecţiei, antrenând consumuri importante de resurse şi de timp. Managerii se găsesc în postura de a lua decizii reactive, şi nu proactive, iar lucrurile par să stagneze. Această criză de orientare trebuie să fie înlocuită de o orientare anticipativă în care efortul se concentrează pe acţiunile preventive şi pe controlul preoperativ.

Scopul politicii privind calitatea elaborată de o unitate economică este acela de a determina pe fiecare component al organizaţiei să fie răspunzător de propria performanţă şi de a-l motiva să atingă cel mai înalt nivel de calitate posibil.

Cea mai bună modalitate de a orienta activitatea angajaţilor către calitate este aceea ca managerii de la toate nivelurile ierarhice să fie un exemplu. Managerii de la nivelul ierarhic superior trebuie să fie fideli policii calităţii, chiar şi atunci când implementarea acesteia implică resturi de materiale, producţie secundară sau creşteri de cost. Acceptarea unor compromisuri sau a unor excepţii de la procedura stabilită va trimite mesaje greşit înţelese, descendent, pe linia ierarhică, cu repercusiune pe termen lung în sensul că angajaţii nu vor lua în serios politica privind calitatea de acum înainte.

Generarea entuziasmului pentru calitate. Rolul politicii calităţii produselor este acela de a produce o revoluţie în mentalitatea angajaţilor, de a le menţine atenţia îndreptată asupra calităţii şi de a le indica valorile promovate. Prin politică se încearcă implicarea oamenilor. Ea are un rol de restricţie, dar şi de indicare a căilor de urmat pentru a înţelege tot mai bine problemele calităţii, dar şi efectele ei pozitive. Fiecare angajat trebuie să fie convins de ceea ce reprezintă calitatea pentru întreprindere: o cale ce îndrumă preţul către cele mai înalte niveluri posibil de atins. Calitate ridicată – preţ mare este o relaţie ce asigură eficienţă economică activităţii, deci şi venituri mai mari angajaţilor.

Pentru a menţine efectiv un sistem al calităţii, organizaţia trebuie să definească politica privind calitatea, procedurile şi standardele de calitate şi sistemul de audit.

Esenţa noţiunii de calitate o reprezintă atitudinea mentală a angajaţilor întreprinderii şi responsabilitatea acestora faţă de îndeplinirea obiectivelor unităţii. În cele din urmă, angajaţii vor fi cei care vor desfăşura variatele proceduri şi instrucţiuni listate în Manualul Calităţii şi în alte


documente privind calitatea. Dacă angajaţii unei întreprinderi nu sunt dedicaţi ideii de calitate, documentaţia elaborată pentru sistemul calităţii va avea, pur şi simplu, aceeaşi soartă pe care o au atâtea legi „neactivate” de către guverne în tările în curs de dezvoltare, documente care rămân la statutul de cărţi şi care nu sunt niciodată implementate şi deci nu aduc nici un beneficiu.

Una din cele mai importante responsabilităţi ale managerilor este aceea de a orienta personalul către calitate şi de a crea cadrul potrivit pentru implementarea sistemului calităţii. În acest sens, pot fi foarte folositoare unele repere:

• muncitorii nu trebuie trataţi ca şi când ar fi doar o altă resursă economică sau o unealtă de capital sau echipament care poate fi manipulat obţinând maxim de profit. În schimb, ei trebuie trataţi ca parteneri, ca purtători de interese în organizaţie;

• pericolul şomajului nu trebuie să afecteze productivitatea muncii angajaţilor. În condiţii de insecuritate, muncitorii alocă minim de efort şi îşi îndeplinesc în mod mecanic instrucţiunile pentru a-şi păstra locul de muncă. Ei nu se implică emoţional în munca de zi cu zi, pe care o văd ca pe o trudă necesară pentru supravieţuire. În această situaţie, nu ne putem aştepta ca muncitorii să-şi folosească iniţiativa pentru a gândi modalităţi de îmbunătăţire a calităţii muncii lor. Dacă observă o deficienţă de calitate, vor încerca să o ascundă. Această stare de apatie poate fi schimbată prin crearea unei legături strânse între muncitori şi manageri;

• managementul trebuie să arate în mod vizibil grija pentru personal, incluzând bunăstarea muncitorilor printre obiectivele majore, alături de profitabilitate şi de creşterea pe termen lung. Trebuie să fie asigurată o transparenţă în operaţii, iar informaţiile vehiculate să fie împărtăşite muncitorilor pentru a crea un climat de încredere reciprocă;

• muncitorii sunt un rezervor imens de cunoştinţe, deoarece sunt în contact permanent cu maşinile pe care le utilizează şi cu bunurile pe care le produc. Ei trebuie încurajaţi să sugereze modalităţi de îmbunătăţire calitativă a procesului de muncă şi a produselor. Oferindu-le provocări intelectuale de a găsi modalităţi de îmbunătăţire a muncii lor, se creează în ei interesul pentru munca ce o desfăşoară;

• în sfârşit, îmbunătăţirea calităţii poate fi un subiect util pentru deschiderea dialogului între reprezentanţii muncitorilor şi management. Acesta este o trecere de la relaţiile încordate şi contradictorii către relaţii de cooperare şi încredere reciprocă.14

14 ISO 9000 Quality Management Systems


Angajaţii trebuie să trateze deficienţele de calitate ale produselor drept o provocare personală şi să fie mândri că aparţin organizaţiei şi că identifică imaginea personală cu cea de muncitori ai respectivei întreprinderi.

2.5. Planificarea calităţii produselor agroalimentare

Planificarea calităţii într-o unitate economică este strâns legată de

conţinutul subcapitolului precedent: politica privind calitatea produselor agroalimentare la nivel de unitate economică.

Joseph M. Juran, profesor american de origine română, a fost iniţiatorul unor cursuri de perfecţionare a lucrătorilor din industria japoneză, în anii '50, sub deviza: „calitatea este o problemă a tuturor”. Cartea sa „Quality Control Handbook”, publicată în anul 1951 a devenit o lucrare de referinţă în organizarea controlului calităţii în întreprinderi.

Juran consideră că managementul calităţii cuprinde trei procese principale, definind „trilogia calităţii”, astfel: planificarea calităţii, ţinerea sub control a calităţii şi îmbunătăţirea calităţii.15

Funcţia de planificare a calităţii constă în ansamblul proceselor prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei în domeniul calităţii, precum şi resursele şi mijloacele necesare realizării lor.

Planificarea sistematică este o cerinţă de bază pentru managementul calităţii în orice organizaţie. Înainte de a dezvolta un sistem al calităţii într-o unitate economică, este necesară o analiză preliminară pentru a ne asigura că există o structură organizatorică care să se ocupe de calitate, că resursele necesare vor fi disponibile şi că diferitele sarcini pot fi îndeplinite. Această analiză este schiţată în figura 2.3., răspunsurile la diversele întrebări alcătuind planul privind calitatea produselor.

În planificarea calităţii se porneşte de la revizuirea programelor ce se derulează în unitate, acestea fiind comparate cu rezultatele analizei preliminare pentru a evalua punctele forte şi punctele slabe ale activităţii întreprinderii.

15 J. Juran, Quality Control Handbook, New York, Mc Graw-Hill, 1951


OBIECTIVE Care sunt obiectivele planului? POLITICA

Care sunt coordonatele generale? STRATEGIA Cum vor fi implementate elementele politicii? Feed-back

PLANUL ORGANIZAŢIA

Care sunt planurile necesare pentru implementarea politicii?

Cine va fi responsabil şi cine va îndeplini sarcinile?

BUGETUL Care sunt resursele disponibile? PROCEDURI TERMENE

Cum se va desfăşura munca? Când va fi finalizată activitatea?

REZULTATE

Care sunt resursele disponibile?

Figura 2.3 Schema planului calităţii Planul calităţii este un document specific pentru fiecare produs

agricol sau alimentar, activitate sau serviciu.


Planul calităţii trebuie să cuprindă: • specificaţiile materialelor cumpărate; • procedurile de control al calităţii produselor agricole şi

alimentare; • procesul tehnologic; • procesul de control; • mostre şi inspecţii; • specificaţii privind ambalajele. Planul calităţii. Politica privind calitatea într-o unitate economică

trebuie planificată ţinând cont şi de alte funcţiuni, cum ar fi design, dezvoltare, producţie, subcontractare, instalare etc.

Planul calităţii trebuie să se concentreze asupra prevenirii apariţiei pierderilor de producţie. Produsele agricole şi alimentare necorespunzătoare calitativ vor fi imposibil de comercializat datorită concurenţei şi neconformităţii cu normele calitative de igienă alimentară. Abordarea trebuie să fie metodologică, sistematică şi proiectată să funcţioneze şi în condiţiile schimbării de personal sau în sistemul de management.

I. Costurile calităţii. Reţinem atenţia asupra unei componente importante a planului calităţii, aceea care cuprinde costurile calităţii. „Quality is free” (Crosby 1981) – „calitatea este gratis” în traducere liberă - este un slogan ce a trezit numeroase discuţii şi controverse. În condiţiile luptei concurenţiale dintre agenţii economici pentru diferenţierea produselor din oferta generală, calitatea – aparent neînsoţită de costuri – devine componentă a politicii de produs în mixul de marketing, fiind necesară proiectarea ei. Treptat, calităţii i se ataşează costuri ce pot fi identificate în scopul reducerii, chiar eliminării.

Experţii consideră că există trei componente ale costurilor calităţii: prevenirea, evaluarea şi insuccesul.

Costul de prevenire. Obiectivul principal al controlului calităţii îl

reprezintă prevenirea defectelor ce pot să apară în produsele agroalimentare finite. Pentru a îndeplini acest obiectiv, se înregistrează anumite costuri, cum ar fi:

• costuri privind designul produsului şi specificaţiile; • costuri privind pregătirea personalului; • costuri privind stabilirea structurii sistemului calităţii,

administrarea şi planificarea calităţii; • costuri privind implementarea programului calităţii şi auditul

intern.


Costuri privind designul produsului şi specificaţiile. Întreprinderile

agroalimentare trebuie să elaboreze un manual al specificaţiilor. Acest manual este esenţial în desfăşurarea operaţiilor de procesare a produselor agricole, reprezentând referinţa evaluării şi implementării calităţii produselor. Manualul reprezintă ghidul de zi cu zi al supervizorilor şi al muncitorilor în evaluarea activităţilor desfăşurate.

Costuri privind pregătirea personalului. Pregătirea personalului este o parte importantă a procesului de planificare a calităţii. Calitatea trebuie să facă parte din viaţa angajaţilor. De aceea, trebuie implementat un program continuu de pregătire a personalului în scopul utilizării instrumentelor şi tehnicilor de îmbunătăţire a calităţii şi informării asupra noilor concepte şi tehnologii.

Costuri privind stabilirea structurii sistemului calităţii, administrarea şi planificarea calităţii. Costurile privind înfiinţarea, implementarea, evaluarea şi revizuirea structurii şi procedurilor de planificare şi administrare a calităţii fac parte din categoria costurilor de prevenire.

Costuri privind implementarea programului calităţii şi auditul intern. Un program de audit, condus de către departamentul de control al calităţii este esenţial în procesul de asigurare a calităţii. Funcţia auditorilor este de a verifica atât menţinerea calităţii la toate nivelurile procesului de producţie, cât şi prezenţa sau absenţa factorilor care pot conduce la defecte de producţie. Auditorii trebuie să se asigure că resursele materiale sunt conform specificaţiilor, că procesul tehnologic se desfăşoară conform cerinţelor şi procedurilor din manualul calităţii şi că produsele finite sunt conform standardelor.

Costul de prevenire este o parte importantă a costului calităţii. O întreprindere agroalimentară trebuie să aloce suficiente fonduri pentru implementarea continuă a programelor de prevenire. Ponderea costului de prevenire în totalul costului calităţii creşte pe măsură ce calitatea se îmbunătăţeşte, atingând niveluri din ce în ce mai ridicate.

Costul evaluării. Evaluarea poate fi considerată drept acea parte a

procesului de inspecţie care verifică implementarea efectivă a practicilor de control al calităţii produselor agroalimentare. Costul evaluării reprezintă cea mai stabilă parte a costului calităţii şi cuprinde:

• teste în timpul procesului tehnologic de producţie; • întreţinerea maşinilor şi a utilajelor; • evaluarea furnizorilor; • testarea produselor finite.


Teste în timpul procesului tehnologic de producţie. În timpul

procesului tehnologic de producţie se pot organiza teste de rutină. Acestea implică consum de timp şi sunt însoţite de costuri, dar sunt esenţiale pentru controlul calităţii în producerea alimentelor. Astfel de teste ce trebuie înregistrate în timpul procesului tehnologic sunt:

• la cafeaua instant tebuie monitorizată greutatea netă în timpul operaţiilor de umplere automată;

• la sucurile din fructe naturale trebuie monitorizate particulele solide solubile şi aciditatea;

• la produsele zaharoase trebuie monitorizat pH-ul etc. Întreţinerea maşinilor şi a utilajelor. Întreţinerea maşinilor şi a

utilajelor este, de multe ori, punctul slab al întreprinderilor de procesare a produselor agricole. Inutil de amintit că defectarea unei maşini, datorită lipsei de preocupări în domeniul menţinerii şi întreţinerii acesteia, este foarte costisitoare pentru întreprindere, deoarece înseamnă încetarea procesului de producţie. În domeniul alimentar, aceasta conduce la pierderi calitative de materii prime prin deteriorări chimice, produsele agricole fiind foarte perisabile.

Responsabilitatea de a verifica şi de a întreţine echipamentele, maşinile şi utilajele este deseori plasată în planul doi, în favoarea volumului producţiei. Deoarece inspectarea echipamentelor cere timp, procesul tehnologic ar fi oprit şi nu se vor obţine produse alimentare în această perioadă. Dar, neglijenţa dovedită în acest domeniu poate induce companiei efecte negative puternice, cum ar fi: imposibilitatea onorării la timp a comenzilor către clienţi, pierderi de profit şi reducerea încrederii clienţilor în capacitatea întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale etc.

Evaluarea furnizorilor. Multe întreprinderi agroalimentare nu acordă atenţia cuvenită capacităţii furnizorilor de a presta servicii şi de a furniza materii prime conform cerinţelor înscrise în planul calităţii. Numeroase întreprinderi agroalimentare constată că multe dintre problemele lor de producţie îşi au originea în procesul de asigurare cu materii prime.

Managerii întreprinderilor trebuie să întocmească specificaţiile pentru materiile prime cât mai clar şi să evalueze performanţele furnizorilor pe care îi contactează şi seriozitatea în livrarea mărfurilor în cantitatea, calitatea, structura dorită şi la momentul potrivit.

Evaluarea furnizorilor este un proces purtător de costuri, dar foarte important pentru stabilirea unei relaţii responsabile între furnizor şi întreprinderea agroalimentară.

Testarea produselor finite. Nici un produs nu trebuie să părăsească unitatea economică fără a fi testat că îndeplineşte standardele obligatorii şi


voluntare în vigoare. Aceste teste sunt purtătoare de costuri, mai ales în cazul în care testarea presupune distrugerea unor produse din lotul demonstrativ şi aceste produse sunt scumpe.

Costul echipamentelor necesare testării poate să fie, de asemenea, ridicat. Anumite întreprinderi alimentare sunt obligate să apeleze la laboratoare acreditate pentru testarea produselor pentru a obţine acceptul acestora de a comercializa produsele alimentare procesate. Chiar dacă controlul microbiologic, de exemplu, este esenţial pentru produsele agroalimentare, multe întreprinderi de mici dimensiuni nu îşi pot permite propriul laborator în incinta companiei. Acestea trebuie să apeleze la laboratoare publice sau private pentru testarea produselor.

Costul insuccesului. Insuccesul este asociat, în cele mai multe

cazuri cu defectele de calitate ale produselor agroalimentare. Dacă acestea apar atunci când produsele nu au părăsit încă sediul întreprinderii, ele se numesc defecte interne. Dacă defectele apar după ce produsele au părăsit sediul companiei şi se află pe piaţă, insuccesele se numesc defecte externe.

Defectele interne. În domeniul agroalimentar, produsele cu defecte sunt considerate a fi acele produse care nu îndeplinesc caracteristicile senzoriale dorite de consumatorul final. Chipsurile de cartofi care nu sunt crocante nu îndeplinesc caracteristicile referitoare la textură, bucăţile de ananas de culoare maro nu îndeplinesc specificaţiile referitoare la culoare etc. Aceste produse deviază de la aşteptările senzoriale ale consumatorilor şi vor fi respinse.

Odată identificate aceste defecte, trebuie căutate cauzele apariţiei lor. Într-o întreprindere în care funcţionează un control al calităţii eficient, revizuirea celor patru M: muncitor, maşină, material, metodă, în comparaţie cu specificaţiile din manualul calităţii va conduce la identificarea cauzelor apariţiei defectelor de calitate. Scopul acestui demers este de a reduce şi de a elimina aceste defecte interne. Pentru întreprinderile care nu deţin un program de control al calităţii, evaluarea calităţii şi identificarea cauzelor defectelor se vor desfăşura cu greutate.

Defectele externe. Întreprinderile agroalimentare care deţin programe efective de control al calităţii produselor livrează alimente care îndeplinesc cerinţele prevăzute în standarde. Costul defectelor externe este minimalizat, lăsând loc de acţiune productivităţii şi profitabilităţii.

Totuşi, dacă controlul calităţii nu a fost efectiv instalat, menţinerea calităţii produselor este o problemă, produsele alimentare cu defecte pot ajunge pe piaţă, consumatorii vor fi nemulţumiţi şi vânzările se vor diminua. Consumatorii sunt reticenţi în ceea ce priveşte produsele aflate sub standard. Odată ce produsului i s-a ataşat imaginea de calitate „slabă”, va fi foarte


dificil pentru întreprindere să reabiliteze această imagine şi să convingă consumatorul să mai cumpere odată produsul. De aceea, este important ca producătorul să evite defectele externe, indiferent de cât de mult l-ar costa acest demers.

Întreprinderile agroalimentare au un motiv în plus pentru evitarea defectelor externe care, în cazul produselor alimentare, au impact asupra sănătăţii şi siguranţei consumatorilor.

Pierderea de venit rezultată în urma livrării produselor alimentare cu defecte de calitate sunt costuri ale defectelor externe.

Costul total al calităţii reprezintă suma costurilor calităţii prezentate anterior. Costul insuccesului (al defectelor de calitate) deţine cea mai mare pondere în acest cost total. Analiza legăturilor care se stabilesc între componentele acestui cost şi calitatea produsului va arăta că reducerea costului insuccesului (de exemplu, o reducere a defectelor de calitate în total producţie) va fi însoţită de o îmbunătăţire a calităţii şi de un declin al costului total. Această tendinţă se manifestă până la un anumit punct dincolo de care, însă, îmbunătăţirea calităţii nu va conduce la reduceri importante ale costului total. De aceea, această relaţie trebuie urmărită îndeaproape, menţinând, pe cât posibil, un echilibru între calitate şi profitabilitate.

Reducerea costului insuccesului va fi însoţită de o creştere a calităţii produselor agroalimentare, până la un anumit punct dincolo de care, următoarele încercări de îmbunătăţire a calităţii vor fi însoţite de creşterea costului total.

Acest punct este denumit punctul de optim al îmbunătăţirii calităţii şi al reducerii costului total. Dincolo de acest punct nu mai este profitabil ca întreprinderea agroalimentară să investească în îmbunătăţirea calităţii produselor.

Metodologia de analiză a costului calităţii. Costul calităţii

reprezintă doar o componentă a costurilor operaţionale, destul de greu de izolat şi de calculat. Totuşi, fiind importantă cunoaşterea relaţiilor dintre aceste costuri, vom prezenta o metodologie de analiză a costurilor care va permite extragerea costului calităţii din totalul costurilor operaţionale.

Componentele costurilor

Costurile reprezintă, în general, preţul utilizării resurselor. În cazul întreprinderilor agroalimentare, componentele costului total se referă la cei patru M – muncitor, maşină, material, metodă. Costul total cuprinde:

• costul obţinerii şi utilizării banilor; • salariile şi contribuţiile sociale; • costurile pregătirii personalului;


• costul maşinilor şi utilajelor; • deprecierea acestora; • întreţinerea şi reparaţiile; • costul resurselor materiale (achiziţionarea, manipularea,

cântărirea, depozitarea acestora) etc.

Etapele analizei costurilor Analiza costurilor constă în parcurgerea a două etape: identificarea

sursei de cost şi ierarhizarea acestora. Rezultatele analizei servesc întreprinderii pentru trasarea adecvată a bugetelor, pentru luarea unor decizii pertinente privind politica de preţ şi, în general, pentru îmbunătăţirea procesului de management.

Aplicarea analizei costurilor

Analiza costurilor calităţii îşi găseşte aplicabilitate practică în întocmirea unui Raport al costurilor calităţii. Acest raport este un instrument important al planului calităţii, deoarece permite monitorizarea tuturor costurilor calităţii şi, în continuare, întocmirea Bugetului calităţii.

Planul privind calitatea trebuie să asigure consensul în întreprindere. Desigur, orice plan este perfectibil, iar imperfecţiunile se observă chiar în timpul derulării acestuia. Practica a demonstrat că planificarea prea rigidă, prea abstractă, conţine în ea însăşi propriul eşec. Deci, calitatea unui plan nu rezidă, în principal, în calitatea analizelor şi imaginării soluţiilor, ci în asigurarea coeziunii forţelor întreprinderiii.

Documents

Managementul Calitatii Produselor Alimentare 2