Matei Cerkez Elemente de Limba Romana Contemporana (1)

7/13/2019 Matei Cerkez Elemente de Limba Romana Contemporana (1)

http://slidepdf.com/reader/full/matei-cerkez-elemente-de-limba-romana-contemporana-1 1/164

Matei Cerkez

Elemente de Limba Română Contemporană

Bucureşti

2010





CUPRINS

Unitatea de învăţare nr. 1 .....................................................................1 Structura şi funcţiile limbii...................................................................1 1.1.Obiective educaţionale: .................................................................1 1.2.Natura socială şi funcţiile limbii....................................................1 1.3.Sistem ............................................................................................3 1.4.Limbajul ........................................................................................3 1.5.Limba standard ..............................................................................4 1.6.Stratificarea....................................................................................4 1.7.Funcţiile limbii ..............................................................................5 1.8.Componentele comunicării şi funcţiile aferente............................5 1.9.Contribuţia lui Jakobson................................................................7 1.10.Funcţia de comunicare.................................................................8 1.11.Funcţia expresivă.........................................................................9 1.12.Funcţia poetică,..........................................................................11 1.13.Selecţia şi combinarea ...............................................................11 1.14.Funcţia conativă,........................................................................13 1.15.Funcţia referenţială,...................................................................13

1.16.Funcţia denominativă - constitutivă sau mentală.......................14 1.17.Funcţia metalingistică................................................................14 1.18.Funcţia fatică .............................................................................15 1.19.Karl Bűhler ................................................................................18 1.20.Unităţile limbii...........................................................................20

Unitatea de învăţare nr. 2 ..................................................................28 Lexicul şi semantica.............................................................................28

2.1.Obiective educaţionale: ...............................................................28 2.2.Vocabularul .................................................................................28

2.3.Vocabularul fundamental ............................................................32 2.4.Masa vocabularului .....................................................................34 2.5.Îmbogăţirea vocabularului...........................................................38 2.6.Semantica ....................................................................................43 2.7.Structura semantică a cuvintelor..................................................44 2.8.Semantica lexicală .......................................................................45 2.9.Omonimia....................................................................................49 2.10.Polisemia ...................................................................................50



2.11.Antonimia ..................................................................................51 2.12.Metonimia..................................................................................52 2.13.Schimbări de sens ......................................................................53 2.14.Câmpurile semantice .................................................................54 2.15.Schimbări motivate lingvistic....................................................56 2.16. Sensul multiplu.........................................................................58 2.17.Contextul ...................................................................................62 2.18.Universul de discurs ..................................................................69

Unitatea de învăţare nr. 3 ...................................................................73 Fonetica ................................................................................................73

3.1.Obiective educaţionale.................................................................73 3.2. Fonetica ......................................................................................73

3.3.Fonologia.....................................................................................74 3.4.Fonemul.......................................................................................75 3.5.Fonemul concret ..........................................................................76 3.6.Sunet şi fonem .............................................................................77 3.7.Funcţia .........................................................................................78 3.8.Proprietăţile sunetului..................................................................79 3.9.Sunet, liter ă, alfabet.....................................................................81 3.10.Articularea .................................................................................82 3.11.Sunetele limbii române..............................................................83

A. Clasificarea vocalelor limbii române........................................85 B. Clasificarea consoanelor ...........................................................87

3.12.Coarticularea..............................................................................92 3.13.Grupuri de sunete.......................................................................92 3.14.Fonemele suprasegmentale........................................................94 3.15.Fonetica şi alte domenii ale limbii.............................................96 3.16.Schimbări fonetice accidentale - accidentele fonetice...............97 3.17.Ortografia...................................................................................99

A. Principiile ortografiei limbii române ........................................99 B. Semne şi reguli de ortografie ..................................................101 I. Reguli fonetice de despăr ţire a cuvintelor în silabe.................110 II. Reguli lexicale de despăr ţire a cuvintelor în silabe.................111

Unitatea de învăţare nr.4 ..................................................................117 Stilul ....................................................................................................117

4.1.Obiective educaţionale: .............................................................117 4.2.Limba ca mod de realizare.........................................................117 4.3.La nivelul textului......................................................................119



4.4.Stilul ..........................................................................................123 A. Calităţile generale ale stilului .................................................123 B. Calităţile particulare ale stilului..............................................125

4.5.Stilurile funcţionale ...................................................................128 4.6. Unităţi frazeologice ..................................................................135

Unitatea de învăţare nr. 5 .................................................................139 Textul, mesajul, discursul .................................................................139

5.1.Obiective educaţionale: .............................................................139 5.2.Textul.........................................................................................139 5.3.Sensul conectorilor ....................................................................140 5.4.Tipuri de texte............................................................................143 5.5.Discursul....................................................................................143

Structura discursului....................................................................144 Alte tipuri de discurs ...................................................................146 5.6.Forme de manifestare a mesajului oral......................................148 5.7. Structuri sintactice....................................................................150

Cuvinte şi expresii provenite din elipsă.......................................153 Bibliografie.........................................................................................157





Elemente de Limba Română Contemporană – Matei CERKEZ

1

Unitatea de înv ăţare nr. 1Structura şi funcţiile limbii

1.1.Obiective educaţionale:După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:

- demonstraţi caracterul social al limbii;- explicaţi relaţia dintre limbă, limbaj şi vorbire;- identificaţi şi să explicaţi funcţiile limbii şi mărcile lor

lingvistice- explicaţi modele de analiză a limbii;- identificaţi unităţile componente ale limbii.

1.2.Natura socială şi funcţiile limbii

Limba un ansamblu de cuvinte, categorii,reguli care se organizează în funcţie deo anumită interpretare a realităţii.Astfel contextul extralingvistic obiectivse subiectivizează în procesul decomunicare căci vorbitorul nu exprimă o realitate obiectivă ci una interpretată.Interpretând realitatea cu ajutorullimbii (al vorbirii) oamenii construiescno ţ iuni : clasifică obiecte, stabilescînsu şiri şi relaţii între diferite clase deobiecte. Realizează de fapt un act de

cunoaştere, imposibil în afara limbii.Limba şi societatea nu au acelaşi ritmde dezvoltare. Societatea se dezvoltă mai repede; în limbă schimbările se produc mai încet şi pe neobservate.Compartimentele în care apar cel mairepede modificări sunt vocabularul şi semantica.




2

Natura socială a limbii decurge din faptul că orice act decomunicare se desf ăşoar ă între cel puţin doi vorbitori.

André Martinet consider ă limba printre instituţiile umane:rezultată din viaţa în societate. Limba este în cel mai înalt gradsocială. De aici caracterul obiectiv al limbii.

Aspectul fundamental în care este prezent limbajul este situaţia de dialog.Comunicare nemijlocită de la om laom. Determinarea socială văzută ca uncriteriu guvernator al comunicăriiîmpiedică urmărirea unor aspecteindividuale ce ţin de participanţi Natura limbii şi caracteristicile ei nusunt date de societatea în carefuncţionează, ci de faptul că estefolosită într-o societate omenească.Fiecare vorbitor modifică limba înfiecare moment, călcând regulileacesteia (mai mult sau mai puţin).Aceste încălcări ale regulilor însă nuafectează limba (decât dacă ele suntvoluntare, capătă generalitate prin preluarea unui model sau sunt impuse

ideologic).Schimbările în limbă apar datorită relaţiei E+R care caută modalităţi derealizare eficientă a unei comunicări.La nivelul fonologic natura socială alimbii este demonstrată având învedere modul în care neologismele pătrunse în limbă se adaptează




3

1.3.Sistem

1.4.Limbajul

pronunţiei generale. Coafeur-coafor / sofeur, foen etc. pierd sunete datorită utilizării lor de cercuri foarte largi de

vorbitori.

Limba este un sistem pentru că valoarea elementelor lingvistice depinddirect de anumiţi factori.Dacă dependenţa se face în raport cualte elemente lingvistice, cu relaţiile

dintre ele, vorbim despre un sistemînchis (modul în care se precizează sensul cuvintelor în raport cusinonimele sau cu vecinătăţile lor).Dacă valoarea elementelor lor serealizează prin relaţia cu aspecteextralingvistice atunci avem de-a facecu un sistem deschis), spune bunica

povestea/povestea spune bunica;bunica spune povestea., nici topica,nici regulile gramaticii nu ne ajută să distingem subiectul de complementuldirect ci numai experienţa realităţii.

defineşte omul. Mesajele umane suntelaborate şi transmise conştient. De aicideduce tot André Martinet , dublaarticulare a limbajului şi linearitateasensului. Folosindu-se de un număr redus de foneme oamenii produc unnumăr practic infinit de cuvinte şi demesaje, dubla articulare determină




4

1.5.Limba standard

1.6.Stratificarea

construirea elementelor în succesiune(unul după altul).

Limbajul comun, uzual, folosit de toţivorbitorii în împrejur ări obişnuite,nemarcate afectiv este denumit, înstudiile de specialitate, limbă standard .Limba standard nu are o destinaţie precisă, nu apar ţine unui domeniu şi nurealizează mesaje.

Un enunţ (propoziţie, frază, sintagmă) poate fi considerat standard pentru că evidenţiază mai ales aspectul denotativ.Limbaj standard întâlnim în căr ţile de bucate, în indicaţii de utilizare a unor produse, adică în texte care au un scopinformativ, se adresează unui publiceterogen, în mod clar, lipsit de

ambiguitate şi folosind cuvintecunoscute tuturor vorbitorilor.

Limba ca sistem are o serie decomponente: fonologice – semantice,etc.Orice valoare rezultă prin raportaredirectă la realităţile, extralingvistice sedeschide deci spre aspectul funcţional.Altfel n-ar putea face faţă tuturor aspectelor concrete în carefuncţionează.În studiul limbajului şi al relaţiei lui curealitatea avem în vedere caracterul




5

1.7.Funcţiile limbii

continuu al realităţii şi caracterul

discontinuu al limbajului .Limbajul interpretează realitatea în

relaţii temporale, locale etc.Fluxul său continuu stă la bazacomunicării şi este analizat princomportamentele sale discontinue:foneme.

Structura comunicării a fost descrisă în

diverse moduri. Una dintre schemelecele mai cunoscute şi mai des folosite afost elaborată de Roman Jakobson1.Conform acestuia, fiecăruia dintrefactorii constitutivi ai comunicării îicorespunde, câte una dintre funcţiilefundamentale ale comunicării.

1.8.Componentele comunicării şi funcţiile aferente

Având în vedere factorii comunicăriiumane:context, mesaj, transmiţător,destinatar, contact,cod pot fiidentificate funcţiile: referenţială,

poetică, emotivă, conativă, fatică,metalingvistică.Iată cum se ordonează ele în funcţie defactorii constitutivi ai comunicării:

1Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţiide perspectivă, trad. Mihai Nasta, în Probleme de stilistică, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1964, p.88




6

emiţător

funcţia emotivă

contact

funcţia fatică

cod

funcţiametalingvistică

context

(sau) : transmiţător cel care produce /emite / transmite un mesaj adresându-se unui auditor (receptor);

reflectă stările interne ale emiţătorului

mediul material de transmitere amesajului (voce, scris, semnaleluminoase etc.) sau legătura psihologică dintre transmiţător şidestinatar

are în vedere controlul canalului decomunicare şi asigurarea bunei derulăria comunicării

sistemul de semne şi de reguli defolosire a acestora, cunoscut, total sau par ţial, atât de către transmiţător cât şi

de către destinatar (limba germană,sistemul Morse etc.)

are în vedere faptul că partenerii decomunicare deţin şi utilizează corectacelaşi cod mesaj: ceea ce se transmite(un text, semnale luminoase, un gestetc.) are în vedere formamesajului,modul de structurareaacestuia

(sau referent) : la ce se refer ă mesajul(un eveniment recent, asamblarea unuiaparat, un fenomen natural etc.)




7

funcţia referenţială

funcţia conativă

are în vedere transmiterea de informaţiidespre un eveniment extra lingvistic

(sau persuasivă sau retorică) : are învedere intenţia de a influenţareceptorul prin intermediul mesajuluitransmis.

1.9.Contribuţia lui Jakobson

Potrivit concepţiei lui Jakobson, cele

şase funcţii identificate şi definite de elcoexistă practic în orice comunicare.Diferită numai de la caz la caz esteierarhia lor de importanţă, stratificarearezultată constituind un criteriu declasificare a evenimentelor verbale. Înaceastă ordine de idei, el subliniază că:«De şi distingem şase aspecte

fundamentale ale limbii, am puteatotu şi cu greu să g ă sim mesaje verbalecare să îndeplinească numai o func ţ ie. Diversitatea const ă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva func ţ ii, ci înordinea ierarhică diferit ă a func ţ iilor.Structura verbal ă a unui mesajdepinde, în primul rând, de func ţ ia predominant ă.»Fiecare dintre factorii care intervin în procesul comunicării are asociată câteo funcţie.Aşadar, în formularea unui enunţ suntnecesari emiţătorul, receptorul,referentul comunicării, dar şi un cod




8

comun celor doi interlocutori, uncontact psiho-fizic (direct sau mediat), pentru ca mesajul transmis să fie

receptat. Funcţiile corespunzătoareacestor factori sunt:emotivă (centrată pe emiţător);conativă (centrată pe receptor);r eferenţială (centrată pe referent);metalingvistică (centrată pe cod);fatică (centrată pe canal);poetică (centrată asupra mesajului).

1.10.Funcţia de comunicare

Prima şi cea mai importantă funcţie alimbii este aceea de mijloc decomunicare între oameni.Limba naţională (româna) este mijloculde comunicare specific unei comunităţi

lingvistice (popor), folosit neîntreruptşi putând fi studiat în devenirea saistorică.Funcţia de comunicare r ăspunde uneinecesităţi de stabilire a unor relaţiiinter-umane prin intermediul limbii.Comunicarea pune în joc un inventar de semne din care vorbitorul trebuie să aleagă procedeele care denumesc percepţiile gândirii.Limba funcţionează ca instrument algândirii.Primul efort de a stabili o relaţie între percepţie şi expresie.




9

1.11.Funcţia expresivă

Mod de realizare

Selecţia

cunoscută şi sub denumirile emotivă sau interjec ţ ional ă, pune în evidenţă

atitudinea vorbitorului faţă deconţinutul mesajului.Mesajul nu transmite numai idei,gânduri, pur şi simplu ci referiri la persoana vorbitorului. Modul în care seraportează emiţătorul la cele exprimate.Expresivitatea: intonaţia - asear ă a plouat – enunţul poate să exprime

bucurie, exasperare, etc.Alegerea unui anumit cuvânt estelegată de intuiţia vorbitorului. Astfel elalege dintre cuvintele: prost, tont, zurliu, în funcţie de intenţia sa şi de celcăruia i se adresează. Vorbitorulutilizează o serie de procedee decombinare a cuvintelor.

Funcţia expresivă ca şi alte funcţii serealizează prin selecţia şi combinareaelementelor de limbaj.

se realizează pe seama unor relaţii deechivalenţă (asemănare - deosebire,sinonime-antonime).Combinareaconstruieşte secvenţe. Echivalenţa esteelement constitutiv al secvenţeiDenumirea interjecţională estegr ăitoare din acest punct de vedere,deoarece stratul emotiv al limbajului se bazează pe interjecţii.Dacă un participant la conversaţie




10

foloseşte exclusiv exprimareainterjecţională Tiii!, interlocutorul îşiva da seama că partenerul său îşi

exprimă admiraţia sau surprinderea faţă de ceea ce s-a spus anterior sau faţă deun element din realitatea extraverbală.Observăm cât de important estecontextul în decodarea corectă a unuimesaj aparent simplu. Participareaafectivă a vorbitorului poate fi marcată şi prin elemente formale: persoana întâi

pronominală şi/ sau verbală, intonaţiaexclamativă, lungirea emfatică asunetelor (vocale şi consoane). Astfel,în enunţul M ă chinui să- ţ i explicfuncţia emotivă se realizează formal prin persoana întâi verbală, chiar înabsenţa formală a pronumelui subiect(eu) şi printr-o intonaţie exclamativă

atât în zona emiţătorului cât şi areceptorului. Astfel, în enunţul Ce frumos se văd mun ţ ii!, se actualizează funcţia emotivă, deoarece vorbitorul îşiexprimă o anumită atitudine faţă derealitatea extraverbală. În enunţul Du-te odat ă la pia ţă! se actualizează însă funcţia conativă, deoarece enunţul esteorientat către receptor.În alte cazuri, emiţătorul poate lungivocale şi consoane pentru a marcaemoţia. La nivel formal, acestea suntmijloace de realizare a graduluisuperlativ absolut: Era frumooos! ( Era foarte frumos!), E un mmmizerabil!




11

1.12.Funcţia poetică,

( sens superlativ pe care, în principiu,adjectivul mizerabil nu-l admite). Înultimul exemplu, remarcăm alegerea

unui adjectiv care are tr ăsăturasemantică + superlativ inclusă.

denumită şi estetică sau literar ă, proiectează principiul echivalenţei de pe axa paradigmatică pe axasintagmatică. Propunerile lingvistului

pentru denumirea şi definiţia funcţiei pot fi greu de descifrat. În primul rând,dificultatea apare în momentul în careasociem denumirea cu limbajul poeziei. Această asociere poateconduce la următoarea întrebare:Funcţia poetică este actualizată numaila nivelul limbajului artistic?

R ăspunsul este nu. Pentru a înţelege dece am formulat acest r ăspuns trebuie să ne referim la definiţia de mai sus.

1.13.Selecţia şi combinarea

Selecţia (dintr-o paradigmă) şicombinarea (în sintagme) sunt celedouă modalităţi de structurare aelementelor verbale într-un enunţ apar ţinând oricărui limbaj. Selecţia serealizează pe baza unor principii deechivalenţă, iar combinarea princontiguitate. Astfel, putem stabili două paradigme: una pentru tânăr şi alta




12

pentru „a vorbi”. Din paradigma pentru„tânăr ”, putem alege unul dintretermenii individ, pu şti, etc., iar din cea

pentru „a vorbi ”, putem selecta dintre:a tr ăncăni, a îng ăima, etc.În funcţie de gradul de expresivitatedorit de emiţător sau de varietateafuncţională căreia secvenţa îi apar ţine,elementele din cele două paradigme se pot combina astfel: tânărul vorbe şte(spune), individul tr ăncăne şte, pu ştiul

comentează, etc. Observăm că primulenunţ este neutru din punctul de vedereal expresivităţii, emiţătorul nu doreştealtceva decât să aducă la cunoştinţareceptorului un eveniment despre orealitate extraverbală. Prin cel de-aldoilea enunţ rezultat prin combinare,emiţătorul îşi exprimă dispreţul faţă de

o activitate din realitatea extraverbală.Al treilea enunţ este o combinare întreun termen marcat expresiv şi unulneutru. Observăm că termenul expresivîşi pune amprenta pe întregul sens alenunţului, resimţit de receptor dreptunul marcat.

Funcţia poetică proiectează echivalenţe pe axa combinării.”Cum e fecioaraîntre sfin ţ i şi luna între stele”

Procedee morfologice: în descrierealuptei de la Rovine în Scrisoarea III,Mihai Eminescu acordă o atenţie şi o




13

1.14.Funcţia conativă,

valoare specială substantivuluiProcedee sintactice - topica, elipsa, etc.

Expresivitatea poate provocainterlocutorului emoţii artistice.

numită şi persuasivă sau retorică, arerolul de a orienta enunţul cătrereceptor. Principalele expresiigramaticale ale acestei funcţii sunt:

persoana a doua pronominală şi/ sauverbală, intonaţia exclamativă,vocativul în cazul substantivelor şiimperativul în cazul verbelor.Putem include toate aceste mărciformale într-un singur enunţ: Dumneavoastr ă , doamnă ,veni ţ i la ghi şeu! (pronume personal; vocativ;

imperativ; intonaţie exclamativă).O marcă specifică a oralităţii poate ficonsiderată folosirea verbului a şti la persoana a doua ( ştii, şti ţ i) sau forma nu-i a şa ? rostită în mijlocul uneiexpuneri. Integrate în discurs, acesteaau un rol dublu: atrag atenţiainterlocutorului şi menţin deschiscanalul de comunicare.

1.15.Funcţia referenţială,

numită şi denotativă sau informativă,este prezentă în majoritateaenunţurilor, deoarece interlocutorii se




14

raportează la realitatea extraverbală pentru a iniţia, dezvolta sau încheia oconversaţie. Aceasta ne conduce la

concluzia că această funcţie nu apareindependent, ci alături de alte funcţiiale limbajului.

1.16.Funcţia denominativă - constitutivă sau mentală.

Funcţiunea mentală a limbii este din punct de vedere lingvistic o

reprezentare. Fiecare comunicarereprezintă un act mental şi oreprezentare - coordonarea unor mijloace lingvistice cu o anumită semnificaţie (cu un conţinut).În elaborarea unui enunţ, o descriere(Sinaia este un ora ş frumos.), oîntrebare ( Ave ţ i pantofi 39?) sau

exprimarea unei atitudini faţă de unanumit lucru (Ce frumos miroasetrandafirul !), ne raportăm la elementedin realitate. În plus, în formulareaîntrebării, ne adresăm unui receptor,deci actualizăm funcţia conativă, iar prin exprimarea atitudinii, actualizămfuncţia emotivă a limbajului.

1.17.Funcţia metalingistică

Vorbirea se concentrează asupracodului. Funcţia metalingvistică esteevidenţiată de enunţurile care apar ţinmetalimbajului, atfel spus de acele




15

1.18.Funcţia fatică

enunţuri care transmit informaţii despreun anumit cod, devenit obiect dedescriere. Exemplul cel mai la

îndemână este definiţia de dicţionar. Înacest caz, autorii dicţionarului aufolosit cuvinte pentru a explica altecuvinte. Celibatar înseamnă persoană necă sătorit ă. De asemenea, funcţia metalingvistică este actualizată şi pentru explicareaelementelor de argou, decodificarea

unui alt cod sau pentru a corecta oformă gramaticală. Ex: nu se spune „eieste”, ci „ei sunt”

Această funcţie acţionează la nivelmicrostructural (al enunţului) şi lanivel macrostructural (al interacţiunii).

Funcţie fatică controlează procesul decomunicare prin identificarea formelor de politeţe, de negociere, sau aelementelor fatice de tipul : mă ascul ţ i?, auzi?, ascult ă-mă.




16

Re ţ ine ţ i!

Observaţia lui R ăzvan Săftoiu din citatul de mai jos şicomentaţi-l

Malinowski a propus termenul comuniune fatică, definit drept simplul schimb de cuvinte care conduce la crearea unor leg ături sociale între oameni” (1949, 315 ), afirmând: „Cred că , atuncicând discut ăm despre folosirea limbii în stabilirea rela ţ iilor

sociale, ajungem la un aspect esen ţ ial ce prive şte omul în societate: în toate fiin ţ ele umane se manifest ă tendin ţ a de acongrega, de a fi împreună , de a se bucura de compania celuilalt.(…) A şadar, comuniunea fatică serve şte la stabilirea leg ăturilor personale între oamenii care doresc să aibă companie, dar nu serve şte la comunicarea ideilor.

Comentariile lui Jakobson referitoare la funcţia centrată pe contactdau conceptului o interpretare tehnică „Există mesaje care servesc

în primul rând la stabilirea comunicării, la prelungirea sau laîntreruperea ei: ele controlează cum func ţ ionează canalul şicircuitul (Alo, mă auzi?), atrag aten ţ ia interlocutorului sauconfirmă faptul că acesta r ămâne în continuare atent (Ascul ţ i?,iar la cel ălalt capăt r ă spunsul: Mhm!). Aceast ă luare de contact sau, după Malinowski, func ţ iunea fatică , se poate manifesta printr-un schimb de formule ritualizate şi prin întregi dialoguricare- şi propun doar să prelungească o comunicare.”)

Aşadar, la nivel microstructural, funcţia fatică asigur ă menţinereacontactului dintre vorbitor şi interlocutor, iar la nivelmacrostructural, funcţia fatică ia forma unui tip conversaţionalritualizat: conversaţie fatică (engl. small talk). Oamenii recurg laconversaţie fatică pentru a stabili relaţii sociale de bunăvoinţă, de politeţe de negociere etc. Este posibil ca elemente fatice de tipulmă ascul ţ i?, mă auzi?, ascult ă-mă! nici să nu fie actualizate în




17

conversaţia fatică. Aceasta are o structur ă proprie şi are asociatefuncţii conversaţionale.

R ăzvan Săftoiu, Teoria şi practica limbii, Proiectul pentruînvăţământul rural , MECT, Bucureşti, 2007

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar.




18

1.19.Karl Bűhlerdeduce principalele funcţiuni

lingvistice din cele trei păr ţicomponente ale actului de comunicare:vorbitor - destinatar - comunicare.Acestea se reflectă în fiecare act decomunicare. În raport cu subiectulvorbitor, vorbirea poate fi concepută caexpresie, în raport cu destinatarul -apel şi în raport cu procesul de

comunicare însuşi; reprezentare. Celetrei funcţii stabilite de Bűhler suntfuncţia. expresivă , apelativă ,reprezentativă.Ele fac legătura între funcţiile limbii şi păr ţile componente ale vorbirii;lingvistice cu o anumit ă semnifica ţ ie(cu un con ţ inut).

. În raport cu subiectul vorbitor, vorbirea poate fi concepută caexpresie, în raport cu destinatarul -apel şi în raport cu procesul decomunicare însuşi reprezentare.Ele fac legătura între funcţiile limbii şi păr ţile componente ale vorbirii.




19

Aspecte practice

Identificaţi funcţiile limbii în următoarele enunţuri şi precizaţimărcile lor garmaticale:

- Vorbeşte mai tare.- Du-te şi tu cu ei!- Mâine nu am cursuri.- A f ăcut bunica o ciorbă!!- Găinar e unul care se ţine de furtişaguri mărunte.- Haida de!- Uite cine vorbeşte

Foloseşte, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar!




20

1.20.Unităţile limbii

Fonemul

Foneme cuvaloare lexicală :

Foneme cuvaloare gramaticală:

Principalele unităţi ale limbii,recunoscute şi identificate în studiile de

lingvistică sunt: fonemul, morfemul,cuvântul, partea de propoziţie,sintagma (îmbinarea de cuvinte), propoziţia, fraza, enunţul

este cea mai mică unitate sonor ă alimbii, care are funcţiunea de a

diferenţia cuvintele sau formelegramaticale ale aceluiaşi cuvânt, întreele.Ultimul nivel de analiză al fonemului îlreprezintă tr ăsătura distinctivă.

p(pat) – b(bat)

casă(ă)- case(e)

În lingvistică se face distincţia dintreinvariante (foneme propriu-zise) şivariante fonetice sau alofone(pronunţări diferite ale aceluiaşi fonem.Recunoaşterea invariantelor se face prin metoda comutării potrivit căreia,dacă se produce o schimbare la nivelulformei se modifică şi conţinutul. Ex.dacă în cuvântul pat se înlocuieşte p cub, sau t cu r atunci se modifică însăşistructura cuvântului obţinând fie bat ,fie par .




21

Morfemul

Dacă însă un vorbitor rosteşte pe e din Ene în două feluri diferite, nu se vaobţine un alt cuvânt.

este un segment, o parte dintr-uncuvânt, sau chiar un cuvânt întreg, careare semnificaţie lexicală saugramaticală. Morfemul este un semnlingvistic minimal alcătuit dintr-uncuvânt (vai, unde,lalea),sau chiar un

enunţ. De cele mai multe ori morfemuleste reprezentat printr-un şir defoneme, dar se întâmplă şi ca unmorfem să corespundă, formal, unuifonem. De exemplu e din case este din perspectivă morfologică, un morfemfiind asociat, în forma dată, cusemnificaţia de plural, în opoziţie cu ă

din casă care are asociată ideea desingular. Morfemul trebuie înţeles , caşi fonemul ca un element abstract, carese realizează concret prin diversevariante, asemănătoare ca aspect şiindependente de contextele în careapar.Morfemul participă la comunicare decele mai multe ori, ca partecomponentă a cuvântului sau aenunţului. Cuvântul analizabil,reprezintă o asociere stabilă ale căreiunităţi componente sunt organizate însuccesiune fixă, care nu admitemodificări.




22

Morfeme lexicale

Morfeme gramaticale

Morfemesuprasegmentale:

Alternanţele fonetice

sunt segmente distincte în analiză,având un sens lexical :radicalul cuvântului, prefixele,

sufixele. Morfemele lexicale sunt celecare confer ă sens cuvintelor. În unităţilexicale care practică flexiunea şi suntformate din mai multe elementemorfematice, cel puţin una dintre eleeste purtătoare de sens, iar celelalte audiferite valori gramaticale.

sunt elemente cu semnificaţiegramaticală marcând aspectereferitoare la flexiune: desinenţele – înflexiunea nominală indică genul,numărul şi cazul, iar în flexiuneaverbală, persoana şi timpul, sufixele -indică, în unele situaţii, moduri şitimpuri. Morfemele gramaticale au o

poziţie fixă în cuvânt. În limba română componenta fonică minimală, purtătoare de sens se poate modificaatât în procesul flexiunii(bat-e, băt-ut , băt-ând ), fie prin derivare: mas-ă, măs-u ţ -ă.

accentul, pauza, intonaţia, topicacontribuie de obicei la exprimarea unor valori gramaticale deosebite.apar ca elemente separate, compuse,

sunt o altă categorie de morfemeîntâlnite frecvent în flexiune.




23

Cuvântul

Radicalul

Fenomenul se întâlneşte mai ales lanivelul r ădăcinii cuvintelor şi suntasociate, de regulă, cu un anumit

morfem: strad ă /str ă zi; tu îno ţ i/el înoat ă. Morfemul reprezintă semnullingvistic minimal.

este unitatea lingvistică fundamentală.El reprezintă asocierea unui complexsonor cu unul sau mai multe sensuri.Cuvântul apare în dicţionar în forma

tip, dar în comunicare el se utilizează într-o diversitate de forme flexionare,care sunt realizări concrete aleaceluiaşi cuvânt tip. Formele flexionarenu sunt cuvinte separate de cuvântultip.Există cuvinte cu sens lexical deplin:avion, atom şi cuvinte f ăr ă sens lexical

– instrumente gramaticale: articole, prepoziţii, conjuncţii.Structura morfologică a cuvântuluidistinge păr ţile constitutive pe care le-am amintit deja: morfem propriu-zis;radical;afixe; tema; desinenţa.

r ădăcina apare ca element constitutiv almai multor cuvinte care alcătuiesc ofamilie lexicală. Radicalul conţinesensul lexical prim al cuvintelor apar ţinând aceleiaşi familii: a şti, ştiin ţă , ne ştiin ţă etc.




24

Afixele

Tema

Desinenţa

Partea de propoziţie

Sintagma

sunt segmente( morfeme) purtătoare desens care, alăturate la r ădăcină,determină, de obicei, apariţia unui nou

cuvânt cu sens modificat.

este acea parte a cuvântului carer ămâne constantă în timpul flexiunii.Este posibil ca tema să coincidă curadicalul( casă /case)sau să fie formată din radical şi un afix( de-scrie; copil-a ş ).

reprezintă partea mobilă a cuvântului.Ea se modifică în timpul flexiuniicontribuind la exprimarea categoriilor gramaticale: alb/albă, în primulcaz(alb) are desinenţă zero, spredeosebire de albe care are desinenţa e.

este un cuvânt sau un grup de cuvintedin alcătuirea unei propoziţii, care seidentifică după funcţiunea îndeplinită în, propoziţie. Partea de propoziţie nutrebuie confundată cu cuvântul (lexem) pentru că o parte de propoziţie poate ficompusă din mai multe cuvinte, iar unele cuvinte nu intr ă în structura unei păr ţi de propoziţie substantivul învocativ, conjuncţiile.

este unitatea sintactică formată dintr-uncuvânt şi determinanţii săi: vacan ţ amare, fratele meu mai mic, bunicamea.




25

Propoziţia

Fraza

Enunţul

Discursul

este unitatea sintactică fundamentală asintaxei. Se defineşte în mod obişnuitdrept un enunţ care cuprinde un singur

predicat sau ideea de predicaţie

este unitatea sintactică de sinestătătoare superioar ă propoziţiei,cuprinzând cel puţin două propoziţii.Fraza poate fi construită din două cuvinte: vrei? vii.

este o structur ă sintactică alcătuită dindouă sau mai multe propoziţii saufraze. Termenul de enunţ include şi propoziţia şi fraza.Ca unitate a limbii, enunţul are un rolimportant în comunicare întrucâtrealizează o asociere între o secvenţă sonor ă şi o informaţie referitoare la un

eveniment extralingvistic, devenit prinintenţia vorbitorului, informaţie detransmis.Enunţul reprezintă o combinare a căreistructur ă depinde de situaţia decomunicare, de conţinutul mesajului,de partenerii situaţiei de comuinicare.Ca unitate a limbii, enunţul nu face parte din sistemul limbii şi este compusdin alte unităţi asociate sau nu înstructuri variate ca extindere şicomplexitate.

reprezintă o expunere în faţa unuiauditoriu sau o expunere scrisă pe o




26

temă dată. Discursul este constituitdintr-o suită de enunţuri organizateîntr-o structur ă coerentă.

Aspecte practice

1. Identificaţi morfemele şi fonemele din enunţul:

Mi-a f ăcut plăcere

2. Explicaţi modul de formare al următoarelor cuvinte:nesubordonare; împresurat, septuagenar; bine ştiut;arhicunoscut; copilandru; bănet; nepref ăcut ;

Folosiţi, pentru răspuns, spaţiul liber din chenar!




27




28

Unitatea de înv ăţare nr. 2Lexicul şi semantica


- utilizaţi corect conceptele ;- identificaţi şi să caracterizaţi elementele componente ale

lexicului;- realizaţi interpretări semantice ale diferitelor structuri

lexicale;- explicaţi principiile de formare a cuvintelor;

- explicaţi şi să interpretaţi categoriile semantice specificelimbii române.

2.2.VocabularulTotalitatea cuvintelor dintr-o limbă constituie vocabularul sau lexicul acelei limbi.Partea studiului limbii care se ocupă cuanaliza cuvintelor, cu identificarea lor şi cu înregistrarea lor în dicţionar senumeşte lexicologie.Studiul vocabularului este important pentru că orice vocabular exprimă nivelul de civilizaţie al unui popor şi pentru că bogăţia vocabularului este

dată nu numai de numărul de cuvinteconţinut, cât mai ales de bogăţiasemnelor lexicale consemnate.În decursul dezvoltării ei, limba îşiînsuşeşte o serie de elemente lexicaledatorate apariţiei unor domenii deactivitate. Ele apar într-un ritm foartedinamic în aşa fel în cât nici un




29

Cuvântul

Clasificarea cuvintelor

dicţionar nu poate cuprinde toatecuvintele existente în limbă la unanumit moment dat.

este unitatea de bază a vocabularului şicuprinde o formă tip, forme flexionareşi variante (pronunţări în diferite felurial acelui cuvânt).Există situaţii în care aceeaşi unitatelexicală poate cuprinde două-treicuvinte diferite, atunci când formele

flexionare se specializează pentrusemne diferite:- a acorda 1)atenţia cuiva

2)un instrument muzical- raport 1)rapoarte

2)raporturi

Ca unităţi semnificative ale limbii,

cuvintele pot fi clasificate din maimulte perspective.Din perspectiva structurii sonore,cuvintele sunt clasificate în funcţie denumărul unităţilor componente(silabe,accent,număr de foneme sau demorfeme care-l compun.; din perspectiva organizării sensului,cuvintele se clasifică după posibilitateade a se asocia cu alte cuvinte înstructura enunţului,cu relaţia lor culimba standard sau cu diferitele registrestilistice etc.Cea mai cunoscută clasificare acuvintelor din perspectivă lexico-




30

gramaticală, este clasificarea în păr ţi devorbire. Cercetătorii consider ă că acesttip de clasificare asigur ă cuprinderea

tuturor cuvintelor dintr-o limbă într-unnumăr de clase diferenţiate prin particularităţi specifice.Păr ţile de vorbire sunt reprezentate degrupuri de unităţi lexicale care au particularităţi gramaticale comune.Cuvintele sunt clasificate şi din punctulde vedere al capacităţii de flexiune.

Cuvintele flexibile apar în sistemullimbii ca ansamblu de forme organizateîn paradigme prin relaţii stabilite înfuncţie de tipul de informaţiegramaticală conţinut. Clasificareacuvintelor flexibile în păr ţi de vorbirese face în funcţie de particularităţimorfologice specifice.

Atenţie!Definiţiile folosite pentru a ordona păr ţile de vorbire sunt ,

în general determinate semantic şi nucomportamental(gramatical). De aceea se pot crea surse degreşeală în momentul analizei morfo-sintactice datorate unor valori logico-semantice comune.

Cuvintele neflexibile

Clasa cantitativelor

sunt instrumente de comunicare. Ele participă la realizarea comunicării într-o formă unică, fiind neanalizabile şicorespunzând unui morfem.

cuprinde numeralele şi alte cuvinte acăror organizare semantică implică




31

Clasa determinaţilor

Clasa proformelor,

Clasa substitutelor

într-un fel sau altul, o determinarecantitativă. Alături de numerale, înaceastă clasă întâlnim,

substantive(pereche, câteşipatru, grup,gr ămadă, dublu, triplu,) locuţiuni ( câtă frunză şi iarbă), sau verbe ca a întrei, amultiplica etc.

cuprinde cuvinte şi construcţii lexicaleasociate unui substantiv. Categoriadeterminanţilor este neomogenă din

punct de vedere gramatical şi semantic,de la morfeme afixale(articolul) laadjective provenite din adverbe(astfel ), precum şi alte grupări lexicale care au,fiecare un rol specific.(a şadar, acestedouă , al ţ ii) etc.

caracterizată prin posibilitatea

elementelor componente de a se înlocuireciproc. Din această clasă fac parte pronumele nehotărâte (Alţii se gândeaula vacanţă);sau elemente adjectivale,(asemenea oameni nu se mai întâlnesc).

reprezintă unităţi lexicale al căror sensse poate completa prin raportare la unalt element al comunicării




32

Atenţie!Am fi tentaţi să aşezăm în această clasă pronumele personale

de persoana întâi şi a doua. Ele nu pot fi incluse în această clasă deoarece semnificaţia lor este dependentă de situaţia decomunicare, de identificarea cuiva care apare ca participant directla evenimentul care se relatează.

Deicticele

Clasa jonctivelor şi a conectorilor

cuprinde unităţi lexicale implicatenemijlocit în situaţia de comunicare.Criteriul central îl reprezintă relaţia cu

locutorul şi momentul enunţării,mesajul fiind raportat la coordonatelesituaţiei de comunicare.Participanţii la actul de comunicare – locutorul şi interlocutorul suntidentificaţi prin acţiunea pronumelor personale .

este definita tot funcţional şi cuprindeelemente lingvistice care pot să seasocieze într-un ansamblu componente propoziţionale ale unui enunţ.Conceptul de jonctiv şi de conector auîn vedere instrumente prin intermediulcărora se stabilesc relaţiile dintreelementele componente ale

enunţului.(chiar dacă; mai întâi; apoi;de aceea…)

2.3.Vocabularul fundamental

( fondul lexical principal) se compunedin cuvintele necesare pentru a realizao comunicare eficientă între oameni




33

Vocabularul cuprinde un fond principalde cuvinte; - vocabularul fundamental -şi masa vocabularului.

Vocabularul fundamental secaracterizează prin: - stabilitate – datorată vechimii apreciabile acuvintelor care-l compun;- unitate – datorită faptului că suntcunoscute şi folosite pe tot teritoriulţării de către toţi vorbitorii limbiiromâne;

- capacitate de derivare cu sufixe şi prefixe;- capacitatea de a forma cuvintecompuse;- cuprinde aproximativ 30% dincuvintele folosite de vorbitori:obiectele şi acţiunile foarte importante:• gradele de rudenie: mamă, tată,

cumnat etc.;• obiectele şi acţiunile foarte

importante: a mânca, a bea;• alimente şi băuturi: pâine, apă;• zilele să ptămânii şi lunile anului;• păr ţile corpului;• păsări şi animale;

• culori;• arbori şi fructe.

60% din cuvintele cuprinse învocabularul fundamental sunt deorigine latină.




34

2.4.Masa vocabularului

Arhaismele

(vocabularul secundar) cuprinde

cuvinte folosite în vorbirea anumitor categorii socio-profesionale.În acest compartiment al vocabularuluisunt cuprinse: arhaismele;neologismele; regionalismele; termeniitehnici; jargonul; argoul etc.Arhaismele şi regionalismele semanifestă la nivelul fonetic, la cel

lexical şi la cel gramatical.Cuvintele din fondul secundar al limbiiau o distribuţie diferită în practicalimbii: unele sunt folosite preponderentsau exclusiv în stilul ştiinţific şi tehnic,altele sunt folosite în diferite registrelingvistice: regionale, specializate sauchiar în stilul beletristic şi colocvial(

cătană , clop, haios)

sunt cuvinte care au dispărut din limbă ori au încetat a mai fi folosite: (obiectuldesemnat a dispărut). Unele cuvinte aufost trecute în categoria arhaismelor pentru că realitatea socială,administrativă sau de altă natur ă cărorale corespundeau fusese schimbată.

Ex.: prefect, jandarm, arendă Unele arhaisme au dispărut dinvorbirea oamenilor, dar mai sunt păstrate numai în locuţiuni: a da ortulpopii.




35

Tipuri de arhaisme

1) lexicale - pârcălab, bir, dijmă - cuvinte care au fost

înlocuite cu altele2) fonetice - împle, îmbl ă , rumpe - folosite în opere literare3) morfologice - morfeme gramaticale - aripe, inemă 4) sintactice - dativul adnominal “preot deşteptării noastre”

M. Eminescu5) semantice - cuvântul salutare, de origine latină a dat două

dezvoltări lexicale - sărutare şi salutare“Sărutare, umbr ă veche” Gr. Alexandrescu

Regionalismele

Unele arhaisme sunt reînviate fiedatorită valorii expresive pe care o potavea în limbajul popular ( a mazili ),fie pentru că realitatea pe care aureprezentat-o a revenit în actualitate: primar, prefect, arenda ş.Arhaice pot fi considerate şi sensuridispărute ale unor cuvinte carecontinuă să fie folosite cu alte sensuri:mi şel – cu sensul iniţial de sărman, sărac- ; mândru - cu sens iniţial deîn ţ elept. Arhaismele sunt folosite învorbirea curentă pentru realizarea uneiexprimări nuanţate, pentru a evocaobiceiuri sau fapte şi personaje aletrecutului etc.

sunt cuvinte rostite frecvent în diferiteregiuni.Se face adesea confuzie întreregionalisme şi cuvinte populare, deexemplu, cunoscutul muiere e un




36

Neologismele

cuvânt popular şi nu un regionalism.

sunt cuvinte împrumutate de curând

din altă limbă sau create prin mijloace proprii ale limbii respective. Caracterulde noutate este dat în funcţie de etapade dezvoltare a limbii. Neologismelereflectă direct schimbările sociale,culturale politice, etc.

În stabilirea calităţii deneologism trebuie avute în vedere:• Gradul de r ăspândire;• Frecvenţa de întrebuinţare;• Atitudinea vorbitorilor.

Procesul de modernizare avocabularului limbii române prinneologisme a început în secolul alXVIII-lea, dar s-a intensificat începânddin deceniile 3 - 4 ale secolului al XIX – lea.Apariţia neologismelor estedeterminată, uneori, de necesitatea de aînlocui un cuvânt mai vechi, uzat saucu semnificaţia insuficient de clar ă(stricat se înlocuieşte cu defect).Înlocuirea poate fi gândită doar de o

categorie de vorbitori care o vor impune prin uz şi nu pri argumentelingvistice.Avalanşa de neologisme din limbaromână actuală nu constituie un pericol pentru vocabularul nostru întrucâtneologismele introduse nemotivat( aşacum se întâmplă în momente de




37

schimbări sociale şi ideologice) dispar din limbă spontan, aşa cum au apărut.Excesul de neologisme poate îngreuna

comunicarea, constituind , uneori o piedică în înţelegerea unor texte sauenunţuri.De altfel, excesul de neologisme seîntâlneşte cu precădere la vorbitori carenu sunt siguri pe ei nici din punctul devedere al conţinuturilor exprimate, nicidin punctul de vedere al formei de

expresie.Între neologisme se remarcă ocategorie specială, cultismele, termenicare trebuie, în general, evitaţi căci seapropie de elemente de jargon.Cultismele se întâlnesc în ziare,înlimbajul criticii literare,cinematografice şi de televiziune.

Unii cercetători prefer ă să numească cele mai noi împrumuturi, cuvinterecente, spre a le deosebi deneologismele propriu-zise, acre nu suntdoar împrumuturi ci şi derivate, şi caresunt mai bine asimilate.Multe dintre cuvintele recente nu sesupun regulilor flexiunii. Neologismele pot fi :

• Crea ţ ii române şti, pe bazaelementelor existente în limbă:lansator , lunar , prevedere, principal • Împrumuturi din diferite limbi : pastel, bleu, pasaj, etc.




38

Unii termeni neologici se r ăspândescfiind simţiţi necesari de anumite persoane care vor să-şi impresioneze

interlocutorii: a disipa, a implementa,e şichier .Excesul de neologisme poate îngreunacomunicarea dintre oameni constituindo piedică în înţelegerea unor texte.Termenii de specialitate cuprind din ceîn ce mai multe neologisme: manager,accize, spot, holding, etc.

2.5.Îmbogăţirea vocabularului

Procedee interne

Derivarea

Îmbogăţirea vocabularului serealizează prin două feluri de procedee:interne şi externe.

În limba română există o serie defoneme care, grupate sau singure, seaşează înaintea sau la sfâr şitul unuicuvânt, formând un cuvânt nou. Dacă aceste foneme se aşează la începutulcuvintelor, se numesc prefixe, iar dacă se aşează la sfâr şitul cuvintelor senumesc sufixe. Procedeul se numeştederivare. Cuvântul căruia I se adaugă prefixe sau sufixe se numeşte cuvânt debază, iar cel rezultat, cuvânt derivat .De exemplu : cuvântul derivat str ă bun - prefix str ă + cuvânt de bază bun.




39

Derivarea cu sufixe este bine reprezentată în limba română.O parte dintre sufixele limbii românesunt moştenite din latină, altele sunt de

origine slavă, iar altele, mai recente,din limbile franceză, engleză, germană etc. O serie de sufixe recente suntsufixe internaţionale: -bil ( lavabil,comestibil ) Trebuie f ăcută diferenţa între sufixelexicale şi sufixe morfologice, carefolosesc, împreună cu desinenţele, la

realizarea flexiunii. Un tip aparte desufixe îl formează sufixele moţionale,care ajută la formarea moţiunii.Moţiunea este procedeul de formare, prin derivare cu sufixe, a unor forme defeminin de la masculin şi invers.După criteriul morfologic al păr ţii devorbire realizate prin derivare, sufixele

sunt:- substantivale : -ar, -easă , -ime, -

u ş(cofetar, zidar, căr ău ş ,l ă pt ăreasă);

- adjectivale : -esc, -iu, -os(românesc, ar ămiu, dureros);

- verbale: -a, -i, - iza, -ui (a ridica,a înflori, a epuiza, a vărui);

- adverbiale : -e şte, -i ş (bătrâne şte, piepti ş ).

După criteriul semantic, sufixele seclasifică în:- augmentative, formează

substantive şi adjective carearată că obiectul denumit sau




40

Derivarea cu prefixe

calitatea sunt exagerate: -andru,-oi / -oaie, -an / -ană (copilandru, băie ţ oi, l ădoi /

l ădoaie, lungan / lungană ) - diminutivale, formează substantive, adjective şi, rar,adverbe care exagerează în micobiectul, calitatea: -a ş , -el / ea, -ic / -ică , -ior / ioar ă (băie ţ a ş ,scăunel ,surioar ă )

- de agent, formează cuvinte care

denumesc pe cel care face oacţiune: -ar, -easă , -giu (sifonar,croitoreasă , geamgiu).

- Instrumentale : -ar, -tor (alfabetar, şterg ător)

- abstracte: -re, -ătate, -ial ă (adunare, cre ştere, bunătate, sfial ă )

- colective: -ărie, -et, -ime, -i ş , -i şte (argint ărie, br ădet,d ă scălime, aluni ş , porumbi şte);

- sufixe locale: -ărie, - ean(benzinărie, or ăşean, or ădean).

Prefixele sunt mult mai puţinnumeroase şi mai puţin roductive înlimba română. Numai cinci prefixeservesc astăzi la formarea de noicuvinte:des- / dez-, în-, ne-, r ăs- / r ăz-, re-(desface, dezleagă, necopt, r ăscopt)În raport cu limba română actuală,sufixele şi prefixele se caracterizează




41

Derivare regresivă

Compunerea

Tipuri de compunere:

după puterea lor de derivare. Există sufixe şi prefixe care continuă să contribuie la formarea de cuvinte

derivate: ( con,(co-) ,des(dez-), în-, ne-,r ă s(r ă z-) – prefixe-ar, -aş, -ătate, -easş, -et, - ie, etc – sufixeAltele aşi-au pierdut capacitatea de aforma derivate – sunt neproductive: str ă , - ei. Există o categorie specială de afixe,

numite pseudoprefixe sau prefixoide:ante- , anti- , arhi- , contra-, mucro-,inter-, super-, trans-.

Pe lângă derivarea propriu-zisă există şi fenomenul cunoscut sub numele dederivare regresivă sau inversă. Aceasta presupune înlăturarea unor afixe pentru

a forma cuvinte noi. Derivate regresivesunt : blestem, din a blestema , cânt dina cânta, alint din a alinta (substantive postverbale – sau derivate postverbale).

este procedeul de creare a unor cuvintenoi prin contopire sau alăturare a două sau mai multor cuvinte. Princompunere se combină două sau maimulte cuvinte într-o unitate lexicală nouă.

- substantiv + substantiv = substantivcompus (floarea soarelui)

- adjectiv + substantiv = substantiv




42

Abrevierea

Schimbarea

valorii gramaticale

compus (bunăvoin ţă , bunăvoie )- verb + substantiv = substantiv

compus (fluier ă vânt, pierde

var ă )- adverb + participiu = adjectiv(binecunoscut)

- prepoziţie + substantiv = adverb (după masă)

- numeral + numeral = numeralcompus (cincizeci )

Un tip special de compunere îlreprezintă compunerea prin abreviere.Rezultatul acestei compuneri esteconsiderat unitate lexicală compusă atunci când poate avea flexiune şi când poate fi derivat.

este un procedeu de formare a unui

cuvânt nou prin trecerea lui de la o parte de vorbire la alta. Schimbareavalorii gramaticale are un rol importantla nivelul expresivităţii. Cuvintele glon ţ , pu şcă, folosite ca adverbe înexpresiile: s–a dus glon ţ , s–a dus pu şcă au un sens nou.În unele situaţii anumite substantivearticulate devin adverbe prinrenunţarea la articol: r ăul vine adesea pe nea şteptate,- câinele mu şcă r ău.Infinitivul lung şi supinul pot devenisubstantive – recoltatul porumbului,vizionarea spectacolului.Altă sursă de îmbogăţire a




43

Procedee externe

Împrumuturilelexicale

Calculul lingvistic

2.6.Semantica

Categoriile semantice

Sens şi semnificaţie

vocabularului o constituie aşa numiteleformaţii analitice, structuri stabile decuvinte în care termenii îşi pierd

identitatea semantică, în favoarea unuisens general comun. Printre acesteformaţii analitice numim locuţiunile şiexpresiile.

sunt cuvinte şi expresii luate dindiferite limbi str ăine şi adăugate

fondului lexical existent.

reprezintă traducerea morfemelor unuicuvânt compus sau a unei locuţiuni prin echivalente româneşti :cale ferat ă (de la voie ferree)

Semantica sau semasiologia este parteastudiului limbii care se ocupă de sensulcuvintelor.

sunt studiate destul de puţin în şcoală,motiv pentru care apar, în vorbireexagerat de multe utilizări impropriiale unităţilor limbii.

prin conceptul de sens înţelegem,modul în care un cuvânt semnifică,realizează o semnificaţie într-uncontext. Sensul reprezintă un mod particular de organizare a conţinutului.reprezintă procesul prin care o secvenţă




44

Semnificaţia sonor ă devine semn, adică ajunge să trimită la un referent, la un obiectexterior, pe care-l semnifică.

Semnificaţia reprezintă, în concepţia profesorului Emanuel Vasiliu,”corelaţia care se stabileşte în modconvenţional, stabil şi explicit între osecvenţă de sunete şi un fapt sau osituaţie reală”.Lingvistica actuală introduce o serie deconcepte pentru analiza semnificaţiei.

In planul conţinutului semnificativ,elementele componente alesemnificaţiei sunt semele, careformează un semem, adică semnificatul unui cuvânt.Stilistica modernă diferenţiază unaspect strict intelectual al unui cuvânt,semnificaţia (aspectul denotativ) şi

unul afectiv (conotativ).

2.7.Structura semantică a cuvintelor

Dinamica vocabularului unei limbidetermină schimbări lexico-semanticeîn structura şi evoluţia cuvintelor.Întrucât lingvistica a fost multă vremesubordonată logicii şi psihologiei, aavut loc o suprapunere între conceptulde sens şi cel de noţiune. In sensulcuvintelor sunt reflectate, susţinlogicienii, toate tr ăsăturile esenţiale pecare le au obiectele şi fenomenele.Astfel, în sensul cuvântului masă sunt




45

2.8.Semantica lexicală

cuprinse toate tr ăsăturile cuprinse înclasa de obiecte desemnate.Multe cuvinte ale unei limbi se bazează

pe noţiuni, având un conţinut obiectiv.Cuvintele însă, nu exprimă numainoţiuni ca atare ci, uneori, subliniază numai anumite laturi ale noţiunii, lacare adaugă o valoare afectivă caredepăşeşte sfera logicii: feti ţă = fat ă +afecţiune.Alte cuvinte sunt mai generale decât

noţiunile, exprimând raporturi dintrenoţiuni.Evoluţia sensului cuvintelor sedatorează apariţiei unei modificări înînsuşi obiectul denumit sau încunoaşterea noastr ă asupra obiectului.Cuvântul peni ţă vine dintr-omodificare produsă asupra cuvântului

pană – obiect de scris.Un cuvânt simţit de vorbitor ca izolat, poate fi încadrat într-o familie decuvinte gr şită, fenomen denumitetimologie popular ă, astfel , temerar poate fi interpretat cu sensul detemător.

studiază schimbările de sens alecuvintelor de-a lungul existenţei lor înlimbă. Semantica lexicală estedeopotrivă diacronică şi sincronică,operând în ambele situaţii cu conceptulde sens. Definiţiile conceptului de sens




46

Sens lexical

evoluează de la o şcoală lingvistică laalta, sau de la o abordare logică şifilozofică la una de teoria limbii.

Sensul reprezintă, în termenii cei maicomuni, acea însuşire a obiectelor pecare semnul lingvistic o trezeşte înmintea noastr ă.

desemnează înţelesul atribuit devorbitori unui cuvânt. Intre secvenţasonor ă c a s ă şi conceptul pe care-l

exprimă casă ,nu există o legătur ă necesar ă. Sensul este stabilit princonvenţie între vorbitori. Odată convenţia realizată, legăturafuncţionează obligatoriu. Sensulcuvântului, în acest caz este nemotivat – arbitrar . Cuvinte ca a mârâi, fleo şc, har şti, etc.

au un sens motivat, întrucât întresecvenţa sonor ă şi sens există olegătur ă necesar ă, o condiţionare.Există, prin urmare, într-o limbă cuvinte nemotivate bun, copac, stru ţ ,u şă etc. şi cuvinte cu sens motivat: poc, cuc, fârnâit; imită zgomote dinnatur ă.Unele cuvinte au sens motivatmorfematic: desface, dizlocă, suntlexeme al căror mod de formare,determină sensul.Există situaţii în care un cuvânt capătă o semnificaţie falsă, din dorinţa,determinată de ignoranţă, de a apropia




47

cuvântul de un alt etimon (cuvânt de bază): cuvântul moravur i (dinlatinescul mores) este adesea confundat

cu năravuri (de origine slavă).Din punct de vedere al gradului degeneralitate a sensurilor actualizateîntr-un enunţ se stabilesc trei trepte:

1.Sensul denotativ alcătuit dinfasciculul de tr ăsături distinctive;unitate invariantă. Are valoare

obiectivă şi există independent devoinţa şi de intenţia vorbitorului.(concept ).2.Sensul conotativ reprezintă valorilesuplimentare, sugestive, afective, careînsoţesc cuvântul.3.Sensul referenţial constă înraportarea cuvântului la realitatea

concretă, la desemnatÎn construcţiile coordonate trebuief ăcută raportarea la realitateaextralingvistică pentru a se vedea dacă transformarea avută în vedere este posibilă. Putem avea enunţuri de tipul:elevul silitor cite şte lec ţ ia şi elevul lene ş cite şte lec ţ ia. Făr ă a avea oraportare la experienţa realităţii putemconstrui o frază de tipul: elevul silitor şi lene ş cite şte lec ţ ia, ceea ce estecorect din punct de vedere gramatical,dar incorect din punct de vederelogico-semantic. Pentru a înlăturaincorectitudinea se introduce regula de




48

Familia de cuvinte

pronominalizare pentru că este vorbade doi indivizi diferiţi. Vom obţineenunţul elevul silitor şi cel lene ş citesc

lec ţ ia.De accentuare de reliefare (a se studia pe sine - însuşi – ,l-am ajutat pe Sandu,sau de dezambiguizare a contextului – în cazul reflexivului pasiv: tinerii seajută unii pe alţii; sunt ajutaţi de cătreIon; se ajută pe el însuşi). O altă abordare stabileşte existenţa

unor sensuri asociate în perechi:- sens de baz ă, primar, cel mai

cunoscut şi mai des utilizat şi sensuri derivate are au apărut înurma includerii cuvintelor diferitecontexte determinând o abatere de lasensul de bază: cuvântul fa ţă cusensul de parte a corpului omenesc,

îşi nuanţează semnificaţia înstructura fa ţ a lumii; fa ţă de pernă etc.

- sens principal , general, folosit întoate ariile de r ăspândire a limbii, înexprimarea normată şi sensurisecundare cunoscute în arii restrânse

- sens propriu şi sens figurat

sau familia lexicală constituietotalitatea cuvintelor formate prinderivare, prin compunere şi prinschimbarea valorii gramaticale, de laacelaşi cuvânt de bază: ex.: cuvântul abate, poate fi cel de la care porneşte




49

2.9.Omonimia

Omonimie şi polisemie

familia lexicală care cuprinde: băt ău ş ,băt ător, băt ătur ă etc.

Omonimia trebuie discutată în strânsă legătur ă cu polisemia.Omonimia presupune identitate în planul expresiei şi diferenţă în planulconţinutului semantic. Aşadar omonime sunt cuvinte identice caformă şi total diferite ca sens.

Omonimia poate fi totală sau parţială.Omonimele totale au o formă identică în toată paradigma lor: lac; cursă ,alerg ătur ă şi capcană etc. au aceleaşiforme şi la singular şi la plural.Omonimele par ţiale au forme diferitecel puţin în legătur ă cu semnificaţia:masă - mobil ă; masă - mul ţ ime cu

plurale diferite la fel band ă , ochi.În general omonimele au originidiferite, chiar dacă provin din aceeaşilimbă.

Există cuvinte omonime care provindin cuvinte polisemantice.

Atenţie!Există o categorie specială de omonime lexicale -

gramaticale care au forme identice din paradigma unor clasegramaticale complet diferite:cer - substantiv şi cer persoana I singular a verbului a ceresau - substantiv şi sau verb, persoana a III-a singular.




50

2.10.Polisemia

Formele flexionare care au fost cândvaîn raport de variaţie liber ă, dar s-auspecializat mai târziu, pentru

exprimarea anumitor sensuri lexicalenu pot fi încadrate în aceiaşi unitatelexicală.Astfel faţă de singularul raport formatde pluralulrapoarte, raporturi înseamnă referate,d ări de seamă; respectiv relaţii,legături.

În momentul în care o formă flexionar ă se specializează pentru a crea unanumit sens al cuvântului polisemantic;unitatea lexicală iniţială se scindează îndouă sau trei cuvinte diferite caretrebuie considerate omonime par ţiale

cap - capete, capi, capuri corn - coarne, corni, cornuri

O altă categorie o constituie omografele.Trebuie reţinut că omonimele trebuiesă aibă şi acelaşi accent şi aceeaşiformă.Cuvintele:ochi/ochi,companie/campanie sunt omografe.

reprezintă fenomenul prin careaceluiaşi înveliş sonor i se asociază două sau mai multe sensuri. Oricâtesensuri ar fi atribuite unui cuvânt, elare un singur înţeles lexical care devinevizibil prin relaţia de context (încelelalte cuvinte).




51

2.11.Antonimia

Polisemia este o noţiune sincronică,explicabilă prin argumente de natur ă diacronică pentru că un cuvânt se poate

îmbogăţi cu sensuri noi; f ăr ă să piardă sensurile primordiale.Pentru a dovedi că relaţiile de înrudireşi dinamică a sensurilor se dezvăluienumai la o analiză diacronică, Gh.Bulgar 2 explică felul în care cuvântulmasă a devenit polisemantic.Sensul originar şi concret al cuvântului

este de obiect de mobilier. Acesta fiindo mobilă pe care se aşează mâncarea şiîn jurul căreia se adună oamenii să mănânce, sensul a cunoscut dezvoltărisuccesive: ora mesei; o masă bună;veni ţ i la masă; masa de prânz; înaintede masă; după masă (după-amiază ). Cuvântul analizat nu este numai

polismenatic ci are şi o frazeologie bogată.Prin polisemantism sunt explicatecâteva figuri de stil ca: metafora şimetomimia.

Antonimele reprezintă cuvinte cu sensopus: bun - r ău (opoziţia calitativă);mic - mare (opoziţie cantitativă); mult - puţin; temporală - azi - mâine; spaţială - jos-sus; aici - acolo.În conştiinţa lingvistică generală,

2 Gh. Bulgar - Probleme de semanticã. În: Sinteze de limba românã, E.D.P.,Bucureşti, 1981.




52

2.12.Metonimia

antonimele se formează perechi, se presupun reciproc. Relaţia deantonimie trebuie stabilită pentru

fiecare dintre sensurile cuvântului.drept - strâmb- nedrept- stâng

• Un cuvânt poate avea drept antonimo perifrază:

a ascunde - a da în vileag a opri - a da drumul

• Poate fi realizată cu ajutorul unor prefixe specializate: a, ne, des, in:

poetic - apoeticîndoi - desdoicorect - incorect atent - neatent

Există cuvinte care nu pot contractarelaţii de opoziţie: carte, lampă ,motociclet ă , dulap etc.

Antonime parţiale cuprind perechicorelative:

bărbat - femeiecoco ş - g ăină băiat – fat ă

datorită apropierii în timp şi în spaţiu adouă obiecte, fenomene etc., acesteaajung să-şi suprapună şi sensurile:toat ă sala a aplaudat




53

2.13.Schimbări de sens

Cauzele schimbărilor de sens

• Cauze sociale• Cauze psihologice• Cauze lingvistice

Adjectivul mi şel din latinul misellus (slab, sărac, nenorocit) avea în românaveche acelaşi sens. Treptat sensulcuvântului s-a extins datorită unor condiţii sociale şi a ajuns la sensul de

astăzi.Verbul a în ţărca a fost folosit mai întâicu sensul de a dezobişnui mieii de suptînchizându-i într-un ţarc. Ulterior,termenul a fost folosit metaforic înlegătur ă cu copiii mici care trebuie şi eisă fie dezvăţaţi de a mai suge.Schimbarea de sens se explică prinrecurs la realitatea extralingvistică.Pe lângă stabilirea inventarului deinvariante în semantică este necesar ă determinarea structurilor paradigmaticeşi a celor sintagmatice.Pentru paradigmele semn, teoria ceamai curentă este aceea a câmpurilor

lexicale organizate pe baza unor tr ăsături distinctive. Această perspectivă are la bază noţiunea dereţea asociativă a lui Saussure.Eugeniu Coşeriu consider ă că “uncâmp lexical este o structur ă paradigmatică formată din unităţilexicale care-şi împart o zonă de




54

semnificaţie comună şi care se găsescin opoziţie imediată unele faţă decelelalte”.

La un nivel superior câmpului se poatevorbi despre clase sau categoriilexicale, caracterizate printr-o tr ăsătur ă mai generală: obiect, animat, inanimat,uman etc. Aceste tr ăsături se numescclaseme sau categoreme

2.14.Câmpurile semantice

Afinitatea

pot fi puse în legătur ă cu problemaexpresiei. Ele cuprind cuvinteapar ţinând unei zone semanticecomune: nume de animale, de păsărietc. Câmpurile semantice arată cumsunt trataţi termeni din aceeaşi sfer ă semantică atunci când sunt folosiţi într-

o accepţie specială. Astfel cuvinteledobitoc, bestie, câine, maimu ţă ,vulpe, pot că păta la figurat, conotaţii peiorative.Din gruparea în serii lexicale seobservă că un fenomen ca derivareasinonimică, mecanism de bază pentruconstrucţia de metafore, este mult mair ăspândit decât se crede.În plan sintagmatic se observă relaţiilede determinare dintre unităţi. Se distingastfel trei tipuri de solidaritate:

clasa determinantului funcţionează catr ăsătur ă distinctivă a termenului




55

Selecţia

Implicaţia

determinat. Ex: raportul dintre clasa” femei” şi latinescul mudor , a semărita.

arhilexemul termenului determinantfuncţionează ca tr ăsătur ă distinctivă întermenul determinat. Ex: bicicleta şi trenul au în comun tr ăsăturile vehicul (arhilexem). Arhilexemul vehicul seintersectează cu a căl ători.

întregul lexem determinantfuncţionează ca tr ăsătur ă distinctivă înlexemul determinat. Astfel cuvântulroib determină cuvântul cal . În primul caz se vorbeşte despre orelaţie de incluziune : clasa femeiinclude sensul a se mărita; în al doileacaz, avem de-a face cu relaţie de

intersecţie :tr ăsăturile lexemuluibiciclet ă se intersectează cu cele alelexemului tren şi ambele fascicole detr ăsături se intersectează cu lexemul acăl ători; în cel de-al treilea caz avemde-a face cu o relaţie de apartenenţă :însuşirea de roib apar ţine unor elemente din clasa cal..Tr ăsăturile semantice sunt dispuse subforma unui arbore de dependenţă conform căruia are loc treptat o selecţie până se ajunge la tr ăsăturile sensuluicerut de context. Aceasta reprezintă ooperaţie de dezambiguizare amesajului. Unităţile sunt luate în




56

consideraţie în cadrul raporturilor existente între tr ăsăturile lor. In analiză se stabilesc indicatori sintagmatici –

arborii de dependenţă – şi apoi seintroduce componentul semantic algramaticii pentru a atribui osemnificaţie structurii generate.Rolul componentului semantic este dea stabili semnificaţia enunţului pornindde la elementele terminale, prinintermediul regulilor de proiecţie.

Regulile se aplică de jos în sus operândintegr ări – amalgame. Amalgamulcombină semnificaţiile a doi sau maimulţi constituenţi imediaţi, dominaţi deacelaşi nod al indicatorului sintagmaticşi atribuind semnificaţieconstituentului.

2.15.Schimbări motivate lingvistic

Cuvinte ale aceleiaşi familii lexicale laun moment dat se separ ă şi capătă unsens independent ex. cuvântul netot ,iniţial antonim al lui tot , capătă conotaţia cunoscută legată de judecatainsuficientă a unui individ.A nu se confunda schimbările de sens,care au caracter general sau cvasigeneral şi sunt acceptate de normă, cuaccidentele sau improprietăţilesemantice, tot mai numeroase.

fortuit înseamnă, întâmpl ător,inopinat (nu for ţat, obligat)




57

Evoluţia semantică acuvintelor

Tendinţe:

Lărgirea sensului

Restrângerea sensului

Înnobilarea

specios înseamnă amăgitor,înşelător (nu special)inextricabil - extrem de complicat, de

neînţeles/ (nu care nu poate fi stricat) summum - culme, gradul celmai înalt (nu sumă).

Dinamica vocabularului se observă celmai mult prin studierea modificăriiconţinutului semantic al cuvintelor.

lărgirea sensului; restrângerea sensului;înnobilarea; degradarea sensului.

reprezintă extinderea referentului unuicuvânt. Astfel pasăre înseamnă înlimba latină vrabie, iar în limbaromână contemporană şi-a extinsdeterminarea semantică asupra tuturor

înaripatelor.

reprezintă fenomenul invers. Astfelnutricium în limba latină înseamnă hrană în general în timp ce nutre ţ ,astăzi înseamnă exclusiv hrana vitelor .

presupune o deplasare dinspre osemnificaţie negativă, spre una pozitivă. Cuvântul r ă zboinic însemnauciga ş , tâlhar ; astăzi i se atribuiesensul de viteaz. Cuvântul mitocan însemna locuitor al unui mitoc saumetoc (clădire secundar ă a uneimănăstiri. Cuvântul a suferit în primul




58

Transferul de sens

2.16. Sensul multiplu

rând o extindere de sens desemnând pelocuitorul de la periferia oraşului saudin afara oraşului. Degradarea a

survenit apoi când acestui locuitor i s-aspus mahalagiu, cu însuşirile specificetermenului actual de mitocan.

este o altă modalitate de schimbare desens. Transferul de sens este un mod derealizare a metaforei.

Recunoaşterea unei distincţii întreidentitatea şi diferenţa de sens nu neduce prea departe în semantică. Pentruunii cercetători este limpede că unelesemne sunt înrudite şi altele nu. Acestlucru deranjează simetria opoziţiei

dintre sinonimie şi omonimie. Se puneîntrebarea cat de diferite trebuie să fiecuvintele pentru ca să se poată argumenta existenţa a două sau maimultor cuvinte. Grecii introduseser ă unnumăr de principii pentru a explicaextinderea ariei de sens a unui cuvantdincolo de sensul lui adevărat(originar).Principiul transferului de sens explică existenţa metaforei ca trop bazat peconexiunea naturală între referentul primar şi cel secundar căruia i se aplică lexemul. Exemplu de extensiune ametaforei: gur ă , cap, picior, utilizate în




59

Denumirea obiectelor

Definiţia ostensivă

legătur ă cu forme de relief. Cuvinteleau mai multe sensuri înrudite.Pe langă sinonimie şi omonimie avem

ceea ce, în dezvoltarea mai recentă asemanticii este semnul multiplu(polisemia). Distincţia dintre semnulmultiplu şi omonimie este arbitrar ă. Îndicţionare formele clasificate dreptomonime sunt înregistrate ca fiindcuvinte diferite; iar sensurile multiplese înregistrează sub un singur articol de

dicţionar, cu specificarea:

Gramaticile tradiţionale presupun caunitate de bază a sintaxei, cuvântul(lexem). Relaţia dintre cuvânt şilucrurile la care trimite (se refer ă), pecare le semnifică, reprezintă obiectulde interes al semanticii. Lucrul,

obiectul denumit sau semnificat estereferentul, şi instituie o relaţie dereferinţă: cuvântul se refer ă la lucruri(mai curând decât le semnifică sau ledenumesc). O limbă ideală ar fi aceeaîn care fiecare formă ar avea numai unsens şi fiecare sens ar fi asociat uneisingure forme.

reprezintă un mod de definire a unuiobiect prin indicarea obiectului (uiteăla e…). Acest tip de definiţie nu estesuficientă întrucât, în primul rând, persoana care întrebuinţează definiţiatrebuie să ştie dinainte semnificaţia




60

gestului de indicare. Dificultatea de aexplica sensul oricărui cuvânt f ăr ă afolosi alte cuvinte pentru a limita şi a

face mai explicit domeniul indicării.Termenul de sens are mai multeînţelesuri. Un cuvânt poate fi explicat, prin traducere, prin aşezare în contextsau prin indicare. (Ce înseamnă sens secundar? – sens secundar înseamnă …; ce înseamnă articol ? - spune-micontextul în care apare şi-ţi spun ce

înseamnă; ce înseamnă cocostârc? – uite, ăla e un cocostârc.)În cazul definiţiei ostensive (prinindicare), nu este suficientă indicaţiaîntrucât persoana care interpretează definiţia trebuie să ştie dinaintesemnificaţia gestului de indicare. Ă la, pronume demonstrativ forma popular ă

limitează posibilităţile de interpretaregreşită. Dificultatea de a explica sensuloricărui cuvânt f ăr ă a folosi altecuvinte pentru a limita şi a face maiexplicit domeniul indicării, reprezintă o problemă importantă a semanticii.




61

Aspecte practice

1.Precizaţi conceptul de semnificaţie2.Explicaţi tipul de explicaţie semantică din enunţul:

Uite! Asta e o dalt ă 3.Daţi exemple cuvinte cu de sens multiplu4.Având în vedere că în limba slavă ciornâi însemna negru, faceţiun raţionament referitor la evoluţia cuvântului cerneal ă 5.Explicaţi conceptul de transfer de sens şi daţi exemple





62

2.17.ContextulO altă situaţie cotidiană de explicaţieeste aceea când întrebăm despre sensul

unui cuvânt, şi ni se r ăspunde: dă-micontextual în care l-ai întâlnit. Manieracea mai curentă de a explica un cuvânteste folosirea sinonimiei, cu încadrarealimitelor contextuale. Wittgensteinspunea: „ Nu căuta ţ i sensul unui cuvânt ci modul lui de întrebuin ţ are.”

Singurul control empiric pe care-l

avem asupra studiului limbii esteutilizarea enunţurilor lingvistice învariatele situaţii ale vieţii cotidiene.Expresii ca sensul unui cuvânt şi sensuunei propoziţii creează confuziideoarece ne determină să căutămînţelesurile pe care le au şi să identificăm drept sensuri entităţi cum

sunt obiectele fizice, conceptelementale sau stările de lucruri dinuniversul fizic.Comunicarea se bazează pe presupunerea că înţelegem toţicuvintele în acelaşi fel; din când încând, această înţelegere eşuează, dar înţelegerea, în general, nu poate fi pusă la îndoială.Există teorii ale „contextelor”, dar încă nu a fost efectuată o înregistraresistematică a diverselor cadre posibile.Autorii care s-au ocupat de această problemă disting de obicei două sau,cel mult, trei cadre. Astfel, Ch. Bally




63

Situaţia

distinge între situa ţ ie –ansamblulcircumstanţelor extraverbale în care sedesf ăşoar ă discursul sau care sunt

cunoscute de către interlocutori – şicontext: „cuvintele care au fost rostiteînainte”, în acelaşi discurs (sau dialog).K . Bühler distinge trei cadre: cel sinfizic, cel sinpractic şi cel sinsemantic. Primul este un tip particular de cadrufizic;cel de-al doilea corespunde

„situaţiei” lui Bally, iar cel de-al treileaeste numit în mod curent „context”(verbal). Se face distincţia întrecontextul idiomatic („secvenţa încadrul căreia apare cuvântul”) şicontextul vital sau de situa ţ ie, carecoincide cu „situaţia” lui Bally; în plus,recunoaşte universul de discurs şi

importanţa lui, dar nu-l delimitează precis de contexte. După părereanoastr ă, e necesar să distingem o seriemult mai întinsă de cadre, care pot figrupate în patru tipuri: situa ţ ia, sfera,contextul şi universul de discurs.

Prin situaţie trebuie să înţelegem cevamult mai limitat şi mai puţin ambiguudecât ceea ce în mod curent se înţelege,şi anume numai circumstanţele şirelaţiile spaţio-temporale care secreează în mod automat prin însuşifaptul că cineva vorbeşte (cu cineva şidespre ceva), într-un punct din spaţiu şi




64

Sfera

Domeniul

într-un moment, în timp; situaţia face posibilă apariţia lui aici şi acolo, a luiacesta şi acela, a lui acum şi atunci, şi

prin care un individ este eu iar ceilalţitu, el etc. Situa ţ ia este, deci, „spaţio-timpul” discursului, în măsura în care ecreat în discursul însuşi şi ordonat înconformitate cu subiectul lui.Determinarea pe care am denumit-o cuacelaşi termen depinde în întregime deacest cadru şi numai prin raportare la el

capătă înţeles. Prin urmare, situaţiareprezintă elementul pragmatic şifoloseşte ceea ce Benveniste numeştecuvinte pragmatice : pronumele personale, demonstrative sau adverbelemenţionate.

sau regiunea reprezintă spaţiul între ale

cărui limite un semn funcţionează însisteme determinate de semnificaţie.Un astfel de spaţiu e delimitat, într-unsens, de tradiţia lingvistică şi, în altsens, de experienţa privitoare larealităţile semnificate. Eugenio Coseriudistinge trei tipuri de „sfer ă”: zona(„sfera” în care este cunoscut şi folositîn mod curent un semn; limitele eidepind de tradiţia lingvistică şi deobicei coincid cu alte limite, totlingvistice);

sfera” în care obiectul este cunoscut caelement al orizontului vital al




65

Mediul

vorbitorilor sau al unui domeniuorganic al experienţei sau culturii, iar limitele lui nu sunt lingvistice; astfel,

spaţiul în interiorul căruia„ estecunoscut obiectul „casă” este un„domeniu;

o sfer ă stabilită social şi cultural:familia, şcoala, comunităţile profesionale, etc., în măsura în care lesunt proprii moduri de a vorbi, sunt

„medii”. Un „mediu” poate să posedesemne specifice pentru un domeniumai larg; poate să posede „obiecte”specifice; sau poate să posede semnespecifice pentru „obiecte”, deasemenea, specifice: adică nu poatefuncţiona ca „zonă”, ca „domeniu” sauca „zonă” şi „domeniu” în acelaşi timp.

Multe nuanţe semantice ale cuvintelor depind, în mare parte, de deosebirile de„sfer ă”. Un cuvânt folosit în exteriorul„domeniului” său poate semnificaaceeaşi realitate obiectivă, însă nu maisemnifică în acelaşi fel, căci ceea ce„evocă” el este altceva; iar un cuvântspecific unui mediu (ambiental), pelângă că denotează ceva, îşi evocă şimediul dacă se foloseşte în alte medii.

În particular, deosebirea dintre cuvinteuzuale şi cuvinte tehnice constă integral în deosebirea dintre „zonă” şi„domeniu”: cuvintele uzuale sunt




66

considerate proprii unei „zone”, celetehnice – proprii unor „domenii”.Aceasta înseamnă că deosebirea nu

este deloc absolută, din moment ceorice cuvânt cu semnificat lexicalsemnifică totodată într-o „sfer ă”(dependentă de o tradiţie idiomatică particular ă) şi în interiorul unui„domeniu” (dependent de o cunoaştereobiectivă). Cuvântul casă semnifică, înacelaşi timp, în tradiţia idiomatică a

diferitelor limbi romanice şi îndomeniul în care este cunoscut obiectul„casă”, şi ar fi un „cuvânt tehnic” prinraportare, de ex., la „domeniul”eschim. iglu (igloo). La cuvintelerecunoscute ca „uzuale”, domeniuldepăşeşte în mod normal zona(organizarea idiomatică), în timp ce la

cuvintele recunoscute ca „tehnice”zona şi domeniul coincid (cel puţin îninteriorul fiecărei comunităţilingvistice). Astfel, domeniul lui „casă”este mai amplu decât zonele lui casa,maison, Haus, house, hus, dom etc., dar nu se întâmplă la fel cu „fonem”. În plus, pentru a recunoaşte caracterultehnic al unui cuvânt este necesar să avem în vedere două domenii deodată,căci în interiorul domeniului său oricecuvânt este „uzual”.În interiorul limitelor unei limbi,anumite cuvinte sunt recunoscute ca proprii unor domenii mai restrânse




67

decât limba însăşi. Însă orice limbă coincide cu anumite domenii deexperienţă şi, ca atare, orice limbă

posedă cuvinte „uzuale” care, din punctul de vedere al altor limbi, serevelează ca „tehnice” şi se dovedesc„intraductibile”. Realitatea careînconjoar ă un semn, un act verbal sauun discurs, ca prezenţă fizică, ca bagajde cunoştinţe al interlocutorilor şi caactivitate reprezintă context ul vorbirii

care cuprinde: un context idiomatic format de limba însăşi, ca „fond” alvorbirii unde se manifestă în modconcret o parte a limbii. Aceasta aresemnificaţie în relaţie cu toată limba,cu toate cunoştinţele idiomatice alevorbitorilor. Orice semn realizat îndiscurs are semnificaţie în sisteme

de opoziţii şi asociaţii formale şisemantice cu alte semne, care nu suntrostite, dar care apar ţin tezauruluilingvistic al vorbitorilor; un context verbal discursul însuşi în calitate de„cadru” al fiecăreia dintre păr ţile sale.Pentru fiecare semn şi pentru fiecare por ţiune a discursului (care poate fidialog), constituie „context verbal” nunumai ceea ce s-a spus înainte, ci şiceea ce se va spune, în acelaşi discurs.Aceasta, pe de altă parte, reiese evident până şi din exemple vulgare de tipulcasa lui Ion şi la casa de Habsburg unde determinanţii postpuşi




68

Context tematic

funcţionează simultan ca elementecontextuale, relevând semnificaţiasemnului casa Contextul verbal poate

fi nemediat – constituit din semnelecare se găsesc imediat înainte sau după semnul considerat– sau mediat, putândajunge până la a cuprinde întreguldiscurs şi, în acest caz, poate fi numitcontext tematic.

Într-un text de literatur ă, fiecare

capitol, fiecare paragraf şi chiar fiecaredintre cuvintele lui capătă sens înrelaţie cu ceea ce s-a spus în capitoleleanterioare şi acoper ă sensuri noi cufiecare nou capitol, până la ultimul.Din alt punct de vedere, contextulverbal poate fi pozitiv sau negativ:constituie context atât ceea ce se spune

efectiv, cât şi ceea ce nu se spune.Dacă omisiunea este intenţionată, avema face cu ceea ce – după intenţiaatribuită vorbitorului – se numeşteinsinuare, aluzie sau exagerare. Poezia„de sugestie” se bazează, în maremăsur ă, pe folosirea intenţionată acontextelor verbale şi un contextextraverbal, toate circumstanţelenonlingvistice care sunt percepute înmod direct sau cunoscute de cătrevorbitori.




69

2.18.Universul de discurs

Sens – semnificare

reprezintă sistemul universal de

semnificaţii căruia îi apar ţine undiscurs (sau un enunţ) şi care îidetermină validitatea şi sensul.Literatura, mitologia, ştiinţele,matematica, universul empiric, ca„teme” sau „domenii de referinţă” alevorbirii, constituie „universuri dediscurs”. O expresie ca: reducerea

obiectului la subiect are sens înfilosofie, dar nu are nici un sens îngramatică; fraze de tipul:r ă zboiul troian, după părerea mea şi a şa crezitu, apar ţin unor universuri de discursdistincte.

Deşi spunem că propoziţiile sau

sintagmele sunt sau nu suntsemnificate, nu spunem în mod normaldespre cuvinte că ele nu suntsemnificative (cuvântul este unitateasemnificativă minimală a limbii).A fi semnificativ presupuneacceptabilitate totală, relativ la toatecontextele particulare caracteristiceenunţurilor şi relativ la contexterestrânse mai generalizatecaracteristice propoziţiilor. Există însă mai multe straturi de acceptabilitate(dincolo de cel gramatical). Există enunţuri acceptabile în unele situaţii şiinacceptabile în altele. Caracterul




70

Referinţă şi sens

Sens lexical – sens gramatical

semnificativ al propoziţiilor corecte din punct de vedere gramatical se explică în funcţie de anumite principii generale

cu compatibilitate între sensurileelementelor lor constitutive.Enunţurile: Ion mănâncă lapte, Ion beaorez nu sunt semnificative pentru că verbul a mânca nu e compatibil culapte, ci cu alte tipuri de substantive,iar verbul a bea este incompatibil cusubstantivul orez. Enunţul Ion

mănâncă supă este însă, social,acceptabil.Sensul unui cuvânt este ceea cesemnifică el şi ceea ce semnifică setransfer ă (într-un anumit sens) de lavorbitor la ascultător în procesul decomunicare.

Referinţa indică presupoziţia deexistenţă (sau realitate) care derivă dincontactul nostru direct cu obiectele dinlumea fizică. Noţiunea de existenţă fizică poate fi socotită ca fundamentală pentru definirea relaţiei semantice dereferinţă. Există unităţi lexicale care nuse află în relaţie de referinţă cu nici unobiect din afara limbii.

În legătur ă cu categoriile gramaticale,întâlnim concepţia aristotelică privindfaptul că numai păr ţile majore devorbire (substantivul, adjectivul,verbul, adverbul) au înţeles în sens




71

Sensul structural

Hipercorectitudinea

deplin; ele semnifică conceptele desprecare se susţine că alcătuiesc materialdiscursului. Celelalte păr ţi de vorbire

contribuie la înţelesul total al propoziţiilor prin impunerea uneianumite forme gramaticale enunţului.Păr ţile de vorbire majore au înţeleslexical specificat în dicţionare.diferenţa dintre subiectul şi obiectulunei propoziţii; opoziţia dedeterminare; timp şi număr; diferenţa

dintre propoziţiile exclamative şiimperative sunt sensuri structurale.Sensul lingvistic total al unui enunţ este dat de sensurile lexicale alecuvintelor luate în mod izolat şi acestesensuri structurale.

(gramatical) exprimă trei tipuri de

funcţii semantice:- sensul unităţii gramaticale

(păr ţile de vorbire minore şicategoriile sintactice secundare);

- sensul unei forme gramaticale (subiectul; obiectul);

- sensul asociat cu noţiuni (modalităţi de enunţare).

reprezintă un fenomen specific limbiivorbite, o greşeală datorată dorinţeivorbitorului insuficient informat de ase exprima corectTeama de greşeală a unor vorbitoriduce la hipercorectitudine.




72

Neavând o bună cunoaştere a normeilingvistice, vorbitorul realizează asocieri greşite : eram să uit ; trebuiam

să – ţ i spun

Aspecte practice

1. Definiţi conceptul de context;2. Explicaţi diferenţa dintre sensul lexical şi sensul gramatical.3. Daţi exemple de cuvinte recente din presă 4.Explicaţi apariţia neologismelor: credibil, analizabil





73

Unitatea de înv ăţare nr. 3Fonetica

3.1.Obiective educaţionaleDupă parcurgerea unităţii de învăţare veţi fi capabili să:

- utilizaţi şi să explicaţi corect conceptele ;- să identificaţi unităţile foneticii şi să le explicaţi;- explicaţi conceptul de silabă şi regulile de despăr ţire a

cuvintelor în silabe;

3.2. Fonetica

Fiziologia şi acustica

este o ştiinţă auxiliar ă a lingvisticii carestudiază latura materială aelementelor limbii adică expresia lor exterioar ă. Latura exterioar ă,materială a elementelor limbii comportă unaspect fiziologic(mişcările pe care leexercită organele vorbirii) şi unulacustic(vibraţiile aerului determinatede aceste mişcări şi care producimpresia acustică). Cele două componente se manifestă concomitent.Elementele fonetice vor fi descrise fieîn termeni fiziologici (foneticaarticulatorie), fie în terminiacustici(fonetică acustică).

vorbirii sunt subordonate studiuluifuncţional al unităţilor fonetice(fonetică funcţională saufonologie.Fonetica studiază întreaga diversitate arealizărilor concrete ale elementelor fonetice dintr-o limbă,independent de




74

funcţia pe care o au în comunicare şi denivelul structural la care apar.Evoluţiile studiate de fonetică se refer ă

la diferenţe de rostire condiţionate deindivid sau de poziţia sunetului încuvânt ( variante); influenţe reciproceîntre sunetele produse atât în interiorulcuvântului cât şi la graniţa dintrecuvinte( fonetică sintactică).În funcţie de perspectiva de abordare astudiului sunetelor, se vorbeşte despre

fonetică articulatorie ( a emiterii) şiacustică (a receptării).

3.3.Fonologia

Un sunet al vorbirii este orice unitateasonor ă distinctă din punct de vederefonetic, adică orice unitate sonor ă produsă de organele vorbirii.

reprezintă un nivel de studiu alstructurii limbii care vizează elementele fonice segmentale şisuprasegmentale cu funcţie distinctivă.În raport cu fonetica, fonologia estedomeniul unităţilor fonicediscontinue(discrete) şi invariante.Fonologia este o fonetică funcţională .Stabilirea identităţii sau nonidentităţiifuncţionale a elementelor cuprinse învorbire se face în funcţie de anumitecriterii.Cercetările de fonologie sunt în generalsincronice. Fonologia stabileştefuncţiile sunetelor într-o limbă, la un




75

3.4.Fonemul

moment dat determinând un tip deabordare descriptivă. Se porneşte de laideea că limba este o structur ă şi se

urmăreşte evoluţia sistemelor defoneme în limba respectivă.Fonologia implică delimitarea şidescrierea inventarului unităţilor foniceinvariante şi a tr ăsăturilor distribuţionale care le caracterizează.

este cea mai mică unitate sonor ă alimbii, care are funcţiunea de adiferenţia cuvintele sau formelegramaticale ale aceluiaşi cuvânt, întreeleUltimul nivel de analiză al fonemului îlreprezintă tr ăsătura distinctivă.Este cea mai mică unitate sonor ă a

limbii, care are funcţiunea de adiferenţia cuvintele sau formelegramaticale ale aceluiaşi cuvânt, întreele.Sunetele care nu apar niciodată înacelaşi context fonetic (care sunt îndistribu ţ ie complementar ă) şi sunetelecare pot apărea în acelaşi contextfonetic, dar nu contractează raporturide comutare (sunt în varia ţ ie liber ă)sunt variante ale aceluiaşi fonem(alofone). În mod obişnuit, alofonelesunt privite ca unităţi concrete,individuale, ale vorbirii, în contrast cufonemele, care sunt abstracte, generale




76

3.5.Fonemul concret

şi apar ţin limbii. Există în fonologiedouă niveluri de abstractizare: sunetelecare sunt în variaţie liber ă într-un

anumit context fonetic se raportează laceea ce lingvistica numeşte un „ fonem concret ” (de exemplu, rom. n velar,înainte de consoană velar ă).

determinat de o anumită poziţie,împreună cu fonemele concrete

determinate de celelalte poziţii, seraportează la fonem, unitate maiabstractă decât fonemul concret .Eliminând acele caracteristici alesunetului care ţin de poziţia sa încuvânt şi în frază, precum şicaracteristicile care pot fi modificatef ăr ă a afecta identitatea cuvântului, se

obţin tr ăsături pertinente (distinctive):con ţ inutul fonemului e un fascicul detr ă sături distinctive. Dacă fonemul se defineşte ca o sumă de tr ăsături pertinente, arhifonemul eansamblul tr ăsăturilor pertinentecomune pentru două sau mai multefoneme. De exemplu, un arhifonem t eformat din tr ăsături distinctive comune pentru /t/ şi /d/, minussurditate/sonoritate. Una dintredificultăţile reducţiei sunetelor lafoneme e o problemă de segmentare alanţului vorbit: „Un fonem sau două foneme”? „În stadiul actual al




77

dezbaterii, se pare că trebuie să admitem că, cel puţin în anumite limbi,o tranşă sonor ă anumită poate fi

interpretată atât monofonematic, cât şidifonematic (cf. „diftongii” limbiiromâne).

Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonor ă funcţională. Sunetul este material concret;fonemul este general şi abstract. Acelaşi sunet este pronunţatdiferit de diferiţi vorbitori sau de acelaşi vorbitor, în momentediferite. Aceasta înseamnă că există variante şi varietăţi alesunetelor (n din nimeni difer ă de n din numai sau de n din luncă.Diferenţele sunt determinate de poziţia sunetului în cuvânt şi deinfluenţa sunetelor vecine (contextului fonetic) şi fenomenului prin care se rostesc concomitent mai multe sunete (coarticulaţie).

3.6.Sunet şi fonem

Fonemele unei limbi sunt,de regulă,corespunzătoare sunetelor învăţate înşcoală şi descris gramatical. Scriereanotează, în general, numai ce esterelevant în fonemele limbii respective.Partea studiului limbii care se ocupă custudiul producerii, transmiterii şireceptării sunetelor limbajului articulat

este, cum spuneam , foneticEa inventariază sunetele limbii, leanalizează şi le clasifică în funcţie deanumite caracteristici: înăl ţ ime, timbru,durat ă, cu implicaţii foarte serioase însemantica enunţului.După natura lor acustică sunetele sunt:




78

3.7.Funcţia

vocale, semivocale şi consoane.Sunetul este material sau concret;acelaşi sunet este diferit pronunţat de

doi sau mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi vorbitor, în momentediferite. Este un fenomen strict fizicavând forma unei vibraţii de aer cucaracter regulat.Fonemul este general şi abstract.

este un ansamblu de proprietăţi aleelementelor lingvistice în raport cu procesul de comunicare.Rolul unei forme fonetice în enunţare.Abordarea funcţională a elementelor limbii ( în raport cu funcţia lor decomunicare) consider ă primordialeLimba este văzută ca activitate şi ca

proces în care se intersectează o seriede cauze şi o serie de efecte(determinări şi finalităţi). Determinarea presupune o continuă adaptarelingvistică a comunicării la nevoileinterlocutorilor. Activitatea lingvistică reprezintă o alegere a instrumentelor decomunicare, pe care o face locutorul înfuncţie de condiţiile particulare(context) de desf ăşurare a comunicării.Funcţionaliştii consider ă că limba esteun sistem dinamic :"o limbă se schimbă pentru că ea func ţ ionează" (A. Martinet). Aşadar limba seadaptează continuu la nevoile




79

Funcţia distinctivă

Funcţia contrastivă

utilizatorilor. Martinet introduceconceptul de sincroniedinamică(dinamism), înţelegând prin

aceasta, variaţia şi mişcarea permanentă a limbii. Comunicareaumană presupune mesajul articulat (oînlănţuire de sunete articulate).

în seriile dar , car ,bar ceea ce distingecuvintele ;i formele lor sunt fonemelesubliniate. Asta înseamnă ca d,b,c

comuta, adică, prin substituirea unuiadintre ele prin altul, in contextele datese obţine un nou cuvânt sau o altaforma gramaticala a aceluiaşi cuvânt.Prin urmare, o schimbare in planulexpresiei implica o schimbare in planulconţinutului.

în cuvântul bar, fonemul notat cu a esteîn contrast cu cele notate b si r , ceea ceface mai uşoara analiza cuvântului înunităţi succesive, adică facilitează stabilirea structurii fonematice acuvântului si înţelegerea lui. Fonemeleintr ă in relaţie unele cu altele( deopoziţie si de contrast), alcătuindsistemul fonologic al limbii.

3.8.Proprietăţile sunetului

Orice sunet are drept caracteristicifizice: înăl ţ imea; intensitatea, durata şitimbrul.




80

Înălţimea

Intensitatea

Durata

Timbrul

este determinată de frecvenţavibraţiilor. Frecvenţa este imprimată desursă în funcţie de viteza de vibraţie.

Cu cât frecvenţa de oscilaţie este maimare, cu atât un sunet este mai înalt.Înălţimea sunetelor articulate estedeterminată de gradul de contracţie acoardelor vocale; cu cât contracţia estemai mare,cu atât vibraţiile sunt maifrecvente şi tonul mai înalt.

reprezintă proprietatea sunetuluideterminată de amplitudinea vibraţiilor.Din punct de vedere al intonaţieisunetele sunt puternice –cu amplitudinemare – sau slabe – cu amplitudinemică.

este determinată în funcţie de timpul de

vibraţie al sursei. Un sunet durează atâta timp cât coardele vocale(sursa)vibrează.

este calitatea sunetului care permite să se distingă un sunet de altul rostit înaceleaşi condiţii.Orice undă sonor ă este formată dintr-oundă principală , însoţită de undelearmonice ale sunetului respectiv.Armonicele sunt sunete suplimentarecu frecvenţe diferite. Timbrul depindede forma vibraţiilor, care, la rândul eidepinde de forma rezonatorului.În cazul fonaţiunii rolul de rezonator îl




81

îndeplinesc cavitatea bucală şi ceanazală.

3.9.Sunet, literă, alfabet

Alfabetul folosit pentru scrierea limbiiromâne are 31 de litere. În general,fiecare dintre literele alfabetului limbiiromâne notează câte un sunet. Există deci o corespondenţă sunet – liter ă.Limba română, ca şi altele, cunoaşte

situaţii în care aceeaşi liter ă poate să noteze mai multe sunete:x notează sunetul cs.- excursie,expunere, sunetul gz – examen,exemplu, exerciţiu.c – g + e, i când e, i au valoare de sinestătătoare cer, cire ş , ger , giraf ă (giraf ă – 6 sunete – 6litere)

e, I când e, i au valoare de litereajutătoare - ciorbă , pleci magiun. (ciorbă = 6 litere – cinci sunete) h + e, i când h, e, i au valoare de litereajutătoare – unghi, cheamă ghea ţă (gheaţă= 6 litere – trei sunete) h +e, i când h are valoare de liter ă ajutătoare – e, i de sine stătătoare – chem, ghem;( chem = 4 litere – 3sunete c – g + alte litere decât h, e, i – car,gur ă cneaz, grabă




82

3.10.Articulareareprezintă obiectul de studiu alfoneticii articulatorii. Ea era in vedere

mecanismul de producere a unui sunetarticulat care se produce aşa cum searata mai jos:Începutul fonaţiunii se află în plămâni;de aici se formează un curent de aer fonator care este pompat spre laringeunde se află generatorul de sunet caremodulează sunetul iniţial şi-l distribuie

în cavităţile de sunet supralaringiene,care imprimă sunetului anumitecaracteristici.Aşadar, articularea priveşte sunetelelimbii, modul lor de producere,clasificarea funcţionarea lor.Dintre sunetele limbii studiate de noi,sunete propriu-zise sunt considerate

doar vocalele pentru că numai ele serealizează doar prin vibraţia curentuluide aer la nivelul glotei, situaţie în caresursa lor de producere sunt coardelevocale.Consoanele au un mod de articularediferit în sensul că , în aerul fonator întâlneşte, în diferite puncte alecavităţii bucale, un obstacol care barează total sau par ţial,canalul descurgere a aerului determinândcaracterul neregulat al undei sonore.De aceea consoanele sunt consideratezgomote.




83

3.11.Sunetele limbii române

Vocalele

Semivocalele

sunt sunete propriu-zise, deoarece în

cazul lor unda sonor ă are un caracter regulat. Ele sunt produse de coloana deaer vibrat care trece nestânjenit sicontinuu prin traiectul vocal. Vocalelese rostesc singure, f ăr ă ajutorul altor sunete şi pot forma singure o silabă.Ele formează întotdeauna centru uneisilabe. Diferenţa dintre silabe este

determinată de modificarea formeirezonatorilor bucali si labiali.Limba română cunoaşte un număr de7-8 vocale (a, ă ,î, â, e, i, o, u). Dintreacestea, patru pot fi si semivocale.Alte vocale sunt întotdeaunaîntregi(plenisone).

se aseamănă cu vocalele, dar nu pot firostite f ăr ă ajutorul altor sunete; nu pot forma singure o silabă (e, i, o, u).Semivocalele intr ă în componenţa unor grupuri vocalice numite diftongi sautriftongi.




84

Re ţ ine ţ i!

E are o valoare de vocală în: ser ă , bere, trece şi

valoare de semivocală în: sear ă , treacă , mearg ă

I are valoare vocalică în: bine, timp, codri şi

valoare de semivocală în:iarnă , biat ă , cai,doi

O are valoare de vocală(plenisonă) în: os, orb,obosit

şi valoare semivocalică în: coal ă ,boal ă , toat ă

U are valoare de vocală în:bun, drum,tun şi valoarede semivocală în: cadou, stilou, erou.




85

Locul de articulare

Gradul de deschideresau de închidere:

Clasificarea vocalelor se face în funcţiede anumite criterii:

(poziţia muşchiului lingual); dinaceastă perspectivă identificăm vocale:anterioare sau prepalatale(e, i),mediale(â, ă î); posterioare (o, u). Dinaceastă perspectivă, a este vocală neutr ă.- deschise: a - semideschise: e,o,ă ,

- închise: u, i, î, â Vocalele sunt închise sau deschisedupă gradul de închidere sau dedeschidere a maxilarelor şi după gradulde apropiere sau de depărtare amuşchiului limbii de palat.

Re ţ ine ţ i! -

Vocalele româneşti sunt:

Anterioare e, vocală semiînchisă, nelabială;i, vocală închisă nelabială

Mediale a, vocală deschisă, nelabială;ă , vocală semiînchisă (mai închisă decât e),nelabială;

î ,vocală închisă (mai puţin decât i),nelabială;â, vocală închisă, nelabială.

Posterioare o, vocală semidecshisă( mai deschisă decâtă), labială;u, vocală semideschisă) (mai deschisă decâti,î şi â), labială




86

Scriereaşi pronunţarea unorvocale

- se scrie a, nu ea după lierele ş ,j aflate în r ădăcina unui cuvânt: şa, şade, şase, şapte,jale, deja,de şart ă ,

a şază , în şal ă;- se scrie şi se pronunţă ă- nu e după ş ,j, la formele de nominativ-acuzativ şivocativ al substantivelor şi adjectivelor feminine de declinareai: uria şă , frunta şă ,u şă ,coajă ,plajă;de la această regulă fac excepţie derivatele lui jar(jăratic), şag ă( şă galnic), - în neologisme,e iniţial se scrie şi se pronunţă e- nu ie: er ă , epocă; - e la început de silabă, precedat devocală, în neologisme de tipul poet, poem, alee se pronunţă e- nu ie. Facexcepţie verbele a atribui, a contribui,a trebui, care, la forma de persoana a

III-a se pronunţă atribuie, trebuie,contribuie; - se scrie şi se pronunţă i - nu e însufixul -atic: îndemânatic; tomnatic;

- forma corectă de gerunziu averbelor a crea şi a agrea este:agreând, creând .

Pronunţarea vocalelor o,u,presupunerotunjirea buzelor. De aceea se numesclabiale sau rotunjit O categorie aparte o reprezintă vocalele nazale. Timbrul lor nazal provine din scurgerea aerului expirat prin fosele nazale.




87

Modul de articulare

Consoanele sunt sunete ale vorbiriicare difer ă de vocale prin faptul că

articularea lor este însoţită de zgomote.La producerea lor curentul de aer fonator întâmpină, cum am văzut,diverse obstacole. Acestea constau înînchiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor,într-un anumit punct al pronunţării sau prinstrâmtorarea acestuia.

În funcţie de mişcările articulatoriinecesare pentru pronunţareaconsoanelor se stabilesc criterii declasificare şi de identificare.reprezintă felul în care organele

Felul in care organele fonatorii creează obstacol determină identificarea de.Consoane produse prin închidereatotală a canalului şi deschiderea sa bruscă: consoane oclusive sau închise(oclusive-explosive) consoanele propriu-zise:b,p,t,d,c(K),g,g ; consoanerostite printr-o îngustare a canaluluifonator. (curentul de aer trece cu

presiune şi produce un zgomotdeterminat de frecarea aerului de pereţii canalului), astfel se pronunţă consoanele fricative sau constrictive f,v,,s,z,h; consoane pronunţate prinrealizarea unui obstacol combinat(momentul de început coincide cu celspecific oclusivelor,dar în momentul




88

secund,canalul fonator se deschide par ţial ca în cazul constrictivelor),astfel se pronunţă consoanele africate

sau semioclusive.c, ţ ,g. Există, după unele păreri, şi o categoriede consoane”deschise” ( care înalcătuirea unei vocale pot juca un rolvocalic):m,n,l,r,s, ş , ţ z . În această categorie intr ă şi semivocalelei,u,o(notate y-sau i; w sau u) şi o. Înlimba română, e poate fi semivocală,în

diftongul ea –deal .

Re ţ ine ţ i!

Consoanele sunt:

Constrictive 1. Constrictivele sau consoanele continue.Pentru a pronunţa aceste sunete canalul

vocal e strâns astfel încât, aerul sescurge toată perioada cât durează emisiunea: semivocalele( y,w);

2. Fricativele sau spirantele, caracterizate prin strângerea mai accentuată acanalului vocal: f,v,s,z, ş ,j;

3. Vibrantele pentru pronunţia cărora suntfolosite limba şi uvula (omuşorul):r ;

4. Lateralele caracterizate prin faptul că, întimpul emisiunii lor, aerul se scurge de-a lungul celor două margini ale limbii:l.

Vibrantele şi lateralele fac parte dincategoria consoanelor lichide.




89

Oclusive 1. Oclusivele(întrerupte); canalul vocal eînchis şi se deschide brusc în momentulemisiei:b.,p,d,t,c,g .

2. Semioclusivele (africatele) ţ ,c,g .Acestea nu reprezintă sunete simple cio reuniune de două sunete articulate,fiecare mai slab decât fiecare sunet luatseparat.

3. Oclusive nazale:m, n.

Locul de articulare După locul din cavitatea bucală unde se produce blocajul în pronunţare, sedisting:

a. consoane labiale -obstacolul se realizează la nivelulcelor două buze(labii), prin închidereaşi deschiderea bruscă a acestora.

Astfel se pronunţă p,b,m(bilabiale) b. consoane dentale(alveolare)

– obstacolul se realizează la nivelulincisivilor superiori t,d , la niveluldinţilor laterali spre zonaincisivilor: s,z, ţ , n,l,r

c. consoane labio-dentale -

canalul fonator nu pate fi închis de tot.Pronunţia se realizează între buzainferioar ă şi dinţii superiori. Astfel se pronunţă f, v

d. consoane prepalatale(anteropalatale) – se articulează înzona anterioar ă a bolţii palatului(cerul




90

Consoane sonoreşi consoane surde

gurii). Astfel se pronunţă fricativele ş ,j şi fricativele c,g

e. consoanele palatale(medio-

palatale) se rostesc prin lipireaspatelui muşchiului lingual demijlocul palatului. Astfel se pronunţă palatalele k`,g`

f. consoane velare –blocajulse produce în zona posterioar ă a gurii prin atingerea muşchiului lingual devălul palatului. Astfel se pronunţă

velarele c,g(k,g)g. consoane laringale –

blocajul se realizează prin îngustareaspaţiului fonator. Astfel se pronunţă h

Clasificarea se realizează în funcţie defaptul că emisiunea lor este sau nuînsoţită de vibraţii ale laringelui.

Majoritatea consoanelor se grupează în perechi (surd-sonor).1.sonore: în timpul articulaţiei acestor consoane, vibraţiile încep odată cutensiunea (implozia); b, d,g,v,y,j,g,g 2.surde:vibraţiile laringiene încep înmomentul destinderii p, t, k,f,s, ş ,c,k,h

Sonatele reprezintă o categorie de sunete caredifer ă atât de consoane cât şi devocale. Ele au caracteristici comune şicu unele şi cu celelalte, dar şi tr ăsăturidistinctive.Sonantele se caracterizează prin faptulcă în articularea lor domină tonuri




91

muzicale, caracteristice vocalelor.Aceste tonuri sunt însoţite de zgomote,specifice consoanelor, care se

manifestă mai slab.Din punct de vedere al rolului lor însilabă, sonantele au tr ăsăturiconsonantice întrucât nu comportă accent şi nu pot forma centru silabic.Sonante sunt: l,m,n,r , iar, în funcţie detimbru se pot distinge: Sonante nazale .m,n a căror articulare

se produce la nivelul cavităţii bucale prin coborârea vălului palatin caredetermină dirijarea curentului de aer spre cavitatea nazală; Sonante orale l,r a căror pronunţie serealizează în prin dirijarea aerului princavitatea bucală.Sonantele orale se diferenţiază în

funcţie de locul de articulare. Astfel l este un sunet lateral , în timp ce r esteun sunet apical pentru că pronunţia luise realizează prin atingerea alveolelor superioare de către apex.Sonantele l şi r se numesc lichide întrucât la articularea lor curentul deaer are o scurgere continuă.Consoanele nazale şi cele lichide nucunosc opoziţia surd-sonor




92

3.12.CoarticulareaIn vorbire,sunetele se rostesc insuccesiune produse de mişcările

articulatorii care determina oîntrepătrundere si o influenţă reciprocă.Articularea unui sunet se începe înainteca articularea sunetului precedent sa fifost realizată în întregime.Acest fenomen se numeştecoarticulaţie.Aceasta face ca într-un context fonetic,

sunetele aflate la limita dintre cuvinte,sa se influenţeze reciproc.Influenţele nu afectează, în general,caracteristicile sunetelor căci variantelese înscriu în modelul sunetului tip.

3.13.Grupuri de sunete

Segmente vocalice

Diftongii-

Segmentul vocalic simplu este unnucleu constituit dintr-o singur ă vocală, cu valoare silabică. Un segmentvocalic simplu poate să cuprindă oricevocală: cap, dor, din dur, măr, sârb Segmentul vocalic complex cuprinde ovocală urmată de una sau de două semivocale. Astfel se realizează ceeace în mod obişnuit numim diftongi,respectiv, triftongi.

grupuri de sunete formate dintr-ovocală şi o semivocală pronunţate înaceeaşi silabă ( mearg ă , soare).După felul în care apar cele două




93

Triftongii-

Hiat-

sunete identificăm diftongi ascendenţi(S+V) şi diftongi descendenţi (V+S)

grupuri de sunete formate dintr-ovocală şi două semivocale pronunţateîn aceeaşi silabă (mergeau, leoaică).În mod obişnuit structura triftonguluieste S+V+S (iau, vreau, beau). Există însă şi triftongi cu structura S+S+V(creioane, leoarcă ).

vocală + vocală pronunţate în silabediferite: real,coafor, aeroport.Hiatul se realizează şi la întâlnirea unuicuvânt terminat în vocală cu uncuvânt care începe tot cu o vocală: deatunci, a urat hiatului.

Re ţ ine ţ i!

În limba română contemporană es simte o tendinţă de evitarea hiatului.Acest lucru se realizează prin diferite modalităţi,generatoare de forme incorecte:contragerea celor două vocale identice la una singură: alcol în

loc de alcool ; cuvincios în loc de cuviincios;dispariţia(înlăturarea)unei vocale: aspectos în loc de aspectuos;transformarea uneia dintre vocale în semivocală, creându-seun fals diftong: ge- o- lo- gie devine geo- lo- gie.În această situaţie avem de-a face cu un hiat în fonetică sintactică.




94

3.14.Fonemele suprasegmentale

au fost clasificate în i n t e n s i v e

(care caracterizează o singur ă silabă; înromâneşte numai accentul ) şie x t e n s i v e o singur ă silabă), adică intona ţ ia, definită ca „variaţia deînălţime în modul de emitere a uneitranşe sonore”.

Atenţie!Mulţi lingvişti refuză să considere foneme fapte de intonaţie

deoarece respectă ideea că fonemul e element constitutiv, cuvaloare distinctivă, al morfemului sau cuvântului, iar melodiafrazei are valoare distinctivă în sintaxă, în lanţurile de cuvinte.„Melodia frazei[...], variaţiile curbei sale nu sunt susceptibile de aschimba identitatea unui fonem sau a unui cuvânt.

Accentul Pronunţarea mai intensă sau pe un tonmai înalt a unei silabe – la nivelulcuvântului – so’a – re;Pronunţarea mai intensă a unui cuvânt – la nivelul propoziţiei sau frazei(accent logic sau sintactic)- T’u ai să faci asta.

Identificaţi diferenţele provocate de accent în situaţiile demai jos:

ve’sel ă – ves’el ă t’orutri – tort’urim’ ări – măr’i.




95

Poziţia accentului

Accentul scoate în evidenţă, cu ajutorulintensităţii vocii, o silabă, un cuvântsau o propoziţie, faţă de silabele,

cuvintele sau propoziţiile învecinate.

În limba română, accentul are poziţieoarecum liber ă. În principiu, există câteva situaţii specifice:1. pe ultima silabă: po-por,ca-rac-

ter 2. pe penultima silabă: a-ca-de-

mie;frân-ghi-e 3. pe antepenultima silabă: pre-ve-

de-re 4. pe o silabă mai îndepărtată de

sfârşitul cuvântului:doc-to-ri- ţă Deşi poziţia accentului este liber ă înlimba română,totuşi el are un caracter stabil în cuvânt în cadrul flexiunii

nominale sau pronominale.În cuvintele omografe, accentuldetermină sensul cuvântului.În limba vorbită întâlnim dubleteaccentuale libere: suntem, sunte ţ i; suntem, sunte ţ i, bolnav, bolnav; simbol ,simboletc.

Atenţie!Există tendinţa de specializare semantică a unor forme

accentuale, ambele fiind utilizate, dar în contexte diferite. tr`aficaeria, dar trafic de influenţă.




96

Intonaţia este un fonem suprasegmental fonic cuo extindere mai mare decât o singur ă silabă şi cu implicaţii semantice şi

stilistice

3.15.Fonetica şi alte domenii ale limbii

Anumite fenomene fonetice auimplicaţii în morfologie, contribuind larealizarea flexiunii. Este vorba de aşanumitele alternanţe fonetice - acele

schimbări regulate ale unor sunete dinr ădăcina sau din tema unui cuvânt, înalt sunet, mai mult sau mai puţindiferit. Alternanţele se realizează întimpul flexiunii nominale sau verbalesau în timpul derivării. Alternanţele potfi .consonantice: cad-ca zi, tăiat -tăia ţ i sau vocalice: masă-mese.

O vocală poate alterna şi cu un diftong:om-oameni; în acelaşi timp, pot alternaîntre ele două semivocale: dau-dai.Există alternanţe consonantice întregrupuri de consoane: sc- şt (citesc-cite şti);st - şt(acest-ace şti).Există numeroase figuri de stil realizate prin fenomene fonetice: aliteraţiile,alternanţele, etc.Fonetica poate contribui şi la realizareaunor forme expresive de superlativ, prin repetarea insistentă a unui sunet,:buuun.




97

3.16.Schimbări fonetice accidentale - accidentele fonetice

Accidente fonetice

Asimilarea

Asimilarea vocalică

Asimilare consonatică

Aceste forme de schimbare fonetică nu

sunt limitate ca durată, cum sunt legilefonetice.Ele pot fi identificate şi în diacronie şiîn sincronie, dar nu au nici anvergura,nici regularitatea legilor.Accidentele fonetice şi analogia - se petrec în condiţii determinate.Analogia nu se realizează numai la

nivel fonetic, ci şi sintactic şimorfologic.

modificarea unui sunet dintr-un cuvântsub influenţa altui sunet din acelaşicuvânt.Sunetul afectat preia pronunţia

sunetului vecin. Asimilarea semanifestă la nivel vocalic şi la nivelconsonatic.

modificarea unei vocale prininfluenţare cu alta – băiat - t ăiat vocala i asimilează par ţial pe a şi determină forma băiat - t ăiet Asimilarea produce de multe ori,abateri de la normă celofan - ĉolofan.

şoşon – soson asimilează pe schausson; şosetă - sosetă.




98

Asimilare mixtă

Disimilarea.

modificarea unei consoane subinfluenţa unei vocale sau invers; f ămeie- femeie - fimeie

Acelaşi sunet apare de două ori înacelaşi context fonetic putând fi perceput de către unii vorbitori ca o piedică în procesul de articulaţie.Se produce o modificare a uneia dintrecele două apariţii ale sunetului. Ex.:coridor - colidor; proprietate –

propietate.

Disimilarea a produs modificări în trecerea cuvintelorde la latină în română, fratre - frate, monumentum -mormânt, mormânt.Metateza

Sincopa

Analogia

constă în inversarea ordinii de apariţie

a două sunete: scluptura; poctoavă;bolnav. Metateza a funcţionat şi în trecerea dela latină la română: paluden – pădure.

căderea unei vocale în poziţieinterconsonantică: directus – drept

presupune existenţa unui model.Vorbitorul foloseşte limba înconformitate cu modelul.Activitatea vorbitorului este de obiceireflexă, acesta pronunţând exact aşacum aude:m din octombrie apare prin analogie cu




99

septembrie În secolul XVI-lea existau două formede participiu pentru; a face :au fapt şi

au f ăcut au f ăcut - a apărut ca rezultat alanalogiei cu au crescut

3.17.Ortografia

Sisteme ortografice

Sistemul de reguli precise, fixe şiunitare care constau în explicarea

valorii semnelor dintr-un anumit sistemgrafic de reproducere a unei limbi şidin formularea condiţiilor de folosire aacelor semne.Ortografia este şi instrumentul deconsolidare şi de generalizare aregulilor de folosire a limbii literare.

scriere alfabetică (prin intermediulsemnelor convenţionale numite litere;scriere pictografică, prin intermediulimaginilor; scriere ideografică, carecuprinde simboluri pentru diferiteconcepte.Orice scriere alfabetică a fost la începutfonetică, reproducând realitateafonetică a limbi

Principiul fonetic presupune apropierea scrierii devorbire. Astfel se explică suprimarealui -u final din cuvinte ca unchi, mai,voi, f ăcui. Se observă însă şi fenomene




100

Principiultradiţiei istorice

Principiul morfologic

Principiul sintactic

Principiul simbolic

de hipercorectitudine constând înaplicarea procedeului şi la alte cuvinteîn care regula nu funcţionează, fiind

neologisme: servici, salar, onorar .

presupune cunoaşterea evoluţiei limbii.Astfel în limba vorbită nu se pronunţă – l (articol enclitic). El se manifestă numai în scris.

ţine seama de formele flexionare care

impun un tip special de ortografie.Astfel se scrie -ea, nu –ia după grupurile ch, gh cheamă , înghea ţă;Cuvintele birjă ,grijă , mătu şă se scriucu ă, nu cu e.

recomandă două feluri de notare a unor cuvinte care nu pot fi diferenţiate decât

prin segmentare; îmbinări de cuvinte:odat ă , o dat ă; altfel, alt fel; alt ădat ă ,alt ă dat ă.

recomandă scrierea cu majusculă saucu minusculă, în funcţie de situaţii: facultate – aptitudine: Facultatea de filozofie.Când cuvântul se foloseşte în accepţialui obişnuită, se scrie cu minusculă,când simbolizează ceva important sescriu cu majusculă: punctele cardinale,evenimentele istorice importante, etc.




101

ş

Punctul

Semnele de ortografie şi de punctuaţiesunt mijloace grafice de realizare a

corectitudinii în scriere şi au diferitefuncţii în scris.Ele sunt: punctul, semnul întrebării,semnul exclamării, virgula, punctulşi virgula, două puncte, semnele citării(ghilimelele), linia de dialog şi de pauză, parantezele (rotunde saudrepte), punctele de suspensie şi

cratima (linia de unire sau dedespăr ţire).

este semnul grafic care marchează pauza ce se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente casens. Se foloseşte în următoarelesituaţii:

- după propoziţii enunţiative: Maria cânt ă la chitar ă.

- după fraze alcătuite din propoziţii enunţiative care se află înraport de coordonare: Marele istoric î şi potolea respira ţ ia accelerat ă cu câteva spirite, căuta nelini ştit prin sal ă ,

fulgera u şa cutremurat ă de forfota sta ţ ionarilor pe culoar, se aprindea,vocifera, decapita cu degetul spatele prin aer un du şman nevă zut . (G.Călinescu – Istoria literaturii românede la origini până în prezent).

- după fraze formate din propoziţii enunţiative care se află în




102

raport de subordonare: Ii spunea în gând tot ce nu putea să-i spună în fa ţă.(G. Călinescu, Enigma Otiliei).

- la sfâr şitul unei propoziţiioptative sau la sfâr şitul unei frazealcătuite din propoziţii dependente de ooptativă, când tonul nu este imperativ:ar fi trebuit să-i spun ca să exprimexact ceea ce simţeam , că mi-e atât de nepl ăcut ă vederea lui încât a ş fi în stare să r ămân repetent de atâtea ori

până când s-ar căra el din şcoalanoastr ă. (M. Preda ,Viaţa ca o pradă).

- la sfâr şitul unei propoziţiiimperative sau al unei fraze dependentede o propoziţie imperativă, cândaceasta are un ton neutru: Culcă-mi-te trândavă pe coarne, f ă-te jugul meu de carne, / st ă pâna mea

frumoasă ca aurul, / de care tremur ă taurul . (T. Arghezi , Mirele).

Nu se pune punct după titlurile decăr ţi, de opere literare, muzicale, după formulele de adresare etc.

În cazul abrevierilor se pune punct:- prima liter ă a cuvântului O.N.U;

S.U.A- abrevierile formate din primasilabă a cuvântului şi din consoanasau grupul de consoane cu care începesilaba a doua: op. cit In această situaţie, punctul devine semnortografic, pentru că nu mai marchează o pauză.




103

Semnul exclamării

Semnul întrebării

Virgula

Nu se pune punct după abrevierileformate din prima şi ultimele litere aleunui cuvânt: d-ta, d-voastr ă etc.

marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sauimperative. Se foloseşte după :- interjecţii şi vocative care exprimă stări afective şi sunt consideratecuvinte independente: Nu se poate,domnule director! v-a ţ i în şelat ! uita ţ i-

vă la probe! (I.L. Caragiale, Triumfultalentului)- interjecţii: ho, ho ! - exclamaţii redate prin substantive lavocativ, izolându-se de restul propoziţiei sau al frazei: - Până aici,Spânule! (I. Creangă, Povestea luiHarap Alb).

este folosit în scriere pentru a marcaintonaţia propoziţiilor sau frazelor interogative. Se pune semnul întrebăriidupă cuvintele, grupurile de cuvinte şifrazele care au caracter interogativ şicare sunt întrebări directe.: Dar tu ştii pentru ce loc e concurs Ghi ţă.

delimitează grafic unele propoziţii încadrul frazei şi unele păr ţi de propoziţie în cadrul propoziţiei.Virgula arată felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor constitutive, pe baza raporturilor




104

În propoziţie,

sintactice dintre ele. Aceasta estefuncţia gramaticală a virgulei. Virgulamarchează grafic anumite pauze scurte

f ăcute în cursul rostirii unei propoziţiisau fraze. Ea redă grafic ritmul vorbiriişi al intonaţiei.virgula se foloseşte în următoarelesituaţii: între păr ţi de propoziţie de

acelaşi fel, când nu sunt legate princonjuncţia şi, copulativă ori prin sau:

Otilia era familiar ă , liber ă înmi şcări…(G. Călinescu, EnigmaOtiliei). se desparte prin virgulă un

substantiv de o apoziţie explicativă;dacă după apoziţie urmează altă partede propoziţie apoziţia se intercalează între virgule.: Ş i cea dintâi şcol ări ţă a

fost însăşi Smăr ăndi ţ a popii, o zgâtiede copil ă ager ă la minte şi a şa de silitoare , de întrecea mai pe to ţ i băie ţ ii şi din carte , dar şi din nebunii. (I.Creangă, Amintiri din copilărie). se despart prin virgulă de restul

frazei substantivele în vocativ: Ce ai, Felix? (G. C ălinescu, Enigma Otiliei). se pune virgulă în locul unui

verb (predicativ sau auxiliar) omis prinelipsă: adesea , puse al ături, caietul luiai fi zis că este modelul de caligrafie , scris de mână. (I.L. Caragiale,Triumful talentului). construcţiile gerunziale şi




105

În frază

participiale, cu sau f ăr ă determinări,aşezate la începutul frazei, se despart prin virgulă, indiferent de funcţia

sintactică pe care o au.: Schimbând ceea ce e de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română , în ultimele patrudecenii, rolul lui Volaire. G. CălinescuIstoria literaturii române de la origini până în prezent.) complementele circumstanţiale

aşezate între subiect şi predicat se pun

între virgule, dar numai când subiectuleste aşezat înaintea predicatului; se pune virgulă după adverbele

de afirmaţie şi de negaţie când acesteasunt echivalente unei propoziţii: Da,r ă spunse el . se despart prin virgulă de restul

propoziţiei cuvintele şi construcţiile cu

topica schimbată sau incidente.Nu se pune virgulă: Între subiect şi predicat între complementele directe şi

indirecte care sunt aşezate după predicat;virgula se foloseşte în următoarelesituaţii:

raporturi de coordonare: juxtapunere: Otilia îl lua de

bra ţ , Otilia îl mângâia matern…G.Călinescu, Enigma Otiliei.).

legate prin nici, nu numai, şi: Nucaut vorbe pe ales, / Nici ştiu cum a ş




106

începe (M. Eminescu, Luceaf ărul).adversative: a venit, dar nu a

spus nimic.

disjunctive când începamândouă cu ba, cât, fie, ori , sau: Saueu nu am vorbit clar , sau tu nu e ştiatent .

conclusive: ai jucat , deci aicâ ştigat.

! Coordonatele legate prin şi copulativori prin sau nu se despart prin virgulă.raporturi de subordonare:!Propoziţiile subordonate subiective şi predicative nu se despart prin virgulă de regenta lor : Nu se cădea să-i scrie închipul acela…

Atributiva explicativă sedesparte prin virgulă de regenta ei;

atributiva determinativă nu se desparte, prin virgulă de regentă.Completiva directă şi cea

indirectă se despart de regentele lor numai dacă sunt antepus.

Subordonata circumstanţială deloc şi cea de timp se despart prinvirgulă de regentele lor, când sunt

antepuse şi când nu se insistă asupralor.

Subordonata cauzală se desparte prin virgulă de regentă, indiferent de poziţia pe care o are.

Subordonata circumstanţială descop se desparte prin virgulă deregenta ei când este antepusă;




107

Punctul şi virgula

Două puncte

Semnele citării

Subordonata circumstanţială demod se desparte prin virgulă de regentaei, atunci când este antepusă şi când nu

se insistă în mod deosebit asupra ei.Subordonata consecutivă sedesparte, în general, prin virgulă deregenta ei.

Subordonata concesivă sedesparte prin virgulă de regenta ei, fiecă este antepusă, fie că este postpusă.

Subordonata condiţională se

desparte prin virgulă de regenta ei,atunci când nu se insistă asupra ei.

este semnul grafic care marchează o pauză mai mare decât cea redată prinvirgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Datorită faptului că estemai mult un mijloc stilistic decât

gramatical, folosirea acestui semngrafic este dictată de preferinţa celuicare scrie textul.

este semnul grafic care anunţă vorbireadirectă sau o enumerare, o explicaţie oconcluzie şi marchează, totodată, o pauză, în genere mai mică decât ceaindicată prin punct.(ghilimelele) se întrebuinţează când sereproduce întocmai un text spus sauscris de cineva. Se pun la începutul şila sfâr şitul unei citări închizândvorbirea directă.




108

Linia de dialogşi de pauză

Parantezele rotunde

sau drepte

Punctele de suspensie

Cratima

Acelaşi semn de punctuaţie are două funcţii cu totul diferite: linia de dialogindică începutul vorbirii directe

(intervenţia fiecărei persoane care ia parte la conversaţie), iar linia de pauză marchează, la fel ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele păr ţiale propoziţiei şi pauzele dintre propoziţii şi fraze.

indică un adaos în interiorul unei

propoziţii sau al unei fraze. Spreexemplu, în piesele de teatru se dauîntre paranteze rotunde indicaţiilescenice.

arată o pauză mare în interiorulvorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează

sfâr şitul unui enunţ ci indică, îngeneral, o întrerupere în şirul vorbirii.Punctele de suspensie pot marca şi ovorbire incoerentă. În citate, prezenţasemnelor de suspensie marchează lipsaunor propoziţii sau al unor fraze.

(liniuţa de unire sau de despăr ţire)sefoloseşte în următoarele situaţii:în repetiţii - încet – încet :în expresii – tura – vura; talme ş – balme ş:între două numerale pentru a exprimaaproximaţia: două – trei zile: şapte – opt metri.




109

Apostroful

Semnele de ortografie sunt înrudite cusemnele de punctuaţie. Uneori semnelede punctuaţie se folosesc ca semne

ortografice (punctul şi cratima ).Punctul este folosit în abrevieri.Cratima marchează rostirea împreună adouă sau mai multe cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie că nu lipsesc; sefoloseşte în scrierea unor cuvintecompuse ca şi la despăr ţirea cuvintelor în silabe.

marchează absenţa accidentală înrostire, a unor sunete.

Silaba este un sunet( o vocală) sau un grup desunet care conţin (obligatoriu o silabă) pronunţate cu un singur efortrespirator.

Condiţia de existenţă a silabei este prezenţa unei vocale.Din punctual de vedere al numărului desilabe, cuvintele pot fi:-monosilabice: ceas, var,ghem -bisilabice: car/te,da/te-polisilabice: va/ can/ ţă ,pu/ te /re,ser/ vie/ t ă. Silaba nu are existenţă fiziologică decât în cuvinte izolate monosilabice.Silaba poate fi alcătuită din :-o vocală: a-er -mai multe sunete alăturate din acelaşicuvânt: sculp/tu/râ -două cuvinte pronunţate împreună: l-




110

Despărţireacuvintelor în silabe

am felicitat, nu-i corect -sfâr şitul unui cuvânt şi un alt cuvânt:am vă zut-o.

Când un cuvânt nu se termină într-unrând,este obligatoriu ca în rândulurmător să fie trecute numai silabeîntregi.Despăr ţirea cuvintelor în silabe se faceconform unor reguli de natur ă fonetică.

ă ţ1.dacă o vocală este urmată de o singur ă consoană, aceasta trece

la silaba următoare: o/r ă , le/ge;2.dacă vocala este urmată de un diftong sau de un triftong,

despăr ţirea se face între vocală şi diftong sautriftong:a/ce/ea,ba/ie,do/uă

3.când există doi diftongi alăturaţi, despăr ţirea se face între

ei: foa/ie,ploa/ia, nu/ia/ua 4.când două vocale sunt aşezate una după alta,despăr ţirea se faceîntre cele două vocale: a/er, a/gre/ez,ce/re/a/le,

5.dacă vocala este umată de două sau mai multe consoane, primaconsană apar ţine silabei dinainte,iar cealaltă, sau celelalte, silabeirmătoare: ac/tiv;as/t ă zi;mul-te

6.când o consoană se află între un diftong sau un triftong şi ovocală ori între doi diftongi, despăr ţirea se face înaintea

consoanei:tai/că , şcoal ă ,l ă /cri/mioa/r ă 7.dacă prima consoană este b,c,d,f,g,h,p,t,v, iar a doua l sau r ,amândouă consoanele trec la silaba următoare: a/cru;co/dru;cu/plu

8.grupurile ct,c ţ şi pt,p ţ precedate de consoane se despart:unc/taj;func/ ţ ie;sanc- ţ i-u-ne 9.cuvântul jertf ă se desparte jert/f ă.




111

ă ţLa cuvintele compuse sau derivate cu sufixe, despăr ţirea în silabese face, de preferinţă, ţinând seama de păr ţile componente alecuvântului atunci când cuvântul este analizabil:de/spre;dret/unghi;in/stabil;ne/copt;sub/linia;vârst/nic. Aceeaşiregulă funcţionează şi în cazul cuvintelor derivate de la o temă terminată în grup consonantic, cu sufixe care încep cu o consoană.

Noul DOOM

Despărţirea în silabe acuvintelor

(Dicţionar de ortografie, ortoepie şimorfologie) prezintă noi norme de

despăr ţire în silabe.În tabelul alăturat vă prezentăm oschemă a regulilor de despăr ţire acuvintelor în silabe, realizată de IoanaJieanu după DOOM.

Despăr ţirea în silabe a cuvintelor arescopul de a pune în evidenţă structura

lor silabică.Importantă este despăr ţirea la capăt derând, care nu coincide cu despăr ţirea însilabe a cuvintelor. Când la sfâr şitulunui rând dintr-un text, nu mai încapeîn întregime un cuvânt, un grup decuvinte care formează o unitate sau oabreviere, elementele aflate în această

situaţie pot fi trecute integral pe rândulurmător sau pot fi despăr ţite de la unrând la altul.În cazul grupurilor de cuvintedespăr ţirea se face cu ajutorul blancului, iar în cazul cuvintelor cuajutorul cratimei. Despăr ţirea grupurilor de




112

Despărţirea

în interiorul cuvintelor

cuvinte şi a abrevierilor. În scopul păstr ării unităţii lor, nu se despart lasfâr şit de rând abrevierile (UNESCO),

derivatele scrise cu cratimă de laabrevieri (C.F.R.-ist), numele propriide persoană (Popescu). Se recomandă trecerea

împreună pe rândul următor şi în cazul prenumelor şi numelor de familie (IonPopescu, nu Ion/Popescu) şi a notaţiilor care includ abrevieri: 10 km.

Totuşi, se tolerează plasarea perânduri diferite a abrevierilor pentrunume generice şi a numelor proprii dindenumirile unor instituţii, indiferent deordine (Roman / S.A., Fotbal / ClubArgeş).

Regula generală şi obligatorie a

despăr ţirii cuvintelor la capăt de rândîn limba română este interdicţia de alăsa la sfâr şit sau la început o secvenţă care nu este silabă. Excepţie facgrupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-| un), la care se recomandă,totuşi, evitarea despăr ţirii.Sunt posibile două modalităţi dedespăr ţire a cuvintelor la capăt de rând:după pronunţare, respectiv după structur ă. Rezultatele la care conduccele două modalităţi coincid în multecazuri, dar în altele pot diferi.




113

DOOM2prevede despărţireadupă pronunţare.

Este acceptată şi despăr ţirea după structur ă, însă cu unele restricţii faţă derecomandările din DOOM1.

Pentru o înţelegere mai bună aschimbărilor în ceea ce priveştedespăr ţirea în silabe, vom prezentatoate regulile, menţionând că o mare parte dintre ele sunt prezente şi înDOOM1.

Reguli de despărţirea

î n silabe1. V-V (V-V(S), V-VC(C)) – 2. Două vocale alăturate se despart(alco-ol, le-ul).3. V-S ((S)V-SV, (S)V- SVS, V-SSV) – 4. Un diftong şi un triftong sedespart de vocala5. sau de triftongul precedente (agr e-ează, vo-iau, dumnea-ei).6. C (V_CV,VC-CV, SVS-CV, V-CSV) – O consoană înte vocale trecela secvenţa următoare (re-ce, f u-gi, o-chi).7. C-C(C)(C) – Două, trei sau patruconsoane între vocale se despart după prima consoană.

C-C: ic-niC-CC: delin-cvent, lin-gvistC-CCC: con-structor

Excepţii Trec împreună la secvenţa următoaresuccesiunile de consoane care au ca al doilea element l sau r şi ca prim elementb, c, d, f, g, h, p, t şi v (ca-blu, li-tru).




114

NU SE DESPART literele-consoane duble din cuvinte şinume proprii cu grafii str ăine, carenotează sunete distincte de cele notate

prin consoana simplă corespunzătoaredin limba română: ll [l’] (Claudi-llo).În următoarele succesiuni de tericonsoane, despăr ţirea se face după primele două consoane (lp-t, mp-t,mp-ţ, nc-ş, nc-t, nc-ţ, nd-v, rc-t, rt-f,st-m) – sculp-tor, somp-tuos, remp-ţiune, linc-şii, punc-ta, punc-ţie, sand-vici, arc-tic, jert-f ă, ast-mul.CC-CCC – Cinci consoane întrevocale se despart după a douaconsoană (ång-ström, opt-sprezece).

Despărţireadupă structură

este acceptată atunci când capătulrândului coincide cu limita dintre

componentele cuvintelor.Se pot despăr ţi după structur ă:♦ cuvintele semianalizabile

compuse (arterios-cleroză / arterio-scleroză, al-tundeva / alt-undeva, despre / de-spre, drep-tunghi / drept-unghi, por-tavion / port-avion, Pronos-port /Prono-sport);

♦ derivatele cu prefixe (anor-ganic/ an-organic, de-zechilibru / dez-echilibru, ine-gal / in/egal) ;♦ dintre derivatele cu sufixe,

numai cele formate cu sufixe careîncep cu o consoană de la temeterminate în grupuri de consoane(savant-lâc, stâlp-nic, zavist-nic).




115

TEMĂ DE REFLECŢIE

Normele actuale nu mai admitdespăr ţirile după structur ă care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe

(nevr-algie) sau ar contraveni pronunţării (apendic-ectomie).

• Consideraţi necesar ă trecerea de ladespăr ţirea după structur ă la cea după pronunţie? De ce?• Comentaţi diferenţele dintre regulilegenerale de despăr ţire în silabe şi cele

prezenta în noul DOOM!

Aspecte practice

1. Identificaţi tipurile de consoane din cuvintele: baron, co ţ ofană ,ciorap, dud, drum, lent, vânt,

2. Identificaţi diftongii , ar ătaţi în ce cuvinte nu există diftongi şiexplicaţi de ce: Aeroport,biunivoc, deal, cear ă , cear şaf, geam, geamăn, gherghef, ghea ţă ,tace, teatru,3..Explicaţi consecinţele vecinătăţii asupra producerii fonemelor în cuvintele:

absent, abscons,anecdotic, frecvent, aisberg , eczemă , obtuz,oarbă ,

4. Explicaţi funcţia distinctivă a fonemelor în perechile de cuvintesau în seriile de mai jos:Somn – domn, pom – rom, corn – torn;torn – turn – tern, sur – sar- ser, seacă – sear ă - seamă 5. Explicaţi echivocul grafic din cuvintele următoare şi explicaţirolul accentului pentru: clasa morfologică, categoria gramaticală şi sensul cuvântului:acele, căi, cânt ă ,copii mări foi,, fugi, ochi, scumpi, torturi,




116





117

Unitatea de înv ăţare nr.4Stilul


- utilizaţi şi să explicaţi corect conceptele ;- recunoaşteţi particularităţile generale şi particulare ale

stilului;- să identificaţi şi să interpretaţi stilurile funcţionale.

4.2.Limba ca mod de realizare

reprezintă un ansamblu de mijloacefonetice, gramaticale şi lexicalefolosite pentru realizarea comunicăriiîntre oameni.Limba este un sistem cu existenţă obiectivă, în timp ce vorbirea devineindividuală, deci subiectivă.În procesul de comunicare, parteneriifolosesc un sistem de semne (limba) şiun sistem de semnificaţii (un cod).Realizarea concretă a mesajului estedeterminată de contextul situaţional, şide relaţiile dintre parteneri. Devenindinstrumentul de expresie al unei

mulţimi diverse şi a unor formeconcrete de cultur ă, limba sediversifică şi-şi creează mijloacele deexpresie cele mai variate.O variantă stilistică reprezintă unaspect particular al limbii subordonataltora aflate pe o treaptă mai înaltă degeneralitate. Numărul de variante




118

creşte pe măsur ă ce situaţiile se particularizează, ajungând până lanivelul aspectelor individuale.

Ion Coteanu3 stabileşte două aspectefundamentale ale limbii: aspectulcultivat şi cel popular. In ce priveşteaspectul cultivat, deosebim un limbaj alartei literare şi unul al ştiinţelor, fiecaredintre ele împăr ţindu-se, la rândul lor,într-o serie de alte limbaje specialefolosite pentru exprimarea ideilor în

diferite domenii ale vieţii sociale.Unele cuvinte au o semnificaţiedeosebită în domeniul tehnic, altele,f ăr ă să aibă un înţeles aparte, suntutilizaţi în special ca termeni savanţi.Din aceste semnificaţii se formează unităţi superioare, propoziţii, fraze,specifice diferitelor profesii sau

domenii de activitate, păstrând cunecesitate structura gramaticală şifonetică a limbii.Distincţia operată la nivelul limbajuluicultivat poate fi observată şi la nivelullimbajului popular unde întâlnim deexemplu, o limbă a Mioriţei şi diferiteutilizări ale limbii în procesulactivităţilor cotidiene. In vorbireaobişnuită procedeele lingvistice suntfolosite numai pentru exteriorizareaimpresiilor, a dorinţelor etc.

3 Ion Coteanu. Stilistica func ţ ional ă a limbii române, Ed. Academiei,Bucureşti, 1985




119

Limba literaturii artistice este utilizată pentru a crea imagini, pentru a construio ficţiune.

4.3.La nivelul textului

diferenţa dintre sensul literar şi celnonliterar poate fi observată în privinţasubiectului tratat, al scopului în careeste emis textul şi al modalităţilor luide realizare. Un text ştiinţific poateavea acelaşi subiect ca şi unul literar.

Scopul emiterii unui text literar va fiînsă, în primul rând, acela de a prezenta imaginea unei lumi posibile şide a transmite idei şi sentimente înlegătur ă cu aceasta în timp ce un textnonliterar va prezenta o serie defenomene, evenimente, etc. dinrealitate. Autorul textului literar

utilizează elemente de natur ă lexicală,gramaticală şi stilistică (figuri de stil).Autorul unui text nonliterar apelează de obicei la un sens denotativ, în timpce autorul unui text literar, foloseşte, cu precădere, sensul conotativ.Limbajul textelor nonliterare(nonbeletristice) se reduce do obicei laun singur tip înăuntrul aceleiaşi ramuride activitate. O reglementareadministrativă redactată de unfuncţionar oarecare, nu va diferi cunimic de aceeaşi reglementareredactată de alt funcţionar, deasemenea, o descriere a oceanului




120

Literar – nonliterar

Pacific f ăcută într-un tratat deoceanologie nu va diferi , din punctulde vedere al limbajului folosit, de o altă

descriere a aceluiaşi ocean prezentă într-un alt tratat. Condiţia ideală astilului ştiinţific este ca raţionamenteleşi demonstraţiile să-şi găsească cea mailogică şi cea mai pur ă formă deexprimare, una impersonală.Tratarea, însă a conflictului istoric sau psihologic în Apus de soare de Barbu

Delavrancea şi în Fraţii Jderi de MihailSadoveanu se deosebeşte, în primulrând prin natura mijloacelor deexpresie folosite, fapt care confer ă individualitate expunerii lingvistice,diferenţiind pe cei doi prozatori. Aparediferenţa dintre aspectul general şi celindividual al limbajului. In cazul

literaturii, aspectul individualreprezintă ceea ce numim “literar“ într-o oper ă de literatur ă beletristică adică însăşi esenţa şi condiţia de existenţă aacesteia. Pentru a fi expresiv, limbajultranspune ideile într-o altă tonalitate.Expresii obişnuite ale limbii pleonasmeacceptate sau hiperbole: am vă zut cuochii mei, alearg ă ca vântul , utilizatede vorbitori pentru a fi mai expresivi,capătă în textele literare valoriexpresive mai mari.

poate reprezenta o opoziţie chiar încazul textului literar. Pentru a crea un




121

text literar, autorul va folosi cuvintedin limba ,literar ă din limba comună,regionalisme, termeni argotici etc.

Aceştia sunt evident ,termenineliterari, componenta externă a limbiiliterare a cărei prezenţă în text estedeterminată de factorul intenţional .Datorită acestuia, cuvintele pot că pătasemnificaţii diferite.Activitatea lingvistică a autorului unuitext de literatur ă constă într-o alegere şi

o combinare perpetuă a elementelor deidiolect cu cele de limbă literar ă într-un context cultural şi istoric propriu.Limba comună şi limba literar ă reprezintă două modalităţi diferite deutilizare a semnelor lingvistice; în faţacărora stă libertatea de alegere ascriitorului. In limba literar ă,

posibilităţile semnificative şi expresivese actualizează astfel decât în limbacomună, limba literar ă fiind “un sistemconotativ cu acumulare istorică”.Cuvintele, sintagmele, elementelestilistice nu numai că sunt conotate eleînsele, dar au un plus semantic, osemnificaţie suplimentar ă provenită dincontextele artistice anterioare în careau fost utilizate.Există, prin urmare, o strategie deelaborare a discursului literar şi alta pentru orice alt tip de discurs. Procesulde elaborare a discursului literar începecu un act enunţiativ, în care conotaţia




122

Textul poetic

este realizată printr-o serie de strategiide respectare a raporturilor obiectivedintre lucruri.. Intr-un moment

următor, va opera instanţacircumstanţială, evenimenţială,obiectuală , ficţională, realizată printransformarea claselor şi categoriilor gramaticale în figuri de stil. Figurile destil dintr-un text se condiţionează unele pe altele în aşa fel încât formează oreţea.

operează cu figuri de timp şi de mod(prezentul are conotaţii multiple: activ,durativ, repetitiv, iterativ, nedeterminat etc.) figuri de cugetare de limbaj, deevocare etc. Toate acestea se constituiesub categoria cunoscută sub numele de figuri de stil , deşi figurile de cugetare

de evocare şi altele sunt aşezate deretorică în categoria tropil or .Aceastaeste gramatica textului literar . Aşadar,textul reprezintă o multitudine desensuri şi de categorii de combinarefapt pentru care trebuie studiat în maimulte feluri prin mai multe metodecomplementare, căci el este subordonatîn acelaşi timp semanticii, sintaxei,logicii, retoricii şi altor ştiinţe.Urmărindu-se această tehnică se vaajunge la concluzia că există un limbaj poetic, în care sensurile cuvintelor numai sunt cele ale uzului practic; nu semai asociază după aceleaşi atracţii




123

fiind încărcate cu valori simultanangajate şi de importanţă egală.Deosebirea literar – nonliterar începe o

dată cu transformarea realităţii înimagine artistică, a gândirii în figuri decugetare, a lexicului în figuri de limbaj,a sintaxei în figuri de sintaxă etc.contopind totul într-o conotaţie ceconstruieşte un ansamblu poetic în carese stabilesc relaţii sui generis întreexpresie şi impresie.

4.4.Stilulreprezintă modul particular de utilizarea limbii, a normelor gramaticale, aregulilor de combinare a cuvintelor.

ăţClaritateaFormularea limpede aconţinutuluicomunicării.

Obscuritatea se opune clarităţii prin pronunţare incorectă a cuvintelor, prinfolosirea unor forme şi structurisintactice insuficient cunoscute. Nonsensul exprimă contradicţia logică:“te iubesc precum iubeşte sclavullumina şi orbul libertatea”Echivocul reprezintă o exprimare

ambiguă care poate fi interpretată diferit:” în oraşul acesta de gogomaniunde eu sunt cel dintâi printre fruntaşii politici…”Pleonasmul reprezintă folosireaalăturată a unor cuvinte construcţii etc.cu acelaşi înţeles: prefer mai bine.




124

Tautologia este repetarea, cu altă funcţie sintactică, a cuvântului cufuncţia sintactică de subiect sau de

predicat: să vă fie casa casă.ProprietateaConcordanţa deplină între conţinut şiexpresie, pe de o parteşi intenţia autoruluimesajului

Lipsa de proprietate reprezintă amestecul stilurilor: ceasul staţionează

Precizia

Utilizarea riguroasă amijloacelor lingvistice – clară, logică f ără abateri şi repetiţii care îngreunează înţelegerea.

Prolixitatea reprezintă o comunicare

dezordonată plină de cuvinte de prisos.

Digresiunea. Făr ă a fi opusul precizieireprezintă o abatere de la ideeacentrală a discursului pentru a dezvoltaidei paralele. Uneori acestea potinfluenţa negativ sensul textului,alteori sunt chiar necesare.

CorectitudineaRespectarea normeloroficiale(literare) în

organizareacomunicării de cătrevorbitor.

Solecismul presupune: abateri de laregula acordului sau a conjuncţiilor şilocuţiunilor conjuncţionale: ”care poţi

pentru ca să zici că…”

Anacolutul constă în întrerupereacontinuităţii sintactice în propoziţiesau frază: “ Ai bănuit că platoşa-i pătată /Pe care odihniseşi cu rachiu.”T. Arghezi, Inscripţie pe un portret.




125

PuritateaUtilizarea sensurilor,formelor şi structurilor

consacrate prin uzlingvistic.

Impuritatea constă în: utilizareaexagerată a unor sensuri arhaiceneologice, populare sau regionale;

utilizarea formelor de proteză: alămâiesau de epenteză: intinerar.; afereza:stâmpăr ă-te: metateză: bonlav;apocopă: un! te duci?

ăţStilul individual, specific fiecăruivorbitor, se caracterizează, la rândul lui

printr-o serie de tr ăsături particulare.Acestea sunt determinate de întâlnireadintre nevoia vorbitorului de a seexprima, şi modul individual în carefoloseşte mijloacele puse la dispoziţiede limbă.

Naturaleţea constă în exprimarea

firească, degajată, lipsită deconstrângere. Naturaleţea stiluluieste determinată de stăpânirea decătre vorbitor a resurselor limbii şi aobiectului, subiectului exprimat.

Opus naturaleţei este

afectarea, adică utilizarea căutată,artificială a unor cuvinte şi expresii pretenţioase

Simplitatea constă în reliefareavalorii sugestive a cuvintelor şiexpresiilor. Se realizează utilizând

forme şi structuri sintacticeobişnuite, cunoscute, sobre.

Emfaza reprezintă folosirea de cuvinte preţioase, menite să

epateze pe ascultător.Stilul devine bombastic,greu de înţeles

Armonia constă în realizarea unuienunţ plăcut, imprimându-i un tonplăcut care să-i reliefeze sensul.Îmbinarea şi succesiunea anumitorsunete poate crea o impresie sonoră.

Cacofonia reprezintă opusul armoniei şiconstă într-o succesiunenerecomandată,supăr ătoare a unor




126

Aceasta se numeşte în stilistică,armonie imitativă sau aliteraţie. Unmod de a realiza armonia textului îl

reprezintă eufonia. Aceasta se obţineprintr-o anumită organizarea şisuccesiune a unităţilor limbii şiprintr-o accentuare de natură să creeze un ritm interior al enunţului.

sunete. Structurilecacofonice nureprezintă numai

alătur ări de cuvinte carese termină cu grupul delitere ca la cuvinte careîncep cu acelaşi grup, cişi alăturarea altor grupuri de sunete: bagă găinile în coteţ; fiica sas-a dus la Bacău; am o

floare de la Lala etc.Demnitatea constă în folosireacuvintelor şi expresiilor admise desimţul cultivat al limbii, î şi înevitarea exprimării grosolane,triviale ori necuviincioase.Demnitatea impune folosirea acelorcuvinte care asigură enunţului ţinută şi eleganţă.În anumite situaţii, în care autorulunui enunţ exprimă indignare, saudă o notă de pamflet exprimării, elpoate recurge şi la forme aletrivialului. Acestea vor fi însă controlate riguros de către autor,pentru a nu depăşi strictul necesar

Trivialul şi vulgarulreprezintă opusuldemnităţii.

Retorismul constă în folosirea unorexpresii şi cuvinte care daucomunicării patetism şi entuziasm. Eleste folosit în discursuri evocatoare,unde autorul preamăreştepersonalităţi şi evenimente însemnate. Când retorismul este




127

formal, f ără acoperire devine undefect al textului, care sună fals.Fineţea presupune o exprimare

subtilă în care predomină aluzia.Fineţea se întâlneşte în operelescriitorilor: Ionel Teodoreanu – LaMedeleni; Garabet Ibrăileanu – Adela, etc.Umorul constă în sesizarea şiconsemnarea aspectelor ridicole alevieţii. El se manifestă în diferite

feluri: jovialitate, haz, etc. Umoruleste realizat în mod intenţionat decătre scriitori care combină secvenţelexicale sau sintactice într-o manieră particulară, în scopul realizării deglume, şi cu intenţia de a crea oatmosferă de bunăvoie.Ironia constă în prezentareaaspectelor negative ale vieţiisimulând acceptarea lor. Formele demanifestare a ironiei sunt variate:persiflare, maliţie, zeflemea,batjocură etc.Concizia constă în utilizarea acelormijloace de expresie strict necesare

pentru realizarea unui mesaj clar,coerent

Poliloghia este opusulconciziei reprezentând

o exprimare logoreică şiconfuză.Oralitatea reprezintă folosirea cuprecădere a particularităţilor limbiivorbite. Tipice pentru stilul oral suntfolosirea structurilor paratactice, alocuţiunilor, a proverbelor şi zică-torilor, a unor expresii corosive etc.




128

4.5.Stilurile funcţionale

Stilul administrativ

Alături de stilul individual care

caracterizează discursul unui vorbitor,există diferite stiluri funcţionale care,ca variante ale limbii, îndeplinescfuncţii de comunicare în diferitedomenii de activitate. Ele apar camodele ce influenţează vorbirea unuiindivid care-şi modifică voit sauinvoluntar forma mesajului.

se foloseşte în relaţiile oficiale decomunicare.Caracteristici:

a) la nivel formal:- respectă strict formele literare

corectitudinea fonetică, lexicală,grafică, ortografică şi gramaticală;

- este lipsit de expresivitate;- nu permite decât o singur ă

interpretare;- are o terminologie specifică.

b) la nivelul utilizării propriu – zise:- frecvenţa substantivelor provenite

din infinitive lungi: în vederea calificării, cu privire laîndeplinirea….

- folosirea reflexivului impersonal: se convoacă…

- preferinţa pentru anumite adverbe prepoziţii, locuţiuni: în vedereacu privire, de regulă , pe baza…




129

Formularele tipizate

Referatul

De-a lungul existenţei noastre socio- profesionale suntem adesea puşi însituaţia de a întocmi diferite texte cu

caracter oficial. Ţinând seama destereotipia structurii şi a limbajuluioficial multe texte cu acest caracter sunt tipărite în formulare speciale şi puse la dispoziţia solicitanţilor care nuau de completat decât numele şi prenumele şi alte informaţii specificetipului de document economisind astfel

timpul care ar fi fost alocat conceperiişi scrierii întregului document. Acesteformulare se numesc tipizate.Iată câteva exemple:

- formularele C. E. C.- mandatul poştal;- chitanţele fiscale;- documente de evidenţă bancar ă;

- fişa de bibliotecă Observăm că formularele tipizate au ca puncte de sprijin indici verbalireferitori la aspecte interesând persoanaimplicată în activitatea administrativă respectivă.

1. Act oficial administrativ, redus lacâteva rânduri care confirmă sauinfirmă ceva, f ăcând şi propunericoncrete privind eventuale soluţii.2. Observaţii scrise asupra unei lucr ări(căr ţi) cu scop de recomandare învederea unei recunoaşteri oficialeÎn sensul menţionat la punctul 1




130

Stilul

tehnico – ştiin ţ ific

referatul impune folosirea uneiexprimări clare concise, eliptice şifoarte precise.

În sensul menţionat la punctul 2,referatul presupune o dezvoltare atemei pe câteva secvenţe principale, cade exemplu:

- trecerea în revistă a ideilor importante susţinute în text;

- identificarea punctelor de vedereşi a argumentelor autorului;

- consideraţii privind limba şistilul autorului;

- intervenţii personale alereferentului;

- concluzia.

se foloseşte în comunicare în domeniileştiinţei şi tehnicii şi se realizează numai

în limba literar ă; este uneori neutrufiind exclusă folosirea neologismelor aarhaismelor, a formelor populare afigurilor de stil.Caracteristici:- lexic specializat;- frecvenţa neologismelor;- folosirea unor formule

argumentative;- exprimare clar ă sobr ă, precisă;- corectitudine (preferinţa pentru

variantele literare ale limbii);- obiectivitate (deşi pot exista note

ironice, polemice, satirice etc.);- accesibilitate ,claritate, precizie;




131

Stilul beletristic

- folosirea unor coduri paralele(schiţă, tabel);

- folosirea termenilor

monosemantici, definiţi în prealabil, pentru a evitaambiguitatea;

- folosirea pluralului autorului (noi),care înlocuieşte persoana Isingular;

- organizarea comunicării pecapitole, paragrafe, alineate;

- folosirea unor construcţiispecifice: antiteze, digresiuni etc.

Textul tehnico – ştiinţific apare înreviste de specialitate, volume de studiietc. Scopul unui astfel de text este să transmită informaţii. Intonaţia textuluiştiinţific deşi este de obicei neutr ă,cuprinde uneori exclamaţii, nuanţe

emfatice, interogative, retorice etc.

se foloseşte în exprimare la nivelulesteticului. Se opune tuturor celorlaltestiluri funcţionale prin: scopul urmăritde autor, conţinutul enunţului , tipul deinformaţie transmis, mijloacele decomunicare folosite etc.Caracteristici:- convenţia – autorul comunică o

imagine proprie asupra realităţii, pe care o propune cititorului(destinatarului);

- prezenţa tuturor mijloacelor expresive de care dispune limba;




132

Stilul publicistic

- acceptarea abaterilor de normeleimpuse de limba literar ă;

- subordonarea faptului de

comunicare unor valori expresive.

este folosit în toate mediile decomunicare. Cuprinde o diversitate detexte (interviul, reportajul, ştirea, masarotundă etc.), în care se utilizează elemente lingvistice specifice fiestilului administrativ, fie celui tehnico

– ştiinţific, fie celui beletristic.Caracteristici:- varietatea vocabularului datorită

diversităţii temelor abordate;- folosirea limbii literare (şi a

limbajului cotidian);- folosirea, uneori excesivă, a

neologismelor;

- amestecul de stiluri; - folosire unor clişee (elit ă

intelectual ă , prima doamnă a ţării);

- folosirea unui limbaj accesibil;- varietatea mare a formelor de

manifestare;- folosirea mijloacelor de

convingere şi de captare a atenţiei:lexic figurat, digresiuni, ironie,vorbire directă, interogaţii,exclamaţii, scrierea cu caracterediferite, însoţirea textului deimagini etc.




133

Talk – show – ul

Organizatorulunui talk – show

Moderatorul

este o masă rotundă televizată, odezbatere, de regulă, aprinsă, polemică,organizată în aşa fel încât publicul să

ajungă să participe la discuţii, să aibă reacţii, să se manifeste.În opinia specialiştilor, talk –show –ulreprezintă, în media, un aspectcaracteristic al societăţii deschise careadoptă pluralismul, care presupune oconfruntare de idei.

trebuie să aibă un comportamentcivilizat, să fie echidistant, să aibă umor, să fie familiarizat cu domeniilediscutate, să fie spontan etc.

trebuie să îndeplinească anumitecondiţii:

- să vorbească fluent, f ăr ă ezitări,f ăr ă repetiţii inutile;- să pună întrebări clare, cât mai

puţine cu r ăspuns închis (da/nu );- să manifeste curiozitate, să

încerce să atingă toate punctele îndiscuţie;- să ştie să asculte;- să nu acapareze discuţia, ca şi

cum ar şti mai bine decât interlocutoriisăi;- să vorbească numai când

trebuie;- să-şi lase invitaţii să vorbească

dar să le limiteze timpul;




134

Stilul colocvial

- să-şi stă pânească emoţiile.

îndeplineşte funcţia de comunicare

într-o sfer ă restrânsă (relaţii familiale,relaţii neoficiale, relaţii incidentale (laspectacol, în mijloace de transportetc.).Ca modalitate de realizare cuprinde: dialogul oral; dialogul scris;

monologul oral; monologul scris; schimbul de scrisori, de felicitări,

ur ări; toast, jurnal intim, notiţe, adnotări

etc.Mijloacele lingvistice folosite suntvariate de la cele apropiate de normaliterar ă până la cele populare.În general oamenii au capacitatea de a-şi adapta vorbirea în funcţie de context,şi de a utiliza mai multe variante alelimbii (literare, vorbite, jargon, argouetc.).Caracteristici:- naturaleţea – comunicarea liber ă

de constrângeri, relaxată; suntutilizate elemente lexicaleregionale , cuvinte la modă, ticuriverbale; în stilul colocvial pătrundaspecte morfologice neliterare : Fire-ar afurisit să fie cine a maiinventat şi catihe ţ iile celea, precum şi formule de argou;

- folosirea clişeelor lingvistice:mă duc cu bicla;




135

- formulări stereotipe : coborâ ţ i la prima.

Stilul colocvial poate avea o

încărcătur ă afectivă prin utilizareadiminutivelor, a augmentativelor, asensurilor peiorative etc.

4.6. Unităţi frazeologice

Locuţiunea

Unităţile frazeologice sunt unităţi dedouă sau mai multe cuvinte cu

stabilitate sintactică, având un sensunitar şi referindu-se la un singur aspect al realităţii.Cele mai importante unităţilefrazeologice sunt: locuţiunile şiexpresiile.reprezintă „un grup de cuvinte, maimult sau mai puţin unit şi stabil, cu

înţeles unitar şi care, din punct devedere gramatical se comportă ca o parte de vorbire” (Mioara Avram,Gramatica pentru toţi, 1995Ex: Cel de sus= Dumnezeu – locuţiunesubstantivală Om de geniu = genial – locuţiuneadjectivală a- şi aduce aminte = a- şi aminti – locuţiune verbală.Caracteristicile locuţiunilor:

1.unitate semantică , realizată prin pierderea individualităţii elementelor lexicale componente: unele dintre eleexistă în limba actuală numai în




136

Expresia

locuţiuni, ca arhaisme: a da buzna; în zadar .

2. posibilitate redusă de disociere a

cuvintelor şi de analiză: a bă ga de seamă , pe de rost, o dat ă cu etc.; 3.în unele locuţini figurează variante

fonetice şi forme flexionare care înalte situaţii nu sunt acceptate de limbaliterar ă: a bă ga în spărieţi , de-a v-a ţ i ascunselea etc.

Unităţile frazeologice reprezintă o

sursă importantă de sinonimie şi deexpresivitate. Dicţionarele semnalează prezenţa unităţilor frazeologice înarticole referitoare la unul din cuvintelecomponente. Există paralelisme întrelocuţiuni construite cu aceleaşielemente lexicale, dar având valorimorfologice diferite. Procedeul de

formare este, de regulă, derivarea. Spreexemplu, de la locuţiunea verbală a băga de seamă, derivă locuţiuneasubstantivală bă gare de seamă şi ceaadjectivală, bă gat de (în) seamă. Există un paralelism între locuţiunileadverbiale şi cele prepoziţionale, ceeace constituie şi surse de greşeli înanaliza gramaticală: în jur/ în jurul; în sus/în susul etc. Formele articulate suntlocuţiuni prepoziţionale, iar celenearticulate, locuţiuni adverbiale.

este şi ea “construcţie cu caracter fix,care exprimă de obicei, figurat, o idee




137

Formule şi clişee

internaţionale

sau o concepţie” (Mioara Avram,idem).Ex: să nu d ăm cinstea pe ru şine = să

nu ne facem d la limbă = spune multecu sinceritate; pune mâna-n foc = garantează pentru cineva.Expresiile contribuie la expresivitateaenunţurilor: face tranc, îşi bate capul,etc.

Unele unităţi frazeologice circulă în

majoritatea limbilor şi au, de regulă, uncaracter livresc. In literatura despecialitate, acestea sunt numiteformule şi clişee internaţionale.Clişeelecuprind, uneori, în structura lor nume proprii şi au la bază:

- întâmplări biblice: mărul lui Adam,arca lui Noe

- legende: călcâiul lui Ahile, sabia lui Samocles,cutia Pandorei,

- unele fapte reale acarul P ăun.

Sunt considerate formule internaţionaleexpresii de tipul: mea culpa (lat.) = îmi

asum vina; tête á tête (fr.) = faţă-n faţă




138

Aspecte practice

Citiţi un articol dintr-un cotidian şi unul dintr-o revistă despecialitate şi comentaţi-le sub raportul caracteristicilor generaleşi particulare ale stilului





139

Unitatea de înv ăţare nr. 5 Textul, mesajul, discursul

5.1.Obiective educaţionale:După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:

- interpretaţi conceptul de text;- identificaţi caracteristicile textului;- interpretaţi valoarea conectorilor textuali în diferite situaţii

5.2.Textulreprezintă o secvenţă lingvistică scrisă

sau vorbită, formând o unitatecomunicaţională (în general o înşiruirede fraze – sau de enunţuri - ).

Conceptul de text, foarte răspândit în lingvistică şi înstudiile literare, este foarte rar definit în mod clar. În generalexistă o imprecizie terminologică, aceeaşi care funcţionează şi încercările de definire a conceptului de enunţ, referitoare laacest concept.

Legătura care asigur ă caracterul de totunitar unei secvenţe pe care o numimtext, este numită coeziune şi reprezintă un element definitoriu al conceptuluide text, deşi păstrează impreciziaterminologică amintită.Coeziunea textuală este marcată printr-o serie de tr ăsături de ordingramatical:- repetiţia elementelor lexicale;- paralelismul (repetarea unor

anumite structuri asociate cuelementele lexicale care o




140

realizează);- substituţia (înlocuirea unor

elemente lexicale prin substitute

pronominale, adverbiale etc.);- parafraza (repetarea conţinută asociată cu exprimarea într-oformă diferită);

- elipsa;- joncţiunea;- timpul verbal (concordanţa

timpurilor – succesiune etc.).

Aceste tr ăsături gramaticale suntspecifice unor elemente textualenumite conectori.

Conectorii textuali: prepoziţiile şi conjuncţiile, suntinstrumente lingvistice disociate după tipul de raport(coordonare sau subordonare) şi după nivelul la care se

realizează raportul (în propoziţie sau în frază).Şi; cu; f ără; or; pe de o parte; în primul rând, în al doilearând; apoi; pe de altă parte, în sfârşit etc. sunt conectori careexprimă explicit relaţiile dintre părţile textului.

5.3.Sensul conectorilor

aditiv: şi; încă; de asemenea; enumerator: mai întâi; apoi; în

sfâr şit ; explicativ-justificativ: căci;

adică; ilustrativ comparator: astfel; de

asemenea; între altele; deexemplu;




141

adversativ: dar, în schimb; dincontr ă;

concesiv: totu şi, cu toate astea ;

măcar că; rezumativ: pe scurt, în rezumat .

O categorie aparte de conectori oreprezintă substitutele. Pronumele şiadverbele înlocuiesc sau reiau, prinforme şi dimensiuni reduse, alteelemente purtătoare de conţinut.Substitutele reactualizează informaţia

unui segment precedent sau anticipează informaţia unui segment ulterior.Dăm mai jos câteva tipuri de texte cudouă structuri diferite pentru a puteaobserva diferite tipuri posibile decoerenţă textuală.

a. Maria st ătea lâng ă fereastra care d ădea spre parc.Aceasta era fereastra principal ă a casiîn care locuia Maria de mul ţ i ani. Laînceput venea în camera aceasta cucineva cu care discuta peisajul, apoi aînceput să vină singur ă iar acum i se părea extrem de cunoscut totul şi înacela şi timp atât de nou.

b. Maria st ătea la fereastr ă. Fran ţ a se confrunt ă cu o criză

economică serioasă. Mihai alearg ă canebunul după fluturi.

c. Turt ă dulce- panorame – tricoloruri – brag ă – baloane – solda ţ i – mahalagioaice – lampioane – fracuri – decora ţ iuni – decora ţ i –




142

doni ţ e – menajerii – provinciali – fluiere – cer şetori – ciubere – cimpoaie – copii – mini ştri – punga şi de

buzunare – hărdaie – bone – doici – tr ă suri – muzivi – artificii – fotografiila minut – comedii – tombole – Moftul român nr.8 – oale – steaguri – fla şnete – înghe ţ at ă de vanilie – fleici – stambă – căni – pelin – călu şei – scrânciob;cea din urmă inven ţ ie care era şi laexpozi ţ ia americană – pinteni –

biciclete – cai – vite – jandarmi – basmale.(I. L. Caragiale, Mo şi).

În cele trei texte se pot observa treitipuri de coerenţe. În primul text,coerenţa poate fi sesizată cu uşurinţă,ea urmând schema clasică de elaborarea unui text.

În exemplul al doilea nu putem vorbidespre un text în toată regula întrucât îilipseşte caracterul unitar. Nu se pune problema identificării unor conectori,ci a unor elemente care au rolul de adelimita cele trei, propoziţii, (enunţuri,texte) între ele.În exemplul al treilea, autorulconstruieşte o dezordine aparentă.Conectorii sunt greu de identificat căcinu sunt marcaţi semantic, cigramatical. Enumeraţia însă esterealizată într-o anumită ordine,demascată semantic. Universul specific bâlciului (moşilor) este atât de sintetic




143

şi de expresiv surprins încât salvează coerenţa textuală.

5.4.Tipuri de texte

Texte orale

Texte scrise,

Texte narative

Texte descriptive

Texte poetice

Texte dialogale

5.5.Discursul

a căror geneză este concomitentă cuvorbirea. Ele se construiesc pe măsur ă ce vorbitorul exprimă oral, gândurilesale

cu organizare prealabilă, note,

manuscrise, texte literare etc.

caracterizate prin structuri enunţiativeşi prin conectori temporali.

caracterizate prin conectori adverbiali, pronominali şi adjectivali.

caracterizate prin topică specifică şi prin repetiţii de diferite tipuri.

caracterizate prin succesiune întrebare -r ăspuns şi prin schimb de replici.

reprezintă o compoziţie oratorică princare se susţine sau se demonstrează înfaţa unui public (auditoriu) un adevăr ,o problemă, o situaţie, o problemă etc.




144

Studiile de retorică delimitează şi susţin existenţa mai

multor tipuri de discurs: deliberativ - care prezintă teoriiştiinţifice, alternative manageriale, politice etc. şi care are caargument modelul; judiciar – care apără sau acuză în temeiulideii de dreptate, mizează pe argumente deductive de tip juridic şi moral; epidictic – care elogiază sau blamează folosindu-se de argumente morale.

1. Inven ţ ia cuprinde. subiectul, situaţia – definirea şicalificarea lor. Probele sunt fie subiective – morale, fie

obiective – argumentative.2 Dispozi ţ ia este reprezentată de modul de structurare a

dosarului, descompunerea după o schemă clasică adiscursului:

exordiul - momentul în care se captează atenţiaauditoriului;

naraţiunea - care cuprinde expunerea faptelor, a ideilor;confirmaţia - care cuprinde momentul în care se

confruntă argumentele;peroraţia - momentul în care vorbitorul expune

concluziile şi concluzia principală.3. Elocu ţ iunea se caracterizează prin claritate şi prin

expresivitate, calităţi la care oratorul trebuie să recurgă obligatoriu pentru a convinge auditoriul.

4. Memoria caracterizată prin acumularea de aspecte

factuale spaţiale, temporale care urmează a fi repetateinsistent. În rostirea discursului, oratorul vatrebui să aibă în vedere reglarea vocii,controlarea gesturilor, ţinuta, etc. pentru a întări ideile exprimate. Nonverbalul este foarte important în efortul




145

Discursulargumentativ

de convingere a auditoriului pe care-lface orice orator.

Argumentarea reprezintă un ansamblude enunţuri care au drept scopsusţinerea idei şi obţinerea adeziuniiauditoriului faţă de o idee exprimată.Argumentele sunt exprimate sub formaunor raţionamente, exemple, explicaţii,comparaţii care au scopul de aevidenţia ideea susţinută sau sub forma

unor citate care să susţină ideea prezentată.Într-o argumentaţie apar întotdeauna mărci lexico - semanticeale diferitelor tipuri de argumente.Mărcile lexicale prezentate nu apar numai în construcţia discursuluiargumentativ ci şi în alte tipuri dediscurs.

Elemente de relaţie care exprimă odeterminare cauzală

pentru că; deoarece,întrucât, având în vede-re,de vreme ce

Elemente de relaţie care exprimă odeterminare conclusivă

deci, aşadar, prin urmare

Elemente corelative care exprimă

un raţionament de tipul cauză-efect

dacă...atunci; unde...

acolo, cu cât...cu atâtConstrucţii sintactice tip sintagmă care au rolul de a realiza o ierarhiea argumentelor

în primul rând; în aldoilea rând; apoi; însfâr şit; în cele din urmă

Sintagme care ordonează argumentele în jurul uneiprobleme, a unei teme, a unuiaspect

în ceea ce priveşte...;referitor la...; din punctulde vedere al...




146

Descrierea orală Descrierea reprezintă un tip de

compoziţie în care sunt înf ăţişatetr ăsăturile caracteristice ale unei fiinţe,ale unui peisaj, obiect, fenomen alnaturii etc., într-o ordine şi într-unlimbaj propriu domeniului respectiv.Descrierea ştiinţifică porneşte de laobservarea directă a realităţii obiective.Autorul unei astfel de descrieri

urmăreşte să transmită o reprezentarecât mai exactă a obiectului saufenomenului descris, utilizând unlimbaj clar, riguros organizat, cutermeni specifici.Descrierea literar ă prezintă unfenomen, un lucru aşa cum se reflectă el în imaginaţia autorului sau pe de-a-ntregul inventate de către autor.Autorul unei descrieri literareurmăreşte să-şi convingă cititorii defirescul sentimentelor sale şi să creezeun text verosimil, aşezat în lumea posibilului. De aceea va folosi unlimbaj adecvat şi va recurge la

utilizarea de figuri de stil, tropi şi procedee artistice.Fie că e ştiinţifică, fie că e literar ă saude altă natur ă (apar ţinând altor registrestilistice ale limbii), descrierea poate fisau scrisă sau orală.Descrierea orală, ca orice mesaj oral secaracterizează printr-un grad mai mare




147

de spontaneitate. Prezenţaascultătorului (văzut sau nevăzut)determină la vorbitor un comportament

special. Limbajul folosit va cuprindeexpresii specifice limbii vorbite,abateri tolerabile de la normelegramaticale etc., evitându-se totuşiexprimarea incorectă sau imorală.Descrierea scrisă va utiliza un limbajcorect. Ea se caracterizează totdeauna printr-o organizare prealabilă, în care

autorul îşi va controla riguros stilul,limbajul şi atitudinea.

Oralitatea se caracterizează printr-o serie de trăsăturidefinitorii ce decurg din specificul situaţiilor de comunicare:realizare sonoră; spontaneitate, secvenţialitate; comunicaredirectă.

Oralitatea este predominant secvenţială, în timp ce scrisul

este continuu, integral, având nevoie să suplinească absenţacontextului.

Textul oral nu permite reveniri şi corecturi, ca textulscris, care presupune revizuiri şi reorganizări succesive.Mesajul oral presupune mai multă participare directă,implicare din partea vorbitorului şi a ascultătorilor. Mesajulscris este mai detaşat.

Mesajul oral are mijloace specifice de transmitere deinformaţii şi atitudini subiective: intonaţie, accent, pauze,variaţii de ritm, viteza de rostire etc.

Mesajul scris utilizează mijloace de notare a unoradintre trăsăturile oralităţii - semne de punctuaţie, dar are şiprocedee proprii ca aşezarea în pagină, paragraful, alineatul,abrevierile, schemele grafice etc.




148

Particularităţile oralităţii pot fi indicatenumai par ţial în scris, uneori fiindnevoie de explicaţii suplimentare.

Unele texte document transcriu cât maifidel mesajul oral, iar alte tipuri detexte, mai ales cele literare, reproducnumai unele dintre tr ăsăturile oralităţii.Textul literar nu cuprinde o descrierefidelă a unor dialoguri, sau a unor aspecte prezente în discursul auctorial,ci le sugerează.

5.6.Forme de manifestare a mesajului oral

Dialogul În forma lui cea mai simplă, dialogul presupune doi vorbitori: un emiţător şiun receptor, poziţiile lor fiindalternante.

Realizarea comunicării, prin dialog acelor doi presupune: un context, un context o situaţie concretă de

comunicare; un statut definit al persoanelor implicate în comunicare(cuprinzând relaţiile dintre ei,statutul social, intenţiile decomunicare, nivelul diferit decultur ă, cantitatea de informaţiireferitoare la anumite domenii deinteres comun, locul şi momentuldesf ăşur ării dialogului); un scop al comunicării




149

Monologul

(informativ, emoţional,argumentativ, persuasiv etc.

Dialogul se caracterizează prin

accentul pus pe destinatarulcomunicării, pe ascultător. Utilizează mai multe cadre de referinţă şi secaracterizează prin prezenţaelementelor metalingvistice şi aformulelor interogative şi a schimbuluide replici.

Termenul monolog desemnează fievorbirea cu sine însuşi, situaţie în careemiţătorul şi receptorul se confundă ,fie vorbirea adresată unuia sau maimultora dintre participanţi la un act decomunicare, activi, sau pasivi din punctde vedere verbal.Monologul se caracterizează prin

accentul pus pe locutor, cadru unic dereferinţă, absenţa elementelor metalingvistice (explicative) şi prinfrecvenţa elementelor afective(exclamaţii). Dialogul nu presupune ocomunicare la care participă numaidouă persoane, ci mai multe (vezitermenul de dialog social ca situaţie decomunicare la care participă mai multe persoane). Monologul nu presupunenumai un singur participant la actul decomunicare, ci un schimb de replicisuccesive ale unor indivizi care-şiarogă, pe rând, rolul de vorbitor şi deascultător.




150

5.7. Structuri sintactice

Tautologia

Valorile tautologiei

este o repetiţie de tip special, constând

în repetarea unei păr ţi de propoziţie saua unei propoziţii prin aceleaşi cuvinte,având înţeles identic şi funcţiesintactică diferită.Exemple de tautologii: frate, frate, dabrânza-i pe bani; face ce face şireu şe şte.În propoziţie termenii tautologiei se pot

afla în raporturi sintactice diferite:subiect - predicat - legea e lege complement - predicat: de mâncat mănânci; de dormit dormi În frază tautologia poate să însemnerepetarea a două propoziţii: Ce-i frumos e frumos.

Subliniază o calitate sau o acţiune (aldoilea termen exprimă, de obicei,identitatea cu cel dintâi):- subliniază calitatea acestuia: Un

cezanne e un Cezanne. (G. Călinescu,Scrinul negru);- exprimă exclusivitatea: Ş coala

nu e glumă , şcoala e şcoal ă;- întăreşte sensul exprimat

anterior: "…astfel calomniatorul ar fi fost învins, pe nedrept, dar ar fi fost învins”. B. Delavrancea)În frază, între elementele repetiţieitautologice pot exista diferenţe formalede articulare; de mod; de diateză, de




151

Elipsa

persoană, de intonaţie.Propoziţiile care alcătuiesc termeniitautologiei se pot găsi în raport de

subordonare subiectivă, predicativă,completivă directă, temporală, finală sau concesivă.Aceeaşi frază poate să cuprindă propoziţii care conţin, fiecare câte otautologie aflându-se fie în raport decoordonare, fie de subordonare: Mintea-i minte şi norocu-i noroc,

Când femeia-i femeie, gospod ăria e gospod ărie.

Omiterea unor elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical.Cuvintele respective nu sunt rostite decătre vorbitori, deşi aceştia le au înminte, le consider ă subînţelese sau le

evită special în scopuri stilistice:" La calomniatorul Caion în tot ce-a f ăcut … interes, perversitate, patimă şiegoism”. ( Barbu Delavrancea)Elipsa poate avea mai multa cauze:nevoia de concizie, graba vorbitorului,intenţia de expresivitate.Prin omiterea unor elemente care nusunt absolut necesare pentrutransmiterea unei informaţii serealizează construcţii sintactice noi,care sporesc posibilităţile expresive alelimbii:

„Iarna pe ghea ţă şi la săniu ş”,(I. Creangă); cum e turcu şi pistolul : În




152

Subîn ţ elegerea

exemplele date, lipsesc predicatele(unul sau amândouă), fiecare cuvânt prezent în enunţ păstrâdu-şi propriul

înţeles lexical.În cazul elipselor lexicale sensulcuvintelor lipsă este preluat de celelaltecuvinte: are temperatur ă, expresiacuprinde în implicit, adjectivul maresau ridicată (are temperatur ă ridicat ă).

Trebuie să se facă distincţieîntre elipsă şi subînţelegere. Atunci

când pentru a se evita repetareavorbitorul nu mai preia unele elementeenunţate deja, este vorba de osubînţelegere, nu de o elipsă:“ Eu nu ţ i-a ş dori vreodat ă să ajungi să ne cuno şti, Nici (nu şi-a ş dori) ca Dunărea să-nece spumegând a tale o şti”

(M. Eminescu, Scrisoarea III)

este un fenomen întâlnit în general, îndialog sau, uneori, în descriere, undevorbitorii nu sesizează lipsa cuvântului pentru că el a fost deja rostit puţinînainte.Dacă în cazul subînţelegerii,elementele omise pot fi completate precis, datorită existenţei lor într-osecvenţă anterioar ă, în cazul elipsei,înlocuirea se face aproximativ.Elipsa se caracterizează, de obicei, prinaspectul afectiv pe care-l construieşte.Când elementul eliptic este predicatul,




153

Repeti ţ ia eliptică

autorul creează o atmosfer ă derapiditate sau de încordare a acţiunii îndesf ăşurare.

Uneori, repetarea unui grup de cuvintesau a unei propoziţii se faceeliminându-se unul sau mai multeelemente din cei doi termeni sau numaidintr-unul.

ş ă

Anacolutul

Există cazuri în care o expresie eliptică devine fixă, în sensul că vorbitorul numai subînţelege nimic, ci o foloseşte caun tot de sine stătător. Repetarea unor construcţii eliptice poate determinaformarea unor expresii care, păstrândînţelesul general dar aproximativ iniţialîncep să fie utilizate în situaţii diferitecu sensuri improprii: are temperatur ă ,are tensiune.În alte cazuri poate fi omis unsubstantiv determinat ca în cazulcuvintelor (pătl ă gică) ro şie, vânăt ă etc.,, sau în cazul expresiei sărac lipit (pământului).Expresii eliptice pot apărea şi datorită omiterii unei propoziţii: ai avut dreptate, ei şi.(ce-i cu asta?).

Este o structur ă sintactică de tip specialcare constă în întreruperea şi




154

modificarea unei construcţii sintactice,în cadrul aceleiaşi unităţi. Este oconstrucţie specifică limbii vorbite şi

exprimării orale insuficient organizatelogic.Cauza cea mai frecventă a anacolutuluieste tendinţa vorbitorului de a seexprima repede.

Tipuri de anacolut

1. Anacoluturi acceptate

în limba vorbită, carenu viciază sensulenunţului

Cine tot vorbe şte lucru nu-i spore şte

2. Construcţii totalgreşite, care fac dificilă înţelegerea mesajului

Eu? Domnu judecător reclam, pardon, onoarea mea, care m-anjurat. (I.L.Caragiale)

Situaţii sintactice în care se creează anacolut:o un termen al frazei cumulează mai

multe funcţii sintactice: cine mă caut ă ,nu sunt acasă;o propoziţia cu care începe enunţul

este păr ăsită prin intercalarea uneisubordonate şi continuarea enunţului

cu o altă construcţie: Mo şneagul când a vă zut-o i s-au umplut ochii delacrimi; o într-o atributivă introdusă prin

care, atunci când în nominativ maiapare un subiect: l-am căutat peGheorghe care nefiind acasă , l-am luat pe Ion.




155

Aspecte practice

Comentaţi următoarele structuri sintactice: Joaca-i joacă şi treaba-i treabă;

Unde dai şi unde crapă; Feciorul Tarsi ţ ii Popescu, văduva lu Popa Sava de la

Caimata care a r ă sturnat+o r ă posatu Pache când a f ăcut bulevardul al nou.

(I.L. Caragiale, Art.214)





156




157

Bibliografie

1. Mioara Avram. Gramatica pentru to ţ i , Ed. Humanitas,

Bucureşti, 19972. Gh. Beldescu. Ortografie, ortoepie, punctua ţ ie, S.S.F.,

Bucureşti, 19823. Mircea Borcilă. Studii de stilistică , poetică şi semiotică, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 19804. Gh. Bulgar - Probleme de semanticã. În: Sinteze de limba românã,

E.D.P., Bucureşti, 1981. 5. M. Cerkez, Cristina Ionescu. Exerci ţ ii de gramatică a limbii

române, Ed. Diacon Coresi, Bucureşti, l9926. M. Cerkez, Cristina Ionescu. Gramatică şi stilistică, Ed. All,

Bucureşti, 19977. Matei Cerkez, Gheorghe Bârlea, Limba română

contemporană.Fonetică şi vocabular , Proiectul pentruînvăţământul rural, MECt, Bucureşti, 2007

8. Matei Cerkez, Elemente de lingvistică şi de comunicare, Ed.Sigma, Bucureşti. 2008

9. Ion Coteanu. Stilistica func ţ ional ă a limbii române, Ed.Academiei, Bucureşti, 1985

10. A. Martinet, Eléments de Linguistique Générale, ArmandColin. Paris 1967

11. Eugeniu Coşeriu. Introducere în lingvistică, Ed. Echinox.Cluj-Napoca, 1995

12. Ion Gheţie. Introducere în studiul limbii române literare, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

13. Th. Hristea (coord.). Sinteze de limba română, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981

14. Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şiconsideraţii de perspectivă, trad. Mihai Nasta, în Probleme destilistică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964.

15. R ăzvan Săftoiu, Teoria şi practica limbii, Proiectul pentruînvăţământul rural, MECt, Bucureşti, 2006




16. Gh. Trandafir. Probleme controversate de gramatică a limbiiromâne, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1982

17. Em. Vasiliu. Introducere în teoria textului, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 199018. Tudor Vianu. Despre stil şi art ă literar ă, Ed. Tineretului, bucureşti, 1965

19. Tudor Vianu. Studii de stilistică, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1968

Documents

Matei Cerkez Elemente de Limba Romana Contemporana (1)