Patruzeci de ani fără Martha Bibescu. Dar

cine a fost Martha Bibescu?

Autor: Livia-Irina Alexandru | Nov 2013

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/patruzeci-ani-martha-bibescu-dar-cine-fost-

martha-bibescu

Luna aceasta se împlinesc patruzeci de ani de la trecerea în nefiinţã a prinţesei Martha

Bibescu, o scriitoare desãvârşitã, o figurã cheie a diplomaţiei, dar şi o frumoasã prezenţã

femininã.

Martha Bibescu (n. 28 ianuarie 1889 - d. 28 noiembrie 1973) a fost fiica lui Ion Lahovary, fost

ministru plenipotenţiar al României la Paris și ministru al Afacerilor Externe, și a Smarandei

Mavrocordat. Descindea din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politicã,

diplomaticã şi culturalã, din ramura domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat şi dintr-o

familie cu origine greceascã, cea a tatãlui.

Prinţesa a fost una din cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene a secolului al XX-

lea şi s-a remarcat ca scriitoare, om politic şi gazdă a fastuoaselor întâlniri de la Palatul

Mogoşoaia. Se spune cã a avut toate atuurile: frumuseţe deosebitã, inteligenţã, eleganţã, real

talent artistic, poziţie socialã şi avuţie. S-a fãcut plãcutã şi apreciatã atât printre familiile

domnitoare, cât şi printre oamenii de rând, cu care pãstra dialogul şi pe care deseori îi ajuta.

Multiplele sale calitãţi au atras invidia femeilor din înalta societate, dar mai ales admiraţia

bãrbaţilor, care o considerau o prezenţã placuta atât fizic, cât mai ales spiritual.

La doar 16 ani se căsătoreşte din dragoste cu prinţul George Valentin Bibescu, intrând astfel într-

o familie princiară prestigioasă. Mariajul nu a fost unul prea fericit, a fost chiar o mare

dezamagire pentru Martha deoarece George s-a dovedit a fi egoist, impulsiv şi pasionat de

adulter. Infidelitãţile publice ale prinţului Bibescu au scandalizat Bucureştiul nu de puţine ori,

dar Martha va rãmâne alãturi de el pânã la sfârşitul vieţii acestuia, cãutând fericirea în alte locuri

şi lucruri. Suferinţa Marthei din primii ani de cãsnicie a fost dublată şi de experienţa

traumatizantă de a deveni mamă la o vârsta fragedă, 17 ani. Astfel se naşte singura descendentă a

noii familii Bibescu, Valentina, care nu este o bucurie prea mare pentru proaspãta mãmicã.

Relaţia mamã-fiicã a avut de suferit în primii ani ai micuţei Valentina, Martha petrecându-si

timpul cu fiica sa doar din datorie şi lasând-o deseori doar în grija bonei. Martha a suferit la

rândul ei din pricina relaţiei defectuoase cu mama sa, deoarece aceasta şi-ar fi dorit doar fii, nu şi

fiice, iar singurul fiu pe care l-a avut a decedat timpuriu. Prinţesa şi mama sa nu au fost apropiate

şi ne-am fi aşteptat ca relaţia sa cu propria fiicã sã fie altfel, sã-i ofere fiicei sale ceea ce ei i-a

lipsit, dar lucrurile încep sã se îndrepte abia când Valentina crește.

Valentina îşi adora tatãl, aveau o relaţie tatã-fiicã frumoasã, deşi mezina familiei petrecea mai

mult timp cu mama. Într-o scrisoare din timpul rãzboiului adresatã Marthei, George rezervã o

paginã şi fiicei sale, desenându-i şi scriindu-i versuri.

În 1905, George Valentin Bibescu, un pasionat al automobilului, porneşte într-o expediţie spre

Persia, având şi sarcini diplomatice, iar Martha îl însoţeşte. La întoarcere, aceasta scrie "Cele opt

paradisuri", impresionatã fiind de cele vãzute în cãlãtorie. Cartea scisã la vãrsta de doar 22 de ani

a fost premiată de Academia Franceză şi a propulsat-o pe prinţesã în rândul celor mai apreciaţi

scriitori ai vremii.

Martha Bibescu se îndrăgosteşte de Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi

burlaci ai Franţei la vreme respectivă şi descendentul unei vechi familii aristocrate, în vârstã de

treizeci de ani. Sentimentul a fost reciproc, Charles Louis o iubea şi face presiuni asupra ei să

divorţeze pentru a deveni, oficial, un cuplu. Martha este dezorientatã şi analizeazã situaţia având

şi modelul soacrei sale, o femeie de viţã nobilã ce a divorţat şi a avut mult de suferit. Martha

decide să se retragă o vreme la mănăstirea din Alger şi nu divorţeazã de George. Martha şi

George au continuat sã ducã vieţi separate, însã între ei a existat mereu o legãturã plinã de

afecţiune. Prinţesa şi-a dat seama mai târziu ―de ceea ce atât de mulţi dintre prieteni au ştiut

dintotdeauna, cã el, Charles Louis, a fost adevãrata mea dragoste şi cã nici el nu s-a împãcat

vreodatã cu ideea cã m-a pierdut.‖

La scurt timp dupã episodul tentativei de divorţ, Martha primeşte în dar de la soţul ei palatul

Mogoşoaia, pe care îl cumpãrase de la o verişoarã de-a lui. Martha a fost extrem de încântatã şi a

investit în acel loc mult timp, multã dragoste şi mulţi bani pentru a-l restaura. Locul a atras de-a

lungul vremii personalitãţi importante autohtone şi de peste hotare, iar Regina Maria este prima

persoanã ce semneazã în cartea vizitatorilor. Palatul Mogoşoaia va reprezenta cea mai puternică

şi constantă iubire a prinţesei Martha Bibescu, iar aceasta îşi va demonstra aici simţul pentru lux

şi rafinament.

Ca loc în care se puteau culege informaţii şi influenţa politicienii ţãrii, salonul Marthei a avut o

valoare inestimabilã, mai ales pentru perioada de neutralitate din Primul Rãzboi Mondial. Ruşi,

greci, francezi, englezi, români treceau pragul casei Marthei, indiferent de tabãra politicã din

care proveneau.

Calitãţile speciale ale Marthei au fãcut-o una din persoanele intime ale prinţului moştenitor

Wilhelm al Germaniei şi, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson , trimis de

Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei.

Pe perioada Primului Rãzboi Mondial, prinţesa Martha Bibescu şi-a arãtat devotamentul faţã de

ţarã şi a condus un spital din Bucureşti cu victime ale rãzboiului. Fire curajoasã, ea rămâne în

Bucureşti, în timp ce autorităţile şi majoritatea cunoştinţelor sale se refugiază la Iaşi. Nu doar cã

a îngrijit de bolnavi şi le-a mai înseninat ultimele clipe ale vieţii, dar i-a şi ajutat material pe unii

şi a eliberat mai mulţi prizonieri români, graţie dibãciei, inteligenţei şi cunoştinţelor sale.

Pe 8 decembrie 1916, în timp ce se afla la Posada, primeşte vestea că palatul Mogoşoaia a fost

jefuit. Pagubele au fost foarte mari, mobilierul a fost distrus, perdelele smulse, vesela furată,

picturile arse, dar Martha Bibescu investeşte toţi banii obţinuţi din vânzarea cărţilor ("Isvor, ţara

sălciilor" şi "Catherine-Paris") pentru a readuce la viaţã locul sãu drag.

Era frumoasă, cultă, bogată – ―toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat‖ –

a caracterizat-o lordul Thomson de Cardington. Personalitatea sa, frumuseţea şi mai ales

inteligenţa au fermecat pe Marcel Proust, Saint-Exupery, W. Churchill, R. MacDonald, Charles

de Gaulle, Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu rata nici un prilej de a o revedea, şi mulţi alţii.

Sfârşitul perioadei interbelice se dovedeşte a fi unul dificil şi dureros pentru Martha deoarece

mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, începe cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, iar palatul

cade victimã percheziţiilor legionare. La toate acestea se adaugã boala lui George, pe care

preferã sã-l îngrijeascã personal în ultimele luni de viaţã. Este momentul în care Martha îşi

dovedeşte devotamentul faţã de familie şi faptul cã l-a iubit pe George într-un fel aparte.

Deşi sunt vremuri grele, Mogoşoaia rãmâne aceeaşi gazdã primitoare pentru elita europeanã, iar

Martha deschide alături de doamna Thierry, soţia ambasadorului francez, un atelier muzical.

Frumuseţea locului nu piere nici sub focul bombardamentelor, dar Martha presimte sfârşitul

şederii sale acolo. După 33 de ani, pleacã doar cu câteva lucruri personale şi fără să gândească la

faptul cã nu va reveni vreodată.

Prinţesa pãrãseşte palatul abia dupã venirea comuniştilor la putere şi când se asigurã cã dupã

confiscare, cladirea va fi trecutã pe lista monumentelor istorice.

În 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă, iar un

an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei o alege ca membru.

Anul 1962 este cel în care primeşte Legiunea de Onoare. Pentru Martha Bibescu, viaţa apunea

glorios.

Pe 28 noiembrie 1973 moare la varsta de 87 de ani, lucrând încã la "Nimfa Europei", marea

lucrare în care prezenta personalitãţile pe care le-a cunoscut direct .

Ea n-a vrut decât ―sã facã parte din istorie‖ . Martha nu a fost perfectã, a fost altceva. Pentru a o

cunoaşte mai bine pe ea şi pentru a-i descoperi lumea, ne stau la dispoziţie cele 65 de volume de

jurnal, scrise de însãşi Martha între 1908 şi 1973.

Pe piatra de mormânt epitaful sună ca o sentinţă: scriitoare franceză. Franţa i-a oferit mai multe

decât România, dar prinţesa a iubit ambele ţãri şi nu şi-ar fi pãsãsit plaiurile româneşti dacã nu ar

fi fost forţatã de circumstanţele istorice.

O FEMEIE BÎRFITĂ – MARTHA

BIBESCU

by Stelian Tănase

28 Jan, 2014

Martha Bibescu s-a născut la 28 ianuarie 1889, acum 125 de ani. A murit la Paris la 28

noiembrie 1973. Pină in urmă cu 20 de mai exista o placă comemorativă care amintea casa în

care a trăit. Între timpa placa a dispărut din dispoziția se pare a proprietarului imobilului. Nici

ambasada română din Franta, nici ambasadorul nostru UNESCO, nici si ICR-ul nostru de acolo

nu s-au implicat, Martha Bibescu pare căzută în uitare. A lăsat cîteva cărți, a lăsat amintiri. A

fost multă vreme o prezență fascinantă, misterioasă. A fost o femeie bîrfită, admirată, detestată.

Nu a trecut neobservată prin viață. A avut multi amanți, culeși mereu din aceeași lume

aristocratică. Era snoabă, chiar mitomană, extrem de mondenă. Făcea mereu caz de imaginarele

ei origini aristoocratice bizantine. Căuta în orice împrejurare să-și etaleze inecontestabila ei

frumusețe și într-adevăr în primul sfert al secolului XX, a fost una din marile frumuseți ale

Europei. Se spune că a avut relații cu kronprinzul german, cu regele Ferdinand, cu regele Spaniei

Alfons al Xlll-lea, etc. Iată aici una dintre poveștile ei de amor. Ce s-ar putea face pentru a o

scoate din sertarele istoriei, din arhive, pentru a o readuce în a noastră altceva decăt să scriem

despre ea !?

BONUS

L-a întîlnit pe colonelul Cristopher Birdwood Thomson la un concert la Cotroceni, puțin inainte

de declanșarea primului război mondial. El era ofițer informații și avea misiunea să convingă

liderii de la București să intre în război alături de Antanta. Era celibatar, se apropia de 40 de ani.

Se îndrăgostește de Martha Bibescu, căsătorită de la 17 ani (acum avea 30) cu prințul George

Valentin Bibescu. Amîndoi soții aveau aventurile lor amoroase arhicunoscute în lumea bună

bucureșteană. Între cei doi, Martha Bibescu și colonel, a urmat o idilă avînd ca decor aleile

palatului Mogoșoaia. El era atașatul militar al Marii Britanii, ea fiica lui Ion Lahovary ex-șeful

conservatorilor, mort în 1912. Navigau într-o lume plină de enigme, cu un viitor extrem de

incert. În septembrie 1915, colonelul Thompson a ascuns in castelul Posada al Marthei Bibescu

documente secrete ale ambasadei. După numai zece zile un incendiu pus de serviciile secrete ale

Puterilor Centrale distruge castelul. Un an mai tîrziu, în 1916, martha bibescu 5colonelul

primește misiunea să distrugă sondemartha bibescu 5 colonel thomsomle de petrol din Valea

Prahovei, pentru a nu fi capturate de inamic. Era misiune f periculoasă, din care era puțin

probabil să scape viu. Ironia istoriei, soțul și amantul Marthei Bibescu, colonelul Thomson, au

participat împreună la riscanta misiune, reușind să incedieze so ndele și apoi să fugă.

În timpul ocupației germane, Martha Bibescu a rămas o vreme la București să îngrijească răniții

de la spitalul militar pe care îl organizase în incinta Automobil Clubului Regal Român din fața

palatului regal. George Valentin Bibescu, pe capul căruia germanii puseseră o mare recompensă,

s-a refugiat la Iași odată cu frontul din Moldova. Se vor revedea abia la sfîrșitul războiului.

Christopher Thompson a revenit la București pentru o ultimă întîlnire cu ea, înainte de a pleca să

lupte în Orientul Mijlociu. Martha Bibescu a plecat din România în 1917. Rămîne în Elveția pînă

în 1919.

S-au revăzut la Paris în 1920 în timpul tratativelor de la Versailles. Aici povestea lor, într-o altă

epocă, în altă lume, nu a mai fost ce fusese inainte de război. El însă o iubea, a iubit-o de altfel

toată viața. Martha Bibescu nu a făcut pentru el aceeași pasiune. A trecut prin mai multe povești

de iubire, unele celebre. Povestea dintre ei a continuat totuși (intilniri, scrisori) – cu întreruperi

cauzate de peregrinările lor și aventurile ei galante.

Totul s-a terminat cînd el a murit tragic. Era ministru al aerului în guvernul laburist de la Londra.

Avea un vis – să lege provinciile Imperiului Britanic cu curse de zeppelin. La primul zbor de

încercare, spre Karaci, în 1930, încercare – deasupra Franței, la Louvain – s-a prăbușit. A fost o

catastrofă aeriană cu mulți morți și răniți care a impresionat toată Europa. A ocupat prima pagină

a ziarelor multă vreme.

Martha Bibescu l-a evocat într-o carte pe colonelul Thomson, devenit personaj tragic după

sfîrșitul său atît de neașteptat. Era la modă, era un subiect comercial, cu căutare, or, ea se putea

lăuda că l-a cunoscut și că fuseseră amanți. Era avidă de notorietate. E cert, colonelul Thomson a

murit iubind-o. (fișă de roman -Partida de vînătoare)

STELIAN TĂNASE

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Interviu:

Despre Martha Bibescu şi "Escadrila Albă de

Georgiana Leancă

http://www.romlit.ro/despre_martha_bibescu_i_escadrila_alb

Reporter: Vorbiţi-mi, vă rog, despre Mogoşoaia.

Mariana Drăgescu: Am cunoscut-o pe Martha la sărbătorile de Sf. Gheorghe. A fost de

două ori, că pe urmă a venit '44. Bibescu a murit în '41 şi noi în '42 şi '43 am fost în grupul

ăsta de aviatori, ne-a invitat de SF. Gheorghe la această masă în amintirea lui. Şi masa o

puneau în parcul castelului; Sf. Gheorghe e în aprilie şi de multe ori era vreme frumoasă.

Martha se vede prea puţin. Aicea e ea, tot cu pălăria, Bâzu Cantacuzino, ăsta e

comandantul aviaţiei noastre, şi nişte camarazi. După ce luam masa, făceam o plimbare

prin parc şi ea mergea şi ne povestea diferite lucruri. Bâzu Cantacuzino a fost mare pilot

de vânătoare, unul din aşii aviaţiei. Şi aicea e Marina Ştirbei. Am făcut pilotajul împreună

şi ea a fost cu ideea înfiinţării escadrilei noastre.

R.: Ea a fost cu ideea?! E o deschizătoare de drumuri, atunci. Cum s-a întâmplat?

M.D.: Da, ea a fost. S-a întâmplat cu ocazia unor manevre militare din 1938, când, pentru

prima dată la noi în ţară, au fost concentrate patru femei aviatoare.

Manevrele s-au făcut în octombrie, toamna, la Galaţi, pentru că se făceau către frontiera

sovietică. Aviaţia noastră, care a participat şi ea împreună cu armata terestră la aceste

manevre, era împărţită în două, ca să se simuleze o bătălie, erau exerciţii. Atunci şi noi ne-

am trezit cu nişte scrisori, în 1938, în care se spunea că suntem convocaţi la manevre

pentru că ei voiau să vadă dacă noi am putea face faţă unui conflict armat în caz de război.

Şi atunci au ales cinci, a fost Marina, Nadia Russo, eu şi Virginia Duţescu şi Irina

Bârnaia. Pe noi, în afară de Marina, care avea un rol aparte, ne-a împărţit în două: două

din noi eram în "armata inamică", armata roşie, şi două în armata albastră. Ne-au pus la

dispoziţie nişte avioane şi eram trimise cu diferite ordine urgente în diferite localităţi din

sudul Basarabiei şi Moldovei, că pe atunci, în '38, Basarabia încă nu ne-o luaseră ruşii.

Era octombrie târziu, deja frig, timpul nu mai era aşa stabil. Ne dădeau nişte ordine

secrete care erau puse într-un tub de metal, care trebuia înmânat cuiva, după care ne

întorceam la bază. De multe ori ne prindea şi seara târziu şi mai zburam aşa şi pe

întuneric. Însă era frumos pentru că la aceste manevre se aduna aviaţie de toate felurile.

Era plăcut la sfârşit de săptămână că ne adunam cu toţii la un restaurant, unde era mare

bucurie, nu mai eram amici şi inamici, ci toţi prieteni, ne destindeam. Nu au durat decât

8-10 zile aceste manevre, şi, la sfârşit, ni s-au dat nişte hârtii unde spuneau că putem face

faţă unui eventual război.

Marina, după aceste manevre, a avut ideea să se înfiinţeze o escadrilă. Eram în timp de

pace atunci, în '38, şi s-a gândit să avem şi o escadrilă de transport răniţi. Militarii aveau

atunci două avioane de transport, echipate sanitar. Marina a zburat la manevre cu acest

avion şi după asta i-a venit ideea, a făcut un memoriu pe care l-a înaintat ministrului

Aviaţiei şi a cerut această escadrilă în scop paşnic, pentru că nu ne gândeam c-o să fie

război. Ea, după ce a făcut şcoala de pilotaj, şi-a comandat un mic avion la fabricile

noastre de avioane, un "Icar", aşa se numea, era după o licenţă germană, şi a făcut o

excursie în Finlanda, a trecut prin Suedia, a făcut un raid şi a luat legătură cu organizaţia

asta, "Lotta Svard", organizaţie feminină de care s-a vorbit mult în timpul războiului ruso-

finlandez. Astea erau soţii de luptători care mergeau până în linia frontului şi care benevol

s-au dus să fie aproape de ei să-i ajute; războiul a durat cu Finlanda şi Rusia, că au rezistat

finlandezii extraordinar, era o populaţie de 4 milioane şi Rusia se întindea pe două

continente, şi au rezistat; şi ruşii au pierdut destul pentru că au intrat în mlaştinile alea

îngheţate din sudul Finlandei şi acolo au murit. Sigur, finlandezii au pierdut Carelia,

partea asta ca o coadă, pe asta le-a luat-o ruşii, dar au rezistat 4 ani şi le-au făcut pierderi

ruşilor foarte mari. Şi soţiile multora dintre comandanţi din ăştia veneau în timpul iernii,

cât dura războiul, şi găteau mâncare, îngrijeau de răniţi, în sfârşit; toate femeile astea ale

luptătorilor s-au organizat sub preşedinţia acestei Lotta.

La întoarcere, Marina a înaintat un memoriu comandantului Aviaţiei Militare, cerând să se

înfiinţeze o astfel de escadrilă în care personalul să fie exclusiv feminin. Memoriul a fost

aprobat şi, la 25 iunie 1940, a luat fiinţă această escadrilă. Am fost angajate numai patru,

pentru că pe Irina Bârnaia n-o interesa, avea un avion personal, avea alte treburi, Marina

nu s-a angajat, pentru că ea s-a şi căsătorit mai târziu, ea a patronat, aşa că am rămas

deocamdată patru: Nadia, eu, Virginia Duţescu, Virginia Thomas, am fost primele patru

care am fost încadrate în aviaţia asta militară cu soldă şi primă de zbor, echivalente

gradului de sublocotenent. Aveam voie să purtăm uniforma de sublocotenent,

insignele...însă gradul pe care ni l-au dat atunci, fiind în timp de pace, nu aveam livret

militar, el s-a făcut în aviaţia de război.

Însă în timpul acela, din '38 până în '40 când a început războiul, ştiu că am zburat şi cu

nişte copii bolnavi de tuse convulsivă, care veneau să-i luăm în avion să le facem o

ascensiune. După prescripţiile medicale, trebuia întâi să urcăm la 1.000 de metri şi să

plafonăm 10 minute, pe urmă urcam la 2.000 de metri şi stăteam tot aşa, un sfert de oră...

adică să facem schimbare de presiune atmosferică, asta ajuta... nu vindeca de tot tusea, dar

dispăreau acele sufocări, ameliora foarte mult. Luam copii, mai mici, mai mari, am

observat, copiii mici, care chiar trebuiau ţinuţi în braţe, adormeau imediat. ( Râde).

R.: Aţi spus că în "34 aţi ajuns la Aeroclubul Regal unde l-aţi cunoscut pe George

Valentin Bibescu.

M.D.: Da, el era Preşedintele Aviaţiei Internaţionale, P.A.I. cum se spunea, şi al

Aeroclubului Regal Român. Bibescu era foarte comunicativ, simpatic şi plăcut. El era

prinţ, ea nu era, a luat titlul de prinţesă prin căsătorie, ea era fiica lui Alexandru Lahovari,

ministrul de Externe în perioada aceea cu Carol I .

George Valentin era dintr-o bucată, nu avea ifose de prinţ. Şi atunci eram în ţară. El pleca

însă de multe ori, avea la dispoziţie un avion mare cu pilot, că el nu mai pilota, fiindcă

avea o vârstă. Cu ăsta făcea inspecţii în Africa, în fostele colonii franceze... circula foarte

mult. Însă ei locuiau separat, Martha locuia la Mogoşoaia şi avea şi Palatul de la Posada.

Acolo primea invitaţii străini; şi el locuia în oraş, că el în oraş era mai aproape de treburile

lui.

R.: Dar cum erau ei văzuţi, cuplul Bibescu, de oamenii normali, nu neapărat de capetele

regale, ci de oamenii obişnuiţi, dar care aveau acces la ei ?Au fost priviţi mereu ca un

cuplu dezbinat, ca o căsătorie nefericită de la bun început?

M.D.: Nu, n-a fost niciodată nefericită, ei au păstrat legăturile între ei . Erau foarte

simpatici, şi ea şi el, deşi nu i-am văzut împreună niciodată, pentru că el locuia în oraş. Au

avut şi o fiică, Valentina, măritată cu Ghika-Comăneşti. Însă, lucru curios, Valentina era

de o timiditate extraordinară, personalitatea puternică a Marthei asupra fiicei ei a fost aşa

de mare, încât biata Valentina era o fiinţă timidă şi parcă se jena să stea de vorbă, foarte

ştearsă, lumea spunea că asta din cauza Marthei, cu personalitatea ei a zdrobit

personalitatea fiicei sale. Şi soţul ei, Ghika-Comăneşti, era un om de o delicateţe

extraordinară, atât de fin, atât de amabil cu toată lumea ... însă amândoi erau în faţa

Marthei... pierduţi... pentru că ea avea personalitatea ei... asta spunea şi lumea.

R.: Dumneavoastră ce impresie v-a făcut când aţi cunoscut-o personal?

M.D. Cu noi a fost foarte apropiată şi n-avea deloc aere. O simţeam absolut ca pe una

dintre colegele noastre; cu noi nu a avut aere de superioritate niciodată, dar cu fiica ei,

probabil a văzut-o că e timidă, a vrut s-o formeze şi

n-a reuşit...Valentina era, sărăcuţa de ea... nu ieşea din vorba ei... mi-a povestit odată

cineva - Martha se ocupa şi cu binefaceri şi aduna mai multe persoane să ajute la făcut

pachete şi ea, sigur, le dicta ce trebuie să facă, şi Ghika-Comăneşti şi Valentina: ,,Oui,

maman. Oui, maman!", nu îndrăzneau... o ascultau cu o sfinţenie nemaipomenită.

R.: Este adevărat că rivalele ei cele mai puternice erau Regina Maria, Anna de Noailles şi

Elena Văcărescu, mai ales în domeniul literaturii, dar şi ca influenţă politică?

M.D.: Da, pentru că mi-aduc aminte că a fost un articol de-al Marthei nu prea favorabil la

adresa reginei, probabil că a fost între ele ceva. Deşi şi regina era scriitoare, a scris

Povestea vieţii ei. Am citit două cărţi de ea, Regina cea rea, care era foarte frumos

ilustrată chiar de Elisabeta, fiica sa: povestea unei regine care stătea izolată într-un turn,

regina asta ura pe toată lumea, nu voia să stea cu nimeni de vorbă şi, la un moment dat,

plânsetul unui copil s-a auzit, sau nu ştiu ce a fost, nu-mi mai amintesc povestea, dar

faptul este că apariţia acestui copil i-a înduioşat inima reginei şi s-a ataşat de el. Şi încă

două nuvele de-ale ei am mai citit, două surori, Verona şi Mora, prinţese. Scria, publica

mult, însă frumoasă a fost Povestea vieţii mele.

R.: Discuta despre ea în mod intim sau numai lucruri oficiale? Adică se plângea de

problemele ei? Sau pomenea de mama sau de surorile ei?

M.D.: Nu, niciodată. Cu noi, doar cât ne vedeam acolo la Mogoşoaia, eram un grup şi

discutam numai în legătură cu aviaţia, nu despre altceva. Acolo avea nişte albume cu

amintiri din activitatea ei şi pe astea le comenta... întâlniri cu diverşi lorzi, cu diverşi

miniştri... Când am văzut-o pe ea, era deja văduvă, nu mai trăia Bibescu, el a murit în "41.

Şi ea şi-a făcut datoria, toate mesele astea erau mese de pomenire şi asta spunea: ,,V-am

chemat în memoria lui şi pentru că e ziua lui de nume, Sf. Gheorghe". Deci a respectat

asta, i-a cinstit memoria cât a putut de mult. Pentru el făcea toate adunările astea de

aviatori şi era apropiată de ei, pentru că el a fost aviator.

R.: Ea, până pe 10 septembrie "45, a plecat la Paris, nu-i aşa?

M.D.: Da, ea s-a căsătorit înainte, de formă, ca să poată să plece din ţară, s-a căsătorit cu

Ambasadorul Elveţiei la noi în ţară, René de Weck. S-a căsătorit, dar o căsătorie de formă,

cu ambasadorul Elveţiei care era în România. Asta s-a ştiut de toată lumea.

Uite cum s-a întâmplat. În timpul războiului, din cauza bombardamentelor, că au fost şi

bombardamente, majoritatea ambasadelor de la noi - nu ştiu dacă erau deja ambasade sau

aveam numai miniştri plenipotenţiari, n-aveam ambasadori, nu mai ştiu când s-au

transformat cu titlul de ambasadori - multe dintre ambasadele de la noi au părăsit

Bucureştiul, şi şi-au găsit adăpostul prin diferite locuri, în afară de Bucureşti. Or, la

Mogoşoaia, se găsea retrasă în timpul bombardamentelor americane Ambasada Elveţiei.

Ambasadorului, cu un an înainte, îi murise soţia şi era singur. Şi ambasada era evacuată la

Mogoşoaia şi găzduită la palat. Acolo s-a pus la cale această căsătorie de formă, absolut

de formă. Cei care se căsătoreau cu străini aveau voie să plece din ţară.

R.: Există vreun document sau vreo mărturie din epocă despre această căsătorie? Pentru

că nicăieri nu apare în biografiile ei această a doua căsătorie.

M.D.: Nu ştiu, dar uite aşa s-a făcut şi căsătoria Virginiei Thomas, s-a făcut civil, la sediul

Generalului Scailer, care locuia în Bucureşti într-un imobil pus la dispoziţia lui, şi acolo

avea şi birourile, acolo s-a făcut căsătoria şi acolo am fost şi eu cu Nadia invitate. Aşa

cred că a făcut şi Martha, pentru că aceasta era salvarea multor persoane, mai ales femei

care se căsătoreau cu străini, le dădeau voie străinilor să-şi ia soţiile, nu puteau să-i refuze.

El a plecat cu destinaţia Elveţia şi ea a plecat probabil în Franţa, că acolo s-au despărţit.

A luptat mult... şi, înainte de plecare, se pare că a reuşit să aranjeze ca palatul să fie

monument naţional, să nu-l transforme, deşi palatul mic, unde şedeau Brâncovenii, fusese

la un moment dat casă de creaţie a scriitorilor din epoca ceauşistă. Dar ea a reuşit, înainte

de plecare, ca Mogoşoaia să nu se transforme în cine ştie ce fel de aşezământ şi să fie

monument naţional. Da, a făcut căsătorie, sigur că da, dar a fost de formă, când a ajuns în

Franţa, imediat s-a desfăcut căsătoria; el a acceptat lucrul acesta, s-o ajute, pentru că şi ea

l-a primit acolo la Mogoşoaia în timpul bombardamentelor. Au fost servicii reciproce.

Dar, înainte să plece, noi am fost la mesele acelea de Sf. Gheorghe, în '42 prima pomenire,

în '43 a doua pomenire, că pe urmă nu s-a mai putut.

Mogoşoaia era pustie, nu mai era ce-a fost... şi noi am auzit că Martha se pregătea să plece

din ţară. Atunci, Nadia şi cu mine ne-am dus să-i facem o vizită înainte de plecare. Când

eu cu colega mea, Nadia, am fost s-o vedem la Mogoşoaia, ea era foarte tristă. Palatul...

nu mai era lume acolo, personalul de serviciu locuia în nişte case în afara palatului...

Martha era pe terasă, acolo ne-a primit foarte frumos. Mi-amintesc că avea pe terasă nişte

tipsii, de alamă, care erau pline cu petale de trandafiri. Şi am stat acolo, şi ne-a povestit că

pleacă, şi am înţeles, din ce spunea, că va face tot posibilul - bine, nu ne-a spus nouă - dar

gândul ei e să reîntregească familia. Pentru că nepoţii ei, copiii Valentinei, erau trimişi

demult la un colegiu, la Londra, în Anglia erau. Ne-a vorbit foarte deschis, că ştia că nu

vom spune, că se gândeşte la cei care au rămas aici şi că ea, cu toate relaţiile mari pe care

le avea în străinătate, va face tot posibilul să aducă lângă ea familia şi pe cei apropiaţi.

Numai ei i-au dat voie să plece, au rămas aici fiica ei cu soţul, Ghika-Comăneşti.

După vizita asta, eu cu Nadia am mai făcut o vizită la Mogoşoaia, s-o vedem pe

Valentina. Oh, săraca, aşa era de tristă şi ne-a îmbrăţişat şi era nu avea nici haine, avea

nişte ciorapi de aţă pe ea, albi, deşiraţi, era ca vai de lume. Îi mai găzduise într-o

cămăruţă, lângă Mogoşoaia, în palatul mic al Brâncovenilor. Acolo, într-o cămăruţă, mai

locuia Valentina cu soţul ei. Era tristă şi zicea "Cred c-o să ne deporteze". Ce era să-i

spunem? Era fericită că a mai văzut pe cineva care se mai interesa de ei. Aflăm, nu mult

după asta, de la cineva de la Crucea Roşie, că s-a primit ordin să fie scoşi, şi surpriza a

fost când a apărut o maşină mare a Crucii Roşii care a ajuns la Câmpulung, unde erau

deportaţi ea cu soţul ei, şi le-au spus să se pregătească, pentru că mâine vor pleca la

Londra. Pentru ei a fost... o minune... nu mai aveau nici o speranţă. Le-au adus şi haine să

se îmbrace, să nu apară acolo aşa... le luaseră şi ultima haină pe care o aveau şi averea lor

şi tot... şi aşa au ajuns. Martha a luat legătura cu Crucea Roşie română care s-a ocupat cu

aducerea lor în Anglia.

Acum rămăsese Marina Ştirbei cu doi copii, unul de 14 ani şi unul de 8 ani, cu soţul în

închisoare. Atunci am vizitat-o de două ori. Stăteau în pod, lampă cu gaz, cu scânduri pe

jos care erau şi rupte. Trăia şi cumnatul ei, arhitectul George Cantacuzino, şi el a locuit cu

ea acolo, într-o cameră alăturată. El, în '42, la nunta Marinei Ştirbei, a fost naş împreună

cu Martha. Marea nuntă, splendida nuntă, cum a zis ambasadorul acela şi şef diplomatic

"Cred că e ultima nuntă aristocratică din Europa" şi aşa a fost. Nunta Marinei a fost ceva

de vis, în februarie '42. Şi pe Marina, în mizeria care era acolo, o mai vizitam, îi mai

duceam câte ceva. Primea ajutoare prin Crucea Roşie pentru copii, lapte praf, lucruri de-

astea... Pe urmă, Martha a reuşit s-o scoată din ţară pe Marina, pe soţul ei şi pe copii, tot

prin Crucea Roşie. Marina a ajuns în Anglia , avea o soră acolo plecată demult, dar soţul

surorii ei, George Cantacuzino, n-a mai ajuns să se întâlnească cu soţia lui şi a murit aicea.

...A făcut atâta bine şi imediat după război a lucrat cu organizaţii suedeze şi altele, ajuta

populaţia săracă, a lucrat mult cu organizaţiile astea de salvare.

R.: Martha Bibescu a fost învinuită că era prietenă cu germanii, că era filogermană, ce ştiţi

de acest lucru? Când Casa regală s-a refugiat la Iaşi, toată România o bănuia de aceasta,

iar ea a rămas la Bucureşti, la spitalul ei, 118, unde îngrijea răniţii.

M.D.: Nu, n-a fost niciodată filogermană. Nu cred, nu cred, ea era cu totul occidentală.

Perioada cât eram la Aeroclub - atunci n-o cunoscusem, ştiam numai pe Bibescu -

Aeroclubul a primit vizita unor personalităţi aviatice din Franţa. Şi întâi a venit colonelul

Brocard, care era comandantul unei foste escadrile celebre în Franţa, în primul război

mondial, Escadrila Cygognes, adică a berzelor. După care a venit imediat celebrul pilot de

vânătoare francez din primul război mondial, René Fonk, pe care l-am văzut şi eu, că ei

veneau întâi la Aeroclub. Noi eram acolo trei femei salariate, pe urmă a mai venit una, a

patra. Era, de exemplu, vechea secretară a clubului care era şi dactilografă şi lucra în

limba franceză şi în limba română, şi încă două, iar eu, a patra. Eu eram mai novice acolo.

Dar l-am cunoscut pe Brocart, pe René Fonk, şi la urmă a venit Antoine de Saint-Exupéry.

Saint-Exupéry a ţinut şi o conferinţă la Athenée. Era extraordinar de timid Saint-Exupéry

şi foarte înalt. Când a ţinut conferinţa, el stătea la o masă şi, cât a vorbit, a stat cu capul în

jos, îi era teamă să privească publicul. Şi am mai auzit o poveste relatată de un reporter pe

care-l cunoşteam. Martha l-a invitat într-o zi pe Saint-Exupéry şi la ea la Mogoşoaia.

Când l-a invitat Martha, Exupéry a crezut că voia să stea cu el de vorbă între patru ochi.

Dar Martha ce a făcut? A invitat o mulţime de musafiri şi, când s-a văzut bietul Exupéry

că intră o mulţime de lume acolo, a stat el cât a stat şi, la un moment dat, s-a ridicat şi s-a

scuzat, zicând că se duce să-şi ia ceva şi atunci a ieşit pe uşă afară din castel, s-a dus unde

erau maşinile şi a fugit în oraş, a fugit pur şi simplu, a lăsat-o pe Martha aşa...

R.: Şi ea ce a zis?

M.D.: Nu ştiu ce a zis, a înghiţit povestea.(Râde amuzată).

R.: De obicei, în cărţi, Martha este prezentată doar în ipostaza de prinţesă frumoasă,

deşteaptă, foarte apreciată în epocă de către personalităţi ale lumii literare şi politice

europene .Însă după toate aceste informaţii şi după alte cercetări, îmi dau seama că şi ea,

ca toată lumea, a fost înainte de toate un om, cu bune şi cu rele.

M.D.: Sigur că da. A avut şi ea o viaţă destul de zbuciumată, cu greutăţi. Avea cap politic,

scria multe cărţi pe care le publica în Franţa, avea o fiică pe care o iubea, deşi nu semănau

deloc...A făcut mult bine cu organizaţiile de binefacere în perioada războiului şi a avut

grijă să facă Mogoşoaia monument naţional. Eu am cunoscut-o acolo, la castel, între '42 şi

'45, când ne invita de Sf. Gheorghe la mesele în memoria soţului ei... Şi aşa am văzut-o

ultima oară pe terasă, lângă tipsiile cu petale de trandafir...într-o o zi caldă de toamnă...

O romanca la curtea Frantei: Martha

Bibescu

Autor: psychologies

Despre cat de marcat feminina este cultura romana s-a vorbit foarte putin. Cu ochii mari

deschisi pe Eminescu, uitam ce femei exceptionale s-au nascut, au scris si au iradiat in

cultura romana.

biografie

â—• 28 ianuarie 1889 (sau 1886, dupa alte surse), se naste la Bucuresti.

â—• 1906: la 17 ani, se casatoreste cu printul George Valentin Bibescu, nepot al

domnitorului George Bibescu, care a abdicat in 1848.

â—• 1908: premiul Academiei Franceze pentru romanul Les Huit paradis.

â—• 1918 si 1920: in acest interval, sora ei mai mica si mama ei s-au sinucis.

â—• 1945: emigreaza dupa victoria Aliatilor.

â—• 1955: devine membra a Academiei Belgiene de Limba si Literatura Franceza.

â—• 28 noiembrie 1973: moare la Paris.

Alaturi de printesa Ana de Noailles, din familia Brancoveanu, de Iulia Hasdeu si de Elena

Vacarescu, dar mai tanara decat ele, Martha Bibescu inchide mica si superba galerie de

domnite cu sange albastru si minte sclipitoare care au onorat istoria Romaniei la cumpana dintre

secolele al XIX-lea si al XX-lea. De altfel, trei dintre ele sunt rude, iar Iulia, cea de-a patra, poate

cea mai promitatoare dintre toate, moare la numai 17 ani.

Martha Bibescu este fiica lui Ion Lahovary, ministru de externe si ambasador al Romaniei la

Paris, si a Smarandei Mavrocordat – vita nobila, asadar. Frumusete, inteligenta, dar si

nefericire i-au adus ursitoarele.

Nefericita alaturi de un om ambitios, dar afemeiat (printul George Bibescu), s-a retras in Algeria

in 1912 si a incercat sa divorteze. Vazand-o cum sufera, sotul ei a revenit la sentimente mai bune

si i-a facut cadou Palatul Mogosoaia. In 1941 printul moare.

Martha Bibescu avea sa devina – prin destinul istoric, prin frumusete, talent, prin personalitatile

exceptionale pe care le-a cunoscut – cea mai importanta femeie a culturii romane din toate

timpurile.

Exceptionala amfitrioana, din stirpea celor care au tesut atmosfera pe care marii barbati ai

modernitatii franceze au scris istorie, a contribuit esential la memoria, altfel saraca in Romania, a

institutiei culturale a salonului. Mai mult, in Primul Razboi Mondial, a condus un spital pentru

raniti si a ajutat cu informatii pretioase Guvernul roman refugiat la Iasi, pana cand nemtii i-au

incendiat castelul de la Posada. Martha Bibescu se stabileste definitiv in Anglia in 1945.

Femeia de cultura aleasa

â—• Martha Bibescu a ramas un personaj marcant al culturii franceze de la inceputul secolului

XX cel putin din doua motive: intai, a primit premiul Academiei Franceze pentru cartea de

debut, Les Huit paradis (Cele opt raiuri), dupa care a scris mult – evocari, romane

autobiografice, versuri, cugetari, scrisori – o intreaga panoplie de literatura mondena in cel mai

ales sens al cuvantului.

â—• In al doilea rand, Martha Bibescu a primit atingerea „sacra― a lui Marcel Proust, prieten

de copilarie cu Antoine Bibescu, cumnatul ei.

â—• Schimburile de scrisori dintre ei – doi mari sensibili si deopotriva mondeni – arata admi-

ratia ei pentru el, pe de-o parte, dar si atractia lui pentru ea. „Sunteti nu numai un splendid

scriitor, printesa, dar si un sculptor al cuvintelor, un muzician, un sipet plin cu parfumuri, un

poet‖, o va lauda cel mai mare scriitor francez modern. Relatarea acestei prietenii constituie

subiectul unui volum celebru: La bal cu Marcel Proust (1928).

â—• Martha Bibescu a intrat de timpuriu in miezul boemei literare franceze, unde a conversat

si s-a lasat admirata de poeti si romancieri de talia lui Jean Cocteau, Paul Valéry, François

Mauriac, Max Jacob, Francis Jammes.

â—• Corespondenta cu Paul Claudel apare in 1972. Sa nu-l uitam nici pe Reiner Maria Rilke,

care o apreciaza mult ca poeta.

â—• Vreme de aproape jumatate de secol, din 1920 pana in 1965, a fost una dintre cele mai

bune prietene ale lui Winston Churchill.

Anii de exil

â—• Anii exilului au fost cei mai grei. Desi nu traise foarte mult in Romania, dupa victoria

sovietica a fost obligata sa nu se mai intoarca aici niciodata.

â—• In 1941, ramane vaduva, si in 1945 reuseste sa fuga din tara. Desi fuge initial in Anglia, ea

se stabileste apoi la Paris, intr-un apartament din celebrul Hotel Ritz.

â—• Comunistii confisca averea familiei, iar ea incepe sa scrie pentru bani. Fiica ei, Valentina,

ramasese insa in tara. E inchisa, si in 1958 e lasata sa-si revada mama. Ea nu se mai intoarce in

tara, ci ramane in Anglia.

â—• In 1962, presedintele francez Charles de Gaulle o invita la Palatul Elysée, cu ocazia unei

vizite a suveranilor Suediei; mai mult, ia cu el romanul Isvoru, les pays des saules (Isvoru, tara

salciilor, 1923) cu ocazia vizitei de la Bucuresti, din mai 1968. „Pentru mine, personificati

Europa, ii spune el emotionat.‖

Text de Alex Matei

Prelucrare foto: Dominic Virtosu, www.dominicvirtosu.ro

FOTO Povestea prinţesei Martha Bibescu:

cea mai bogată scriitoare bucureşteană,

figură-cheie a literaturii, diplomaţiei şi a

aristocraţiei interbelice

Annamaria Kozma, 1 noiembrie 2013,

http://adevarul.ro/news/bucuresti/martha-bibescu-scriitoare-

1_52738336c7b855ff56a51956/index.html

Prinţesa Martha Bibescu a fost una din cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene a

secolului XX. Descendentă a familiei Mavrocordat, ea s-a remarcat ca scriitoare, om politic şi

gazdă a fastuoaselor întâlniri mondene de la Palatul Mogoşoaia, pe care îl iubea nespus.

Avuţia prinţesei Martha Bibescu s-a întins cu mult dincolo de moştenirile sale, de obiectele de

artă, de neasemuitele smaralde Bibescu, de moşiile Lahovari sau de castelul brâncovenesc de la

Mogoşoaia. Scriitoarea, fiica lui Ion Lahovari, fost ministru al României la Paris şi ministru de

Externe, şi a Smarandei Mavrocordat, descendentă din familia moldoveană a domnitorului

Constantin Mavrocordat, poseda, de asemenea, o frumuseţe nemaivăzută, inteligenţă şi un real

talent artistic. Chiar şi aşa, cu riscul unui nimicitor prozaism, Martha Bibescu rămâne în rândul

celor mai bogaţi scriitori români.

Născută la Bucureşti, la 28 ianuarie 1889, Martha Lahovari urma să fie o figură-cheie pentru

literatură, diplomaţie şi aristocraţia Europei interbelice, dar şi o femme fatale care a furat inimile

multor bărbaţi, printre care prinţul Germaniei, regele Spaniei şi prinţul Beauvau.

Dezamăgirile amoroase

La doar 16 ani se căsătoreşte cu prinţul George Valentin Bibescu, intrând astfel într-o familie

princiară prestigioasă, din care făceau parte şi rude franceze în genealogie directă cu familia

împăratului Napoleon Bonaparte. Însă prinţul Bibescu, ale cărui infidelităţi publice

scandalizaseră întreg Bucureştiul, va fi prima ei dezamăgire în dragoste, dar şi bărbatul alături de

care va rămâne până la sfârşitul vieţii acestuia. Frumos, fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat de

o mamă pentru care nimic altceva nu exista, George Valentin Bibescu era un om capricios,

infidel şi egoist care o privea pe Martha ca pe o decoraţie: odata primită, nu mai e râvnită, scrie

formula-as.ro. Suferinţa Marthei este dublată şi de experienţa traumatizantă de a deveni mamă la

o vârsta atât de fragedă: la doar 17 ani, o are pe Valentina, singura descendentă a noii familii

Bibescu.

În perioada aceea, dorurile ei se îndreaptă către vărul soţului său, tânărul şi enigmaticul Emanuel

Bibescu, dar care, de o calitate morală ireproşabilă, o refuză. După această a doua dezamăgire, în

1909, moştenitorul tronului Germaniei, prinţul Wilhelm, se îndrăgosteşte de Martha, care, însă, îl

priveşte doar ca pe un adolescent amorezat, simţindu-se flatată, dar nu îndrăgostită. Tânăra de 20

de ani însemna în jurnal: „Domnind peste el, domnesc peste un imperiu!―, conform formula-

as.ro.

În aceeaşi perioadă, Martha Bibescu se îndrăgosteşte de Charles Loius de Beauvau Craon,

descendentul unei vechi familii aristocrate şi unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei la

vreme respectivă. Beauvau o iubea şi face presiuni asupra ei să divorţeze. Dezorientată de dilema

morală în care intrase, Martha decide să se retragă o vreme la mănăstirea din Alger.

Primeşte în dar Palatul Mogoşoaia

Rezolvarea, însă, se arată repede şi este dată chiar de soţul său, George Bibescu: printr-o

telegramă o anunţă, solemn şi sec, că a cumpărat de la verii lui brâncoveni domeniul Mogoşoaia

şi i-l dăruişte, scrie formula-as.ro, considerând că îşi răscumpără astfel toate greşelile trecute şi

viitoare faţă de soţia sa. Prinţesa îşi dorea demult domeniul, însă nici nu îndrăznea să viseze la el.

Palatul Mogoşoaia va reprezenta cea mai puternică şi constantă iubire a prinţesei Martha

Bibescu.

Prinţesa se întoarce grabnic în ţară, cu planuri mari de restaurare a palatului. Acum este

momentul în care cea mai frumoasă aristocrată din Europa îşi va demonstra simţul pentru lux şi

rafinament, transformând Mogoşoaia într-un adevărat magnet pentru „lumea bună― din Europa.

Se dedică atât de mult lucrărilor de restaurare încât, Ghislain de Diesbach, biograful său, notează

că dacă Martha „se mai poate considera logodită, atunci e cu Mogoşoaia, mai degrabă decât cu

George sau cu Charles Louis―. Pleacă la Veneţia, împreună cu arhitectul, pentru a alege personal

materialele necesare decorării camerelor de locuit, iar la fel va face şi când îşi va însoţi

grădinarul în Olanda, pentru a alege cu mâna ei cele mai frumoase şi parfumate lalele, scrie

formula-as.ro. Chiar şi Beauvau, venit într-o vizită secretă la prinţesă şi văzând frumuseţea

Mogoşoaiei va privi altfel refuzul Marthei de a divorţa: „Acum înţeleg de ce ezitaţi…―

Castelana de la Mogoşoaia

Proiectul grandios al Mogoşoaiei va fi, însă, întrerupt bursc de izbucnirea războiului. În această

perioadă neguroasă, prinţesa Martha se remarcă prin devotamentul şi curajul cu care conduce

spitalul 118 din Capitală, în care erau aduşi rănuiţii de pe front. Ea rămâne în Bucureşti, în timp

ce autorităţile şi majoritatea cunoştinţelor sale se refugiază la Iaşi. Pe 8 decembrie 1916, în timp

ce se afla la Posada, primeşte vestea că scumpul său palat a fost jefuit. Pagubele erau foarte mari:

mobilierul distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuţa ortodoxă din curtea palatului

transformată în grajd, scrie formula-as.ro

După 1925, restaurarea, care costase deja o avere, cere noi sacrificii: Martha Bibescu investeşte

toţi banii obţinuţi din vânzarea moşiilor Lahovari şi a cărţilor sale. Astfel că, la sfârşitul anului

1927, după 15 ani de trudă, Mogoşoaia arată ca în poveşti.

Prinţesa Martha Bibescu: „Moşiile noatre sunt în interiorul nostru―

Cu toate acestea, în 1945, Mogoşoaia îi este luată prinţesei. Ea părăseşte România în septembrie

1945, după ce se asigură că Palatul Mogoşoaia este trecut pe lista monumentelor istorice. Pleacă

la Paris, cu durere, dar fără teamă sau revoltă: „Mă simt ciudat de detaşată, liberă şi puternică,

luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ ameninţat: cele două case, cele două grădini

ale mele, câmpiile şi pădurile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor care sunt

legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele

ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii şi munţii mei nu mă vor părăsi

niciodată…―

Să ne cinstim românii – episodul 109: Martha

Bibescu

by Marie McFressie

*Martha Bibescu, prozatoare, eseistă, memorialistă şi politiciană româncă stabilită în

Franţa

"E un sentiment frumos să iubeşti pe acela care ţi-a făcut atâta bine ţie şi familiei tale! Pe acela de care te leagă

toate obligaţiile recunoştinţei! Şi apoi, nu trebuie să-l iubeşti pe el, suveranul tău?" (Katia – demonul

albastru)

"În România, nimic nu are importanţă." - Martha Bibescu

Martha Bibescu s-a născut la 28 ianuarie 1889 în Bucureşti, a fost fiica lui Ion Lahovary, fost ministru

plenipotenţiar al României la Paris și ministru al Afacerilor Externe, și a Smarandei Mavrocordat. Descindea

din cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti de tradiţie politicã, diplomaticã şi culturalã, din ramura

domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat şi dintr-o familie cu origine greceascã, cea a tatãlui.

Prinţesa a fost una din cele mai distinse personalităţi ale aristocraţiei europene a secolului al

XX-lea şi s-a remarcat ca scriitoare, om politic şi gazdă a fastuoaselor întâlniri de la Palatul

Mogoşoaia. Se spune cã a avut toate atuurile: frumuseţe deosebitã, inteligenţã, eleganţã, real talent artistic,

poziţie socialã şi avuţie. S-a fãcut plãcutã şi apreciatã atât printre familiile domnitoare, cât şi printre oamenii de

rând, cu care pãstra dialogul şi pe care deseori îi ajuta. Multiplele sale calitãţi au atras invidia femeilor din

înalta societate, dar mai ales admiraţia bãrbaţilor, care o considerau o prezenţã placuta atât fizic, cât mai ales

spiritual.

La doar 16 ani se căsătoreşte din dragoste cu prinţul George Valentin Bibescu, intrând astfel într-o

familie princiară prestigioasă. Mariajul nu a fost unul prea fericit, a fost chiar o mare dezamagire pentru

Martha deoarece George s-a dovedit a fi egoist, impulsiv şi pasionat de adulter. Infidelitãţile publice ale

prinţului Bibescu au scandalizat Bucureştiul nu de puţine ori, dar Martha va rãmâne alãturi de el pânã la

sfârşitul vieţii acestuia, cãutând fericirea în alte locuri şi lucruri. Suferinţa Marthei din primii ani de

cãsnicie a fost dublată şi de experienţa traumatizantă de a deveni mamă la o vârsta fragedă, 17

ani. Astfel se naşte singura descendentă a noii familii Bibescu, Valentina, care nu este o bucurie prea mare

pentru proaspãta mãmicã. Relaţia mamã-fiicã a avut de suferit în primii ani ai micuţei Valentina,

Martha petrecându-si timpul cu fiica sa doar din datorie şi lasând-o deseori doar în grija

bonei. Martha a suferit la rândul ei din pricina relaţiei defectuoase cu mama sa, deoarece aceasta şi-ar fi dorit

doar fii, nu şi fiice, iar singurul fiu pe care l-a avut a decedat timpuriu. Prinţesa şi mama sa nu au fost apropiate

şi ne-am fi aşteptat ca relaţia sa cu propria fiicã sã fie altfel, sã-i ofere fiicei sale ceea ce ei i-a lipsit, dar lucrurile

încep sã se îndrepte abia când Valentina crește.

Valentina îşi adora tatãl, aveau o relaţie tatã-fiicã frumoasã, deşi mezina familiei petrecea mai mult timp cu

mama. Într-o scrisoare din timpul rãzboiului adresatã Marthei, George rezervã o paginã şi fiicei sale,

desenându-i şi scriindu-i versuri.

În 1905, George Valentin Bibescu, un pasionat al automobilului, porneşte într-o expediţie spre

Persia, având şi sarcini diplomatice, iar Martha îl însoţeşte. La întoarcere, aceasta scrie "Cele opt

paradisuri", impresionatã fiind de cele vãzute în cãlãtorie. Cartea scrisã la vârsta de doar 22 de ani a

fost premiată de Academia Franceză şi a propulsat-o pe prinţesã în rândul celor mai apreciaţi

scriitori ai vremii.

Martha Bibescu se îndrăgosteşte de Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi

burlaci ai Franţei la vreme respectivă şi descendentul unei vechi familii aristocrate, în vârstã de

treizeci de ani. Sentimentul a fost reciproc, Charles Louis o iubea şi face presiuni asupra ei să divorţeze pentru a

deveni, oficial, un cuplu. Martha este dezorientatã şi analizeazã situaţia având şi modelul soacrei sale, o femeie

de viţã nobilã ce a divorţat şi a avut mult de suferit. Martha decide să se retragă o vreme la mănăstirea din Alger

şi nu divorţeazã de George. Martha şi George au continuat sã ducã vieţi separate, însã între ei a existat mereu o

legãturã plinã de afecţiune. Prinţesa şi-a dat seama mai târziu “de ceea ce atât de mulţi dintre prieteni au ştiut

dintotdeauna, cã el, Charles Louis, a fost adevãrata mea dragoste şi cã nici el nu s-a împãcat vreodatã cu ideea

cã m-a pierdut.”

La scurt timp dupã episodul tentativei de divorţ, Martha primeşte în dar de la soţul ei palatul

Mogoşoaia, pe care îl cumpãrase de la o verişoarã de-a lui. Martha a fost extrem de încântatã şi a investit în

acel loc mult timp, multã dragoste şi mulţi bani pentru a-l restaura. Locul a atras de-a lungul vremii

personalitãţi importante autohtone şi de peste hotare, iar Regina Maria este prima persoanã ce

semneazã în cartea vizitatorilor. Palatul Mogoşoaia va reprezenta cea mai puternică şi constantă iubire a

prinţesei Martha Bibescu, iar aceasta îşi va demonstra aici simţul pentru lux şi rafinament.

Calitãţile speciale ale Marthei au fãcut-o una din persoanele intime ale prinţului moştenitor

Wilhelm al Germaniei şi, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis de

Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei.

Pe perioada Primului Rãzboi Mondial, prinţesa Martha Bibescu şi-a arãtat devotamentul faţã de ţarã şi a

condus un spital din Bucureşti cu victime ale rãzboiului. Fire curajoasã, ea rămâne în Bucureşti, în

timp ce autorităţile şi majoritatea cunoştinţelor sale se refugiază la Iaşi. Nu doar cã a îngrijit de bolnavi şi le-a

mai înseninat ultimele clipe ale vieţii, dar i-a şi ajutat material pe unii şi a eliberat mai mulţi prizonieri români,

graţie dibãciei, inteligenţei şi cunoştinţelor sale.

Pe 8 decembrie 1916, în timp ce se afla la Posada, primeşte vestea că palatul Mogoşoaia a fost

jefuit. Pagubele au fost foarte mari, mobilierul a fost distrus, perdelele smulse, vesela furată, picturile arse,

dar Martha Bibescu investeşte toţi banii obţinuţi din vânzarea cărţilor ("Isvor, ţara sălciilor" şi

"Catherine-Paris") pentru a readuce la viaţã locul sãu drag.

Era frumoasă, cultă, bogată – “toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat” – a caracterizat-

o lordul Thomson de Cardington. Personalitatea sa, frumuseţea şi mai ales inteligenţa au fermecat pe Marcel

Proust, Saint-Exupery, W. Churchill, R. MacDonald, Charles de Gaulle, Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu

rata nici un prilej de a o revedea, şi mulţi alţii.

Sfârşitul perioadei interbelice se dovedeşte a fi unul dificil şi dureros pentru Martha deoarece mulţi dintre

apropiaţii ei mor sau se sinucid, începe cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, iar palatul cade victimã percheziţiilor

legionare. La toate acestea se adaugã boala lui George, pe care preferã sã-l îngrijeascã personal în ultimele luni

de viaţã. Este momentul în care Martha îşi dovedeşte devotamentul faţã de familie şi faptul cã l-a iubit pe

George într-un fel aparte.

Deşi sunt vremuri grele, Mogoşoaia rãmâne aceeaşi gazdã primitoare pentru elita europeanã, iar Martha

deschide alături de doamna Thierry, soţia ambasadorului francez, un atelier muzical. Frumuseţea locului nu

piere nici sub focul bombardamentelor, dar Martha presimte sfârşitul şederii sale acolo. După 33 de ani, pleacã

doar cu câteva lucruri personale şi fără să gândească la faptul cã nu va reveni vreodată.

Prinţesa pãrãseşte palatul abia dupã venirea comuniştilor la putere şi când se asigurã cã dupã

confiscare, clădirea va fi trecutã pe lista monumentelor istorice.

În 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu de Literatură pentru întreaga operă, iar

un an mai târziu, Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei o alege ca

membru. Anul 1962 este cel în care primeşte Legiunea de Onoare. Pentru Martha Bibescu, viaţa

apunea glorios.

***

A cunoscut oameni iluştri, de toate naţiile şi profesiile (literaţi, politicieni şi diplomaţi, capete

încoronate, oameni de ştiinţă, artişti), corespondenţa şi opera sa memorialistică fiind înţesate de

nume celebre (O. Goga, V. Pârvan, I.G. Duca, P. Claudel, M. Proust, Churchill, Roosevelt, Chaplin etc.), a

călătorit mult, afirmându-şi pretutindeni, cu mândrie, obârşia veche românească. În timpul celui

de-al doilea război mondial, datorită relaţiilor sale, va interveni, în repetate rânduri, în favoarea intereselor

României, pe lângă marile puteri.

Bibescu a publicat, în limba franceză, aproape 40 de volume, cărora li se adaugă numeroase

colaborări în presa vremii. Scrie romane autobiografice, impresii de călătorie, biografii romanţate,

studii şi eseuri, cronici artistice şi mondene, pagini de jurnal şi întreţine o bogată

corespondenţă. Semnează, de obicei, Princesse Bibesco, dar şi cu pseudonimul Lucile Decaux.

Parte din scrieri au fost traduse în Anglia, Suedia, Olanda, Germania etc.

În afară de Două portrete (1930) şi Destinul lordului Thomson of Cardington (1932), tălmăcite chiar

de autoare, celelalte traduceri româneşti au apărut cu întârziere (Isvor, ţara sălciilor, 1937, Cele opt

raiuri, 1946, peste câteva decenii, La bal cu Marcel Proust, 1976, Jurnal politic, 1979, iar după

1990, într-un ritm mai susţinut). Critica românească interbelică a receptat, în mare parte favorabil,

aproape toate cărţile ei apărute în limba franceză (Isvor, le pays des saules, 1923, Le Perroquet vert,

1924, Catherine-Paris, 1927, Noblesse de robe, 1928, Jour d’Egypte, 1929, Croisade pour

l’anemone, 1931, Egalite, 1935, Le Rire de la Naiade, 1935, Images d’Epinal, 1937, Feuilles de

calendrier, 1939).

Stabilită în Franţa după 1946, Bibescu continuă să publice, pe linia unor preocupări mai vechi, câteva cărţi de

evocare, în manieră epistolară, a unor personalităţi (La Vie d’une amitie, I-III, 1951-1957, Le Confesseur

et les poetes, 1970, Echanges avec Paul Claudel, 1972). Proiectul unei lucrări mai ample, legată de

istoria neamului românesc (La Nymphe Europe), va fi abandonat după primul volum (1960; postum, în

1976, a apărut şi un al doilea tom).

Bibescu se numără printre scriitorii al căror debut editorial a însemnat o afirmare impetuoasă,

răsplătit şi cu un premiu academic. Impresiile de călătorie din Les Huit paradis vor cuceri publicul prin

farmec exotic, cu adieri din O mie şi una de nopţi. Peisaje de vis şi miresme legendare, palate fastuoase şi

magherniţe umile, cadâne, cerşetori, înţelepţi alcătuiesc, aici, o ambianţă specific orientală, transpusă adecvat

într-un amplu registru cromatic şi muzical. Pe alocuri, accentele poematice amintesc de Saadi sau de Omar

Khayyam. Cu timpul, memorialistica de călătorie tinde spre concizie, vădind şi o anume accentuare a

predispoziţiei meditative. Astfel, atât Jour d’Egypte, cât şi Croisade pour l’anemone vor capta pe un ton

mai grav pulsul civilizaţiilor trecute.

Primită cu entuziasm de contemporani, cartea Isvor, le pays des saules a stârnit senzaţie prin materialul

inedit şi pitoresc, inspirat de realităţile rurale româneşti. Măiestria autoarei rezidă în trasarea unei anume

configuraţii spirituale a ţăranului, a omului unei civilizaţii vechi, surprins în fluxul existenţei lui cotidiene.

Datinile şi obiceiurile apar ca nişte coordonate fundamentale ale traiului isvorenilor, generând drame şi

acţionând ciclic, implacabil, asemenea destinului. „Ţara sălciilor” se conduce după legi proprii, cu

reminiscenţe venite din timpuri străvechi. Imaginea satului este, astfel, uşor aureolată prin transfigurare mitică

şi infuzii de lirism. Dincolo de atotputernicia tradiţiei se conturează, totuşi, într-o serie de tablouri răzleţe, în

genul lui Jules Renard, un om al pământului, având rosturi, calităţi şi defecte general umane.

Personalitatea artistică a scriitoarei se manifestă într-un amplu registru expresiv, talentul său ilustrându-se cu

deosebită vigoare mai ales în arta portretistică, înzestrată cu spirit de observaţie şi fină intuiţie psihologică,

Bibescu va oferi în această direcţie modele remarcabile. Reţine în mod deosebit imaginea regelui Ferdinand

din Două portrete, o transpunere parţială după Portraits d’hommes (1929). Conturându-se cu precizie,

dintr-un mănunchi de amintiri revelatoare, derulate cu patos evocator, figura monarhului pare să fie, în această

scriere, aceea a unui personaj dramatic, marcat lăuntric de o chinuitoare contradicţie între firea sa (de om

modest, timid, retras) şi comportarea impusă de obligaţiile de suveran.

Discipolă fidelă a lui Chateaubriand, scriitoarea tinde de multe ori să-şi învăluie personajele

într-o aureolă romantică. Este şi cazul eroului titular din Destinul lordului Thomson of Cardington

(1932). Prin acumularea detaliilor sugestive, realizată cu un adânc simţ al nuanţelor, ataşatul militar al Marii

Britanii la Bucureşti se profilează ca o figură de cavaler medieval. Ipostaza este amplificată de simbolistica

fastuoasă folosită de Bibescu, care îşi situează eroul sub zodia focului, element ce pare să-i acompanieze ca un

laitmotiv viaţa şi apoi chiar moartea (se prăbuşeşte cu un avion în flăcări). Reconstituirea ambianţei este făcută,

însă, într-o manieră realistă. Diplomatul englez aparţine totodată şi timpului său, fiind implicat în relaţiile

complexe ale primului război mondial.

O altă reuşită portretistică ce vădeşte putere de introspecţie este legată de figura lui Marcel Proust (Au bal

avec Marcel Proust, 1928). Scriitorul evocat pare să iradieze o fascinaţie hoffmanniană. Comentariul unor

scrisori vine să completeze imaginea unui însingurat, devorat de boală şi dornic de afecţiune.

Corespondenţa adnotată va constitui, de altfel, un eficient mijloc de evocare şi în volume ca La Vie d’une

amitie, Le Confesseur et les poetes, Echanges avec Paul Claudel etc. Se cuvin, de asemenea,

menţionate, pentru valoarea lor documentară şi literară, câteva schiţe sugestive de portret (Hitler, Goring,

Mussolini etc.) din Jurnal politic, text ce cuprinde însemnări din perioada 1939-1941. Înfăţişând

degringolada României în etapa premergătoare celui de-al doilea război mondial, însemnările reţin prin

reconstituirea atmosferei generale, de o mare autenticitate, şi nu mai puţin prin vigoarea realistă a unor scene.

Bibescu s-a mai exersat şi în alte genuri. Astfel Noblesse de robe este un îndreptar de modă căruia

autoarea îi dă o ingenioasă turnură literară. De asemenea, nu lipsite de interes sunt acele Pages de Bukovine

et de Transylvanie (1930), excursuri eseistice în istoria şi arta românească, sau Feuilles de calendrier

(1939), care înmănunchează un ciclu de articole şi reportaje scânteietoare de vervă. Bibescu reprezintă, alături

de Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, o ipostază strălucită a afirmării spiritului românesc peste hotare.

Pe 28 noiembrie 1973 moare la vârsta de 87 de ani, lucrând încã la "Nimfa Europei", marea

lucrare în care prezenta personalitãţile pe care le-a cunoscut direct.

Ea n-a vrut decât “sã facã parte din istorie”. Martha nu a fost perfectã, a fost altceva. Pentru a o cunoaşte mai

bine pe ea şi pentru a-i descoperi lumea, ne stau la dispoziţie cele 65 de volume de jurnal, scrise de însãşi

Martha între 1908 şi 1973.

Pe piatra de mormânt epitaful sună ca o sentinţă: scriitoare franceză. Franţa i-a oferit mai multe

decât România, dar prinţesa a iubit ambele ţãri şi nu şi-ar fi pãsãsit plaiurile româneşti dacã nu ar fi fost forţatã

de circumstanţele istorice.

Opera literară

Les Huit paradis, Paris, 1908; ediţia (Cele opt raiuri), traducere de Tudor Nicolaescu, Bucureşti, 1946;

Alexandre Asiatique ou L’Histoire du plus grand bonheur possible, Paris, 1912;

Isvor, le pays des saules, I-II, Paris, 1923; ediţia (Isvor, ţara sălciilor), traducere de Pia Brătianu, prefaţă de

Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1937; ediţie tradusă de Anca-Maria Christodorescu, prefaţă de Maria Brăescu,

Bucureşti, 2000;

Le Perroquet vert, Paris, 1924; ediţia (Papagalul verde), traducere şi prefaţă de Constantin Popescu, Bucureşti,

1998;

Catherine-Paris, Paris, 1927; ediţie tradusă de Maria Brăescu şi Gh. Lăzărescu, Bucureşti, 1996;

Au bal avec Marcel Proust, Paris, 1928; ediţia (La bal cu Marcel Proust), traducere şi prefaţă de Tudor Ionescu,

Cluj Napoca, 1976;

La Tourquoise, Paris, 1928;

Noblesse de robe, Paris, 1928;

Portraits d’hommes, Paris, 1929;

Jour d’Egypte, Paris, 1929;

La maison du bon Dieu, Paris, 1929;

Două portrete, Bucureşti, 1930;

Pages de Bukovine et de Transylvanie, Paris, 1930;

Croisade pour l’anemone, Paris, 1931;

Le Destin de lord Thomson of Cardington suivi de Smaranda, Paris, 1932; ediţia (Destinul lordului Thomson of

Cardington. Smaranda), Bucureşti, 1932; ediţie tradusă de Vasile Zincenco, prefaţă de Ion Bulei, Bucureşti,

2002;

Lettres d’une fille de Napoleon, Paris, 1933; ediţia (O fiică necunoscută a lui Napoleon), îngrijită şi prefaţă de

Ion Grecescu, traducere de Andreea Gheorghiţoiu, Bucureşti, 1993;

Egalite, Paris, 1935;

Le Rire de la Naiade, Paris, 1935;

Un Tendre amour de Napoleon: Marie Walewska, Paris, 1936;

Images d’Epinal, Paris, 1937;

Katia. Le Demon bleu du tsar Alexandre, Paris, 1938; ediţia (Katia. Demonul albastru al ţarului Alexandru II),

Bucureşti, 1991;

Loulou. Prince imperial, Paris, 1938;

Feuilles de calendrier, Paris, 1939;

In memoriam: l’abbe Mugnier et lady Leslie, Paris, 1946;

Pont l’Abîme ou La Grande passion de la duchesse de Baume, Paris, 1947;

Câline ou La Folle equipee de la duchesse de Berry, Paris, 1948;

La Vie d’une amitie, I-II, Paris, 1951-1957;

Theodora ou Le Cadeau de Dieu, Paris, 1953;

Churchill ou Le courage, Paris, 1956;

Elisabeth II, Paris, 1957;

La Nymphe Europe, I-II, Paris, 1960-1976;

Echanges avec Paul Claudel, Paris, 1972; ediţia (Corespondenţa cu Paul Claudel), traducere de Maria Brăescu şi

Gh. Lăzărescu, Bucureşti, 1992;

Jurnal politic. 1939-1941, traducere şi introducere de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei, Bucureşti, 1979;

Imagini de album, traducere de Elena Bulei, Bucureşti, 1998;

Un sacrificiu regal. Ferdinand al României, traducere de Maria Brăescu, Bucureşti, 2000;

Jurnal 1915, traducere de Vasile Zincenco, prefaţă de Ion Bulei, Bucureşti, 2001;

Jurnal berlinez ’38, traducere şi îngrijire de Dumitru Hâncu, Bucureşti, 2001.