Neuroendocrinologie

Literatura

1. Artur Guyton. Fiziologie, Ediția a 5-a, 587 p. București, 1996;

2. Costuleanu Marcel – Fundamente de fiziopatologie. Editura Cantes,

1999;

3. Clor an Emil – Caiete III (1967-1972) memorii/ jurnale/ convorbiri;

4. Freud Sigmund – Psihologia inconștientului. Editura TREI, 2000;

5. Goliszek A. – învingeți stresul! Editura TREI, 2000;

6. Gorgos C. – Dicționar enciclopedic de psihiatrie. Vol. I-II;

7. Iamandescu I. B. – Stresul psihic din perspectiva psihologică și

psihosomatică. Editura INFO Medica, 2002;

8. Leonhard K. – Personalități accentuate în viață și literatură. Editura

științifică și enciclopedică, 1979;

9. Scripcaru G., Boisteanu O., Astarastoae V., Chirița V., Scripcaru C. –

Psihiatrie medico-legală. Editura Polirom, 2002;

10. Ștefănescu DT& colab. – Genetica medicală –progrese recente.

Editura Tehnica, 1998;

11. Ф. Блум, А. Лейзерсон, Л. Хофстедтер. Мозг, разум и поведение.

Москва, Мир, 1988, 248 с.

12. Н. Грин, У. Стаут, Д. Тейкор. Биология, т. 2, Москва, Мир, 1990,

326 с.

1. Procesele de coordonare și replare la om și animale.

Sistemul nervos, alături de cel endocrin, asigură majoritatea funcțiilor de

control ale organismului. În general S.N. controlează activități rapide cum ar fi

contracțiile musculare, procesele viscerale cu variații rapude sau, chiar, ritmul

secreției unor glande endocrine. Dimpotrivă, sistemul endocrin reglează, în special,

funcțiile metabolice ale organismului.

Trăsătura caracteristică a materiei vii este excitabilitatea și sensibilitatea.

Toate organele necesită un anumit grad de coordonare internă între un stimul și

reacție pentru a menține starea staționară (homeostaza) și a exista.

Spre deosebire de plante, animalele posedă 2 sisteme diferite, însă care

funcționează în strânsă legătură unul cu altul – nervos și endocrin. Sistemul nervos

acționează foarte rapid, efectele lui sunt strict localizate, iar la bază au transmitere

electrică și chimică. Sistemul endocrin acționează mai lent, efectele lui au un

caracter difuz, care au la bază transmiterea chimică a semnalului prin sistemul

sangvin. Cercetătorii consideră, că la majoritatea animalelor, ambele sisteme s-au

dezvoltat paralel.

Organele de simț (de ex. ochii și urechile) sensibile la modificările

conținutului chimic al sângelui, percep stimulii – lumina, presiunea, care aduc

informația despre mediu intern și extern. Această informație se transmite în SNC,

de acolo – spre mușchi și glande endocrine – se propagă deciziile de a modifica

unele procese pentru menținerea homeostaziei si reacțiilor la evenimentele externe.

Arcul reflex reprezintă un exemplu simplu de reglare și constă din celulă

senzitivă, care percepe excitantul, lanțul neuronal, ce include celule nervoase ale

SNC, care transmite semnalul despre informația percepută, și din mușchi sau

glandă (organe efectoare).

Datorită faptului, că între celula senzorială (receptor) și efector, se află numai

câțiva neuroni, ultimul răspunde rapid la stimul, perceput de receptor.

Obiectul Neuroendocrinologie și istoria dezvoltării.

Neuroendocrinologie – ramura endocrinologiei, care studiază interacțiunile

SNC și a sistemului endocrin în procesul reglării activității vitale. S-a dezvoltat pe

baza neurobiologiei și endocrinologiei, și a descoperit mecanisme ce stau la baza

reglării celor mai importante funcții vitale ale organismului uman. La baza acțiunii

de reglare a sistemului nervos și endocrin stă mecanismul dereglărilor în echilibrul

hormonal. Sindroamele neurologice în cazul patologiei endocrine sunt consecințe

ale disechilibrului hormonal, condiționat de dereglarea funcțiilor glandelor

endocrine.

Viziunile asupra structurii și funcționării diferitor regiuni ale creierului, în

special, a hipotalamusuli, în jumătatea a doua a sec. XX, a suferit modificări

considerabile, acest fapt a fost condiționat de descoperirile, care au dus la

revizuirea opiniilor existente referitoare la histofiziologia celulelor nervoase ale

creierului.

S-a demonstrat, că în regiunea hipotalamică aceste celule, menținându-și

structura și funcțiile neuronilor (adică capacitatea de a genera și transmite

impulsurile nervoase), au demonstrat proprietăți caracteristice celulelor endocrine,

adică capacitatea de a secreta hormoni peptidici. Acești hormoni au fost numiți

neurohormoni sau neuropeptide. Astfel a apărut neuroendocrinologia.

În ultimele decenii ale sec. XX s-a stabilit similitudinea structurii și

funcționării neuronilor cerebrali și a celulelor sistemului imun.

S-a dovedit, că celulele neuroendocrine ale creierului și celulele sistemului

imun funcționează în cooperare stânsă și manifestă caractere similare în structura

sa. Funcțiile imune sunt privite deja ca component al activității neuroendocrine, iar

răspunsul imun, nu poate avea loc fără participarea sistemului nervos și endocrin.

De aceea la înc. Sec. XXI s-a evidențiat o disciplină medico-biologică nouă –

neuroimunoendocrinologie, obiectul căreia este studierea interrelațiilor dintre

funcția nervoasă, endocrină și imună a creierului.

Istoria neuroendocrinologiei

Punctul, de la care a începutdevizarea neuroendocrinologiei, a coincis cu

descoperirile realizate la mijl. sec. XX, când s-a demonstrat, că neuronii regiunii

hipotalamice ale creierului, păstrându-și starea și activitatea neuronală, pot secreta

neurohormoni peptidici. Inițial acest fapt era atribuit neuronilor nucleului preoptic

al hipotalamusului la pești, care corespunde neuronilor omologi din nucleii

supraoptic și paraventricular al hipotalamusului la mamifere. Acești neuroni au

proprietatea de a sintetiza nonapeptide (omologi ai vasopresinei și oxitocinei), a le

transporta prin axoni spre neurohipofiză și elimina în patul vascular. Acest

fenomen a scos în evidență asemănarea celulelor nervoase ale hipotalamusului cu

celulele secretorii ale glandelor endocrine, de aceea a fost denumit neurosecreție.

Mai târziu s-a constatat, că proprietatea de secreție a neurohormonilor

peptidici este caracteristică nu numai hipotalamusului, ci și întregului sistem

nervos central și periferic. În hipotalamus astfel de proprietăți posedă neuronii, ce

reglează funcțiile hormonale ale adenohipofizei prin intermediul neurohormonilor

stimulatori (realising-hormoni, sau liberine) și inhibitori (statine), care sunt

transportați la hipofiză pe cale umorală prin circulația sistemului portal al

hipofizei.

Ulterior, pe membranele neuronilor secretori ai hipotalamusului au fost

depistați receptorii pentru hormonii glandelor endocrine periferice. Astfel, au fost

explicate mecanismele reglării hipotalamice ale funcțiilor endocrine. La baza ei, ca

și în cazul cu hipofiza, stă principiul legăturii recurente (feed-back), care

determină activitatea mecanismelor de control: celulele secretorii ale

hipotalamusului și hipofizei primesc informație despre nivelul activității

hormonale ale glandelor endocrine periferice, și în cazul excesului sau hipofuncției

corectează bilanțul hormonal dereglat, eliminând în sânge, respectiv, neurohormoni

stimulatori sau inhibitori.

Aceste descoperiri au pus baza neuroendocrinologiei. S-a constatat, că la baza

informației reglatoare a sistemelor nervos și endocrin stă un mecanism similar,

comun pentru ambele sisteme, care se realizează prin secreția peptidei reglatoare,

viteza căreia este condiționată de dimensiunile și direcția dereglărilor în achilibrul

hormonal.

Care este rolul peptidelor? Pe de o parte, neuropeptidele corespund tuturor

cerințelor înaintate față de neurotransmițători; pe de altă parte, ele coexistă în

aceleași terminații nervoase împreună cu neuromediatori tradiționali.

Cercetătorii consideră, că neuropeptidele pot îndeplini rolul de

neuromodulatori în procesul transmiterii transsinaptice, adică a stimula sau inhiba

transmiterea nervoasă, care se realizează prin intermediul neurotransmițătorilor

tradiționali. Astfel, a fost posibilă explicarea unor forme de patologie a SNC, în

special, a unor sindroame ale formei paranoidale a șizofreniei.

S-a stabilit, că sindromul, caracteristic pentru această formă a șizofreniei

(halucinațiile, delirul, dereglările ANS) sunt ușor de reprodus în experimente cu

ajutorul unor medicamente (amfetamin), care provoacă eliminarea excesivă a

DOPA din terminațiile presinaptice ale sistemului neuronal dopaminic, care este în

strânsă legătură cu procesele ANS. Pe de altă parte, acest sindrom poate fi înlăturat

de asemenea cu ajutorul medicamentelor – neurolepticilor, care sunt folosite în

clinica psihiatrică. S-a stabilit, că în terminațiile presinaptice ale sistemului

dopaminic, alături cu neuromediatorul tradițional – DOPA, se depistează un alt

hormon peptidic – peptida vasoactivă intestinală, care e capabilă, asemeni

neurolepticilor, inhibe eliminarea DOPA din terminațiile nervoase.

De aici, se presupune, că însăși neuropeptida sau metaboliții săi reglează

secreția DOPA din terminațiile nervoase. În cazul dereglării funcției modulatoare a

neuropeptidei are loc eliminarea DOPA în exces, ceea ce duce la sindromul

menționat mai sus al șizofreniei. Aceste date explică patogeneza formei paranoide

a șizofreniei, și permit de a elabora un tratament adecvat.

În același timp există date, care mărturisesc despre capacitatea

neuropeptidelor de a îndeplini funcții de neuromediatori. Este cunoscut, că asupra

transpirației influențează un agent special – acetilcolina. Totodată, se știe, că

transpirația este însoțită de vasodilatare. S-a stabilit, că odată cu acetilcolina din

terminațiile nervoase, ce inervează glandele sudoripare, se elimină peptida

vasoactivă intestinală, care dilată vasele. Astfel, s-a constatat că, ca răspuns la un

stimul adecvat din una și aceeași termiație nervoasă se elimină 2

neurotransmițători, care diferă după natura chimică, însă sunt sinergisti după

mecanismul de neurotransmitere, când fiecare se leagă de celula sa țintă (fig. 1.).

Un alt exemplu este fenomenul lui Beilis-Langly. El constă în faptul, că

stimularea nervului periferic este însoțită de dilatarea vaselor în regiunea pielii,

inervată de acets nerv. S-a constatat, că la baza acestui fenomen stă proprietatea

neuronilor senzitivi ai ganglionilor lor spinali de a secreta a substanță P, cu efect

vasodilatator puternic. Substanța P poate fi transportată prin terminațiile centrale și

periferice ale neuronului senzitiv.

Рис. 1. Холинергическая иннервация секретори (1) и миоэпителиальных (2) клеток потовой же зы и прилежащего кровеносного сосуда (3). В; щениях нервных терминален показано одновреме ное существование и выделение двух нейромел торов: ацетилхолина (светлые кружочки) и BI (темные кружочки). Приведено по Hijkfelt coaBT.fHukfelt Т. et al., 1980]

Hipotalamusul – e o zonă integrativă importantă prin funcția endocrină,

metabolică, vegetativă și comportamentală.

procesarea informațiilor

Hipotalamus

optimizarea răspunsului

Nervos+umoral

Nervos+umoral

Stimuli variați

Nervoși Compuși plasmatici

Stres

Emoții

Olfactiv, vizuale

Δ t o C

Tipurile de neurohormoni hipotalamici

Neurosecrețiile hipotalamice sunt de 4 tipuri:

H. Eliberatori (RH - liberine) și inhibitori (IH - statine)

Structura: polipeptide;

Rol: controlează activitatea secretorie a adenohipofizei.

Organe țință

Liberinele (RH) => crește secreția hormonilor adenohipofizei;

Statinele (IH) => scade secreția hormonilor adenohipofizei.

Tipuri: TRH (tireoliberine);

CRH (corticoliberine);

LRH (gonadolibeline);

GRH somatoliberine + GIH somatostatine;

PIH (hormoni inhibitori ai prolactinei) = DOPA.

Sinteza: în corpii neuronilor parvocelulari;

Transport - din hipotalamus => RH/IH,

=> inițial prin axonii neuronilor,

=> ulterior prin sistemul port-hipofizar(dublă capilarizare)

=> asigură trecerea RH/IH în s. și apoi din s. în adenohipofiză.

Acțiune: la nivelul structurilor adenohipofizei – > efect reglator (stimulator sau

inhibitor pe secreția de hormoni tropi adenohipofizari).

Controlul secreției de RH și IH.

1. Mecanism nervos predominant inhibitor;

2. Tripla retroacțiune = triplul feedback (predominant inhibitor):

Lung: crește secreția hormonilor din glanda țintă –> scade secreția RH

și a hormonilor tropi hipofizari;

Scurt: crește secreția hormonilor tropi hipofizari –> scade secreția RH;

Ultrascurt: crește secreția RH –> scade propria lor secreție.

3. Concentrația plasmatică a unor substanțe;

4. Cibernine;

5. Hormoni epifizari.

Neurotransmițătorii

NA – locus coeruleus

Sinteza Dopamina – substanța neagră

Serotonina – rafeului

Rol – reglarea locală a funcției neuroendocrine a hipotalamusului.

Ciberninele

Sunt neuropeptide cu rol paracrin (acțiune la distanță)

rol analgezic opial

Endorfine și enkefaline termoreglare

(opiații endogeni) reglarea aportului alimentar

α și β MSH – lipoliză;

ACTH rol în procesele de memorare și învățare.

Neuroimunoendocrinologia

Cercetătorii au descoperit multe trăsături comune în ceea ce priveşte structura

şi funcţionarea sistemului nervos şi imun. Dacă în legătură cu sistemele nervos şi

endocrin s-a stabilit că neuronii, păstrând structura şi funcţiile sale specifice

(generarea şi transmiterea impulsurilor nervoase) pot funcţiona concomitent ca şi

celulele endocrine, atunci acelaşi lucru se poate spune şi despre celulele sistemului

imun. Participând la reglarea homeostaziei cu ajutorul mecanismelor specifice

imune, aceste celule sunt capabile să expreseze receptorii faţă de multe molecule-

semnal, care au rolul de intermediatori in activitatea sistemului neuroendocrin.

Totodată, ele pot sintetiza peptide - în special neuropeptide, tahikinine, hormoni

insulinici, proopiomelanocortina, din care se produce ACTH; somatostatina,

prolactina.

Analiza asemănărilor în structura sistemelor nervos şi imun a demonstrat, că

ambele sisteme constau dintr-un număr mare de celule fenotipic diferite, care

formează reţele complexe. În limitele acestor reţele celulele interacţionează

funcţionează pe baza principiului feed-back. Diferenţa constă în faptul, că în

sistemul nervos celulele sunt fixate în spaţiu, pe când în sistemul imun permanent

se mişcă şi interacţionează una cu alta un timp scurt.

Există numeroase exemple de interrelaţii strânse dintre sistemul

neuroendocrin şi imun în diferite perioade ale vieţii şi diverse stări fiziologice. Este

cunoscut de exemplu, că cu înaintarea în vârstă se reduc reacţiile protecţiei imune

şi, în acelaşi timp, scade activitatea hormonului creşterii. Tot aşa, în diferite stări

fiziologice, de exemplu în graviditate, scade reactivitatea imună, secreţia

prolactinei, oxitocinei și crește secreția steroizilor sexuali – estrogenilor,

progesteronului. După naștere, când se reduce secreția hormonilor steroizi și din

nou devine activ sistemul imun, crește secreția PL și oxitocinei. Scăderea funcției

protecției imune odata cu înaintarea în vârstă are loc în paralel cu creșterea

secreției ACTH.

Un alt exemplu al interacțiunilor sistemelor nervos, imun, endocrin sunt

mecanismele fiziologice, ce stau la baza reglării hipotalamice a secreției insulinei.

Hipotalamusul este capabil să stimuleze eliminarea insulinei din celulele insulelor

Langerhans pe calea neurotransmițătoare - ,,paraventriculovagale”. Această cale

începe de la celulele nervoase ale nucleului paraventriculer (NPV) al

hipotalamusului, trece prin sinapse, situată în bulbul rahidian la neuronii nucleului

dorsal al nervului vag și în componența nervului vag ajunge la celulele insulelor

Langerhans.

Astfel la celulele pancreatice ajung semnalele stimulatoare. Semnalele

inhibitoare vin de la neuronii NPV pe cale umorală: în acești neuroni se secretă

realising-hormonul-corticoliberina (CL), care în hipofiză stimulează secreția

ACTH și prin intermediul lui – secreția glucocorticoizilor în corticosuprarenale.

Glucocorticoizii inhibă eliminarea insulinei din β-celule. Astfel, pentru reglarea

funcțiilor endocrine este caracteristic controlul dublu.

Un exemplu convingător al interrelațiilor dintre sistemele neuroendocrin și

imun este reacția de stres. E cunoscut faptul, că această reacție se desfășoară ca

răspuns la acțiunea unui spectru întreg al factorului mediului extern ca de exemplu,

microbieni, de temperatură, de durere și alții. În toate aceste cazuri se acționează

sistemul hipotalamo-hipofizar-corticosuprarenalian. În nucleul paraventricular al

hipotalamusului crește secreția corticoliberinei, ca urmare, în adenohipofiză se

intensifică secreția ACTH, ceea ce duce la creșterea secreției glucocorticoizilor în

corticosuprarenală. Încă Hans Seyle, care pentru prima dată a descris această

reacție, a menționat că sistemul imun nu rămâne indiferent față de reacția

stresogenă.

Ulterior s-au descoperit mecanismele cu participarea cărora sistemul imun se

include în reacții de stres.

S-a stabilit, că ca răspuns la acțiunea agenților patogeni din macrofagi se

elimină interleucina (IL - 1). Această peptidă imună este capabilă să pătrundă prin

bariera hemato-cerebrală în acele segmente, unde sunt ,,ferestre” pentru astfel de

substanțe. Nimerind în creier, IL – 1 stimulează secreția corticoliberinei (KL) de

către neuronii nucleului paraventricular al hipotalamusului. Acest proces depinde

de prezența prostoglandinei E2 . la rândul său, KL stimulează secreția ACTH de

către hipofiză, ceea ce duce la stimularea secreției hormonilor glucocorticoizi de

către corticosuprarenală. Acestea în cazul hipersecreției pot inhiba secreția IL – 1

de către macrofagi și astfel reduce răspunsul imun în cazul excesului său.

Astfel, în cazul prezent observăm mecanisme ale feed-back-ului negativ, când

în calitate de generator avem peptida imună, de executor – neuropeptida KL și

hormonii sistemului endocrin.

Institutul Sănătății Naționale din SUA cercetează influența stresului imun

asupra stării sistemului hipotalamo-hipofizar-adrenal la șobolani în condițiile de

stres acut și cronic.

Stresul imun a fost reprodus prin administrarea endotoxinei. În condițiile

stresului acut s-a constatat activitatea sporită a tuturor verigilor sin sistemul

neuroendocrin, adică secreția sporită a KL în neuronii necleului PV al

hipotalamusului, a ACTH în hipofiză și glucocorticoizilor în corticosuprarenale.

În condițiile de stres cronic, din contra, secreția KL brusc scădea, pe când

secreția ACTH în hipofiză și glucocorticoizilor în corticosuprarenale se menține la

un nivel constant.

Acest fenomen se constată și în cazul bolilor cronice inflamatorii autoimune

ca artrita, encefalomielita alergică. Reducerea sintezei KL în aceste cazuri poate fi

legată de acțiunea inhibitoare a glucocorticoizilor, nivelul cărora este sporit, și cu

disechilibrul dintre neurotransmițători hipotalamici.

La mijlocul secolului XX cercetătorii care se ocupau de studierea patogenezei

gușei difuze toxice (boala Greivs) au observat, că în acest caz se canstată

hipersecreția hormonilor tireoizi, deși conținutul hormonului tireotrop hipofizar era

normal. S-a presupus că există o substanță tireostimulatoare, care se leagă de

receptorii tireocitelor, excluzând TSH. Această substanță face parte din

imunoglobulinele clasei G. Ele aveau acțiune tireostimulatoare.

Încă un exemplu al interacțiunilor neuro-imunoendocrine este evoluarea

diabetului zaharat. Deseori el apare la oameni de vârstă medie și înaintată după un

stres psihoemoțional (decesul apropiatului, situațiile de conflict acasă, la servicii).

În aceste cazuri se constată dereglări în homeostaza glucidică. Unul din

simptomele primare este hiperglicemia. El poate fi reversibil, sau din contra,

persistent, care apoi se transformă într-un sindrom caracteristic: toleranța dereglată

față de glucoză din partea celulelor hiperglicemia, glucozura, prezența în sânge a

anticorpilor specifici, etc.

Se presupune mecanismul patogenetic următor: reacțiile de stres sunt însoțite

de apariția peptidelor bacteriene de șoc termic, care sunt străine organismului. Ele

sunt recunoscute de către T-limfocitelor, care inițiază răspunsul autoimun, care

provoacă distrugerea β-celulelor din insulele Langherhans din pancreas.

Stresul psihoemoțional stimulează secreția KL, care pornește reacția de stres.

În normă KL stimulează secreția ACTH și glucocorticoizilor, iar prin intermediul

lor – secreția citokinelor (IL-1) de către macrofagi. Acești hormoni și

imunomediatori prin feed-back reglează secreșia insulinei.

Procesele autoimune, declanșate de stresul psihoemoțional, pot provoca

distrugerea a 80-90 % din β-celule. Celulele rămase nu mai sunt în stare să

mențină secreția insulinei. Pentru compensarea funcției pierdute sunt necesare

injecțiile insulinei exogene. Se dezvoltă diabetul zaharat insulinodependent.

Natura autoimună a patologiei endocrine se evidențiază și în cazul bolnavilor

de boala Addison (insuficiența cronică a corticosuprarenalelor), și în cazul

patologiei hormonale ale gonadelor, care duce la sterilitate.

Deseori ca obiect al agresiunii din partea sistemului imun sunt celulele

nervoase. Astfel, în cazul diabetului insipid agresiunii autoimune sunt supuse

celulele hipotalamice, care secretă vasopresina (ADH).

În cazul distrofiei musculare, în calitate de antigen străin este considerată

proteina principală a mielinei, care acoperă fibrele nervoase. Când mielina este

distrusă, ea nu mai poate îndeplini rolul de izolator electric. Impulsurile nervoase

sunt strânse și nu pot atinge celulele-ținte, adică musculare. De aceea, bolnavii

decedează în urma paraliziei musculaturii respiratorii. Astfel de cazuri letale se

constată în miastenie gravă. În calitate de antigen străin servesc receptori proteici,

care receptează neuromediatorul acetilcolina.

Structura generală a sistemului nervos.

1. Compartimentul senzorial al SN – receptorii senzoriali.

Majoritatea acțiunilor SN este inițiată de experiențe senzoriale provenite de la

receptorii senzitivi, fie ei vizuali, auditivi sau tactili de pe suprafața corpului sau

alte tipuri de receptori.

Această experiență senzorială poate produce o reacție imediată sau poate fi

memorizată pentru un timp de ordinul minutelor, săptămînilor sau chiar anilor,

putând apoi ajuta la condiționarea rolurilor organismului într-un moment viitor.

Fig.1. ilustrează o parte a sistemului senzorial și anume compartimentul

somatic, care transmite informațiile senzoriale de la intreaga suprafață. informațiile

ajung la SNC prin nervii spinali și sunt conduse către multiple arii senzoriale

primare din: (1) toate etajele m.s, (2) substanța reticulară bulbară, pontină și

mezencefalică, (3) cerebel, (4) talamus și (5) ariile somestezice ale cortexului

cerebral. Dar, în afară de aceste arii senzoriale primare, semnalele sunt transmise

ulterior practic tuturor celor părți ale SN.

Fig. 1. ?

Compartimentul motor – efector.

Rolul final și cel mai important al SN este de a controla diversele activități ale

organismului. Aceasta se realizează prin controlul: 1) contracției m.m. scheletici

din întreg corpul, 2) contracției m.m. netezi din organele interne și 3) secreției

glandelor endo- și exocrine. Toate aceste activități sunt denumite funcții motorii

ale SN, iar m.m. și glandele sunt denumiți efectori, deoarece ei desfășoară funcțiile

dictate de semnalele nervoase.

Prelucrarea informației – funcțiile integrative ale SN.

Funcția majoră SN este de a prelucra informațiile primite astfel încât

răspunsul motor obținut să fie adecvat. Peste 99 % informațiile senzoriale sunt

eliminate de creier, ca fiind nesemnificative sau neimportante. De exemplu, de

obicei nu luăm în seamă părțile corpului în contact cu hainele și nici presiunea

scaunului pe care stăm. Atenția ne este captată numai de un obiect apărut ocazional

în câmpul vizual și chiar zgomotul continuu înconjurător îl îndepărtăm din zona

noastră de interes.

După ce informația senzorială importanță a fost selectată, ea este canalizată

spre regiunile motorii cerebrale potrivite pentru a produce răspunsul dorit.

Canalizarea informației definește funcția integrativă a sistemului nervos. Astfel,

dacă o persoană pune mîna pe o sobă încinsă, răspunsul dorit este retragerea mîinii.

Există și alte răspunsuri asociate – îndepărtarea întregului corp de sobă și

eventual și un țipăt de durere. Totuși, și aceste răspunsuri reprezintă punerea în

funcție a unei mici porțiuni din sistemul motor al organismului.

Sinapsa este punctul de joncțiune dintre un neuron și neuronul următor și de

aceea are controlul transmisiei semnalului.

Sinapsele determină direcțiile de propagare a semnalelor nervoase, mai exact

ele efectuează o acțiune de selecție, uneori blocând semnalele slabe și permițând

trecerea celor puternice alteori selectând și amplificând anumite semnale slabe, sau

canalizând semnalele în direcții multiple.

Stocarea informației – memoria.

Numai o mică parte din informațiile senzoriale importante determină un

răspuns imediat. O bună parte din informații sunt stocate pentru controlul ulterior

al acțiunilor motorii și pentru utilizarea lor în procesul de gândire. Cea mai mare

parte a stocării se realizează în cortextul cerebral, dar chiar și zonele bazale ale

creierului, și poate chiar măduva spinării au capacitatea de a stoca mici cantități de

informație.

Stocarea informației este un proces pe care îl denumim memorie și acesta este

tot una din funcțiile sinapselor. Mai exact de fiecare dată când un anumit tip de

semnale senzoriale parcurge o secvență de sinapse, acestea își cresc capacitatea de

a transmite aceleași semnale data următoare, proces denumit facilitare. După ce

semnalele senzoriale au parcurs sinapsele de un număr mare de ori, sinapsele devin

atât de facilitate, încât semnalele inițiate exclesiv în creier pot produce trasmiterea

impulsurilor pe aceeași cale, chiar dacă recepțiile senzoriale nu a fost excitant. Prin

urmare, persoana va avea percepția trăirii senzațiilor autentice, deși de fapt nu este

vorba decât despre amintiri ale senzațiilor.

O dată ce informațiile au fost stocate în SN, ele participă la rândul lor la

mecanismele de prelucrare. Procesele de gândire compară noile percepții

senzoriale cu cele memorate, amintirile ajută la selecția noilor informații senzoriale

importante și la canalizarea lor spre arii de stocare adecvată în vederea unei

utilizări ulterioare, sau spre arii motorii pentru a produce răspunsuri din partea

organismului.

Cele 3 nivele funcționale fundamentale ale sistemului nervos.

SN uman a moștenit caracteristici specifice fiecărui stadiu al dezvoltării

evolutive. Se disting 3 nivele funcționale, dotate cu funcții specifice: 1) nivelul

spinal, 2) nivelul cerebral inferior, 3) nivelul cerebral superior sau cortical.

1. Nivelul spinal.

Deseori, considerăm m.s. doar ca o cale de pasaj a asemnalelor de la periferia

corpului spre creier, sau în sens opus de la creier înapoi spre organism. Însă, chiar

și după secreția m.s. în porțiunea cervicală superficială își păstrează însă

numeroase funcții. Spre exemplu, circuitele neuronale medulare mai pot determina

(1) mișcări de mers, (2) reflexe de retragere a unor porțiuni ale corpului față de

diferite obiecte, (3) reflexe care încordeazăpicioarele pentru a susține corpul

împotriva gravitației și (4) reflexe care reglează vasele de sânge, motilitate

gastrointestinală etc. În realitate, nivelurile superioare ale sistemului nervos

operează adesea nu prin comenzi directe către periferia corpului, ci prin semnale

trimise centrilor spinali ,,comandându-le” să-și îndeplinească atribuțiile.

2. Nivelul cerebral inferior.

Multe, chiar marea majoritate a funcțiilor inconștiente ale corpului sunt

reglate la nivel de trunchi cerebral, hipotalamus, talamus, cerebel și ganglioni

bazali. Controlul subconștient al presiunii arteriale și a respirației se realizează în

special la nivelul bulbului rahidian și al punții. Controlul echilibrului rezultă din

conlucrarea unor zone mai vechi ale cerebelului cu centrii nervoși din bulb, punte

și mezencefal. Reflexele alimentare, precum salivația ca răspuns la stimularea prin

alimente a receptorilor gustativi, sau linsul buzelor sunt controlate de arii localizate

în bulbul rahidian, punte, mezencefal, amigdală și hipotalamus. Numeroase

manifestări emoționale ca frica, starea de excitație, activitatea sexuală, reacția de

durere sau reacția de plăcere pot avea loc la animalul lipsit de scoarța cerebrală.

3. Nivelul cerebral superior sau corical.

Scoarța cerebrală reprezintă un mare depozit de memorie. Ea nu lucrează

niciodată singură, ci în asociere cu centrii nervoși inferiori. În absența scoarței

cerebrale funcțiile centrilor inferiori sunt adesea inprecise.

Imensa casă de stocaj de informații corticale convertește de obicei aceste

funcții în operații foarte precise. În fine, cortexul cerebral este esențial pentru

majoritatea proceselor de gândire, deși el singur nu poate gândi. De fapt, centrii

inferiori generează starea de veghe a cortexului cerebral a cărui bancă de date

mnestice o deschide punând-o la dispariția mecanismelor gândirii.

Așadar, fiecare porțiune a SNC îndeplinește funcții speciale. Multe din

funcțiile integrative sunt bine dezvoltate chiar la nivelul m.s., după cum numeroase

funcții subconștiente se realizează în întregime la nivel subcortical. Dar numai

cortecul cerebral este acela care deschide lumea în fața conștiinței noastre.

Hormonii glandei tiroide

Hormonii glandei tiroide reglează procesele de creștere și dezvoltare, nivelul

energetic, proteic, glucidic, lipidic, hidric și mineral, influențează asupra sistemului

nervos, inimii și gonadelor.

La amfibieni ele stimulează metamorfoza. Dacă la un mormoloc se extirpează

primordiul glandei tiroide, el nu se mai transformă în broască. Ei cresc mult mai

lent și devin foarte mari. Ei pot avea plămîni, gonade, deși se află în stadiu de

larvă.

Astfel, extirparea tiroidei duce la neotenie – fenomen, care se manifestă prin

faptul, că animalul în stadiul de larvă atinge maturitatea sexuală și poate să se

reproducă.

La păsări și mamifere hormonii tiroidei au un rol important în embriogeneză.

Excluderea funcției tiroidei provoacă la embrioni un șir de dereglări ale

dezvoltării. Se prelungește perioada de incubare de la 21 la 30 zile, încetinește

creșterea corpului, procesele de osificare a membrelor. Se dereglează formarea

penajului.

Extirparea glandei tiroide la mamifere tinere duce la întârzierea dezvoltării,

creșterii generale a corpului. Se dereglează formarea scheletului. Animalele rămân

pitici. Încetinește diferențierea tuturor organe. Dezvoltarea gonadelor se oprește la

stadiul infantil. Caracterele sexuale secundare nu se dezvoltă.

Hormonii tiroidieni și hipofizari

STATUSUL HORMONAL AL GLANDEI TIROIDE ŞI

SUPRARENALELOR LA ŞOBOLANII STRESAŢI ÎN PERIOADA DE

DEZVOLTARE INTRAUTERINĂ ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA ŞI

PÂSTRAREA VESTIGIULUI ÎN MEMORIE LA EI.

4.3.1. Influenţa stresării şobolanilor - femele gravide asupra glandei

tiroide la descendenţi.

În prezent, în analele ştiinţifice sunt numeroase date, care atestă acţiunea

dăunătoare a factorilor stresogeni ai mediului ambiant asupra dezvoltării

normale a embrionului prin intermediul organismului matern. În multe articole

ştiinţifice se arată influenţa acestor factori asupra dezvoltării postnatale

( Meдвeдeвa B.C., Meдвeдeвa Г.Р. Coлдатова О.Г., 1983; Kapnoвa З.A.,

1984; Smith В., Hayмeнко E.P., 1987; Cyдaков A.П.,1990; Beшетя T.C.,

1991). În acelaşi timp este foarte puţin studiată influenţa factorilor stresogeni

asupra femelelor în diferite perioade ale gravidității și acţiunea acestor factori

asupra conţinutului hormonal al descendenţolor.

Corelaţia dintre natura factorilor stresogeni şi forţa lor de acţiune asupra

schimbărilor funcţionale a activităţii endocrine a organismului nu este studiată.

Reieşind din cele expuse, ne-am trasat ca scop să studiem acţiunea

diferitor factori stresogeni, excitarea electrică şi hipoxia de scurtă durată,

asupra femelelor gravide în diferite perioade ale gestaţiei şi asupra

conţinutului hormonilor glandei tiroide în sîngele descendenţilor

(triiodtironina, tiroxina). Ca obiect de studiu au fost folosite femelele de şobolani din linia Vistar

şi urmaşii lor. Animalele au fost crescute şi îngrijite în mod obişnuit conform

normelor stabilite.

Excitarea electrică a fost efectuată folosind electrozi speciali, aplicaţi pe

membrele femelelor ce se aflau într-o cameră adaptată. Această cameră

permitea imobilitatea şobolanului şi aplicarea curentului electric în decurs de

90 sec., iar excitarea se aplica 3 zile la rând (cîte una pe zi).

Starea de hipoxie a fost modelată prin întroducerea animalului în

barocameră şi ridicarea lui la înalţimea 11000 m. Durata ridicării constituia 3

min., iar a coborîrii - 5 min. Starea de hipoxie s-a creat de 3 zile la rînd cîte o

dată pe zi.

Despre gradul de dezvoltare a reacţiilor stresogene conchidem că după

dinamica conţinutului corticosteronului la şobolani, care au fost supuşi acţiunii

stresogene analoage.

Generaţia tînără de şobolani era crescută împreună cu mama pînă la 1,5

luni, apoi era izolată.

Şobolanii, născuţi de femelele stresate cu ajutorul hipoxiei şi acţiunea

nociceptiva, pînă a fi decapitaţi în vîrsta de 2,5 luni, au fost împărţiţi în 2

grupe:

1-şobolanii nestresaţi;,

2- şobolanii, stresaţi cu acelaşi factor stresogen, ca şi mama.

Ca martor s-au folosit şobolanii intacţi.

Determinarea conţinutului hormonilor glandei tiroide în plasma sanguină

s-a efectuat după metoda radioimună. Studierea conţinutului - triiodtironinei şi

tiroxinei la şobolani în vîrsta de 2,5 luni născuţi de femelele care nu au fost

stresate în perioada graviditătii a arătat, că conţinututl bazal al acestor

hormoni alcătuieşte corespunzător: 103 ± 11,3 şi 3,2± 0,1 nmol/1.

Cercetarea acestor hormoni la şobolanii născuţi de la femelele stresate cu

ajutorul hipoxiei şi excitărilor nociceptive au arătat, că în perioadele 1,11 şi III

de graviditate apar devieri în conţinutul tiroxinei, însă ele nu sunt veridice

comparativ cu conţinutul acestora în sîngele animalelor intacte (des. 13, 14,

15, 16).

Cît priveşte triiodtironina s-a observat, că la toţi şobolanii, mamele cărora

au fost stresate atît cu curent electric (acţiunea nociceptivă), cît şi cu hipoxia

în timpul gravidităţii, cantitatea ei a scăzut brusc. Scăderea conţinutului

triiodtironinei a fost mai pronunţată la şobolanii născuţi de femelele stresate cu

ajutorul hipoxiei în perioadele I şi II de graviditate (corespunzător 1 ± 0,2 şi

1,3 ± 0,3 nmol/1) (des.16).

Stresarea cu ajutorul hipoxiei a şobolanilor tineri născuţi de femelele

stresate cu acelaşi factor, a dus la schimbarea bruscă a conţinutului de tiroxină

în plasma sangvină. Aşadar, la şobolanii, mamele cărora s-au aflat în stare de

hipoxie în prima şi a doua perioadă a gestaţiei, conţinutul T4 în sînge a scăzut

brusc. La şobolanii născuţi de la femele, stresate în ultima perioadă, acest

indice, practic, nu s-a schimbat în comparaţie cu descendenţii şobolanilor

intacţi, care au fost supuşi stresării (des. 13).

Stresarea nociceptivă asupra femelelor în timpul gravidităţii a provocat

alte schimbări în conţinutul hormonal a şobolanilor tineri.

Deci, conţinutul tiroxinei în plasma la şobolanii născuţi de femelele

stresate, în comparaţie cu nivelul ei la şobolanii născuţi de la femele intacte,

nu suferă schimbări evidente. Mai pronunţată este influenţa hipoxiei asupra

nivelului T4 la descendenţi în ultima perioadă a gestaţiei (des. 14). Devierile în

conţinutul triiodtironinei au fost evidenţiate în plasmă la şobolanii stresaţi în

prima şi ultima perioadă de dezvoltare intrauterină (des. 15).

Astfel, cercetările ştiinţifice efectuate arată că acţiunea factorilor

stresogeni asupra femelelor gravide are loc nu numai pe fondul schimbării,

apariţiei şi fixării legăturilor provizorii ce stau la baza memoriei în perioada

postnatală, dar şi asupra sistemului endocrin, în special, a activităţii glandei

tiroide.

Rezultatele obţinute în cercetările hormonilor T3 şi T4 la șobolanii

născuţi de la femelele stresate în diferite perioade de perioade de

graviditate, întră în contradicţie cu datele, care sunt în literatura științifică

de specialitate pe problema dată. Cele relatate sunt confirmate prin faptul,

că nu a fost stabilită diferenţa în conţinutul acestor hormoni la şobolanii

experimentali şi cei intacţi. În literatura periodică sunt date care arată, că

factorii stresogeni, acţionând un timp mai îndelungat asupra femelelor

gravide duc la scaderea funcţiei glandei tiroide la descendenţi (Пастухов

Ю.Ф., 1975; Poмaнoв Ю.A., Taволин

Nmol/l

Nmol/l

Des. 13. Conținutul T4 în plasma sangvină la șobolanii stresați prenatal cu hipoxie de scurtă durată.Descendenții: a – nestresați; b – stresați.

Nmol/l

Nmol/l

Des. 14. Conținutul T4 în plasma sangvină la șobolanii stresați prenatal cu acțiune nociceptivă.Descendenții: a – nestresați; b – stresați.

Nmol/l

Nmol/l

Des. 15. Conținutul T3 în plasma sangvină la șobolanii stresați prenatal cu acțiune nociceptivă.Descendenții: a – nestresați; b – stresați.

Nmol/l

Nmol/l

Des. 16. Conținutul T3 în plasma sangvină la șobolanii stresați prenatal cu hipoxie de scurtă durată.Descendenții: a – nestresați; b – stresați.

B.A.,1975; Teплова K.П, Mapин JI.II., 1980; Naatanen R., Caillard A.,

1978; Schreiberg V., 1985). Aлиев M.Г., Гyceйнова H.И., (1986); Aлиев

M.Г., PзaeBa JI.B., Pыбaковa O.И., (1987) menţionează, că la şobolanii

tineri născuţi de la femelele, supuse acţiunli factorilor stresogeni un timp

îndelungat, conţinutul tiroxinei este mai diminuat, decît în grupa martor.

Probabil, rezultatele căpătate de aceşti autori, reies din condiţiile şi caracterul

experienţei. Spre deosebire de noi, ei au supus stresării femelele începînd cu

ziua a 11- a a gravidităţii.

Reieşind din rezultatele expuse mai sus, conchidem:

1. stresarea de menajare a şobolanilor - femele în diferite perioade ale

gravidităţii influenţează neesenţial asupra conţinutului bazal al

hormonilor tiroidieni la descendenţi şi schimbă reactivitatea glandei lor

tiroide;

2. gradul schimbării nivelului hormonilor tiroidieni din sângele şobolanilor

la acţiunea factorilor stresogeni depinde de natura acestora și perioada

de influenţă a lor în timpul gestaţiei.

4.3.2. Influenţa stresării femelelor gravide asupra conţinutului

corticosteronului în plasma sangvină la descendenţi.

Este cunoscut faptul, că afară de hormonii glandei tiroide hormonii

stratului cortical al suprarenalelor joacă un rol important în perioada acţiunii

factorului stresogen asupra organismului. De aceea a fost trasat ca scop

studierea influenţei stresării femelelor în diferite perioade ale gravidităţii

asupra conţinutului corticosteronului în sîngele descendenţilor. Pentru

realizarea scopului acesta am efectuat o serie experienţe, în care femelele

gravide de şobolani cu termenul perioadei de gestaţie diferit au fost supuse

acţiunii factorilor de diversă natură - curentul electric şi hipoxie de scurtă

durată.

Rezultatele obţinute au demonstrat, că acţiunea factorului stresogen

asupra organismului matern în perioada gravidităţii influenţează într-o

oarecare măsură asupra nivelului corticosteronului în plasma descendenţi lor

(des. 17). Desenul indică datele referitoare la influenţa factorului nociceptiv

asupra conţinutului corticosteronului la șobolanii stresaţi prenatal. Pe desen se

observă, că stresarea în perioada de dezvoltare intrauterină duce la scăderea

considerabilă a nivelului de corticosteron în sîngele şobolanilor tineri, mamele

cărora au fost stresate în a treia parte a gestaţiei: 15 ± 1,1 mcg % la șobolani,

care înainte de decapitare nu au fost stresaţi şi 12 ± 1,1 % la cei stresaţi contra

23,3 ± 1 , 5 mcg% la indivizii din grupa martor. Mai puţin semnificativă este

influenţa acţiunii stresogene în prima şi a doua perioadă de graviditate: 18,2 ±

2,l mcg % la animale, au fost stresate înainte de decapitare, 23,3 ± 1,1 şi 19,5

± 2,4 % la cele, care au fost supuse stresării.

Rezultatele analoage am obţinut şi în procesul studierii influenţei hipoxei

de scurtă durată asupra nivelului de corticosteron la şobolanii supuși stresării

în perioada prenatală de dezvoltare (des. 18).

Acţiunea hipoxiei în primele două perioade ale gestaţiei nu schimbă

esenţial conţinutul corticosteronului la descendenţi (23,5 ± 1,8 și 21 ± 1,8 mcg

% la animale, care nu au fost stresate înainte de graviditate, 25 ± 1,9 şi 17,5 ±

1,7 mcg % - la şobolani stresaţi). Nivelul hormonilor la şobolanii din grupa

martor, care nu au fost stresaţi cu hipoxie înainte de decapitare - 15 ± 1,6 mcg

%, pe cînd la indivizii stresaţi din grupa aceasta - 23 ± 1,9 mcg %. Hipoxia

organismului matern în ultima perioadă a gestaţiei are influenţă asupra

statusului bazal al corticosteronului, în special, provoacă scăderea conținutului

acestuia la descendenţi (16 ± 1,0 mcg %).Aşadar, totalizând datele obţinute în experienţele descrise mai sus

conchidem, că:

1) hipoxia organismului matern în ultima perioadă a gravidităţii are

influenţă asupra statusului bazal al corticosteronului, în special, provoacă

scăderea conţinutului acestuia la descendenţi; hipoxia în primele două

perioade de graviditate nu influenţează considerabil asupra lui;

2) acţiunea nociceptivă, independent de perioada gestaţiei, micşorează

Des. 17. Conținutul B în plasma sangvină la șobolanii stresați prenatal cu acțiune nociceptivă.Descendenții: a – nestresați; b – stresați.

Des. 18. Conținutul B în plasma sangvină la șobolanii stresați prenatal cu hipoxie de scurtă durată.Descendenții: a – nestresați; b – stresați.

nivelul bazal al corticosteronului la descendenţi;

3) posibilitățile funcționale ale corticosuprarenalelor la descendenții

femelelor, care au fost tratate cu hipoxie în prima și a doua, iar cu acțiunea

nociceptivă în ultima perioadă a gravidității, sunt destul de limitate, fapt

despre care ne vorbeşte lipsa eliminării sau scăderea conținutului

corticosteronului la stresarea animalelor tinere.

4.3.3. Influenţa triiodtironinei asupra formării şi păstrării vestigiului

în memorie.

Seria aceasta de experienţe a fost condiţionată de investigaţiile

precedente, în care a fost arătat, că la descendenţii, mamele cărora au fost

supuse acţiunii factorului stresogen în primele două perioade de graviditate,

nivelul bazal al hormonilor tiroidieni se deosebeşte de acesta la şobolanii

intacţi.

Pe baza rezultatelor acestea am presupus, că hormonii tiroidieni pot fi

una din cauzele schimbărilor în formarea şi păstrarea vestigiului la

descendenți.

Pentru verificarea acestei presupuneri într-o serie de experienţe am

administrat triiodtironina în doze diferite şobolanilor şi am studiat formarea și

păstrarea vestigiului în memorie la acţiunea nociceptivă. În prima serie de

experienţe şobolanilor a fost administrată T3 în doza 50 mcg la 180 g greutate

cu 2 zile înainte şi pe parcursul stresării cîte o dată pe zi. Des. 19 relatează, că

doza aceasta nu influenţează considerabil asupra formării vestigiului. La

acţiunea 11-12 a factorului stresogen la şobolanii experimentali, el s-a format

la 80% din indivizi. Nu a acționat semnificativ nici doza 150 mcg de T3 la 180

g greutate, care a fost administrată timp de 5 zile (des. 19). Doza T3 de 200

mcg administrată timp de 5 zile puţin favoriza formarea vestigiului în primele

zile. Mai tîrziu la şobolanii grupei martor el se forma şi se reproducea mai

uşor, decît la şobolanii de experienţe. Aşadar, T3 în şi 150 mcg nu

influenţează considerabil asupra formării vestigiului.

Des. 19. Formarea vestigiului în memorie la șobolani după administrarea triiodtironinei.Doza T3: a – 50, b – 150, c – 200mcg

Des. 20. Păstrarea vestigiului în memorie la șobolani.

Referitor la păstrarea vestigiului sub influenţa T3 am observat, că

hormonul acționează favorabil, mărind evident durata păstrării vestigiului în

memorie la șobolani (des. 20).

4.3.4. Influenţa hidrocortizonului asupra formării vestigiului în

memorie la şobolani.

Analizând rezultatele, obţinute în seria precedentă de experienţe am

presupus, că un rol anumit în formarea şi păstrarea vestigiului în memorie la

şobolani pot să-l aibă aşa zişii “hormonii stresului”- hormonii stratului cortical

al suprarenalelor. Pentru seria următoare de experienţe am folosit

hidrocortizonul în doza 12,5 mg la 180 g greutate. Hormonul a fost administrat

3 zile (2 zile pînă la stresare pe parcursul ei) odată pe zi.

Rezultatele au arătat (des.21), că formarea vestigiului la aceşti șobolani

este mai accelerată, mai ales în primele 2 zile. Aşa, la repetarea a doua a

combinării factorului indiferent cu cel necondiţionat deja la 90% din animale a

fost format vestigiul în memorie şi se menţinea stabil la acest nivel. În grupa

martor rezultatul formării vestigiului a fost obţinut abia la combinarea a 6-a

iritanţilor.

Astfel, la administrarea hidrocortizonului şobolanilor se accelerează

formarea vestigiului în memoria lor.

În următoarele serii de experienţe s-a studiat păstrarea şi reproducerea

vestigiului în memorie după încetinirea administrării hidrocortizonului.

Rezultatele sunt prezentate în des. 22. După cum este arătat în desen, peste 20

zile după ultima întroducere a hormonului 44% din şobolani au reprodus

reacţia de apărare, pe cînd în grupa martor - numai 33%. Peste 30 şi 40 zile nu

sunt devieri în rezultatele păstrării vestigiului în memorie la o mare parte din

animale experimentale peste 20 zile după finisarea administrării acestuia.

Des. 21. Formarea vestigiului în memorie la șobolani după administrarea

hidrocortizonului (12,5 mg)

Des. 22. Păstrarea vestigiului în memorie la șobolani.

V. Î N C H E I E R EÎn prezent savanţii de diferite specialităţi manifestă un interes deosebit

faţă de problema formării şi păstrării vestigiului în memorie la anumite acţiuni

ale factorului stresogen. Mai mult se acordă atenţie manifestării procesului

acesta la descendenţii născuţi de femele, care au fost supuse stresării în

perioada de graviditate. Acest fapt este condiționat de creşterea în ultimul timp

a numărului de copii care se nasc cu diferite dereglări ale sistemului nervos

central, şi de asemenea, de necesitatea elaborării bazei ştiinţific argumentate a

educației şi instruirii copiilor în perioada postnatală timpurie de dezvoltare.

Despre creşterea interesului faţă de problema abordată ne vorbește şi apariţia

direcţiei noi în studierea vestigiului în memorie – dianetica. Conform

principiilor înaintate de reperezentanţii acestei direcții, “evenimentele

prenatale” şi procesul de naştere înscrise în ingrame în perioada de

“inconştienţă” în banca reactivă, joacă un rol important în apariţia aberaţiilor

psihicului şi bolilor psihisomatice la copii (P. Xaббapд, 1993).

Reieşind din cele expuse, este firesc de a studia particularităţile formării

vestigiului în memorie la descendenţii femelelor, care au fost stresate cu

factorii stresogeni în perioada gravidităţii. Concomitent e necesar de accentuat,

că aceasta întrebare afară de anumite idei ale reprezentanţilor dianeticii, nu-a

avut o bază teoretică. Acest fapt se lămureștete, pe de o parte, prin lipsa

metodelor adecvate, care ar permite nemijlocit, dar nu indirect studierea

dinamicii şi nivelului formării vestigiului în memorie, pe de altă parte, prin

existenţa dificultăților considerabile în studierea fătului în perioada dezvoltării

intrauterine şi a reproducerii informaţiei, care a fost întipărită în timpul

stresării mamei. De aceea am orientat scopul la problema aceasta în felul

următor: stresarea femelei gravide şi studierea formării reacției condiţionate de

apărare la descendenţi la acţiunea stresogenă aplicată asupra mamei.

Concomitent a fost studiată formarea vestigiului la acţiune stresogenă de altă

natură. Am intuit, că stresarea mamei în perioada gravidităţii poate influenţa

asupra acestui proces în două direcţii: pe de o parte, să contribuie direct la

formarea vestigiului la descendenţi la acţiunea stresogenă intrauterină, pe de

altă parte, să influenţeze asupra formării acestuia după naştere la acțiuni

stresogene prin schimbarea nivelului bazal al hormonilor stresului, sau

reactivităţii lor, condiţionate de stresarea organismului matern.

Cercetările autorilor Cadet R., Pradier P., Dalle M., (1986), Држевецкая

И.A., Гyбapeвa Л.И., (1988), Hayмeнкo E.P., (1987, 1988), Пaц B.C.,

Cолдатова O.Г., (1983) au stabilit, că stresarea femelelor în perioada

gravidităţii influenţează asupra statusului hormonal al descendenţilor. Însă,

datele ştiinţifice referitor la problema abordată sunt foarte contradictorii: unii

autori consideră, că stresarea animalelor provoacă creşterea conţinutului unor

hormoni (Cолдатова O.Г., 1979, Fride Ester, Weinstocr Marta, 1988,

Hayмeнкo E.P., Маслова A.П., 1984.). Aлиев M.Г, Иcмаилoв Ю.Б.,

Koкapди Р.Х., (1984), Бeшeтя T.C., (1991) din contra, afirmă, că în urma

acțiunii stresogene nivelul hormonilor scade.

Datele ştiinţifice apărute în literatura accesibilă referitor la influența

stresării animalelor asupra formării vestigiului în memoria lor lipsește.

Reieşind din faptul, că în timpul gravidităţii mai des se întîlnesc aşa factori

stresogeni, ca hipoxia şi acţiunea nociceptivă, în experiment ei s-au folosit în

calitatea de stresanți. Luând în consideraţie faptul, că organogeneza şi

maturizarea funcţională a sistemelor vitale are loc diferite perioade ale

dezvoltarii intrauterine, stresarea femelelor gravide s-a efectuat în diferite

perioade de graviditate.

Despre formarea vestigiului la şobolani judecam după apariţia şi păstrarea

reacţiei condiţionate de apărare la excitarea membrelor prin intermediul

transmiterii curentului electric prin podeaua de sârmă într-o cușcă special

adaptată, deoarece anume această reacţie reflectă existenţa sau lipsa vestigiului

în memorie la o oarecare acţiune stresogenă.

Analiza influenţei duratei acţiunii stresogene asupra formării şi păstrării

vestigiului în memorie a arătat, că la animaleie de diferită vârstă cu diverse

niveluri de stresoreactivitate, formarea şi manifestarea lui are loc în mod

diferit. La acţiunea stresogenă de scurtă durată (2 sec.) mai repede se forma

vestigiul la şobolanii maturi stresorezistenţi. La o durată puţin mai îndelungată

(7 sec.) a fost observată tendinţa accelerării formării vestigiului la animalele

stresoreactive. La acţiunea stresogenă de lungă durată (60 sec.)

stresoreactivitatea şi stresorezistenţa nu a influenţat considerabil asupra

formării vestigiului în memorie.

Datele referitor la nivelul diferit al formării vestigiului în memorie la

animalele stresoreactive şi stresorezistente sunt confirmate și de cercetările

savanţilor Bиногpaдова Ю.E., (1975), Kyлагин Д .А.,(1975,1982),

Heбылицин B.Д., (1976), Aйрапетянц M.Г., Геx Т.К., Лeвина И.П., (1980,

1982), Xoничева H.M., Bильяp X.И., (1981), Бopoдин П.M., Гopлов И.П.,

(1984), Baльдман A.B., Бондаренко H.A., Maликова Л.A., (1984), Симонов

П.B., (1984), Alonso S., Navarj E., Rodriguez M., (1991), Яковлев Г.M.,

(1990) care estimează, că animalele cu diferite particularităţi ale sistemului

nervos posedă sensibilitate diferită la acţiunea factorilor stresogeni de natură

exogenă, ce influenţează în mod direct asupra funcţiilor cerebro-viscerale ale

organismului.

Cercetările vizând formarea vestigiului în perioada postnatală timpurie a

ontogenezei (1 lună) la acţiunea stresogenă de scurtă durată (2 sec.) au arătat,

că vestigiul în memorie nu se formează în vârsta aceasta. El începe să se

formeze la acţiunea factorului stresogen cu durata de 15 şi 60 secunde, dar are

loc numai la şobolanii stresorezistenţi şi apare la acţiunea cu durata de 15

secunde. În vârsta de 2 luni la şobolanii din grupa aceasta vestigiul apare la

toate acțiunile, pe cînd la cei stresoreactivi el nu este bine pronunţat, şi se

manifestă numai la durata de 7, 15 şi 60 secunde a factorului stresogen. Datele

acestea ne vorbesc despre necesitatea sporirii eficacității instruirii animalelor

şi, probabil, a omului, diferenţierii lor după nivelul stresoreactivităţii şi

stresorezistenţii, şi alegerii duratei acțiunii stresogene optime. Însuşi procesul

de instruire constituie o acțiune stresogenă şi memorarea materialului, adică,

formarea vestigiului la o informaţie oarecare are loc numai ca rezultat al stării

de încerdare a proceselor cognitive (Cyвоpoвa B.B., 1975, Beляeв Д.К., 1979,

Дeмина Л.Д., 1979, Кокс T., 1981, Зинц P., 1984, Хайдарлиу C.X., 1986,

Beлoвa E.B., Eмцевa B.E., 1988, Tyшмaновa И.А., 1993). Datele autorilor

Vasilov M., Enescu M., (1992); Cheianu S.,(1995); Purici I., (1996) şi

Ciochină V.(1996) despre decurgerea în mod diferit a proceselor sus-numite la

copiii stresoreactivi şi stresorezistenţi confirmă faptul expus mai sus.

Diferenţa în formarea şi păstrarea vestigiului în memorie la șobolanii

stresoreactivi şi stresorezistenţi, în mare măsură este condiționată, probabil, de

nivelul bazal diferit al hormonilor şi reactivitatea diferită a suprarenalelor şi

glandei tiroide la acţiunea stresogenă. La influenţa factorului nociceptiv cu

durata de 2, 7, 15 secunde nivelul corticosteronului a fost mai mare la

animalele stresorezistente, iar la acţiunea de 60 secunde – invers, la cele

stresoreactive. Referitor la hormonii tiroidieni am constatat, că la animalele

stresoreactive, independent de durata stresării, nivelul tiroxinei este mai mare,

pe cînd conţinutul triiodtironinei e mai sporit la şobolanii stresorezistenţi la

acţiunea de 60 secunde. Nivelul hormonal diferit la animalele din grupe

tipologice diferite a fost observat şi de alţi autori. Иcмaилoвa A.K., Гacaнов

K.E., Ceмeновa Н.Н. (1992) au arătat, că la şobolanii stresoreactivi nivelul

noradrenalinei a fost mai sporit, în timp ce la cei stresorezistenţi, s-a

înregistrat creşterea conţinutului de serotonină şi dopamină. Cayльскaя А.Г.,

Kapпoвa Л.Ф., (1992) afirmă, că la şobolanii stresorezistenţi cantitatea

dopaminei este mai mare. Mapкель Ф.И., Бopoдин A.A., (1977) şi Ivinskis A.

(1970) menţionează, că la şobolanii reactivi a fost observat conţinutul sporit de

adrenalină.

Totuşi, diferenţa în reacţiile hormonale şi formarea vestigiului în memorie

la acţiunile stresogene este, după părerea noastră, în dependenţă de

particularităţile reacţiei glandei tiroide şi stratului cortical al suprarenalelor la

acţiuni stresogene, ci şi de specificul funcțiilor de reglare şi analitico-sintetice

ale creerului.

Probabil, animalele cu nivel diferit de stresoreactivitate se diferenţiază şi

după reactivitatea sistemelor hipotalamo-hipofizar- suprarenal şi hipotalamo-

hipofizar-tiroidian la acţiuni stresogene cu diferită durată.

Hormonii stresului, probail, joacă un rol important nu numai la formarea

şi păstrarea vestigiului în memorie la animalele, care au fost supuse stresării,

ci şi în asigurarea influenţei organismului mamei asupra fătului la acţiuni

stresogene. Despre aceasta ne vorbesc datele privitor schimbărilor în statusul

hormonal la descendenţii născuţi de la femelele, care au fost supuse stresării în

timpul gravidității. Totodată s-a dovedit, că caracterul influenţei stresogene

depinde de natura factorului şi perioada gravidităţii în care el a acţionat. Am

observat, că stresarea femelelor gravide acţionează nu numai asupra statusului

hormonal al lor şi al descendenţilor, ci şi asupra procesului de formare a

vestigiului în memorie la stres în ontogeneza postnatală.

Acţiunea stresogenă nociceptivă asupra mamei în perimele două perioade

de graviditate provoacă accelerarea formării vestigiului la descendenţii ei.

Efect similar a avut-o şi acţiunea hipoxiei de scurtă durată în aceasta perioadă.

În a 3-a perioadă consecinţele stresării femelei gravide asupra formării

vestigiului în memorie la descendenţii ei nu au fost evidente şi se manifestau

doar uneori. Datele prezentate, după părerea noastră, au o importanţă

principială teoretică şi practică.

În primul rînd, aceste date nu au confirmat ideea expusă în literatura

ştiinţifică despre consecinţele dăunătoare ale influenţei factorilor stresogeni

asupra gravidelor la dezvoltarea descendenţilor (Кирюшeнков A. П., 1978 şi

alţii). Ele ne-au demonstrat, că stresarea de menajare a femelelor gravide cu

acţiuni stresogene de scurtă durată, ce întâmpinau animalele în decursul

procesului de evoluţie, influenţează favorabil asupra descendenţilor şi, în

particular, după cum au arătat experienţele noastre, contribuie la formarea şi

reproducerea vestigiului în memorie la ei. Despre influenţa stresării în mod

asemănător mărturisesc şi datele lui Apшaвский И.A. (1967, 1975) despre

influenţa hipoxiei de scurtă durată asupra dezvoltării fătului. Datele noastre,

cu privire la influenţa favorabilă a hipoxiei asupra formării şi fixării

vestigiului în memorie la descendenţi intră în contradicţie cu rezultatele

cercetărilor autorilor Mapков И.A., 1981; Cквopцoв И.A., Bypковa A.C.,

Ямпольскaя З.И., (1986); Козяр B.C., Tpофимова C.A., Ocтpoвскaя P.У.,

(1993, 1994) Vasiliev N.V., Kolyada T.I., Khoreva S.A., (1991), care susţin,

că consecinţele hipoxiei se manifestă la nou-născuţi în calitate de aşa

patologie funcţională a sistemului nervos central, cum este deficitul atenţiei,

proceselor cognitive, înrăutăţirea memoriei de lucru, diminuarea raţionalităţii

comportamentului de cercetare, scăderea coeficientului de instruire. Politch

J.A., Herekohl L.R., (1979); Kasl S.V.,( 1984); Nagai Atsushi, Sakamoto

Hyocki Konno Kimio, (1993) afirmă, că efortul fizic intens şi de lungă durată

a şobolanilor-femele gravide provoacă întîrziere în dezvoltarea plămînilor la

făt, şi, în general, duce la dereglari ale dezvoltării lor.

Divergenţa rezultatelor noastre cu cele expuse mai sus se poate lămuri

prin faptul, că noi am folosit hipoxia de menajare de scurtă durată, care

deseori are loc în dezvoltarea intrauterină a fătului şi, după cum au arătat

cercetările lui Apшaвский И.A. (1967, 1975) şi Фурдуй Ф.И., Вуду Л.Ф.,

(1994), face parte din factorii favorabili, care contribuie la dezvoltarea

intrauterină a fătului. La rîndul său, autorii sus-numiţi au utilizat în

investigaţiile sale hipoxia intensă de lungă durată, care, fără îndoială, ar trebui

să provoace dereglări de diferit gen în dezvoltarea fătului. Datele Глaдкоa

Л.B., (1992) сonfirmă cele expuse mai sus, indicând influenţa diferită a

stresării cu durata de 2 săptămîni şi 2 luni a masculilor de şobolani asupra

stresorezistenţei şi capacităţilor de adaptare ale sistemului neuroendocrin a

descendenţilor lor. Consecinţele influenţei asupra descendenţilor sunt

determinate nu numai de forţa şi durata factorului stresogen, ci şi de perioada

gravidităţii în care el acţionează. Stresul de menajare ce acţionează asupra

femelelor gravide, mai evident influenţează în primele două perioade de

graviditate, adica în perioada organogenezei şi dezvoltării funcţiilor sistemelor

de importanţă vitală. Aceste rezultate corespund concepţiei lui F.Furdui şi

coaut.(l994) despre influenţa diferită a factorilor stresogeni asupra femelelor

gravide la apariţia dereglărilor morfologice, fiziologice şi psihice a copiilor.

Datele expuse mai sus ne arată, că e imposibil de vorbit despre influenţa

dăunătoare a factorilor stresogeni asupra dezvoltării intrauterine a

descendenţilor, dar este necesar de delimitat stresarea de menajare de cea

excesivă. Aici apare problema elaborării criteriului delimitării acestor două

tipuri de acţiune ale factorilor mediului ambiant. Analiza datelor obţinute

despre influenţa factorilor stresogeni de diferită natură asupra gravidelor la

formarea şi păstrarea vestigiului în memorie la descendenţi dă posibilitate de a

înainta presupunerea, că stresarea de menajare a femelelor gravide în perioada

de organogeneză şi dezvoltare a funcţiilor vitale ale fătului cu acţiunile,

pe care animalele le întimpină în procesul evoluţiei, independent de natura lor,

favorizează formarea vestigiului în memorie la descendenţi. Această teză

necesită reviziunea concepţiei despre influenţa dăunătoare a factorilor

mediului ambiant asupra dezvoltării fătului şi, deasemenea, concepţiei

referitor la crearea condiţiilor de menajare la sfîrşitul perioadei de graviditate.

Afară de aceasta, în conformitate cu concepţia propusă de către noi, pentru

prognosticul consecinţelor posibile a influenţei unor factori ai mediului asupra

descendenţilor, e necesar de a determina tipul lor - de menajare sau excesivi,

şi, pe de altă parte, perioada de graviditate, în care a avut loc aceasta acţiune.

În scopul prevenirii consecinţelor dăunătoare a influenţei factorilor stresogeni

în perioada prenatală, asupra descendenţilor este raţional de a crea condiţiile

optimale nu atît la sfîrşitul gravidităţii, cum este primit acuma, cît în perioada

organogenezei şi formării funcţiilor sistemelor vitale, adica în primele două

perioade de gestaţie.

O importanţă principială, după părerea noastră, au datele despre rolul

hormonilor stresului - triiodtironina şi hidrocortizonul - în formarea şi

păstrarea vestigiului în memorie. S-a dovedit, că triiodtironina diminuează

într-o oarecare măsură formarea vestigiului în memorie, însă, favorizează

păstrarea lui peste 30 zile după ultima acţiune stresogenă.

Hidrocortizonul favorizează formarea vestigiului şi păstrarea lui pe

parcursul a 20 zile după ultima acţiune stresogenă. Deci, hormonii stresului -

triiodtironina şi hidrocortizonul - în diferit mod influenţează asupra formării şi

păstrării vestigiului în memorie la acţiuni stresogene. Aceste date, pe de o

parte, parţial lămuresc mecanismul formării memoriei de scurtă durată la

evenimentele, însoţite de acţiuni stresogene, pe de altă parte, dau posibilitate

de reglare a procesului de formare şi fixare a vestigiului în memorie.

Rezultatele cercetărilor permit de a presupune, că prin intermediul schimbării

conţinutului hormonilor stresului în sânge se poate de facilitat formarea,

păstrarea și diminuarea vestigiului la acţiuni stresogene. Aşadar, se deschid

posibilităţi noi în dirijarea acestor procese.

Hormonii stresului, probabil, joacă un rol important şi în facilitarea

formării vestigiului în memorie la descendenţii femelelor, ce au fost stresate în

perioada gravidităţii. Faptul acesta este confirmat de creşterea conţinutului

hormonilor stresului în sîngele mamelor stresate şi a conţinutului bazal

hormonal la descendenţii lor. Datele obţinute despre influenţa hormonilor

stresului asupra formării și păstrării vestigiului în memorie ne permit să

considerăm, că cesele sus-numite sunt condiţionate de un anumit nivel al

acestora, ce are loc la influenţa acţiunii stresogene.

Aşadar, a fost stabilit, că stresarea de menajare a femelelor în timpul

gravidităţii, în special, în primele două perioade influenţează formarea

vestigiului în memorie la descendenţi, nivelul de manifestare păstrarea căruia

depinde de hormonii stresului. Noi nicidecum nu considerăm, că datele noastre

finisează problema abordată şi subliniem, că ele dezvăluie numai o parte din

ea. La formarea şi manifestarea vestigiului în memoria fătului la stresarea lui

indirectă prin acţiunea de stres asupra organismului matern, ca şi la influenţa

directă a stresului, evident, afară de hormonii cercetaţi, participă şi alţi

hormoni, mediatori, substanţe biologic active. Faptul acesta este confirmat de

datele ştiinţifice cu privire la influenţa hormonilor sexuali, stratului medular al

suprarenalelor şi altora asupra reflexelor condiţionate la diferite acţiuni

(Фурдуй Ф.И., 1977; Meлник Б.E., Рoбy A.И., Пaллaлий Г.A., 1985; Poбy

A.И., 1989).

Datele noastre despre influenţa stresării prenatale asupra formării

vestigiului şi păstrării lui în memorie dezvăluie numai o parte neînsemnată a

problemei formării şi păstrării vestigiului ce constituie o problemă foarte

complexă.

Afară de necesitatea studierii mai profunde a consecinţelor influenţei

acţiunii stresogene în perioada gravidităţii asupra dezvoltării fătului o sarcină

importantă constituie determinarea specificului influenţei intensităţii, duratei,

caracterului şi naturii factorului stresogen asupra dezvoltării psihofiziologice,

şi elucidarea condiţiilor, ce pot asigura acţiunile stresogene favorabile asupra

stării morfofuncţionale a fătului. Toate cele expuse mai sus au un rol

important în profilaxia influenţei negative asupra dezvoltării lui. Este necesar

în perspectivă de stabilit factorii şi condiţiile, care contribuie la formarea şi

păstrarea vestigiului în memorie.

Deşi rezultatele cercetărilor prezentate constituie doar un pas modest spre

rezolvarea problemei influenţei acţiunii stresogene în perioada gravidităţii

asupra stării psihofiziologice a descendenţilor, considerăm, că ele pot fi utile

în teorie şi practică. Într-adevăr, faptul, că în prima jumătate a gravidităţii fătul

este mai stresosensibil, şi că stresarea de menagare în primele două perioade

de graviditate provoacă facilitarea formării şi fixării vestigiului în memorie la

descendenţi, dă posibilitatea de a recomanda femeilor gravide de a exclude la

maximum acţiunile stresogene în prima jumătate a sarcinei. În scopul

ameliorării activităţii psihice a copilului e necesar de a îndeplini exerciţii

fizice speciale, care pot servi ca acţiuni stresogene de menajare. Deci, şi

medicii, și pacientele trebuie să-şi revadă atitudinea făţă de importanţa primei

jumătăţi a gravidităţii pentru dezvoltarea psihofiziologică a copiilor, şi anume

prin acordarea atenţiei majorate stării fiziologice şi psihice a viitoarei mame.

Cercetările noastre au dezvăluit unele aspecte ale influenţei stresării de

menajare a gravidelor la formarea vestigiului la descendenţi, şi au permis de a

formula teza, ce ne dă posibilitate de a explica unele fapte obţinute anterior.

Totodată, nu se afirmă, că problema influenţei stresării prenatale asupra

formării şi păstrării vestigiului în memorie este soluţionată definitiv. Pentru

aceasta este necesar de efectuat investigaţii, în cadrul cărora, sperăm, se va

ţine cont de rezultatele prezentate în lucrare.

LORA1. Eficiența blocadelor, cu ajutorul blocatorilor selectivi de diferit

nivel ai complexului endocrin, în eliberarea componentelor

proopiomelanocortinei.

Particularitatea experimentului dat constă în testarea ,,in vivo,, în condiții de

confort a indicilor hormonali ai subsistemelor hipofizare (corticotropina,

melanotropina, β - endorfina) și suprarenaliene (β - corticosteron) la animale prin

excluderea la el cu ajutorul blocatorilor specifici a α - și β – recepției hipotalamice.

Dinamica sistemului proopiomelanocortinic al hipofizei (ACTH, MSH. endorfine)

la acțiunea semnalelor hipotalamice specifice corticoliberinice într-un complex

endocrin integru ,,in vivo,, este posibil de studiat numai în condițiile hipotalamului

exclus (este inhibată activitatea КРГ). Un răspuns dozodependent al

proopiomelanocortinei (ПОМК) în timp poate fi obținut numai pe animalul

catetirizat. Un astfel de model permite de a obține informația despre nivelul inițial

individual al hormonilor din veriga hipofiza (POMC) – suprerenale (corticisteron).

Amplitudinea inhibiției verigii endocrine în aplicarea unui sau altui agent

farmacologic, timpul dezvoltării inhibiției maximale, durata efectului, restabilirea

lui, sunt posibile în cazul colectării multiple și în dinamică a sângelui sau altor

clase de hormoni. Toată strategia cercetărilor prezente se bazează pe prezența

obiectului biologic cu complex endocrin integru, care este pregătit să reacționeze

adecvat la nivel de subsisteme la aplicarea dozată a semnalelor specifice (КРГ

sintetic, corticoptropina, melanotropina, endorfina).

Activitatea funcțională a hipotalamusului se realizează cu participarea α - și β

– receptorilor. Acești receptori, după Lindley et. al. (1990), participă și la

activitatea hipofizei.

De aceea a apărut necesitatea de a folosi in aceste scopuri blocajul sistemului

la diferite nivele.

Cercetările realizate de noi în aspect camparativ, al răspunsului individual al

subsistemelor în blocajul unei sau altei verigi, permite de a analiza eficacitatea lor.

Reieșind din sarcina propusă, la animalele cateterizate într-o bioprobă de

sânge se determină toți indicii conținutului inițial al componentelor POMC

(ACTH, MSH, ENF).

Tabelul 1. Datelele comparative ale eficacității diferitelor tipuri de blocaje, în funcție de

substratul asupra cărui se aplică (adrenorecepția, liberine), asupra nivelului și coraportului

componentelor POMC (ACTH, α- MSH, β- ENF).

Tipul blocajului

Componente POMC

B nmol/l

ACTH

ng/ml

MSH

ng/ml

ENF

ng/ml

Norma

Baza

dizolvantului

Arimura- Schally

α-

adrenoreceptorilor

β-

adrenoreceptorilor

237 ± 23,0

251 ± 21,3

80 ± 5,0

110 ± 10,6

90 ± 10,0

255 ± 22,5

262 ± 20,7

76 ± 6,25

77 ± 2,15

46 ± 1,4

10,67 ± 0,24

11,01 ± 0,82

6,14 ± 0,49

8,51 ± 0,04

7,59 ± 0,66

517 ± 82,3

538 ± 56,2

371 ± 26,0

326 ± 14,5

274 ± 22,7

Autencitatea

diferenței în

funcție de tipul

blocajului

P˂0,001 P˂0,001 P˂0,001 P˂0,01

Nota: S-au folosit 60 șobolani – date veridice.

S-au efectuat 120 analize – date neveridice.

Din tab.1 și fig.1 se observă, că datele obținute de noi / ACTH – 237 ± 23,0,

α- MSH – 255± 22,5 și β – ENF – 10,67 ± 0,24 corespund datelor referitoare la

conținutul hormonal la șobolani (Troulx – Fezland et.al., 1982; Николаева Х. П.,

1988; Тендзельскис Ж. Л., 1988).

Figura 1. Datelele comparative ale eficacității diferitelor tipuri de blocaje, în

funcție de substratul asupra cărui se aplică (adrenorecepția, liberine), asupra

nivelului și coraportului componentelor POMC (ACTH, α- MSH, β- ENF).

ACTH (ng/ml) α-MSH (ng/ml)

P˂0.001 P˂0.001

β-ENF (nmol/l)

P˂0.001

A- nivelul ACTH;

B- nivelul α- MSH;

C- nivelul β- ENF;

a – baza dizolvantului;

b – bloc,

c - α- adrenoreceptori;

d - β- adrenoreceptori;

pe fondul statusului normal

hormonal.

La animalele, cărora s-au administrat componente ale ,,cocteilului,, Arimura –

Schally, s-a constatat că peste 7 și 15 min, după inițierea blocajului s-au inhibat

toate 3 componente ale sistemului (ACTH - 80 ± 5,0 ng/ml; α- MSH - 76 ± 6,25

ng/ml, β- ENF - 6,14 ± 0,49 nmol/l), (date statistice veridice, P˂0.001). Acest fapt

noi îl explicăm prin inhibiție selectivă a activității corticoliberinice ale

hipotalamusului cu ajutorul ,,coctailului,, sus numit. Acest fapt, de asemenea,

mărturisește despre efectul corticoliberinei asupra POMC.

Altă concluzie, care reiese din experiment, denotă că α- MSH este influențat

nu numai de melanoliberină și melanostatină hipotalamică, dar și corticoliberină.

Posibil că acest ,,coctail,, posedă și alte proprietăți, deoarece el atrage nîn proces

nu numai corticiliberina, dar și melanoliberina. Pe baza rezultatelor obținute, se

presupune că ,,coctailul,, acționează asupra hipotalamusului și liberinelor.

Respectiv, în experimente fiziologice cu aspect endocrin, în caz de necesitate a

excluderii activității liberinice a hipotalamusului, poate fi folosit astfel de blocaj.

În comparație cu metoda ? hipotalamusului (Makara et.al.,1986) sau

electroexcitare (Harris, 1948), acest blocaj este mai comod, exclude alte influențe

asupra organismului și este adecvat.

Testarea bioprobei de sînge cu scopul determinării conținutului de B –

corticosteron, care se supune activității hipofizei, reflectă starea suprarenalelor la

aceste animale, hormonopoieza, și denotă de asemenea funcția inhibată a

suprarenalelor. Conținutul hormonului la fiecare animal, cît și în grup (M) este

veridic mai redus (317 ± 26,0 nmol/l) decât nivelul lui la animale intacte (517 ±

82,3 nmol/l). E de menționat că și acest indice care a fost determinat prin metoda

radio-imună cu folosirea seburilor Suhumschi, de asemenea corespunde datelor din

literatură (Шаляпина В.Г. și alț., 1989).

Astfel, noi am conclus că nivelele hipofizar și periferic ale complexului

endocrin integru sunt brusc inhibate în cazul blocajului cu ajutorul acestui ,,

coctail,,.

Această serie de experimente a fost condiționată de necesitatea prezenței

sistemului integru ,,in vivo,, cu hipofiza și suprarenalele ,,mute,, în calitate de

model pentru experimentele ulterioare cu scopul de a elucida importanța α- și β-

adrenorecepției în funcționarea verigii hipotalamice și etajelor inferioare ale

sistemului: hipofiză, suprarenale. Ultimul a determinat experimentele cu scopul

constatării prezenței acestei legături cu ajutorul indicilor conținutului

componentelor POMC și corticosteronului în condițiile blocajului preventiv cu

ajutorul blocatorilor selectivi ai adrenorecepției: dibenamin – pentru α –

adrenoreceptori (Горбань Е.Н., 1988), propranalol (inderalom) – pentru β -

adrenoreceptori (Исмаилов Э.М., 1983; Оня Э.С., 1984).

Primind semnalul după interacțiunea cu neuromediatorul, adrenoreceptorii, la

rândul său, decontează reacțiile în interiorul celulei efectoare, care se manifestă

prin secreția substanțelor.

Aplicarea blocatorilor adrenergici până la o anumită limită diminuează reacția

hipertensivă, crează condiții noi funcționale și metabolice, la care sistemul se

adaptează.

Conform datelor din tab.1 și fig.1 propranololul, peste 15 min după

administrarea intravenoasă șobolanului cateterizat și determinarea ACTH, α–MSH,

β–ENF, β–corticosteronului, indică la prezența efectului inhibator al acestuia,

deoarece ACTH și în aspect individual, și în grup, constituie 90 ± 10,0 ng/ml

comparativ cu 237 ± 23,0 ng/ml în normă, α- MSH - 46 ± 1,4 ng/ml comparativ cu

255 ± 22,5 ng/ml în normă, β-ENF – 7,59 ± 0,66 nmol/l comparativ cu 10,67 ±

0,24 nmol/l în normă.

Conținutul corticosteronului la toate animalele blocate prin propranolol, de

asemenea a fost redus (P˂0,01) și constituia 274 ± 23,7 nmol/l, în normă – 517 ±

82,3 nmol/l. Astfel, dacă în literatură există date referitoate la reducerea

conținutului ACTH după blocajul β- adrenoreceptorilor de către propanolol, noi

am obținut date, care denotă faptul că nu numai α–MSH, ci și β- endorfina

cantitativ sunt reduse comparativ cu conținutul inițial. Aceasta se explică, probabil,

drept legitate a inițierii sintezei și eliberării КРГ hipotalamic care depinde de β-

adrenorecepție.

Asupra α – adrenoreceptorilor s-a acționat cu blocatorul selectiv dibenamina,

administrat prin vena jugulară șobolanilor. Doza și perioada acțiunii preparatului

am selectat-o independent, ținând cont de capacitatea dibenaminei de a inhiba

nivelele centrale ale α – adrenoreceptorilor.

S-a constatat, că în cazul blocajului α – adrenoreceptorilor de asemenea s-a

redus conținutul tuturor componentelor POMC (ACTH - 110 ± 10,6 ng/ml; α–

MSH – 77 ± 2,15ng/ml; β–ENF – 8,51 ± 0,04nmol/l).

Acest fapt poate fi explicat prin reducerea nivelului de corticoliberină, care

prin sângele portal nimerește în hipofiza, activează sinteza, iar apoi și scindarea

fermentativă a POMC cu eliberarea componentelor sale.

Blocajul α – adrenoreceptorilor se manifestă și asupra conținutului de

corticosteron, ca răspuns la semnalele venite din segmentele superioare (hipofiza)

ale sistemului endocrin. Acest conținut este veridic redus până la 326 ± 14,5 nmol/l

în comparație cu norma 517 ± 82,3 nmol/l.

Așadar, conform datelor noastre, α- și β–adrenorecepția contribuie la

eliberarea corticoliberinei cu antrenarea ulterioară a sistemului POMC. α- și β–

adrenorecepția în măsură mai mare este legată de ACTH și α–MSH decât β–ENF.

Particularitățile sistemului proopiomelanocortinic hipofizar în stres pe

fondul blocajului α- sau β–adrenoreceptorilor.

1. Influența stresului hemoragic asupra derivatelor componentelor

proopiomelanocortinei în condițiile de blocaj al α- sau β–

adrenoreceptorilor.

Faptul că excluderea activității α- și β–adrenoreceptorilor structurilor

cerebrale este însoțită de reducerea conținutului tuturor componentelor POMC în

sângele periferic, denotă că acest efect ar putea fi rezultatul fenomenelor petrecute

la un nivel înalt al complexului integru endocrin, posibil, la cel hipotalamic, și e

legat de eliberarea de corticoliberină. Ca confirmare a acestei presupuneri servesc

experimentele noastre, descrise în capitolele anterioare, care au demonstrat

complexitatea efectelor КРГ și ACTH sintetice în timpul excluderii α- și β–

adrenorecepției.

În special, excluderea cu ajutorul propranolol a β–adrenorecepției a exclus și

efectul simulator al КРГ sintetic asupra ACTH.

Reieșind din cele expuse, am presupus, că în condiții stresogene reale, în care

se atestă activarea hipotalamusului cu sporirea procesului de eliminare a КРГ și

ACTH și β- corticosteron, excluderea α- și β–adrenoreceptorilor cu ajutorul

blocatorilor selectivi poate, într-un fel sau altul, se acționează asupra funcționării

sistemului în întregime, și ca rezultat supra formării și manifestării reacției

stresogene.

Animalele de experiențe au fost purtătoare de catetere intravasculare. În

caliatate de factor stresogen s-a folosit hemoragia dozată prin luarea de sânge prin

cateter.

Impulsurile aferente numeroase de la baro- (hipovolemie - hipotensie) și

chemorecepție (insuficiența de O2) ai zonelor reflexogene (Петров И.Р., Васадзе

Г.Ш., 1978) sunt cauza dereglărilor calitative și cantitative în sinteza și eliberarea

hormonilor din toate verigile sistemului endocrin (Wood et al., 1982, Горбунова

Н.А., 1989), caracteristice pentru stres excesiv. Însă răspunsul simultan al

complexului endocrin la hemoragie nu s-a studiat pe deplin.

În caz de hemoragie, ca și în alte tipuri de stres, drept inițiator al reacției este

considerată corticoliberina hipotalamică, care contribuie la eliberarea ACTH

adenohipofizar în plasma sangvină, și ca rezultat, crește conținutul de corticosteron

în țesuturile suprarenalelor și plasma (Тыртышников И.М., Тарасенко Л.М.,

1978).

Datorită posibilității de a fi dozată hemoragia deseori se folosește în calitate

de model al stresului cu activarea sistemului endocrin (Золоев Г.К., 1988). În

funcție de volumul sângelui extras este ușor de a standardiza experimentul și de a

evalua adecvat gradul de activare a sistemului endocrin.

Hemoragia de 10 ml/kg la cîine provoacă creșterea conținutului de ACTH și

corticosteron în 3 cazuri din 6 (Wood et.al., 1982). Extragerea a 15% sânge la

șobolani (Plotsky, Vale, 1984) provoacă o reacție puternică cu creșterea nivelului

de ACTH și B (de 4,6 ori mai mult decât nivelul normal).

Hipovolemia hipoxică acută (timp de 60-90s) efectuată prin extragerea

sângelui prin seringă, provoacă o nouă stare la animal: necorespunderea patului

vascular cu cantitatea redusă de sânge. Conform datelor Bereiber et.al. (1982),

intima și receptorii vaselor momentan inițiază efect nociceptiv, care are pe drept

scop constricția vasului. Pe de altă parte, hipovolemia semnificativă, ca consecință

a hemoragiei, contribuie la dezvoltarea hipoxemiei, care pe cale umorală, prin

intermediul eliminării catecolaminelor, contribuie la efectul vasoconstrictor. Pe

acest fond se acționează și alte verigi ale sistemului endocrin (tireoidă), însă

principala rămâne a fi activarea complexului hipotalamo-hipofizar-suprarenalian.

Despre gradul de implicare a complexului la toate nivelele: hipotalamus –

hipofiză – glanda periferică – judecăm după conținutul de hormoni.

Peste 15 min după hemoragia în volum de 5-6 ml (în funcție de masă), în

sângele rămas am stabilit conținutul celor 3 componente ale POMC, și al (B)-

corticosteronului, care e responsabil de reacția stresogenă. Devierile constatate de

noi după hemoragie erau comparate cu conținutul hormonal în sânge înainte de

extragerea sângelui, după care la extragerea a 33 % din volumul total de sânge

pierdut se mai lua câte 4-5 ml în funcție de masa corpului (Петров И.Р., Васадзе

Г.Ш., 1972).

În prima serie de experimente stresului erau supuși șobolanii intact,

cateterizați, în alte două serii animalelor înainte de extragerea sângelui li s-a

efectuat blocajul α- și β–adrenoreceptorilor. La acești șobolani se presupunea

răspunsul adecvat al hipofizei și suprarenalelor, care în acest caz se prezintă ca

fiind ,,mute,, la КРГ hipotalamic al șobolanilor – donatori stresați prin

hipovolemie.

Peste 45 min după extragerea sângelui la acești șobolani s-a efectuat reinfuzia

aceluiași volum de sânge donat, în care peste 45 min s-au determinat aceiași indici

hormonali.

S-a luat în considerare faptul, că sângele reinfuzat (4 ml) cu conținutul

cunoscut al hormonilor și anticoagulant ar putea influența hoemostazia hormonală

a recipientului peste 45 mindupă reinfuzie.

E de menționat, că statutul hormonal în min a 90-a după începutul extragerii

sângelui și peste 45 min după restabilirea volumului pierdut rămânea a fi înalt,

ceea ce denotă reacții vestigiale în sistem.

Un astfel de tip de experimente ar permite de a stabili importanța unui sau

altui tip de adrenorecepție în declanșarea și dezvoltarea reacției stresogene cu

eventuală posibilitate de a interveni la acest nivel pentru corecția devierilor

nedorite.

Tabelul 2

Conținutul de ACTH (ng/ml) în plasma sângelui șobolanilor în stres pe fondul excluderii α-

și β–adrenoreceptorilor.

Varianta Norma Bloc

Peste

45min

după

stresare

Peste 45 min

după

restabilirea

volumului

sângelui

Autenticitatea

diferenței

Animale

intacte

280

242

233

298

188

-

M=249

m±16,6

1496

1548

856

1128

824

776

M=1105

m±126,5

612

864

492

604

848

-

M=684

m±74,6

p˂0,05

Bloc

α–

adrenoreceptori

316

241

212

337

197

M=261

m±28,4

229

158

193

192

48

M=193

m±14,4

1106

1150

1150

1150

1096

M=1130

m±12,2

734

865

1038

336

58

M=743

m±149,3

p˂0,05

Bloc

β–

adrenoreceptori

184

276

254

312

164

M=238

m±28,42

78

132

105

128

64

M=101

m±13,6

141

692

450

750

718

M=550

m±117,1

392

445

182

387

269

M=335

m±48,6

p˂0,05

Nota: s-au folosit 16 șobolani;

s-au efectuat 56 analize.

Din datele tabelului reiese, că pierderea de 5-6 ml de sânge, care a provocat

reacții intense în toate sistemele organismului, era însoțită de activarea celulelor

hipofizare, producătoare de ACTH (1105±126,5 ng/ml), și acest nivel era statistic

veridic, deosebit de nivelul inițial (279±16,6 ng/ml), la șobolanii martor. Această

sporire a ACTH este consecință a eliberării în sânge a КРГ (Moldow, Kastin,

1981), care intervine în situații puternic stresogene, activând sinteza și eliberarea

de POMC (Baird et.el., 1982; Bruhn, 1984).

Peste 45 min după reintrarea recipientului a aceluiași volum de sânge donat s-

a constatat reducerea conținutului de ACTH (684±74,6 ng/ml) comparativ cu

animalele supuse stresului (1105±126,5 ng/ml), însă acest conținut a fost mai mare

(p˂0,001) decît cel normal. Datele obținute permit să conchidem că nivelul

normonal testat după reinfuzie reprezintă suma fenomenelor, ce au loc în sângele

rămas, și a urmelor de ACTH în sângele transfuzionat.

Reacția ACTH peste 45 min după pierderea de sânge pe fondul excluderii

activității α–adrenoreceptorilor cu ajutorul dibenaminei, a fost analogică cu cea a

șobolanilor stresați. Nivelul de ACTH la șobolanii din seria dată era echivalent

(1130±12,2 ng/ml) cu cel al șobolanilor stresați (1150±126,5 ng/ml), însă sporit

(p˂0,001) comparativ cu conținutul ACTH la animal după blocarea α–

adrenoreceptorilor. Reinfuzia sângelui extras și testarea indicilor peste 45 min a

provocat scăderea ACTH (743±149,3 ng/ml), însă, ca și în cazul precedent, acesta

a fost mai sporit decât indicii inițiali (261±28,6 ng/ml). Fenomenul descris noi îl

explicăm prin modificările ce au avut loc în patul vascular și conținutul vestigial al

hormonului în sângele transfuzionat.

Seria experimentelor cu blocajul β–adrenoreceptorilor cu ajutorul

propranololului în general reprezintă o copie cu experiențele anterioare în ceea ce

privește răspunsurile ACTH, dar la un nivel mai redus: 550±117,1 ng/ml peste 45

min după stresare și 335±48,6 ng/ml după reinfuzie.

Deși în comparație cu starea de stres conținutul de ACTH a fost redus, nu sunt

date referitoare la extenuarea funcției adenohipofizei la eliberarea ACTH. Aceasta

este probabil, consecința stării de autoreglare a sistemului în funcție.

În cazul excluderii α- și β–adrenoreceptorilor în testele efectuate conchidem,

că acest tip de receptori sunt localizați nu numai în hipotalamus, dar și în hipofiză.

Din punctul nostru de vedere, acest fapt trebuies de luat în considerare în caz de

corecție farmacologică a sistemei și elaborării (sintezei) analoagelor cu acțiune

dirijată.

Determinarea de α-MSH în aceeași probă a demonstrat (tab. N 13), că stresul

provocat de hemoragie, ca și în cazul cu ACTH, a inițiat activitatea

melanotropocitelor, provocând sporirea veridică (p˂0,001) a nivelului de MSH

(707±60,0 ng/ml) comparativ cu nivelul martor (261±21,3 ng/ml).

Mecanismul descoperit îl putem explica analog cu mecanismul în cazul

ACTH. Reinfuzia sângelu în starea post-stres la animal și determinarea acestui

indice peste 45 min a provocat reducerea autentică (p˂0,001) a conținutului

hormonal (474±73,1 ng/ml) comparativ cu starea de stres (707±60,0 ng/ml) și

sporirea neveridică comparativ cu conținutul normal (261±21,4 ng/ml).

Tabelul 13

Conținutul α-MSH (ng/ml) în plasma sangvină la șobolani pe fondul

excluderii α- și β–adrenoreceptorilor

Varianta

Norma Bloc Peste 45

min după

stresare

Peste 45

min după

reinfuzie

Autenticitatea

Animale intacte

247

208

286

492

304

M=261

m±21,36

864

648

822

624

568

M=707

m±60,00

608

516

428

602

218

M=474

m±73,1

p˂0,005

Blocaj al

α–

adrenoreceptorilor

274

184

206

M=221

m±27,5

198

83

96

M=126

m±27,3

378

303

369

M=417

m±84,4

99

288

276

M=221

m±62,2

p˂0,05

Blocaj al

β–

adrenoreceptorilor

278

223

269

76

44

78

110

92

104

96

81

89 p˂0,305

257M=

m±17,4

M=66

m±11,2

M=102

m±5,4

M=89

m±4,4

Nota: S-au folosit 11 animale.

S-au efectuat 39 analize.

Excluderea cu ajutorul dibenaminei a α-adrenoreceptorilor a provocat

reducerea conținitului de α-MSH (126±27,3ng/ml, p˂0,05), sporirea în stres

(221±62,2ng/ml), după reinfuzie.

Blocajul β-adrenoreceptorilor este asemănătoare cu rezultatele din seria

anterioară, îsă la un nivel mai redus: bloc - 66±11,2 ng/ml; după hemoragie -

102±5,4 ng/ml; după reinfuzie - 89±4,4 ng/ml, ceea ce este veridic mai redus

(p˂0,001) decât indicii inițiali (221±27,5 ng/ml).

Astfel, datele obținute denotă că stresul stimulează sinteza și eliberarea de α-

MSH în sângele circulant, iar pe fondul blocării α-adrenoreceptorilor acest

fenomen este exprimat mai slab, pe când pe fondul blocării β-adrenoreceptorilor

conținutul hormonal este mai scăzut decât cel normal (25717,4 ng/ml) pe parcursul

întregii perioade de investigație.

Tabelul 14

Conținutul β- ENF (nmol/l) în plasma sangvină a șobolanilor în stres pe

fondul excluderii α- și β–adrenoreceptorilor.

Varianta Norma Bloc Peste 45 min

după bloc

Autencitatea

diferenței

Șobolani intacți 13,14

9,68

14,72

8,82

10,13

73,44

67,20

48,88

70,04

62,48

M=11,29

m±1,41

M=64,40

m±4,34

p˂ 0,001

Bloc

α–

adrenoreceptorilor

13,22

16,18

6,76

14,54

12,18

M=12,50

m±1,62

10,20

10,99

8,34

11,17

9,27

M=9,9

m±2,64

13,48

42,04

20,32

15,67

20,06

M=22,11

m±5,27

p˂0,05

Bloc

β–

adrenoreceptorilor

12,15

8,04

16,13

13,01

11,62

M=12,19

m±1,32

9,58

6,24

8,67

5,74

6,53

M=7,35

m±1,27

18,84

17,10

24,64

22,62

23,00

M=21,24

m±1,43

p˂0,05

Nota: S-au folosit 15 șobolani.

S-au efectuat 40 analize.

În ceea ce privește β- ENF, am obținut date (tab.14), care denotă că conținutul

acestei peptide hipofizare crește în timpul stresului (64,40±4,34 nmol/l),

comparativ cu valoarea inițială (11,29±1,41 nmol/l), diferența este veridică

(p˂0,001) în condiții de stres atât pe fondul excluderii β–adrenoreceptorilor

(21,24±1,43 nmol/l), ceea ce, în mod analog cu alte componente ale POMC

presupune o legătură dintre eliberarea ei și starea adrenoreceptorilor.

Determinarea conținutului de corticosteron în probele șobolanilor supuși

stresului hipovolemic hipoxic, a atestat rolul important al activității

corticosuprarenalelor atât în stres la șobolanii intacți, cât și în stres la animalele cu

α- și β–adrenoreceptori exclusivi. Totodată menționăm existența corelației dintre

conținutul de КРГ în toate variantele de experimente și componente la POMC în

proba de sânge dată (tab.15).

Analizând rezultatele experimentelor, putem să conchidem că pierderea de

sânge dozată la animalul de laborator mic prin cateter este un model comod pentru

studierea fenomenelor, care decurg în complexul endocrin la diferite nivele. Acest

model al stresului presupune și colectarea informației despre particilaritățile

individuale ale organismului stresat. Totodată folosirea modelului dat permite

studierea preparatelor farmacologice diferite.

Tabelul 15.

Conținutul de corticosteron (B) în plasma sangvină la șobolani în stres pe fondul excluderii

α- și β-adrenoreceptorilor.

Varianta Norma Bloc Peste 45

min după

stresare

Peste 45

min după

restabilirea

volumului

Autencitate

a

Animale intacte

661

846

499

1613

1019

M=927

m±201,4

13124

11768

7840

8891

10404

M=10405

m±1368,2

1828

1124

898

1032

1048

M=1206

m±166,5

p˂0,05

Blocaj al

α–

adrenoreceptorilor

1195

1047

897

1753

2019

M=1382

m±309,2

440

610

385

958

466

M=572

m±136,9

1801

2216

1484

1560

2565

M=1925

m±207,9

1352

957

959

1787

1053

M=1222

m±161,3

p˂0,05

Blocaj al

β–

adrenoreceptorilor

1046

1153

796

880

1440

M=1063

m±114,8

609

469

630

779

722

M=642

m±53,9

1032

2000

1519

1864

1270

M=1537

m±192,7

399

837

214

1368

680

M=806

m±203,7

p˂0,05

Notă: au fost folosiți 15 șobolani;

s-au efectuat 55 analize.

Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor supuși stresului asupra

conținutului componentelor POMC.

Rezultatele obținute anterior confirmă conceptul despre antrenarea dozo-

dependentă a КРГ sintetic în dezintegrarea fermentativă POMC pâmă la

componentele lui (ACTH, α-MSH, β- ENF).

S-au depistat efecte steroidogene ale acestor componente, diferite în cazurile

blocajului α- și β–adrenoreceptorilor din structurile cerebrale.

Pentru a elucida efectele extrasului hipotalamic asupra POMC s-s folosit

testarea corticoliberinelor hipotalamice de la donatori - șobolani stresați asupra

sistemului POMC și B la șobolanii – recipienți cu hipotalamusul exclus

farmacologic. În acest caz reacția stresogenă, condiționată de hemoragie dozată

prin cateter, s-a efectuat în variantele cu donator intact, donator cu blocajul α- și

β–adrenoreceptorilor. La șobolani – recipienți se analiza reacția subsistemelor

(hipotalamus deconectat) asupra conținutului componentelor POMC în timp. E de

menționat că această serie de experiențe s-a realizat în grup, folosind decapitarea

animalelor.

În calitate de martor s-a folosit extrasul cortexul cerebral, care care a fost

prelucrat ca și hipotalamusul, apoi s-a administrat intravenos în volum echivalent

cu extrasul hipotalamus.

Tabelul 16

Efectele extraselor blocării hipotalamice ale șobolanilor – donatori supuși stresului pe fondul blocării α- și β–adrenoreceptorilor asupra

conținutului ACTH (ng/ml) la șobolanii – recipienți cu hipotalamusul exclus.

Norm

a

Blo

c

Asm

inis

trar

ea

extr

asul

ui

hipo

tala

mic

pes

te 3

0 m

in

Adm

inis

trar

ea e

xtra

sulu

i co

rtic

al

pest

e 30

min

Dinamica conținutului

15 min 30 min 45 min

Str

esar

ea

Streasare

a +

blocaj α-

adrenorec

eptori

Stresarea

+ blocaj

β–

adrenorec

eptori

Str

esar

ea

Streasarea

+ blocaj α-

adrenorec

eptori

Stresarea

+ blocaj

β–

adrenorec

eptori

Str

esar

ea

Streasare

a +

blocaj α-

adrenorec

eptori

Stresare

a +

blocaj

β–

adrenore

ceptori

81

72

83

83

89

93

84

92

82

76

88

93

128

143

129

255

228

601

229

233

229

-

-

-

900

25

47

1096

209

141

292

17

267

133

138

212

251

204

289

224

-

-

49

46

125

900

63

70

107

150

118

282

175

679

150

429

297

162

188

-

284

65

878

250

167

102

M=23

7m±2

3

80

5,4

84

3,01

86

2,68

76

27,4

230

1,4

105

42,6

208

32,9

217

23,4

71

14,5

166

31,8

245

53,6

173

42,7

P1

P2

˂0,

00

1

˂0,001 ˂0,001

>0,05

>0,05

˂0,00

1

˂0,01

˂0,001

>0,05

˂0,001

>0,05

˂0,01

˂0,001

˂0,001

>0,05

>0,05

>0,05

>0,05

>0,05

>0,05

>0,05

>0,05

Cifrele accentuate nu au fost prelucrate statistic

Fig. 9. Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor donatori stresați pe

fondul blocajului α- și β-adrenoreceptorilor asupra α-MSH (ng/ml) la șobolanii

recipienți cu hipotalamusul deconectat prin procedeul Arimura – Schally.

a- Norma (martor); b- blocaj; c- administrarea bazei blocajului; d-

administrarea extrasului șobolanilor stresați cu α- adrenoreceptorii blocați; e-

extrasului șobolanilor stresați cu β-adrenoreceptori blocați; 30- timpul în care s-a

testat hormonul după administrarea extrasului.

*P˂0,05

ϙ P˂0,01

Datele din tab.16 denotă că nivelul ACTH la șobolanii-recipienți, la care

hipotalamusul a fost blocat cu ajutorul ,,cocteilului,, Arimura – Schally, este de

zeci de ori mai mic decât la șobolanii – martori.

Administrarea intravenoasă a extrasului din cortexul cerebral nu a provocat

sporirea semnificativă a conținutului de ACTH (86±2,7 ng/ml) în plasmă

comparativ cu nivelul de ACTH la șobolanii cu blocaj (80±5,4 ng/ml).

Administrarea șobolanilor recipienți a extraselor hipotalamice de la animalele

supuse stresului, după datele noastre, provoca și creșterea ACTH în sângele

circulant. Ultima, probabil, este condiționată de prezența în extrase a КРГ , cauzată

de starea stresogenă a donatorului. Însă, e de menționat că în extrasele

hipotalamice pot să se conțină ACTH – imunoreactiv (Boyd et.al, 1978). De aici și

presupunerea, că sporirea de corticosteron este determinată atât de КРГ, cât și de

ACTH conținut în extras.

În cazul când hipotalamusul donatorului se extrăgea de la animalele cu α-

adrenoreceptorii blocați, nivelul de ACTH la recipienți a sporit comparativ cu

animale stresate fără blocaj, ceea ce s-a demonstrat și în cazul administrării КРГ

sintetic (tab. 2). Această reacție coincide cu perioada de 15 min după administrarea

intravenoasă a extrasului hipotalamic.

Un tablou analogic al raspunsului hipofizar prin valoarea ACTH la

administrarea extrasului hipotalamic s-a constatat și în celelalte 2 perioade

studiate.

Ștergerea prin propranolol al efectului β-adrenorecepției la șobolani-donatori

în stres s-a asociat cu reducerea activității corticiliberinei la șobolani-recipienți în

mod analog cu determinarea aceluiași indice (tab.16). în sângele șobolanilor

stresați pe fondul blocajului receptorilor dați.

În ceea ce privește α-MSH , cum s-a mai menționat, noi am constatat

reducerea statistic veridică (p˂0,01) a lui în caz de blocaj prin

folosirea ,,cocteilului,, Arimura – Schally (76±8,7 ng/ml) comparativ cu valoarea

inițială (255±44,1ng/ml), și activarea melanotrofilor la administrarea extrasului

după stresarea donatorilor intacți (144±9,5 ng/ml) și donatorilor stresați pe fondul

blocajului de α-adrenoreceptori (121±6,4 ng/ml)(tab.17). În cazul administrării

extrasului șobolanilor stresați pe fondul blocajului β-adrenoreceptorilor s-a depistat

o deviere neesențială neveridică a nivelului α-MSH (84±12,5 ng/ml) comparativ cu

valoarea lui la șobolanii blocați (76±8,7 ng/ml), însă și o scădere veridică a lui

comparativ cu valoarea inițială (255±44,1ng/ml) (Fig. 9).

Tabelul 17

Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor stresați pe fondul blocajelor de α- și β-

adrenoreceptorilor asupra MSH (ng/ml) la șobolanii-recipienți cu hipotalamusul deconectat.

Norma Bloc Administrare

a extrasului

principal

Administrare

a extrasului

hipotalamic

al

șobolanilor

stresați

Administrarea

extrasului

hipotalamic al

șobolanilor

stresați pe fondul

α-

adrenoreceptoril

or

Administrarea

extrasului

hipotalamic al

șobolanilor

stresați pe fondul

β-

adrenoreceptoril

or

194

339

230

-

M=25

5

m±44,

1

52

92

85

76

76

8,7

64

94

87

96

85

7,3

142

110

100

104

114

9,5

138

115

108

123

121

6,4

96

54

78

107

84

12,8

P1

P2

˂0,0

1

-

˂0,01

>0,05

˂0,05

˂0,05

˂0,05

˂0,01

˂0,01

>0,05

Tabelul 18

Efectele extraselor hipotalamice ale animalelor supuse stresului pe fondul blocajelor de de α- și β-adrenoreceptorilor

șobolanilor-donatori asupra conținutului de β-ENF la șobolanii-recipienți cu hipotalamusul exclus.

Norma Bloc Admini

str

extras.

princ.,

peste

30 min

Admi

nistre

xtras.

cortex

.

cerebr

al,

peste

30

min

Dinamica conținutului

15 min 30 min 45 min

Stres Stresarea

și bloc α-

adrenorec

eptori

Stresarea

și bloc.

β-

adrenorec

eptori

Stres Stresarea

și bloc.

α-

adrenorec

eptori

Stresarea

și bloc.

β-

adrenorec

eptori

Stres Stresarea

și bloc α-

adrenorec

eptorilor

Stresarea

și bloc β-

adrenorec

eptorilor

11,3

8,32

12,41

7,12

5,60

5,70

6,12

7,01

6,08

6,34

7,56

7,44

7,06

9,7

7,2

11,72

5,02

9,13

7,82

7,98

10,75

5,7

7,52

8,24

33,14

27,00

25,34

35,42

25,12

29,56

6,42

8,08

7,32

9,56

8,14

5,82

22,20

10,24

5,52

M=10,6 6,14 6,40 7,11 0,98 8,62 8,75 7,15 28,49 30,03 7,27 7,84 12,65

7

m±0,24

P1

P2

0,49

˂0,0

1

-

0,33

˂0,01

>0,05

0,39

˂0,05

>0,05

0,88

>0,0

5

>0,0

5

1,59

>0,05

>0,05

0,87

>0,05

˂0,05

0,77

˂0,0

5

>0,0

5

2,41

˂0,01

˂0,001

3,04

˂0,01

˂0,01

0,49

>0,0

5

>0,0

5

1,10

>0,05

>0,05

5,05

>0,05

>0,05

P1 – veridicitatea comparativ cu norma

P2 – veridicitatea comparativ cu blocul.

În ceea ce priveşte -ENK (tab. 18), extrasul hipotalamic al şobolanilor

stresaţi intacţi nu a provocat modificări semnificative asupra conţinutului lui – de

la 7,98±0,88 nmol/l la 8,75±0,87 nmol/l, ceea ce este neveridic conparativ cu

blocajul (6,14±0,49nmol/l). Acrofaza lu s-a constatat l-a administrarea extrasului

hipotalamic al şobolanilor stresaţi pe fondul blocajului α-adrenoreceptorilor în

minutul 30 (28,49±2,41nmol/l) şi pe fondul blocării -adrenoreceptorilor în

minutul 30 (30,03±0,4 nmol/l),(fig. 10). În minutul 45 conţinutul -ENK se reduce

atât pe fondul blocării α-adrenoreceptorilor la administrarea extrasului (7,84±1,10),

cât şi la blocarea -adrenoreceptorilor (12,65±5,05 nmol/l).

Suprarenalele animalelor – recipiente, cărora li s-a administrat intravenos

extrasul hipotalamusului şobolanilor intacţi stresaţi, şi ale animalelor stresate pe

fondul blocărilor, pe parcursul investigaţiilor se activizau. Mai pronunţat acest

fenomen a fost în minutul 30 (1028±85,9 nmol/l) la administrarea extrasului

şobolanilor stresaţi pe fondul blocării α-adrenoreceptorilor, după care s-a constatat

scăderea activităţii în minutul 45 (831±192,1 nmol/l).

Pe parcursul investigaţiilor efectul extrasului şobolanilor stresaţi pe fondul

blocării -adrenoreceptorilor, a fost însoţit de creşterea corticosteronului (B) în

minutul 15 (392±26,8 nmol/l) în minutul 30 - 783±46,5 nmol/l şi în minutul 45 –

(886±77,3 nmol/l) (tab. 19). În toate cazurile s-a constatat corelaţia dintre nivelul

de B şi ACTH (fig. 11).

În ceea ce priveşte corticosteronul, se manifestă efectul de corelaţie

steroidogenă a componentelor POMC (ACTH, α-MSH, -ENK) în reacţie

stresogenă a organismului (Робу А.И. и соавт., 1990).

Din datele obţinute experimental cu scopul stabilirii unei corelaţii dintre

activitatea adrenoreceptorilor din structurile cerebrale centrale, în special,

hipofiză, şi sinteza şi eliberarea КРГ, dezintegrarea POMC în elemente

constituitoare, activitatea steroidogenezei, reiese o legătură directă atât în condiţiile

de modelare a experimentelor, cu folosirea preparatelor sintetice, cât şi în condiţii

realr de stres.

Elementele adrenorecepţiei iniţiază efectele enumerate şi pot servi drept

premiză pentru cercetări în direcţia sintezei astfel de substanţe cu scopul de a

coordona cu reacţia stresogenă şi elaborării medicamentelor care ar contribui la

atenuarea stresului.

Fig. 9. Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor stresați pe fondul blocajului

α- sau β- adrenoreceptorilor șobolanilor-donatori asupra conținutului de β-ENK

(nmol/l) la șobolanii-recipienți cu hipotalamusul exclus prin procedeul Arimura –

Schally.

a-norma (martor); b- bloc; c- administrarea bazei extrasului; d- administrarea

extrasului cortical; e- administrarea extrasului șobolanilor stresați; f- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului α- adrenoreceptorilor; g- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului β- adrenoreceptorilor; 15, 30, 45 –

dinamica hormonilor stresați.

* - P˂0,05;

ϙ - P˂0,01.

Fig. 11. Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor-donatori stresați pe fondul

blocajului α- sau β- adrenoreceptorilor asupra: A- ACTH (ng/ml); B- B (nmol/l) la

șobolanii-recipienți cu hipotalamusul deconectat prin procedeul Arimura – Schally.

a-norma (martor); b- bloc; c- administrarea bazei extrasului; d- administrarea

extrasului cortical; e- administrarea extrasului șobolanilor stresați; f- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului α- adrenoreceptorilor; g- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului β- adrenoreceptorilor; 15, 30, 45 –

dinamica hormonilor stresați.

* - P˂0,05;

Tabelul 19

Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor-donatori stresați pe fondul blocării α- sau β-

adrenoreceptorilor asupra conținutului de corticosteron B (nmol/l) al șobolanilor-recipienți cu

hipotalamusul deconectat.

Norma Bloc Admini

strarea

bazei

extras.

peste

30 min

Admin

istrarea

extras.

cortical

, peste

30 min

Dinamica conținutului

15 min 30 min

Stres

area

șobol

anilor

Stresarea

și

blocarea

α-

adrenore

ceptori

Stresarea

și

blocarea

β-

adrenorec

eptori

Stresa

rea

șobol

anilor

Stresarea

și bloc.

α-

adrenore

ceptori

Stresarea

și bloc.

β-

adrenorec

eptori

366

301

-

361

324

480

392

344

318

-

328

388

438

524

312

368

-

464

658

684

437

338

651

861

782

-

-

1059

784

952

689

564

694

724

816

-

875

1266

759

974

1059

1136

680

1154

1382

722

-

-

M=517

m±82,3

p1-

p2-

317

46,0

˂0,0

5

-

338

45,7

>0,05

>0,05

354

13,9

>0,05

>0,05

421

37,6

>0,05

>0,05

605

78,7

>0,05

˂0,01

894

67,8

˂0,01

˂0,001

697

41,1

>0,05

˂0,00

1

1028

85,9

˂0,01

˂0,001

831

1931

˂0,1

˂0,05

Nota: cifrele accentuate nu sunt prelucrate statistic

P1 – veridicitatea comparativ cu norma;

P2 - veridicitatea comparativ cu blocul.

În ceea ce priveşte -ENK (tab. 18), extrasul hipotalamic al şobolanilor

stresaţi intacţi nu a provocat modificări semnificative asupra conţinutului lui – de

la 7,98±0,88 nmol/l la 8,75±0,87 nmol/l, ceea ce este neveridic conparativ cu

blocajul (6,14±0,49nmol/l). Acrofaza lu s-a constatat l-a administrarea extrasului

hipotalamic al şobolanilor stresaţi pe fondul blocajului α-adrenoreceptorilor în

minutul 30 (28,49±2,41nmol/l) şi pe fondul blocării -adrenoreceptorilor în

minutul 30 (30,03±0,4 nmol/l),(fig. 10). În minutul 45 conţinutul -ENK se reduce

atât pe fondul blocării α-adrenoreceptorilor la administrarea extrasului (7,84±1,10),

cât şi la blocarea -adrenoreceptorilor (12,65±5,05 nmol/l).

Suprarenalele animalelor – recipiente, cărora li s-a administrat intravenos

extrasul hipotalamusului şobolanilor intacţi stresaţi, şi ale animalelor stresate pe

fondul blocărilor, pe parcursul investigaţiilor se activizau. Mai pronunţat acest

fenomen a fost în minutul 30 (1028±85,9 nmol/l) la administrarea extrasului

şobolanilor stresaţi pe fondul blocării α-adrenoreceptorilor, după care s-a constatat

scăderea activităţii în minutul 45 (831±192,1 nmol/l).

Pe parcursul investigaţiilor efectul extrasului şobolanilor stresaţi pe fondul

blocării -adrenoreceptorilor, a fost însoţit de creşterea corticosteronului (B) în

minutul 15 (392±26,8 nmol/l) în minutul 30 - 783±46,5 nmol/l şi în minutul 45 –

(886±77,3 nmol/l) (tab. 19). În toate cazurile s-a constatat corelaţia dintre nivelul

de B şi ACTH (fig. 11).

În ceea ce priveşte corticosteronul, se manifestă efectul de corelaţie

steroidogenă a componentelor POMC (ACTH, α-MSH, -ENK) în reacţie

stresogenă a organismului (Робу А.И. и соавт., 1990).

Din datele obţinute experimental cu scopul stabilirii unei corelaţii dintre

activitatea adrenoreceptorilor din structurile cerebrale centrale, în special,

hipofiză, şi sinteza şi eliberarea КРГ, dezintegrarea POMC în elemente

constituitoare, activitatea steroidogenezei, reiese o legătură directă atât în condiţiile

de modelare a experimentelor, cu folosirea preparatelor sintetice, cât şi în condiţii

realr de stres.

Elementele adrenorecepţiei iniţiază efectele enumerate şi pot servi drept

premiză pentru cercetări în direcţia sintezei astfel de substanţe cu scopul de a

coordona cu reacţia stresogenă şi elaborării medicamentelor care ar contribui la

atenuarea stresului.

Fig. 9. Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor stresați pe fondul blocajului

α- sau β- adrenoreceptorilor șobolanilor-donatori asupra conținutului de β-ENK

(nmol/l) la șobolanii-recipienți cu hipotalamusul exclus prin procedeul Arimura –

Schally.

a-norma (martor); b- bloc; c- administrarea bazei extrasului; d- administrarea

extrasului cortical; e- administrarea extrasului șobolanilor stresați; f- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului α- adrenoreceptorilor; g- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului β- adrenoreceptorilor; 15, 30, 45 –

dinamica hormonilor stresați.

* - P˂0,05;

ϙ - P˂0,01.

Fig. 11. Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor-donatori stresați pe fondul

blocajului α- sau β- adrenoreceptorilor asupra: A- ACTH (ng/ml); B- B (nmol/l) la

șobolanii-recipienți cu hipotalamusul deconectat prin procedeul Arimura – Schally.

a-norma (martor); b- bloc; c- administrarea bazei extrasului; d- administrarea

extrasului cortical; e- administrarea extrasului șobolanilor stresați; f- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului α- adrenoreceptorilor; g- extrasul

șobolanilor stresați pe fondul blocajului β- adrenoreceptorilor; 15, 30, 45 –

dinamica hormonilor stresați.

* - P˂0,05;

Tabelul 19

Efectele extraselor hipotalamice ale șobolanilor-donatori stresați pe fondul blocării α- sau β-

adrenoreceptorilor asupra conținutului de corticosteron B (nmol/l) al șobolanilor-recipienți cu

hipotalamusul deconectat.

Norma Bloc Admini

strarea

bazei

extras.

peste

30 min

Admin

istrarea

extras.

cortical

, peste

30 min

Dinamica conținutului

15 min 30 min

Stres

area

șobol

anilor

Stresarea

și

blocarea

α-

adrenore

ceptori

Stresarea

și

blocarea

β-

adrenorec

eptori

Stresa

rea

șobol

anilor

Stresarea

și bloc.

α-

adrenore

ceptori

Stresarea

și bloc.

β-

adrenorec

eptori

366

301

-

361

324

480

392

344

318

-

328

388

438

524

312

368

-

464

658

684

437

338

651

861

782

-

-

1059

784

952

689

564

694

724

816

-

875

1266

759

974

1059

1136

680

1154

1382

722

-

-

M=517

m±82,3

p1-

p2-

317

46,0

˂0,0

5

-

338

45,7

>0,05

>0,05

354

13,9

>0,05

>0,05

421

37,6

>0,05

>0,05

605

78,7

>0,05

˂0,01

894

67,8

˂0,01

˂0,001

697

41,1

>0,05

˂0,00

1

1028

85,9

˂0,01

˂0,001

831

1931

˂0,1

˂0,05

Nota: cifrele accentuate nu sunt prelucrate statistic

P1 – veridicitatea comparativ cu norma;

P2 - veridicitatea comparativ cu blocul.

IMPORTANŢA SISTEMULUI PEPTIDERGIC ÎN REGLAREA

NEUROENDOCRINĂ

Una din cele mai miraculoase descoperiri, realizate cu ajutorul metodei

radioimune, este depistarea hormonilor polipeptidici în zonele „ectopice”.

Colecistochinina în creier, ACTH în tractul gastro-intestinal, calcitonina în

hipofiză şi somatostatina în pancreas – sunt unii din hormoni, care au provocat

revizuirea bazelor endocrinologiei.

Dacă anterior era posibil de delimitat sistemele nervos şi endocrin, atunci

după descoperirea rolului unic al neuropeptidelor şi hormonilor ca semnale

chimice în sistemul nervos central această delimitare a devenit impracticabilă.

Acest fapt este confirmat şi de datele embriologiei, de exemplu, ce se referă la

originea hipofizei, care se dezvoltă din acelaşi primordiu împreună cu

hipotalamusul. De aceea hipofiza, fiind „glanda centrală a sistemului endocrin”,

poate fi considerată drept o parte specializată a sistemului nervos central.

Pearse A. (1977) a înaintat ipoteza existenţei sistemului difuz

neuroendocrin, care explică prezenţa hormonilor hipofizari în ţesuturile

extrahipofizare, ca creierul, tractul digestiv. El a demonstrat, că un grup de celule

endocrine (corticotrofe şi melanotrofe din hipofiză, parafoliculare din tiroidă, beta-

celule din pancreas) posedă caractere citochimice comune. Astfel, ele produc

amine biogene, absorb predecesorul aminelor 5-oxitriptofanul şi le decarboxilează

cu producerea 5-oxitriptaminei. Aceste celule au fost numite „celule, care captează

şi decarboxilează predecesorii aminelor” (amine precursoare uptake and

decarboxylation-APUD).

Concepţia APUD a fost formulată de către Pearse A. astfel: „Celulele din

grupul APUD produc peptide, care acţionează ca hormoni, şi ca neuromediatori.

Ele provin din celulele neuroectodermale embrionare. Reprezintă al treilea

segment al sistemului nervos – endocrin sau neuroendocrin, al cărui celule au rolul

de efectori, menţinând, modulând sau sporind acţiunea neuronilor din segmentele

somatic şi vegetativ şi îndeplinind şi rolul trofic pentru neuroni şi celelalte celule.”

Neuropeptidele familiei APUD (Pearse A., 1977)

Grupul hipofizar Grupul realizing-

factorilor şi factorilor

inhibitori hipotalamici,

peptidelor

neurohipofizare

Grupul

gastroenteropancreatic

ACTH Corticoliberina Insulina

α-MSH Gonadoliberina Secretina

β- MSH Tiroliberina Glucagon

β- Endorfina Prolactostatina Glicentina

(enteroglucagon)

Leu-enchefalina Somatoliberina Peptida gastrointestinală

Met-enchefalina Somatostatina Motilina

Hormonul β-Lipotrop Arginin-vasopresina Gastrina

Horminul

foliculostimulant

Arginin-vasotocina Colecistochinina

Hormonul luteinizant Substanţa P Bombezina

TSH Neurotensina Calcitonina

STH Peptida vasointestinală Paratirina

Prolactina

Cu caractere pronunţate sunt arătaţe peptidele, care fac parte şi din creier, şi din tractul gastro-

intestinal.

Conceptul APUD a fost dezvoltat de către neuroendocrinologii americani

(Kolata G., 1982), care au propus o nouă teorie a naturii hormonilor şi a

mecanismului acţiunii lor. Ei au presupus, că hormonii reprezintă o formă veche

din punct de vedere evolutiv de comunicare dintre celule, fiind un factor tisular. Ei

au apărut înaintea divizării organismelor în plante şi animale, de aceea

fitohormonii pot influenţa receptorii hormonilor animali.

Care este sensul biologic al sistemului neuroendocrin difuz? În primul rând,

acest tip de integrare favorizează eficacitatea controlului, deoarece repartizarea

dublă a unei peptide în neuroni şi celule endocrine determină un control final mai

strict, ceea ce se obţine prin cumularea acţiunii nervoase şi umorale. În al doilea

rând, sporeşte economicitatea sistemului de reglare a funcţiilor. Dacă o peptidă

acţionează asupra mai multor sisteme de organe, utilizarea lui estre mai

avantajoasă, decât în cazul mai multor peptide, specifice pentru fiecare din aceste

sisteme.

Sistemul peptidergic al creierului

Ideea despre producerea de către celulele creierului a peptidelor hormonal-

active nu e nouă. Este cunoscut faptul, că un şir de neuroni hipotalamici, localizaţi

în nucleii supraoptic şi paraventricular ai hipotalamusului, sintetizează hormoni

polipeptidici (vasopresina, oxitocina), care prin axoni sunt transportaţi spre

neurohipofiză, de unde se secretă în sânge.

Un imbold mare au primit cercetările, ce vizează funcţiile sistemului

peptidergic, datorită descoperirilor importante în neuroendocrinologie: 1) izolarea

realizing-hormonilor hipotalamici; 2)depistarea unui nou grup de neuropeptide – a

endorfinelor şi enchefalinelor. În mâinile cercetătorilor a nimerit substratul real, ce

leagă creierul cu sistemul endocrin.

O latură noua s-a deschis în cercetările sistemului peptidergic al creierului

după ce s-a stabilit, că prin intermediul neuropeptidelor sistemul nervos central

reglează nu numai structurile din afara creierului. S-a stabilit, că un sistem

neurosecretor similar elimină peptide direct în creier, astfel influenţând funcţiile

nervoase. După efectul său aceste substanţe au caractere comune cu

neuromediatorii „clasici”, şi totodată, se deosebesc de ei. De aceea, pentru ele a

fost propus termenul de „neuromodulator”. S-a stabilit, că unele neuropeptide (β-

endorfina, liuliberina, somatostatina) inhibă, iar altele (substanţa P, angiotenzina II,

peptida vasointestinală) stimulează activitatea neuronală.

Anterior se considera, că neuronii peptidergici ai hipotalamusului reprezintă

o populaţie mică de celule cu specializare înaltă. Însă această presupunere nu a fost

adevărată. În sistemul nervos central sunt mulţi neuroni, care produc peptide. În

prezent sunt evidenţiate zeci de peptide biologic active. Mai jos sunt prezentate

datele vizavi de localizarea unor peptide, efectul lor fiziologic, şi rolul probabil al

lor în apariţia unor dereglări neuroendocrine.

Vasopresina, oxitocina. Au fost evidenţiate pentru prima dată în neuronii

magnocelulari ai nucleilor supraoptic şi paraventricular. În prezent s-a stabilit, că

vasopresina se conţine şi în alţi neuroni, în special, ai nucleului suprachiazmal. La

om are efect stimulator asupra secreţiei de ACTH şi cortizol, participă la memorie.

Tiroliberina. La şobolani e prezentă în zona preoptică şi dorsomedială a

hipotalamusului, nucleul paraventricular. Stimulează secreţia TSH şi a prolactinei.

Cercetările recente au demonstrat, că afară de hipofiză, tiroliberina acţionează şi

funcţiile sistemului nervos central, unde se prezintă ca neuromediator sau

neuromodulator. Efectele tiroliberinei asupra creierului sunt preponderent

stimulatoare. Astfel, administrarea ei şobolanilor reducea durata fazelor somnului.

Unele efecte ale tiroliberinei sunt legate cu acţiunea neuromodulatoare asupra

creierului şi asupra activităţii hormonale. Astfel, ea ridică temperatura corpului.,

influenţând metabolismul.

Liuliberina. Stimulează secreţia hormonuli luteinizant, foliculostimulant de

către hipofiză. De aceea, uneori este numit gonadoliberina. Este depistat în zona

preoptică, hipotalamus.

Rolul liuliberinei în funcţionarea sistemului reproductiv este confirmat

experimental – administrarea antiserului pentru liuliberină provoacă la şobolanii-

masculi atrofierea testiculelor şi inhibarea spermatogenezei, iar la femele

dereglează maturizarea foliculilor şi ovulaţia. Astfel, liuliberina este veriga

principală ce leagă creierul cu hipofiza în reglarea funcţionării sferei reproductive.

Administrarea în doze mari indirect inhiba funcţiile gonadelor, prin acţiunea sa

asupra gonadotropinelor şi influenţa directă asupra testiculelor şi ovarelor.

Somatostatina. În cantităţi mari se conţine atât în sistemul nervos central,

cât şi la „periferie” – în stomac, intestin, glandele tiroidă şi pancreas (în celulele

delta din insulele Langerhans). În creier se concentrează în hipotalamus: nucleii

arcuat, ventromedial, medial, preoptic etc. Somatostatina a fost depistată şi în

talamus, cortexul cerebral, măduva spinării, ganglionii vegetativi. Ea posedă un

efect inhibitor asupra proceselor metabolice din celule, efectul fiind local –

paracrin. Somatostatina inhibă secreţia de insulină şi glucagon de către pancreas,

funcţiile tractului digestiv şi secreţia reninei.

Substanţa P. Pentru prima dată s-a depistat în hipotalamus, zona preoptică,

epifiză, trunchiul cerebral, substanţa neagră, măduva spinării, şi în cantităţi mai

mici – în cortexul cerebral. Stimulează eliminarea histaminei de către celulele

adipoase, la administrarea intracerebrală posedă un efect tranchilizant şi analgezic,

excită motoneuronii corticali şi medulari. Se presupune că substanţa P reprezintă

mediatorul protoneuronului senzitiv şi un stimulator al motoneuronilor spinali şi

neuronilor structurilor corticale. Ea modulează excitabilitatea α-motoneuronilor,

iar efectul său este antagonist al efectului morfinei.

Peptida vasoactivă intestinală pentru prima dată a fost depistată în celulele

duodenului la cobai. Este prezentă şi în sistemul nervos central şi periferic, în

pancreas, pereţii vaselor şi ai vezicii urinare, fibrele musculare netede. În legătura

cu distribuţia largă posedă un spectru larg de efecte biologice. Peptida atenuează

acţiunea narcozei la animalele aflate sub anestezie, ceea ce este confirmat prin

EEG. Fiind administrată în ventriculele cerebrale, peptida vasoactivă intestinală

provoacă hipertermie şi frisoane, stimulează secreţia de prolactină, STH şi LH.

Bombezina a fost izolată din mucoasa duodenală. În tractul gastrointestinal

are acţiune de realizing-factor pentru alţi hormoni digestivi. Ea stimulează secreţia

gastrinei, colecistochininei, sucului pancreatic şi gastric. La administrarea

intravenoasă şi intracerebrală bombezina provoacă secreţia de prolactină şi STH,

hiperglicemie, hipotermie şi inhibă secreţia de TSH ca răspuns la stres de

refrigerare.

Calcitonina. Cele mai mari cantităţi în creierul uman s-au depistat în zonele

adiacente hipotalamusului, în hipofiză, în cantităţi mai mici – în substanţa neagră,

hipotalamusul anterior, cortexul cerebral şi cerebel.

Colecistochinina în cantităţi mari a fost depistată în cortexul cerebral, alte

structuri ale creierului. Se presupune, că reglează senzaţia de saţiune. Deficitul

colecistochininei provoacă dereglarea apetitului, şi, ca rezultat, obezitate.

Peptidele opioide ale creierului. Evidenţierea în creier a peptidelor opioide

endogene (endorfine şi enkefaline) a avut loc în urma investigaţiilor minuţioase în

domeniul receptorilor de morfină în sistemul nervos. S-a constatat, că hormonul

hipofizar β-lipotropina posedă o afinitate înaltă la receptorii de opioide. De

aceea, se presupune, că peptidele opioide au origine hormonală.

Hormonul β-lipotrop este pe larg răspândit în sistemul nervos central.

Concentraţia mare a lui s-a depistat în hipotalamusul anterior: nucleii

periventricular, paraventricular, arcuat, supraoptic. În cantităţi mai mici se află în

mezencefal, locus coeruleus, formaţiunea reticulară, cortexul cerebral şi cerebel.

β-endorfina se localizează în aceleaşi locuri cu hormonul β-lipotrop, ceea ce

se explică prin legătura genetică dintre aceste polipeptide.

Enkefalinele în cantităţi mari se găsesc în măduva spinării, trunchiul

cerebral, ganglionii bazali (striatum), cortexul cerebral. Faptul că enkefalinele,

endorfinele şi hormonul β-lipotrop au repartiţie diferită în creier presupune

existenţa a două sisteme neuroopioide diferite.

ACTH în zonele extrahipofizare ale creierului. S-a stabilit, că în afara

hipofizei, ACTH se conţine în hipotalamus, sistemul limbic, talamus, creierul

spinal la şobolani. La om, însă ACTH a fost depistat numai în hipotalamus.

Localizarea hormonilor hipofizari. Prolactina a fost depistată în nucleii

paraventriculari ai hipotalamusului, STH, LH şi TSH - în nucleii amigdalei,

hipocamp, cortexul cerebral, hipotalamus.

Localizarea extracranială a ACTH şi peptidelor endogene opioide. S-a

stabilit, că ACTH şi β-endorfina se localizează în diferite zone, derivate ale

neuroectodermului: glandele tiroidă, pancreas, timus, medulosuprarenală, tractul

gastrointestinal, melanocite, creier.

Neuronii peptidergici. Datele expuse anterior despre răspândirea largă a

neuropeptidelor în diferite segmente ale creierului stau la baza conceptului referitor

la existenţa în sistemul nervos central şi periferic a unui număr mare de neuroni

peptidergici.

Conform proprietăţilor fiziologice, ACTH şi peptidele opioide se aseamănă

cu neuromediatorii: sunt prezente în veziculele sinaptice, se elimină de către

neuroni ca răspuns la stimularea electrică, au efecte similare asupra activităţii

neuronale atât în forma endogenă, cât şi fiind administrate din exterior.

În prezent predomină opinia, că neuropeptidele se apropie de

neuromodulatori, şi nu de neuromediatori, adică, nu participă nemijlocit la

procesul de transmitere a impulsurilor nervoase, însă îl pot modifica (modula).

Ca argument în favoarea acestei opinii serveşte faptul, că efectul peptidelor

asupra neuronilor este întârziat, iar durata lui e mai lungă, decât la neuromediatorii

„clasici”. Astfel, fiecare neuron peptidergic afară de peptida proprie modulatoare

posedă şi un mediator tipic. Mediatorul îşi are acţiunea la nivelul sinapsei, iar

funcţia modulatoare a neuropeptidei se realizează la nivel presinaptic (substanţa P)

sau postsinaptic (realizing-factorii hipotalamici).

Rolul opioizilor endogeni şi al altor neuropeptide în reglarea

hipotalamică a secreţiei hormonale.

S-a stabilit, că opioizii endogeni stimulează secreţia STH şi a prolactinei şi

inhibă secreţia hormonilor gonadotropi hipofizari şi a TSH. Se presupune, că

opioizii inhibă producerea de liuliberină şi somatostatină în hipotalamus, ca

urmare, reducând secreţia de gonadotropine şi sporind eliberarea STH.

β-endorfina, administrată în ventricule cerebrale la animale, provoacă o

reacţie hiperglicemică, astfel, reglând nivelul de glucoză în sânge atât la nivel de

sistem nervos central, cât şi la periferie. Se presupune, că excesul peptidelor poate

provoca obezitate.

Neuropeptidele şi memoria

S-a constatat, că ACTH, vasopresina şi neuropeptidele cu aceiaşi origine au

un rol deosebit în procesele de învăţare şi memorie la animalele de experienţă şi la

om. Este cunoscut faptul, că la baza mecanismelor biochimice ale memoriei stă

proprietatea creierului de a sintetiza ARN şi proteine. Asupra acestor procese un

efect stimulator îl posedă ACTH. ACTH şi neuropeptidele înrudite posedă acţiune

directă asupra neuronilor serotoninergici, reducând activitatea funcţională a lor şi

astfel provocând efect excitator. Aceasta corespunde cu datele referitoare la

restabilirea motivaţiei, facilitarea stării de veghe şi a atenţiei selective de către

substanţele date.

Vasopresina contribuie la consolidarea reacţiei de evitare a factorului de

stres şi facilitează faza de „memorare” la şobolani. Spre deosebire de vasopresină,

ocitocina face parte din substanţele provocătoare de amnezie. Efectul vasopresinei

asupra memoriei este mai lung în comparaţie cu cel al ACTH, datorită faptului, că

ACTH favorizează procesele de memorie prin modificarea motivaţiei şi atenţiei,

iar vasopresina, probabil, acţionează nemijlocit asupra mecanismelor biochimice

ale memoriei.

Neuropeptidele şi durerea.

Este cunoscut rolul neuropeptidelor în reglarea sensibilităţii dureroase în

normă şi patologie. Însă, se presupune, că participarea la analgezie nu este o

proprietate prioritară. Unul din efectele morfinei constă în inducerea stării de

indiferenţă şi reducerea durerii şi a disconfortului. Probabil, endorfinele participă

la controlul stărilor afective, legate de funcţiile sistemului limbic.

Administrarea β-endorfinei în ventricule cerebrale provoacă la şobolani o

stare caracteristică de imobilizare, lipsită de orice mişcare, de reflexul de ridicare

în poziţie verticală, asociată de o rigiditate generală a muşchilor.

Endorfinele, substante chimice produse de către creier ca raspuns la o varietate de

stimuli, sunt o modalitate de reducere a stresului. Pe lânga scaderea senzației de

durere secreția de endorfine crează euforie și dă apetit, eliberează hormonii sexuali

și îmbunatățeste sistemul imunitar

Descoperite în 1975, acestea ajută la transmiterea semnalelor în cadrul sistemului

nervos. S-au descoperit cel puțin 20 de tipuri de astfel de substanțe care se gasesc

fie in creier, fie in intreg sistemul nervos. Acestea reactioneaza cu alte substanțe de

la nivelul creierului pentru a reduce senzația de durere, având un efect similar celui

dat de morfină și codeină. Însă, spre deosebire de pastile, această reacție a corpului

la endorfină nu duce la dependenta.

Desi efectul endorfinelor este inca larg dezbatut, in ceea ce priveste producerea lor

se stie cu siguranta ca apar ca urmare a exercitiilor fizice repetate si prelungite.

Stresul si durerea sunt cei mai intalniti factori care duc la eliberarea de endorfine.

Producerea de endorfine variaza de la o persoana la alta ? doua persoane care fac

aceleasi exercitii sau care sunt supuse unei dureri la fel de mari nu vor elibera

neaparat un nivel similar de endorfine.

Si anumite mancaruri, precum ciocolata si ardeii iuti, pot duce la cresterea secretiei

de endorfine. In cazul ardeilor, cu cat acestia sunt mai iuti, cu atat creste numarul

endorfinelor. Eliberarea endorfinelor dupa ce se mananca ciocolata explica

sentimentul de comfort pe care care multi oameni il asociaza cu acest aliment

precum si nevoia de a manca ciocolata cand esti stresat.

Chiar daca nu esti o persoana atletica poti gasi alte activitati care sa creasca nivelul

de endorfine. Studiile asupra acupuncturii si terapia prin masaj au aratat ca si

aceste tehnici pot stimula secretia de endorfine. Acestora se alatura sexul sau

practicarea meditarii.

Indiferent ce modalitati alegi pentru cresterea endorfinelor acestea cu siguranta te

vor ajuta sa ai o viata mai sanatoasa si mai fericita.

Peptidele opioide pot să imite astfel de efecte ale morfinei, ca diminuarea

senzaţiei de durere, inhibarea respiraţiei, constipaţie, modificări în sistemul motor

extrapiramidal şi manifestarea stărilor euforice.

Neuronii, care conţin enkefaline imunoreactive, sunt prezente în segmentele

creierului, legate cu durerea şi analgezia: nucleul spinal al nervului trigemen,

măduva spinării, substanţa cenuşie centrală periapeductală.

Reieşind din cele spuse, se presupune, că substanşele endogene similare

morfinei, probabil, fac parte din factorii neuroumorali endogeni ai analgeziei.

Peptidele endogene opioide participă la efectele analgetice în acupunctură.

În prezent este cunoscut faptul, că acupunctura provoacă eliberarea lentă a

endorfinelor, care, la rândul său, condiţionează analgezia.

În afară de endorfine, la reglarea sensibilităţii dureroase participă şi alte

mecanisme ale modulării durerii.. Este cunoscută acţiunea analgezică a substanţei

P şi a somatostatinei. Un efect antianalgetic îl posedă β-MSH , derivaţii

vasopresinei şi ai peptidelor, similare ACTH.

2. Sindroamele dereglărilor sistemelor neuroendocrine şi metodele de

diagnosticare.

Leziunile organice ale hipotalamusului

Leziunile hipotalamice în general evoluează lent, fără simptome. Dereglările

unilaterale în puţine cazuri provoacă modificări neuroendocrine de lungă durată.

Modificarea funcţiei neuroendocrine a hipotalamusului mai frecvent se manifestă

în leziuni infiltrative şi inflamatorii, în tumorile adiacente ventriculului III.

Tumorile sunt asociate cu modificarea funcţiilor adenohipofizei,

neurohipofizei.

Dereglarea funcţiilor neuroendocrine în tumori hipotalamice de regulă e

legată cu distrugerea neuronilor producătoare de hormoni-realizing-factori, care

reglează secreţia hormonilor hipofizari, ceea ce la rândul său condiţionează un

deficit de producere a lor şi reducerea nivelului în sângele periferic. Excepţie face

prolactina.

Modificări specifice ale reglării neuroendocrine se observă în sindromul

diencefalic infantil, legat de tumori ale chiasmei optice şi ale hipotalamusului

anterior. Se manifestă prin pierdere în greutate cu menţinerea apetitului normal,

hiperchinezii, uneori creşterea labelor mâinilor şi picioarelor. Se pierde ritmicitatea

diurnă a secreţiei de cortizol, creşte nivelul de STH ca răspuns la surplusul de

glucoză. De regulă, copii nu supravieţuiesc mai mult de 2 ani din cauza extenuării

şi maladiilor asociate.

Maladiile hipotalamo-hipofizare

Datele recente permit cu siguranţă de a considera acromegalia, boala

lui Iţenco-Cuşing, sindroamele, legate de secreţia sporită a prolactinei drept

maladii polietiologice. Cauzele lor sunt tumorile hipofizare, mecanismele

funcţionale ale reglării de către hipotalamus a funcţiilor hipofizare.

Acromegalia. Secreţia somatotropinei reacţionează la stimulii, provocaţi prin

intermediul hipotalamusului, ca arginina şi hipoglicemia insulinică. Unele tumori

ale hipotalamusului sunt asociate cu hipersecreţia STH şi acromegalie, fiind,

probabil, sursă a excesului de somatoliberină. În cazul acromegaliei deseori se

manifestă reacţia paradoxală la factorii stimulatori (hipoglicemia insulinică, L-

DOPA) şi inhibitori (glucoza) ai STH.

Boala Iţenco-Cuşing. Conform datelor contemporane, dereglările

secreţiei ACTH pot fi explicate prin modificările funcţionale în mecanismele

reglării hipotalamice. Acest fapt este confirmat prin modificări

patomorfologice în nucleii paraventriculari şi supraoptici ai hipotalamusului,

prin legătura cu tumorile creierului şi creşterea tensiunii intracraniene. S-a

constatat, că tratarea pacienţilor cu această diagnoză prin administrarea

ciprogeptadinei (antagonist al serotoninei) provoacă îmbunătăţirea

considerabilă a stării lor.

Sindromul Nelson. Dereglările neurologice şi oftalmice în cazul acestui

sindrom sunt condiţionate de dezvoltarea adenomului secretor de ACTH

după extirparea suprarenalelor. Dezvoltarea adenomului este legată şi de

stimularea excesivă a hipofizei din partea hipotalamusului.

Sindromul hiperprolactinemic. Secreţia excesivă de lungă durată a

prolactinei este una din cauzele şi simptomul principal al multor maladii.

Dereglările ale secreţiei prolactinei au fost stabilite la 10% bărbaţi, care acuză

scăderea libido şi impotenţa. Totodată, modificările secreţiei prolactinei pot

servi drept indicii ale multor maladii neurologice şi psihice, legate de dereglări

ale sistemelor neuromediatoare şi neuromodulatoare.

Hiperprolactinemia de lungă durată la femei se manifestă prin

simptome de hipogonadism: dereglări ale ciclului menstrual, sterilitate,

galactoreie. La bărbaţi hiperprolactinemia de asemenea se manifestă prin

hipogonadism, scăderea libido, dereglări ale spermatogenezei şi sterilitate,

impotenţă, ginecomastie şi galactoreie.

Hiperprolactinemia poate fi de geneză hipotalamică şi tumorală.

Maladiile neurologice

Sindroamele extrapiramidale. În ultimii ani se realizează multiple

cercetări cu scopul stabilirii corelaţiilor posibile dintre dereglările sistemului

nervos central, care duc la modificarea funcţiilor psihomotoare, şi parametrii

funcţionali ai sistemului neuroendocrin. Drept premise ale cercetărilor au

servit modificările funcţiilor reglării dopaminergice la nivelul sistemului

nigrostriat în boala Parchinson şi coreia Ghentington, de asemenea şi a rolului

sistemului dopaminergic în controlul secreţiei hormonilor hipofizari, în

special, al prolactinei. S-a presupus, că reieşind din faptul, că în dereglările

extrapiramidale şi reglarea hormonilor hipofizari participă acelaşi mediator

dopamine, modificarea secreţiei hormonilor hipofizari la bolnavi poate

reflecta o disfuncţie a sistemelor dopaminergice şi poate servi în calitate de

indiciu al acestor maladii neurologice.

Noile date despre structura sistemului nigrostriat şi patogeneza

dereglărilor în boala Parchinson sunt legate de descoperirea rolului

neuropeptidelor (endorfinelor şi enkefalinelor) ca neuromediatori şi (sau)

neuromodulatori. Neuronii enkefalinici acţionează asupra neuronilor

dopaminergici şi colinergici prin sinapse axonice. Există ipoteză, conform

căreia calea encefalică striapalidară are acţiune modulatoare asupra globului

palid.

Coreia Ghentington patomorfologic se caracterizează prin degenerarea

neuronilor telencefalului, ganglionilor bazali, şi ai hipotalamusului. În acest

caz se constată un şir de dereglări neuroendocrine. În special, nivelul de

liuliberină în hipotalamus la femeile bolnave de coreie este sporit.

Epilepsia. Endorfinele la administrarea lor în ventriculii cerebrali sunt

factori epileptigeni puternici. De aceea, conţinututul sporit de endorfine poate

servi drept unul din factori ai debutului accesului de epilepsie.

Distrofia miotonică. Este cunoscut faptul, că această patologie a

sistemului nervos-muscular este asociată cu dereglări endocrine, inclusiv

diabetul zaharat, hipogonadismul etc. La jumătate din bolnavi e dereglat

ritmul diurn al secreţiei cortizolului şi ACTH, e sporit nivelul de prolactină Se

presupune, că distrofia miotonică e legată de devieri în reglarea hipotalamică,

ce poartă un caracter difuz.

Migrena şi sindromul premenstrual. În ultimii ani teoria , care leagă

cefaleea idiopatică (migrena) cu modificarea tonusului vaselor meningelor

cerebrale este combatută de presupunerea rolului sistemului nervos central .

S-a constatat, că cefaleea în acest caz nu scade la administrarea analgeticelor

morfinice, iar în creier s-a depistat prezenţa peptidelor opioide, care participă

la apariţia durerilor idiopatice.

S-a stabilit rolul eventual al prolactinei în dezvoltarea sindromului

premenstrual, care se manifestă prin cefalee, modificarea glandelor mamare,

creşterea masei corpului pe contul edemaţierii ţesuturilor, disforie. La femei

acest sindrom s-a asociat cu hiperprolactinemie în zilele 25-26 ale ciclului

menstrual. Menstruaţia se asociază cu diminuarea cefaleei, poliurie şi

scăderea conţinutului de prolactină. Astfel, hiperprolactinemia este cauza

sindroamelor cefeleei idiopatice.

Ritmul secreţiei hormonale şi dereglarea lui în maladii neuroendocrine.

În prezentul capitol se analizează doar un tip al ritmurilor secreţiei

hormonilor hipofizari la om - cel circadian. Anume dinamica ritmului

circadian este în prezent studiată mai mult, de aceea el serveşte drept test în

diagnosticul dereglărilor neuroendocrine.

Una din caracteristicile importante ale dinamicii hormonilor hipofizari

este corelaţia evidentă dintre perioadele de somn şi de activitate maximă . Un

interes deosebit pentru diagnosticul correct prezintă caracterul ritmului

secreţiei în procesul dezvoltării individuale, şi devierile lui.

Hormonii gonadotropi. În perioada somnului secreţia LH şi FSH creşte.

Însă la copii în perioada prepubertară de devoltare ritmul secreţiei LH şi FSH

lipseşte. Anume apariţia acestuia serveşte drept indiciu al activizării

sistemului neuroendocrin în această perioadă. La fete ritmul LH şi FSH apare

mai precoce, decît la băieţi. Unii autori (R.Casper şi coaut., 1979) au depistat

o corelaţie dintre secreţia episodică a LH şi bufeuri de la menopauză. Autorii

consideră, că bufeurile sunt legate cu dereglările în funcţionarea neuronilor

hipotalamici, sensibili la insuficienţa estrogenilor şi răspunzători de eliberarea

de liuliberină.

Prolactina. Concentraţia de prolactină creşte în timpul somnului, în

special peste 60-90 minute după adormire. În timpul somnului se constată

cîteva vîrfuri de activitate, care se diminuează spre dimineaţă.

NOŢIUNI DE NEURO-ENDOCRINOLOGIE ÎN STRES

Interacţiunile neuro-imuno-endocrine sunt susţinute prin următoarele

elemente:

Produşi ai celulelor sistemelor nervos, imun şi endocrin coexistă in

ţesuturile limfoide, endocrine si nervoase.

Mediatorii endocrini şi neurali modulează activitatea sistemului imun;

Celulele imune, endocrine si nervoase exprimă receptori pentru

citokine (limfokine, interleukine- G factori de creştere

hematopoietici), hormoni, neuropeptide si transmitaţori;

Mediatorii sistemului imunitar pot influenţa funcţiile endocrine şi

nervoase.

Tot in acest sens Prof.dr. Marcel Costuleanu (1999) constată în urma

cercetarilor că, cel mai interesant element al interacţiunii tripartite de menţinere a

homeostaziei generale a organismului şi de integrare este reprezentat de faptul că

este bidirecţionala. Astfel, în plus faţa de binecunoscutele efecte ale hormonilor

asupra sistemului imun, din ce în ce mai multe date demonstrează faptul ca

produşii celulelor sistemului imunitar pot influenta profund functiile neuro-

endocrine.

Relaţiile funcţionale dintre sistemele imun si neuro-endocrin implică

faptul că semnalele declanşatoare ale reacţiilor anti-agresive (anti-destabilizatoare)

apar in zone ale organismului care percep ameninţarea şi ca sunt apoi transportate

(sau ajung) în teritorii capabile de a le recunoaşte şi de a genera o cascadă de

evenimente care da naştere unui efect adecvat situaţiei. Este clar ca semnalele

primare sunt produse de proteine, care pot pătrunde în circulatie si ajung în

organele nervoase şi endocrine unde au acţiune directă sau prin eliberarea de

mediatori intermediari precum: prostaglandinele (PGs), monoxidul de azot (NO),

neuropeptidele şi catecolaminele (CA).

Proteinele denumite colectiv citokine sunt eliberate în circulaţie de către

celulele imune activate şi includ interleukinele (ILs), factorul de necroza tumorala

(TNF), interferonii (IFNs) şi diferiti factori timici (functia 5 a timozinei)

Citokinele sunt produse nu numai în celulele sistemului imun, dar şi în

alte ţesuturi, în special în organele neuro-endocrine. Creierul poate conţine propriul

său sistem citokinergic, iar valori crescute ale citokinelor în creier se observa în

timpul expunerilor la infecţii, traumatisme ale SNC, după stress sau in timpul

creşterii nivelurilor plasmatice ale interleukinelor.

Dar citokinele nu reprezintă unicii mediatori ai comunicării dintre

sistemele imun si neuro-endocrin. Celulele sistemului imun pot produce hormoni

peptidici şi proteici precum corticoliberina (CRF), adrenocorticotropina (ACTH),

tirotropina (TSH), prolactina (PRL), hormonul luteinizant (LH) si hormonul de

creştere (GH), care se ştiau a fi secretate numai de către celulele sistemului neuro-

endocrin. Însa cantitatea de hormoni secretată de leucocite este mica iar acţiunea

lor este probabil paracrina sau autocrina (M. Costuleanu, 1999).

Este bine cunoscut astăzi faptul ca, IL-lβ, unul dintre mediatorii cheie ai

răspunsului imunologic la stres, infecţii şi stimulare antigenica, poate activa

neuronii producători de CRF, prin inducerea expresiei genelor de fază rapidă, c-

fos, creşterea nivelurilor ARNm ale CRF şi stimularea eliberării CRF. Efecte

asemănătoare au si IL-6 ca si TNF-α.(M.Costuleanu, 1999) .

Capacitatea IL-1 de a stimula axa hipotalamo-hipofizo-suprarenaliană

reprezintă cel mai studiat exemplu de influenţă a citokinelor asupra funcţiilor

endocrine. Acesta pare a fi şi motivul pentru care actualmente se crede că IL-1 este

mediatorul modificărilor sistemului glucocorticoizilor induse de anumite virusuri.

(M. Costuleanu, 1999).

Teoretic, activarea axei hipotalamo-hipofizare de către citokinele apărute

în sânge s-ar putea produce prin unul din următoarele mecanisme:

influenţa acestor proteine asupra activităţii hipofizei, direct sau prin

intermediul mesagerilor locali (CA, PGs)

eliberarea unor semnalizatori care pot traversa bariera hemato-encefalică sau

traversarea acesteia de catreîinsaăi citokine;

modificarea concentratiilor CA sau PGs (secretagoge) de la nivelul SNC,

care influenţeaza activitatea hipotalamică;

stimularea sintezei/eliberarii citokinelor din creier sub acţiunea citokinelor

periferice.

Comunicarea bidirecţionala între axa hipotalamo-hipofizo-suprarenaliana

şi sistemul imun este argumentata de faptul că toţi hormonii sunt implicati in

imunomodulare, chiar dacă initial numai glucocorticoizii au fost consideraţi a avea

activitate imunosupresoare.

 Tulburari endocrine asociate bolilor psihice

Psihoneuroendocrinologia este un concept medical firesc bazat pe multiplele

observaţii clinice şi rezultatele experimentale, care relevă intercorelaţia functională

a sistemului nervos cu cel endocrin şi, totodata, complexitatea şi dimensiunea

biochimică a bolilor psihice. Prin hipotalamus, unitatea morfofuncţională „cheie”,

sistemul nervos influenţeaza funcţional şi este influenţat de către sistemul

endocrin. O serie de boli neurologice şi psihice trebuie corelate patologiei

neurotransmiţătorilor şi neuromodulatorilor, compuşi hormonali produşi de către

neuroni. Pe lânga explicarea substratului morfofuncţional comun unor boli

neuropsihice şi endocrine, beneficiul este prioritar terapeutic.

Sistemul nervos şi sistemul endocrin sunt într-o interdependenţă funcţională

strânsa. Sistemul nervos eliberează agenţi chimici, care pot acţiona ca mediatori

locali sau ca hormoni circulanţi. La rândul lor, o serie de hormoni pot acţiona ca

mediatori funcţionali, în cadrul sistemului nervos central. Raportul de

intercorelaţie între cele 2 sisteme este materializat de balanţa funcţională stabilită

între două structuri anatomice-„cheie” pentru ambele sisteme: hipotalamusul şi

hipofiza. Modificarea echilibrului funcţional stabilit între sistemul nervos şi

sistemul endocrin, cu consecinţe patologice, reprezintă domeniul de studiu pentru

psihoneuroendocrinologie. Neuroendocrinologia studiază activitatea endocrină a

neuronului. Cele 13 miliarde de neuroni ai creierului sunt grupate în 3 zone

funcţionale specializate:

- trunchiul cerebral controlează viaţa intelectuală, emoţionaăa, vegetativă;

- sistemul limbic modulează şi adaptează comportamentul instinctiv, foamea, setea,

sexualitatea, autoapărarea, agresivitatea;

- neocortexul este indispensabil conştiinţei, gândirii, cunoaşterii, simbolizării,

liberului arbitru, creativităţii.

Fiecare neuron este conectat cu 10 000 de alţi neuroni, ceea ce presupune existenţa

în total a 100 000 trilioane de conexiuni. Trecerea influxului nervos este asigurată

de neurotransmiţători: acetilcolina, serotonina şi catecolamine (adrenalina,

noradrenalina şi dopamina), sub controlul unor neuromodulatori (cibernine)

secretaţi paracrin, care menţin calitatea funcţionala a celulei nervoase.

Se adaugă însa şi producţia specifică a unor peptide şi amine - neurohormoni - de

către celulele neuronale, substanţe capabile să intervină la distanţă faţă de locul de

producere asupra funcţionalităţii altor celule receptoare (celulele hipofizare,

miocitele canalelor galactofore, tubii renali distali). Aceşti neurohormoni sunt

sintetizaţi prioritar în neuronii hipotalamici organizaţi în nuclei şi diferenţiaţi atât

structural, prin aspectul lor electrono-microscopic, cât şi prin secretia lor specifica,

în: neuronii magnocelulari, care produc vasopresina şi oxitocina; neuronii

parvocelulari, care produc liberine şi statine; neuronii dopaminergici, care produc

dopamina. Interconectarea hipotalamusului cu sistemul nervos central prin

multiplele legături interneuronale asociative, precum şi cu sistemul endocrin prin

circulatia portă hipotalamo-hipofizară şi prin tanicite, face din acest organ calea

finală comună pentru manifestarea endocrină a tuturor bolilor sistemului nervos

central şi determină cointeresarea funcţionalităţii cerebrale în bolile endocrine. Ca

urmare, patologia hipotalamusului va reuni manifestări endocrine, neurologice,

neurovegetative şi comportamentale. Beneficiul studiului conjugat al celor două

sisteme, nervos si endocrin, este în primul rand de ordin terapeutic.

ANOMALII HORMONALE ASOCIATE BOLILOR PSIHICE

Sunt cunoscute o serie de alterări ale nivelului concentraţiei neurohormonilor şi

neuromodulatorilor în circulaţia sistemică sau în lichidul cefalorahidian într-o serie

de boli psihice. Este dificil de stabilit implicarea lor în patogenia bolii sau

aprecierea lor ca o consecinţă a tulburarii tonusului funcţional al centrilor nervoşi.

Placa turnantă o reprezintă hipotalamusul - pe de o parte - prin aferentele lui

aminergice şi - pe de alta parte - eferentele sale peptidergice. Beneficiul studiului

acestei problematici s-ar regăsi în avantajul tratamentului aplicat dincolo de bariera

hematoencefalică într-o serie de boli psihice, prin echilibrarea şi ameliorarea

neurotransmisiei şi neurorecepţiei. Recunoaşterea alosterica a compuşilor

hormonali de către structurile receptoare, care comandă specificitatea reacţiilor

neuronale, reprezintă cheia intregii biologii a activitatii nervoase.

Mai multe entitati ale patologiei psihiatrice au implicari neuroendocrinologice:

a. Schizofrenia, cu episoade psihice acute, în care se notează o hiperactivitate a

sistemelor dopaminergice cerebrale extrahipotalamice. In formele catatonice,

există o implicare certă a endorfinelor şi enkefalinelor. Modificările hormonale

periferice la schizofreni sunt considerate epifenomen al sindromului psihic

b. Sindroamele depresive majore, cu cele 2 forme, monopolară (melancolica) si

bipolară (maniacodepresivă), asociază: insomnii predominant terminale, alterarea

libidoului, astenie matinală sau permanentă, uneori cu ameliorare în cursul serii,

lentoare psihomotorie sau agitaţie, idei excesive de vinovaţie, autoacuzare,

nedemnitate, inutilitate, incurabilitate, dispoziţie depresiv-anxioasă severă, apatie,

hipobulie, scăderea interesului plăcerii pentru activităti plăcute anterior,

modificarea comportamentului instinctual : inapetenţă sau bulimie, scădere /

crestere importantă în greutate, pierderea simţului umorului, tendinţa la suicid.

Simptomatologia funcţională este completată de tulburări neurovegetative:

uscăciunea gurii, transpiraţii, tremurături, tulburări sfincteriene.

Sistemele catecolaminergice şi serotoninergice sunt perturbate. Rezultă o serie de

tulburări hormonale:

- răspuns scăzut al TSH la proba de stimulare cu TRH;

- cortizolemie nesupresibilă cu dexametazon prin secreţie crescută de CRH (11);

nivelul seric circulant al ACTH este crescut, cu variaţii secretorii ample;

hipercortizolismul rezultat îşi conservă ritmul circadian. Diagnosticul diferenţial cu

boala Cushing se bazează pe: răspunsul secretor al ACTH şi cortizolului la

hipoglicemie este conservat în depresia nervoasă; răspunsul ACTH şi cortizolului

la CRH este redus şi chiar suprimat în depresie; supresia cu dexametazonă este

slabă sau absentă (în special în melancolie), dar este posibilă în perioada de

remisiune a depresiei şi scăderea eficienţei ei poate anunţa recaderea bolii;

- nivel seric crescut al beta-endorfinelor;

- insulinorezistenţa (mai ales la melancolici);

- hormoni gonadotropi scăzuti sau normali.

c. Atacul de panică cu anxietate este o frică fără obiect sau fără o cauză obiectiv

primejdioasă. Frica se insoţeşte de manifestări psihice şi somatice de esenţă

adrenergică. Absenţa manifestărilor somatice conferă numai atributul de anxietate.

Aceasta poate fi de mai multe tipuri: atacul de paniăca; fobiile (agorafobia, socială,

simplă); tulburarea obsesiv-compulsivă; anxietatea generalizată; stressul

posttraumatic.

În crize, apar simptome psihice şi somatice:

- Simptome psihice: pesimism, asteptarea unui pericol iminent, raţionament

confuz, fals vertij (mai alesîin nevroza fobică), anxietate anticipatorie în legătură

cu un nou atac, deseori fuge, indiferent de situatie, pentru a căpăta ajutor. Oricare

dintre aceste simptome poate domina tabloul clinic.

- Simptome somatice: respiratorii (senzaţie de sufocare cu moarte iminentă, tuse,

disfonie pâna la afonie, oftat); cardiovasculare (tahicardie cu palpitaţii, dureri

precordiale, vasoconstricţie în diverse teritorii cu senzaţie de răceala, furnicături);

digestive (constricţie faringiană, spasme, dureri, greţuri, vărsături, uscăciunea

gurii, senzaţie de foame sau sete); urinare (imposibilitatea urinării, senzaţie

presantă sau repetată de a urina); neuromusculare (tremurături, fasciculaţii);

senzitive, senzoriale şi cutanate (hiperestezie cutanată, furnicături, prurit,

piloerecţie cu frilozitate, transpiraţii, dureri în punct fix, acufene, cefalee, vertij,

scotoame, diminuarea acuităţii vizuale).

- Forma nevrotica poate fi de:

- tip anxios, când criza survine imprevizibil şi iremediabil, iar manifestările

somatice sunt de intensitate maximă;

- tip fobic, când anxietatea este proiectata asupra unui obiect sau situaţii exterioare.

Confruntarea cu acestea poate declanşa criza. Pacientul adoptă 2 conduite: de

evitare (ocoleşte situaţiile fobogene), situaţie care poate deveni invalidantă (nu

paraseşte locuinţa din cauza agorafobiei), sau de asigurare (trece prin situaţiile

fobogene însotit de o altă persoană).

- tip isteric, când îşi converteşte anxietatea într-un simptom funcţional:

cardiovascular, digestiv, neurogen, psihiatric (pseudoschizofrenie). Afectarea este

egală pentru femei şi bărbaţi.

- tip obsesiv – când îşi fixează anxietatea asupra unui eveniment mental recurent şi

nedorit (neplăcut), care poate fi un gând, un sentiment, o idee sau o senzaţie.

- tip compulsiv – este un comportament consşient, standardizat, recurent, cum ar fi

calcularea, verificarea sau evitarea. În această forma apar automatisme motorii sau

comportamentale. Luciditatea şi potentialul intelectual sunt cele mai realizate între

nevroze. Sunt interiorizaţi şi nu au dispoziţia necesară comunicării şi confidenţelor.

Obsesia controlării actelor motorii, gândirii, comportamentului în diverse situaţii

existentiale duce frecvent la psihastenie.

- Forma psihotică se prezintă cu o anxietate agitată şi o depresie endogenă.

Schizofrenia este cea mai frecventă în cadrul acestui grup, alături de alcoolism,

toxicomanie.

- Forma vârstnicului, ale carui facultăţi senzoriale şi intelectuale scad; anxietatea

se manifestă reactiv tardiv, ca turbulenţă mai ales nocturnă.

Se presupune ca depresia şi anxietatea afecteaza concomitent o serie de structuri

cerebrale cu urmări simptomatice variate : cortexul prefrontal – cu tulburări

cognitive, sistemul limbic - cu modificarea pragului de emoţionalitate, ganglionii

bazali – afectând normalitatea mişcării, hipotalamusul – cu implicare în

simptomele neurovegetative somatice şi desigur şi endocrine.

TULBURARI PSIHOENDOCRINE CU MEDIERE HIPOTALAMICĂ

• Patologia tiroidiană interesează diferenţiat activitatea nervoasă:

- In hipotiroidie, adultul prezintă depresie endogenă cu tulburări senzoriale,

cognitive, comportamentale. În formele extreme, se poate realiza fie adinamie, fie

agitaţie ("nebunia mixedematoasa"). Hipotiroidismul subclinic este corelat ades

depresiei (12), aceasta fiind consecinţa deficitului hormonal, dar fiind posibilă şi

implicarea nivelului seric ATPO – “encefalopatia Hashimoto”. Alterarea

metabolică şi neuropsihică majora este reprezentată de coma mixedematoasa.

Copilul suferî acelaşi proces involutiv, dar se adaugă tulburări structurale

encefalice (absenţa mielinizării, limitarea creşterii neuronale şi a procesului de

realizare a sinapselor neuronale), în forma extrema realizandu-se deteriorarea

ireversibilă a encefalităţii (cretinismul).

- În hipertiroidie, tulburările sunt secundare efectelor directe ale hormonilor

tiroidieni şi celor indirecte ale catecolaminelor asupra celulei nervoase,

exprimându-se prin: manifestări schizoide, paranoide, obsesii, fobii, descărcări

histeroide.

• Patologia paratiroidiană interferăa cu activitatea nervoasă superioară, prioritar

prin tulburarile electrolitice induse.

- In hiperparatiroidism, apar tulburări neurologice şi psihice (depresie, psihoze

organice), în funcţie şi de nivelul calcemiei.

- In hipoparatiroidismul acut, criza tetanică implică manifestări impresionante de

panică şi anxietate. În forma cronică, evoluţia pentru 1/3 din cazuri implică

deteriorarea mintală şi aparitia crizelor comiţiale, ca urmare a calcificărilor

ectopice din masa cerebrală (20).

• Patologia corticosuprarenală (22):

- Hipercorticismul. În 2/3 din cazuri, se notează prezenţa sindromului depresiv,

nevroza maniacala (în Cushingul iatrogen), alterarea funcţionalităţii analizatorilor

olfactiv si gustativ. Reacţiile psihotice aparute pe parcursul corticoterapiei impun

uneori oprirea acesteia.

- Hipocorticismul este caracterizat printr-un sindrom astenic, stări confuzionale,

psihoze organice.

• Hiperinsulinismul intervine ca impact metabolic major asupra creierului, organ

fără depozit de glicogen. Neuroglicopenia poate fi acută (labilitate

psihoemoţională, cu comportament aberant pâna la suicid, comă hipoglicemică)

sau “prelungită” (cefalee, confuzie, somnolenţă, iritabilitate, reacţii adrenergice cu

anxietate) (20).

• Patologia hipofizara constituie o sursa de nevroză reactivă, cu stări inhibitive sau

depresie, corelabilă modificărilor somatice din insuficienta hipofizară, respectiv

din hiperfuncţia hipofizară (somatotrope şi corticotrope). Deficitul hormonal

hipofizar major, în conditii metabolice precare, induce coma hipofizară, alterare

neuropsihică gravă (8).

• Hipercatecolismul endogen, funcţional sau tumoral, se implică în reacţiile

adrenergice cu manifestări cronice sau acute, în criza de hipertensiune paroxistică

(8).

• Patologia gonadică este implicată major în echilibrul neuropsihic al individului

(20). Funcţionalitatea gonadică condiţionează comportamentul sexual, care - la

rândul lui - este corelat cu activitatea neuropsihică a individului.

Psihopatologia sexuală este un domeniu extins de studiu al psihiatriei,

endocrinologiei, neurologiei. Modificările somatice ale hipogonadicului,

hipergonadismului disarmonic, ca şi ale intersexuatului, sunt o sursă de nevroză

reactivă, depresie, anxietate, agresivitate (sindroamele poli-Y). Progesteronul si

metaboliţii lui se fixează la nivelul receptorilor GABA-ergici pe un situs diferit de

cel ocupat de GABA şi influentează în mod negativ efectele neuronale. Estrogenii

şi progestativele reglează activitatea GABA-ergica prin scăderea numărului

GABA-receptorilor şi/sau modularea legaăii GABA la receptor. Dezechilibrul

cantitativ estradiol-progesteron este implicat în realizarea hipertoniei

neurovegetative la nivel hipotalamic în mod direct sau prin apariţia moleculelor-

hibrid – catecolestrogenii, eliberarea de endorfine cerebrale, având ca finalitate o

simptomatologie anxios-depresivă, întâlnită ades în hiperestrogenism şi sindromul

premenstrual (20).

EFECTE ALE TRATAMENTULUI HORMONAL APLICAT IN UNELE

TULBURARI PSIHIATRICE

Hormonii tiroidieni au fost aplicaţi in psihoze, conform raţionamentului ca au efect

permisiv pentru catecolamine la nivel cerebral, mizându-se pe efectul antidepresiv

al celor din urmă (18). Dozele mici de hormoni tiroidieni potentează

antidepresivele triciclice. Rezultatele sunt modeste, cu 2 excepţii: catatonia

periodica şi autismul infantil sub vârsta de 6 ani.

Administrarea a 50 µg T3 zilnic ameliorează vigilenţa, îmbunătăţeşte

comportamentul social şi afectiv, creşte locvacitatea, scade comportamentul

stereotip. Administrarea de tireoliberină (agonist al dopaminei cerebrale) are efecte

amfetamin-like la schizofreni, dar de scurtă durată. Hormonii tiroidieni, tirotropina

şi tireoliberina, intervin la nivelul sinapselor neuronale, îmbunătăţind transmisia

sinaptică prin efect direct, neuromodulator, şi indirect, prin catecolamine. În stările

depresive, răspunsul secretor al tireotropului la dozele obişnuite de tireoliberină

este diminuat (15).

Steroizii corticosuprarenali scad componenţa depresivă sş accentuează

componenţa nevrotică a bolnavului, impunând creşterea dozelor de neuroleptice.

La bolnavii depresivi, s-a constatat o exagerare a variaţiilor circadiene normale ale

secreţiei de cortizol, cu scaderea nivelului serotoninei cerebrale şi al metaboliţilor

acesteia în LCR. Alături de serotonină, pot fi implicaţi şi alţi neuromediatori în

perturbarea funcţionalităţii corticosuprarenale în stările depresive (20).

Hormonii sexuali:

- androgenii au fost administraţi în scop euforizant la schizofreni şi depresivi, cu

rezultate modeste (20);

- estrogenii, în doze mici, ameliorează depresia femeii la menopauză şi totodată

ameliorează intensitatea exacerbărilor premenstruale la schizofrene (20).

Trebuie de reţinut că steroizii sexuali modifică, de asemenea, comportamentul

femeilor cu funcţionalitate gonadică normală (20).

În hipersexualitatea delincvenţilor, se poate administra (la bărbaţi): ciproteron

acetat, un antiandrogen cu proprietăţi progestative, care scade apetitul şi activitatea

sexuală, precum şi raspunsul la stimulii erotici; estradiol, care scade numai

activitatea sexuală (ambele droguri farmacologice nu modifică însă

comportamentul sexual, mai ales în leziuni cerebrale organice sau în abuzul de

alcool); progesteron, care reduce erecţia şi ejacularea la bărbaţii delincvenţi sexual

- violatorii (medroxiprogesteron acetatul reduce intensitatea bufeurilor agresive în

epilepsia de lob temporal).

În hiposexualitate, androgenoterapia substitutivă provoacă, în cazul

hipogonadismului, creşterea libidoului, dar şi mărirea intensităţii anxietăţii şi

depresiei la bărbat.

Somatostatina are o acţiune psihotropă pozitivă (8).

Factorul de inhibiţie a hormonului melanocitostimulant (MIF) a fost administrat în

melancolie şi psihoza maniacodepresiva, cu efecte favorabile în 50% din cazurile

tratate (8).

Melatonina creşte sociabilitatea la schizofreni, scurtează timpul de adaptare la

variaţiile de ritm biologic (25).

Insulina, utilizată anterior în administrări "şoc" la psihotici, a fost înlocuită de

medicatia antipsihotică (20).

Oxitocina normal reduce intensitatea stărilor emotionale şi amelioreazaă integrarea

socială a pacienţilor anxioşi (30).

Methionyl leptina (met-leptin) reduce semnificativ apetitul şi ingestia alimentară

exagerată la obezii bulimici cu stări depresive (10).

SISTEMUL ENDOCRIN, HORMONII. MALADIILE ENDOCRINE.

Sistemul endocrin - totalitatea glandelor endocrine sau organelor cu

secreţie internă. Hormonii sunt secretaţi de celulele endocrine sau

neurosecretoare şi de celulele mucoasei gastrointestinale. Glandele

endocrine:

* sunt organe specializate care secretă hormoni;

* nu au canal de excreţie, hormonii se varsă direct în sânge, stimulând sau

inhibând activitatea organelor sau ţesuturilor;

* când activitatea glandelor este scăzută (hipofuncţie), sau crescută

(hiperfuncţie), apar bolile endocrine;

* HIPOFIZA: e situată la baza encefalului, într-o depresiune a osului

sfenoid, numită şaua turcească, fiind acoperită de o

capsulă fibroasa. Glanda de forma ovoidă, în greutate de circa 1g, este

alcatuită din 3lobi:

I. anterior (voluminos) - adenohipofiza; secretă hormoni:

a. nonglandulotropi: acţionează direct asupra ţesuturilor periferice

- hormonul stomatotrop (STH) cu rol în creştere. - prolactina (PRL) cu rol

în stimularea secreţiei lactate

b. glandulotropi: actionează asupra glandelor endocrine reglându-le

activitatea. - tirotropina (TSH) stimulează secreţia glandei tiroide,

- corticotropina (ACTH) stimulează secreţia corticosuprarenalei,

- hormonii gonadotropi foliculostimulant (FSH) reglează activitatea

gonadelor şi secreţia de hormoni sexuali

- hormonul luteinizant (LH.

II. posterior (de dimensiuni mici) - neurohipofiza

- hormonul antidiuretic (ADH) stimulează reabsorbţia apei la nivelul tubului

contort distal şi a tubului colector

Hiposecreţia de ADH - diabet insipid

- ocitocina stimulează contracţia muşchilor intrauterini în timpul travaliului

şi a celulelor mioepiteliale din pereţii

canalelor galactofore ale glandelor mamare.

III. intermediar (redus la om) - hormonul melanocitostimulator (MSH) cu

rol în coloraţia pielii la mamifere.

Hipofunctia STH (la copii) - nanism hipofizar. Hiperfunctia STH (la

copii) – gigantism (vezi imaginea de mai jos).

Nanism hipofizar (femeia şi barbatul din stânga, şi gigantism – bărbatul din centru)

Hiperfunctia (la adulti) – acromegalia. Hormonul de crestere (STH) are un rol

esential în dezvoltarea normala, în special a scheletului şi a ţesuturilor moi. De

asemenea, acesta intervine în reglarea metabolismului general. Absenţa lui la

copil şi adolescent duce la nanism hipofizar – copilul nu creşte în înalţime, dar

are o dezvoltare armoniosă în raport cu înalţimea lui şi un intelect normal.

Excesul lui duce la acromegalie sau la gigantism, ceea ce reprezintă creşterea

accentuată a scheletului şi viscerelor. Secreţia lui este influenţată de exerciţiu

fizic, somn, glicemie, alimentaţie şi unele medicamente.

In cazul adultilor, semnele deficitelor sau exceselor secrţtiei hormonilor

hipofizari se instalează lent. Patologia hipofizară este de obicei

benignă. Semnele precoce de alarmă care arată că organismul nu funcţionează

normal sunt scăderile bruşte în greutate, durerile şi senzaţiile de disconfort,

starea de deprimare fără motiv, modificările apărute la nivelul pielii, mărimea

mâinilor şi a picioarelor, modificări ale vocii.

In cazul copiilor cu nanism hipofizar (vezi imaginile mai jos) diagnosticat la

timp, un tratament corect îi ajută să se dezvolte armonios şi să ducă o viaţă

normală. De aceea, este important ca părinţii să consulte medicul pediatru şi

endocrinolog atunci când micuţul lor nu are o statură asemanatoare colegilor lui.

Nanism hipofizar. În stânga – alături de un copil. În dreapta – alături de un barbat cu statură

normală.

Nanismul sau nedezvoltarea staturală este de obicei consecinţa secreţiei

insuficiente de hormon somatotrop. Deficitul de hormon de cresşere este

determinat de leziuni tumorale sau netumorale. Din prima categorie fac parte

chisturi sau tumori situate în hipofiză sau în afara ei, cum este cazul

craniofaringiomului, care însoteste frecvent nanismul. Tumorile hipofizare

perturbeaza creşterea, dar pot produce şi alte manifestări: diabet insipid, obezitate,

tulburări vizuale. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse leziunile netumorale,

inflamatorii, ale hipofizei (encefalite, meningoencefalite) şi bolile degenerative ale

sistemului nervos. În afara categoriilor menţionate, mai există un al treilea grup -

acela al nanismelor idiopatice, denumite astfel deaorece mijloacele de investigare

nu reuşesc să descopere cauza. 

In general, copiii cu nanism au o greutate normala la naştere. Dupa vârsta de 1 an,

creşterea încetineste, copilul ramânând mereu în urma celor de aceeaşi vârsta.

Înaltimea definitiva nu depăşeste 1,20 - 1,50 m. Diferitele segmente ale corpului se

dezvoltă armonios, proporţional. Ceeea ce atrage în mod deosebit atenţia este

gracilitatea acestora. Capul este mic; la fel şi extremităţile (acromicrie). Expresia

feţei este juvenilă. Nanicii par totdeauna mai tineri decât sunt în realitate.

Tegumentele sunt fine, palide. Nu rareori apar fenomene de îmbatrânire precoce a

tegumentelor. Inteligenţa este cel mai des normală, dar comportamentul ramâne

pueril. Deseori, ajunşi la vârsta pubertăţii, nanicii nu se maturizează sexual.

Aspectul este cunoscut sub denumirea de infantilism sexual. 

Acromegalia 

Acromegalia este o afectiune în cazul căreia glanda pituitară produce în mod

excesiv hormoni de creştere. Acest lucru duce la dezvotlarea exagerata în mod

special a mâinilor şi picioarelor. Manifestările acromegaliei includ: 

- buze, nas sau limbă anormal de mari , mâini sau picioare anormal de mari sau

umflate, modificarea structurii osoase faciale,  dureri articulare şi ale corpului,

Acromegalia (stânga- faţa acromegalului, dreapta – mâina acromegalului comparativ cu normale)

îngroşarea vocii, dureri de cap, creştere excesivă a oaselor, cartilajelor, ingrosarea

pielii, disfuncţii sexuale şi scăderea libidoului,  apnee de somn, depreciere a

vederii.

Hiperprolactinemie sau prolactinomul apare atunci când glanda pituitară este

disfuncţională şi produce în exces hormoni, care se concretizează în prezenţa

anormală a laptelui matern. Prolactina în exces poate duce la manifestări cum ar fi: 

- disfunctie erectila,  infertilitate,  scăderea libidoului, lipsa menstruaţiei, producţie

inexplicabilă de lapte matern. Prolactina impreuna cu estrogenii si steroizii

suprarenali sunt hormoni esentiali pentru dezvoltarea normală a glandei mamare.

Este absolut necesară pentru lactogeneză (producţia de lapte). Secreţia lui în exces

duce la galactoree, amenoree (lipsa ciclului menstrual), infertilitate, hirsutism

(creşterea în exces a părului cu aspect de pilozitate masculină).

Acesta poate fi provocată de tumori hipofizare. Tumorile secretante

de prolactina - secretă prolactină. Tumorile secretante de ACTH - aceste tumori

secreta hormonul adrenocorticotrop (ACTH) care are rolul de a stimula secretia de

glucocorticoizi de la nivelul glandei suprarenale; hipersecretia de ACTH duce la

aparitia bolii ,

determină impotenta. Tumorile secretante de hormon de creştere (Growth

hormone-GH) - aceste tumori secretă hormon de creştere, ce poate duce la

apariţia acromegaliei şi gigantismului atunci cand apare o secretie în exces a

acestuia. Tumorile hipofizare nesecretante - tumorile nefuncţionale nu secreta

hormoni. Tumorile hipofizare recurente - boala recurentă presupune reapariţa

tumorii după ce aceasta a fost anterior tratată; recurenta se poate produce la nivelul

glandei hipofizare sau intr-o altaăparte a organismului.

Odata ce o tumora hipofizara a fost descoperita, se vor efectua investigatii

suplimentare pentru a se determina gradul de invazivitate şi statusul funcţional al

acesteia. Pentru a se stabili terapia optimă este importantă cunoaşterea tipului de

tumoră hipofizară. 

Hormonul tireotrop are rol trofic asupra tiroidei şi este implicat în sinteza

hormonilor tiroidieni, fiind indispensabil pentru secreţia tiroidiana.

Hormonii luteinizant şi foliculostimulant se mai numesc şi gonadotropi şi

au rol în reglarea ciclului menstrual la femei şi în spermatogeneză la bărbaţi.

Secretia anormală a acestora duce la infertilitate.

Hormonul adrenocorticotrop este trofic al corticosuprarenalei, cu efecte

metabolice adaptative. Hipersecreţia de hormon adrenocorticotrop duce la

apariţia bolii Cushing, care are printre manifestări obezitate, hiperglicemie,

hipertensiune.

GLANDELE SUPRARENALE: sunt situate deasupra polului superior al fiecărui

rinichi.

Alcătuire:

I. zona exterioara - corticala: corticosuprarenala; formata din 3 zone celulare

a. periferica: secreta hormoni mineralocorticoizi (stimulează reabsorbţia renală a

Na+ şi eliminarea K+)

b. din mijloc: secretă hormoni glucocorticoizi (stimulează catabolismul glucidic,

lipidic, menţine constană glicemia)

c. din interior: secretă hormoni sexosteroizi

II. zona interioara- medulară: medulosuprarenala; neurosecreţiile sunt:

a.adrenalina(A),

* boli endocrine ale gl. suprarenale

* hipersecretia

* boala lui Conn

* provocata de excesul de aldosteron

* conduce la retinerea masiva de apa si sare in organism

* boala lui Cushing

* prov. de excesul de glucocorticoizi

* sindromul androgenital

* prov de excesul de xormoni sexuali

* la femei apar efecte masculinizante puternice

* hiposecretia

* de aldosteron si glucocorticoizi produc boala lui Addison

* scaderea capacitatii de efort

* pielea se coloreaza in galben – auriu

* diminuarea

* MSR

* d.p.d.v. anatomic si functional este un ganglion simpatic ce contine neuroni

postganglioni simpatici ce niu au axoni si secreta h catecolamine

* adrenalina

* noradrenalina

* actiunea acestor h este identica cu efectele excitatiei sist nerv simpatic

* adrenalina stimuleaza in special metabolismul energetic

* noradrenalina are actiuni vasculare mai intense

b.noradrenalina(NA)

TIROIDA: glanda endocrina nepereche, 20-30g, situata pe fata anterioara a

gâtului, are forma literei H. Secretă: calcitocina, triiodotironina (T3), tiroxina (T4)

Hormonii tiroidieni: exercită o acţiune de ansamblu asupra organismului,

stimulează creşterea şi dezvoltarea organismului

la copil; diferenţiază sistemul nervos al corpului; stimulează consumul de O2 în

ţesuturile metabolic active. Hipotiroidismul (la nou-nascut) - cretinism, nanism

tiroidian.

Hipotiroidismul (la adult) - mixedem, gusa endemică (din cauza lipsei iodului)

Hipertiroidismul - boala Basedow.

GLANDELE PARATIROIDE: sunt asezate 2 câte 2 pe faţa posterioară a lobilor

tiroidei, formă ovoidă, masa 130mg. Secretă:

- parathormonul (PTH) - stimulează formarea şi activitatea osteoclastelor; la nivel

renal stimulează reabsorbţia Ca şi inhibă reabsorbţia tubulară a fosfaţilor

- calcitonina (CT) are acţiune hipocalcemiantă (scade calcemia), inhibă reabsorbţia

tubulară a fosfaţilor.

PANCREASUL ENDOCRIN: formaţiuni sferice mici, în număr de circa un

milion. Secretă: - insulina.

Hiposecretia - diabet zaharat.

Hipersecretia - hipoglicemie severă, care perturbă funcţionarea sistemului nervos.

- Glucagonul are cel mai puternic efect hiperglicemiant. Pancreasul Endocrin

* situat in curbura duodenului

* prezinta doua portiuni :

* o portiune exocrina care reprezinta 98-99% din pancreas si care este reprezentata

de acinii pancreatici

* o portiune endocrina care reprezinta 1-2% si care este reprezentata de insulele

Langerhans

* Langherhans au in structura lor 3 tipuri de celule :

* Alfa secreta glucagonul

* Beta secreta insulina

* secreta somatostatina

* INSULINA

* primul hormon descoperit de un cercetator roman, Nicolae Paulescu in 1921

* Intervine in reglarea metab. glucidic, lipidic si protidic

* la niv. ficatului are rol hipoglicemiant si stimuleaza sinteza de proteine si lipide

* la niv. fibrelor musculare favorizeaza glicogenogeneza

* la miv. Tesutului adipos stimuleaza patrunderea glucozei

* boli endocrine ale pancreasului

* hipersecretia :

* hipoglicemie ce afecteaza SNC mergand pana la coma

* hiposecretia :

* diabetul zaharat :

* hiperglicemie (cresterea concentratiei de glucoza in sange)

* poliurie (eliminarea unor cantitati mari de urina)

* polifagie (ingerarea unor cant. mari de aliment)

* polidipsie (consum mare de lichide)

* glicozuria (eliminare de glucoza prin urina)

* corpi cetonici (instalarea comei diabetice)

* GLUCAGONUL

* Intervine in reglarea metab, glucidic, lipidic, protidic.

EPIFIZA are forma unui con de pin, situată în partea posterioară a diencefalului,

parenchimul glandei este format din celule numite pinocite, celule gliale, celule

pigmentare şi celule nervose, secretă hormonul numit melatonina, cu efecte

inhibitoare asupra hormonilor gonadotropi hipofizari (FSH si LH). În cazul leziunii

glandei apare dezvoltarea sexuală precoce.

TIMUSUL - organ limfoid cu rol endocrin, situat înapoia sternului. Prezintă doi

lobi cu forma şi dimensiuni variate. Are rol de glandă endocrina până la pubertate

apoi involuează fără să dispară complet. Are doua functi: limfopoieza - formarea

limfoitelor T cu rol în imunitate, şi ca organ endocrin - intervine în metabolismul

calciului, în controlul creşterii scheletului şi în dezvoltarea organelor sexuale.

7.

8. Ovarul endocrin

* sunt organe pereche

* situate in pelvis de o parte si de alta a uterului

* prezinta doua portiuni :

* o p exocrina repr. de foliculii ovarieni unde se formeaza ovulele

* o p endocrina repr. de celulele tunicii interne a foliculilor ovarieni si de celulele

corpului galben

* fol.ov secreta in prima etapa a ciclului ovar h estrogeni

* corpul galben secreta in a doua etapa progesteron (in cantitati mari) si inhibina

(in cantitati mici)

* h estrogeni determina scaderea secretiei FSH

* infl. centrii hipotalamici responsabili de reglarea actului sexual

* la fete det cresterea gl mamare si ap. carac. sexuale secundare

* la femei det. proliferarea mucoasei uterine si a musc. trompelor uterine si

deasemenea au efecte metabolice

* PROGESTERONUL

* Pregateste tractul genital feminin pt nipatie (fixarea ov fecundate) si mentinerea

sarcinii

* INHIBINA

* Inhiba secretia de FSH si LH

9. Testiculul endocrin

* sunt organe pereche

* localizate in regiunea inghinala in scrot

* prezinta o portiune exocrina repr. de tubii seminiferi ce prod. sperm.

* o parte endocrina repr de celulele interstitiale Leydig sit. in tes. conj.

* secreta testosteron

* testiculele secreta si o cantitate mica de estrogen

* TESTOSTERONUL

* dezvolta organele genitale masculine

* determina aparitia caracterelor primare si sec.

* impreuna cu STH are actiune anabolizanta asupra metab protidic

* stimuleaza dezvoltarea muschilor 

Despre patologia tiroidei

Sus

Prin hormonii pe care ii produce, tiroida influenteaza foarte multe procese

metabolice din organism. Afectiunile tiroideisunt diverse si pot varia de la

modificari anatomice ale dimensiunilor, pana la importante dezechilibre de

functionare, care se rasfrang asupra intregului organism, si chiar cancer. Cea mai

frecventa problema a tiroidei este legata de secretia inadecvata de hormoni, in

exces sau in minus. 

Sinteza si secretia unei cantitati exagerate de hormoni determina situatia

numita hipertiroidism (“hiper” inseamna prea mult), iar situatia inversa,

caracterizata prin deficit de hormoni determina hipotiroidismul (“hipo” inseamna

prea putin). Desi manifestarile clinice ale acestor afectiuni sunt foarte

disconfortante si alerteaza pacientul, patologia tiroidiana, in majoritatea ei, poate fi

tratata si tinuta sub control, astfel incat viata pacientului sa se desfasoare in mod

normal, iar calitatea ei sa nu fie afectata.

Cauza afectiunilor tiroidiene

Sus

Hipertiroidismul este o afectiune datorata secretiei exagerate de hormoni tiroidieni

si poate sa apara in cadrul mai multor boli, printre care: 

- Boala Graves: afectiune de natura autoimuna caracterizata prin productia in exces

de prea mult hormon tiroidian. Este insotita si de modificarea macroscopica a

tiroidei, aparand gusa tiroidiana. Cele mai frecvente simptome

sunttahicardia, slabiciunea musculara,tulburarea somnului   si iritabilitate;

- Adenoame tiroidiene: reprezinta noduli care apar in parenchimul glandular

tiroidian si care sunt capabile sa secrete hormoni, ceea ce va influenta homeostazia

interna a organismului, creand dezechilibre hormonale. Unele gusi tiroidiene

contin chiar si mai multi astfel de noduli;

- Tiroidita subacuta: se datoreaza inflamatiei care apare la nivelul parenchimului,

care va favoriza aparitia in exces a hormonilor, ceea ca va determina hipertiroidism

temporar ce dureaza in general cateva saptamani sau chiar luni;

- Nodulul toxic tiroidian: este o tumora de natura benigna a tiroidei, care poate fi

muta din punct de vedere clinic (nefunctionala) sau poate produce hormoni

tiroidieni, determinand aparitia unui tabloul clinic de hipertiroidism;

- Boala Plummer (sau gusa toxica nodulara) este o forma de hipertiroidism datorat

existentei unor noduli autonomi ce produc in cantitati exagerate hormoni. Este

considerata a doua cauza, in ordinea importantei, de hipertiroidism, dupa boala

Graves; 

- Patologie hipofizara, tumori hipofizare: in aceasta categorie sunt incluse: struma

tiroidiana, tiroidita De Quervain, tiroidita toxica, cancerul tiroidian, limfoamele si

metastazele care se pot cantona la acest nivel. 

Hipotiroidismul, prin contrast cu hipertiroidismul este o stare in care tiroida nu

poate sintetiza si/ sau secreta in mod corespunzator hormonii in circulatie. Datorita

faptului ca organismul este privat de acesti hormoni, care au numeroase roluri

functionale importante, procesele fiziologice nu mai pot decurge in parametri

normali. Principalele simptome asociate hipotiroidismului   sunt: astenie

musculara, oboseala, intoleranta la frig, depresie, crampe musculare,sindromul de

tunel carpian,   paloare , castig ponderal si retentie de fluide

(edeme), bradicardie, constipatie.  

Cauzele hipotiroidismului includ: 

- Tiroidita Hashimoto: este o afectiune autoimuna in care celulele sistemului imun

ataca celulele parenchimului glandular, distrugandu-le, deoarece nu le mai

recunosc ca fiind proprii organismului si le considera particule straine. Tesutul

tiroidian va deveni nefunctional si nu va mai produce hormoni. Este o afectiune

asociata destul de frecvent cu limfomul non-Hodgkin, si datorita faptului ca tabloul

clinic este destul de nespecific, poate fi confundata cu depresia,sindromul

premenstrual, sau tulburari psihice bipolare;

- Excizia chirurgicala a glandei: poate sa fie indicata in tratamentul

unor adenoame, tumori, noduli, insa gusa poate deveni nefunctionala si in urma

unor tratamente sistemice agresive;

- Expunerea la cantitati foarte crescute de iod: pacientii pot fi expusi unei

concentratii prea puternice de iod daca se afla sub tratament cronic

cu amiodarona, cu medicamente ce trateaza raceala si sinuzita, cu unele tipuri

de interferon siinterleukina (IL) 2. Substantele de contrast utilizate in radiologie

pot fi si ele periculoase. Riscul pacientilor de a dezvolta probleme ale tiroidei sunt

cu atat mai crescute cu cat exista antecedente medicale sugestive;

- Litiul: este un compus care a fost asociat cu aparitia hipotiroidiei, insa

mecanismul ramane deocamdata insuficient cunoscut;

- Tiroidita silentioasa (sau indolora, sau tiroidita limfocitara subacuta) se manifesta

prin aparitia unei guse de dimensiuni relativ mici, insa anormale, care insa nu este

dureroasa. Evolutia bolii are si o etapa initiala de hipertiroidism, urmata de

eutiroidism, pentru ca apoi sa se intre in starea de hipotiroidism. Fiecare faza

dureaza aproximativ 2-3 luni;

- Tiroidita acuta;

- Rezistenta la hormoni tiroidieni: termenul acesta descrie un sindrom destul de rar,

in care nivelul hormonilor tiroidieni este crescut, insa nivelul de hormon stimulant

al tiroidei nu este supresat sau redus (cum ar fi fost de asteptat cand nivelul

hormonilor tiroidieni este crescut, deoarece in aceasta situatie nu mai este necesara

existenta unui stimul care sa comande productia de astfel de hormoni);

- Tiroidita postpartum: este un fenomen endocrin ce se observa dupa sarcina, in

care apare o alternanta intre statusul hipotiroidian si hipertiroidian, existand riscul

ca dupa echilibrarea lor sa ramana importante sechele. Tiroidita postpartum apare

la 5% dintre femei, in primul an dupa sarcina. 

Lasat netratat, hipotiroidismul poate avea grave efecte asupra starii de sanatate,

care vor fi ulterior cu greu rezolvate. Sechelele sunt si ele relativ frecvente, acesta

fiind unul din importantii factori care impun tratarea acestei stari de dezechilibru

hormonal cat mai prompt si corect posibil. Una din cele mai importante complicatii

ale hipotiroidismului este coma mixedematoasa, o stare caracterizata prin

hipotiroidism decompensat, care este caracterizat prin alterarea dramatica a

statusului mental, hipotermie, hipoventilatie, bradicardie. Aceasta este o urgenta

medicala, iar pacientul trebuie sa primeasca imediat o injectie cu hormoni.

Hipotiroidismul la nou nascuti si bebelusi

Sus

Organismul celor mici este foarte sensibil la modificarile concentratiilor

hormonale. O lipsa sau un nivel necorespunzator nevoilor de hormoni tiroidieni

poate avea efecte grave asupra dezvoltarii ulterioare a copilului. Cele mai

importante efecte ale lipsei de hormoni tiroidieni sunt: aparitia cretinismului

(retardul mintal), tulburari de dezvoltare somatica (retard   de crestere).

Majoritatea bebelusilor vor fi investigati imediat dupa nastere   pentru a se stabili

daca nivelul lor de hormoni tiroidieni este cel normal. In cazul in care se detecteaza

hipotiroidismul, tratamentul este inceput imediat. 

La copiii mici, ca si in cazul adultilor, hipotiroidismul poate fi cauzat de: 

- Afectiuni ale glandei hipofize; 

- Tulburari de functionare ale tiroidei in sine; 

- Absenta totala a tiroidei.  

Un bebelus cu hipotiroidism este adesea astenic, foarte linistit, foarte cuminte, are

un apetiti mult diminuat si doarme mult timp.

Probleme anatomice

Sus

Cele mai importante si frecvent diagnosticate probleme de natura anatomica

localizate la nivelul tiroidei sunt:

- Gusa tiroidiana: modificarea in dimensiuni a tiroidei, care ajunge sa plonjeze in

regiunea cervicala anterioara. Aceasta poate fi sub forma gusei endemice (asociata

deficitului alimentar de iod), gusei difuze sau gusei multinodulare; 

- Tiroida cu localizare anormala (linguala);

- Chistul de duct tireoglos.

Cancerul glandei tiroide

Sus

Cancerul cu localizare tiroidiana apare destul de rar. Aproximativ 10% din nodulii

tiroidieni sunt de fapt maligni si pun probleme din acest punct de vedere. Evolutia

nodulilor, din benigni in maligni poate sa se faca in decursul mai multor ani,

pacientii o data diagnosticati cu noduli tiroidieni sunt tinuti sub observatie si

chemati la controale periodice. 

Riscul de aparitie a cancerului tiroidian este mai crescut in cazul pacientilor care au

fost supusi radioterapiei, mai ales la nivelul regiunii cefalice. Majoritatea

pacientilor diagnosticati cu o astfel de afectiune sunt femei, cu varsta intre 25 si 65

de ani. Prognosticul cancerului de tiroida este bun daca afectiunea este descoperita

in timp util, daca pacientii au sub 45 de ani si daca tipul histologic al cancerului nu

este atat de agresiv. Prognosticul este favorabil in special in cazul pacientilor cu

cancer papilar si folicular. 

Tipul medular are un prognostic bun daca are evolutia limitata la parenchimul

tiroidian, insa daca metastazeaza, deja prognosticul se modifica. Tumorile

anaplastice sunt cele mai agresive si periculoase, ele raspund foarte slab la

tratament si sunt caracterizate printr-o rata foarte rapida de crestere si dezvoltare. 

Adenomul tiroidian este considerat un cancer al tiroidei, si se deosebeste de gusa

multinodulara prin faptul ca adenoamele sunt de obicei noduli solitari si ca

degenerescenta maligna se datoreaza unei mutatii genetice care apare intr-o singura

celula precursoare. Unele cancere ale tiroidei sunt de natura limfatica sau chiar

metastaze ale altor neoplazii, a caror localizare primara este departe de glanda.

Simptomele tulburarilor endocrine

Sus

Simptomele tulburarilor endocrine pot fi inexistente sau pot varia de la senzatii

usoare la reactii grave care afecteaza intregul organism si starea generala de

sanatate. Manifestarile specifice depind de partea afectata a sistemului endocrin. 

Simptome des intalnite ale diabetului zaharat 

Diabetul zaharat este o tulburare endocrina comuna si apare atunci cand pacreasul

fie nu produce suficienta insulina fie organismul nu poate folosi in mod adecvat

insulina disponibila. Simptomele in ambele tipuri de diabet sunt 

- sete excesiva sau foame 

- oboseala  

- urinare frecventa 

- greata si varsaturi 

- scadere sau castig inexplicabile in greutate 

- modificari ale vederii 

Principalele manifestari ale bolii Addison 

Boala Addison se caracterizeaza prin scaderea productiei de cortizol si aldosteron,

din cauza deteriorarii glandei suprarenale. Semnele cel mai frecvent intalnite ale

bolii Addison sunt: 

- depresie 

- diaree  

- oboseala 

- durere de cap 

- hipoglicemie  

- pierderea poftei de mancare 

- tensiune arteriala scazuta 

- lipsa ciclurilor menstruale 

- greata si varsaturi 

- pofta de alimente sarate 

- scadere inexplicabila in greutate 

- pierderea puterii 

Simptome comune ale sindromului Cushing 

Sindromul Cushing apare dintr-un exces de cortizon, produs de glandele

suprarenale. Principalele semne ale sindromului Cushing sunt: 

- ingrosarea cefei 

- decolorarea pielii 

- oboseala 

- senzatia accentuata de sete 

- subtierea si fragilizarea oaselor 

- urinare frecventa 

- hiperglicemie 

- hipertensiune arteriala  

- iritabilitate si stare modificata de spirit 

- obezitate in partea superioara a corpului 

- fata rotunjita 

- slabiciune 

Simptomele des intalnite ale bolii Graves 

Boala Graves este un tip de hipertiroidism care rezulta din productia excesiva de

hormoni tiroidieni. cele mai des intalnite simptome ale bolii Graves includ: 

- diaree 

- dificultate de a dormi 

- oftalmopatie Graves 

- oboseala si slabiciune 

- gusa 

- intoleranta la caldura 

- batai neregulate si rapide ale inimii 

- iritabilitate si modificarea starii de spirit 

- ingrosarea pielii si roseata gambelor 

- tremur 

- scadere inexplicabila in greutate. 

Manifestari comune intalnite la persoanele diagnosticate cu tiroidita

Hashimoto 

Tiroidita Hashimoto sau tiroidita autoimuna este o afectiune in care tiroida este

atacata de sistemul imunitar, fapt ce influenteaza productia de hormoni. Rezultatul

este productia scazuta de hormoni tiroidieni. Adesea, tiroidita Hasimoto este

asimptomatica, dar simptomele pot include: 

- intoleranta la frig 

- constipatie  

- par uscat, caderea parului 

- oboseala 

- gusa 

- dureri musculare si de articulatii 

- lipsa ciclurilor menstruale 

- incetinirea ritmului cardiac 

- crestere in greutate 

Simptome ale hipertiroidismului 

Hipertiroidismul este o afectiune caracterizata printr-o glanda tiroida hiperactiva.

Manifestarile acestei conditii cuprind: 

- diaree 

- dificultatea de a dormi 

- oboseala 

- gusa 

- intoleranta la caldura 

- iritabilitate si modificarea starii de spirit 

- tahicardie  

- tremur 

scadere inexplicabila in greutate 

- slabiciune. 

Principalele manifestari ale hipotiroidismului 

Hipotiroidismul este o afectiune in care tiroida produce prea putini hormoni

tiroidieni. Deseori persoanele care sufera de hipotiroidism nu manifesta simptome

sau acestea pot fi destul de usoare. Printre semnele frecvent intalnite ale

hipotiroidismului se enumera: 

- intoleranta la frig 

- constipatie 

- scaderea cantitatii de transpiratie 

- par uscat 

- oboseala 

- gusa 

- dureri ale muschilor si articulatiilor 

- lipsa menstruatiei 

- incetinirea ritmului cardiac 

- umflarea fetei 

- crestere inexplicabila in greutate. 

Hiperparatiroidismul este boala in care hormonii paratiroidienii sunt secretati in

exces de una sau mai multe din cele patru glande paratiroide ale organismului. Ca

atare, nivelul acestora din sange este foarte ridicat. Glandele paratiroide sunt de

forma ovala, dimensiunea unei boabe de orez si sunt localizate in zona gatului.

Produc hormonul paratiroidian care contribuie la mentinerea unui echilibru adecvat

de calciu necesar tesuturilor si sangelui. 

Exista doua tipuri ale acestei afectiuni:

1. Hiperparatiroidismul primar este caracterizat de supraproductia de hormoni a

glandelor paratiroide si cresterea nivelului de calciu din sange (hipercalcemia);

2. In hiperparatiroidismul secundar calciul din organism are valori scazute. 

Chirurgia este tratamentul cel mai frecvent pentru hiperparatiroidism.

Simptome

Sus

Afectiunea este deseori diagnosticata inainte ca semnele si simptomele sa fie

evidente. Cand apar, deja, manifestarile, acestea sunt rezultatul unor prejudicii sau

disfunctii ale unor organe sau tesuturi, din cauza nivelului prea ridicat sau scazut

de calciu din oase. 

Simptomele pot fi usoare si nespecifice, dar si severe - si nu par, de cele mai multe

ori, legate de functia paratiroidei. 

Acestea includ:

- osteoporoza (oase fragile care se fractureaza usor);

- pietre la rinichi;

- urinare excesiva;

- dureri abdominale;

- slabiciune, apatie;

- depresie sau uitare;

- dureri de oase si dureri articulare;

- greata, varsaturi;

- pierderea poftei de mancare.

Cand sa consultati medicul

Sus

Medicul va fi consultat daca aveti oricare din semnele sau simptomele

hiperparatiroidismului. Acestea, pot fi cauzate de numeroase alte boli, inclusiv

unele care au complicatii destul de grave. Este important sa obtineti un diagnostic

corect si un tratament potrivit.

Cauze

Sus

Hiperparatiroidismul este provocat de factori care determina cresterea productiei

hormonului paratiroidian. Glandele paratiroide mentin la un nivel optim valorile de

calciu si fosfor din organism prin producerea adecvata a hormonului paratiroidian

(PTH). Vitamina D este si ea implicata in reglarea cantitatii de calciu din sange. 

Cand nivelurile de calciu din sange sunt prea mici, glandele paratiroide secreta

hormoni paratiroidieni pentru restabilirea echilibrului. Acestia elibereaza calciu

pentru oase si contribuie la cresterea cantitatii de calciu absorbit din intestinul

subtire. In situatia in care valorile calciului din sange sunt prea mari, glandele

paratiroide produc mai putini hormoni paratiroidieni. Totusi, uneori, una sau mai

multe din glandele paratiroidiene produc prea multi hormoni paratiroidieni,

declansandu-se hipercalcemia insotita de un nivel scazut de fosfor in sange. 

Calciul este cel mai bine cunoscut pentru calitatea si rolul sau de a pastra sanatatea

dintilor si a oaselor. Dar are si alte functii. Ajuta la transmiterea semnalelor in

celulele nervoase si este implicat in contractia musculara. Fosforul, un al mineral,

actioneaza in acelasi scop cu calciul.

Tipuri de hiperparatiroidism

Sus

Hiperparatiroidismul poate fi clasificat in functie de cauza care il declanseaza.

Boala poate sa apara din cauza unei probleme particulare ale glandelor paratiroide

(hiperparatiroidism primar) sau din cauza unei boli care afecteaza functia glandelor

(hiperparatiroidismul secundar). 

1. Hiperparatiroidismul primar este provocat de disfunctia uneia sau mai multora

din cele patru glande paratiroide:

- prezenta unui adenom (tumori benigne) la nivelul glandei;

- marirea (hiperplazia) a doua sau mai multor glande tiroide - aceasta este

principala cauza;

- tumorile maligne (destul de rar intalnite);

Hiperparatiroidismul primar se dezvolta brusc, desi unii oameni mostenesc gena

care provoaca boala. 

2. Hiperparatiroidismul secundar este rezultatul unei alte afectiuni care reduce

nivelurile de calciu. Prin urmare, glandele hiperparatiroide sunt suprasolicitate

pentru a compensa pierderea de calciu. Factorii care contribuie la aparitia

hiperparatiroidismului secundar includ:

- deficitul sever de calciu - Organismul nu primeste suficient calciu din dieta,

intrucat, deseori, sistemul digestiv nu poate absorbi calciul din alimentele ingerate;

- deficit sever de vitamina D - ajuta la mentinerea unor niveluri adecvate de calciu

in sange si contribuie la actiuneasistemului digestiv de absorbtie a calciului din

alimentele consumate. Corpul produce vitamina D atunci cand pielea este expusa

la soare. De asemenea, o serie de produse alimentare pot furniza organismului

vitamina D. Daca nu se ating valorile necesare ale acestei vitamine, atunci nivelul

de calciu poate sa scada;

- insuficienta renala cronica - rinichii transforma vitamina D intr-o forma pe care

corpul sa o poata folosi. Daca exista tulburari in functionarea rinichilor, nivelul de

vitamina D utilizabila de catre organism, este scazut, ca atare si cel de calciu.

Insuficienta renala cronica este cea mai frecventa cauza a hiperparatiroidismului

secundar.

Factori de risc

Sus

Ati putea fi predispusi la hiperparatiroidismul primar daca:

- sunteti femeie si va aflati la menopauza;

- aveti o deficienta prelungita si severa de vitamina D sau calciu;

- aveti o afectiune rara mostenita, cum ar fi neoplazia endocrina multipla de tip I,

care afecteaza, de obicei, mai multe glande;

- ati facut un tratament cu radiatii pentru cancer, in care gatul dvs. a fost expus;

- ati luat litiu, medicament utilizat pentru tratarea tulburarii bipolare.

Complicatii

Sus

Complicatiile hiperparatiroidismului sunt legate de efectul pe termen lung al

scaderii calciului in oase si cresterea valorilor calciului aflat in sange. 

Acestea includ:

- osteoporoza - pierderea de calciu in osteoporoza are drept rezultat friabilitatea,

slabiciunea oaselor si predispozitia acestora catre fracturi;

- pietre la rinichi - excesul de calciu in sange provoaca mici depozite din care se

formeaza pietrele la rinichi. Aceastea sunt una din cele mai frecvente cauze ale

durerilor accentuate: eliminarea pietrelor prin tractul urinar;

- boli cardiovasculare - desi inca nu este clara legatura dintre cauza si efect,

nivelurile ridicate de calciu sunt asociate cu afectiuni cardiovasculare cum ar fi:

tenisune arteriala crescuta (hipertensiune arteriala) si anumite boli de inima;

- hiperparatiroidismul neonatal - hiperparatiroidismul sever, netratat, la

femeile insarcinate poate determina niveluri periculos de scazute de calciu la nou-

nascuti

Teste si diagnostic

Sus

Analize de sange - in cazul in care rezultatul unui test de sange indica faptul ca

aveti valori ridicate ale calciului in sange, probabil ca medicul va repeta testul,

dupa ce nu ati mancat nimic o perioada, pentru a confirma rezultatele. O serie de

afectiuni pot ridica nivelul de calciu, dar medicul poate pune diagnosticul de

hiperparatiroidism doar daca testele de sange arata ca aveti nivelul crescut

hormonului paratiroidian. 

Investigatii suplimentare - Dupa ce medicul a stabilit diagnosticul de

hiperparatiroidism, probabil vi se vor face si alte investigatii suplimentare pentru a

exclude posibilele efecte secundare ale bolii, pentru identificarea complicatiilor si

pentru a stabili cat de avansata este boala. 

Aceste teste includ:

- osteodensitometria (test pentru masurarea densitatii minerale osoase). Testul

foloseste dispozitive speciale cu raze X, pentru a cuantifica valoarea calciului, si a

altor minerale aflate in componenta oaselor, dintr-un segment osos;

- analiza de urina - urina colectata in decursul a 24 de ore, poate furniza informatii

cu privire la functia rinichilor dar si cat de mult calciu se excreta in aceasta. Acest

test este utilizat pentru a evalua severitatea hiperparatiroismului sau pentru

diagnosticarea unei afectiuni renale care ar putea cauza hiperparatiroidismul.

- teste imagistice ale rinichilor - medicul specialist ar putea face diverse teste

imagistice la nivelul abdomenului pentru a descoperi daca bolnavul are sau nu,

pietre la rinichi sau alte anomalii renale. 

Teste imagistice inainte de interventia chirurgicala

In cazul in care medicul va recomanda interventia chirurgicala, se vor face mai

multe investigatii pentru a localiza glanda sau glandele paratiroide care cauzeaza

problemele de sanatate:

- ultrasunete - ultrasunetele folosesc undele sonore pentru a crea imagini ale

glandelor paratiroide si tesutului ce le inconjoara. Un transductor care este aplicat

si miscat pe piele, emite unde sonore si inregistreaza ecoul acestora, in timp ce un

computer converteste ecourile in imagini pe un monitor;

- scintigrafia cu stestamibi - sestamibi este un compus radioactiv care este absorbit

de glandele paratiroide si poate fi detectat prin scanarea in urma unei tomografii

computerizate. O doza mica din aceasta substanta va fi injectata inainte sa se faca

testul imagistic.

Tratament

Hiperparatiroidie

Afectiune caracterizata printr-un exces de secretie de parathormon (hormonul

care creste nivelul sangvin de calciufavorizand absorbtia intestinala a acestuia) de

catre una sau mai multe glande paratiroide. 

Diferite tipuri de hiperparatiroidie

- Hiperparatiroidia primara este legata de dereglarea uneia sau mai

multor glande paratiroide (adenom paratiroidian , unic sau multiplu, benign in 95%

din cazuri, sau de dezvoltarea anormala a celor patru paratiroide)

- Hiperparatiroidia secundara este consecutiva unei hipocalcemii (diminuarea

nivelului calciului in sange) si/sau unei hiperfosforemii (cresterea nivelului de

fosfor in sange).

Simptome si semne - Hiperparatiroidia poate provoca, dupa vreme indelungata,

formarea de calculi in rinichi si complicatii osoase (demineralizare osoasa

indeosebi, in mod exceptional fractura sau chist osos). O hiperparatiroidie acuta

necesita un tratament urgent. 

tratament - tratamentul hipertiroidiei primare, chirurgical, consta in ablatia

adenomului, ceea ce permite vindecarea definitiva. tratamentul hiperparatiroidiei

secundare se bazeaza pe administrarea de derivati de vitamina d si

demedicamente care vizeaza scaderea nivelului de fosfati (derivati de fosfor).

Suprarenalele sunt glande endocrine pereche situate în partea superioară a

rinichilor, care au rolul de a secreta hormonii implicaţi în reglarea funcţiilor

sexuale şi a imunităţii organismului.

Hormonii secretaţi de glandele suprarenale

Din punct de vedere al tipului de celule din care sunt formate, suprarenalele sunt

împărţite în 2 zone. La exterior se află corticosuprarenala, care secretă hormonii

sexuali şi hormonii corticoizi (ex. cortizonul) care reglează distribuţia apei, a

mineralelor şi a glucozei în organism. La interior se află zona medulară

(medulosuprarenala), care secretă adrenalina şi noradrenalina, cei 2 hormoni care

reglează metabolismul energetic şi distribuirea sângelui în întreg corpul.

Hipersecreţia glandelor suprarenale

În cazul în care corticosuprarenala secretă o cantitate mai mare de cortizon, una

dintre cele mai importante afecţiuni este sindromul Cushing, caracterizat prin

hipertensiune arterială, obezitate cu rotunjirea feţei care capătă un aspect de lună

plină, osteoporoză, hirsutism (dezvoltarea excesivă a pilozităţii feţei), lipsa

mestruaţiei sau impotenţa la bărbaţi, apariţia vânătăilor, apariţia vergeturilor pe

piept, abdomen sau coapse şi depuneri de grăsime la nivelul cefei. Această

afecţiune apare mai frecvent la femei cu vârste de 20-40 ani.

Scăderea secreţiei hormonale a glandelor suprarenale

Stresul excesiv (cauzat de o activitate zilnică intensă, de schimbarea serviciului, de

un deces în familie etc.), forţările fizice sau mentale (lipsa de somn, traumele,

depresiile, anxietatea, frica, furia etc.) sau deficienţele alimentare sunt cauze ce pot

conduce la o scădere a funcţiei spurarenalelor. 

Semnele oboselii glandelor suprarenale pot fi în acest caz foarte grave, afectând

viaţa de zi cu zi a bolnavului. Acesta va prezenta:

- modificări neuro-psihice (stări de oboseală excesivă, somn neodihnitor,

dificultate la concentrare, senzaţia de tremur în situaţiile stresante, incapacitatea de

a face faţă la stres şi senzaţia de eliberare când stresul dispare)

- modificări digestive (pacientul pofteşte la alimente dulci sau sărate, are digestia

slabă, creşte în greutate, este incapabil să slăbească şi se simte mai bine brusc

pentru o perioadă scurtă după ce mănâncă)

- probleme neuro-vegetative (tensiunea arterială mică, scăderea imunităţii,

sensibilitatea mare la frig, accentuarea simptomelor premenstruale, reducerea

libidoului).

Stresul şi hipofuncţia suprarenalelor

Una dintre cele mai frecvente cauze ce conduc la diminuarea funcţiei suprarenale

este stresul, combinat cu oboseala excesivă. În perioadele de stres puternic

suprarenalele îşi "varsă" hormonii medulari (adrenalina) în sânge, ajutând astfel

organismul să se adapteze la agresiune. Treptat însă, dacă stresul cotinuă, glandele

nu vor mai putea să facă faţă cerinţelor corpului. În acest caz, un ajutor de nădejde

estemaceratul din rădăcini de ţelină şi seminţe de ovăz, care are puterea de

refacere în caz de insuficienţă suprarenală şi surmenaj, dar şi în alte afecţiuni

cauzate de scăderea funcţiei glandelor, precum bolile sexuale (ex. sterilitatea, ciclul

menstrual neregulat).

Se dau prin maşina de tocat rădăcinile de ţelină tăiate în felii mici şi seminţele de

ovăz. Se pun apoi separat în 2 borcane identice, astfel încât să ocupe o treime din

volum. Deasupra se toarnă apă până se umple borcanul. Se lasă cele două preparate

la macerat 24 de ore, după care fiecare se strecoară prin tifon. Cele 2 lichide se

amestecă în părţi egale şi se consumă câte 1-1,5 litri pe zi.

Năpraznicul creşte rezistenţa la stres a corpului, fiind o excelentă plantă

adaptogenă. Se administrează în cure de minim 30 de zile câte 3-4 linguriţe de

pulbere pe zi.

Ginsengul siberian stimulează suprarenalele şi întăreşte rezistenţa organismului la

stres. Se ia o jumătate de linguriţă de tinctură la 100 ml apă de 2-3 ori pe zi.

Remedii în insuficienţa suprarenalelor

- Boala Addison este una din bolile cauzate de insuficienţa glandelor suprarenale.

Ea se manifestă cu crize de leşin, slăbiciune extremă, vomă şi diaree, dureri

abdominale între coaste şi ombilic, stări de nelinişte, confuzie, frică inexplicabilă,

febră mare şi învineţirea buzelor şi a lobilor urechilor (cianoză). Unul din cele mai

bune remedii în această boală este argila, sub forme de cure de 3-4 luni. Se

pune seara 1 linguriţă de argilă într-un pahar cu apă, iar dimineaţa se va consuma

apa de pe aceasta. După 3-7 zile se va consuma şi argila, agitând-o în prealabil.

- Tulburările hormonale sexuale (amenoree, dismenoree, sterilitate etc.) vor fi

tratate cu polen (2 linguri pe zi, dimineaţa) şi prin consumul zilnic de sucuri

naturale. Amestecaţi 20 ml suc de frunze de ţelină, 20 ml suc de tulpini de mărar,

2 ml suc din tije de rostopască şi 10 ml suc de tulpini de creţişoară. Beţijumătate

din cantitate dimineaţa, pe stomacul gol, iar cealaltă jumătate seara, tot pe

stomacul gol. Se fac cure de 3 săptămâni.

Strugurii au în compoziţie o bună parte din hormonii estrogeni. De aceea au şi ei o

acţiune benefică asupra glandelor corticosuprarenale şi a celor sexuale, ajutând în

tratarea problemelor hormonale cauzate de insuficienţa acestor glande. Se va face o

cură cu struguri în care aceste fructe vor fi introduse treptat în alimentaţie, la

fiecare dintre cele 3 mese principale ale zilei (înainte de masă). În prima zi se va

consuma 0,5 kg de struguri (de exemplu câte un ciorchine la fiecare masă). Apoi,

în fiecare zi se va creşte cantitatea cu încă 0,5 kg, până se va ajunge în ziua a 6-a la

3 kg. În zilele 7, 8 şi 9 se va menţine această cantitate, după care se va reveni la

alimentaţia normală.

În cazul impotenţei şi sterilităţii cauzate de insuficienţa suprarenalelor se

recomandă tratamentul cu sirop de pin, care are efecte foarte puternice asupra

gonadelor. Se vor consuma 4-8 linguri de sirop pe zi, pe stomacul gol. Efectele se

vor vedea lent, după minim 2 luni de tratament, dar vor fi foarte stabile.

- Eczemele cauzate de disfuncţiile corticosuprarenale se vindecă cu macerat de

mărar. Puneţi într-un borcan 10 inflorescenţe de mărar pisate, un fir de ceapă verde

şi 2-3 inflorescenţe de ţelină. Acoperiţi plantele cu rachiu, îchideţi borcanul şi

lăsaţi să se macereze 10 zile. După filtrare, se ia câte o linguriţă de preparat de 3

ori pe zi, într-un pahar cu apă, pe stomacul gol.

- Transpiraţiile excesive apărute pe fondul unor dezechilibre ale glandelor

corticosuprarenalepot fi reduse prin tratamente cu tinctură sau decoct de salvie.

Se iau câte 4 linguriţe pe zi de tinctură sau se bea câte 1 cană de decoct pe zi. Chiar

dacă gustul acestor preparate nu este deloc plăcut, ele sunt extrem de eficiente.

Tumorile hipofizare sunt tumori localizate la nivelul glandei hipofizare, un organ

de marimea unui bob de mazare localizat in zona centrala a creierului, imediat

superior de partea posterioara a nasului. La nivelul glandei hipofizare sunt

sintetizati hormoni ce controleaza dezvoltarea si functiile altor glande endocrinedin

organism. Majoritatea tumorilor hipofizare sunt benigne. 

Aceasta presupune cresterea lenta a lor si absenta invazivitatii tumorii in alte zone

ale organismului. Descoperirea unei tumori hipofizare se face de obicei in cazul in

care glanda secreta o cantitate prea mare de hormoni. Acest lucru poate duce la

aparitia unor tulburari in organism. Tumorile ce secreta hormoni se numesc tumori

functionale (secretante) pe cand cele ce nu secreta hormoni sunt denumite tumori

nefunctionale (nesecretante). 

Anumite tumori hipofizare pot duce la aparitia bolii Cushing, afectiune

caracterizata prin eliberarea in circulatie a unei cantitati prea mari de

hormoni glucocorticoizi. Acest lucru duce la acumularea de tesut adipos la nivelul

fetei, spatelui si pieptului alaturi de subtierea mainilor si picioarelor. Alte

simptome includ cresterea nivelului glucozei in sange, slabiciune musculara si

osoasa, immbujorarea fetei si cresterea tensiunii arteriale. 

Alte tumori hipofizare pot duce la aparitia acromegaliei. Aceasta afectiune se

caracterizeaza prin cresterea in dimensiuni a mainilor, picioarelor si fetei; la tineri,

intreg organismul se poate dezvolta mai mult decat normal. 

Alte tumori hipofizare pot duce la aparitia secretiei lactate la nivelul sanilor, chiar

in absenta sarcinii; de asemenea poate aparea o oprire a ciclurilor menstruale

(amenoree).

Stadii

Sus

BIBLIOGRAFIE

1. Álvarez Alonso MJ, Miró Aguadé E, Montanas Mias E - Psicosis orgánica en un

paciente con hiperparatiroidismo primario, Med Clin (Barc), 16:638, 1989.

2. Archambeaud F, Galinat S si colab. – Encéphalopathie de Hashimoto. Analyse

de quatre observations, Rev Med Interne, 22: 653-359.

3. Banki CM, Bissette G, Arato M, Nemecroff CB – Elevation of immunoreactive

CSF-TRH in depressed patients, Am J Psich, 142:1526-1531, 1988.

4. Barlow DH, Campbell LA – Mixed anxiety-depression and its implications for

models of mood and anxiety disorders, Comprehensive Psychiatry, 2000, 41/2

suppl. 1:55-60.

5. Bartalena L, Placidi GF si colab. – Nocturnal serum Thyrotropin (TSH) surge

and the TSH response to TRH: Dissociated behaviour in untrated depressives, J

Clin Metab, vol. 71, N3, p. 650-654, 1990.

6. Cohen A – Treatment of Anergic Depression in Hashimoto’s Thyroiditis with

Fluoxetine and D-Amphetamine, Depression, 1:110-114, 1993.

7. Cowdry RW, Wehr TA si colab. – Thyroid abnormalities associated with rapid-

cycling bipolar illness, Arch Gen Psich, 40, p. 414-420, 1983.

8. De Wied D, Diamant M, Fodor M – Central nervous system effects of the

neurohypophyseal hormones and related peptides, Front Neuroendocrinol, 14:251-

302, 1993.

9. Dorn LD, Burgess ES si colab. – Psychopatology in patients with endogenous

Cushing’s syndrome: “atypical” or melancholic features, Clin End (Oxf), 43: 433-

442, 1995.

10. Farooqi IS, Jebb SA si colab. – Effects of recombinant leptin therapy in a child

with congenital leptin deficiency, N Engl J Med, 341:879-884, 1999.

11. Gaspar M, Gilsdorf U si colab. - Clinical correlates of response to CST: The

dexamethasone suppresion test in depression, I Affect Disord, 26:17, 1992.

12. Haggerty JJ, Stern RA, Mason GA – Subclinical hypothyroidism: a modifiable

risk factor for depression?, Am J Psych, 150. p. 508-510, 1993.

13. Haggerty Jr JJ, Silva SG si colab. – Prevalence of antithyroid antibodies in

mood disorders, Depress-Anxiety, 5:91-96, 1997.

14. Hawkes CW, Hornbostel L – Effects of Dietary Selenium on Mood in Healthy

Men Living in a Metabolic Research Unit, Biol Psych, 39:121-128, 1996.

15. Jackson IM – The thyroid axis and depression, Thyroid, 8: 951-956, 1998.

16. Kaplan HI, Sadoch BJ – Synopsis of Psychiatry, Eight Edition, Lippincott

Williams Wilkins, 1998.

17. Kirkegaard C, Faber J – Free thyroxine and 3,3’,5’-triiodothyroxine levels in

cerebrospinal fluid in patients with Endogenous depression, Acta End (Copenh),

124, p. 166-172, 1991.

18. Kirkegard C, Faber J – The role of thyroid hormones in depression, EJ End,

138:1-9, 1998.

19. Kraus PR, Thoenix E si colab. – Exaggerated TSH response to TRH in

depressed patients with Normal. Baseline TSH, J Clin Psych, 58:6, p. 266-269,

June, 1997.

20. Leigh H, Kramer SI – The psychiatric manifestations of endocrine disease, Adv

Intern Med, 29:413-445, 1984.

21. Nemeroff CB, Simon JS si colab. – Antithyroid antibodies in depressed

patients, Am J Psych, 50:840-843, 1983.

22. O’Connor TM, O’Halloran DJ, Shanahan F – The stress response and the

hypothalamic-pituitary-adrenal axis: from molecule to melancholia, Q J Med,

93:323-333, 2000.

23. Oomen HA, Schipperijn AM, Drexhage HA – The prevalence of affective

disorder, and in particular rapid cycling of bipolar disorder in patients with

abnormal thyroid function tests, Clin End (Oxf), 45:215-223, 1996.

24. Pop JV, Maartens LH si colab. – Are Autoimmune Thyroid Dysfunction and

Depression Related, J Clin End Metab, Vol. 83, N=9: 3194-3197, 1998.

25. Reppert S, Weawer D – Melatonin madness, Cell, 83:1059-1062, 1995.

26. Sadek N, Bona J – Subsyndromal symptomatic depression. A new concept,

Depress - Anxiety, 12/1: 30-39, 2000.

27. Sawka AM, Fatourechi V si colab. – Rarity of encephalopathy associated with

autoimmune thyroiditis: a case series from Mayo-Clinic from 1950 to 1996,

Thyroid, 12:393-398, 2002.

28. Trzepacz PT, Levey GS – Manifestaciones psiquiátricos de la enfermedad de

Graves, Tiempos Médicos, 402:7-10, 1989.

29. Tudose Fl, Tamasan S – Terapia depresiei si iluziile neorobiologiei, Revista

Romana de Psihiatrie, IV/3-4, 63-67, 2002.

30. Uvnas-Moberg K - Oxytocin may mediate the benefits of positive social

interaction and emotions, Psychoneuroendocrinol, 23:819-835, 1998.

31. Wittchen HU, Essau CA – Comorbidity and mixed anxiety – depressive

disorders: Is there epidemiologic evidence?, J Clin Psych, 54/1, suppl.: 9-15, 1993.

1. Costuleanu Marcel -Fundamente de fiziopatologie Editura Cantes 1999

2. Clor an Emil -Caiete III (1967-1972) memorii /jurnale / convorbiri

3. Freud Sigmund -Psihologia inconstientului Editura TREI 2000

4. GoliszekA —invingeti stresul! Editura Teora 1999

5. Gorgos C-Dictionar enciclopedic de psihiatrie voi. I-IV

6. Iamandescu I.B.- Stresul psihic din perspectiva psihologica si psihosomatica

Editura INFO Medica 2002

7. Leonhard K. -Personalitati accentuate in viata si literatura Editura stiintifica si

enciclopedica 1979

8. Scripcaru G, Boisteanu P, Astarastoae V, Chirita V, Scripcaru C -Psihiatrie

medico-legala Editura Polirom 2002

9. Stefanescu DT& colab.-Genetica medicala-progrese recente Editura Tehnica

1998