Upload
lamnguyet
View
287
Download
6
Embed Size (px)
Citation preview
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VII, nr. 6 (76), iunie 2018
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie:
Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, Nicolae Scurtu,
Ion Andreiţă, Dumitru Botar, Jeana Pătru,
Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu,
Dumitru Matei, Vasile Radian
Planşele noastre
1. Portretul Linei Jianu despre care profesorul caracalean Pătru
Crăciun nota: ,,sora Ecaterinei Jianu, mama surorilor Violeta şi Maria,
din neamul lui Apostol Jianu, fiul lui Mihalache, fratele lui Iancu
Jianu” (S.J.A.N. Olt).
2. Sus: Profesori şi elevi de la liceele din Caracal şi Brezoi în parcul
oraşului Caracal în aprilie 1968 (S.J.A.N. Olt).
Jos: Şcoala din Cilieni-Romanaţi, construită din fondurile comunei
între anii 1934-1937.
3. Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848, scrisă în limba română cu
alfabet chirilic, a fost citită de către Ion Heliade Rădulescu în micul
port dunărean din judeţul Romanaţi. Sub presiunea populară,
domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să accepte termenii
Proclamaţiei (11 iunie 1848) şi să recunoască Guvernul Provizoriu.
4. Ion M. Caracaş (m. 1924) a înfiinţat două premii în amintirea copiilor
săi Cristina şi Ştefan, morţi ca elevi ai liceelor din Caracal (Liceul
,,Ioniţă Asan” şi Liceul de fete). Premiul, constând într-o sumă de
bani se acorda la sfârşitul anului şcolar. Ultimul premiu a fost
acordat de soţia sa în 1948.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Cuprins
1. Ion Andreiţă- Scrisori natale. Grâul la români............................................./3
2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXII)....................................../4
3. Dumitru Botar- Un eveniment deosebit la Cilieni-Romanaţi......................./8
4. Ion D. Tîlvănoiu- Patru interviuri necunoscute cu scriitorul romanaţean
Mircea Damian............................................................................................../11
5. D. C. Eftimescu- Caracal-Cairo. Impresii de călătorie (IV)......................../21
6. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (III).........................................../33
7. Dumitru C. Nica- LEREGEUL-revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu”
din Slatina (II)................................................................................................/37
8. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Comuna Izvoru din judeţul Argeşîn
monografia învăţătorului Florea C. Pascu (1938)......................................./43
9. Marin Petran-Vlădila- ,,22 de fântâni” în 1941........................................./48
10. Dan Dumitru Anastasescu- Mânăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi, ctitoria
banului Stepan din Grădiştea Oltului.........................................................../51
11. Costel Vasilescu- Morile de cereale- însemne ale civilizaţiei şi
industrializării în judeţul Olt........................................................................./62
12. Cornel Manolescu- Inscripţii pe o cărămidă găsită în ruinele casei
boierului Matei Morunglav din satul Morunglav......................................../66
13. Victor Anestin- Haralamb G. Lecca- autor dramatic (IV) ........................./68
14. Aurică Ivaşcu- Testamentul buclucaş al lui Ghiţă Dumitrescu şi povestea
tragicomică a şcolii din Şerbăneştii de Jos.................................................../72
15. Col. (r.) Dumitru Matei- Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în
judeţul Romanaţi (I)....................................................................................../84
16. Haralamb G. Lecca- Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (IV)......................../93
17. Veselina Urucu- Pentru biblioteca dumneavoastră: Jeana Pătru-
Colectivizarea în judeţele Olt şi Romanaţi (1949-1962). Transformări
economice şi sociale în lumea satului.........................................................../96
18. Pentru biblioteca dumneavoastră................................................................../99
19. Nicolae Chirca- Jurnal de front (II)........................................................../101
20. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva contribuţii la biobibliografia lui Damian
Stănoiu........................................................................................................../104
-O epistolă şi câteva poezii ale lui Demetru Iordana.............../106
21. Comandor (r.) Nicola Tudor- Eroii oraşului Caracal din Primul Război
Mondial (I).................................................................................................../110
22. Două scrisori................................................................................................/122
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 3
Scrisori natale
Grâul la români
Ion Andreiţă
Grâul la români înseamnă viaţa la români.
Adevăruri trecute în legendă vorbesc despre un teritoriu în care caii înotau până la
piept prin marea de spice, călăreţii fiind nevoiţi să-şi croiască drum cu suliţa. Monede
descoperite în vechile cetăţi Tomis şi Callatys, datând de peste 2.500 de ani, poartă pe o
parte chipul zeiţei Demeter (a agriculturii) iar pe cealaltă parte spice de grâu.
Grâul la români înseamnă viaţă la români. Istoria grâului- istoria românilor; mai
veche şi mai nouă, aşa cum s-a scris ea între brazda gândului şi a mâinii. Grâul de azimă şi
de sămânţă, grâul de viaţă lungă, urcat din palma truditorului până la talpa lui Dumnezeu.
Numeroase sunt frescele românilor, în care existenţa noastră este sculptată cu
grâu. Una din ele, mai apropiată memoriei noastre, am întâlnit-o nu departe de satul meu,
la Crâmpoia de Olt. Acolo, la grinda unei case, o sticluţă cu grâu este păstrată şi astăzi cu
sfinţenie, alături de o ramură de busuioc. Întâmplarea s-a petrecut în întunecatul an 1907.
Printre participanţii la Răscoală se afla şi un tânăr, proaspăt căsătorit, care nu adusese
acasă decât un sân de grâu, să-i facă nevasta o pâine mare şi albă, să se ospăteze cum
poate nici la nuntă nu izbutise. Până dimineaţa însă jandarmii îl şi săltaseră. A apucat
numai să-i strige nevestei să-i păstreze şi lui un pumn de grâu, să-l vadă cum arată, la
întoarcere. Dar nu s-a mai întors. Femeia a umplut o sticluţă cu grâu şi-a agăţat-o la
grindă, lângă icoană, alături de busuiocul ce-i înmiresmase, în noaptea nunţii, sânul tânăr.
N-am cunoscut-o pe femeie, deşi nu se dusese de mult la Domnul, când
hălăduiam eu prin noroaiele satului aceluia. Mult mai târziu, la o altă revenire în
Crâmpoia, am cunoscut un nepot; aflat şi el acum (atunci!) la vârsta apropiatei bătrâneţi.
Era chiar vremea secerişului. Câmpul arăta ca o spinare de uriaş jerpelită; tarlale de grâu,
tarlale de mirişte, alte ierburi. Omul meu ia un spic în palmă şi-l freacă. Apoi mi-l arată,
întrebându-mă dacă văd ceva. Dar tot el continuă: ,,Uite, pe fiecare bob se află încrustată o
cruce; este Iisus Hristos răstignit. Şi noi, odată cu El; noi, ăştia care trăim în legea grâului.
Că noi de când ne ştim suntem înfrăţiţi cu grâul. Ştii dumneata cum se cheamă momentul
acela când zic agronomii că grâul rodeşte? Noi zicem că atunci grâul înfrăţeşte. Şi de unde
să fi venit acest nume, dacă nu de la om? Cărei plante i se mai spune că înfrăţeşte? Şi,
slavă Domnului, lăstăriş avem destul”.
Omul îmi vorbea din mers, în amiaza topită-n sudoare şi de sub frunte îi şiroiau
cute adânci. Păşea desculţ şi moale, peste peria aspră a miriştii- şi nu ştiu de ce, am vrut
să-i văd tălpile. Am rămas puţin în urmă şi l-am cercetat cu luare-aminte. În tălpile lui,
pline de brazde şi de tranşee, îi încolţiseră boabe de grâu, scoţând în afară o perniţă de
frunzuliţe verzi, care-i ocroteau mersul prin ţepii miriştii. Şi-mi amintesc, brusc, că şi la
mama văzusem aşa ceva. Nişte sfinţi.
...Abia când am ajuns acasă, după ce mă iniţiase astfel în taina grâului, mi-a arătat
sticluţa şi busuiocul de la icoană.
*
Cum să vorbeşti, atunci, despre pâinea frământată din acest grâu, decât ca despre o
împărtăşanie de toate zilele, dăruită nouă de Dumnezeu? Îmi amintesc o vorbă a
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 4
regretatului om de cultură basarabean, Ion Ungureanu, consemnată de scriitoarea Larisa
Turea, în ,,Cartea foametei” (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008) despre drama
basarabenilor înfometaţi (de fapt, ucişi prin înfometare!) de către politica stalinistă a
Kremlinului. Rememorând acel coşmar, Ion Ungureanu mărturisea cât de mult suferă
astăzi, când vede că se risipeşte fie şi o firimitură de pâine...
În consonanţă cu această mărturisire, iată povestea unei chifle, la care, nu de mult,
am fost martor ocular. Nu se ştie cu poposise acolo, pe tipsia de asfalt cenuşiu, sub ploaia
toridă de raze, ca o vietate încolţită, gata s-o ia din loc la cel mai mic semnal de alarmă. Şi
semnale erau destule, pe trotuarul bucureştean al Hotelului ,,Athene Palace”, pe uşa căruia
tropăiau din secundă-n secundă genţi-diplomat, traiste arhaice, pungi de plastic amintind
aeroporturi internaţionale, serviete de liceu autohton.
Unii treceau grăbiţi, fără să observe vietatea mică şi neajutorată. Alţii, dimpotrivă,
o observau- şi călcau prudent pe de lături. Erau şi unii care o ocoleau de la distanţă, ca pe
un munte ivit pe neaşteptate în cale. Erau şi din cei care, apropiindu-se de ea, strâmbau din
nas, reflectând s-o strivească sub botină sau s-o evite- şi, în ultimă instanţă, treceau peste.
Erau fel de fel de oameni, care reacţionau în fel de fel de chipuri.
Un lucru era limpede: nici unul nu se oprea în faţa micii vietăţi. O spaimă imensă
îi cuprindea pe toţi cei ce treceau prin preajma micuţei şi inofensivei chifle; a acestei vechi
şi statornice bucăţi de pâine, nimerită acolo, în învălmăşeala marelui bulevard, ca un glonţ
rătăcit pe pace, trimis dintr-un suflet îndrăgostit de oameni.
...Într-un târziu, s-a ivit o bătrânică. A zărit chifla, s-a apropiat de ea, s-a aplecat, a
ridicat-o în palma-i tremurândă şi şi-a continuat mersul. Nu mult: atât cât să ajungă peste
drum, în faţa Ateneului Român, şi s-o fărâmiţeze liniştit la porumbei.
Amintirile unui scriitor slătinean (XXII)
Ion Lazu
Merg vineri în Bucureştii Noi, dincolo de Înfrăţirea între Popoare, dincolo de
parcul Bazilescu, dau de blocul cu multe scări unde a locuit Pericle Martinescu. Un bloc
de 4 etaje, cu multe scări, plasat nu de-a lungul bulevardului, ci perpendicular pe el.
Administrator - o d-nă profesoară la pensie, S. Aneta. Va obţine aprobarea, pentru o cauză
ca aceasta s-ar lupta cu toată lumea. Era un domn de treabă şi chiar distins, dar cam retras
din cauza handicapului. În schimb soţia scriitorului era arţăgoasă, îi vorbea scrâşnit. El o
admonesta: De ce, Neli, doamna profesoară a educat mii de elevi...
Dacă tot sunt în apropiere de Marmora, încerc să aflu ce ofertă au. Dar pe
coridoare e pustiu, câteva plăci expuse, ridicate în picioare, însă nu au marmoră albă tip
Carara; găsesc o funcţionară care îmi spune nişte preţuri, au o rocă decorativă din Egipt,
dar nu e marmoră şi nu e albă ci crem şi e casantă, greu de inscripţionat. Îi spun că am
lucrat ca geolog, mă pricep la roci ornamentale. O rog să mergem în depozit, să văd
mostre. Hale imense, de pe vremea economiei planificate, nici un picior de muncitor, dar
nu mai răscolesc lucrurile, destul că nu au marmoră românească de Ruşchiţa, nici de
Alunu, nici... Îmi spune ce au în stoc. Iau preţurile, câteva colţuri ca mostre, să mă mai
gândesc.
Revin în P-ţa Chibrit, la blocul poetului Marcel Gafton; în hol îmi fac lecţia,
copiind nume şi telefoane; apoi caut administratorul de la scara lui Marcel Gafton, pe care
l-am vizitat cândva în apartamentul unde am înţeles că locuia împreună cu buna sa mamă,
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 5
pe care a adorat-o mereu şi care i-a supravieţuit, se pare. Nu răspunde la telefon, am să-l
prind pe dl. Bulugu când oi avea noroc. Ştiu, destule nume de familie au la origine
poreclele de pe vremuri, cum e şi firesc, însă acesta pare un nume turcesc, precum Urucu,
etc. Am avut destui colegi cu nume turceşti, chiar în Oltenia.
Seara, telefoane; şi aflu că M.R.P.1 a locuit în blocul Turist din P-ţa Romană. Iar
la Văleni avea o casă de vară, o vilişoară cu livadă.
20 aprilie 2007. Telefon la familia Paleologu, răspunde doamna P., îmi
precizează că Alecu s-a născut în strada Melodiei (ca şi Mircea Eliade, apoi au stat în
strada Paleolog, într-o casă ce s-a demolat, au venit aici în 1932, pe când Conu Alecu era
elev şi..., după război, a urmat periplul prin ţară, la Câmpulung etc., apoi domiciliu forţat
în strada Romancierilor, iar din 84 s-au mutat din nou aici şi au stat împreună, până în
2005 când conu Alecu a murit.
La telefon, Maria Graciov: despre Victor Kernbach care a murit în seara când a
terminat cea de a şaptea corectură la Dicţionarul Mitologic. S-a dus la fereastră, s-a uitat în
grădiniţă, a respirat adânc de două ori şi a căzut lat. Tot ea despre N. Carandino, care a
încăput pe mâinile unei nebune, l-a sechestrat în apartament şi aşa a trăit în ultimii săi doi-
trei ani. Ce sfârşit trist pentru vajnicul gazetar!
21 apr. 07. La 12:30 trec pe la România literară, nu e nimeni. Scurtă convorbire
cu Florin Costinescu, se plânge de ingratitudinea unor foşti colegi de breaslă. Mă opresc la
MLR pentru rotonda Petru Creţia 90, vorbeşte M.H.Simionescu, foarte dezlânat, ca de
obicei: el scrie acum ceea ce stabilise cu Petru Creţia pe vremuri, scrie ca sub dictarea lui
P.C.; apoi un Radu Bercea, învăţăcel de-al lui Creţia; şi încheie Sorin Vieru, citind un
scurt spici, după care ni se proiectează un CD cu sărbătorirea din 1997, an în care a şi
murit P.C. Acolo vorbiseră: Pleşu, Liiceanu, Petre Roman şi Creţia însuşi, poate şi alţii dar
nu vedem CD-ul până la capăt. Îl abordez pe R. Bercea şi-mi indică pe soţia lui Creţia, mă
prezint şi-mi spune că a locuit puţin cu dânsa, în Grigore Alexandrescu, dar pot să vorbesc
cu cealaltă soţie, aflată şi ea în sală. Aceea îmi spune mai multe, îmi indică adresa din
Calea Călăraşi unde au stat 20 de ani, după care P.C. a trecut la a doua soţie – suntem trei,
zice, cu umor, şi foarte bune prietene. Şi chiar le văd sărutându-se, schimbând cărţi de
vizită. Este şi o expo-foto, organizată prin contribuţia celor trei neveste care spun că a fost
un om foarte bun. Intru şi la Al. Condeescu, singur şi bolnav, îl rog să mă ajute cu adresele
marilor scriitori dispăruţi, îmi cere să-i aduc o listă.
23 aprilie. La Bellu, cu familia Ciobanu şi cu Eugen Negrici şi Maria Graciov;
aceasta, despre Ahoe: mereu primea casă de la USR, se însura, nevestele divorţau şi el
pierdea casa. Eugen N.: Odată Ahoe avea de luat 20 de mii pe o carte, era o sumă
pe-atunci. Se prezintă la ghişeu, i se spune că banii i-a luat Virgil Mazilescu. N-a mai
verificat acest zvon, dar se pare că V.M. a procedat la fel şi cu alţii, poate cu Nicolae M..
Rodica: Când Mircea i l-a prezentat mamei lui pe Dan Laurenţiu, urât, şchiop, beat etc., ea
a zis, cu milă: E şi el făptură omenească. Se discută xeroxarea caietelor cu Jurnalul lui
Mircea Ciobanu, de faţă să fie şi cineva din familie. Şi, vorba lui N. Manolescu: Să-l
publice acum, altfel Mircea C. intră definitiv în uitare. Pe cei de-acum nu-i mai
interesează. El, zice Negrici, profesor universitar, le vorbea pe vremuri studenţilor prin
aluzii, înţelegeau. Ăştia de acum nu mai ştiu nimic, pentru el e umilitor să se coboare la
nivelul lor şi să le explice de la a la zet. Eugea N., despre Mircea: să i se pună placă
memorială pe Hristo Boteev, unde s-a născut, unde şi acum există desenele pe sticlă, poate
le sparge vreun nebun... Rodica: Raluca nu vrea placă. Pucu: Dar nu depinde de ea! Maria
1 Poetul Miron Radu Paraschivescu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 6
G., despre Nicolae Ioana, care venea cu un manuscris alandala, dar îl asculta pe redactor şi
curând venea cu un alt manuscris, pus la punct, foarte îngrijit. Maria G.: că N. Ioana
descrie foarte emoţionant întîlnirea din America cu Mircea Cojocaru, ştie că episodul din
revistă a apărut şi în carte, dar ea nu mai are bani să cumpere. (Mă gândesc că ar trebui
plantat un liliac la mormântul lui Mircea.) Eugen N. îmi spune cu mirare că ieri a pus
mâna pe nişte flori de salcâm, ca să vezi. Acum Natura ce mai are de făcut până la
toamnă?! La plecare, Pucu Negrici îmi atrage atenţia: Deja au uitat ce le-am spus. Stai cu
gura pe ea!
Însă ce m-a dat gata a fost că, după toată tevatura pentru plăcile memoriale, când
să plecăm, Rodica se plasează în calea noastră şi începe: trebuie să-l ai pe Dumnezeu aici,
acum. Nimic altceva nu contează. Averi, faimă, renume, plăci memoriale, statui. Numai
Dumnezeu contează. Aşa mă încolţise şi data trecută, când am fost pe la ea, poate ca să-i
duc Viaţa Românească în care apăruse Medalionul Mircea Ciobanu, sau ca să-mi dea nişte
poze pentru Scene din viaţa literară.
La lansarea cărţii lui Pituţ de la MLR, obţin date orientative de la Corneliu L.,
căruia îi înmânasem lista; despre Ion Frunzetti îmi spune: se putea mândri că avea
amante cu 50 de ani mai tinere; obţin telefonul lui Mircea Micu, căruia îi dau o listă, alta
lui Ion Filipoiu, care promite să vină cu adresele de la Radio.
Să nu uit: N. Balotă, în 1955 a stat în Pitar Moş nr. 27. Dar nu peste mult timp,
vajnicii apărători ai ordinii socialiste l-au săltat.
24 aprilie 07. Frumos afară şi cald – poate prea cald. În staţie vorbeşte fără şir un
ins cu părul înspicat, cu taşcă pe umăr şi 2-3 sacoşe pe jos, una de rafie. Nimic nu-i place:
întârzierea tramvaielor, faptul că maşinile merg pe şinele de tramvai, că balcoanele
blocurilor au ruginit şi nimeni nu se ocupă etc. Tot ce spune e just, observaţii de bun simţ.
Care e problema cu el? (Nu cumva nebunii sunt inşi sacrificaţi de specie, anume pentru a
rosti adevărurile tăinuite, ce se adună în noi, cei sănătoşi? N-ar fi acesta și rostul
scriitorului?)
Căci noi aşteptăm, răbdăm. Îmi dau seama că acele aşteptări şi cozi ceauşiste
pentru orice, în spatele magazinelor, ne-au distrus fibra demnităţii, ne-au îndobitocit, ne-au
împiedicat efectiv să protestăm, să ieşim în stradă, la risc...
25 04 2007. Sunt în continuare uimit şi consternat de insaţiabila sete de publicitate
a unora dintre noi. Ca să nu mai vorbim de celălalt aspect, mai jalnic poate: în toate ziarele
şi revistele şi pliantele din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, din cele mai obscure
aşezări umane, sunt oameni şi grupuri care se încurajează între ei să publice poezii,
cronici, jurnale, comentarii, recenzii, interviuri şi de ce nu, să tipărească la nesfârșit: cărţi,
cărţi, cărţi. Oare nu sunt şi eu, în mic, in nuce, un ins care nu se poate stăpâni să se exhibe
la nesfârşit, în străduinţa de a capta atenţia concetăţenilor, de a le ocupa spaţiul de lectură,
câmpul vizual, gândurile etc.! O mică scrânteală, care a apărut cândva, în adolescenţă, ca o
compensaţie a netrăirilor curente, aferente vârstei şi care scrânteală a tot crescut de la an la
an şi s-a consolidat de la o pagină tipărită la alta? Văd şi la marii actori aceeaşi tendinţă, de
a fi publicaţi cu texte literare, în speranţa că măcar aşa nu vor rata nemurirea. E măreaţă
vocaţia scrisului, cum s-a spus, cum credem şi noi? Sau e ceva nociv aici, sau doar jalnic,
trist, pe cât de inofensiv, în aparenţă?
Pentru Gib I. Mihăiescu2, dau aseară mai multe telefoane, vorbesc cu persoane
din familie, aici şi la Rm. Vâlcea, îmi dau date despre anii când scriitorul a locuit în
imobilul unde vreau să pun placa memorială. Iar Mihail D. a scris o ditamai monografia
2 Gib Mihăiescu a urmat o vreme studiile secundare la gimnaziul ,,Radu Greceanu” din Slatina
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 7
despre G.I.M., dar îmi spune la telefon, cu
nonșalanță, că nu ştie nimic despre locurile
unde a trăit, doar că a înfiinţat Gândirea, că a
fost funcţionar la Direcţia Presei, care pe atunci
era altceva (adică nu cenzură).
Din notele mele de lectură: Gib I.
Mihăescu, mort la 41 de ani, un blocaj renal,
după un sejur la mare. Sicriul purtat pe umeri
de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil
Şeicaru şi Ovidiu Papadima. La înmormântare
s-a prezentat la Drăgăşani şi Cella Delavrancea,
ca admiratoare a scriitorului. Recunoaşterea
valorii. Solidaritatea de breaslă. Unde mai
întâlneşti azi aşa ceva?
Altă însemnare: Gib ar fi locuit în
Bucureşti pe strada Aviator Tipsie, în cartierul
Floreasca. Îl semnalase în cartier şi G.
Călinescu, care îl întâlnea la colţul străzii.
Despre Panait Istrati. Când a încercat
să se sinucidă, o româncă vecină din Nisa a început să strângă bani de la românii din zonă
şi în final i-a dat disperatului Panait suma de 300 franci francezi. Spre bună amintire,
numele acestei femei de inimă: Ulianov Eugenia. Cândva Panait Istrati, căpătând
notorietate şi ceva bani, a dorit să-i restituie suma, însă femeia l-a refuzat cu fermitate.
Când a sosit în România, prin anii 30, Istrati a fost atacat cu sălbăticie, ca pro-
bolşevic. Dar nu cumva a contat şi sfânta invidie a confraţilor dâmboviţeni, neiertarea
pentru succesul din Franţa? I-au luat apărarea doar cei de la Iaşi, scriitori de stânga:
Sadoveanu, Topârceanu, Cezar Petrescu, care a început tot în dulcele târg. (Notă: Citind
memoriile lui Crainic, cu totul altfel prezintă lucrurile: l-au primit în triumf, l-au răsfăţat în
fel şi chip, dar întorcându-se în Franţa, a împroşcat cu noroi în toată scriitorimea, fără
alegere, şi încă mai tare în România ca ţară. Prieten înflăcărat al cominternistului
Racovski, român bulgar, duşmanul numărul unu al României, pe care în 1917 ţintise să o
facă republică socialistă, integrată URSS.... Cum stau de fapt lucrurile? Clar e un singur
aspect: când ideologia, politica îşi bagă coada, greu le mai descâlceşti... Iar despre
catastrofele istorice pe care le generează, nu mai vorbesc.)
31 aprilie. Să readuc poeziile mele la ordinea cronologică din Jurnal, care este
ordinea lor naturală?
Ce observasem, mai demult? Autorii nu-şi publică scrierile în ordinea în care le-au
elaborat. Ca să facă impresie grozavă editorului, încep prin a-şi prezenta opurile cele mai
rotunde, cu perfecţiune formală. Apoi, dacă debutul a fost un succes, continuă să publice,
în siajul cărţii de debut, alte texte, îndeobște mai slabe, scrise la început, fără experiență,
fără măiestrie… Nu aşa a procedat Preda, dar aşa a procedat Petru Popescu, mulţi alţii.
Spre sfârşitul carierei, când scade creativitatea, se decid să dea publicităţii lucrările de
început, bruioane, chiar şi jurnalele de pe vremea aceea – şi, culmea! tocmai aceste texte
fac o impresie de mare originalitate şi libertate de expresie, de modernitate, de aplomb. De
fapt nu sunt decât bunele intuiţii, cele valabile, de la începutul activităţii creatoare. Se
numeşte postmodernism.
Gib Mihăescu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 8
UN EVENIMENT DEOSEBIT LA CILIENI – ROMANAȚI
Dumitru Botar
O festivitate deosebită a avut loc pe data de 14.10.1943, în comuna Cilieni din
județul Romanați, cu participarea Mariei Mareșal Antonescu, președinta Consiliului de
patronaj al operelor sociale, a profesorului Petre Tomescu ministrul sănătății și a
colonelului Marcel Olteanu adjutant regal, cu soția.
În gara Corabia, pe peronul frumos pavoazat cu drapele tricolore, Maria Antonescu
a fost întâmpinată de avocatul Dănescu Gheorghe, primarul orașului, fiind prezenți și alți
oaspeți de seamă: generalul de corp de armată Manafu, col. Pața prefectul județului
Romanați, col. Petrovici comandantul garnizoanei, dr. Ghizdăvescu inspector general
sanitar, dr. Gabor medicul primar al județului, maior Catană comandantul Legiunii de
jandarmi, inginer Caraivanschi, directorul Camerei agricole, dr. Iulian Iuliu șeful poliției
Caracal, dr. Mihăilescu
directorul Spitalului Caracal,
dr. D. Voiculescu medicul
orașului Corabia, dr. Popa șeful
poliției Corabia dar și Florea
Ionescu, Grigore Rioșanu,
Alexandru Carianopol și I.
Ianculescu.
Din partea Consiliului de
patronaj Romanați erau
prezente d-na dr. Mihăilescu, d-
na col. Căpitănescu și d-nele
Suditu, Dănescu, Georgescu,
Daniel, Ionescu, Niculescu,
Dumitrescu și Nicolaescu.
După urările de bun venit
oaspeții au plecat spre comuna
Cilieni, unde au fost primiți
excelent, gardurile locuințelor
erau frumos împodobite cu
scoarțe naționale și ghirlande de
verdeață, iar elevii școlilor
primare (erau prezenți și cei din
Isbiceni, Doanca, Tia și
Potlogeni) au interpretat
frumoase cântece patriotice, fiind
prezenți pe întregul parcurs și
tinerii premilitari.
De fapt era prezentă
aproape toată populația satului,
Maria Antonescu interesându-se
în special de situația mutilaților
și răniților din război, apoi s-a
Patru imagini cu Grigore Rioşanu şi Maria Antonescu
la Izbiceni (6 august 1942)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 9
trecut la momentul festiv prilejuit
de inaugurarea Dispensarului
medical, toți cei prezenți ascultând
cu smerenie slujba oficiată de un
sobor de preoți în frunte cu I.P.S.S.
Nifon Mitropolitul Olteniei,
romanațean din satul Criva. Apoi a
luat cuvântul dr. Răteanu președinte
activ a comitetului de construre a
Dispensarului care a făcut aceste
precizări:
„Povestea acestui dispensar,
realizarea lui se datorează inițiativei
și stăruinței sufletului cald și nobil
al d-lui colonel Marcel Olteanu, proprietar în Cilieni, care ca și ilustrul său părinte
generalul de Corp de Armată Marcel Olteanu, a arăta în toată cariera sa un atașament și o
grijă deosebită
păturei țărănești și
care a ținut să
înzestreze comuna
cu cea mai necesară
instituție socială.
D-sa a convins
autoritățile și pe
fruntașii comunei de
necesitatea clădirii
unui dispensar, deși
aceștia doreau un
cămin cultural”.
Pe lângă
donația de 200.000
lei făcută de col.
Olteanu și de Alexandru Carianopol, pe lângă îmbărbătarea și îndemnurile ce le-au dat
celor din Cilieni, col. Olteanu a mai garantat un credit de un milion jumătate, fapt ce a
permis ca lucrarea să fie realizată rapid, într-un termen record, mai puțin de 2 luni, cu total
cheltuieli de circa 300.000 lei. Creditul avansat s-a recuperat treptat din subvențiile
acordate de ministrul sănătății prof. dr. Tomescu, căruia locuitorii din Cilieni i-au adus
„călduroase și devotate mulțumiri”.
În continuare dr. Răteanu a spus: „Faptul că doamna Maria Mareșal Antonescu a
binevoit să ne onoreze cu prezența sa, dovedește interesul ce-l poartă tuturor operelor de
asistență socială.... Prezența printre noi a Înalt Prea Sfințitului Nifon Mitropolitul Olteniei
este o chezășie că înfăptuirea noastră are și binecuvântarea lui Dumnezeu”.
Colonelul Marcel Olteanu sufletul și inițiatorul acestui demers pentru cei din
Cilieni, născut la Craiova la 15.04.1899, era descendentul unei familii de militari, tatăl său
a fost general s-a numit Marcel Olteanu. De fapt avem de a face cu un fapt inedit în sensul
că din această familie toți descendenții se numesc „Marcel” adică: bunicul Marcel Olteanu
– general, fiul său Marcel Olteanu, tot general, ambii decorați cu „Mihai Viteazul”, fiul
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 10
eroului nostru tot Marcel Olteanu – inginer, iar
fiul acestuia la fel inginer se numește tot
Marcel Olteanu.
Colonelul Marcel Olteanu cunoscut și
recunoscut în Cilieni, veteran al Marelui război
pentru întregirea neamului, după studiile din
țară a urmat pe cele superioare de ofițeri la
„Saint-Cyr” în Franța. A fost comandantul
Regimentului de gardă călare și a Regimentului
5 Călărași din București. A participat și la cel
de al II-lea război mondial fiind decorat de
două ori cu „Mihai Viteazul”, iar când a fost
avansat general era cel mai tânăr în acest grad
din Armata Română. A primit 5 ha de teren la
Cilieni atașându-se ca nimeni altul de această
comună, pentru că prin grija sa și cu banii săi
personali a construit după proiectul arhitectului
Artur din Caracal clădirea dispensarului din
comună care este un model de instituție
sanitară. A trecut și prin închisorile comuniste
(1951-1954) pentru că a fost aghiotant regal și a decedat în anul 1979 în București, fiind
depus cu onoruri militare în Cimitirul Bellu.
După această mică acoladă să revenim la ceea ce s-a mai întâmplat la Cilieni, cu
ocazia momentului festiv și să dăm cuvântul col. Gh. Pața, prefectul de Romanați, care
printre altele a lăudat frumoasa inițiativă a col. Marcel Olteanu care în timp record, de
două luni a clădit și înzestrat cu toate cele necesare un dispensar și o baie populară: „În
numele populației județului Romanați, exprim recunoștință și mulțumiri d-lui col.
Olteanu”.
Ministrul sănătății prof. dr. Petru Tomescu are numai cuvinte de laudă. „Ceea ce a
realizat d-l col. Marcel Olteanu și d-l
Carianopol pentru sătenii din Cilieni merită a
fi adus la cunoștința întregii țări. Este o înaltă
preocupare de stat de a solidariza toată
populația în jurul celor care au contribuit
alături de col. Marcel Olteanu la ridicarea
acestor edificii de mare utilitate publică și
îmi exprim nădejdea că exemplul de aici va fi
urmat de toată populația țării”.
Au mai intervenit, aducând elogii
înfăptuitorilor, I.P.S.S. Mitropolitul Nifon al
Olteniei și I. Ianculescu mare proprietar din
Romanați, momentul festiv finalizându-se cu
vizitarea încăperilor dispensarului și a băii
populare admirate și lăudate de toți cei
prezenți.
Doamne, ce timpuri și ce oameni!
Ziarul Romanaţul despre vizita
Mitropolitului Nifon Criveanu la
Caracal (26 mai 1940)
Generalul Marcel Olteanu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 11
Patru interviuri necunoscute cu scriitorul romanaţean Mircea Damian
Perioada interbelică a fost o epocă de avânt cultural incontestabil, în care s-au
afirmat oameni de cultură din toate domeniile, au apărut reviste de cultură ale căror
colecţii încă îşi aşteaptă cercetătorii. Am avut şansa de a cerceta o parte a publicaţiilor
acelei perioade la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, mergând pe urmele
scriitorului şi gazetarului romanaţean Mircea Damian (1899-1048). Am avut surpriza să
descoperim mai multe interviuri literare în care
acesta vorbeşte despre viaţa şi opera sa. Unele
sunt deja cunoscute din volumele lui Aurel Sasu
şi Mariana Vartic3.
Pe lângă cele două interviuri reproduse
de autorii amintiţi anterior, redăm mai jos încă
patru, necunoscute.
Interviurile sunt interesante prin detaliile
biografice, aspectele ce ţin de elaborarea
volumelor sale de succes ,,Celula nr.13” (1932) şi
,,Bucureşti” (1935), ironia fină la adresa
politicienilor vremii, umorul sănătos care răzbate
din răspunsurile la întrebări. Desigur că prin
acest gen literar se urmărea şi un scop
comercial, menţinerea în atenţia publicului a
cărţii şi a autorului, într-o perioadă în care cartea
era la mare preţ, organizându-se anual ,,Ziua
Cărţii” devenită apoi ,,Săptămâna Cărţii”,
manifestări de la care scriitorul romanaţean era
nelipsit, aspect subliniat de acesta în volumul
Bucureşti (1935). Ion Tîlvănoiu
3 Aurel Sasu, Mioara Vartic- Romanul românesc în interviuri- o istorie autobiografică, Ed. Minerva,
1985, vol. I, partea a II-a (reproduce două interviuri: din Facla, an. XV, nr. 1354/5 august 1935 interviul lui C. Panaitescu ,,Cu d. Mircea Damian: De-a curmezişul” şi , tot din Facla, an. XV, nr.1468/16 decembrie 1935, p. 2 interviul lui C. Panaitescu ,,De-a curmezişul. Lectură la d. Mircea Damian”).
Mircea Damian...
...autorul ,,Celulei nr.13” apărut în 1932 în două ediţii şi al volumului ,,Bucureşti”
(1935)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 12
-Nu găsesc.
-Ce?
-Titlu pentru carte. Am depus
manuscrisul la editură, am luat banii,
i-am mâncat, volumul e sub tipar şi eu
n-am titlu.
-Motiv să fii emoţionat?
-Nu sunt deloc. N-am fost
emoţionat în viaţa mea, dar emoţionat-
decât de trei ori: când am sărutat prima
dată o fată care mi-a plăcut; în ziua când
făcându-mi stagiul militar am pus pe
umăr galoanele de caporal- şi când am
dat ochii întâia oară cu d. Bogdan Duică.
Asta cu Duică e bună. Pletos şi timid
m-am dus la el la Cluj- că eram atunci în
Ardeal4- ca să-i citesc nişte nuvele. Când
m-am pomenit în faţa lui i-am pus
caietul în mână şi fără să scot o vorbă am
rupt-o la fugă. Dar fugă nu glumă…
Nu-mi explic nici azi motivul.
-Ce fel de nuvele ai sub tipar?
-În genul acelora din ,,Eu sau
frate-meu”5 . Umor absurd şi american
6
cum mi-au etichetat literatura confraţii
pricepuţi.
-Nu-s de părere. D-ta eşti sucit şi
frământat. Te-apropii mai curând de ruşi.
N-ai în neam nici un străin? Dacă nu
chiar rus, altă speţă slavă: vreun sârb,
vreun bulgar?
-Nimic. Toţi români get-beget.
Olteni curaţi. Acolo între Dunăre şi Olt
s-au pomenit din tată în fiu: neaoşi
plugari şi analfabeţi. Sunt primul ştiutor
de carte din neamul meu…
-Şi în Bucureşti ce faci? De ce
nu stai la ţară?
4 Prin 1924-1928, scriitorul, care semna
atunci Delavarona, a trăit în Ardeal, la Bistriţa, Dej şi în alte localităţi, amintiri descrise pe larg în volumul memorialistic Deacurmezişul (1935).
5 Volumul de schiţe umoristice Eu sau
frate-meu a apărut în 1929 la Craiova 6 Expresia îi aparţine criticului literar
E.Lovinescu
-La ţară îmi fac case şi am
nevastă. La Bucureşti procur parale.
Sunt om ordonat.
-Te-am văzut ieşind de la
cinematograf…
-Îmi plac filmele teribil. Cele cu
bandiţi. Nu-mi încurcă viaţa; trec
dintr-un cabinet ministerial, de la Capşa
sau de la Parlament într-o sală de cinema
fără să observ.
-La teatru te duci?
-Nu-mi place. Am văzut
alaltăieri un film la ,,Vox”. Am stat de
curiozitate să văd şi revista. O prostie şi
o necuviinţă. Nu, zău, cum poate să-i
placă cuiva aşa ceva? Râdea lumea în
jurul meu de se prăpădea. N-am putut
măcar să zâmbesc . Am ieşit jenat din
sală la jumătatea spectacolului… Tot aşa
se joacă şi la teatru?
-Nu ştiu. N-am mai fost demult.
Şi-acum unde te duci?
-La ,,Cartea Românească” să mai
cer un acont asupra volumului.
-Păi titlul?
-Le spun că am găsit, le dau un
titlu oarecare… şi-a doua zi trec să-l
schimb. Cu ocazia asta le mai cer un
acont.
-,,Celula nr. 13”?
-Prost.
-Păi e titlul cărţii dumitale.
-Nu asta am vrut să spun. S-a
epuizat7, şi-i prost că n-am un exemplar
măcar să-l ofer hotelierului. Se apropie
întâi şi nota de plată. Bine că mi-ai adus
aminte. Mă duc întâi la ,,Vremea” .
Poate-i conving să mai tragă o ediţie.
Şi s-a dus.
(interviu semnat de Stande Pede
[C. Cristobald] apărut în revista Facla
din 2 septembrie 1932)
7 Volumul Celula nr. 13 a apărut în 1932
în două ediţii
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 13
Bucureşti- de vorbă cu autorul, d. Mircea Damian
Dacă d. Mircea Damian ar fi
purtat ochelari de dascăl, bulbucaţi, ne-ar
fi dat o monografie completă, metodică
şi sforăitoare. Deşi autorul nu poartă
sticle şlefuite călare pe nas în chenare de
aur sau tinichea- în schimb găsim în
sufletul d-sale lentile convexe şi
concave prin care Capitala României
Mari şi Întregite apare când borţoasă,
când deşirată ca un cocostârc reflectat în
apele amurgului.
Cartea e vie, autorul urlă prin
rânjete şi lacrimi iar cititorul nu poate
adormi după primele pagini. Drept
prefaţă, d. Mircea Damian scrie:
,,Cetitorul este prevenit: am scris cartea
cum se umblă prin Bucureşti: anapoda.
Nu am lucrat cu planuri şi nu m-am
condus după niciun criteriu pentrucă în
Bucureşti nu se umblă cu ghidul în mână
sau cu ciceronele la cot. Aşadar, cartea
poate fi începută şi de la coadă, şi dela
trei sferturi, şi dela început. Cum
se-ntâmplă. Precum în Bucureşti poţi să
te trezeşti din Lipscani la Cotroceni, de
aci în cartierul Grant, şi pe urmă să
caşti gura la palatal telefoanelor”.
Opera nu are nici un sistem- o
mărturiseşte însuşi autorul. Domnii
sociologi şi monografi poate vor strâmba
din nas. Cartea lui Mircea Damian
reprezintă totuşi o operă realizată, un
document al vremurilor noastre.
Dacă autorul nu poate râde în
hohot- pentru digestia spectatorilor- nu
este vina lui. Pe cerul gurii simte
cocleala amară a nopţilor flămânde din
grădinile publice. De aceea sufletul lui se
apropie cu drag de cei sărmani. D.
Mircea Damian a rămas mereu un
buldog nedomesticit şi când vrea să
zâmbească- mârâie.
Totuşi am reuşit să-i luăm câteva
păreri asupra ultimului volum.
*
-Când ţi-a venit prima data ideea
de a scrie o carte despre Bucureşti?
-N-aş putea răspunde précis.
Subiectul m-a interest întotdeauna şi
l-am purtat în subconştient multă vreme.
Simţeam nevoia unor reportagii literare
şi aspectele Capitalei mă interesau. Am
publicat câteva dintre ele în ,,Vitrina
Literară”8 şi ,,Viaţa Literară”
9; dar
nu-mi închipuiam că voi înjgheba un
volum10
.
8 Revistă condusă de Mircea Damian. A
apărut la Bucureşti între 21 octombrie-18 noiembrie 1929 (5 numere) şi seria a II-a între 11 martie-22 aprilie 1934 (6 numere).
9 Revistă condusă de Ion Valerian. A
apărut la Bucureşti cu întreruperi între 1926-1941. Aici a debutat Mircea Damian (deşi el a socotit debutul său schiţa ,,Un sătul de viaţă” apărută în Universul Literar condus de Camil Petrescu, la 9 septembrie 1928). Dealtfel Ion Valerian i-a sugerat să adopte pseudonimul Mircea Damian.
10 Fragmente din Bucureşti au apărut şi
în: Azi, noiembrie 1934 (,,Săptămâna cărţii”); Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1/1935 (,,Toamnele bucureştene”), ca şi în Reporter, nr.1/1935 şi au fost citite în cenaclul Sburătorul. E. Lovinescu notează în agendele sale la 3 februarie 1935
Mircea Damian, imagine din volumul
,,Celula nr. 13”
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 14
E drept că m-a surprins faptul că
nu există nici o carte asupra
Bucureştiului11
. În goana după existenţă
l-am cutreierat în lung şi-n lat12
, l-am
iubit, l-am blestemat, deci aveam toate
jaloanele să-l descriu într-o lucrare
unitară.
Din întâmplare, ,,Fundaţia Pentru
Literatură Regele Carol” mi-a cerut o
carte, o viaţă romanţată a unui erou din
istoria neamului. Între noi fie zis, eu mă
consider scriitor conştiincios şi socotesc
că de aceşti eroi trebuie să te apropii cu
toată competenţa necesară. Pe scurt,
n-am vrut să profanez nici un strămoş
ilustru şi am propus ,,Bucureşti”13
. D.
profesor Al. Rosetti a acceptat, fiind de
părere că volumul trebuie neapărat
ilustrat. Eu mă gândeam la nişte desene,
d. Rosetti a opinat pentru fotografii.
Am lăsat toată independenţa
textului faţă de fotografii pentru că n-am
vrut să ţărmuiesc emoţia estetică în
clişee stereotipe.
-Probabil că ai avut un criteriu de
bază la alcătuirea volumului?
-Absolut niciunul. Am cules ce
m-a izbit mai viu din complexul
Capitalei- momente emoţionante din
psihologia eternului omenesc, lăsând pe
al doilea plan descripţiile didactice. Am
scris aşa cum ai porni-o de-acasă având
un ţel précis, dar pe drum picioarele
te-au purtat la întâmplare- şi totuşi la
urmă vezi că te-ai ales cu ceva.
-Ce fel de impresii ai avut la
apariţia cărţii?
-Foarte multe şi ciudate impresii.
printre cei care au citit: ,, Mircea Damian din Bucureşti (apărut)”. Deci cartea a părut prin ianuarie-februarie 1935.
11 Tot în 1935 apare volumul omonim al
lui Paul Morand. 12
Mircea Damian s-a stabilit la Bucureşti în toamna lui 1928
13 Foarte interesant detaliul, ideea a
aprţinut scriitorului.
În primul rând mulţi confraţi au
descoperit că puteau şi ei să facă o carte
a Capitalei, ba încă una mai bună14
. A
apărut un fel de epidemie cu reportagii
asupra oraşelor din ţară. Trimişi speciali
au plecat în Basarabia sau Ţinutul
Moţilor ca să descopere America. Asta e
foarte frumos.
Ceva mai puţin veselă este
supărarea distinsului meu frate şi prieten
Eugen Lovinescu (te rog în mod special
ca să scrii numele Eugen deplin căci ştiu
că asta îl înfurie pe maestru, şi numai
astfel mă pot răzbuna). Întâi s-a supărat
niţel dl. Lovinescu pentru capitolul
,,Cenacluri literare” (textul în sine); apoi
s-a supărat mult fiindcă la enumerarea
cercurilor literare am pus ,,Sburătorul” în
rangul al treilea, şi apoi s-a supărat
definitiv pentru că n-am păstrat ţinuta ce
se cuvenea unui cerc distins ca
,,Sburătorul” . Degeaba am căutat să-l
conving că asupra celuilalt Sburător15
care a intrat în istorie este treaba
criticilor şi istoriografilor să-l descrie cu
pietatea cuvenită.
Ca scriitor umorist m-am ocupat
numai de cancanurile şi momentele
vesele datorite atât patronului, pe care îl
stimez, cât şi celorlalţi onoraţi membri,
aşa cum se întâmplă în orice adunare de
scriitori. Vorbesc fără păcat şi fără
răutate. Dar d. Lovinescu supărându-se,
nu mi-a spus că se supără ci numai a
arătat.
Mie îmi place să mă ia omul de
rever şi să mă injure în faţă. De aceea
m-am hotărât cu tot regretul să nu mai
14
Într-un interviu, I.Peltz se mira cum de ideea cărţii a avut-o un romanaţean şi nu un bucureştean.
15 E. Lovinescu a condus revista
Sburătorul (19 apr. 1919-7 mai 1921; 17 sept. 1921-22 dec. 1922; martie 1926- mai-iunie 1927).
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 15
calc pe acolo16
. De altfel în câţiva ani am
văzut destule şi mie îmi plac variaţiile.
În fiecare duminică aceleaşi măşti,
aceleşi surâsuri, aceleaşi bârfeli şi
aceleaşi citiri de prin gazete cu tot ce
apare despre cărţile şi persoana
maestrului. Am luat deci calea exilului
ca şi predecesorii mei L. Rebreanu, D.
Nanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Felix
Aderca, Pompiliu Constantinescu etc,
etc, exact după definiţia maestrului cu…
mutarea valorilor estetice17
.
-Eşti mulţumit de modul cum s-a
tipărit cartea?
-N-am ce să spun. Sunt
mulţumit. Volumul, deşi cam scump,
merge datorită modului ireproşabil în
care a fost tipărit. D. Al. Rosetti a pus
mult suflet şi entuziasm. D-sa este un om
occidental încât a suportat cu un calm ce
m-a enervate la culme toate toanele
mele. Până la urmă am făcut constatarea
că nu mă pot certa în nici un chip cu
domnia sa. Cu atât mai bucuros sunt să-i
aduc mulţumiri pe această cale.
-Ce proiecte literare mai ai?
-Am un contract cu editura
Alcalay pentru un roman-
,,Deacurmezişul”18
. De asemenea cu
editura Ciornei pentru un volum care va
inaugural o colecţie de cărţi pentru
copii. Şi ca încheiere te anunţ că, din
colecţia ,,Oraşe”, după acest ,,Bucureşti”
voi scoate o carte cu a doua capitală a
16
Supărarea celor doi nu a fost de durată. E. Lovinescu nota la 24 martie 1935 printre cei prezenţi la cenaclu şi pe ,,Mircea Damian, după ce anunţase că se va retrage”. Mircea Damian va frecventa în continuare cenaclul din strada Câmpineanu 40, uneori însoţit şi de soţia sa Piri.
17 În lucrările sale, E. Lovinescu vorbea
despre teoria sincronismului şi a mutaţiei valorilor estetice.
18 Volumul a apărut tot în 1935, la editura
Alcalay
ţării ,,Sinaia”19
.
*
Legendele cu Meşterul Manole
cu vămile văzduhului, cu zodiile
oamenilor, sunt mereu de actualitate. În
fiecare zidire trebuie ascunsă umbra unei
vietăţi, în fiecare oraş umbrele mucede
ale oamenilor – cu atât mai mult în
Bucureşti, miile de suflete zac neştiute şi
dispar anonim. Fiecare după zodia
hărăzită lui.
Steaua lui Mircea Damian, deşi
l-a purtat flămând prin hrubele Capitalei
nu l-a părăsit în gloata învinşilor.
Norocul l-a servit şi îl serveşte încă. Ne
bucurăm pentru sufletul lui uman care nu
a uitat pe semenii din învingerile
cotidiene şi ne pare bine că a fost cu
gândul totdeauna lângă noi.
(apărut în Viaţa Literară nr.
168/15-31 martie 1935, semnat
Redacţia)
De ce scrieţi? Mircea Damian scrie
pentru că nu poate să nu scrie
-Găsesc că întrebarea este niţel
cam idioată. De ce scriu? Dar ţăranul de
ce sapă? Dar tâmplarul de ce face
mobile? Dar arhitectul de ce face case?
Dar inginerul de ce face poduri? Dar… şi
aşa mai departe.
La începutul începutului, atunci
când a trebuit să fac ceva, să fac eu ceva,
am apucat plugul de coarne, secera de
19
În cadrul seriei Oraşe, inaugurate de Bucureştiul lui Mircea Damian au mai apărut: Constanţa (Tudor Şoimaru, 1936), Braşov (Octav Şuluţiu, 1937), Sibiu (Al. Dima, 1940). Se pare că iniţial Mircea Damian avea în intenţie să scrie şi o carte despre Sinaia, lucru menţionat şi pe pagina de gardă a volumului Deacurmezişul.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 16
mâner20
. Ştii, după sezon. N-am fost însă
bun pentru treabă. Mă plictiseau toate
uneltele astea. Ziua mi se părea
îngrozitor de lungă, boii supărător de
blânzi, cerul fără orizont şi munca fără
viitor. Am început să fac pe bolnavul,
apoi când ,,boala” n-a mai prins, fugeam
pur şi simplu de pe câmp şi mă
ascundeam în pădure.
Am fost dat la liceu21
. Dacă
mi-aduc bine aminte am fost cel dintâi
din sat care a mers la o şcoală
superioară22
. Dar nici aici n-am făcut nici
o brânză: am fost eliminat pe câte o lună,
în fiecare clasă. N-am cunoscut notă mai
mare de 6, dar nici mai mică de 3. Dacă
asta poate fi o mângâiere.
De la şcoală am fugit de mai
multe ori. Iar când am ajuns în clasa a
IV-a am fugit definitiv. Nu mai ştiu câţi
ani am umblat haimana. Pe urmă am
crezut că mi-aş putea face o carieră în
armată. Şi am intrat în armată voluntar.
La cavalerie23
. După o lună am dezertat.
M-au prins după ce m-au alergat o zi
întreagă cu un escadron călare. Nu mă
urmăreau atât pe mine, fiindcă nici
jurământul nu-l depusesem dar voiau
să-mi ia hainele militare pe care mi le
dăduse regimentul şi care erau noi. Mi se
pare că fugisem şi cu sabia… După ce
m-au dezbrăcat, mi-au spus că pot să
plec. Dar atunci n-am vrut eu. Şi am
rămas… am trecut prin 4 regimente şi nu
20
În volumul memorialistic Gheorghe I. Marin apărut în 1937, autorul relatează cu nostalgie episoade din copilărie cu nelipstele munci ale câmpului
21 În documentele Liceului Radu
Greceanu din Slatina, scriitorul a figurat sub numele Dumitru R. Constantin
22 Este adevărat, scriitorul a fost primul
elev al şcolii din Izvoru care a urmat gimnaziul din Slatina, la sfatul învăţătorului său Ioan S. Dumitrescu.
23 Afirmaţii ce mi-au fost confirmate şi de
fratele scriitorului, Marin Mătuşa, într-o convorbire din 1996 când acesta mi-a dăruit şi o fotografie a scriitorului în uniformă militară.
ştiu cum s-a făcut că le-am luat la rând,
mutat disciplinar din regiment în
regiment, cu multe zile de închisoare în
foaia matricolă (la liberare mi-aduc
aminte că pe spatele livretului meu
militar figurau vreo 300 de zile de
închisoare şi de carceră, care însă nu
mi-au fost puse la socoteală după termen,
pentru că domnul comandant abia
aştepta să scape de mine).
Pe urmă iar haimana.
Când întârziam vreme mai
îndelungată în câte un oraş, m-apucam
de scris. În glumă mai întâi. Pe urmă în
serios. Şi uite aşa am ajuns scriitor.
Şi d-aia scriu. Ce-aş putea să fac
altceva? De plug n-am fost bun. De
şcoală n-am fost bun. De militărie nici
atâta. Funcţionar24
? Dar n-aş fi în stare să
stau câteva ore pe zi într-un birou nici
pentru un million pe lună. Afară de asta,
firea mea s-a răzvrătit veşnic împotriva
disciplinei, deşi mi-a plăcut întotdeauna
să o aplic altora…
Dar bag de seamă că n-am spus
motivul principal pentru care scriu.
Iată-l: scriu pentru că nu pot să nu scriu.
Eu nu cred că scrisul este o
binecuvântare. Cred, dimpotrivă, că este
un blestem. Dracu‟ ştie ce păcate oi avea
de ispăşit! Pentru mine scrisul este un
adevărat chin. Scriu îngrozitor de greu.
Mă doare aproape material fiecare
cuvânt, fiecare virgulă. Şi după fiecare
frază, simt o adevărată uşurare.
Nu pot să văd hârtia albă
dinainte. Răscoleşte în mine toate urile.
Dar mă gândesc că nu am încotro. Şi de
câte ori pun mâna pe condei mă gândesc
că orice meserie este mai bună şi mai
uşoară şi mai bănoasă decât meseria de
scriitor. Mi-aş alege bucuros una-
24
Scriitorul a lucrat o vreme ca învăţător suplinitor în satul Prislop din Bistriţa, locul de unde Rebreanu s-a inspirat când a scris romanul Ion.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 17
oricare- dar vezi, nu pot să nu scriu.
Păcatele cele mai grele sunt
acelea care trebuiesc ispăşite în chinurile
cernelii. Şi când te gândeşti că sunt
oameni care ne invidiază…
(anchetă apărută în revista Facla, nr.
1326/4 iulie 1935, semnată de C. I.
Şiclovanu)
Cu Mircea Damian despre Bucureşti şi
despre altele
Pe Mircea Damian îl iubesc
pentru că e oltean ca şi mine25
şi pentru
că e absolut aşa cum sunt şi eu. Îl mai
iubesc pe Mircea Damian fiindcă i
s-au lungit urechile răbdând de foame pe
uliţele bucureştene, cum încă mi se mai
lungesc mie astăzi, dar mai ales fiindcă
ştie să râdă frumos în cărţile lui încât îmi
trece foamea şi tristeţea când le citesc.
Când mă uit la mâinile lui, mi-aduc
aminte de toate iernile geroase când
n-aveam mănuşi nici palton şi-mi
degerau buricele deştelor. Iar când îi văd
capul pletos de dulău ciobănesc
scăpat din lanţ şi hămesit, mi se face
foame şi m-apucă dorul de vlaşiţa şi
cocoloşul de mămăligă rece, rămaşi pe
corlată, acasă în văgăuna unui sat
oltenesc. Şi-l mai iubesc pe Mircea
Damian fiindcă nu e boier, fiindcă a
rămas tot papugiu şi poet- deşi doarme
pe spinarea unui divan larg şi revoltător
de moale. Mi-e drag pentru că atunci
25
Bogdan Amaru (Alexandru Pârâianu) se născuse în Budele, judeţul Vâlcea la 6 aprilie 1907.
când stau de vorbă cu el, mă năpădeşte
aroma troscotului de prin şanţul
drumurilor olteneşti şi îmi vine miros de
păsat de răsuri şi de stele.
Cred că, afară de mine, nimeni
nu cunoaşte busuiocul sufletului acestui
oltean, unul dintre cei câţiva scriitori
care- în adevăr- ştiu să scrie frumos.
- Domnule Damian, ai crezut
vreodată, mai ales în clipele grele, că vei
cuceri Bucureştii?
- Sigur că da. Eu n-am visat
niciodată visuri nerealizabile. În
Bucureşti am crezut întotdeauna, şi am
avut impresia, din capul locului, că şi el
crede în mine. Cine a crezut în mine, şi
oameni, şi animale, şi lucruri, au crezut
dintr-o dată. Când dormeam prin
grădinile Cetăţii, uitându-mă la cer şi
ascultându-i muzicile, parcă simţeam că
şi ea se uita la mine şi aştepta să viu.
Mi-aduc aminte că înainte cu un
an sau doi- nu mai ştiu- în ajun de a
părăsi un oraş de provincie unde
conduceam o gazetă,- am scris un articol
de rămas bun în care spuneam în esenţă
că am nevoie de alte zări, ceva mai
largi26
. Mi se pare că foarte mulţi dintre
cititorii acelei gazete s-au îndoit. Dar eu
eram sigur că oamenii ăştia,- foarte de
treabă dealtfel,- vor mai auzi de mine. Şi
26
După ce a plecat din Bistriţa Năsăud, scriitorul a scos un număr al revistei Zări Senine la Bacău, în decembrie 1927, la care a colaborat şi George Bacovia şi soţia sa Agatha Grigorescu-Bacovia. Relatând momentul plecării din Bacău la Bucureşti, Mircea Damian scrie în Deacurmezişul: ,,Pe Marin Dogaru nu-l mai interesa însă revista. Forţele lui, puterea lui de creaţie, energia lui polemică, nu încăpeau între două coperţi roşii, nu puteau să încapă într-un oraş sau într-o regiune. Nu se mărginea numai la atât ambiţia lui, nu trăise numai pentru asta sufletul lui şi trupul lui atâta viaţă. Trebuie să meargă la Bucureşti fără întârziere, chiar de-ar fi să ia de la început viaţa pe care a trăit-o până acum. Va răbda cel puţin la Bucureşti, va suferi acolo, va lupta cu braţele, cu dinţii, cu creierul, cu pumnii. Că e făcut pentru luptă...” (p. 166).
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 18
au auzit.
- Sigur, ai crezut în forţa
talentului dumitale şi ai învins. Însă mă
interesează un lucru: eşti primul oltean-
scriitor autentic- care a plecat pe jos şi cu
turta-n traistă, dintr-un sat oarecare, să
cucerească o cetate şi să-şi sape bătăile
inimii într-o carte. Ai parcurs un drum
mărăcinos- din cale afară- ai dus o viaţă
de golan, repezit de vardişti şi sfidat de
burghezi. Cum n-ai căzut pe drum şi ce
te-a susţinut în lupta asta aprigă? Pentru
că, în definitiv, alţii n-au ajuns aici deşi
au pornit din aceleaşi văgăuni olteneşti!
-Mai întâi, nu ştiu ce este acela
talent. N-am avut niciodată încredere
într-un om ,,talentat”. Am zis ,,om” şi nu
scriitor. Fiindcă în orice domeniu de
activitate, omului îi trebuie mai mult
decât ceea ce se numeşte talent. Aş vrea
să ştiu dacă există în ţara asta a lui
Dumnezeu un român fără talent. Trebuie
ceva mai mult. Mai mult, dacă vrei. Dar
altceva. În care desigur intră şi cuvântul
ăsta odios precum şi alt cuvânt pe care
nu l-am putut suferi niciodată: inspiraţia.
Eu nu ştiu ce e aia. Eu ştiu atât: când
trebuie (şi uneori şi când nu trebuie), mă
aşez la birou şi scriu.Uşor câteodată. Dar
de cele mai multe ori chinuit. N-am să
ştiu niciodată (având în vedere
neînsemnatele mele studii şi umila mea
descendenţă) de unde am putut moşteni
dragostea asta pentru cuvânt. Îl sucesc
până simt dureri în tâmple. O virgulă mă
obsedează şi mă preocupă ca o problemă
vitală. Mi s-a întâmplat să muncesc (ăsta
e cuvântul: să muncesc) o frază până
când îi pierdeam aproape sensul. Fiecare
cuvânt era o personalitate. Fiecare
virgulă un ţăruş înfipt acolo unde trebuia,
ca într-o mejdină şi ca într-o graniţă,
adică la locul lui şi temeinic. Talent,
aşadar? Inspiraţie? Adică ceea ce are tot
românul. Trebuie mult mai mult. Trebuie
un adânc din care să culegi şi să închegi
pentru ca să dai, dacă nu mai mult, cel
puţin o frază ca lumea. Dumneata ai
băgat de seamă câţi români ,,talentaţi” şi
,,netalentaţi” nu ştiu româneşte? Şi te-ai
gândit vreodată ce lucru preţios este
pentru un scriitor să ştie mai întâi să
scrie? Prin urmare, n-am crezut în
talentul meu de scriitor- pe care dealtfel
l-am bănuit foarte târziu. Am crezut în
forţa mea. Dacă aş fi rămas acolo în sat,
cu siguranţă că n-aş fi ajuns primar. Dar
aş fi arat mai adânc…
-Cartea ,,Bucureşti”- în ceea ce
mă priveşte- o consider ca o operă de
maturitate artistică, dar mai ales, o carte
de o limpezime stilistică rară, din care
mulţi ar putea să înveţe să scrie frumos.
Am scris cândva în ziarul Dimineaţa că
n-ai fost destul de incisiv cu metropola
noastră. Se poate să mă fi înşelat. Întreb:
iubeşti mult acest Bucureşti? Cartea pe
care ai scris-o despre el este o împăcare
cu Cetatea?
-Mai întâi, ,,Bucureşti” nu este
cum spui dumneata, o operă de
maturitate artistică (dealtfel am avut
întotdeauna oroare de termini şi de
comparaţii: maturitate artistică,
contingenţe, şi aşa mai departe). Deci eu
am avut o maturitate artistică (folosesc
totuşi termenul dumitale) din momentul
când am început să scriu. Nu m-am
apucat niciodată să fac un lucru decât
atunci când am fost convins că îl fac aşa
cum trebuie. Pe urmă, vă înşelaţi cu toţii
în ceea ce priveşte ,,maturitatea” şi
celelalte. Pentru că până acuma m-am
jucat. Aşa să ştiţi, m-am jucat. Am să mă
mai joc cu încă o carte. Pe urmă încep.
În ceea ce priveşte relaţiile mele
cu Bucureştii, sunt din cele mai cordiale:
ne iubim, adică, ne urâm uneori, ne
certăm, ne ameninţăm şi iar ne-mpăcăm.
De la o vreme însă, nu ne mai
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 19
ameninţăm cu despărţirea definitivă.
-În afară de cartea ,,Bucureşti”,
ai de gând să mai scrii ceva din viaţa
acestui oraş?
-Sigur că da. Printre altele,
ultima parte a romanului meu27
se va
petrece în Bucureşti. În altă lume, poate.
Dar în Bucureşti. Dumneavoastră nici nu
vă daţi seama cât de personal este oraşul
ăsta, şi cât de om, aş putea zice. Este,
cred, singurul oraş din lume care
înţelege. N-ai băgat de seamă că în
Bucureşti suferinţa nu este mai niciodată
tragică şi dă impresia că are un termen?
Eu am văzut oameni morţi de foame care
puteau să râdă. M-am văzut, fireşte, şi
pe mine în vremea mea. Că fiecare
flămând are o vreme a lui în oraşul ăsta
veşnic vesel, veşnic omenos, cu parcuri
în care se poate încă dormi, cu străzi care
îţi întind oricând o bucată de pâine, cu
poliţişti foarte de treabă, cu foarte puţini
poeţi tuberculoşi28
, şi cu ,,Capşa”29
…
-Ai scris viaţa oraşului, către
care ai năzuit mereu. Nu te tentează să
scrii ceva şi despre câinele lăsat în
bătătură30
şi despre oile din târlă (dacă ai
aşa ceva) şi despre fetele din satul natal?
-Am un câine pe care îl ţiu legat
de furca pătulului, numai ziua. Îl cheamă
Lupu. Orice scrisoare merge acasă, are
două vorbe şi pentru el. E un câine
voinic şi ciobănesc, bineînţeles. Fiindcă
ştie că-l iubesc, mă iubeşte şi el foarte
mult. Se întâmplă uneori să-l văd mai
rar. Se gudură atunci în lanţ, se uită-n
ochii mei şi parcă plânge. Uneori rupe
27
Este vorba despre romanul lui Mircea Damian Deacurmezişul, apărut tot în 1935
28 Tânărul Bogdan Amaru va muri sărac
la 27 octombrie 1936 în Bucureşti din aceeaşi cauză, după o tentativă de sinucidere.
29 Cafeneaua scriitorilor şi artiştilor, de pe
Calea Victoriei, vizitată zilnic şi de Mircea Damian 30
Cartea lui Mircea Damian, Bucureşti , se termină cu evocarea câinelui său de la Izvor-Romanaţi, locul unde a fost scrisă cartea.
lanţul şi iese pe linie. Asta înseamnă că
circulaţia e întreruptă, până când e legat,
fiindcă tot satul îl ştie de frică. Nu ştiu ce
are mai ales cu naşul…
…Aşa că am să scriu cândva o
carte despre satul meu, unde pe lângă
necazuri multe e şi multă băutură şi mult
umor. Dealtminteri am crezut
întotdeauna că la mine în sat ar fi mulţi
umorişti şi de calitate, dacă, vorba
dumitale, ar avea talent…
- Mă cam jenează fotoliul ăsta
moale, pe care şed tolănit, dar tot o să te
întreb: de când nu mai eşti- ca să zic aşa-
clientul de zi şi de noapte al băncilor din
grădinile publice, cum mai poţi scrie
despre golani? Pentru că văd aici o
mobilă demnă de cel mai mare şi cretin
petrolist american.
-Foarte curios: deşi ţăran, am
avut întotdeauna slăbiciune pentru
lucruri fine şi elegante. Şi pe urmă,
permite-mi, te rog, să am câteva fotolii
mai… primitoare- ca să zic aşa- după
atâta dormit prin trenuri, prin săli de
aşteptare şi prin parcuri publice. Eu
mi-am făcut stagiul. Am bătut şi câteva
recorduri. Bunăoară, mi s-a întâmplat să
Presa vremii anunţă apariţia în librării a
primului roman scris de Mircea Damian
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 20
rabd de foame zece zile încheiate, şi mi
s-a întâmplat (asta a fost mai grav) să nu
fumez deloc cinci zile31
. Mi s-a mai
întâmplat, în sfârşit, să trăiesc (dacă trai
este ăsta) treizeci de zile- tot încheiate-
cu o jumătate de pâine pe zi şi apă.
Strict. Şi mi s-a mai întâmplat să trăiesc
(şi asta nu era o cură) trei luni de zile cu
pâine şi struguri. Nu mă întreba dacă
mâncam zilnic pâinea şi strugurii.
Mi-aduc aminte că în acea epocă mi s-a
dat de la autoritate două mii de lei pentru
nu ştiu ce servicii de presă. Cel puţin asta
era formula. Când am avut banii în
buzunar, am simţit mai întâi voluptatea
omului bogat. Mi-am adus apoi imediat
aminte că sunt flămând şi rupt. După ce
m-am examinat, am băgat de seamă că-
mi trebuiesc atâtea, încât nu mi-am
cumpărat nimic. Nu ştiu pe ce am
cheltuit ăi două mii de lei.
Să mai vorbesc despre cele 75 de
nopţi petrecute la Văcăreşti32
, de unde
întreţineam şapte golani? Nu. N-am să
tolerez nimănui să-mi vorbească de
mizerie şi de foame. Dar în fotoliul ăsta,
în care bag de seamă că te simţi bine, şi
lângă mobila asta de ,,petrolist
american”, cum spuneai, te asigur că
găseşti tot sufletul şi înţelegerea care a
pribegit ani lungi şi grei şi flămânzi prin
trenuri, călătorind de contrabandă, prin
parcuri, prin săli de aşteptare şi pe câmp.
Şi dacă o fi să mă-mbogăţesc (ceea ce nu
cred) voi rămâne acelaşi33
.
-Ai dreptate. Şi pe mine mă
apucă un dor de fotolii moi, de-mi vine
să plec cu ăsta de sub mine în braţe. Însă,
31
Mircea Damian a fost un fumător înrăit, încetând din viaţă în 1948 după un cancer laringian
32 Scriitorul a fost încarcerat pentru
lesmajestate, experienţa detenţiei l-a inspirat în scrierea volumului Celula nr. 13, apărut în două ediţii în anul 1932.
33 Mircea Damian a murit sărac, familia
nu a avut nici bani de înmormântare.
vorbind între noi, nu te apucă domnule
Damian nostalgia vremurilor de altădată,
sau te-ai hotărât să te burghezeşti
complectamente, ca Tudor Arghezi?
-Ba da, m-apucă nostalgia
vremurilor dinaintea fotoliului. Şi uite,
câteodată îmi vine aşa să mă urc în tren
şi să plec34
. Simt o poftă teribilă să dorm
în şanţ şi să nu mă ştie nimeni cine sunt,
să mă iau la harţă cu sergenţii şi cu câinii
şi să mă uit la cer.
Să ştii însă că eu nu sunt
burghez. Şi nu voi fi niciodată burghez.
Dealtfel, cuvântul îmi repugnă. Fostul
meu prieten Arghezi35
este dintotdeauna
burghez. Atât de burghez încât la
Văcăreşti36
, cât am stat la închisoare,
două luni şi jumătate, deşi eram peste
drum de el, nu mi-a trimis măcar o
ciorbă caldă, o bucată de pâine sau o
ţigare. Mi-a trimis numai un bilet, scris
cu plaivasul, în care-mi spunea că
regretă… Da, da. Frumoase vremuri…
Dacă o să ai vreodată nevoie,
înainte de a te burghezi şi dumneata, să
vii la mine să-ţi spun toate sălile de
aşteptare unde se poate dormi mai bine,
toate oraşele prin care se poate
vagabonda fără primejdie şi fără prea
multă foame, toate trenurile în care, cu
puţină inteligenţă şi cu puţin efort, se
poate călători de contrabandă în clasa a
doua… Odată şi odată eu am să trec pe
unde am fost, ca să revăd, ca să-mi
reamintesc şi ca să regret.
(apărut în Reporter din 4 aprilie
1935, semnat de Bogdan Amaru)
34
Într-o altă mărturisire, scriitorul remarca plin de umor că, de când are permis de liberă circulaţie pe C.F.R. nu i se mai cere biletul iar când nu avea, toţi controlorii îi cereau biletul.
35 Prietenia lor data din 1928 când
Mircea Damian a colaborat la revista Bilete de papagal.
36 Închisoarea Văcăreşti (unde stătuse şi
Arghezi după primul război mondial) era aproape de locuinţa poetului din Mărţişor
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 21
Caracal- Cairo. Impresii de călătorie (IV)
D. C. Eftimescu
Trenul spre Cairo pleacă la ora 12 amiază. Suntem luați în primire de un
comisionar al hotelului Luna- Park din Cairo și ne grăbim spre gară cu tramvaiul. Facem
mult haz de niște femei egiptene îmbrăcate în halate de mătase neagră, negre la față, dar
trăsăturile fine și cu niște mosorele aurite sau de alamă pe nas. Ce rost or avea aceste
podoabe? Poate ele constituiesc o intimidare permanentă a bărbatului asupra femeii ! Gara
Alexandria este strict occidentală (peronul) acoperită complect cu geamuri ; o regularitate
englezească în toată mișcarea din gară. Funcționarii, atât cei din gară cât și de la tramvaie,
port, etc. sunt însă Egipteni închiși la față și cu fes pe cap. Va să zică Egiptenii s-au
emancipat. Englezii au rămas numai niște
protecționiști indizerabili după ce i-au
scos ,,la salamet”.
Într-un vagon de clasa III-a,
profesori și elevi amestecați printre
indigeni, pornim prin delta Nilului spre
Cairo (vreo 240 Km. distanță).
Departe la câmp în delta Nilului,
n-a mai rămas nimic din sălbăticia pe care
ești obișnuit și te aștepți să o vezi într-o
deltă. Și lucru ciudat. Eram 4 profesori
secundari de geografie ( specialitate
principală la capacitate) care priveam pe
fereastra vagonului delta Nilului cu multă
mirare. Știam toți perfect de bine că Nilul
a fost canalizat transformând băltoacele în
terenuri agricole. Ne dăm bine socoteala
că drenarea gurilor Nilului e una din
puținele munci uriașe ale lumii. Alta este
înfățișarea astăzi a acestei delte. Totuși
persistă în noi viziunea deltei, așa cum
greșit iese din manuale, ca ceva sălbatic în felul deltei Dunării, sau Gangelor din India.
Așa că ce vedeau ochii nu credea inima. Nici urmă de sălbăticie, plaiuri, păduri, trestișuri
sau mai știu eu ce. Delta Nilului, cel puțin parte a ce-am putut vedea noi din tren de la
Alexandria prin Damanhur, Tanta, Benha, etc., este o imensă suprafață acoperită cu
grădini de zarzavat, lucernă, arături de grâu, tocmai se secerase când am fost noi, ici și
colo răzoare de bumbac și rar de tot câte o porțiune de trestii tunsă ca cu foarfecile pe unde
umblau bivoli alături de niște păsărele albe de felul Flamingo, dar ceva mai mici.
Ca o santinelă imensă se ridică din loc în loc câte un palmier cu tulpina înaltă și
dreaptă ca o lumânare dar cu solzi pe ea ( cotoarele frunzelor care cad) având în vârf câte
un smoc de frunză în felul secerii; uneori și câte 2-3 palmieri la un loc.
Atât și nimic mai mult. Constat și aici, cu toată valea Nilului, că nu se mai vede
verdeața din România ( ținuturile continentale temperate). O mulțime de șănțulețe în toate
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
chipurile pline cu apă care țin și loc de mejdine între răzoare (căci tarlale de ostenește
păsărica în zbor, nu se mai văd aici), servesc la udatul lor.
Egiptenii scoteau apa din ele cu roate ca la grădinile de zarzavat ale bulgarilor de
la noi, fie cu un cilindru de lemn lung, în care probabil se învârtește un ax cu spirale, care
ridică de jos apa, ca să iese pe partea de sus a cilindrului, acolo unde învârtea cu mâna,
vărsând-o în șănțulețe.
Prin gări, copii negri de indigeni vând, strigând de-ți rup urechile, niște semințe
dulci în coșulețe frumos împletite din rafie lată și albă. ,,Dar, Domnule, nu se văd sate de
fel” spune un elev, deși lumea era pe câmp ca florile.
Unde or dormi ei? Mare ne fu mirarea când, după câteva sforțări, dădurăm cu
ochii de niște mormane de pământ în felul banchetelor noastre de cărămidă nearsă,
acoperte cu paie. Sunt locuințele și satele Egiptenilor. Le-am putut vedea de aproape, pe
cele de lângă linia ferată, bineînțeles, din fuga trenului. Niște cocioabe de pământ înalte de
vreo 2 metri, grămădite unele peste altele, fără ferestre, comunicând unele cu altele, fie
direct din odaie în odaie, ceva comunism, fie prin vreun tunel coridor de trecere. Acoperite
cu paie, iar pe acoperiș se vedeau copii jucându-se, mame alăptând, ceea ce însemnează că
acoperișul este pat, dormitor, înăuntru cine știe când or intra, sau ce-or păstra acolo.
Acesta e poporul atât de harnic, capabil de asimilarea unei civilizații europene, dar trăit
rău într-o țară îngustă unde trebuie să ude răsadul de grâu cu căldarea, ca să poată trăi.
În goană nebună 70-80 Km. pe oră, acceleratul ne apropie de Cairo, am făcut cam
trei ore de la Alexandria. ,,Piramidele!” este strigătul D-lui I.C37
. și toți ne uităm spre
dânsul. Avea ochii cam umezi de emoție. Uitați-vă prin fereastra asta a vagonului. Vedeți
departe într-o ceață roșcată 2 piramide !! Ce momente ! Un ura puternic iese din pieptul
elevilor; indigenilor din vagon nu le face nici-o impresie, sunt obișnuiți cu entuziasmul
europenilor. Mă uit lung la cele 2 piramide, și parcă mă întorc cu 7000 de ani îndărăt. N-aș
vrea să mai văd tren, gară, oameni cu cravată la gât ci mintea se căznește să-și închipuie
zecile de mii de robi felahii care atunci munceau să ridice minunile lumei cercetate în vecii
vecilor de omenire.
De abia așteptăm să coborâm la Cairo și vai câte surprize nu ne rezervă civilizația
veche. Că doar pentru asta am plecat din Caracal. Gara din Cairo este imensă și curat
europeană în afară de personal și public care sunt mai toți egipteni cu fesuri spre deosebire
de turcii de la Constantinopol toți cu pălării.
Grupul nostru va locui la hotel Luna-Park, aproape de gară și centrul orașului.
Costă 40 piaștri (320 lei) pe zi, masă de trei ori pe zi și bogată, locuință modernă, baie.
Mai ieftin ca în țară. Orașul e imens, iar înfățișarea e mai modernă decât a Bucureștiului,
având străzi mai largi, toate drepte, pavate mai toate cu asfalt sau blocuri de piatră fină,
crezi că e marmură. Tramvaie, automobile, furnicar omenesc, haos cum nu vezi la
București.
O excursie în Orient (Constantinopol-Atena- Cairo) îți oferă două satisfacții. Vezi
viața și civilizația occidentală a Europei alături de vechea civilizație a omenirii și acest
lucru l-am avut în vedere când am fixat itinerariul excursiei noastre. Vezi, Parisul,
Berlinul, este o parte, anume partea recentă a civilizației. Vezi, Cairo sau Atena, o vei avea
și pe aceasta dar în plus ai Acropolea, Piramidele și pe Tutankamon, pe care nu le vei găsi
37
Profesorul Ilie Constantinescu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
nici la suprafață nici în adâncimile Europei.
Dar noi excursioniștii suntem oameni grăbiți, timpul de stat la Cairo e scurt.
Vaporul ne așteptă la Alexandria numai 2 zile și 2 nopți. Prin urmare ne vom culca la 12
noaptea și ne vom scula la 4 dimineața. Avem atâtea de văzut și trebuie să le cucerim. Zis
și făcut. La hotel scăpăm de propunerea hotelierului născut în țara noastră, care știa și
românește, deoarece pentru serviciul de călăuză la care se oferise, cerea prea mult.
Angajăm un egiptean, de fel era berber din Algeria. Vorbea o franțuzească stricată, dar cu
a noastră hodorogită ne înțelegeam de minune. Era înalt și visător iar mai târziu ne-am
convins că era și de caracter. Și ce prietenos era bunul nostru Hassan, așa se numea
călăuza noastră angajat cu ziua, vreo 300 piaștri mi-se pare.
Întâi la muzeul de antichități. În câteva minute suntem cu tramvaiul acolo.
Clădirea e colosală și impunătoare. Alături de imensa scară a intrărilor stau aruncate sau
așezate o mulțime de faraoni de piatră, lei întraripați și mumii de piatră atârnate în pereți și
câte alte lucruri scoase din pământ după atâtea mii de ani. Hassan mă ia de braț, el înalt, un
uriaș, eu mic dar lacom de curiozități, zburăm pe scări după ce achităm taxa la intrare 10
piaștri de persoană și ne duce direct sus la secția Tutankamon, căci zicea Hassan să
profităm acum fiind mai de dimineață, mai târziu nu mai poți răzbate la Tutankamon. E
mare lucru să dai peste călăuză inteligentă și cu experiență în astfel de ocazii. Vreo trei
apartamente vaste, îmbrăcate în galantarii și cu mese la mijloc acoperite cu geamuri
păstrează în ele bogățiile istorice de valoare, sau mai bine zis, care nu se pot valora cu
mintea omenească, tot ce s-a găsit recent în mormântul faraonului Tutankamon pus și
așezat acolo acum vreo 3-4 mii de ani. Înmărmurit, la prima vedere n-am putut să-mi rețin
grija ce clocotea în mine de emoție și spusei iubitului meu prieten I. C.: ,,Oare omenirea
de azi a făcut mare ispravă dacă a scos din locul care le-a păstrat 4000 de ani aceste
scumpeturi nu ale lui Tutankamon ci ale omenirii însăși, ca să le expună vederi curioase?”
E vreo garanție că ele se vor păstra în muzeu mai bine decât acolo în pământ pe viitor, cu
tot respectul pentru antichități care respiră veacul nostru?! Tunurile de la 1827 care au
bătut Acropolea mă obsedau. Dar nu numai tunurile dar concepțiile însăși vor fi oare
aceleași peste alte 4000 de ani ca aceste scumpeturi de averi ale omenirii să se poată păstra
până atunci?
Dar nici valorificarea lor prin muzee nu ni se pare a aduce atât aport civizației de
azi, în afară de noi prileje de câștig pentru oameni. În speță capitalul englez și milioanele
flămânde de egipteni. În om este ceva inconștient, ademenitor, și anume admirația pe care
o dăm lucrului pentru ca apoi să isprăvim prin a-l devora ca pe orice mâncare adusă pe
farfurie căci realitate este prezentul, trecutul n-are altă importanță decât atât cât se poate
pune în slujba prezentului, chiar dacă ar fi sa-l cheltui pe tot. Și câte idei nu-ți fulgeră prin
minte în momentul când contemplezi frumusețile secției Tutankamon de la muzeul de
antichități din Cairo.
Dar iată câteva lucruri care împodobesc această secție, căci ele sunt multe cu
vagonul; te covârsește cantitatea de aur și pietre prețioase. Coroanele lui Tutankamon,
una egipteană cu cioc de pasăre, alta evreiască având emblema șarpelui!? Patul lui
Tutankamon când era copil, patul când era soț în felul paturilor noastre de bronz cu
deosebirea numai că aceștia erau de aur ( de altfel tot ce există în această secție este în aur,
chiar și sarcofage întregi aur masiv cum zicea Hassan) somiera de sidef, iar grilajul patului
purta o mulțime de păsări de aur ce stau cu limbile scoase. Hassan explică: ,,aceste
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
păsărele aveau în corpul lor atunci un mecanism” care le făcea să scoată limbile unse cu
cine știe ce substanță unde se lipeau muștele, pentru a fi apoi vârâte în trupul lor, dând
astfel liniște suveranului?! Apoi vasele de alabastru și aur în care Tutankamon păstra
parfumurile; casa de fier, bineînțeles goală, bani erau ... expuși în vitrinele muzeului. Masa
de toaletă, D-zeul Anobis în formă de sakal (în felul vulpei noastre) o mulțime de alți zei,
unii în chip de boi (boul apis). Toți în aur masiv. Jucăriile lui Tutankamon, corăbii de sidef
sau de aur dăruite de cine știe ce supuși, marmură în care au fost puse intestinele și
măruntaiele lui Tutankamon, înainte de mumificare. Bucătăria lui Tutankamon. Le
admiram și le interpretam fiecare în felul său. Astfel niște cărămijoare albe și cu oarecare
inscripții pe ele erau luate de unul drept pâini.
Apoi sarcofagele lui Tutankamon în aur masiv vreo 5 la rând care se vârau unul
într-altul, în cel dinăuntru se pune mumia (mortul îmbălsămat), ca niște păpuși enorme de
la 3 m.în jos cu chip omenesc și scriere colorată pe ele. Dar câte nu sunt în această secție.
Ce pot eu reține mai întâi din atâtea podoabe printre care n-am putut sta mai mult de un
ceas, numai unul, trebuind să ne coborâm și la celelalte secții ( păcat, că în muzeul de la
Cairo ca excursionist chiar trebuie să stai cel puțin câteva zile în șir, nu două ceasuri ca
noi). Trecem la secțiile care cuprind zeci și sute de momâi în lemn scump și tronuri de
piatră, nu se mai vede aurul de la Tutankamon. ,,Mitică- strigă la mine Nea Ilie C. care
stă cu șapca în mână descoperit- uite pe Ramses al II-lea”.
Sar acolo. Mă înfior când îl văd. ,,Bătrân e mă Nea Ilie, 5000 ani”. Ne descoperim
amândoi în fața acestui cadavru atât de bine conservat. Părul puțin cam roșcat din pricina
îmbălsămării, dar păstrat în întregime. Pielea uscată ca a broaștelor moarte și uscate la
soare. Te uiți la el parcă-ai privi o rudă scumpă dezgropată de curând deși sunt atâtea mii
de ani care te despart de el. Cele câteva priviri aruncate lui Ramses al II-lea m-au
impresionat cel mai mult în excursie mai mult chiar decât Tutankamon sau piramidele. Nu
știu dacă și elevii chemați de noi, să vadă această mumie, au fost mișcați. Dar în timp ce
noi plini de admirație, contemplam descoperiți pe Ramses al II-lea, un domn (cine știe
cine o fi fost) sta pe scaun și căsca de-i trosneau fălcile, bombănind ceva poate la adresa
lui Ramses al II-lea că l-a dat de osteneală.
Vizităm toate galeriile muzeului cu fel de fel mumii în piatră sau marmură ale
faraonilor egipteni, unele de proporție colosale.
Iată și piatra după care Champollion a descoperit cheia alfabetului hieroglifelor
egiptene dând viață și istorie pietrelor, fără de care ele ar fi fost mute pentru omenire. O
placă de marmură spartă într-o parte ; jumătate scrisă cu hieroglife egiptene și jumătate cu
alfabet grecesc. Marmura a fost găsită întâmplător și câte fericiri n-aduce și întâmplarea.
Au drept orientali când sunt puțini și cu hazardul, fără a-l ridica însă la religie.
În galeriile de jos multe regine egiptene în marmură sau piatră purtând în mână
câte o cheie (stăpâna gospodăriei). Arta egipteană, așa cum reiese din scumpeturile ce-am
văzut în acest muzeu, arată o masivitate considerabilă spre deosebire de finețea și naturalul
grecesc, atinsă numai de americani, astăzi cu deosebire fiind numai în material, egiptenii
(ca și grecii) întrebuințau aurul, marmura nepieritoare, iar cei de azi oțelul care ruginește
sau betonul care ca și cartonul presat, nu se știe dacă vor rezista naturii 7000 ani.
Coborâm scările muzeului spre ieșire și făceam niște salturi copilărești, nu cu
picioarele pe trepte ci cu imaginația, de ex. Ia închipuie-ți c-ar trece peste civilizația de azi
7000 de ani.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
Omenirea care o fi atunci, o mai putea găsi la suprafața pământului în adâncimea
lui mărturii suficiente ale vremurilor de azi? Poate pietrele de marmură uniforme și alea de
prin cimitire. Altceva? S-o mai putea păstra până și bucătăria cu mâncări și fripturi cum
s-au păstrat în mormântul lui Tutankamon?! Nu cred pentru că nu mai e nici credința
religioasă de atunci care a ridicat piramidele nici concepția de viață.
În excursia cu acest itinerar ( Cairo- Atena-Constantinopol) unde vezi la fața
locului civilizațiile suprapuse, citești foarte bine punctul de plecare, mersul și tendința
omenirii.
Civilizația egipteană: Marmură, alabastru și aur turnate în forme mari dar cam
confuze și exagerate cu scop religios.
Civilizația greacă : Același material dar mai delicat și idealist către un scop estetic
ocazional religios.
Civilizația romană (vezi muzeul Greco- Roman de la Alexandria între care în special
statuia ecvestră a lui Marc Aureliu). Ceva de împrumut : masivitate egipteană amestecată
cu finețe grecească.
Civilizația arabă (vezi muzeul de la Cayro) foarte mult fier, ceramică și carton
civilizația de azi, oțel mult și beton monete multe, dar prea multe de hârtie. Prin urmare
ideea punct de plecare la cei vechi era legătura strânsă cu natura, invidioși pe eternitatea
ei. La cei moderni ideea de eternitate nu se mai pune căci ne gândim că o să murim, deși
azi n-avem timp să ne gândim la așa ceva.
Noi azi departe de a fi geloși pe secretele naturii dar ne permitem luxul să ne
batem chiar joc de ele, bineînțeles pe pielea noastră. Norocul nostru că vom rezista miilor
de ani cu numărul, ca iepurii, fără a ne prăsi ca aceștia dar cu garanția vieții pe care ne-o
dă morala timpului.
Unde o ieși civilizația noastră, către care scopuri s-o îndrepta (căci pe cel religios
și estetic nu te mai poți bizui, deoarece se clatină), ce forme precise o dobândi după alte
câteva sute și mii de ani, sunt întrebări care îți trec mereu prin minte și te obsedează
părăsind muzeul din orient.
Pornim repede spre muzeul Arab. Hasan înainte pe trotuar și noi după el.
Entuziasmat de minunile de la muzeu, zgândăresc pe Hasan cam astfel: ,,Dacă n-ar fi fost
Egiptenii de acum câteva mii de ani să vă lase aceste moșteniri prețioase precum desigur
și Englezi care le-ar fi aflat în pământ, dezgropat și valorificat în muzee costisitoare, Dvs
azi ați fi fost lipsiți de aceste venituri care asigură pâinea zilnică atâtor familii din Cairo
sau Alexandria. Hasan bolovăni ochii la mine și cu o uitătură fulgerătoare răspunse scurt:
,,Egiptenii vechii, da, dar Englezii nu!” Ce stare de spirit în Egipt nu exprimă ieșirea lui
Hasan; Egiptenii urăsc pe Englezi. Și când te gândești că Englezii singuri și-au săpat
groapa, scormonind prin mormintele faraonilor admirații care au trezit amorul propriu
acestor felahi ca să le zic astfel.
Astfel îndârjiți ei uită serviciile imense pe care englezii le-au făcut atâtor neamuri,
dar în special egiptenilor. Iată-ne la muzeul arab. Un fel de catapeteasmă enormă cu
variate chenare arabe, flori în toate chipurile săpate artistic în lemn, secții de ceramică,
oale, vase, cupe de-ți farmecă ochiul, secții de arme, sulițe, iatagane cu mânere aurite
încrustate în rubine și alte pietre prețioase... săbii de la cele mai curioase și uriașe ca
proporții până la cele mai delicate ; armuri de cavalerii în zale sau plăci de metal,
manechine cu turbane și ciubuce de sultani, pașe și alte ranguri sociale sau militare.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
Secția articolelor în bronz, tigăi și vase de bucătărie, fier ruginit de vreme.
Dar secția ca sa-i zic așa a stupefinatelor, narghilele în tot felul, lulele arabe și
câte mărunțișuri de felul acesta. Dar secția tipăriturilor arabe ; apoi covoare broderii.
Secția monedelor doveditoare ale unei vieți comerciale complicate.
Coranul scris pe mătase în niște cărți colosale așezate artistic pe pupitre speciale.
Coranul pe pergament, coranul pe hârtie groasă (carton) într-o carte urișă 2-3 oameni să
poată umbla cu ele.
Cărți de toate felurile adnotate de sultani sau arabi celebri, table de marmură,
globul terestru în bronz și câte alte minunății ale artei, religiei sau culturii arabe nu conține
acest muzeu pe care suntem obligați să-l vizităm numai într-un ceas (la ora 1 se închide)
după itinerariul nostru. Din goana noastră nebună prin aceste muzee, mi-a rămas numai un
sentiment durabil și puternic : satisfacția, mulțumirea că am avut zile să vadă, ochii mei la
fața locului civilizația veche marcată prin avântul și credințele ei spre deosebire de cea de
azi temută prin complicația cerută de util. Da am văzut mare lucru ori cât îi sfidăm pe acei
care ar crede altfel când aceștia sunt cu siguranță inși care n-au fost pe aici și nici nu sunt
curioși să vadă fie chiar intelectuali.
Am auzit de inși care se duc în excursie, ca să-i creadă lumea umblați ; n-au
curiozitate să vadă pe Ramses al II, plătesc taxa de intrare în muzeu, de rușinea
tovarășilor, dar rămân neobservați în urmă și se odihnesc pe scară. Cred că lor le este frică
să intre și în piramide ca să nu cadă pe ei.
Luăm tramvaiul și direct la Hotel pentru masă.
La ora 3 p. m., într-un taximetru grupul nostru bine dispus și din ce în ce mai
curios până la nerăbdare pornește peste Nil. Trecem peste un pod de fier, admirabil pe un
bulevard bine asfaltat și cu linie de tramvai pe ambele laturi, spre Piramide.
Ce de potop de automobile cu străini vizitatori ca și noi, dar probabil ceva mai
bogați, întrucât erau familii cu mașinile lor personale iar vapoarele proprietate a mai
multor amatori construite în scop de excursie, așteptau în portul din Alexandria. Sunt
faimoșii bogătași americani sau englezi. Se duc și se întorc într-o mișcare pe acest
bulevard, care se vede la noi la șosea primăvara. Bulevardul de la Cairo- Piramide este
umblat tot anul și poate de la Champolion descoperitorul piramidelor chiar de când acest
bulevard o fi fost numai o potecă.
Ajungem sub malul Saharei. Ultima așezare omenească aici în marginea văii
Nilului alături de bulevard și în fața stației de oprire a automobilelor și tramvaielor este un
palat superb, cu o grădină admirabilă, curat africană, unde bogații se răcoresc ziua cu
înghețată, siropuri sau alte băuturi, iar noaptea la chefuri ascultă poate schelălăitul
șacalilor departe peste mal în nisipăriile nemaisprăvite ale Saharei. Câteva sute de metri pe
prelungirea șerpuită a bulevardului până sus și iată-te în fața Piramidelor.
Acest petec din șosea, noi Caracalenii îl făceam gălăgioși pe cămile angajate (12
piaștri) de jos de la stație. Vacarmul nostru este întretăiat uneori de răgetul strident și
exotic al bietelor cămile purtate de căpăstru de arabi sau egipteni negri (nubieni) stăpânii
lor.
Ce veselie însufletește grupul nostru! Cum ne strigăm unii pe alții. Nea Ilie și-a
pus iar două perechi de ochelari, ca să vadă mai bine. ,,Ți-ajunge o pereche Nea Ilie că
slavă Domnului, ia uită-te la dreapta câtă muntele de piatră, iată altul mai colo și încă
unul”.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
Sunt Piramidele Keops, Kefren și Mikerinos.
Blocuri de piatră, paralipipede enorme de câte 1-3 m.c., puse unul peste altul în
formă foarte regulată formând o piramidă înaltă de 150 m, cu baza de cel puțin vreo trei
pogoane38
. Un adevărat munte de piatră. Se vede ceva fluturând sus în vârful ei.
Este un egiptean plătit de niște englezi ca să se suie acolo, oferindu-le acest
minunat tablou. Vai ce mic se vede. El dă ocol unui fel de țăruș, o fi poate de metal ; un
elev zice c-ar fi parastrănet, dar noi credeam mai degrabă că e axul care fixa vârful
piramidei de forma unei prisme din granit vânăt sticlos, ridicat de acolo și dus la muzeu în
Cairo. Înfățișarea piramidelor este impunătoare ; așezate pe buza malului Saharei privesc
peste valea adâncă a Nilului dincolo malul celălalt la 4-5 Km. iar în spatele lor nisipăriile
Saharei care se isprăvesc înspre răsărit în Marea Roșie iar spre vest tocmai la oceanul
Atlantic.
Colțuri de stânci sparg monotonia mării
de nisip în care piciorul intră mai sus de
genunchi.
Culoarea piramidelor e galbenă. Piatra
s-a îngălbenit de vreme și e mâncată de vânt,
găurită la periferie ca un burete. Doamne, câte
mii și zeci de mii robi, or fi muncit la acești
coloși, minuni ale omenirii! Cum or fi putut
aduce ei blocurile de piatră de la distanțe 3-5 km,
când n-aveau la îndemână decât mijloacele
primitive, tăvălugi de lemn și bivoli care să le
tragă pe străzi?! Dar cum le-or fi ridicat acolo
sus! Poate ridicând maluri de pământ de jur
împrejur astfel că odată cu ridicarea piramidei se
ridică și un munte de pământ pe care apoi le-au
surpat rămânând maiestuos la mijloc muntele de
piatră. Se zice că piramidele ar fi fost îmbrăcate
cu lespezi de alabastru!
Ce bibelou splendid or fi fost la
recepționarea lor și câte serbări prelungite
săptămâni sau luni întregi or fi avut loc acum 4-
5000 ani. Dar împărați și curioși din toată lumea veche care or fi venit aici, să vadă
minunile puternicilor Faraoni ai Egiptului!. Călăuza ne spune că piramidele au fost
dezbrăcate acum vreo 100 de ani de către Mehmed Ali sultanul Egiptului, iar cu alabastru
ridicat de aici ar fi construit cea mai frumoasă moschee din lume. Moscheea de la Citadelă
( malul de est al Orașului Cairo). Această moschee o vom vizita mâine.
Ambiția noastră de a ne fotografia așa cum suntem călări pe cămile; strâng deci
rândurile în mulțumirea unanimă iar colegul Mirescu ia vreo 3-4 clișee. Caracalul, la
picioarele piramidei care se ridică în spatele lor ca un munte uriaș!
38
În erata de la finalul broşurii se corectează: ,,13 pogoane. După Badecker, pătratul bazei piramidei are latura de 250 m, adică 62 500 m.p.”.
Profesorul D. C. Eftimescu, autorul
acestor însemnări
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
Pornim apoi alături dincolo de piramide la Sfinx. Sfinxul e mai ros de vreme,
nasul barem e mâncat de tot, de vreme. Un cap uriaș de om, urechea fiind de cel puțin
1,50. Cu trup de leu care stă pe bloc, labele dinainte sprijiindu-se pe un perete foarte înalt,
o adevărată prăpastie tot de blocuri de granit negricios așezate de mâna omului. De jur
împrejurul Sfinxului galerii și coridoare largi între pereți de piatră, cine știe la ce-or fi
folosit. Istoria Sfinxului se pierde în legendă fiind mult mai bătrân decât piramidele 7-
8000 de ani sau poate mai mult. Luăm și aici câteva clișee iar de la egiptenii care te
acostează mai insistent decât țiganii noștri- monede romane sau amulete cu figura
Sfinxului pe care le vindea la toată lumea.
De la Sfinx se văd dincolo de malul celălalt al Nilului alte câteva piramide
muntele din Sakaria cu mormintele regilor. Nu le vom putea vizita. Ne înapoiam spre
piramida întâia, grupul se risipește, așa că singur mergeam reflectând. O gaură imensă ca o
peșteră se vede în piramidă. Escaladez blocurile până la el, iar egipteni paznici aici mă
invită cu insistență să intru în tunel ca să urc în capul piramidei, până la mormintele unde
s-au găsit mumiile faraonilor. Plătesc 12 piaștri taxa de intrare.
Singur având înainte un egiptean cu o lumânare de seu.
Ca un arestat între două santinele, încep să urc scările acestui lung tunel, numai
aplecat de spate ca să nu ne spargem capul de tavan.
O spaimă mare mă cuprinsă prin această gaură, singur între acești doi negri, care
purtau niște iatagane imense și revolvere la șold. Până să mă orientez puțin,
închipuindu-mi că voi mai întâlni lume înăuntru că doar n-oi fi numai eu aici, mă
îngrijorai nițel. O lovitură de cuțit și atâta tot! Deși eu n-aveam decât câțiva piaștri la
mine. Ce o fi să fie! Făcusem, în astfel de cortegiu, cred vreo 3- 400 m., în corpul
piramidei sus pe scară în tunel. Se văd niște lumini îngălbenite prin întuneric.
Câteva sforțări încă și iată-ne acolo. O cameră mare cam 10/5 m. și înaltă de vreo
4-5 m. este cavoul în care s-au găsit tronurile de marmură cu sarcofagii de aur cuprinzând
în ele mumiile faraonilor egipteni.
Tunelul merge și mai departe suind mereu în zigzaguri, iar din distanță în distanță,
dai de alte cavouri căci într-o piramidă se odihneau faraonii unei dinastii întregi. La
întoarcere întâlnesc pe I.C. cu alți excursioniști din grupul nostru care, geloși că le-am luat
înainte, mi-admiră curajul, eu la rându-mi le urez drum bun. Călăuzele începuseră să mă
speculeze pentru magneziul, pe care îl aprindeau din loc în loc, ca să lumineze. Din pricina
asta mă grăbesc să ies afară.
Ce bine ar fi prins o lanternă de buzunar ! Ne adunăm toți și iar călări pe cămile
coborâm jos la stație, luând tramvaiul ca să putem vizita și grădina Zoologică, în drumul
nostru pe același bulevard, care duce în Cairo.
Era ora 5 1\2 p.m. Grădina se închide pe la 6 1\2,așa că trebuie să zorim. Ca
impresie generală grădina zoologică de la Cairo nu e la înălțimea celei din Hamburg, în
afară poate de caracteristica geografică a locului. E vastă într-adevăr ; e bine îngrijită. Lei,
tigri, girafe, bivoli sălbatici, gazele fel de fel, păsări și renumitul Said (hipopotamul) care a
fugărit nițel pe Dr. R., înspăimântat degeaba, crezând că Said merge să iese printr-o poartă
în grădină, când de fapt el mergea sprinten la grajd.
Grădina ar putea fi și mai mare și ar putea avea și mai multe exemplare ale florei
și faunei bogate din Africa. Ne-am minunat mult de un copac uriș al cărui trunchi forma
un fel de zid (lemnos) îngust dar lung de vreo 3 m., promițând să se lungească mereu, prin
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
crengile care se lasă la pământ, unde devin rădăcini, ca apoi crescând și îngroșindu-se să
se împreune cu trunchiul anterior.
Pe la ora 7 jum. seara suntem la hotel. La masă suntem serviți de niște nubieni
îmbrăcați în cămăși cusute cu arnici roșu și purtând fes; parcă am fi niște viziri, nu altceva!
Dar mesele noastre sunt și adevărate distracții. Se fac multe glume; dispoziția și
veselia sunt în toi. ,,Le lait est de chameau”!? zice unul către arab. ,,Non, il est de
mouton!” precizează altul, iar arapul se pusă pe un râs cu poftă angajând astfel un haz
general și gălăgios la masa noastră contrastând cu liniștea, și... solemnitatea care domnea
la masă a vreo 5 englezi, vecini cu masa noastră.
După cină vagabondăm pe străzile orașului, prin cartierele indigenilor cu multe
localuri de distracție, rătăcind printre furnicarul omenesc-mozaic- care la Cairo îl găsești,
neîntrerupt pe străzi și în localuri, toată noaptea.
Pe la ora 1 noaptea suim, eu și I. C., sus la etaj în dormitorul nostru. Deschid
ferestrele ; (dormim cu ele deschise), trag rețeaua de bumbac în forma unui con, care
acopere tot patul, ca să te protejeze contra unor muște, a căror înțepătură, se zice că, e
otrăvitoare. Noi n-am văzut astfel de muște, slavă Domnului! A doua zi ne ducem cu
tramvaiul în vechiul Cairo.
Aici, aceleași case de lemn ca și în Constantinopol, altele celule de pământ, sau
șandramale zidite din cărămidă nearsă și netencuite, sau din blocuri de piatră.
Copii mulți ca țiganii te trag de pulpană după pomană. De altfel cerșitul lor nu
ne-a mirat. Ne-a mirat însă un polițist în plin centru, pe care l-am întrebat de numele unei
străzi; ne-a răspuns și apoi, ne-a oprit de mânecă, cerându-ne bacșiș. I-am dat câțiva
piaștri, consolându-ne însă că și noi suntem tot în orient. Privim Nilul și șeicile enorme cu
pânză care plutesc pe el.
De aici, cu automobile, suim la Citadelă. Pe malul stâng al Nilului un pinten uriaș;
aici se ridică o fortăreață veche și mândră dominând Cairo. Urcăm sus în deal pe o stradă
numai de trepte în piatră, până la portalul cetății păzit astăzi de santinele engleze.
Este locuită de armată engleză, un regiment sau două de artilerie. Tunurile sunt
montate, iar țevile privesc cu groază în jos peste Cairo, înșiruit pe valea Nilului, oferind o
priveliște admirabilă.
Au știut englezii să-și aleagă poziția! Tunurile de aici și baza navală de la Cipru
sunt suficiente garanții împotriva încercărilor de rebeliune ale egiptenilor.
Printre cazărmi vechi ne îndreptăm spre Moscheia lui Mehmed Ali.
O poartă foarte veche de lemn se deschide și iată-ne în curtea cu fântâna sfântă,
unde Mahomedanii își spală mâinile la slujba religioasă.
Coloane frumoase de marmură se înșiruie în careu în fața balcoanelor.
Urcăm treptele, încălțăm obișnuiții papuci și apoi intrăm în moschee. Interiorul e
splendid și mult mai frumos decât al Moscheii lui Soleiman de la Constantinopol. Toate
coloanele interioare și pereții sunt de alabastru. Aprindem un chibrit și privim prin coloane
din ,,partea opusă”. Lumina galbenă a chibritului se vede prin coloana de alabastru. Îți
închipui minune când se aprind candelabrele; ce reflectare! Ce înflăcărată s-o părea
moscheea! Și ce candelabre colosale în aur! Hassan (călăuza) spune că în interiorul
moscheii, ar fi 100.000 lumini (becuri electrice)! Ca în basme. Dar covoarele de pe jos!
Dar picturile înflorate admirabil, în care predomină splendida culoare albastru pronunțat!
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 30
Moscheia de la citadela din Cairo cred că este cel mai frumos exemplar al artei arabe din
lume. De aici coborâm jos la Bazarul din Cairo.
Un cartier întreg la picioarele Citadelii cu străzi și ulițe întortocheate, cu magazine
și vitrine împodobite cu scumpeturi orientale și occidentale, mătăsuri, mărgele,
încălțăminte, stofe, ceasornice narghilele și tot felul de mărunțișuri; un șah superb
încrustat în sidef purta pe el prețul de 60.000, lei nici mai mult, nici mai puțin!
Bazarul din Cairo întrece mult pe cel de la Constantinopol. Negustori mulți:
francezi, indigeni, dar mai ales evrei. Unii din ei știu românește, ne vorbesc despre
Nicolina de la Iași; am găsit și un bucureștean, gimnastic de forță, care da reprezentări
având deja mașină la scară și o vilă la Cairo.
După masă mergem cu trenul (electric) la Heliopolis. La vreo 10 Km. de Cairo,
sus în Sahara, pe nisip și stânci de piatră, o societate belgo- franceză a ridicat ,,orașul
soarelui” acum vreo 30 ani, frumos cum nu se poate vedea nicăieri. Au ales această poziție
nemaiavând loc în valea mănoasă a Nilului.
Orașul are numai vile înconjurate cu gard de fier, având grădinițe și parcuri
împodobite de verdeața superbă africană. Străzi drepte brăzdate de tramvaie, hoteluri
uriașe, parcuri ca în povești, cinematografe, teatre, librării, cafenele într-un cuvânt tot ce
trebuie bogaților din lumea întreagă care vin aici, să-și petreacă iarna atât de grea în alte
părți ; La Heliopolis e vară veșnică.
Clima și aerul e priincios bolnavilor de piept. Spre seară ne înapoiem la Cairo,
căci mâine pe la ora 3 după amiază cu regret trebuie să mergem la Alexandria, întrucât
Dacia își va ridica ancora a doua zi la 2 p. m. pentru a ne înapoia în țară.
Aceasta după prânz am lăsat-o liberă excursioniștilor noștri ca să-și facă
târguieli, scrie ilustrate sau ce-o vrea fiecare. Pe seară vine la hotelul nostru un gazetar,
care ne cere numele spre a-l publica într-o gazetă locală. Ia și un clișeu, cu mutrele
noastre, în același scop. Nea Ilie a oftat tot timpul și o ofta și azi, că n-am mai putut
întârzia la Cairo, ca să cumpere câteva gazete amintiri pentru muzeul său de la Caracal.
Nici gazetarul nu s-a ținut de vorbă să ne trimită exemplare în România, la adresa
ce-i lăsasem. I. C. tot a luat din Atena o gazetă, scrisă în grecește, unde era pomenită și
excursia noastră.
A doua zi la gară. Trenul alerga nebun cu noi prin delta Nilului, pe aceeași linie
pe care venisem.
Era spre seară. Lipsă de apă rece, căci toate sticlele cu apă, bere sau limonadă, ce
vindeau indigenii prin tren și gări aveau apă caldă, cu care populația de aici este obișnuită.
În vagonul de cl. III în care ne găseam, un egiptean probabil de religie Mahomedană, se
urcă pe bancă și cu fața spre răsărit își făcea rugăciunea de seară. Timp de o oră a tot făcut
la mătănii cu ochii închiși, reproducând poate ceva în gând, așezând mâinile pe piept și
oftând. Când a isprăvit și s-a dat jos de pe bancă se împleticea amețit. Și probabil că
această rugăciune el o făcea regulat de două ori pe zi.
Am ajuns seara la ora 9 în Alexandria, căci de data asta am mers cu personalul și
am făcut vreo 5 1\2 ore. Ne-am chinuit greu cu niște ,,buture” de berbec, la un restaurant
grecesc, de lângă port. Salată însă abundentă (de altfel căruțașul egiptean mănâncă lucernă
alături de calul său) dintr-o verdeață în felul verzei belgiene numită de localnici,
carciopoli.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 31
După aceea am petrecut noaptea în cabinele noastre după Dacia. De dimineață, nu
ne-am lăsat, și tot am dat o raită prin Alexandria ba cu tramvaiul, ba pe picioare; oraș
frumos, bine asfaltat și împietrit, nu mai vorbesc de aliniere. Edificii mari și luxoase, bănci
multe și magazine mari, dar mai ales magazii încărcate cu mărfuri.
Din întâmplare zărirăm muzeul greco-roman din Alexandria; bucuria noastră,
intrăm înăuntru. Nu ne mai impresionează cu toate că e vast. Noi ... care am văzut pe
Ramses al II și Tutankamon ! Splendidă este statuia ecvestră a lui Marc Aureliu (împărat
roman) în marmură. Dar sutele de gladiatori romani în piatră, matroane romane, picturi,
țesături-costume, vase de tot felul etc.
Cu acest ultim muzeu vizitat de noi în excursie, așa în grabă nemaipomenită, se
definitivează în noi convingerea că cei vechi sunt superiori celor de azi prin credințe și
idealuri. Ei s-au trudit să realizeze pe pământ eternitatea și frumosul noi cei de azi ne
căsnim să trăim. Cu astfel de reflexiuni neîncrezătoare în trăinicia civilizației de azi
părăsești Africa.
În drum spre port cumpăr câteva nuci de cocos, banane, un pepene verde și alte
trufandale ca să le arăt în țară elevilor. Pe drum însă d-l R. a mâncat toate bananele și avea
dreptate, ele tot nu puteau ține până la Constanța căci ele erau prea coapte, trebuie să le iei
verzi ca să se coacă pe drum.
Marți 10 Aprilie 1928 ora 2 ¼ părăsirăm Egiptul (Alexandria). Negustorii cu
mătăsuri, albume ilustrate și fel de fel de suveniruri sunt evacuați după bord iar Dacia se
rupe de chei, alunecă mândră printre geamanduri îndreptându-se spre larg. Tricolorul
românesc face frumoasă figură printre pavilioanele străine de la Alexandria (n-am văzut
niciun vapor bulgăresc).
Vasele statului din ,,Serviciul Maritim Român‟‟ fac mai multă propagandă
românească în străinătate decât o armată de atașați de presă, cu condiție însă să fie bine
întreținute, altfel mai bine le dai societăților particulare.
Dar Dacia nu se înapoiază direct spre Pireu. Trebuie să ocolim pe la Cipru.
Majestatea Sa Regina Maria se află în insula Cipru de câteva vreme iar vaporul nostru se
va abate din drum, pentru a lua pe M. Sa înapoi în țară. Ce bucurie în toată lumea
călătorilor, dar mai ales printre noi! Vom călători pe același vapor cu Majestatea Sa; vom
avea ocazia să vedem și Cipru.
Insula florilor, insula parfumurilor așa cum reclama mondială știe să exagereze
lucrurile, căci în realitate, nici această insulă nu se deosebește prea mult de insulele
arhipelagului Egeic, cel puțin cât am putut vedea noi din vapor și am văzut o bună parte
din Cipru, aceleași dealuri pietroase, rare câte o câmpie verde poate cu grâu iar livezile de
măslini și portocali se vor afla peste deal dincolo de Larnaca (oraș în Cipru).
Ne mai spunea niște străini că lumea din insula lucrează și la minele de asbest
vestite în apusul Europei.
De la Alexandria la Cipru am trecut Mediterana în vreo 24 ore, navigând aproape
600 Km. Am ancorat în larg, departe de Cipru, la vreo 2 Km, la 11 Aprilie 1928 ora 1 p.
m. Vapoarele nu se pot apropia de mal, poate că n-o fi chei ; pasagerii ca și mărfurile se
duc la vase, din port, cu bărcile cu pânză sau văslite de musulmani sau greci vânjoși.
Lângă Dacia stă ancorat un vas mare francez, pe care îl lăsasem în Pireu; acest vas face
cursă pe Mediterana, orientală, la toate porturile unde nu e rută regulată de vapoare,
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 32
ducând corespondența. Cât am călătorit noi pe mare în această excursie am avut parte tot
de mări liniștite.
Ei bine, aici la Cipru ne-au frământat valurile în cele 6 ore de staționare,
îngrozitor. Trăgea un vânt de la răsărit, se ridicau valuri mari care se avântau spre mal
izbindu-se acolo de piatră și sărind în strada orașului. Iar Dacia era parcă o coajă de nucă.
Bărcile nu îndrăzneau să vină până la noi. Tocmai spre seară s-a liniștit marea. Pe
la ora 6 vedem niște automobile gonind pe șoseaua ce cobora din Larnaca spre port.
Trebuie să fie Majestatea Sa. Agitație printre călătorii străini curioși de a vedea pe
M. Sa. Emoție printre noi.
Zărim o barcă cu pânză care se lansează de la chei și se avântă în valuri, spre noi.
Barca lupta din greu cu valurile. Uneori se ridică deasupra lor, alteori dispărea în apă (în
dosul valurilor). În sfârșit la câteva zeci de metri, de vaporul nostru apare barca, purtând,
pe scaunul din fund îmbrăcat într-un chilim național, pe Majestatea Sa Regina Maria. Un
,,Ura” puternic țâșni din piepturile noastre ale tuturor; elevii liceului militar Mănăstirea
Dealului (care fuseseră cu noi la Cairo) intonară ,,Trăiască Regele”. M. Sa însoțită de A.
S. R. Principesa Ileana urcă scara de la tribord pe Dacia, se întreținu puțin cu d-l
Comandor Negru și cu D-l General Goraski.
Străinii admirau pe M. Sa, iar în noi creștea entuziasmul și iubirea pentru cea mai
glorioasă figură încoronată ce este Majestatea Sa Regina Maria a României. Înnoptase.
Mai zăbovirăm vreo jumătate de oră; în acest timp macaraua vaporului ridică din barcă o
mulțime de vase mari, (probabil că în ele locuitorii din Cipru păstrau untdelemn) de
pământ, unele mai vechi decât altele. Aceste vase vor împodobi parcul Regal de la Balcic.
Singuri Suveranii pot împodobi muzeele și parcurile cu astfel de rarități istorice, cu o
condiție, să aibă vederile largi și gusturile M. Sa Regina Maria a României.
Astfel M. S. a coborât și la Pireu, aducând după câtva timp, cine știe de unde, niște
lăzi de lemn, foarte vechi cu desenuri săpate și scriere grecească veche, de o mare valoare
istorică, după aprecierea noastră a tuturora mai ales a d-lui I. C., pasionatul proprietar de
muzeu.
Cred că și în felul acesta M. S. Regina s-a impus mult în ochii străinilor călători pe
Dacia, care au admirat multă vreme aceste obiecte istorice înșiruite pe bordul vasului și
arătau multă satisfacție și stimă pentru Suverana noastră a Românilor.
Iată-ne plecați din Cipru. Nu se mai văd malurile Siriei. Vom merge pararel cu
malul de sud muntos al Asiei Mici drept spre vest pentru Pireu.
Dimineața am avut ocazia să vedem și insula Rodos, trecând apoi printre o mulțime de
insule mici neînsemnate în hărțile ghidurilor.
Deși personalul de conducere al ,,Daciei” mergea pentru prima dată pe acest
drum Cipru- Pireu, totuși cu câtă exactitate s-a păstrat linia dreaptă a vasului printre
puzderia de insule dinspre Rodos.
Am trecut și noaptea printre ele dar cu aceeași siguranță în calcul și hărțile foarte
amănunțite, care erau la comandă.
Sâmbătă noaptea, ajunul Paștelui, ne-a prins în Constantinopol. Seara am fost în
oraș și am ținut să mergem la Patriarhia ortodoxă din Fanar. Câțiva greci și călugări cu
care ne-am întreținut ceva.
Noptea învierii însă am petrecut-o pe Dacia trasă la larg la vreo 300 m. de
debarcader. Grupul nostru de acord cu d-l General Gorski, ofițerii și elevii de la
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 33
Mănăstirea Dealului, am oficiat un serviciu cu flori și vase cu ouă roșii aduse de elevi din
oraș. Preotul D-trescu din grupul nostru a slujit, elevii au dat răspunsurile, iar melodia
religioasă umplea sala, pentru că sunetele și limba românească să răsune în Bosfor,
ridicându-se deasupra ferii, în cea mai fermecată noapte, pe care o poate petrece un român
în fața Constantinopolului.
Impresionantă datorie de creștin a fost serviciul acesta modest pentru învierea
Mântuitorului.
Prima zi de Paști ca și noaptea am petrecut-o pe vapor, fiind la Constanța a doua
zi dimineața pe la ora 3.
Punem piciorul iar pe pământul scumpei noastre țări, dar pământul... ne cam fuge
de sub picioare ! Ni se pare la toți că se leagănă pământul cu noi. Călcâiele parcă nu mai
stau pe ceva fix.
O fi oare, un simț special în om?! Sau e poate numai obișnuința, căci îmi aduc
aminte : când am ajuns acasă mi se păreau odăile casei mele foarte mari, parcă în lipsa
mea s-ar mai fi înălțat și lărgit. După formalitățile de la vamă, ne urcăm într-un vagon al
acceleratului Constanța-București. Lumea din tren asculta comentariile noastre cu oarecare
curiozitate, iar noi mult satisfăcuți de excursia noastră ne cam umflam în pene, cu atât mai
mult cu cât și ori și cine care vine din străinătate simte un fel de superioritate și
compătimire pentru cei neumblați.
Ca să mai răcoresc puțin entuziasmul băieților noștri, îi adun pe toți, în coridor în
fundul vagonului, și le arăt acolo un cufăr pe care erau lipite o mulțime de etichete cu
peceți pe ele, și pe care sta scris: Bombay, Singapore, Tokio, Honolulu, St. Francisco,
New York etc. ( Era poate bagajul vreunui voiajor al vreunei case mari străine, oameni
obișnuiți cu ocolul pământului).
Băieții deveniră din nou, ca și la plecarea noastră spre Egipt, dintr-odată serioși;
dușul fu administrat la timp căci un elev întrerupse tăcerea:
,,Mai bine nu-l mai arătați D-le Director”.
Prefecţii judeţului Olt (III)
Cornel Manolescu
COLIBĂȘANU,CONSTANTIN 1.1888, aprilie 15 – 1889, august 10, prefect de Olt.
[ A.M.I., 1897, pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ] 2.1895, august 25 –
octombrie 7, prefect de Olt. [ A.M.I.,1897, pag. 417 ] 3.1899, aprilie 15 – iunie 15,
prefect de Olt. [ G.Poboran, 1908- II, pag. 218 ].
Constantin Colibășanu s-a născut pe la 1844, în com. Colibași ( Mehedinți ).
De profesie ing. constructor, C. Colibășanu a studiat și agronomia în Franța.
Acestea erau marile lui pasiuni : să construiască și să lucreze pământul.
Pe la 1874 vine din Mehedinți, la Văleni-Olt . În 1878, C.Colibășeanu stăpânea
1440 ha. la Văleni, Călmățui, Bățanu ( Popești ), Preajba ( Cotorga )și Ciuperceanca.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 34
Moșia Văleni aparținuse lui Dima
Ciochină venit din Scărișoara-Romanați, care o
dă ca zestre logofătului Matei Burcă, iar acesta
de zestre o dă lui Constantin Bănuțescu și
Gh.Popescu. Moștenitorii acestora o vor vinde
lui Constantin Colibășanu. A fost primul
director al Școlii de agricultură de la Strehareți
( Slatina ), mare proprietar la Văleni
Șerbănești. De acolo începe în martie 1907
răscoala din județul Olt, iar conacul său este
ars de răsculați împreună cu modernul inventar
agricol pe care îl avea.39
A fost Președinte al Societății centrale
agricole din România și colaborator al
publicației ,,Jurnalul Societății Centrale
Agricole’’.
Ctitor al bisericii din Văleni, lider al
organizației de Olt a Partidului Conservator și
prefect de Olt (1888 – 1889; 1895; 1899).
Fiul său, Eugeniu Colibășanu, a fost și
el prefect al județului Olt
Ziarul ,,Epoca’’, oficiosul Partidului Conservator, nr.725 din 21 aprilie 1888,
prezintă într-un articol intitulat ,,Corespondență din Slatina‟‟, primirea lui C. Colibășanu,
noul prefect al județului Olt, în orașul Slatina: ,,Ziua de ieri cu ocaziunea primirei noului
prefect, simpaticul domn Colibășeanu, a fost o adevărată zi de sărbătoare pentru
slătineni. Cu tot timpul ploios, piața era frumos decorată cu drapele, iar peronul gărei era
plin de lume, așteptând sosirea trenului. Bucuria era nedescrisă pe fețele tuturor
cetățenilor. Sosind trenul, d-l prefect pătrunse cu greutate la locul unde era așteptat de
notabilitățile orașului și ale județului de unde fu salutat de C.Găbunea, mare proprietar
[n.n. la Mierlești și fost primar la Slatina între 1872 – 1876] și Ion Hagi Popp,
comerciant, care improvizează o mică alocuțiune.
Emoțiunea era generală. D-l prefect mulțumi de
primirea atât de cordială și declară că dacă a primit
prefectura, a făcut-o nu din vanitate, ci din dorul ce
are pentru acest județ.’’
Constantin Colibășanu a avut un rol
important la constituirea societății mixte româno-
olandeze ,,Astra Română” (1909 – 1910),
reprezentând partea română ca negociator cu partea
olandeză ( Răvaș Gheorghe- ,,Din istoria petrolului
românesc”, Ed. de Stat pentru Literatură și Politică,
București, 1995, pag.80 ).
Printre realizările lui Constantin Colibășanu
în com.Văleni se numără și un iaz din cărămidă
construit în Valea Călmățuiului, în apropierea șoselei
39
,,Memoria Oltului’’, an I, nr.9, noiembrie 2012.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 35
Văleni-Stoicănești, rezultând în spatele iezăturii un eleșteu lung de 2,5 km. și o suprafață
de 12 ha.
A înființat o lăptărie în anexele clădirilor sale, concesionată în fiecare an unui
maestru grec și unde se fabrica brânză albă de oaie, a introdus dărăcitul mecanic, anexă pe
lângă moara sa și tot aici a fost instalată o piuă (pivă) cu trei guri pentru curățatul
dimiilor.40
C.Colibășeanu a făcut multe donații pentru comuna Văleni.
,, Ministerul Cultelor și Instrucțiunei publice
D. C. Colibășanu, proprietarul moșiei Văleni din județul Olt, oferind o casă a sa,
pentru a servi ca local șcόlei rurale din acea comună timp de 2 ani; ministerul-i exprimă
mulțumirile sale pentru această donație.‟‟41
,,D-l Colibășanu, prefectul județului Olt, a oferit 3.000 lei carĭ să se împartă la
elevii premiați de la șcόlele din județ.‟‟42
Ziarul ,,Epoca’‟, din 28 aprilie 1888, la rubric ,,INFORMAȚIUNI’’, prezenta o
donație făcută de Constantin Colibășanu:
,,Din Slatina ni se scrie că noul prefect de Olt, d. Colibășanu dorind sĕ dea o
dovadă despre interesul ce poartă învĕțămêntului public, a instituit în favoarea celor doi
elevi mai merituoși din fie-care școală rurală câte un premiu de 15 lei.
Fiind dat numĕrul școlilor din județul Olt darul d-lui Colibășanu se urcă la mai
mult ca 2000 lei.‟‟
,,D.C.Colibășeanu, senator și mare proprietar, dăruind tuburile de ciment
necesare înlocuirei a 3 podețe de pe șoseaua Roșiori-Socetu-Văleni, ministrul îi aduce prin
aceasta viile sale mulțumiri pentru acest dar atât de folositor bunei stări a drumurilor”.43
Pe 25 august 1895, este numit prefect al județului Olt.
,,MINISTERUL DE INTERNE
Prin jurnalul consiliului de miniștri cu No. 17 de la 25 August 1895, dupe
propunerea făcută prin referat de D. ministru seretar de Stat la departamentul de interne D.
C. Colibășeanu, senator, este numit, provizoriu și sub reserva sancțiuneĭ ulteriόre a M.S.
Regelui, în funcțiunea de prefect al județului Olt, în locul D-lui Gh. Arghiropol,
demisionat.’’44
Pe 15 aprilie 1899 este numit prefect al județului Olt, funcție exercitată până la 15
iunie, același an.
C.Colibășanu nu a avut o presă favorabilă. Iată ce scrie despre el, ziarul
conservator ,,Scânteia’‟, în numărul său din 1 iunie 1905:
,,Mare proprietar, fost liberal, fost averescan, fost junimist, fost conservator, fost
drapelist, fost conservator eventual Cantacuzinist-Tachist,viitor junimist vroește a-și
strămuta domiciliul politic la Dojiu, unde are o mare proprietate.
Avis craiovenilor, să aducă moaștele Sf. Filofteia spre a-l apăra de o asemenea
calamitate politică.‟‟
Prin D.R. 2702, din 7 mai 1912 I se conferă Ordinul ,,Coroana României‟‟,în grad
de Comandor.45
40
Vasile, Radian, Văleni, jud.Olt-aspecte demografice și elemente de etnografie ( sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX ), în ,,Memoria Oltului’’,nr. 4 (14 ), aprilie 2013, pag. 27-40.
41 Monitorul Oficial al României, No.107 / 13 august 1881.
42 Ibidem, No. 165/ 26 octombrie 1888.
43 Ibidem, No. 164 / 23 octombrie 1905.
44 Ibidem, No. 127 / 7 Septembrie 1895, pag.4258.
45 Ibidem, N0. 30 / 9 mai 1912, pag. 1427.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 36
A avut un fiu, Eugeniu Colibășanu, prefect al județului Olt, pentru o foarte scurtă
perioadă de timp (1918, noiembrie 1 – decembrie 5).
Constantin Colibășanu a decedat în anul 1916.
NICULESCU – DOROBANȚU, CONSTANTIN I. * 1889, august 10 – 1890, aprilie 5,
prefect de Olt.
A fost fiul lui Iorgu Niculescu, căpitan de dorobanți și Smaranda.
Constantin Niculescu-Dorobanțu ( n.1859 – ϯ 1910 ), a fost căsătorit cu belgianca
Ferdande Neef de Saint-Val ( n.1865 – ϯ 1939 ).
Din mariajul lor s-au născut 4 copii:
-Smaranda ( 1886 - 1858 ), căsătorită cu Ștefan Miclescu (1885-1949),
-Marie-Louise ( 1883-1973 ), căsătorită cu Grigore Duca (1885-1973), fratele lui
I.G.Duca.
-Odine (născută și încetată din viață în anul 1889)
-Jean Niculescu-Dorobanțu (1898-1961), căsătorit cu Angela Zissu (1893-1966)
și cu Monica Butculescu.
,,Prin D.R. cu No. 2.095 din 10 August 1889, dupe propunerea făcută prin raport
de D. ministru secretar de Stat la departamentul de interne, D. Constantin Niculescu-
Dorobanțu este numit prefect al județului Olt, în locul vacant‟‟.46
Ziarul liberal opoziționist ,,Lupta’’, în numărul 09214, din 23 august 1889, nota:
,,Prefectul județului Olt, d.Nicolescu Dorobanțu a sosit din străinătate și astăzi a prestat
jurământul. Mâine d-sa va pleca să ia în posesiune, postul său.’’
Ziarul ,,Voința Națională’’, nr.1658 din 5 aprilie 1890, pag. scria despre retragerea
prefectului de Olt: ,,Se vorbeșce de
retragerea prefectului de Olt. De astă dată
ȡice-se d. Niculescu Dorobanțu și-ar fi dat
demisia într-un mod irevocabil ( ? ! ).
Scirea pare a se adeveri, de oare-ce suntem
informați că d.G.Cârlova, fostul prefect al
județului Buzĕŭ, fusese transferat la Olt.
D.Cârlova însă nu primi și făcu,
prin președintele Camerei, ca decretul de
transferare ce era deja gata, să fie prefăcut
seara chiar la orele 10.
Mulțumită acestei împrejurări, d.
Nicolescu Dorobanțu scăpă să fie înlocuit.
Se vede că d-sa nu mai poate fi
tolerat și a fost silit să’și dea demisia, de
astă dată irevocabil. Capitala va fi inundată
din nou și ministerul de interne luat cu
asalt de candidații prefectoriali din Slatina,
în cap cu vecinicul candidat de prefect,
deputatul C.C.Deleanu’’.
A funcționat ca prefect, până pe 5
aprilie 1890.
În 1906 Constantin Niculescu-
46
Ibidem No. 114 / 24 August 1889.
Ilie Niculescu- Dorobanțu și soția
Tatiana ( n. Brătianu ).
Sursa foto: fjphotoagency.ddt.ro
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 37
Dorobanțu era secretarul Senatului.
Constantin I.Niculescu- Dorobanțu a avut frați pe Ilie, Smaranda Niculescu-
Dorobanțu și Elena Lahovari.
Ilie Niculescu-Dorobanțu (1873-1943), senator liberal, a fost căsătorit cu
Tatiana, fiica lui Ion C.Brătianu. A fost de mai multe ori prefect al județului Ilfov.
LEHLIU, GRIGORE *1890, aprilie 5 – 1891, februarie 12, prefect de Olt.
[ A.M.I., 1897, pag.417; G.Poboran, 1908-II, pag.218 ].
,,A fost fiul lui Dumitru și Maria Arion. Căsătorit cu o Sibiceanu, al cărui fiu este
Constantin. Fratele lui Grigore Lehliu a fost Constantin (Costică), inginer, ϯ 1897,
căsătorit cu Ana Munteanu.‟‟47
Despre Grigore Lehliu, ziarul ,,Voința Națională’’, scria în numărul său din 23
august 1889, la rubrica ,,NOUTĂȚILE ɊILEI‟‟:
,,D.Gr. Lehliu, directorul general al domeniilor și pădurilor Statului, e însărcinat
a ține locul de secretar general până la reîntoarcerea titularului.’’
,,Voința Națională’’, nr.1660 din 8 aprilie 1890, pag. 3 anunța: ,,D.Lehliu
directorul domeniilor, a fost numit prefect al județului Olt. D-nii C.C. Deleanu, Găbunea,
etc. vecinici candidați prefectoriali, și-au luat acum orice nădejde’’.
La 1 octombrie 1890, prefectul de Olt Grigore Lehliu l-a întâmpinat pe Regele
Carol I, în gara Slatina, venind de la Pitești mergând la Craiova.
Pe 1 ianuarie 1892 , Grigore Lehliu, directorul domeniilor este numit în postul de
inspector domenial cls.I.
,,Având în vedere dispozițiunile art.2 din decretul regal cu No. 3547 din 22
decembrie 1891 decide:
Art.I.-Se aprobă sub rezerva sancțiunei ulterioare a M.S.Regelui, numirea pe ȡiua
de 1 Ianuarie 1892 a d-lui Grigore Lehliu, actual director al domenielor, în postul de
inspector domenial cls.I-în locul D-lui Marin Petrescu.’’48
LEREGEUL- revista elevilor Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina (II)
Dumitru C. Nica
În 1994, cu prilejul a 110 ani de la înfiinţarea liceului, apare un număr festiv al
revistei. Pe coperta revistei stă scris: ,, L I C E U L T E O R E T I C R A D U
G R E C E A N U SLATINA, 1884- 1994, L E R E G E U L, Revista elevilor de ieri
şi de azi”.
În partea de jos este fotografia Liceului ,,Radu Greceanu”. În faţa liceului se află
statuia lui Radu Greceanu, peste care nu pot trece fără să amintesc de eforturile unui grup
de absolvenţi ai liceului, coordonat de directorul liceului, prof.Ion Ţecu, condus de Ion
Smedescu, cel care a avut propunerea să fie confecţionată în Slatina şi amplasată în faţa
liceului. Lor li s- a alăturat sculptorul Nicolae Truţă (foarte multe sculpturi are expuse în
Slatina), care a executat proiectarea ei şi ing. Ion Labă, care a subvenţionat toate
operaţiunile care privesc această statuie, el fiind cunoscut ca un împătimit al acţiunilor
47
Lecca, Octav-George, op.cit. , pag.319. 48
Ibidem, No.220 / 9 ianuarie 1892.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 38
culturale în municipiul Slatina. Trebuie menţionat că turnarea statuii s-a făcut în Slatina,
lucru neîntâlnit până aci.
Coperta întâi, interioară, cuprinde faţa întâi a medaliei aniversare şi faţa a doua.
Pe prima pagină stă scris: ,,1 8 8 4 - 1 9 9 4, L E R E G E U L , Revista Liceului
„Radu Greceanu”, Număr festiv editat cu ocazia sărbătoririi a 110 ani de existenţă”.
Urmează o fotografie a liceulu, iar jos, ,,Septembrie 1994,Slatina”.
Pagina a doua, cuprinde o fotografie a grupului de profesori ai liceului,cu ocazia
unei întâlniri de promoţie, avându- l în primul rând pe profesorul şi directorul Traian Biju.
În pag.3,este înserat „ INDEMN” , de Traian Biju, preluat dintr-un anuar al liceului. Ne
reţin atenţia câteva rânduri de la sfârşit: ,,Nu fiţi surzi la dreptele şi bunele îndemnuri;
deschideţi inimile voastre sfaturilor date de părinţii şi profesorii voştri- adevăraţi prieteni.
Supuneţi-vă disciplinei, ca mâine să vă supuneţi pretenţiilor şi exigenţelor societăţii”. Cât
adevăr există în aceste cuvinte, adresate elevilor, prin 1934!
O fotografie reprezentativă pentru istoria liceului ,,Radu Greceanu” este aşezată
în pag.4. Este reprezentativă pentru că ea cuprinde o mare parte a colectivului didactic,
din perioada anilor 1950- 1980, începănd de la director, continuând cu cei mai în vârstă
profesori şi terminând cu cei mai tineri. Pag. 5 cuprinde un emoţionant editorial: ,,Tinereţe
fără bătrâneţe....” semnat de prof.Ion Ţecu, directorul liceului, din care spicuim: „Tinereţe
fără bătrâneţe este, în fond, o realitate, dincolo de vis, de ideal. Poate că nicăieri acest
lucru nu este mai uşor de trăit şi de luat în seamă într- o şcoală”, încheindu- se cu:
„Tinereţe fără bătrâneţe nu e o simplă rostire frumoasă,ci un adevăr frumos şi nemuritor
care ne-a fost dat să- l purtăm cu nobleţea celei mai frumoase meniri din lume- menirea de
a fi PROFESOR!”.
Viorel Dianu, prof.de limba şi literatura română la liceu, scriitor consacrat, scrie
în pag. 6: ,,Peste mode şi timp- Olimp”- din care spicuim: ,,Acum 10 ani, la centenarul cel
adevărat, care ar fi trebuit obligatoriu marcat, Puterea s-a arătat potrivnică... De
aceea,toate diligenţele, demersurile şi eforturile financiare ale celor care au dorit şi au
luptat ca sărbătorirea liceului să se împlinească merită deosebite laude... Dar... bucuria
noastră este dată de împrejurări. Importantă e strădania. Liceul trabuie să se bucure că este,
în fine, sărbătorit. Prestigiul lui trebuie să se înalţe permanent, intact şi măreţ” .
Consiliul de Administraţie al Liceului prezintă în pag. 7, un material intitulat
,,Drum prin memorie”, în care se relateză: ,,Liceul Radu Greceanu este fără îndoială,una
din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ românesc. Istoria sa ne-o dovedeşte cu
prisosinţă”.
,,De la proeminenţele trecutului către speranţele viitorului- 110 ani de existenţă a
liceului Radu Grecean” ,material semnat- prof. Ilie Catană, este prezentat în pag.8 şi 9,ca
elevul Beleţ Marin, cls. XII A, să continuie în pag. 9,cu câteva cuvinte despre:
,,Profesorul Ion Ionaşcu (1902- 1979). În material se specifică: ,,Membru distins al
corpului profesoral al liceului, era în acelaşi timp şi părinte îndrumător al elevilor. De la
începutul venirii sale în liceu a fost fidel devizei publicate mai târziu: Când intraţi într- un
sat sau oraş, de treceţi pe lângă o clădire sau un pod vechi, să nu treceţi cu graba unui om
fără tradiţie şi orizont, ci opriţi-vă să cunoaşteţi şi să spuneţi oricui ceva despre ctitorii
acestor locuri vechi, fie că au fost voievozi, clerici, juzi sau simplii ţărani”.
Dr. Ioan Florin Tuinea, absolvent al liceului, 1979, prezintă în pag. 10
articolul: ,,Slatina şi liceul Radu Greceanu- personaje literare”, însoţit de poezia proprie
,,Răscruce de ani.Confesiune”.În pag.11, prof. univ. dr. Voicu Dolocan, Facultatea de
Fizică, Univ. Bucureşti- un alt absolvent al liceului, promoţie 1957- prezintă: ,, Contribuţii
la dezvoltarea Fizicii solidului şi semiconductorilor” demonstrând astfel că activitatea
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 39
ştiinţifică desfăşurată în cadrul Societăţii „Titu Maiorescu” i-a fost de folos. Păun Nicolae-
cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie- Cluj Napoca,un alt absolvent,
1973, prezintă în pag.12, ,,O pagină a relaţiilor economice româno- aliate - Distrugerea
industriei române de petrol în 1916”.
Pag.13,cuprinde ,,Gândurile generaţiilor”,unde sunt prezentate însemnări ale
diferitelor generaţii, din ,,Cartea de onoare”, scrise sub genericul: ,,Cu tot ce vă datorăm,
am venit azi, în toamnă să ne închinăm sufletului şi gândului Dumneavoastră, iubiţii noştri
profesori.......”. Paginile 14 -16,cuprind un fragment din ,,Am fost elev şi profesor al
acestui liceu”, de prof. Nicolae Popescu- Optaşi, despre care prof. Dumitru Nica, spunea:
,,Caracter integru, de o desăvârşită puritate morală, om de aleasă distincţie şi de o mare
omenie, dascălul de vocaţie Nicolae Popescu- Optaşi a rămas în memoria generaţiilor ce
l-au avut educator,ca un neîntrecut modelator de suflete”49
.
„Amintiri din primii ani de liceu- Profesor Ion Georgescu” sunt publicate în
paginile 17- 18. Ion Georgescu a fost absolvent al liceului, promoţie- 1953, profesor la
acest liceu şi director (13 ani). Despre Ion Georgescu, prof. Ilie Catană spunea: ,, Omul
Ion Georgescu era un adevărat pastel de trăsături temperamentale. Sobru, rezervat în
prognosticuri privind viitorul, dar nutrind în sine un optimism controlat, se dovedea un
caracter ferm şi de o verticalitate morală recunoscută în orice împrejurare”50
. Paginile 19-
20, sub titlul ,,Aşa era atunci” cuprind: ,,Amintiri din viaţa de elev la L.R.G.”,de prof.
Paul Diaconescu, ,,Târgul de cărţi” de Dumitru Ion, absolvent- 1946, ,,Profil” şi ,,Vecinii”
de prof. Ilie Dumitru, absolvent- 1957. Prof. univ. dr. Romeo Poenaru, absolvent- 1959,
prezintă în paginile 21- 22, materialul ,,PROFESORUL- Un manual dotat cu sentimente”,
recunoştinţă învăţătoarei mele Maria Dascălu şi modest omagiu regretatului profesor
Eugen Ghimpeţeanu, material care se încheie cu cuvintele: ,,Atât preţuieşte şcoala, cât
preţuieşte profesorul”. Despre Romeo Poenaru, prof Gh. Ungureanu spune:” ,,Este
cunoscut în ţară şi străinătate prin lucrările sale privind deontologia profesională,
elaborarea algoritmului tehnicii de citire rapidă ca şi prin unele contribuţii personale
privind istoria şi învăţământul din România”. În pag. 23şi 24,Promoţia 1957,scrie despre
,,Dirigintele- Profesor Marinescu Ion”, ca în pag. 25, prof. Ionel Nicolescu, absolvent-
1957, să scrie „Idei salvatoare”, în care prezintă două amintiri frumoase din timpul orelor
de fizică- prof. Victor Biltz şi de psihologie- prof. Eugen Ghimpeţeanu.
,,O sărbătoare neoficială” îşi intitulează ,,Un fost L.R.G.-ist, promoţia 1979”
creaţia, care face obiectul pag. 26. Profesor Gheorghe Diaconeasa- promoţie1957- prezintă
în pag. 27 ,, Internat, adolescenţa mea” , unde cu lux de amănunte, redă viaţa petrecută în
internat, în cei trei ani de liceu, arătând: ,,atunci s- au legat prietenii, unele durând până în
ziua de azi. De aceea nu se pot uita cei trei ani de internat”.
Menţionez cu destulă plăcere articolul ,,Un gând al unui adolescent L.R.G.-ist”
semnat- Cristina Oancea, cls.XI F,care face obiectul pag. 28 ( azi, fosta elevă este o bine
cunoscută farmacistă în Slatina). Materialul începe cu: ,,Trăim, existăm, suntem. Facem
parte din viaţă, iar viaţa face parte din noi, ne copleşeşte prin grandoarea ei, ne aduce o
lacrimă, o umbră de nefericire sau o demonstraţie de sensibilitate” şi se încheie: ,,În
momentul în care apare această plictiseală şi, implicit, indiferenţa, toate idealurile noastre
îşi pierd semnificaţia, nu vor mai putea direcţiona viaţa. Şi atunci, ce devine oare viaţa
49
Dumitru Nica-„Profesorul Nicolae Popescu- Optaşi- un făurar de suflete”, în Memoria Oltului şi Romanaţilor, septembrie 2016 50 Gianina Pârvu,Damian Minciu- „130 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional Radu
Greceanu”, Slatina- 2014.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 40
noastră? S-o contemplăm?!”.
În pag. 29, elevele: Anca Trandafir, cls. A XII a I şi Iuliana Iordache, scriu:
,,Ne-au trecut al clasei prag”, în care sunt prezentate două întâlniri ale elevilor, cu
absolvenţi de liceu: prima- cu Dumitru Tinu, absolvent- 1957, director general al ziarului
Adevărul şi Corneliu Turianu, absolvent- 1953, jurist de renume, iar a doua, cu Caius
Traian Dragomir, absolvent- 1953, mare personalitate a vieţii ştiinţifice, culturale şi
politice româneşti. La pag. 30,se găseşte „Nostalgie”, de Despina Daniela, cls. A XI a I şi
„Gânduri de sfârşit” , semnate de absolvenţi basarabeni, care au studiat cei patru ani la
acest liceu: Culava Georgeta, Colovatenko Nicolae, Ioveţ Igor şi Slobozian Vitalie.
„Pagini de jurnal-Franţa, Mon amour!” , scris de elevele: Mărgineanu Consuela
Georgiana,cls. XI A şi Tiţa Laura Mirela, cls. X G, formează conţinutul paginilor 31 şi 32.
Paginile 33 şi 35 cuprind creaţii proprii de: Lucia Dumitru- „ Dimineaţa”, ,,Graiul ierbii”,
,,Veşmânt”, „Spre labirint”, ,,Renaştere” , ,,Solie”, despre care prof. I. Tîlvănoiu şi Fl.
Tâlvănoiu relatau: ,,În paginile revistei au publicat mulţi elevi încercări poetice,
remarcându-se Lucica Dumitru”51
. Sunt şi alte contribuţii notabile: Fănel Stanciu-
,,Gânduri”; Gheorghe Iuliana, cls. A XI a I- ,,Mă-ndrept spre tine, Doamne”; prof.
Constantin Smedescu- absolvent, 1974 ,,Eterna crucificare”; Ion Smedescu- absolvent
1973 ,,Raport la o falsă ninsoare”, ,,Raportul staţiei de sentimente”, ,,Raport de acuzare”,
,,Raport la o stare de iubire”. Ing. Cristian Bircea, promoţie 1983, prezintă în pag. 36
„Generaţia anului 99”. Paginile 37- 38 cuprind: ,,O adevărată şcoală de matematică” , în
care sunt prezentate, de- a lungul celor 110 ani de existenţă a liceului, rezultate la diferite
concursuri, dar şi foşti absolvenţi premiaţi la concursurile naţionale, printre care amintesc:
Mircea Becheanu- abs.1959, Peligrad C. -!973, Giurescu Cristian -1987, Ilie Constantin-
1975, Stan Mugurel, Stan Bogdan etc.
Menţionez şi „Mens sana in corpore sano”, de profesor Constantin Ghiţescu, care
prezintă numeroase rezultate obţinute de elevii liceului Radu Greceanu pe linie sportivă, în
perioada 1884- 1994 (pag. 39- 42). Pag.43 cuprinde ,,Auzite şi înregistrate la L.R.G. din
clase şi laboratoare” şi ,,Alfabetul înţelepciunii” , de Iordanca Florentina, cls. X J, iar pag.
44 cuprinde un „Aritmogrif literar” de prof. Ionel Nicolescu- abs.1957.
În coperta a doua, interior, se relatează: ,,Această revistă a elevilor de ieri şi de azi
ai Liceului Radu Greceanu din Slatina, a fost editată în septembrie,toamna anului 1994,
cu ocazia sărbătoririi a 110 ani de existenţă (centenar întârziat) a acestui sfânt lăcaş de
spirit, cuget şi simţire, ale cărui porţi deschise sta-vor de-a pururi tuturor celor setoşi de
cultură şi înţelepciune spre propăşirea şi înălţarea fiinţei româneşti. Har pogorât în această
parte de vatră a neamului, Liceul sărbătorit astăzi îşi sărbătoreşte la rându- i generaţiile de
elevi care s-au format pe băncile din sălile şi bibliotecile sale sub epoletul uniformei
leregiste, cu dragostea de părinte ai cărui fii dăruitu-i-au izvorul cu apă vie al Tinereţii fără
bătrâneţe. Revista apare sub sigla Editurii Scribul din Slatina în îngrijirea directorului de
Editură Ioan Smedescu, elev leregist al promoţiei 1973, care a asigurat atât selecţia,
machetarea, cât şi concepţia grafică a materialelor, alături de Sandu Ilie, absolvent leregist,
co-director al S.C.TIPO SCRIBUL S.A. Tehnoredactarea, realizarea şi transpunerea
grafică executate pe calculator au fost asigurate de ing. Cristian Bircea, fost elev leregist,
absolvent al promoţiei 99 (1983) . Coperta revistei a fost executată de prof. Cristina Botez.
Maşinist offset: Toni Zgubin, legător: Silvia Matei.Tuturor, mulţumiri din partea
Editurii!” , semnează Ion Smedescu, directorul Editurii Scribul.
51
Ion D.Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 41
Zilele trecute, când mă documentam pentru acest material, am stat de vorbă cu dl.
Ion Smedescu, care îmi relata: ,,Am aflat , atunci, prin primăvara anului 1994, de această
mare sărbătoare. Fiind absolvent al liceului, la propunerea directorului de atunci, prof. Ion
Ţecu, am mobilizat o mulţime de absolvenţi, am pus mână de la mână şi am sponsorizat
apariţia acestui număr aniversar al revistei ,,Leregeul”. La această faptă a noastră au
aderat o mulţime de elevi şi profesori ai liceului”.
Iată că atunci când există ataşament faţă de şcoala în care înveţi sau ai studiat,
când simţi o împlinire a ta ca profesionist, ca om, se pot face lucruri mari. Aceasta au
demonstrat-o toţi elevii liceului, toţi profesorii, majoritatea absolvenţilor cu ocazia acestui
,,centenar întârziat”. Nu pot trece mai departe, fără a menţiona eforturile depuse de
conducerea liceului de atunci, formată din: prof.Ion Ţecu- director, prof. Marian Vasile şi
prof. Georgeta Stroe- directori adjuncţi, care au coordonat întreaga acţiune.
În mai 1995, apare nr. 3 ( serie nouă ) al revistei „Leregeul” . Pe prima copertă
stă scris: ,,Liceul Teoretic Radu Greceanu; LEREGEUL”- sub acesta- ,,Revista Noastră.
Slatina- Olt; mai 1995”. Iar jos, aceeaşi fotografie a Liceului, ca cea din coperta interioară
a numărului aniversar. În pag.1 se găseşte: ,,Cuvântul directorului liceului „Radu
Greceanu” la deschiderea festivităţii prilejuite de aniversarea a 110 ani de la înfiinţarea
liceului” , prof. Ion Ţecu, din care reţinem: „Înainte de a vă comunica propriile
dumneavoastră impresii, făcând parte din diverse generaţii, vă rog să-mi permteţi să
mulţumesc în faţa întregii asistenţe, domnilor profesori care au reprezentat conducerea
liceului ,,Radu Greceanu” în ultimii ani: prof. Elena Achimescu, prof. Ion Georgescu,
regretatul Virgil Brătucu, Ion Câciu, Ilie Dumitru şi Dumitru Nica, pentru modul în care
au condus această instituţie şi au contribuit la păstrarea renumelui ei”.
În paginile 2- 4, găsim: ,,Scrisori de felicitare” transmise la ,,Marea
Sărbătoare” de: Pan M.Vizirescu, prof. Nicolae Iliescu (profesor de limbi romanice la
Universitatea Harvard din Statele Unite) , prof. Jean Lupu (,,Copiii pământului”), ing.
Gabriel Poenaru („Jupâni şi Jupâniţe d- aci”, scrisoare imaginară a lui Radu Greceanu
către toţi leregiştii de ieri şi de azi). Prof. Alexandru Chirilă Stanciu prezintă în pag.5,
,,Personalităţi de prestigiu republican”, în care vorbeşte despre profesorul Nicolae
Şerbănescu, ,,profesor de şcoală şi cântări”, la Şcoala Ionaşcu- Slatina, apoi despre Ion
Costescu, ,,un muzician cu gust rafinat”, care şi-a început activitatea la Gimnaziul ,,Radu
Greceanu”, ca mai târziu să se afirme pe plan naţional. Sunt menţionaţi în continuare,
profesorii I.St. Paulian, Gh.Popescu Bragadiru, Dartagnan Rădulescu, Gh.Cucu etc. În
paginile următoare, întâlnim: ,,Modificări economico- geografice din judeţul Olt în ultimii
patru ani”- Burea Alin, cls. XII J, ,,Combustibilii viitorului”- Ciuchete Alina, cls. X E,
,,Simbolistica arhitecturală”- Grecu Codruţa, cls. X G, ,,Substratul biochimic al formării
senzaţiilor vizuale”- Pena Vladimir, cls. XII E, ,,Teatrul absurd la Eugen Ionescu”-
Constantinescu Mihai, cls. X J, ,,Libertatea- moştenire ancestrală”- Vasile Constantin, cls.
XII C, ,,Despre libertate”- Pană Alexandru, cls. XII E, „Sportul- modalitate de menţinere
a sănătăţii”- Manea Claudiu, cls. XI F, „Libertate absolută- necesitate absolută”- Oancea
Cristian, cls. XII F.
Din paginile acestui număr nu lipsesc: ,,Creaţii ale elevilor”. La pagina 13
găsim din nou pe Lucia Dumitru, cls. X J,cu: ,,Inimă”, ,,Vis de iarnă”, ,,Dacă am putea”
şi „Toamna” , iar Mutu Constantin, cls. XII D, prezintă un Eseu ,,Despre Fericire”. În
paginile 17- 21 sunt prezentate probleme de informatică, de către elevii Zidaru Daniel- XII
G şi Geană Marius- XII H sub directa îndrumare a profesorilor de informatică Badea
Mihaela şi Vasile Voinea. Nu lipsesc din paginile următoare nici rubricile ,,Aforisme”-
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 42
Neacşu Natalia, X G, „Ştiaţi
că.....” sau „Auzite şi înregistrate
la L.R.G.” , de Şerban Maria, X J
şi „Despre o filosofie”- Neaţu
Răzvan Iulian,XJ.
La sfârşit este prezentat
Colegiul de redacţie format din 5
elevi şi profesor îndrumător
Dumitru Ilie.Tot aici este
prezentată şi o notă a Colegiului
de redacţie, pe care o prezint
integral: ,,Ce vrem noi? Noi
vrem: 1.Să oferim elevilor
posibilitatea de a-şi exprima liber
opiniile. 2.Revista să fie oglinda
activităţii ştiinţifice şi a celei
culturale ale leregiştilor. 3.Să dăm
posibilitatea unui debut la vârsta
aspiraţiilor. 4.Să deschidem calea
valorilor autentice. 5.Să
continuăm tradiţia revistelor
şcolare care au apărut la
L.R.G..Dragi colegi, veniţi cu
noi!”
Am reprodus în întregime
aceste dorinţe pentru a observa că
există o permanentă preocupare în
direcţia realizării lor, atât din
prezentul număr, dar mai ales din
numărul următor.
Coperta următorului număr, cuprinde: Liceul Teoretic „Radu Greceanu”,
LEREGEUL, Nr.1. Revistă mozaic a liceului „Radu Greceanu”, Anul 1998. În partea de
jos, o fotografie ,,În laboratorul de informatică”, sub care stă scris: ,,Slatina- Olt”.
Coperta unu, interior, cuprinde: ,,Rezultatele obţinute de elevii liceului Radu
Greceanu la faza finală a olimpiadelor şcolare 1996- 1997”, unde sunt trecuţi nominal,
elevii şi profesorii îndrumători. Acest număr se deschide la pag. 1 cu rubrica „Evenimente
culturale” în care găsim: ,,Zilele Eugen Ionescu- important eveniment cultural” , semnat
Păduroiu Sânziana, X A iar la rubrica ,,Civism şi democraţie” întâlnim: ,,Libertatea de
exprimare” şi ,,Non- conformism şi ignorare (sau liceenii de azi şi de mâine)”-
Diaconescu Magdalena, a XI a I . La rubrica „Dialog”, găsim: ,,Omul, creaţie divină sau
creat de divinitate”- Tănasie Mădălina, a XI a I; ,,Omul- creaţie divină”- Chiţonu Mariana,
XI G şi ,,Dumnezeu,certitudine sau utopie”- Claudia Roşu, XI G.
În paginile 7- 12, la rubrica „Cunoaşte- te pe tine însuţi” ,întâlnim materiale
interesante, ca: ,,Test de personalitate”- Sânziana Păduroiu, X A: ,,Eşti orientat (ă)
pozitiv?”, ,,Test psihologic”, ,,Buletin de identitate” şi „Unde ţi-e gândul atunci când eşti
îndrăgostit?”- Magdalena Marinescu,cls. A XI a I; ,,Scrisoare deschisă pentru tine”- Alin
Bădălău; ,,Câteva detalii despre: Cel mai frumos băiat din liceu”- Buzatu Patricia şi
Păduroiu Sânziana, X A. La rubrica „Ştiinţă” găsim materiale ca: ,,Spectacolul
Numărul 5/1997 al LEREGEULUI, identificat de noi
în arhiva profesorului Paul Dogaru, cuprinde o
evocare a lui Marin Mincu, interviuri cu profesorii,
materiale semnate de prof. Nicolae Ioniţă, Laura
Toloşi, debutul poetic al Aureliei Brătulete,
materiale semnate de elevii: Ştefan Anca, Pascu
Cristina, Neacşu Paul Iulian, Lucica Dumitru, Anca
Năstase, Bălăcean Geanina.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 43
matematicii”- Laura Toloşi, cls. A XI a I; ,,Probleme propuse pentru atestat”- Marius
Chirea, XII H; ,,Sistemul periodic al elementelor istoric”.
În paginile 16- 21, apare bogata rubrică „Literatură”, care cuprinde creaţii
litarare ale elevilor, dintre care amintim: ,,Epava”- Magdalena Marinescu, cls. A XI a I;
,,Credinţă de câine”- Roman Diţuleasa Valeriu, XI F; ,,Simfonii lichide” şi ,,Existenţa”-
Mălina Bădălan, XI G; ,,Nori de hârtie” şi „Implant”- Păduroiu Sânziana, X A; ,,Univers”-
Niculescu Eugenia, X F; ,,Noi,Voi”- Brăitor Cristian, XI B; ,,Rugăciune”- Brătulete
Aurelia, XI B; ,,Căutare”, ,,Printre flori” şi „Mers ameţitor”- Mihaela Stancu, X F.
Foarte interesante mi se par ,,Opinii de cititor”- de Roşu Claudia, XI G, de la pag.
21, din care reproduc răspunsul dat elevului Cristi Brăitor, XI B: ,, Cine sunt aceşti Noi?
Cine sunt aceşti Voi”: Noi suntem absolvenţii neînţeleşi de” Voi”, adolescenţi ce de frică
să nu fie răniţi, ne ascundem sentimentele sub o mască ridicolă şi nimeni nu încearcă să
înlăture această mască, mulţumindu- se numai cu aparenţele. ,,Noi” suntem cei ce de-abia
păşim, timizi în viaţă, ce de-abia acum dăm piept cu primele obstacole ale vieţii şi să nu
aveţi ,,Voi”, cei în vârstă grijă, ne vom maturiza curând, poate prea curând”.
Interesante mi se par şi materialele de la rubrica ,,Divertisment” unde semnează:
Chiţonu Marian, XI G- ,,Hai la bar,nu fi fraier!”; Buzatu Patricia, X A” - Bârfe din
L.R.G.” sau sondajele ,,Topul profesorilor”- Plopeanu Gheorghe, XI G şi „Ce cred
slătinenii despre LRG?”- Tora Iliescu Dorin, XI G, ca şi ,,Perle mari şi mici”- Bădălan
Alina; ,,Bancuri seci şi bancuri coapte”- Daniel Sârbu. Coperta a doua, în interior,
cuprinde Colectivul de redacţie, format din: Alina Bădălan, XI G- redactor şef, Valeriu
Roman Diţuleasa, XI F- redactor şef adjunct şi Stancu Mihaela, X F- secretar de redacţie,
apoi,şefii de secţii, sapte la număr şi în final, prof. îndrumător Dumitru Ilie.
Demn de remarcat este că revista ,,Leregeul”, într-o perioadă relativ agitată, după
Decembrie 1989, între anii 1991-1999, a continuat să fie ,,un act de cultură care înrâureşte
viaţa spirituală a adolescenţilor care învaţă, se formează pentru viitorul lor şi al
societăţii”52
.(2). Revista ,,abordează subiecte din toate domeniile culturii şi artei, cu accent
pe evidenţierea acelor valori care au adus faima Colegiului Naţional Radu Greceanu “53
.
În fiecare an, revista ,,Leregeul” a ocupat locul întâi la faza judeţeană a
Concursului revistelor şcolare”.
Comuna Izvoru din judeţul Argeş în monografia învăţătorului Florea Gh. Pascu
(1938)
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu
În anul 1938, Florea Gh. Pascu era învăţător la şcoala primară Izvoru de Sus, jud. Olt.
Avea gradul didactic II şi urma să se înscrie la gradul didactic I. A obţinut gradul didactic
II la data de 1 septembrie 1936. În intervalul de timp 1936-1941, a avut rezultate notabile
la clasă, mulţi dintre elevii săi ajungând la şcolile secundare teoretice sau practice. De
asemenea, a desfăşurat o serie de activităţi, realizând biblioteca şcolară şi biblioteca
sătească şi un muzeu în cadrul căruia se afla şi un album istoric, întocmit cu răbdare şi
orânduit cronologic. Încă de la venirea sa la Şcoala primară mixtă Izvoru, a întemeiat un
cor şcolar şi un cor bisericesc pe două voci, muzica fiind o adevărată pasiune pentru
învăţătorul Florea Gh. Pascu. Înv. Florea Gh. Pascu a înfiinţat la şcoala din Izvoru o
cantină, nefiind ajutat de nimeni, care asigura hrana unui număr de 70 de elevi (se servea
52
Colegiul Naţional „Radu Greceanu”- Slatina- Anuar: 1994- 2004 53
Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- op. cit., p.140.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 44
ceai, pâine şi din când în când o ciorbă de fasole sau de cartofi). Sursa produselor
alimentare pentru pregătirea hranei la cantină era grădina şcolară de circa 718 m.p.,
îngrijită de învăţător şi şcolari.
A avut şi o bogată activitate extraşcolară,
îndreptată mai ales spre îmbunătăţirea vieţii sociale a
sătenilor, sărmani dar cinstiţi, aşa cum îi
caracterizează, reuşind să organizeze un comitet de
asistenţă socială format din toţi funcţionarii satului şi
oamenii de bine ai comunei. În activitatea sa,
comitetul a avut în vedere persoanele sărace şi cele
ale căror rude erau concentrate.
A fost şi un pasionat apicultor. În gospodăria
sa avea un număr semnificativ de stupi, de multe ori
împărtăşind din tainele acestei frumoase activităţi şi
elevilor săi de la şcoală.
Monografia învăţătorului Florea Gh. Pascu se
păstrează la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în
fondurile Ministerului Educaţiei Naţionale şi este
însoţită de numeroase fotografii dintre care
reproducem câteva.
În decupajul administrativ al Oltului
interbelic a figurat ca unitate şi comuna Izvoru,
actualmente în judeţul Argeş (confundată adesea cu Izvoru din fostul judeţ Romanaţi). Nu
numai comuna Izvoru a fost inclusă între graniţele judeţului Argeş în anul 1968, când s-a
reorganizat administrativ teritoriul României, ci şi comunele Vaţa, Fata sau Uda. În anul
1938, când învăţătorul Florea Gh. Pascu a scris Monografia comunei Izvoru, comuna era
parte a judeţului Olt, fiind alcătuită din satele Izvoru de Sus, Izvoru de Jos şi Răţoi.
Situată într-o zonă deluroasă, în trecut acoperită de întinse păduri, străbătută de
văile şi vâlcelele Izvoraşul, Matca-Veţii,
Darul, Raicul, Scheboasa, Boul, etc., comuna
Izvoru se învecina în anul 1938 cu două
localităţi situate în judeţul Argeş: Cocu, în
partea nordică şi Crucişioara, în partea estică.
La sud era limitată de comunele Vaţa şi Gura
Boului şi la vest de tot de comuna Gura
Boului şi o altă comună Râjleţul Govora, toate
în judeţul Olt.
Satului Izvoru de Jos, denumit în trecut
Bouleni (fie de la neamul Boulenilor, fie de la
Valea Boului, vale situată în partea de vest a
satului iar pârâul care străbate această vale
izvorăşte de pe teritoriul comunei Râjleţul
Vieroşu, la moara lui Căşcău) i s-a dat această
denumire pentru a-l deosebi de celălalt sat,
Izvorul de Sus. Ca şi satul Izvoru de Sus
(jumătatea nordică purtând numele de
Şoldeni), Izvoru de Jos se află situat pe acelaşi
deal din partea de răsărit a Văii Boului, satul
Izvoru de Sus ocupând partea de nord a
Învăţătorul Florea Gh. Pascu,
autorul monografiei comunei
Izvoru...
...şi soţia sa, învăţătoarea Tatiana Fl.
Pascu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 45
comunei, mai sus spre
munte.
Numele care apar
frecvent în această
monografie sunt cele ale
neamurilor Pârşoagă din
satul Izvoru de Sus şi
Berechet din Izvoru de
Jos, care deţineau cea mai
mare parte dintre
terenurile agricole ale
comunei. În anul 1827,
diacon Ion Pârşoagă
împreună cu soţia sa Ioana
şi fiul lor Gheorghe zidesc
din cărămidă biserica din
satul Izvoru de Sus. Fiind
dărâmată de un cutremur, biserica va fi reconstruită din temelie în anul 1878 de către
urmaşii lui Ion Pârşoagă, respectiv nepoţii acestuia, Costache (se trăgea dintr-o veche
familie de moşneni din Izvoru de Sus, cătun denumit în vechime şi Pârşogi) cu soţia
Anastasia şi Nae cu soţia sa Elena. A fost sfinţită în anul 1879, iar din anul 1893 devine
parohie. În anul 1938, biserica era situată într-o curte deosebit de frumoasă, umbrită de tei
şi de un falnic stejar secular, pe sub a cărui coroană impunătoare treceau toţi enoriaşii
înainte de a intra în biserică. La această biserică ctitorită de familia Pârşoagă au slujit de-a
lungul timpului numeroşi preoţi, printre care:
Radu I. Duhovnicu, în timpul căruia, în anul 1893 devine Parohie, înainte de
acesta slujind şi alţi preoţi, printre care şi pr. Dumitru şi pr. Voicu. Moare în anul 1897.
Paraschiv Mateescu, până în anul 1900 slujeşte singur, iar din acest an împreună cu pr.
Pavel Constantinescu de la Izvoru de Jos.
Pavel Constantinescu va sluji singur din anul 1916, când preotul Paraschiv Matei
îşi pierde vederea, până în anul 1920. De altfel, în acest interval de timp, pr. Pavel
Constantinescu slujea la alte două biserici filiale, Şoldeni şi Izvoru de Jos.
Pr. Marin B. Dinu, căsătorit în comuna Izvoru, prin transferare reciprocă cu pr.
Pavel Constantinescu, ajunge la Parohia Izvoru în anul 1920. A decedat în anul 1931.
Pr. Costăchescu vine în
anul 1931 prin transfer de
la parohia Fata la parohia
Izvoru.
Biserică din satul
Izvoru de Jos a fost
construită în timpul
domnitorului Gh. Bibescu
de către diaconu Radu
Berechet şi fiul acestuia
Gheorghe. În anul 1921 a
fost reparată prin
contribuţia credincioşilor.
La această biserică au slujit
Şcoala primară din Izvoru de Jos
Biserica şi stejarul secular
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 46
până în anul 1938 următorii
preoţi: pr. Ion Radu Berechet,
pr. Pavel Constantinescu, pr.
Marin D. Dinu şi pr.
Costăchescu Gheorghe.
Tot de numele lui
Costache Pârşoagă se leagă şi
înfiinţarea comunei Izvoru şi
construirea unui local de
şcoală în comună. În urma
demersurilor întreprinse de
acest om, satele Izvoru de Sus,
Izvoru de Jos, Blejanii şi Răţoi
se vor uni în anul 1884 şi vor
forma comuna Izvoru, cele 4 sate desprinzându-se de comuna Fata, jud. Olt. Şcoala din
comuna Izvoru a avut la început localul într-o casă particulară pusă la dispoziţie gratuit de
către Nae Pârşoagă. Vechea casă în
care a funcţionat şcoala se afla cam
pe locul unde în anul 1941 se găsea
casa lui Alexandru N. Pârşoagă.
Primul învăţător a fost
Paraschiv Mateescu, absolvent al
Seminarului teologic de la Curtea de
Argeş. Este numit învăţător
suplinitor în anul 1880, iar un an mai
târziu, învăţător provizoriu. În anul
1885, Costache Pârşoagă
construieşte o şcoală din gard de
nuiele împletite pe paiantă, iar în
anul 1895 va dărâma această şcoală
care nu mai corespundea cerinţelor şi
va construi o alta pe acelaşi loc din cărămidă cu
sală de clasă şi cancelarie, o cameră pentru primărie
şi alta pentru percepţie.
Nici acum condiţiile nu sunt favorabile
copiilor care frecventau şcoala (zgomotul de la
primărie şi percepţie deranja activitatea
învăţătorului). Atunci, acelaşi Costache Pârşoagă
construieşte o şcoală model în altă parte pe terenul
donat tot de el, la nord de proprietăţile bisericii.
Şcoala aceasta construită în anul 1904 era din
cărămidă pe temelie de beton şi învelită cu tablă
galvanizată şi a purtat numele celui care a ridicat-o.
La şcoala Izvoru de Sus au funcţionat ca
învăţători: Pr. Paraschiv Mateescu, până în anul
1916, Ion P. Ionescu, provizoriu şi Viorica Dima,
suplinitoare, numiţi în anul 1918 pe postul I şi II, M. Costache Pârşoagă
Şcoala primară ,,C. Pârşoagă”
Drumeţie
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 47
Săvulescu, Ion Iliescu, Ecaterina Marinescu, Ion
Bălănescu, Florian Moţescu, Dumitru
Constantinescu, M. Lăzărescu, Gh. Stănculescu,
Florea Gh., Ilie Constantinescu (venit în anul
1930), Tatiana Pascu (transferată pe postul II în
anul 1933), Florea Pascu (transferat în anul 1934
de la şcoala din comuna Fata)
În ceea ce priveşte şcoala din celălalt sat,
Izvorul de Jos, aceasta a luat fiinţă în anul 1923.
Localul de şcoală se afla într-o casă particular
pusă la dispoziţie de către Ion Berechet. Aici
şcoala a funcţionat până în anul 1924, când este
construită şcoala din Izvorul de Jos pe terenul
donat de Ion Berechet. Învăţători ai şcolii au fost:
Ion Bălănescu, primul învăţător, Gh. Stănculescu
Maria Păunescu, Constanţa Rădulescu, Maria
Sârbu, Maria Ropcea, acestea au funcţionat pe
postul II înfiinţat în anul 1926.
Activitatea economică de bază a
locuitorilor din comuna Izvoru era pomicultura, ei fiind mari producători de ţuică.
Veniturile cele mai importante se obţineau din vânzarea acestei băuturi, restul activităţilor
agricole, respectiv creşterea animalelor şi cultivarea cerealelor având un rol secundar.
Comuna Izvoru înregistra în anul 1938 o densitate medie a populaţiei cu valori mari,
peste 73 de loc./km.p. Din această
cauză, mulţi localnici plecau după
muncă în alte părţi, mai ales la
Bucureşti (fabrica de bere
Bragadiru). Această deplasare în
teritoriu a unei părţi din populaţia
comunei Isvoru a fost determinată şi
de faptul că procentul cel mai mare
dintre terenurile localităţii era
deţinut de urmaşii lui Costache
Pârşoagă şi ai lui Ion Berechet,
ceilalţi localnici în procent de peste
80% având în proprietate numai unu
sau două hectare. În comuna Izvoru,
terenurile arabile ocupau suprafeţe reduse comparativ cu terenurile cultivate cu pomi
fructiferi (pruni mai ales, cireşi, vişini, peri, meri, etc. ) şi viţă de vie. Pe o scară întinsă se
cultivau inul şi cânepa de peste o sută de ani. În ceea ce priveşte demografia localităţii, în
anul 1938 numărul de familii ajungea la 202 cu 881 de persoane. În ceea ce priveşte
industria casnică, autorul observă faptul că aceasta se practică în gospodării mai ales de
către femei, un loc important ocupându-l ţesutul pânzelor din bumbac, in sau cânepă. Din
aceste plante textile şi lână se cofecţionau velinţe, scoarţe, pături, dimie şi frumoase
costume naţionale. Fiu al satului, Gheorghe Pascu a scris o monografie documentată şi bogat ilustrată,
care rămâne peste timp o sursă importantă de informaţii pentru cei care doresc să studieze
trecutul localităţii Izvoru.
Preotul Gh. Costăchescu
Aspect al gospodăriei preotului
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 48
,,22 de fântâni’’ – în 1941
Marin Petran-Vlădila
O zicală spune că ,,Apa înseamnă viaţă‟‟.
Dintotdeauna oamenii s-au aşezat de-a lungul unui fir de apă. La fel şi comuna
Vlădila este străbătută de pârâul cu acelaşi nume. Cu mult timp în urmă (cu secole), în
Vlădila erau doar câteva fântâni sau izvoare, nu se găseau fântâni multe ca acum. Erau
puţine surse de apă din care se folosea tot satul. Cişmeaua satului şi cişmeaua ,,vistiriilor‟‟
au fost dintotdeauna, celelalte şi le-au săpat oamenii.
Locul pentru săpatul fântânilor era ales cu grijă de către ,,fântânari‟‟, ei ştiau bine
unde să aleagă un loc de săpat, unde poate fi o ,,vână‟‟ bună de apă. Se orientau după
anumite plante iubitoare de apă. Se săpau greu şi erau făcute din segmenţi (colaci) de
piatră cumpăraţi din târguri. Veneau ,,pietrari‟‟de la munte la târguri şi bâlciuri. O fântână
cu apă bună era ,,aia care să săpa pân‟ să da dă nisîp dă Olt- chişai‟‟, spuneau bătrânii.
Fântâni se găseau în sat dar şi la câmp. De la împroprietărire şi până la comunişti erau
fântâni cu ,,cumpănă‟‟ în câmp. În sat vedeai din loc în loc la răscruce de drumuri sau pe
margimea drumului, prăjina înaltă a fântânii cu cumpănă care bucura gura călătorului
însetat. La câmp, o altă privelişte. Pământurile, cât vedeai cu ochii, erau semănate cu grâu,
porumb, floarea-soarelui şi sub soarele dogoritor al verii, oamenii găseau umbră de la
salcâmii plantaţi în capătul ,,loturilor‟‟şi apă rece pentru ei şi animale. La fântânile din sat
veneau femeile să spele rufele, cu ulciorul sau cu cobiliţa cu găleţi de aramă să ia apă de
băut sau spălat. Tot aici aduceau animalele pentru adăpat, dimineaţa şi seara.Acasă aveau
găleata de aramă şi un cauc cu coadă tot de aramă, cu care beau apă. Când se
săpa o fântână, se ofereau mai mulţi săteni să ajute în ideea că vor avea parte de apă ,,pe
lumea ailaltă‟‟. Unele fântâni erau cu cumpănă de lemn sprijinită pe o furcă tot de lemn,
ce avea la capăt greutăţi pentru echilibrarea ciuturii, ori cu roată, ce avea un butuc gros de
lemn, sprijinit pe două furci, pe care se înfăşura lanţul şi fântâni cu scripete cu două ciuturi
legate cu lanţ. Ciuturile erau din dăoage de lemn făcute de Costică a lu‟Bancu sau Ilie a lu‟
Postu, prinse cu ,,fier‟‟ de către fierarii satului, de Dumitru Rusăneanu sau Niţă Şoşoi. În
trecut ca şi astăzi, nu se bea apă din fântâna nouă săpată până nu se arunca în ea var
nestins, se sleia, se
arunca un ban de argint
şi până nu venea
Preotul să o sfinţească.
Apoi se făcea o masă
la care participau toţi
care au contribuit la
realizarea ei. Se mai
sleiesc şi se resfinţesc,
periodic, în cazul când
cade vreo vietate în ea.
În credinţa populară se
zice că ; ,,vai de
creştinu‟care nu are
apă pă lumea ailaltă‟‟. Sfinţirea unei fântâni într-un sat romanaţean (S.J.A.N. Olt)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 49
De aceea, morţilor, timp de 40 de zile li se dă cana cu apă ,,pă prispa casei‟‟. Un alt obicei
din cadrul nunţii era ca mireasa să meargă la ,,udat‟‟ dar la o fântână de la Răsărit, sau se
arunca în ea un colac cu un ban înfipt şi cu busuioc, făcut din noua recoltă.
În sat, la recensământul din 1941, se dădea informaţia că ar fi 22 de fântâni (în
realitate erau mai multe). Au fost constituite în baza Legii Învoielilor Agricole din 1907
(comuna a avut Act de vânzare-cumpărare încheiat la 4 martie 1916) , ,,cele două trupuri
de islaz‟‟. Unul situat în vatra satului, lângă D.N. 54 (la pepinieră), cu o fântână cu
cumpănă şi cişmea, având jgheaburi de beton pentru adăpat animale.Celălalt trup de islaz
era situat în afara satului, între cele două păduri, dotat cu o fântână cu cumpănă şi cişmea
cu jgheaburi. În afară de cişmeaua din sat, o fântână ştiută de bătrâni, era în ,,vatra de
migraţie‟‟ a satului Frăsinet, peste calea ferată. Intrând în comună, dinspre Corabia,
întâlneşti o fântână pe partea dreaptă la ,,Albei‟‟, (Adrian Andrei), făcută din segmenţi de
piatră, cu scripete şi neacoperită. Următoarea era la Pârlogea Stelian, din segmenţi de
piatră, cu scripete şi acoperită. O fântână cu ,,roată‟‟, acoperită este în gara Frăsinet. La
pepinieră (la canton), era cu scripete şi acoperită. În satul Vlădila Nouă, pe str. Mihai
Viteazul, se află fântâna cu lanţ neacoperită, la Olteanu Paraschiv. La Ion Olteanu este
fântâna cu lanţ şi neacoperită. Tot pe aceeaşi stradă a fost cândva fântâna cu scripete şi
lant la Nelu lu‟ Chelu. O alta, la George ,,al Babii Dinii‟‟, fântâna era tot cu scripete şi
neacoperită. Coborâm pe str. Horia, găsim fântâna părăsită care era cu cumpănă (în
apropiere de Căminul Cultural ,,Voevodul Mihai‟‟. Pe strada Trandafirilor, intersecţie cu
str. Cloşca, se află fântâna cu cumpănă numită ,,la Floricei‟‟ făcută în 1932. Tot pe aceeaşi
str., la Biserica cu Hramul ,,Adormirea Maicii Domnului‟‟ era o fântână cu lanţ şi
neacoperită, la Toma Jianu. Şi ultima în Vlădila Nouă, încă mai este fântâna la Şoşoi Ion.
Dar pe lângă fântâni, se mai foloseau de apa de Izvor, de la ,,Ochiuri – înainte
vreme‟‟. Cişmeaua satului era în Vlădila-Sârbi. În satul Sârbi erau 11 fântâni: pe str.
Cozia, la ,,Durac‟‟ , cu lanţ şi acoperită, la ,,Piciodan‟‟, cu lanţ şi acoperită, la ,,Postu‟‟, cu
lanţ şi acoperită, la Doctoru‟ Ion, cu cumpănă, la Florea ,, lu‟ Alecu‟‟, cu lanţ şi acoperită,
la Biserică,cu cumpănă, pe str. Ion Creangă, la ,,Chelcanu‟ “, cu lanţ şi acoperită, la
Lache Paţa, cu lanţ şi acoperită, la ,,Pascu‟‟, cu lanţ şi neacoperită, pe str. Mircea cel
Bătrân, la ,, Luţă Păunescu‟‟ şi ultima din Sârbi, la Dumitru lu‟ Neaţu.
În Vlădila Veche, pe str. Cozia , puteai bea apă de la fântâna de la Florea Borcan,
care avea lanţ şi era neacoperită. Cândva era în stare de funcţionare o fântână cu cumpănă
la poartă la Vastina lu‟ Ciorâca pe str. Vlad Ţepeş, la Candoi, era cu lanţ şi neacoperită şi
Izvor, jos la pârâu.
Următoarea fântână
este la Dumitru
Rusăneanu, care era cu
lanţ şi neacoperită,
apoi la Bădescu
Dumitru, cu lanţ şi
neacoperită şi un
Izvor, jos la pârâu
lângă Micu Gheorghe.
Pe str. Teilor, la
,,Manacu‟‟, este
fântâna cu lanţ şi
neacoperită. În Vlădila
Veche, pe str. Fântână părăsită la Leana lu’ Fuge
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 50
Victoriei, lângă Leana lu‟ Fuge şi Ilie a lu‟ Sacu, era odată fântâna cu lanţ şi neacoperită.
Şi ultima din Vlădila Veche, pe str. Salcâmului, la Viorel a lu‟ Bau, era fântâna cu lanţ şi
neacoperită. Cu atât de multe fântâni în sat se întâmpla de multe ori să rămână găleata
goală, oamenii amuzându-se pe seama poeziei:
,, N’aţi auzât d’o poveste
D’o casă cu 7 fete
Cu ceşmeaua la părete
Moare căţaua dă sete...”
Aşa au fost în zilele noastre, cu lanţ sau cu cumpănă. În timpurile din urmă ele au
fost cu cumpănă iar cu lanţ foarte puţine. Majoritatea au avut jgheaburi fie de lemn fie de
ciment pentru adăpatul vitelor sau spălatul rufelor.
În zilele noastre, oamenii şi-au făcut fântâni în curte, numite ,,americane‟‟. Făcute
cu tuburi de beton sau semifabricate, fântânile din curţile oamenilor, au pompe electrice
pentru scos apa. Cele din ,, uliţă‟‟, vor deveni cu timpul doar o amintire. Mai nou, în
comună este introdus Sistemul de Alimentare cu apă. Fiecare gospodărie beneficiază de
apă ,,curentă‟‟. Dar pe lângă cele din sat, oamenii au săpat fântâni şi în câmp. La câmp
erau numite după cel care a săpat-o sau după numele celui pe care loc era aşezată fântâna.
Fântâna lui Vărzaru sau fântâna lui Petcu. Nu cum o numeau ,,câţiva‟‟ localnici, fântâna
lui Parlaipanu, care avea bordei, era de fapt a primului primar de la Cuza, Petcu Cârstea
Rusan- bulgar. În afară de apa fântânilor din sat şi din câmp, despre care am vorbit, ţăranii
nostril mai foloseau apa pentru înmuiatul cânepii şi pentru irigat. În secolul XIX se
găseau pe teritoriul comunei Vlădila cinci bălţi: una între cele două sate, Sârbi şi Vlădila
Nouă, alta în spatele curţii lui Ion Rusan, alta în spatele curţii lui Fotescu M. Ştefan, alta
la capătul satului şi alta la capătul pădurii. Uliţe înguste, unde coborau femeile la pârâu cu
snopii de cânepă pentru înmuiat, în care le ţineau câteva săptămâni se aflau la: Piciodan, la
Postu‟, la dr. Ion, la Ion Voicu şi la Encescu- d-na Colina. Tot pe uliţe coborau la Izvor. În
perioada amintită, spuneau
bătrânii că în balta dintre
sate se prindea ştiucă. Era
un teren mlăştinos unde
vara stăteau bivolii. Mai
târziu, aveau bulgarii
grădini de legume şi sistem
de irigaţii acţionat de boi
sau bivoli. În secolele XIX
şi XX, până după al II –lea
Război, în Vlădila erau
foarte mulţi bivoli şi
bivoliţe, folosiţi la munca
câmpului.
Lacul de la marginea satului, numit ,,la dig’’, la apus de soare
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 51
Mânăstirea Coșuna - Bucovățul Vechi, ctitoria banului Stepan din Grădiștea Oltului
Dan Dumitru Anastasescu
Istoricul cetății Pelendava
Conform cercetărilor arheologice și
numismatice efectuate în această zonă se
demonstrează faptul că pe malul stâng al
Jiului erau mai multe sate, iar pe cel drept
mai multe cetăți54
. În centrul acestor așezări
dacice, probabil la Cârligeni, se afla
capitala, numită Pelendava, datată din
perioada 400-350 a. Ch. Aceste cetăți erau
încadrate într-un sistem de apărare la
răscrucea drumurilor: Drobeta-Alutus sau
Sarmizegetusa-Danubius, apărând astfel
centrul politico-administrativ al Daciei din
Munții Orăștiei55
.
Despre existența acestor așezăminte
ne vorbesc resturile de ceramică, monedele,
vetrele de uz gospodăresc și cultic. Ceramica și uneltele, găsite în apropierea mânăstirii și
în împrejurimi, datează din neolitic, fiind printre cele mai vechi din țară56
. Cele mai
importante vestigii arheologice sunt Tezaurul traco-getic de la Craiova și Tezaurul de la
Mofleni. Primul, descoperit la Cârligeni, constituie creația unui atelier local din perioada
anului 350 a. Ch., fiind format din 80 de piese de harnașament din argint, conservate
integral sau fragmentar, se crede că provin dintr-un mormânt princiar traco-getic57
. Al
doilea, descoperit în anul 1936, pe malul stâng al Jiului, la locul numit Moara lui Boboc,
era format dintr-o serie de monede, astăzi păstrându-se numai zece bucăți, emise în jurul
anilor 109-53 a. Ch.58
Aceste monede, probabil, au aparținut autohtonilor care locuiau într-
un sat din apropierea marii cetăți Pelendava.
Așezările de origine dacă își vor înceta activitatea în această regiune în secolul al
II-lea p. Ch. ca urmare a cuceririi Daciei de către trupele romane ale lui Traian, însă
locuitorii nu vor migra spre alte regiuni dacice necucerite de romani, ci vor rămâne aici,
conviețuind astfel cu noii veniți care au împrumutat denumirea așezării lor de la
autohtoni59
.
Astfel, Pelendava este menționată în a doua jumătate a secolului al II-lea p. Ch. în
Tabula Peutingeriana, constatându-se deci că romanii construiseră un castru militar, în
jurul căruia s-a dezvoltat o așezare civică, purtând numele băștinaș60
.
54
Arhim. Veniamin Micle, Monumentul istoric-bisericesc Coșuna - Bucovățul Vechi, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1982, p. 7
55 Ibidem, p. 8
56 D. Berciu, Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, București, 1966, p. 51
57 Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 8
58 Ibidem
59 Ibidem
60 Ibidem
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 52
Inițial castrul a fost construit, în timpul împăratului Traian (98-117), din valuri de pământ
întărit de către unitatea militară Numerus Maurorum, unitate militară ce a participat la
cucerirea Daciei, staționară la Răcari. Ulterior castrul a fost refăcut din piatră și cărămidă
în timpul împăratului Hadrian (117-138). Datorită poziționării geografice propice,
protecției castrului roman dar și a garnizoanei militare staționate aici, cetatea romana
Pelendava va cunoaște o viață înfloritoare din toate punctele de vedere61
. Ca mărturii a
acestei dezvoltării a cetății cunoaștem o serie de vestigii arheologice, cum sunt resturile
unui mozaic de cărămidă aflate lângă biserica actualei, resturi de ceramică romană,
monede romane, pavajul în opus tessalutum, o figurină de bronz a zeiței Victoria, vârful
unei lănci de fier etc. De menționat este faptul că, până la părăsirea Daciei de către trupele
romane ale lui Aurelian
(270-275), viața a gravitat
în jurul actualei zone
Coșuna - Bucovăț, ulterior
vom observa o extindere pe
actuala poziționare
geografică a orașului
Craiova.
Cert este că o
continuitate a strămoșilor
noștri pe aceste meleaguri
este atestată documentar și
pe vremea Sf. Împărat
Constantin cel Mare (307-
337), când o parte din
teritoriul orașului revine
sub stăpânire romană,
regiunea fiind marcată de
Brazda lui Novac62
. În această perioadă începe să se constituie, așa cum am menționat mai
sus, Tezaurul de la Craiova, compus din 5.000 de monede din argint, a căror emitere se va
extinde până în timpul domniei lui Grațian (367-383).
Astfel, continuitatea strămoșilor noștri poate fi cunoscută prin urmele adânci lăsate
în aceste locuri, amintind deci: mormintele de inhumație (sec. IV-V), așezările de la
Ișalnița, Făcăi, Fântâna Obedeanu (sec. VI), moneda de bronz din timpul împăratului
Heraclie (610-614), etc. În concluzie, toate aceste mărturii stau la baza continuității
dacilor pe aceste meleaguri cucerite de romani.
Toponime
De locul unde se află poziționată mânăstirea noastră sunt legate multe legende, dar
și o serie de toponime, aceste lucruri mărturisind, încă o dată, viața înfloritoare din această
regiune. Unele dintre aceste lucruri s-au pierdut pe zorile istoriei, avându-și originile în
vechea limbă a geto-dacilor, iar altele s-au făurit de-a lungul timpului, conținând realități
nedescifrabile de istorici și filologi.
Așezată pe ruinele fostului castru roman, s-au depus eforturi considerabile pentru
descifrarea termenului de Pelendava, pe baza cărora s-au emis mai multe mărturii. Cert
este că denumirea este formată din doi termeni pelen și dava. Al doilea termen, în limba
61
Ibidem, p. 9 62
Ibidem
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 53
dacă, înseamnă cetate sau oraș. Primul termen creează însă unele dificultăți. O ipoteză a
unor filologi se bazează pe faptul că acest termen ar însemna umed sau a curge,
punându-se accentul astfel pe zona mlăștinoasă de pe malul Jiului, dar această ipoteză va fi
abandonată ulterior63
.
O altă traducere a toponimului prezentat mai sus ar fi aceea de Cetatea Neagră,
dar această presupunere nu este una care se bazează pe o explicație filologică temeinică,
fapt pentru care a fost abandonată.
Altă explicație este aceea că termenul de pelen vine de la piele, deoarece pielatti
daci se ocupau cu comerțul intern și extern de piei, dându-ne astfel seama că cetatea
Pelendava avea ca specific prelucrarea pieilor de animale.
Cea mai probabilă traducere a toponimului de mai sus se pare a fi aceea de Orașul
cailor, ajungându-se astfel la concluzia că Pelendava ar însemna Cetatea Pelenilor sau
capitala tribului dac pelen, trib ce se ocupa cu creșterea cailor, necesari atât la vreme de
pace pentru muncă, cât și la vreme de război pentru călărie. Probabil, precum mărturisea și
cercetătorul Veniamin Micle, între acest trib dac pelen ar putea fi o înrudire cu cavaleri
danubieni sau chiar o identitate64
.
Mânăstirea nu a purtat această denumire niciodată chiar dacă este amplasată pe
vatra cetății amintite mai sus, aceasta apărând în primele documente, cum sunt Actul
mitropolitului Eftimie al Țării Românești din 4 ianuarie 1574 și Actul lui Mihai Viteazul
din 19 februarie 1594, cu denumirea de Coșuna sau La Coșuna, această denumire nefiind
prezentată de academicianul Iorgu Iordan în monumentala sa lucrare științifică intitulată
Toponimia românească65
, dându-ne astfel seama că toponimul de La Coșuna era foarte
cunoscut localnicilor.
Încercând a se da o explicație acestei denumiri s-a căutat în limba slavonă, dar și
în cea albaneză66
, spre care ne îndreaptă fonetismul cuvântului. Așa că s-au format mai
multe ipoteze cu privire la traducerea toponimului, ajungându-se la concluzia că ar fi
tradus prin: pășune, fâneață, cosit67
, activități specifice muncilor câmpului, întâlnite în
această zonă de câmpie, iar o altă explicație ar fi aceea de: lână de capră sau cojoc de
blană, unii specialiști folosind și termenul de căprioară deoarece în aceste păduri ale
Bucovățului există mult vânat68
. Alți specialiști se duc cu gândul la termenul paleoslav de
koștuna sau koșciuna, fiind tradus prin legendă, menționând faptul că prin asimilare s-a
ajuns la foneticul Coșuna69
care face referire la locul legendar al cetății Pelendava. De
asemenea, potrivit acestei ipoteze, se poate discuta și termenul de costi care înseamnă
așezarea osemintelor, făcând astfel trimitere la faptul că Coșuna ar indica un mormânt sau
o necropolă.
Denumirea de Coșuna, în viziunea altor filologi și istorici70
, s-ar putea explica
prin alți termeni cum ar fi sacrilegiul sau profanarea, făcându-se astfel asocierea cu
uciderea marelui domnitor oltean Vlad Vintilă din Slatina (1532-1535), fiul lui Radu cel
Mare (1495-1508), venit în aceste locuri pentru vânătoarea de cerbi71
. Despre acest
voievod al neamului românesc documentele vremii menționează faptul că, după ce a ajuns
63
Ibidem, p. 10 64
Ibidem 65
Gabriela Ionescu, Despre denumirea locului și a așezământului mânăstirii Bucovățul Vechi, în Mitropolia Olteniei, Nr. 9-10, An 1972, p. 724
66 Ibidem
67 Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 11
68 Ibidem
69 Ibidem
70 Ibidem
71 Ibidem
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 54
domn a ucis mulți boieri și dorind să mai pedepsească și pe alții, s-au gătit ei de au tăiat
pe Vintilă Vodă pe malul Jiului72
. Dar, spre nemulțumirea noastră, pe documentele
respective ar fi trebuit să scrie Coșuna, nu Coșciuna, precum apare scris în Condica
Țării73
.
Din relatările oamenilor mai în vârstă reiese că în perioada Primului Război
Mondial (1914-1918), coborau în aceste zone de câmpie, toamna, coșunarii din zonele
deluroase ale Vâlcei și ale Gorjului, mergând în zăvoiul Jiului pentru a împleti coșuri pe
care urmau să le dea la schimb cu porumb sau grâu prin satele de câmpie74
.
La scurt timp după restaurarea mânăstirii din 1572, aceasta a primit și denumirea
de Bucovăț, de la moșia eponimă, situată pe malul opus al Jiului. Etimologic, noul
toponim vine din slavonul buk care înseamnă fag75
, fapt ce ne duce cu gândul că pe
malurile Jiului au existat mari păduri de fag.
După părăsirea mânăstirii și transferarea obștii monahale în dreapta Jiului, prin
construcția altui așezământ monahal în anii 1834-1843, vechea așezare a primit la
toponimul de Bucovăț și termenul de Vechi, pentru a se deosebi de noua mănăstire care va
purta denumirea de Bucovățul Nou76
.
Cartierul unde se află astăzi amplasată mănăstirea se numește Mofleni, denumire
provenită de la un omonim apărut documentar în 179977
.
Mânăstirea în decursul istoriei
Începuturile mânăstirii noastre nu sunt încă elucidate de specialiștii care se ocupă
cu trecutul nostru și al țării noastre, dar, un lucru este clar, originea ei este mult mai veche
decât actuala clădire, precum se poate constata din unele documente. Astfel, în Dela
pentru mânăstirile și bisericile din jurul Craiovei78
(1838) se menționează foarte clar că
datează din 1483. Vechimea acestui așezământ monahal este redată și în pomelnicul
ctitoricesc, redactat de către Dionisie Eclesiarhul79
. În acest document se prezintă foarte
clar faptul că printre donatori s-ar afla și Basarab I ,,Întemeietorul”80
, iar printre
principalii ctitori s-ar afla Basarab cel Tânăr (1477-1482) și Neagoe Basarab (1512-1521).
Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi a avut de suferit grave stricăciuni în timpul
conflictului dintre Mihnea cel Rău (1508-1509) și boierii Craiovești, în timpul acestor
neînțelegeri unele proprietăți fiindu-i confiscate. De remarcat este faptul că, în ciuda
acestor vremuri tulburi, viața monahală nu a fost întreruptă, fapt pentru care, în vremea lui
Radu Vodă Paisie (1535-1545), mânăstirea primea jumătate din satul Smărdășteț. Prima
reparație a mânăstirii este menționată în jurul anilor 1565-1566, precum stă mărturie peste
veacuri o veche inscripție găsită pe o cărămidă din dreapta exterioară a diaconiconului:
Petre ot Berești 707481
. Această persoană, conform mai multor cercetători82
, era un meșter
oltean care și-a inscripționat numele în timpul lucrărilor de renovare. De asemenea, în
1570, Doamna Ecaterina, soția domnitorului Alexandru II Mircea (1568-1577), donează
un clopot mânăstirii.
72
Ibidem, pp. 11-12 73
Ibidem 74
Gabriela Ionescu, op. cit., p. 724 75
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 12 76
Ibidem 77
Ibidem 78
Ibidem, p. 13-14 79
Pr. Dumitru Bălașa, Pagini din trecutul Mânăstirii Coșuna, în Mitropolia Olteniei, Nr. 9-10, An 1972, p. 735
80 Ibidem
81 Această însemnare se mai poate observa și astăzi, dar foarte greu, pe o cărămidă exterioară
altarului. 82
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 14
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 55
Primul document oficial în care se menționează mânăstirea noastră este actul emis
de Alexandru II Mircea Vodă, din 1571, referitor la o donație făcută de o anume persoană
Dobra83
. Tot în acest an găsim pe primul egumen, atestat cu numele de Eftimie84
(1571-
1575), care va cumpăra pentru mănăstire câteva vii. În timpul egumeniei părintelui
Eftimie, Mănăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi va cunoaște prima reparație radicală
efectuată de Stepan, mare ban al Craiovei, și de fiul său Pârvu85
, mare clucer, în anul
1572. Acești mari donatori au refăcut unele părți deteriorate, cum ar fi: bolțile, turla,
acoperișul etc., au aplicat prima tencuială și au zugrăvit exteriorul cu alb. În 1574 această
mănăstire primea și satul Bucovăț, adoptându-și și acest nume, precum era menționată
într-un document al vremii: Bucovățul unde iaste sventii Nicolae86
.
În anul 1583, marele clucer și donator Pârvu închină mânăstirea sa și a tatălui său,
ctitorie care le va deveni și necropolă, Mânăstirii Varlaam de la Meteora (Grecia),
mânăstirea noastră devenind astfel a doua mănăstire românească închinată alteia străine,
după Zdrelea sau Roaba, care fusese închinată de ctitorul ei, marele ban al Craiovei Barbu
I, către Mânăstirea Xenofon. Clucerul Pârvu, se pare, că a luat această decizie pentru că
presimțea faptul că Mihnea Vodă (1577-1583; 1585-1591) va fi înlăturat de la domnie, iar
el va lua drumul pribegiei alături de voievod. Scopul închinării acestei mânăstiri a fost
acela de a le asigura existența în fața tulburărilor politice, atât interne, cât și externe,
precum și de a le mări prestigiul. Aceste mânăstiri închinate aveau rolul de a proteja în
incinta lor școli, spitale, azile, dar din cauza egumenilor greci, în nicio mănăstire închinată
nu au fost îndeplinite aceste sarcini, din contră, acestea au ajuns chiar în ruină. Un alt rol
al acestei închinări către o mănăstire străină era acela de a sprijini material Bisericile
Ortodoxe din țările aflate sub suzeranitate otomană. Când s-a produs actul de închinare,
mânăstirea noastră era condusă de starețul Daniil87
, ultimul stareț român de la Coșuna-
Bucovățul Vechi. Din acest moment, mânăstirea va fi condusă numai de călugări greci,
trimiși de la Mânăstirea Varlaam. Acești egumeni greci nu vor avea o stabilitate prea mare
deoarece vor fi schimbați la câte 3 ani, precum menționa însoțitorul patriarhului Macarie
al Antiohiei și al Întregului Orient, arhidiaconul Paul Zaim de Alep, în momentul vizitei
prin Țările Române a vrednicului patriarh antioh: Călugării care sunt stabiliți în metohul
numit se schimbă la fiecare trei ani, când de la mânăstirea principală se trimite un alt
egumen și alți călugări88
.
Primul stareț grec, prezent în documentele vremii, este Macarie. Pe el îl găsim
menționat într-un hrisov de întărire a moșiei din satul Rodovan, hrisov emis de voievodul
Mihai Viteazul (1593-1601). Interesant este faptul că sub acești stareți greci, mânăstirea
noastră, a cunoscut atât perioade de înflorire, cât și perioade de decădere, în funcție de
vrednicia fiecărui conducător, precum menționa cronicarul Dionisie Eclesiarhul:
mânăstirea era supusă supt toate primejdiile ce se întâmplă de vin asupra acestei politii a
Craiovei89
.
Șirul egumenilor greci nu se oprește aici, fiind menționate alte nume, cum ar fi:
Arsenie, amintit într-o carte de întărire emisă de Alexandru Voievod la 21 ianuarie 161790
;
83
Ibidem 84
Ibidem 85
Pr. Dumitru Bălașa, op. cit., p. 737 86
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 15 87
Ibidem 88
Aurel Decei, Călători străini despre Țările Române, Vol. VI, Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1971, p. 238
89 Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 16
90 Ibidem, p. 17
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 56
Gheorghe, menționat într-un act emis la data de 10 ianuarie 1627 de Alexandru Coconul,
actul respectiv menționând acest egumen în timpul domniei lui Radu Vodă (1602-1611)91
;
Serghie (1619-1624), pe timpul căruia rumânii din Craiova erau sloboziți; Ignatie,
menționat într-un hrisov de hotărnicie la data de 10 ianuarie 1627, dat de Alexandru
Coconul92
. Chiar dacă se afla sub stăpânirea călugărilor greci, în anul 1634, întâlnim drept
egumen pe Popa Ion, cărturar de origine româno-slavonă.
Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi a avut și numeroși egumeni greci care s-au
străduit să sporească averea acesteia, menționăm deci pe: Ioasaf (1640-1649), care
cumpără o parte de moșie din Leamna; Ioanichie (1654?-1655?), care obține o serie de
hrisoave de întărire a câtorva moșii: actul din 10 mai 1654 și actul din 18 iunie 165693
.
Un alt eveniment de seamă care s-a petrecut la această străveche mănăstire este, precum
am precizat mai sus, vizita patriarhului Macarie al Antiohiei, împreună cu însoțitorul său,
Paul de Alep care notează în jurnalul său că mânăstirea era închinată alteia străine din
Rumelia94
. Din descriere este de reținut prezentarea unei fântâni monumentale cu galerie
și o cupolă înaltă95
. Nu cunoaștem numele egumenului care a primit vizita înaltului
oaspete , dar în 1662 este menționat drept stareț un anume Filimon, menționat într-un
hrisov pentru moșia din satul Povarul, iar peste o jumătate de secol, mânăstirea era
condusă de Dionisie (1714-1715; 1727), precizat într-un act de întărire din 25 martie
171496
.
Memoriul latin al egumenilor din Oltenia din 20 iunie 1731 menționează drept
stareț la mânăstirea noastră pe Pimen97
, respectivul memoriu cerând păstrarea
independenței mânăstirilor și schiturilor față de politica țării. Același stareț era menționat
și într-un document în care reclama faptul că pe moșia Secuiului venitul îl ia miliția, iar
fânul din moșiile de pe Valea Jiului, îl iau habsburgii98
.
La cârma mânăstiri vine, în 1735, un anume Ștefan, fost monah în obștea de la
Hurezi; apoi îi urmează Rafail (1741-1743), cel care face câteva însemnări pe zidurile
exterioare mânăstirii, însemnări ce se pot vedea și astăzi. În această perioadă, mânăstirea
noastră este prădată, rămânând astfel fără hrisoave și alte documente, precum se constată
printr-un act emis în 1743 de Mihai Racoviță Vodă (1741-1744)99
.
Un alt egumen care a condus Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Veche este Ilarion,
prezent într-un act prin care se stabileau hotarele moșiei din satul Vârvorul, moșie aflată
sub conducerea mânăstirii, iar dintr-un alt document emis de Divanul Craiovei la 29 iunie
1778, reiese că starețul se numea Constandie (1741-1744)100
.
În anul 1781 mânăstirea noastră trece printr-un dezastru provocat de cârjalii. Peste
doi ani este menționat drept egumen un anume Mihail, la 20 decembrie 1783. Se pare că
sub conducerea acestui stareț, mânăstirea a cunoscut unele refaceri în urma incendiului
deoarece, în anul 1784, mânăstirea este vizitată de un alt patriarh ortodox din Orient, și
anume Preafericitul Avraam al Ierusalimului și Palestinei101
.
91
Ibidem 92
Ibidem 93
Ibidem 94
Radu Crețeanu, Monumente istorice din Oltenia în relatările lui Paul de Alep, în Mitropolia Olteniei, Nr. 11-12, An 1967, p. 921
95Aurel Decei, op. cit., p. 238
96 Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 17
97 Ibidem
98 Ibidem, p. 18
99 Ibidem
100 Ibidem
101 Ibidem
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 57
Peste un deceniu, conducerea mânăstirii o avea Ambrozie, cunoscut dintr-o jalbă
emisă în 1792. În 1799 este menționat egumenul Antim, care îi prezintă caimacanului că
având o moșioară împrejurul mânăstirii și după vremi făcându-se în capul moșiei sat ce
se numește Mofleani, au cotropit moșia mânăstirii102
.
După acest egumen urmează un altul care a păstorit mai mult și anume
Ieromonahul Daniil (1799-1814). În timpul egumenitului său, mânăstirea va avea de
suferit din cauza luptelor cu turcii din 1821, purtate în această zonă, fapt pentru care
mânăstirea va fi consolidată în 1813. Tot acest stareț este cel care reorganizează starea
economică a mânăstirii, apărându-i și cumpărându-i alte moșii. Cu toate acestea, peste un
deceniu, mânăstirea avea nevoie de reparații generale deoarece acoperișul chiliilor era
stricat și pardoseala era distrusă, fapt pentru care s-a comandat șindrilă și cărămidă103
. În
această perioadă, stareț al mânăstirii era Ieromonahul Climent104
, iar obștea număra 10
viețuitori. După acesta urmează egumenul Daniil, cunoscut dintr-o cerere prin care solicita
Mitropoliei din București să-l elibereze din funcția de stareț pe motive de boală105
.
Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi va suferi grave stricăciuni la 15 august 1828,
în urma luptelor date între panduri, ruși și turci, la locul numit La Lânărie, iar în jurul
anilor 1833-1834, o revărsare a Jiului va distruge terenul din fața bisericii, distrugându-se
pe această cale diferite clădiri, cum ar fi turnul clopotniță și alte corpuri de chilii106
. În
această perioadă stăreția mânăstirii o avea Arhimandritul Hrisant Penetis (1834-1852) de
la Mânăstirea Hurez. După aceste calamități abătute asupra așezământului monahal,
starețul ia hotărârea să strămute obștea pe celălalt mal al Jiului unde terenul prezenta
încredere. Aici, au construit din cărămidă Mânăstirea Bucovățul Nou, care va fi sfințită în
anul 1843 de Preasfințitul Timotei Eudoxiados, primul arhiereu-vicar al Craiovei107
.
În urma cutremurului din 1838, Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi va intra
complet în ruină, prăbușindu-i-se turla, iar pietrele de mormânt și piciorul de la sfânta
masă vor fi transportate la noua mănăstire.
În anul 1853 egumenia vechii mânăstiri o deținea Arhimandritul Nicodim, iar în
urma secularizări averilor mănăstirești din 1864, proprietățile mânăstirii devin ale satului,
mânăstirea veche rămânând astfel în ruină108
.
După un deceniu de la secularizarea averilor mănăstirești, o parte din credincioșii
satului Mofleni, în frunte cu Sandu Tudor, s-au gândit să repare vechea biserică a
mânăstirii, transformându-o astfel în biserică de mir. Astfel, cu banii găsiți în tainița din
altar și cu ajutorul credincioșilor, s-a înălțat o turlă de scândură, acoperișul bisericii fiind
schimbat, înzestrând frumoasa construcție, în 1873, cu diferite obiecte specifice cultului109
.
Aceste lucruri au fost menționate într-o pisanie care se afla pe zidul de răsărit al
pronaosului, în locul celei inițiale.
Din anul 1869 biserica intră într-o nouă perioadă de ruinare, perioadă ce va dura
până la terminarea primei conflagrații mondiale. În perioada 1926-1929, clădirea actuală,
se restaurează de fosta Comisiune a Monumentelor Istorice, care i-a refăcut turla din
102
Ibidem 103
Ibidem, p. 19 104
Menționat printr-un document din 1824 105
Arhim. Veniamin Micle, op. cit., p. 19 106
Ibidem 107
Ibidem 108
Ibidem, p. 20 109
Ibidem
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 58
cărămidă, dar și alte reparații110
. Un lucru interesant este acela că pe chenarele ferestrelor
s-a marcat C. M. I. 1929, inscripție ce se poate vedea și astăzi.
După terminarea restaurării din această perioadă, conducerea Episcopiei
Râmnicului-Noului Severin așează aici o obște monahală (1934), condusă fiind de
Ieromonahul Theofil S. Niculescu, cel care va deveni și primul director al Seminarului
Teologic.
În 1939 mânăstirea este din nou desființată, iar apoi se reactivează, ultimii doi
stareți fiind Irodion Stanciu și Ilarion Țarălungă care au păstorit-o cu vrednicie până la
înființarea Seminarului Teologic Mitropolitan, despre care vom vorbi în următoarele
pagini.
Din punct de vedere arhitectonic, actuala biserică care s-a mai păstrat face parte
din categoria construcțiilor în stil muntenesc sau valah de secol XVI. Caracteristicile
principale ale acestui stil sunt: sinteza elementelor populare cu cele bizantine, venite din
părțile Greciei și Constantinopolului; prezența brâului median cu elemente decorative. Prin
aceste tehnici meșterii evoluează pe drumul căutării lor, spre ceea ce va urma la Tutana
(1582), Mărcuța (1587) sau Călui (1588)111
.
Privită cu atenție arhitectura mânăstirii provoacă o puternică admirație prin
frumoasele decorați aplicate, dar și prin formele sale. Soclul bisericii se distinge prin
decorația rezultată din șirul de cărămizi așezate pe muchie. Paramentul este împărțit în
două de brâul median, fiind decorat cu două rânduri de firide care se termină în arcade.
Brâul este așezat peste zimții unui singur rând de cărămizi, decorul întregului exterior
fiind obținut din straturile paralele de cărămizi aparente, alternate cu spațiile tencuite. Sub
streșini se află cornișa care este alcătuită din zimții cărămizilor așezate paralel. Deasupra
se află turla bisericii în decagon care are ferestre înguste, iar acoperișul este artistic
datorită efectelor produse de olanele care se succed în trepte spre streșinile de la baza
turlei112
. Toate aceste caracteristici denotă specificul epocii respective, specific care este
dat și de abandonarea profilului avântat, cum este biserica bolniță de la Cozia,
constructorii dorind să caute linii mai domoale în arhitectura bisericească.
Biserica noastră a avut și un turn clopotniță, în prelungirea pronaosului, construit
de donatorii Stepan și Pârvu, cu ocazia renovării, dar acesta se va surpa în 1832, iar în
1970 a putut fi cunoscut deoarece a apărut la lumină vechea miniatură a bisericii din 1574
de sub stratul de pictură recentă.
Despre pictura bisericii noastre, Cezar Bolliac mărturisește că nu avem nimic în
țară mai frumos și mai vrednic de păstrate113
. De reținut este faptul că biserica se înscrie
între piesele de rară valoare ale vechii picturi bisericești din țara noastră. Astfel, în
vechime, pentru executarea marilor ansambluri picturale se respecta un procedeu specific:
după terminarea propriu-zisă a construcțiilor, biserica era lăsată câțiva ani să se usuce,
apoi se aplica al doilea strat de tencuială cu câlți, pe care se executa fresca murală. Potrivit
acestor metode, biserica Mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi a fost zugrăvită inițial
monocrom (1572), atât interior, cât și exterior. Urme din această pictură monocromă se
observă și astăzi, în exterior, cât și în interior.
Fresca policromă din altar și naos a fost efectuată în 1574 de un grup de pictori
ale căror nume nu s-au mai păstrat.
110
Ibidem, p. 21 111
Ibidem, p. 31 112
Ibidem, p. 32 113
Ibidem, p. 34
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 59
Cel mai important aspect al picturii din această biserică este Zodiacul, care se află în
pronaos. Zodiacul apare în antichitate, dar originea lui nu este foarte clară, unii specialiști
îl atribuie egiptenilor, iar alții, asirienilor. Cert este că astronomii babilonieni au grupat
stelele de pe bolta cerească în 12 mari constelații, iar pentru a le deosebi, le-au asemănat
cu diferite animale, numite în vechea limbă elină zodia, de unde a derivat cuvântul
românesc zodiac, ceea ce înseamnă cerc de animale. Un alt rol important al zodiacului din
antichitate este acela de a pune bazele calendarului. Cele mai renumite sculpturi, care
reprezintă zodiacul, se află la bisericile gotice: Notre Dame, Strasbourg și Autun114
.
În pictura bisericească din spațiul
românesc, zodiacul apare în
secolul al XVI-lea, adus fiind de
zugravii din sudul Dunării. Prima
dată este întâlnit la mânăstirile din
nordul Moldovei, cum ar fi:
Voroneț, Moldovița, Sucevița, iar
în Țara Românească la
Mânăstirea Tismana.
Din zodiacul de la biserica
mânăstirii noastre sunt bine
cunoscute unele semne, cum ar fi:
Berbecul, Racul, Leul și Fecioara,
iar al cincilea, Gemenii, numai se
deduce. O altă formă interesantă
de zodiac este reprezentată la
Mânăstirea Hurezi, sub forma
celor 12 semne; la Biserica Curtea
Domnească din Târgoviște și la
Mânăstirea Cozia115
.
Despre ctitori
Atunci când ne referim la ctitorii de la Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi , de
obicei, facem trimitere la marele ban al Craiovei, Stepan, și la fiul său, marele clucer
Pârvu, ajuns mare logofăt. Aceste două mari personalități ale timpului nu sunt ctitorii
principali ai acestui așezământ monastic, ci ctitorii fondatori trebuie căutați în primele zori
ale existenței noastre ca stat.
Dintre cei dintâi ctitori fondatori ai mânăstirii, unii istorici, cred că se înrudeau că
Mircea cel Bătrân, și au ridicat aici, pe ruinele altei biserici, Coșuna Veche116
. De aceea,
printre ei este trecut Basarab cel Tânăr, iar după distrugerea bisericii din 1509, a fost
renovată de Neagoe Basarab. Un alt lucru interesant este acela că, după ce Stepan
dăruiește mânăstirii jumătate din moșia Smărdășteț, nu se menționează că ar fi ctitoria lui,
numai pomelnicul de la proscomidiarul Mânăstirii Bucovățul Nou, menționează că:
Stepan, vel ban, Pârvu, vel clucer. Aceștia sunt cei mai dintâi ctitori care au ridicat
mânăstirea cea veche de peste Jiu117
.
Stepan, conform unor cercetători, este originar din Grădiștea de pe Olt, născut la
începutul secolului al XVI-lea. Datorită calităților sale cărturărești și militare, din anul
114
Ibidem, p. 42 115
Ibidem, p. 44 116
Ibidem, p. 22 117
Ibidem, p. 23
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 60
1559, Stepan face parte din boierii țării, îndeplinind pe rând diferite dregătorii, precum:
portar (1559), clucer (1562), mare ban al Craiovei (1570). În marea demnitate de ban al
Craiovei, Stepan, cârmuia Oltenia în numele voievodului, având atribuții administrative,
judecătorești și militare. În această perioadă, precum am amintit mai sus, restaurează
Mânăstirea Coșuna-Bucovățul Vechi118
. Marele ban Stepan, după toate aceste activități
politice și religioase, moare la 11 decembrie 1574, precum dă mărturie piatra funerară din
pronaosul mânăstirii restaurate de el.
Pârvu, fiul marelui ban Stepan, s-a născut pe la mijlocul secolului al XVI-lea,
primind de la tatăl său o educație militară și o învățătură intelectuală, cunoscând bine
greaca, slavona și latina. Acesta a îndeplinit, ca și tatăl său diferite funcții boierești, cum ar
fi: clucer al doilea, mare clucer și logofăt. Lipsit de forțele necesare după exilul și
prigonirea de la Alep și Istanbul, împreună cu domnitorul Mihnea, care a trecut la
mahomedanism cu numele de Mehemet-bei, Pârvu și-a întocmit testamentul , lăsând toate
bunurile sale Mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi, care îi va deveni și necropolă119
.
Istoricul pietrelor
Biserica Mânăstirii Coșuna-Bucovățul Vechi se numără printre valoroasele
monumente de cultură și istorie din țara noastră datorită unor inscripții, pietre de mormânt,
pisanii, etc. păstrate și astăzi. Cea mai valoroasă este Cronica, cunoscută sub numele de
Cronica murală de la Bucovăț, care datează din 1574, fiind singura cronică scrisă în
slavonă din secolul al XVI-lea.
Aceasta are următorul conținut:
Nașterea domniei mele de la facere ani 7037 (1529), și m-am născut la mijlocul Postului
Mare. Și când Domnul m-a dăruit cu domnia, era de 40 de ani, și atunci a fost cursul
anilor 7076 (1568) și luna a 9-a, la Sfânta și Nedespărțita Troiță, și până acum când se
scrie, anul 7082 (1574), și de când a murit răposatul Petrașcu Vodă (domnia mea și frații
domniei mele) am fost în cetate închiși și în temniță, până ce răposatul Petru Voievod a
ieșit din Țara Românească, și când am
stat domnia mea domn a toată Țara
Românească.
De vreme ce a dăruit Domnul
Dumnezeu cu domnia pe Io Alexandru
Voievod al Țării Românești, iar mila sa
a scos din temniță pe frații săi: Miloș
Vodă și Petru Vodă. Iar până la aceea
vreme, au fost tot în temniță de când au
murit răposatul Petrașcu Vodă. În acel
an, când Domnul Dumnezeu a dăruit
domnia domniei mele, lui Alexandru
Voievod, a fost cursul anilor 7076
[1568].
Și după aceea au trecut puțini
ani, Domnul Dumnezeu a dăruit pe Io
Petru Voievod cu domnia în Țara
Moldovei, și cinstitul meu împărat în
țară să domnească. Dar Ioan Vodă n-a
118
Ibidem, p. 24 119
Ibidem, p. 26
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 61
voit să iasă din Țara Moldovei să vină la Poartă, după cum i-a poruncit cinstitul împărat.
Iar Petru Voievod, el a ridicat oștile sale și a omorât pe Ioan Voievod cu sabia toată Țara
Moldovei120
.
O altă piesă a acestei biserici este prima Pisanie. Cioplită în piatră și așezată
deasupra ușii de la intrarea pronaosului în naos, al cărei loc se vede și astăzi, s-a pierdut în
apele Jiului.
Vechea pisanie avea următorul conținut:
Cu vrerea Tatălui și îndemnarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh. Amin. Ridicatu-s-
au acest cinstit și dumnezeiesc hram, întru numele celui dintru sfinți, Părintelui nostru,
marelui arhiereu și făcătorului de minuni Nicolae, episcopul Mirelor de la Likie, în zilele
blagocestivului și iubitorului de Hristos domnului nostru Io Alexandru Voievod, cu toată
osteneala și cheltuiala robului lui Dumnezeu jupan Stepan biv vel clucer și a fiului său
jupan Pârvu vel clucer.
Și s-au început în luna
lui iulie, 20 ani și s-au
săvârșit la octombrie 3
ani, leat 7081 (1572)121
.
Alte informații istorice
se pot obține din
inscripțiile de pe
pietrele de mormânt,
păstrate și astăzi în
pronaosul bisericii.
Astfel, piatra de
mormânt a banului
Stepan se găsește
următoarea inscripție:
A răposat robul lui
Dumnezeu jupan
Stepan, fost mare ban
al Craiovei. Veșnica lui
pomenire! În zilele
binecinstitorului și de Hristos iubitorului, domnul nostru Io Alexandru Voievod, și fiul său
Mihnea Voievod, în anul 7082 (1574), în luna decembrie 11 zile122
.
Lespedea de pe mormântul Dobrei, mare băneasă a Craiovei, există o inscripție de o
caligrafie rar întâlnită în spațiul românesc, având următorul conținut:
A răposat roaba lui Dumnezeu jupânița Dobra, ce a fost mare băneasă. Veșnica ei
pomenire și în veacul viitor. Amin! În zilele lui Mihnea Vodă-Turcu123
.
120
Ibidem, p. 47-49 121
Ibidem, p. 50 122
Ibidem 123
Ibidem
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 62
Morile de cereale- însemne ale civilizaţiei şi industrializării în judeţul Olt
Costel Vasilescu
Nici nu ne vine să credem că primele semne ale industrializării în judeţul Olt au
apărut abia în a doua jumătate a secolului XIX, mai exact după 1850, şi au constat în
gaterele de tăiat lemne şi fasonat cherestea, dăracele de scărmănat lâna şi morile de
măcinat cereale, în general activităţi din sfera producerii şi prelucrării bunurilor de
consum.
Morile au pătruns destul de anevoios în arealul satului românesc, cerealele – grâul
şi porumbul, fiind destul de târziu prelucrate în materie primă, ceea ce justifică şi explică
traiul precar al locuitorilor cât şi durata medie scăzută a vieţii în regiune.
Primele mori au apărut destul de târziu, aproape în paralel cu cele amplasate pe
apă, după anul 1860, pe lângă conacele şi moşiile boiereşti, din dorinţa proprietarilor de a
valorifica grâul ca făină şi porumbul ca mălai, la preţuri superioare, mult avantajoase.
Instalaţiile de măcinat
constau în pietrele de moară,
care, prin frecare, sfărâmau
bobul, şi sistemul de
antrenare a acestora, pus în
mişcare cu ajutorul boilor,
de aici rezultând şi
denumirea ,,moară de boi”,
la care se dăuga şi dotarea,
care exprima, dealtfel,
gradul de ehipare al morii
,,cu două/patru pietre”.
Privind în trecut, acestea par
rudimentare, însă la
vremea respectivă au
revoluţionat viaţa
locuitorilor şi au adus avantaje însemnate
deţinătorilor de pământuri.
Mori de acest gen au fost doar câteva,
proprietate a moşierilor mai cutezători în afaceri,
care au prevăzut evoluţia vremurilor şi şi-au permis
investiţii.
Munca la moară era anevoioasă şi
presupunea efort imens şi intens. Scopul moşierului
era profitul, şi nu se dădea înapoi de la înfăptuirea
acestuia. Asupra existenţei a câtorva ,,mori de boi, cu
două/patru pietre” ale moşierilor locului şi modului
de funcţionare şi deservire, vom stărui ulterior, într-
un material distinct.
Cert este că au fost depăşite în timp şi de
timp, industria producătoare din vest devenind mai
preocupată, performantă şi accesibilă, apărând astfel
Moara Olteanca din Slatina...
...şi fondatorul ei, Alexandru
Iliescu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 63
şi în judeţul Olt morile cu motor, imediat după anul 1890. Câte? Iarăşi nu ştim cu
exactitate, dar presupunem că doar câteva, câteva peste zece poate, din moment ce doar
peste 40 de ani, în 1936, statistica de specialitate consemnează existenţa a 58 de mori pe
teritoriul judeţului Olt, e adevărat, superioare tehnic, capacitate sporită şi producţie de
calitate, între care excelau morile ,,Olteanca”, situată în vecinătatea Liceului ,,Radu
Greceanu” (proprietatea lui Alexandru Iliescu – mare industriaş, fondator al Băncii
,,Oltul” şi susţinător al unor proiecte edilitare de anvergură) şi ,,Aluta” din oraşul Slatina.
Ne oprim acum şi reflectăm asupra unei investiţii de pionierat, în prag de secol XX, într-o
localitate, oarecum, răzleaţă, racordată, însă, la cerinţele unui trai normal: Bărcăneşti, azi
Vîlcele, din judeţul Olt.
Moara cu motor – Spiru Mandas*
“Grecii au dominat piaţa morilor din judeţ, iar
clanul Mandas n-a făcut excepţie” – Iani Mandas
Moara care a existat pe albia Văilor Întrunite care coboară din Vîlcelele de Sus,
vis a vis de cimitir, a funcţionat până aproape de anii ‟30, şi, conform Anuarului judeţului
Olt, 1924, a fost proprietatea Spiru Mandas. A fost moară cu motor nemţesc, prevăzută
însă şi cu pietre pentru măciniş.
Locul ales a fost preferat datorită poziţiei privilegiate ca vad comercial, (centrul
geografic al comunei) şi funcţionalitate, moara fiind amplasată pe un platou lângă firul
apei, apa fiind indispensabilă pentru răcirea instalaţiilor.
Până nu demult mai existatau bucăţi de ciment rămase din corpul bazinelor captatoare,
pentru răcire, iar una din pietre a fost recuperată, parcă spre veşnică amintire, de către
Boşoagă Ilie, erou căzut
în Primul Război
Mondial, noi beneficiind
de fotografia în care
nepoata acestuia, Lucica,
stă, alături de păpuşica
sa, pe piatra de moară
aflată în curtea casei din
satul Mandineşti.
Nu deţinem
documente sau fotografii
privitoare la existenţa
morii, consemnarea din
anul 1978 a
contemporanului acelor
vremuri - Ion D. Sterpu
(n. 1912) fiindu-ne, însă,
de un real folos spre
ştiinţă şi informare, acurateţea mărturiei unui episod fiind o dovadă indubitabilă, certă, a
fiinţării, funcţionării, dispunerii cât şi a o parte din caracteristicile tehnice ale acestui
obiectiv economic: ,,Lângă şcoala din Olteni** şi la răsărit de ea, era o moară ţărnească
ce mergea cu un motor cu ardere internă. La un moment dat motorul s-a defectat şi
moara s-a oprit. Proprietarul său care nu era de meserie, a încercat să-l repare, aducând
diferiţi specialişti fie din satele vecine, fie din Slatina, dar niciunul nu-i dădea de urmă.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 64
Oamenii treceau cu carele încărcate pe lângă moară şi mergeau la Izvoare, Coteana,
Greci, Şerbăneşti, Tufeni, la alte mori. Cu fiecare zi paguba morarului creştea şi după
câteva luni de aşteptare şi încercări, aduce un mecanic neamţ să-i pornească moara.
Germanii sunt înclinaţi şi ei spre meşteşuguri mecanice. De data asta neamţul
morarului a ridicat din umeri a neputinţă. Morarul nu apelase până acum la nici unul
dintre mecanicii locali, desconsiderându-le priceperea.
În ziua cu pricina, tocmai trecea pe drum Florea Cincă, mecanicul din Liceşti şi
văzând lumea adunată în curtea morii, s-a abătut din drum să mai schimbe o vorbă, să
aprindă o ţigară… Cum era vremea prânzului, morarul şi neamţul său, la scurt timp după
venirea lui Florea, s-au aşezat la masă şi cum era şi normal, discuţia se învârtea tot în
jurul motorului defect. Florea a ascultat câtva timp şi a cerut voie să vadă şi el motorul.
- Ce-o să faci tu, bă, prăpăditule, dacă alţii mai procopsiţi ca tine n-au reuşit să-l
pornească?! Ce, tu eşti mai al dracului ca ei?!
Florea a trecut peste jigniri şi injurii şi a insistat să-l lase şi pe el să vadă
motorul, iar dacă l-o porni, nu-i ia niciun ban.
Promisiunea unei munci gratuite şi câştigul în perspectivă, au înmuiat inima
morarului şi a admis să se uite la el, ,,dar numai cât mâncăm noi, că apoi închid şi
plecăm”.
Cincă n-a zăbovit mai mult de un sfert de oră în jurul motorului şi acesta a
început să păcăne, la început mai rar şi încet, apoi mai des, până la normal.
Atât morarul cât şi neamţul au alergat în fuga mare, să vadă minunea. Ceea ce nu
reuşiseră atâţia meşteri cu o reputaţie bine precizată, reuşise Florea Cincă cel drăcuit şi
înjurat.”
(**N.a. Cât priveşte amplasarea obiectivelor sociale şi economice pe sate şi cătune,
conform delimitării acestora de cursurile de apă, considerăm că şcoala se află pe teritoriul
cătunului Bădia, şi nu Olteni, iar Moara ,,Spiru Mandas” a fost circumscrisă Satului
Vîlcelele de Sus, Cătunul Mandineşti.)
*
Moara a fost demontată şi mutată în altă localitate, probabil din cauza concurenţei
determinate de apariţia morii proprietatea Irina Enăchescu, la începutul anilor 1920, o
moară cu dotări suplimentare şi capacitate sporită (2 tone/24 ore, patru valţuri – făină şi
grâu, cu avantajul producerii de făină de patiserie ,,trei nule”) şi presă de ulei.
Din mărturisirile lui Iani Mandas - nepotul, descendent al familiei Spiru Mandas,
locuitor, azi, într-un apartament situat în cartierul Gării, din oraşul Caracal, rezultă că
Mandas era un neam de greci naturalizat pe meleagurile Oltului după anii 1890.
Au venit în România ,,dar n-au fost d-ai lu’ Nicos Beloianis” – ţine să sublinieze
Iani Mandas - nepotul, (în vârstă de 81 de ani). ,,Beloianis este cel care a fondat Partidul
Comunist în Grecia şi a fost expulzat, bunicii mei au urât comunismul. Au venit pentru că
au crezut că în România se poate trăi mai bine. În Grecia erau condiţii mai grele, zona
era muntoasă iar ei aveau spirit întreprinzător de afacerişti şi comercianţi”.
Cei doi fraţi se numeau IANIS şi SPIRU. (n.a. Tradiţia în Grecia impunea ca
numele bunicului să fie purtat de primul nepot. De aici rezultă o perpetuare a numelui.)
Proveneau din localitatea Cefalonia din estul Greciei. La început s-au stabilit în localitatea
Titu din judeţul Dîmboviţa, au închiriat o moară pe care au exploatat-o, dar, la puţin timp a
fost incendiată din răutatea concurenţilor de pe piaţă, ,,i-au dat foc din invidie, că le moare
clientela”. Strânseseră ceva bani şi s-au stabilit în judeţul Olt.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 65
IANIS SPIRU
,,Bunicul meu, Ianis - eu îi port numele - era de meserie tâmplar de mobilă, dar
era priceput şi la tehnică. Erau oameni dintr-o bucată, ca dealtfel toţi grecii, nu prea
suportau multe; dacă înjuri pe un grec de mamă, mai ales din zona noastră în Cefalonia,
ia cuţitul şi-ţi sparge burta. Zice: mama mea n-a fost curva ta, şi... la revedere!”
Iani, deci, a venit în România căsătorit, dar toţi cei 9 copii s-au născut aici. ,,Primul, tata
(Dumitru) s-a născut în anul 1902. A mai avut fraţi şi surori pe: Marian, Lisandru,
Traian, Panait, Frosa, Maria, Maria – căreia îi ziceau Eleni, spre a o deosebi de cealaltă
Maria, şi Eftihia”.
În general, grecii au dominat piaţa morilor în judeţ, iar clanul Mandas n-a făcut
excepţie. Ei n-au lucrat. Au închiriat, au strâns bani...
La început, bătrânul Iani Mandas a construit moară pentru fiii săi, Dumitru şi
Traian, la Bălteni.
Din profit, a reuşit să construiască altă moară la Dobrosloveni pentru Panait
Mandas.
Spiritul de unitate la greci este foarte dezvoltat. Chiar dacă fiul era proprietar, tatăl
său îi lăsa venit cât să trăiască decent, surplusul fiind adunat de la fiecare pentru a-l ajuta
pe următorul fiu.
La Fălcoiu, Lisandru n-a vrut moară, el era afacerist mai mult cu zarzavaturi, iar
tatăl său i-a făcut piuă de dimii, vopsitorie şi i-a procurat batoză de treierat.
La Roşieni, în comuna Dobrun a avut moară Frosa; la Corabia a avut Maria brutărie; La
Slatina, Maria - Eleni a fost căsătorită cu un inspector financiar din Brâncoveni şi a fost
funcţionară.
SPIRU MANDAS. Şi-a construit moară în satul Greci. A fost căsătorit cu Ioana
din Bărcăneşti şi au avut mai mulţi copii: Alexandru (Dică), Gheorghe (George) şi alte
fete. Alexandru (Dică) a fost născut imediat după anul 1920. Întrucât grecii aveau statut de
emigranţi cu paşaport, nu aveau drept de proprietate asupra pământului. Moara de la
Bălteni a fost construită pe pământ donat de oamenii satului.
Alexandru Mandas, pentru a rezolva această problemă, şi pentru a intra mai bine
în afaceri, pentru că negocia şi să intre în posesia pădurii lui Kalinderu, şi-a schimbat
numele, romanizându-l, în Dulgherescu. Are casa chiar în curtea morii. După
naţionalizarea morii a rămas să locuiască tot acolo şi a devenit morar la moara lui. „Acum
e mai bătrân ca mine, e văr cu tata şi naşul meu, - spune Ianis Mandas - dacă o mai trăi,
se ocupă cu albinele, cu stupii… Eu sunt născut în ’35”.
Morile au fost la început cu pietre. Ulterior au fost dotate cu instalaţii cu valţuri.
Aveau capacitate de peste un vagon pe zi.
Astăzi, ,,…de la tata, trăiesc numai eu; de la Traian, o fată care e plecată la
Mediaş; de la Lisandru, trăieşte numai Răduţ (Radu), stă pe şosea la Fălcoiu (la Piedică);
de la Panait, e Stelu… După revoluţie, - continuă Iani Mandas destăinuirile -, am luat
moara de la Bălteni, dar nu m-am înţeles cu cumnatul meu şi cu vară’mea şi am vândut-o,
am dat vaca cu şase ţâţe (n.a. exprimare mataforică), c’aşa e moara, dacă nu curge –
pică... Erau boieri... Cine mai era mare bogătaş în Bălteni?! Avea şi magazii de cereale în
gară la Bălteni. Eu am fost morar acolo. Moara există... Toţi grecii au fost negustori, ca şi
jidanii. Au ştiut cum să te vrăjască, cum să-ţi ia, cum să-ţi dea înapoi.. ţi-a luat bănuţu,
porcu, calu… A avut şi moara noastră pietre, apoi au cumpărat valţuri de porumb, s-a
extins”.
(*Material desprins din ,,Monografia comunei Vîlcele” – volum aflat în stadiu
avansat de pregătire).
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 66
Inscripții pe o cărămidă găsită în ruinele casei boierului Matei Morunglav, din satul
Morunglav
Prof. Cornel Manolescu
Comuna Morunglav, din județul Romanați ( azi județul Olt ), atestată documentar
pe la 1489, păstrează ruinele ,,Culei‟‟, casei boierului Matei Morunglav (ϯ 14 septembrie
1756 ), casă construită pe la 1725, după cum afirmă prof. Nicolae-Oprițescu Constantin
în ,,Monografia comunei Morunglav’’, Editura Fundației ,,Universitatea pentru toți‟‟,
Slatina, 2004.124
124
Matei Morunglav ( ϯ 14 septembrie 1756 ), construiește în satul Morunglav, pe la 1724-1725 o casă de zid ( din cărămidă ), boltită, ale cărei ruine se află lângă biserica și școala veche a satului. Un document din 22 august 1832, o descrie ca fiind ,,înaltă, boltită, alcătuită din 4 odăi, o cămară, foișor de lemn înaintea casei, cu picioare de lemn’’. Ruinele casei evidențiază existența unor canale și creneluri în interiorul zidului, servind ca ,,armătură’’ ce se făcea cu grinzi de stejar putrezite de vreme. Cărămida folosită la construcția casei este mai subțire (identică cu aceea de la schitul Șerbănești-Vâlcea, ctitorie a lui Matei ), iar mortarul este de tăria cimentului, fiind aproape imposibil de desprins cărămida din zidărie. Beciurile conacului- azi acoperite de zidurile prăbușite- erau încă folosite pe la 1940 , pentru a depozita cartofi. Casa avea și anexe ( magazii, pătule, grajduri), care se aflau la extremitatea sudică a Morânglavului,pe moșia Iași (,,Cine a fost Matei Morunglav’’, articol publicat de Ion D. TÎLVĂNOIU, în revista ,,Memoria Oltului’’, Anul I, nr. 8, octombrie 2012 ).
Cărămida din construcţia casei Matei Morunglav. Transcriere: ,,Aşa să fie. La acest sfânt
altar- leat 7232” [1724 de la Christos]
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 67
După seismul din
1977 eram cu elevii unei
clase a școlii Morunglav,
pe terenul agricol
experimental școlar, care
era lângă ruinele casei lui
Matei Morunglav.
Tocmai atunci au venit
niște muncitori să ia
cărămizi din zidurile
ruinelor doborâte de
cutremurul devastator din
4 martie 1977, pentru a le
folosi la reparația
Căminului Cultural din
localitate, și el avariat .
Printre
cărămizile desprinse din
ruine am observat, pe
una dintre ele, inscripții
cu litere chirilice. Am
oprit această cărămidă,
pe care am dat-o
unchiului meu din
București, pentru
transcriere. Cred, că
această cărămidă, pe
care scrie,, ,,Așa să
fie.La acest sfânt altar,
leat 7232 ( 1724, de la
Cristos )’’, atestă anul construcției (sau începerii ), casei lui Matei Morunglav. În
zilele noastre ruinele acesteia sunt într-o foarte avansată stare de degradare.
Niciodată ruinele acestui monument istoric nu
au fost prinse într-un proiect de renovare, find lăsate
Ruinele casei Matei Morunglav
,construită la 1725.
FOTO: 1972, autor Rădoi Ilie-
Craiova.
Ruinele casei Matei Morunglav, construită la 1725 (foto
Rădoi Ilie, Craiova, 1972)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 68
în paragină, degradându-se an de an.
Unele surse precizează că în aceiași perioadă de timp (1724 – 1725), în satul
Morunglav a fost construită o biserică, din care , astăzi se mai păstrează câteva blocuri de
cărămidă.
În jurul acestor ruine ale bisericii-monument istoric s-a dezvoltat cimitirul
satului Morunglav.
Dacă cele două construcții au fost ridicate în aceeași perioadă ne putem permite să
avansăm ipoteza că această cărămidă, pe care este inscripționat ,,La acest sfânt altar'', să
fi fost destinată construcției bisericii, deși ea a fost descoperită în ruinele casei Matei
Morunglav, care nu credem că avea ,,un altar‟‟.
Haralamb G. Lecca- autor dramatic (IV)
Victor Anestin
Încheiem în acest număr prezentarea volumului lui Victor Anestin apărut în 1901
(pe copertă 1902), în care acesta prezintă opiniile sale legate de opera dramatică a
scriitorului caracalean.
Concluzii
Deși cu ocazia analizării fiecărei piese, am vorbit, ici și colo, de modul de a scrie
al d-lui Lecca și am dat câteva noțiuni asupra tehnicii d-sale, totuși ne trebuie acum o
privire generală cu care să-i vedem toate piesele și să ne dăm seama mai bine de legăturile
ce le unesc.
Trebuie să constatăm de la început că cea dintâi observație ce ni se prezintă e că
autorului i-au trebuit, întotdeauna, multe personaje ca să poată scrie o piesă.
Orice acțiune a descris d. Lecca a trebuit să fie învăluită de micile acțiuni a zeci de
alte personaje neînsemnate.
D-lui Lecca îi trebuie multă viață pe scenă și de aceea nici nu ar putea scrie
vreodată o piesă în care să existe numai două sau trei personaje.
De la început m-am gândit la Alfred de Musset: pe acesta i l-am opus. Musset nu a
scris decât proverbe, piese într-un act, cu două, trei sau patru personaje, cu acțiune
delicată, ușoară.
D. Lecca e tocmai opusul lui: dânsul nu posedă acea delicatețe de care s-ar putea
Ruinele fostei biserici din actualul cimitir al satului Morunglav (2016)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 69
servi un scriitor ca Musset, când ar scrie ceva ca Il faut qu’une porte soit ouverte ou
fermee, sau: A qoui pensent les jeunes filles.
Și cauza e tocmai diferența de a vedea viața. Musset a văzut numai partea ei
delicată, pe când d. Lecca a văzut partea ei tragică. Și tragedia nu merge fără multă viață,
fără o intensitate a ei, fără decoruri.
În ce privește decorurile și mis en scena, de care vom vorbi mai departe e bine să
amintim următoarea observație: A existat mai demult un pictor, C. Lecca, nu știu dacă e
rudă cu d. Lecca125
, dar dacă ar fi așa, ar exista o mare asemănare între tablourile acelui
pictor și între piesele d-lui Lecca.
Așa, de exemplu, în tabloul: Intrarea lui Mihai în Alba Iulia. Bineînțeles lăsăm
deoparte forma și analizând numai ideea și mis en scena, vedem o mare asemănare.
În fund, pe un deal se ridică cetatea Alba Iulia, căreia i se văd în depărtare turlele
bisericilor și edificiile mai însemnate. La poartă așteaptă Mitropolitul cu întregul cler:
până la poartă soldații înșirați pe ambele laturi. Mihai,în față, înconjurat de căpitanii săi,
toți călări pe niște cai înspumați, parcă au stat să pozeze inaintea pictorului. De-o parte și
de alta poporul: bărbați ce-și agită căciulile femei și copii.
Și mai cunosc încă două tablouri lucrate tot astfel.
Tot așa și d. Lecca are predilecție pentru viață, bineînțeles însă având un gust
artistic mai conform cu timpul și cu cultura noastră.
De aceea mai repetăm o dată: D. Lecca nu va putea scrie piese de pură psihologie;
nu vrea sau nu poate să analizeze bine personajele sale; îl obosește desigur personajele
principale și atunci se scapă amestecând personajele secundare.
De aici consecința că d. Lecca trebuie ca o dată cu personajele vulgare, care nu iau
nici o parte la acțiune, să pună și conversațiile și situațiile potrivite acelor personaje.
Și de aici banala realitate și oglinda vieții de toate zilele, din care d. Lecca și-a
făcut o specialitate și în care a reușit perfect. Nu mai găsești nimic din conveniențele
pieselor vechi. În privința aceasta d. Lecca e un novator. Ca să miști atâtea personaje, ca să
le dai viață trebuie însă să ai darul de-a fi un bun metteur en scene și d. Lecca îl are în
toată plinătatea lui.
Nimeni nu s-a priceput până acum să dea toate mișcările, să indice tot ce trebuie să
facă personajul în scenă, de la gestul cel mai vag și mai delicat până la cel mai vulgar.
Tot de aceasta se leagă realitatea dialogurilor și suprimarea monologurilor; pe
acesta din urmă înlocuindu-le cu scene mute, care au mai multă valoare decât orice tragic
monolog.
Rămâne să discutăm un lucru foarte însemnat și care ne va explica caracterul celor
trei piese ale d-sale: concepția ce o are despre viață.
Se știe că de la aceasta atârnă tot, de ea depinde orice lucrare a unui autor, fie el
dramatic, fie romancier, poet, etc.
Ce idee își face d. Lecca de viață?
Într-un roman se mai pot prinde ici și colo reflecții ale autorului, oricât ar fi el de
obiectiv; într-o poezie e și mai ușor într-o piesă e însă cât se poate de greu căci autorul nu
intervine niciodată, ci vorbește prin ajutorul atâtor personaje și, de voie, de nevoie trebuie
să fie mai obiectiv decât un romancier.
125
Pictorul era bunicul dramaturgului
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 70
Din cele trei piese ale d-lui Lecca am putut scoate următoarele: D. Lecca e de un
fatalism fără margini și acest fatalism respiră în toate piesele sale. Personajele sale sunt
niște simpli manechini duși de voia soartei fără cea mai mică voință; în mod fatal ajunge
fiecare acolo unde îl mâna destinul.
În mod fatal se distruge dragostea Castei- Diva, în mod fatal Vanta devine asasinul
fiului său, tot în mod fatal Zoe rămâne singură pentru totdeauna țintuită de paralizie
într-un cărucior.
Dacă cearcă vreunul să se smulgă acestui destin orb, sforțările sunt zadarnice;
zadarnic caută Dinu să scape de dragostea Leliei, zadarnic Zoe se luptă contra
nefericirilor ce o asaltează din toate părțile și cărora nu poate să reziste.
Ici și colo răsare câte un personaj mai cu voință; dar de obicei d. Lecca îl schițează
prost, ca Mircea din Suprema Forță.
Am putea apropia personajele d-lui Lecca de acelea ale tragicilor Greci, afară de
un singur personaj: de Vanta, când ia rezoluția de a nu mai juca cărți, pentru a nu-şi ruina
cu totul familia, cu toate că în urmă, Vanta e împins de soartă a comite un asasinat.
De aceea pentru d. Lecca viața nu e o veselă farsă, ci o însemnată tragedie, dar
trebuie să remarcăm că nu e o tragedie decât pentru ființele nobile, pentru cele care știu să
sufere. Pentru Alex. Fronda, Zoiescu, Etienne de Radoucano, Nathan etc, viața e o
păpușerie; pentru Zoe, Dinu, Gina, Elena, Vanta, Filip Vanta viața e o adevărată tragedie.
Pentru cei care nu înțeleg viața, totul e foarte simplu: il faut s’amuser ici bas sau
trebuie să fii fericit prin orice mijloc, oricare ar fi el; pentru sufletele distinse d. Lecca nu
vede decât partea tragică: seriosul vieții, și în toate piesele sale, numai ultimele personaje
au rolurile principale.
D. Lecca nici nu ar putea pune în acțiune un om de rând.
Și de aici o importantă concluzie. D. Lecca nu iubește vulgul și, prin urmare, nu ar
putea să facă tipuri ca Nae Ipingescu, cetățeanul turmentat, coana Zoițica, conu Leonida,
etc și nu numai vulgul, ci și pe acei din clasa de sus, care nu sunt decât niște simple
păpuși: ca tinerii de bonton și cucoanele evaporate.
Pe aceștia din urmă, fiindcă trebuie să-i descrie, îi ridiculizează; de cei dintâi nici
nu voiește să audă măcar.
D. Lecca e aristocrat și așa se explică și cultul ce-l are pentru orice manifestație a
formei de la fraza bine cizelată și până la exactitatea mis-en scenei.
Pare însă că sunt încă unele sentimente care se ciocnesc în sufletul său; nu-și au
găsit încă adevăratul drum; așa se complace prea mult în redarea bananelor conversații.
E singura concesie ce d. Lecca face muţimii, redând toate aceste nimicuri ale
vieții; e drept că d. Lecca s-a gândit la efect.
Știa prea bine că a pune în scenă numai persoane prea multe, ideale, ar fi riscat să
nu placă majorității; a băgat deci în piesă și tipuri străine, antipatice d-lui; dar care au atras
personajele principale.
Și acest mod de a scrie îl mai găsim la unul dintre cei mai însemnați autori
dramatici ai timpului, la Rostand. Rostand a sacrificat și mai mult gustului mulțimii și și-a
rezervat numai cizelarea versurilor.
Așa, găsim în Princesse lointaine în Cyrano de Belgerac în l’ Aiglon redarea
intensității vieții sub toate formele ei.
Deosebirea însă e mare între Rostand și d. Lecca, căci autorul român e un
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 71
dumasien rătăcit, care vrea să atragă publicul prin intensitatea vieții ce reda pe scenă însă
numai pentru a îndulci teoriile d-sale de moralist, de filozof, pe când Rostand descrie
aproape cu patimă mirificele aventuri din Princesse lointaine sau din Cyrano de Bergerac.
În Rostand e un suflet de cavaler medieval rătăcit în secolul nostru, în d-nul Lecca
e numai filozoful vieții. De aceea unul te va entuziasma și, prin urmare, va putea place
chiar mulțimii care e cea mai entuziasmabilă, pe când celălalt te va face să cugeți asupra
vieții, ca să-ți dai seama de inanitatea ei.
Eroii lui Rostand au toți un ideal, ai d-lui Lecca nu au nici unul; sunt toți lăsați în
voia sorții și cauza deosebirii între acești doi scriitori e că pe când unul e idealist, celălalt e
un realist.
Așa, d. Lecca, oricât ar sacrifica din gustul său, pe tot însă nu-l va sacrifica; ține
prea mult la realitate și de aceea și cele trei piese ale d-sale sunt luate din timpul nostru.
E mai ușor însă să iei din timpurile trecute, din istorie; cu puțină muncă și răbdare
prinzi culoarea istorică și apoi faci lesne o piesă cu împărați, regine, conspiratori etc, cum
de exemplu: Domnița Olena, care n-a avut mult succes decât din cauza timpului prea
depărtat în care se petrece acțiunea, cât și din cauza îmbrăcămintei, a decorurilor, din
cauza atâtor coups de theatre de care piesa e plină.
Nu vreau să isprăvesc acest mic studiu până nu voi da o mică lămurire celor care
mă vor acuza că am lăudat pe d. Lecca în detrimentul d-lui Caragiale.
Deși cititorii inteligenți trebuie să fi înțeles deja că pentru mine Alecsandri și d.
Caragiale sunt singurii care au făcut epocă în literatura noastră dramatică; trebuie să repet,
pentru cei care nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă, cât și pentru malițioși, că fără operele
d-lui Caragiale, operele d-lui Lecca nu ar fi putut să existe.
Operele d-lui Lecca sunt o consecință fatală a celor ce s-a scris inaintea lor.
Operele d-lui Caragiale nu și-au pierdut încă valoarea, căci tot mai există un
public pentru ele. D-l Lecca nu face decât să lupte involuntar pentru a-și forma un
public.
Nu putem deci contesta noi talentul d-lui Caragiale și nimeni nu ar putea face
acest lucru; e fatal însă ca viitoarele piese românești să nu mai poarte ștampila d-sale, după
cum ale d-sale nu au purtat pe aceea a lui Alecsandri.
Nu sunt deci un decreator al d-lui Caragiale; sunt, din contră, unul din cei care i-a
admirat mult talentul.
Aceasta pentru a nu da naștere la acuzații fără motiv.
Ar trebui să înțeleagă pentru totdeauna cei care scriu cronici de gazete: că se
găsesc și oameni care admiră sau critică și fără imboldul prieteniei sau al neprieteniei.
Știu că vine greu publicului nostru să înțeleagă dintr-o dată o inovație; fiecare are
ideile lui așezate în clișee; e cam greu să-l faci să mai înțeleagă o idee nouă, o nouă formă
e de datoria celor care se ocupă mult cu asemenea lucruri, de a deschide ochii celor care se
încăpățânează a-i ține închiși.
De altfel adevărul iese, curând sau mai târziu, la iveală; trebuie însă de multe ori
să-l exhibezi cât mai curând publicului, care se ocupă mai mult de alte lucruri decât de
artă.
Bucureşti, aprilie 1901.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 72
Testamentul buclucaș al lui Ghiță Dumitrescu și povestea tragicomică a școlii din
Șerbăneștii de Jos
Aurică IVAȘCU
Venind să pună în valoare o serie întreagă de documente vechi identificate în
Arhivele Naționale ale României, prin neobosita strădanie a profesorului Ion D.
Tîlvănoiu, documente pe care mi le-a pus la dispoziție de curând, cu multă
amabilitate, cunoscându-mi preocupările axate pe istoria comunei Șerbănești, acest
documentar va stârni, cred eu, un interes mult mai larg, totuși... Că nu e vorba aici
doar de un istoric al fostei Școli Vechi din Șerbăneștii de Jos, ci de o adevărată
tragicomedie ce s-a derulat pe scena instituțiilor statului, timp de peste cinci ani, cu
eroi și întâmplări adevărate, o odisee grotescă, pe care n-am fi putut-o întâlni
niciunde altundeva, decât la noi, în România! Pentru că și atunci, ca și acum, legea,
la noi, era prost făcută, nu era deloc sau, dacă era, nu se respecta. Și, fără a avea,
deocamdată, suficiente dovezi, cel care a generat toată această poveste a fost nimeni
altul decât, mereu răzvrătitul învățător șerbăneștean, Ion M. Leabu, așa cum voi
încerca să argumentez în cele ce urmează. Dar nu este deloc de neglijat nici aspectul
juridic, de drept administrativ și civil, iscat de, aparent obscurul testament al unui
arendaș de mâna a doua, cum a fost Ghiță Dumitrescu...
Școala Veche este denumirea sub care șerbăneștenii mai numesc încă vehiul local al școlii
din Șerbăneștii de Jos, școală care a avut, la un moment dat, două corpuri de clădiri, așa
cum vom vedea în cele ce urmează. Pe locul uneia dintre aceste clădiri (localul vechi al
Școlii Vechi și vechiul sediu al primăriei) a fost construită, prin 2009, o grădiniță
modernă, rămânând încă în picioare localul nou al Școlii Vechi, de care ne vom ocupa în
acest material (v. imaginea alăturată). Acest toponim a apărut, în rândul sătenilor, ca o
necesitate de diferențiere a școlilor din Șerbănești; pentru că Școala Nouă are, de pe la
începutul anilor „60, o altă locație, mai în centru, lângă actuala primărie...
Ion M. Leabu a fost ,,primul învățător de Stat”, care a activat la Școala Veche începând
cu 15 octombrie 1879 (v. ILIE, D. – Şerbăneşti. Pagini de monografie. Editura Casa
Ciurea, Slatina, 2010). Acesta era ,,transilvănean de origină” (v. ziarul Epoca, 19 august
1888) dar și-a
întemeiat o familie
la Șerbănești și,
timp de aproape
trei decenii, el a
marcat în mod
lăudabil viața
socială și culturală
a comunei. Când
el a venit la
Șerbănești, școala
funcționa în
localul vechi al Școlii Vechi, unde fusese primăria, local cu două săli de clasă, care, așa
cum spuneam, acum nu mai există, pe locul lui construindu-se grădinița... Ion M. Leabu a
fost implicat profund în politică, era un om influent și de temut și era considerat de către
liberalii din Olt un provocator de ,,agitațiuni nesănătoase” (v. ziarul Voința Națională, 14
Școala Veche și Grădinița Nouă din Șerbăneștii de Jos ( 2012)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 73
martie 1901) și un ,,agent conservator” (v. ziarul Voința Națională, 15 martie 1901). Din
acest considerent, cu ocazia revoltelor țărănești de la Șerbănești, din anii 1888 și 1899,
acuzat fiind ca instigator, fusese transferat, disciplinar, în 1888, la Sâmbureștii de Olt,
apoi, în 1899, exclus din învățământ pentru o perioadă de cinci ani. În fapt, el se declara
independent, candidând, în1901, la Colegiul III de Cameră din Olt. După ispășirea
pedepsei, Ion Leabu s-a reîntors la Școala Veche, în 1904, pe postul de învățător I pe care
îl deținuse și rămâne pe acest post până în 1908, când a murit (v. GHIMIȘESCU, Petre și
GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de Jos: Lucrare de cercetare
pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii Naționale -
1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L).
Testamentul lui Ghiță Dumitrescu trebuia să vină ca o soluție salvatoare a
nenumăratelor demersuri efectuate de autoritățile locale și de institutorul Ion M. Leabu,
care solicitau fonduri pentru construirea unui nou local de școală în Șerbăneștii de Jos, cel
vechi devenind neîncăpător. Așa se face că, pe 28 iunie 1896, Ion M. Leabu se oferea să-i
scrie testamentul lui Ghiță Dumitrescu și să se ocupe, fără preget, de legalizarea lui, atâta
timp cât acesta acceptase să doneze 6000 lei pentru construirea unui nou local de școală la
Șerbăneștii de jos. Astfel, motivat fiind, în dimineața zilei următoare, Leabu însuși
mergea, după cum rezultă din context, la Slatina la doctorul Nicolau, care îi elibera un
certificat medical prin care se atesta starea gravă de boală a lui Ghiță Dumitrescu, după
care, în aceeași zi, se solicită legalizarea testamentului la Tribunalul Olt, dispunându-se
deplasarea la Șerbănești a unui ,,membru suplemente” și a unui ajutor de grefier, la
domiciliul lui Ghiță Dumitrescu. Deoarece cei doi trimiși ai Tribunalului de Olt au ajuns
pe ,,la ora 12 din noapte și pentru liniștea testatorelui care dormea”, au ,,lăsat a se lua
declarațiunea din dimineața zilei”, pe 30 iunie 1896. Așadar, în dimineața zilei de 30
iunie, când au ajuns la domiciliul lui Ghiță Dumitrescu cei doi trimiși, consemnau în
procesul-verbal că ,,într-una din camere, am găsit prezente bolnav în pat pe D-l Ghiță
Dumitrescu […], ne find în stare a părăsi patul și în imposibilitate să se transporte la
reședința județului”. Și, tot în procesul-verbal de legalizare a testamentului în cauză, se
preciza că: ,,Testatorele Ghiță Dumitrescu ne find cunoscut personal de noi pentru
[i]dentitatea persoanei sale ne-a prezentat ca martori pe D-l Ion M. Leabu scriitorul
actului și pe D-l Gr. Tomescu primarul comunei Șerbăneșci de Jos, Jud. Oltu, ambi[i]
cunoscuți de noi personal. După ce ne-am încredințat că testatorele se află în deplină
facultăți mintale dar în imposibilitate de a se putea presenta la [onor] tribunal din causa
boalei, în auzul și de fața testatorului am dat citire testamentului din cuvânt în cuvânt și la
întrebările făcute de noi testatorele ne-a declarant că testamentul este al său făcut din
libera sa voință, fiind scris și redactat de D-l Ion M. Leabu după cererea sa și că
iscălitura din trânsa este proprie a D-sale. Martorii ne-au afirmat că D-l Ghiță
Dumitrescu este adevărata persoană ce face acest testament. D-l Ion M. Leabu ne-a
declarat că testamentul este scris și redactat de D-sa după voința testatorului pe care l-a
și sub-scris cu această mențiune.”
Dar să vedem ce prevedea buclucașul testament al lui Ghiță Dumitrescu!
«Testament
Subsemnatul Ghiță Dumitrescu de profesiune agricolă, ca asociat verbal cu
doamna arendașă Teodora Christide, cu a treia parte din câștig asupra Moșiei
Șerbănesci, proprietatea D-lor C. Manu și fiii săi, pe care o ținem cu arendă și contractul
de arendare făcut numai pe numele D-nei Christide, [având] în vedere că boala de care
sufăr s-a agravat și ca să nu las averea mea neregulată pentru viitor, ne-având (alți) copii
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 74
nici alți descendenți și descendență, m’am hotărât cu libera mea voință a dispune ca
averea mea prezentă și viitoare, după moartea mea, să fie regulată astfel:
Institui ca legatară universală asupra averii mele pe soția mea legitimă, Frosa Ghiță
Dumitrescu, născută Ion Popescu, care m’a căutat și m’a îngrijit tot timpul boalei mele și
cu care am trait și trăiesc în deplină armonie.
Averea mea prezentă se compune din suma de 48050 lei (adică patru zeci și opt mii cinci
zeci lei) și anume averea următoare:
a. Din o poliță datată din aprilie 1896 la ordinul meu de semnată de debitorele Cosma
Constantinescu, cu scadența la 1 octombrie 1896, în sumă de 10750 (adică zece mii șapte
sute cincizeci lei);
b. Bonuri amortizabile cu rentă de 5% (cinci la sută) în sumă de lei 24000 (adică două
zeci și patru mii lei);
c. Numeral lei trei mii (adică 3000 lei);
d. Și de suma de 10300 lei (adică zece mii trei
sute lei) ce am a mai primi din socoteala
anilor 1893, 1894 și 1895, conform comptului
(în rezumat) scos de mine după registrele de
comptabilitate ale moșiei, care sumă am a
primi de la onor Doamna Christide, ca
asociata mea.
Legatara mea universală se obligă prin acest
testament de a da din averea mea fraților mei,
cinci, și anume:
a. Constantina Nicolae Ruda, domiciliată în
comuna Leu;
b. Moștenitorilor decedatei mele soră (băeților
săi minori: Fănică, Ioniță și Gheorghe,
domiciliați în comuna Popânzălesci);
c. Maria Costache Radu Stancu, domiciliată în
comuna Drăgotești;
d. Iona Ioniță Marinaș, domiciliată în comuna
Leu;
e. și Dumitru Mitran, domiciliat în comuna
Popânzăleșci, toate aceste comune fiind
situate în Județul Romanații, câte 4000 lei
(adică patru mii lei) pentru fiecare în parte, cu
adăugirea că moștenitorii decedatei mele soră,
Floarea Stoica Gorun, primește toți o singură parte, care se va depune de legatara
universală și executoarea testamentară la onor Casa de depuneri și consemnațiuni cu
procentele ce obișnuit să plătesc de aceia casă până la majoratul minorilor.
Leg din averea mea mișcătoare suma de lei (6000) adică lei șease mii, comunei
Șerbăneșci de Jos, plasa Șerbăneșci, Județu Oltu, pentru construirea unui local de școală
în această comună pe al cărui frontispiciu se va comemora numele meu prin
inscripționarea legatului. Această sumă se va depune la onor Casa de depuneri și
consemnațiuni de către executoarea testamentară ce am orânduit pe comptu și la
dispoziția casei comunale Șerbăneșci, Județu Oltu, care va putea ridica această sumă și a
o întrebuința la destinațiune atunci când vor fi total desăvârșite lucrările și formalitățile
legale spre a se pune localul în construcțiune.
Testamentul lui Ghiță Dumitrescu
(prima pagină)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 75
Soția mea, legatara universală, îmi va face înmormântarea comform rangului meu și
pozițiunei mele sociale și după uzul religiunei noastre ortodoxe. Mi se va cumpăra o cruce
de ca 500 lei, mi se va face o boltă de cărămidă în care se va mai așeza și osemintele
decedatului meu copil.
Pentru aceasta și alte cheltuieli ce le vor mai găsi de cuvință să se facă destin ca
opere de înmormântare și cele alte pomeniri pentru sufletu meu, suma de 3750 (adică lei
trei mii șapte sute cinci zeci).
Orice avere se va mai realiza în urmă din daravelele mele și pe care acuma nu o
posed se va repartiza între legatarii prevăzuți în prezentul act, precum urmează: se va
repartiza în porții egale, adică cinci porții frații mei și a șeasea parte soția mea, Frosa
Ghiță Dumitrescu. Tot asemenea se va repartiza și suma de 10300 lei ce am a primi.
Prezentul testament care coprinde ultima mea voință s’a redactat după dictarea
mea cu libera mea voință din deplinătate facultăților mele mintale, scris de D-lui Ion M.
Leabu (scriitorul acestui act), învățător din această comună, după dictarea mea, subscris
de mine prin propria semnătură, a mea și a D-lui Ion M. Leabu, scriitorul acestui act.
Prezentul testament s’a format pe coală timbrată a 5 lei comfom legi[i]
anecsându-i-se al doilea ecsemplar format pe hârtie liberă nesubscris și care se va subscri
în presenta autoritate care va instrumenta pentru autentificarea presentului act.
Mai leg legitimei și credincioasei mele soții, Frosa Ghiță Dumitrescu, născută
Iancu Popescu, suma de 8000 lei (adică 8000 lei) și trăsura cu doi cai și toate cele ce se
află în ființă ale casei, cu casa ce locuesc și din care va mai da pentru pomenirea mea
cele ce se va găsi de cuvință.
Dictat și datat de mine astăzi anul 1896 Iunie 28 în comuna Șerbăneșci de Jos,
Plasa Șerbăneșci, Jud. Oltu.
(ss) G. Dumitrescu
Scriitorul actului: I.M. Leabu
Scris și redactat de mine după voința testatarului
(ss) I.M. Leabu învățătorul comunei Șerbăneșci de Jos, Jud. Oltu
Martori pentru identitate:
I.M. Leabu, scriitorul actului
Gr. Tomescu, primarul comunei Șerbănesci de Jos, Jud. Oltu»
Din tot acest testament, ceea ce îl interesa, în mod deosebit, pe Ion Leabu, era
punctul 3, prin care Ghiță Dumitrescu dispunea, ca după moartea sa, pe care o simțea
pe-aproape, fostei comune Șerbăneștii de jos să i se dea o sumă de 6000 lei, ,,pentru
construirea unui local de școală în această comună”. Numai că el a pus niște condiții
clare, ieșite din comun, în ce privește utilizarea acestor bani:
Localul de școală astfel construit trebuia ca, pe frontispiciul său, să-i comemoreze numele
,,prin inscripționarea legatului”;
Donația sa să nu poată fi folosită, decât după ce sunt gata toate formalitățile și s-au
obținut toate aprobările necesare demarării construcției.
La scurt timp, pe 31 august 1896, tot Ion M. Leabu (nu Primăria!) se adresează,
disperat, Casei Școalelor pentru a face demersurile necesare ca să intre în posesia
testamentului și să pună de-o parte, cumva, donația de 6000 lei pentru construirea școlii de
la Șerbăneștii de jos, deoarece, pe 1 septembrie 1896, soția lui Ghiță Dumitrescu era
autorizată de Tribunalul Olt să ridice banii, potrivit testamentului (inclusiv banii donați
comunei Șerbănești pentru construcția școlii). La insistențele lui Leabu, probabil, în
aceeași zi, Casa Școalelor se adresează avocatului Poporului pentru a solicita urgent
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 76
Tribunalului Olt o copie a testamentului cu pricina și consemnarea legatului de 6000 lei.
Toate bune, până aici, dar pe 5 septembrie 1896, prefectul de Olt, dr. Alexandru
Stăncescu, se adresa ministrului Instrucțiunii Publice pentru a-l întreba dacă donația lui
Ghiță Dumitrescu poate fi acceptată, avându-se în vedere, pe de o parte, faptul că cei 6000
lei nu erau de ajuns pentru a construi școala de la Șerbăneștii de jos și, pe de altă parte,
prin testament se punea condiția ca pe frontispiciul școlii să se inscripționeze numele
donatorului. Păi, da! Mare belea... Dacă, cumva, banii acestui arendaș de mâna a doua erau
blestemați sau numele lui aducea ceva prejudicii comunei? Deși omul nu ceruse, de pildă,
ca școala să-i poarte numele, ci doar ca pe frontispiciul ei să i se scrie numele și suma
donată, spre veșnică aducere aminte, ca muritor vrednic de laudă, căruia i se datorează, în
bună parte, acel local... Și nici măcar nu spusese că vrea ca numele său să fie scris cu litere
de-o șchioapă!
Nu știu de ce, dar aceste clauze
par ticluite, parcă, după placul
învățătorului Leabu, ca garant al realizării
noului local de școală și ca stimulent
moral pentru Ghiță... Dar la câte bătăi de
cap aveau să ducă aceste clauze buclucașe
asupra autorităților, așa precum vom
vedea în cele ce urmează, probabil că nu
cutezase să gândească nici măcar Leabu!
Dar, ulterior, el și-a dat seama, cu
siguranță, că prin testament, mai trebuiau
prevăzute și niște sancțiuni motivante, în
caz de nerespectare a clauzelor legatului...
Odiseea aprobării construcției pentru
localul nou al Școlii Vechi din Șerbăneștii
de Jos a început imediat după moartea lui
Ghiță Dumitrescu, moarte care avea să
vină destul de repede, pentru că el era în
cunoștință de cauză, atunci când motiva
gestul său caritabil prin faptul că boala i
s-a agravat... Astfel, pe 17 iulie 1896, la
doar vreo două săptămâni după
legalizarea testamentului, Tribunalul Olt
ordona punerea soției defunctului Ghiță
Dumitrescu în posesia averii, punere în
posesie constatată prin inventar, în
calitatea sa de ,,legatară universală”. Deci
Ghiță murise de curând și averea sa își
urma calea dictată de el...
Dar bine că, pe 9 septembrie
1896, Casa Școalelor, ca reprezentant în
domeniu al Ministerului Instrucțiunii
Publice, răspunde (destul de repede,
totuși!) prefectului de Olt, recomandându-
i să accepte legatul de 6000 lei, în
condițiile prevăzute în testament... Însă
Cererea lui I.M. Leabu de recuperare a
legatului lui Ghiță Dumitrescu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 77
despre temerea prefectului că nu-i vor ajunge banii, nicio vorbă! De fapt, temerile
prefectului de Olt erau, pe de o parte, faptul că numele lui Ghiță Dumitrescu nu-i spunea
nimic și nu știa dacă va fi acceptat să fie inscripționat pe frontispiciul școlii și, pe de altă
parte, suma pe care el o dona nu acoperea, în totalitatea, cheltuielile necesare construirii
noului local de școală. De drept, dacă ar fi fost o neregulă în clauzele testamentare, în ce
privește donația lui Ghiță Dumitrescu, atunci reprezentanții Tribunalului Olt nu trebuiau să
legalizeze testamentul în această formă. Și, după cum vom vedea, nici nu a fost invocată
vreodată încălcarea unor prevederi legale, în acest caz... Dar, vorba aia: să te ferească
Dumnezeu de mândria săracului! Că pe cât e de dezgustătoare, pe atât e de periculoasă...
Și-atunci, de ce să nu se pună ei, funcționarii și oficialitățile statului, la adăpost?!
Tot pe 9 septembie 1896, Avocatura Statului i se adresa ministrului Cultelor și
Instrucțiunii Publice pentru a-l informa că s-a rezolvat consemnarea legatului de 6000 lei
și că a făcut rost de o copie a testamentului lui Ghiță Dumitrescu, copie pe care i-o și
înaintează, în anexă. După o plimbare aiurea pe la minister, fără să-l citească cineva,
testamentul lui Ghiță și cu adresa Avocaturii Statului din Olt ajung, evident, tot la Casa
Școalelor... Și, de data aceasta, văzând testamentul, funcționarii acestei instituții devin
ceva mai vigilenți. Dacă, cumva, cine știe ce scandaluri ar isca punerea în practică a acelei
prevederi, cu consemnarea numelui lui Ghiță Dumitrescu, inscripționându-l (auzi!) pe
frontispiciul școlii?... Ca urmare, pentru a-și lua, totuși, niște măsuri de siguranță, pe 12
septembrie 1896, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice dă ordin ca la Șerbăneștii de
Jos să se întrunească în ședință extra-ordinară consiliul comunal și să hotărască dacă
acceptă donația și condițiile din testament. Așa da! Cei de la Șerbănești erau cei mai în
măsură să accepte banii lui Ghiță... Dar de unde or mai fi scos-o și p-asta?! Păi din lege, că
încă din 1864, conform legii comunale, ,,primirea daruriloru şi a legaturiloru făcute
comunei, sau asiediăminteloru comunale, cându valorea loru nu întrece zece mii lei [...]
chibsuirea Consiliului comunalu este supusă aprobaţiei formale a Comitetului
permanentu”. Acum e clar, nu? Că eu tot nelămurit rămân... Probabil că legea în cauză
spunea că banii donați de Ghiță Dumitrescu, fiind mai puțini de 10000 lei, trebuiau
acceptați, mai întâi, de consiliul local (comunal), după care aprobarea oficială o dădea
consiliul județean (comitetul permanent). Și dacă donația ar fi fost mai mare de 10000 lei?
Alta ar fi fost situația, desigur...
Peste vreo două săptămâni, pe 23 septembrie 1896, Consiliul local al comunei
Șerbăneștii de Jos autorizează (normal!) condițiile din testament și primirea donației de
6000 lei. Dar cred că s-au lăsat greu convinși șerbăneștenii... Păi da, că altfel nu dura atâta!
Își dau semnăturile pentru acest accept primarul locțiitor Grigoraș Tomescu, consilierii
locali: G. Baboi, Nae Preda Dudu, Ioniță Dumitrache, Radu Ene Pistol și notarul P.
Alecsandrescu. De fapt, cred că ei nu prea știau cum să redacteze acest document, spre a fi
pe placul autorităților...
Ei, dar hotărârea asta, a șerbăneștenilor, nu era, parcă, de ajuns, deși ședința fusese
convocată chiar din ordinul subprefectului... Ca urmare, peste vreo lună, pe 12 octombrie
1896, o comisie județeană se întrunește într-o altă ședință pentru a accepta hotărârea
consiliului local din Șerbăneștii de jos... Așadar, după o profundă analiză a hotărârii
semnate de cei câțiva consilieri șerbăneșteni, se concluzionează, în mod oficial (de data
asta!): ,,Delegațiunea județeană, pentru aceste motive și în baza art. 40 al. 9 din legea
comunală, este de părere ca să se autorize[ze] Consiliul Comunei Șerbănesci de Jos să
accepte legatul de 6000 lei al defunctului Ghiță Dumitrescu pentru construcțiunea unui
local de școală pe al cărui frontispiciu să figureze numele său, cu toate sarcinile și
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 78
drepturile prevăzute în testament.” Așa, da! Dar ce să se mai autorizeze, că ei acceptaseră
deja legatul...
Peste o altă săptămână, Casa Școalelor, văzând, probabil, că șerbăneștenii au
acceptat prea ușor banii arendașului Ghiță, s-a gândit că ar fi bine să se adreseze, totuși, și
ministrului de interne și să-i explice prevederile testamentului, rugându-l să dispună ce va
găsi de cuviință pentru autorizarea comunei de a primi legatul. Nu știm ce-o fi răspuns
ministrul de interne dar știm, după cum îl informa Casa Școalelor pe acest ministru, că,
Primăria Șerbăneștii de Jos, intrând în posesia acestei donații, Casa Școalelor va avea în
vedere construirea școlii în cauză, pentru 1898 (probabil!), deoarece „tabloul pentru
construcțiunile școlare primare ce au a se face în campania anului viitor 1897” era
,,definitive fixat”. Clar! Chiar dacă-ți vin banii de pomană și lor nu li se cerea decât
avizul...
După mai bine de o lună de la acea ședință de mare însemnătate a șerbăneștenilor,
pe 25 octombrie 1896, prefectul de Olt informează, în sfârșit Ministerul Cultelor și
Instrucțiunii Publice că s-a autorizat de către consiliul comunei Șerbăneștii de jos primirea
legatului de 6000 lei, ,,cu toate sarcinile, drepturile și obligațiunile ce result din acel
testament” și trimite ministerului, drept dovadă, copia procesului-verbal al consiliului
local. Așa da! Înarmat acum cu această minunată dovadă - hotărârea consiliului local al
comunei Șerbăneștii de jos de acceptare a donației și a condițiilor testamentare puse de
Ghiță Dumitrescu, în aceeași zi, Prefectura Olt face demersuri, de asemenea, către același
Minister al Cultelor și Instrucțiunii Publice ca să renunțe la planul de a se construi o școală
la Șerbăneștii de Sus, din lipsă de fonduri, și să se includă în lista de priorități construirea
noului local de la Șerbăneștii de Jos, aici existând terenul și ceva bani strânși de primărie
dar și donația de 6000 lei a lui Ghiță Dumitrescu; bazat pe aceste argumente, se solicită
rectificarea planului de construire școli pentru anul 1897. Dar ce credeți că argumentele
Prefecturii de Olt erau de ajuns? Nu, desigur! Pe 31 octombrie 1896, Casa Școalelor
formulează răspunsul pentru solicitarea prefectului de Olt de revizuire a tabloului de
construcție școli, în sensul că ambele școli ar fi îndreptățite dar să vadă ce spun datele
statistice referitoare la distribuția, pe sate, a copiilor înscriși în ultimii ani la Școala de la
Şerbăneştii de Jos. Adică instituția în cauză voia dovezi clare, nu doar așa, vorbe!
Și, uite-așa, în ziua următoare, pe 1 noiembrie 1896, Casa Școalelor formulează o
adresă prin care solicită Revizorului Școlar al județului Olt o situație cu elevii înscriși la
școala din Șerbăneștii de Jos, în ultimii trei ani, pe cătune (mai precis, pe sate!). Dar cum
acesta n-avea asemenea date, evident, că răspunsul avea să vină abia pe 12 noiembrie
1896, când ajungeau datele transmise de dirigintele acestei școli, nimeni altul decât același
institutor Ion Leabu...
A, dar pe 6 noiembrie 1896, Casa Școalelor și-a mai amintit ceva! Instituția în
cauză atenționează prefectul de Olt că moștenitoarei universale (soția lui Ghiță) i se oprise
taxa de 9% și asupra legatului de 6000 lei, dar că, potrivit legii de atunci, asemenea donații
erau scutite de această taxă; ca urmare, i se cere prefectului să se informeze și să comunice
Casei Școalelor dacă pe seama construirii școlii din Șerbănești s-a alocat întreaga sumă
prevăzută prin testament, de 6000 lei. Că, altfel, sărmanul Ghiță ar fi fost trișat și în contul
școlii nu ar mai fi intrat întreaga sumă donată, că primăriei nu-i prea păsa de această
pagubă datorată statului, ori era în necunoștință de cauză. Tot ce-i posibil!
Pe 29 noiembrie 1896, Casa Școalelor formulează rezoluția către Prefectura Olt,
bazată pe datele primite din teritoriu, pentru solicitarea de construire, în 1897, a școlii de
la Șerbăneștii de Jos, nu de la Sus. Și deși datele transmise de învățătorul Leabu scoteau în
evidență clar o pondere majoritară a satului Șerbăneștii de Jos, la minister s-a decis ca să
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 79
rămână, totuși, tot ca-nainte! Adică, în 1897 se va construi școala din Șerbăneștii de Sus,
în 1898 cea din Șerbăneștii de Jos și, ulterior (nu se știe când!), școala de la Buta,
dându-se însă garanția că donația de 6000 lei va rămâne a se folosi, în 1898, pentru școala
de la Șerbăneștii de jos, așa cum îi era destinația.
Dar Prefectura Olt nu s-a lăsat convinsă și, pe 19 decembrie 1896, insistă cu
rugămintea la ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor de a se reveni asupra deciziei
luate de Casa Școalelor și să se facă, în 1897, școala de la Jos, nu cea de la Sus...
Deoarece, de data aceasta, nu a mai primit niciun răspuns de la Casa Școalelor, pe 8 aprilie
1897, Prefectura Olt revine și insistă cu argumente financiare asupra modificării tabloului
construcțiilor școlare, înlocuindu-se școala de la Sus, ca prioritate, cu școala de la Jos. Dar
Casa Școalelor nu se lasă înduplecată nici de această dată! Așa că, pe 22 aprilie 1897,
această instituție pune rezoluția acestei adrese: ,,să se răspundă că la Șerbăneștii de Sus
nu este școală deloc, spre deosebire de Șerbăneștii de Jos, unde există deja un local de
școală”. Clar, nu?! Deși prefectul le tot spunea că la Șerbăneștii de Sus nu sunt bani și, ca
urmare, degeaba este prinsă această prioritate în programul de construcții școlare din
1897... Și-avea dreptate prefectul, pentru că școala din Șerbăneștii de Sus, nu s-a putut
realiza (Din cauza banilor) decât prin 1927, adică după vreo trei decenii! Dar ce conta
faptul că nu erau bani, totul era făcut, ca și acum, ca să dea bine statisticile: în toate
comunele trebuia să existe școli și dacă școala de la Sus era prinsă (mereu) ca prioritate, în
programul de construcții școlare, era de ajuns...
La insistențele lui Leabu, probabil, care era, cum am văzut, aliatul politic de
nădejde al conservatorilor și inamicul guvernării liberare aflate atunci la putere, pe 5 mai
1897, Prefectura Olt insistă, din nou (a câta oară?), pe lângă ministrul Instrucțiunii Publice
și al Cultelor ca localul de școală să se facă la Șerbăneștii de Jos, venind cu noi argumente.
În paralel cu această ultimă intervenție a Prefecturii de Olt, pe 10 mai 1897, consiliul
comunei Șerbăneștii de Jos
aproba, prin hotărâre de consiliu,
terenul pe care urma să se
construiască noua școală. Semnau
procesul-verval al acestei ședințe
,,extra-ordinare” primarul locțiitor
Grigoraș Tomescu, consilierii: G.
Baboi, Radu Rotaru, Nae Preda
Dudu, Ilie Neagu și Ioniță
Dumitrache, precum și notarul P.
Alecsandrescu, concluzionând
într-un mod stereotip și servil:
,,Drept care am dressat pressentul
proces verbal [ce se va] înainta
autorităței în drept, spre celle
cuvenite”.
Pe 12 mai 1897, se pune
rezoluția mult-așteptată pe adresa Prefecturii Olt de insistentă revenire: ,,să se răspundă că
Ministerul știe legea și este singurul în drept să decidă ce trebuie făcut prioritar”...
Normal! Și-așa a și rămas (ca Ministerul!), pentru că peste mai bine de un an, pe 14 iulie
1898, Casa Școalelor dă dispoziție să se întocmească proiectul unui local de școală cu 4
săli de clasă, în comuna Șerbăneștii de Jos. Și proiectul s-a făcut, că era mai simplu (deși
s-au făcut niște cheltuieli aiurea!), dar de unde bani pentru patru săli de clasă? Că
Semnăturile celor care au hotărât alocarea
terenului școlii
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 80
propunerea inițială, de la Slatina, așa cum rezultă din schema de amplasament alăturată,
fusese făcută doar pentru două săli de clasă, plus casa învățătorului... Cu toate acestea, pe
25 iulie 1898 (tot după mai bine de un an!), Casa Școalelor aproba terenul ales pentru
localul de școală de la Șerbăneștii de Jos și dispunea anunțarea licitației pentru construcție.
Mai mult decât atât, pe 29 iulie 1898, această instituție înaintează Prefecturii Olt
proiectul aprobat pentru un local de școală cu 4 săli de clasă la Șerbăneștii de jos...
Incredibil de frumos! Nu?! Probabil că s-a și anunțat licitația aprobată de Casa Școalelor
dar, evident, nimeni nu s-a angajat să facă un local de școală cu patru săli de clasă doar din
donația de 6000 lei a lui Ghiță Dumitrescu, statul neangajându-se cu nimic, el ocupându-se
atunci, ca și acum, doar cu băgatul de bețe-n roate... Așa se face că proiectul minune, cu cele patru săli de clasă ale sale, a zăcut
nebăgat în seamă de niciun antreprenor timp de vreo trei ani... Am zis bine! Păi da, că pe
18 iunie 1901, Prefectura Olt informa ministerul și Casa Școalelor că Primăria comunei
Șerbăneștii de Jos, săturându-se de atâta așteptare, a decis ca, chiar în vara acelui an, să
înceapă construirea noului local de școală ,,potrivit cu mijloacele de care dispune” (3 săli
de clasă, în loc de 4); găsind întemeiată solicitarea primăriei, prefectura cere aprobarea
Casei Școalelor, după ce, pe 14 iulie 1901, îi înaintase deja noile planuri ale localului din
Șerbăneștii de Jos (cu 3 clase). Păi sigur că da, nici nu se putea altfel! Dar de ce mai exista
oare Prefectura? Doar să facă pe intermediarul între Primărie și Casa Școalelor? Ei, dar
nici Casa Școalelor nu era de capul ei, pentru că, formal, toată corespondența trecea prin
Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, fără a o citi însă vreun factor de decizie,
doar funcționarii de la registratură, care o dirijau, care încotro... Așa se face, de pildă, că
prefectul se adresa, întotdeauna, ministrului, dar răspunsul îl primea de la Casa Școalelor...
Că ea tăia și spânzura, în domeniul construcțiilor școlare, fără să o coste nimic! Dar ce
credeți că a răspuns Casa Școalelor la acest ultim demers al Prefecturii Olt? Ignorând, pur
și simplu, solicitarea clară a Prefecturii, această înstituție a statului, răspunde, după vreo
două săptămâni de căutări și aduceri-aminte, că i s-a înaintat încă din 1898 proiectul de
școală aprobat și că i s-a autorizat anunțarea licitației... Păi, nu! Ce mai voiau ăștia, acum?
După trei ani, funcționarii de la București, credeau, probabil, că școala de la Șerbăneștii de
Jos era deja gata… Pe 1 august 1901, celor de la Casa Școalelor se pare că le-a picat,
totuși fisa, în legătură cu ceea ce voiau șerbăneștenii și expediază un răspuns lămuritor
Schema de amplasament a școlii și casei învățătorului - propuneri Slatina (stânga) și
București (dreapta)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 81
către Prefectura Olt, ca să se înceapă construcția școlii după proiectul aprobat inițial și
dacă primăria nu se va putea încadra în cheltuieli, atunci Prefectura să dea dispozițiuni ca
școala să se facă după niște planuri noi, care fuseseră deja înaintate Casei Școalelor pe 14
iulie 1901 dar să actualizeze și toate celelalte fișe tehnice (devize estimative). Cum venea
asta, nu prea înțeleg și cred că nu prea au înțeles nici alții câtă vreme abia pe 22 martie
1902 Casa Școalelor a aprobat devizul de începere a lucrărilor pentru noul proiect (cu trei
clase în loc de patru) al școlii de la Șerbăneștii de jos…
Deznodământul pe jumătate fericit al noului local de școală din Șerbăneștii de
jos a fost acela că școala s-a construit, în cele din urmă, în 1902, dar nu așa cum ar fi
trebuit, ci așa cum s-a putut, doar cu banii donați de Ghiță Dumitrescu și din contribuțiile
primăriei. Cum s-a construit? Greu de explicat în câteva cuvinte, mai ales că ea, potrivit
actelor de decont, a fost finalizată în doar două luni (de toamnă!), inclusiv localul pentru
casa învățătorului...
În orice caz, pe 10 iunie 1902, Prefectura Olt se adresa (normal!) ministrului
Instrucțiunii Publice și al Cultelor pentru a-l informa că localul de școală de la Șerbăneștii
de Jos a fost dat în antrepriză lui C. Bardelle și, conform contractului ce se încheiase,
construcția va fi gata la finele lui octombrie 1902. Ce bine! Da, dar Prefectura solicita, cu
aceeași ocazie Casei Școalelor să-i aprobe și deblocarea sumei de 5805 lei pe care o are în
păstrare, contribuția anuală a Primăriei Șerbăneștii de jos pentru contul școlii... De banii
donați de Ghiță încă nu se vorbește nimic! Erau cu dedicație clară și păreau mai sigur de
accesat. Însă, pe 4 iulie 1902, Casa Școalelor pune rezoluția pe un referat al unui salariat
de-al său, ca să se răspundă de urgență Prefecturii Olt, cum că nu este corect să se
elibereze toată suma, atâta timp cât antreprenorul nu a făcut nimic și nu există niciun
document justificativ; lucrarea se atribuise antreprenorului pe bază de învoială, nu pe bază
de licitație; ca urmare, Casa Școalelor aprobă să se dea acont doar 1/3 din suma solicitată.
Păi cum? Dacă mergea și pe bază de învoială, de ce mai fusese nevoie de aprobarea
licitației? Oricum, bine și-așa, că pe 5 iulie 1902, Casa Școalelor a solicitat Casei de
Depuneri şi Consemnaţiuni să restituie pe numele prefectului de Olt, Petre N. Slăvescu,
suma de 1935, 20 bani, restul rămânând în păstrare în fondul Casei Școalelor. Dar pe 4
august 1902, la Slatina, se mai făceau încă două propuneri de amplasament pentru școala
de la Șerbăneștii de Jos și (normal!), pe 8 august 1902, Prefectura Olt se adresează
Școala Veche din Șerbăneștii de jos, după modificările survenite în ultimii ani
(foto 2012)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 82
ministrului și Casei
Școalelor pentru a le
înainta schița de plan a
școlii din Șerbăneștii de
Jos, cu cele două posibile
amplasamente... Păi pân-
atunci ce făcuseră? Și
proiectul, care fusese
deja aprobat, nu
conținea, oare, și aceste
amplasamente? Asta mă
întreb eu dar pe 12
august 1902, fără nicio
grabă, administrația
Casei Școalelor cere
avizul serviciului tehnic
pentru a decide care
amplasament se aprobă
pentru școala de la Jos.
Chestie delicată! Pentru
că abia pe 27 august
1902 se formulează răspunsul de aviz favorabil, pentru ambele amplasamente de școală
propuse dar că ar fi de preferat varianta cu orientarea fațadei spre strada principală.
O să mă întrebați, privind la poza anterioară, care este, totuși, fațada școlii ce
trebuia să se numească Ghiță Dumitrescu. Păi nu mai are (acum) fațadă, că a fost atent
mutilată de-a lungul anilor! Dar a avut, cu siguranță, și era chiar una bine gândită... Fațada
era orientată, firesc, spre strada principală (acum, str. Grădiniței!). În locul fastuoasei
intrări principale (,,ușe cu geamlâc”), dinspre stradă, s-a zidit, cu mare grijă, tot intrândul
și s-a montat fereastra centrală, care nici măcar nu a mai fost aliniată cum trebuie, la partea
de sus, cu celelalte șase termopane low cost...
Pe 28 august 1902 însă, Prefectura Olt cere din nou bani la Casa Școalelor,
deoarece ,,antreprenorul trebue a începe îndată lucrarea”. Deci trecuse vara și construcția
școlii încă nu începuse... Și totuși, pe 27 octombrie 1902, antreprenorul face devizul de
evaluare a lucrărilor executate în perioada 26 septembrie – 27 octombrie 1902, costul
materialelor și al manoperei ridicându-se la 8195,40 lei. Așadar, construcția școlii
demarase, în sfârșit, tocmai atunci când noul an școlar deja începuse... Iar pe 2 noiembrie
1902, Prefectura Olt solicită ministerului și Casei Școalelor, pe baza lucrărilor executate, o
diferență de 5999. 58 lei, amintindu-și de donația de 6000 lei, fără a-și mai aminti însă de
numele lui Ghiță Dumitrescu... Iar de clauza cu inscripționarea pe frontispiciul școlii a
numelui său și a sumei donate, nici atât! Oricum, acum venise la conducerea județului un
alt prefect, care nu știa sau se făcea că nu știe nimic, în acest sens... Pe 6 noiembrie 1902,
arhitectul șef al Casei Școalelor (instituție serioasă, ce mai!) verifică devizele ce trebuiau
plătite antreprenorului și spune că nu sunt semnate de inginerul șef al județului și, ca
urmare, nu pot fi achitate. Clar! Treabă de arhitect șef! Numai că, se pare că altul era baiul,
din moment ce pe 9 noiembrie 1902, Casa Școalelor formulează un răspuns către
Prefectura Olt, anunțând-o că nu poate plăti, deocamdată, decât suma de 4513,40 lei;
pentru plata diferenței, se solicită să se trimită o copie a proiectului aprobat (păi cum!?), ca
Devizele aferente construirii noului local de şcoală şi a
locuinţei directorului
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 83
să poată face o analiză comparativă. Pe 19 noiembrie 1902, Prefectura Olt răspundea
Ministerului și Casei Școalelor că ,,proiectul în chestiune” fusese deja înaintat instituției în
cauză încă de pe data de 11 aprilie 1902 (normal!); ca urmare, solicita achitarea
necondiționată a diferenței până la 5999,58 lei. Deoarece răspunsul Casei Școalelor
întârzia să apară, pe 24 noiembrie 1902 Prefectura Olt solicita din nou diferența ce trebuie
achitată, plus achitarea unui alt deviz de 2481,31 lei.
Pe de altă parte, pe 20 noiembrie 1902, primarul I. Ghiocheanu și cu perceptorul
comunei Șerbănești confirmau că au primit de la prefectul de Olt, Petre N. Slăvescu, suma
de 6448,60 lei din fondul pentru școală. Iar pe 29 noiembrie 1902, Serviciul tehnic al
Casei Școalelor spune, în sfârșit, că ,,se va da” diferența de bani solicitată dar, totuși, să li
se trimită proiectul că ,,nu se află în cancelaria noastră”... Dar ce cancelarie or fi avut ei,
de pierduseră proiectul? Că evidențele deblocării de fonduri funcționau fără cusur, se pare,
atâta timp cât pe 5 decembrie 1902, Casa Școalelor se adresează Prefecturii Olt,
răspunzându-i la solicitarea din 24 noiembrie 1902, cum că în fondul disponibil pentru
școala din Șerbănești nu se mai află decât 14,50 lei și, ca urmare, suma solicitată nu poate
fi achitată; se autorizează însă ca plata să se facă din sumele de care mai dispune comuna
și se insistă ca, până la terminarea lucrărilor, să li se trimită, totuși, proiectul aprobat de
ei… Bată-l vina de proiect! Disperare mare! Ce importanță mai avea, oare, acesta, atâta
timp cât el nu fusese respectat de niciun fel? Sau poate tocmai d-aia se pierduse! Că uitai
să spun! Școala construită atunci, așa cum era și pe vremea când învățam eu în ea, nu avea
decât două săli de clasă, față de patru, cât se aprobase prin proiectul inițial și față de trei,
căt se ceruse ulterior... Oricum, această școală arăta (și mai arată încă) mult mai bine,
decât vechiul local! În data de 9 decembrie 1902, Prefectura Olt solicită Casei Școalelor să
îi trimită și cei 14,50 lei rămași în contul școlii de la Jos iar pentru restul, să se plătească
antreprenorului din celelalte surse ale comunei. Pe 13 decembrie 1902, Casa Școalelor
dispune, în sfârșit, și restituirea celor 14,50 lei.
După ce au dispărut din cont și acești ultimi bănuți, povestea școlii de la
Șerbăneștii de Jos se termină, fără a-și mai aminti cineva de dorința testamentară a lui
Ghiță Dumitrescu... În total, așa cum rezultă din devizul final prezentat în imaginea de mai
sus, construirea celor două săli de clasă a costat 7263,39 lei iar casa învățătorului, pe care
eu nu am identificat-o încă în teren și nu mi-o amintesc, a costat 3494,81 lei. Dar această
casă a existat cu certitutine deoarece, în 1942, ea servea drept ,,locuință pentru director”
și avea ,,2 camere de locuit, antreu, bucătărie, cămară și pivniță” (v. GHIMIȘESCU,
Petre și GHIMIȘESCU, Paula – Monografia comunei Șerbăneștii de jos: Lucrare de
cercetare pentru promovarea ca învățători grad I. ANR – București, Ministerul Culturii
Naționale -1942, Direcția Învățământ Primar, mapa 24, fascicola 43, litere G-L).
Așadar, dacă Ghiță Dumitrescu și-ar fi gestionat singur cei 6000 lei donați
primăriei, aceștia ar fi fost suficienți pentru ridicarea localului de școală cu două săli de
clasă, așa cum era dorința de atunci a șerbăneștenilor. Că despre casa învățătorului, nu se
angajase omul cu nimic și nu fusese nicio vorbă, atâta timp cât însăși primăria stătea cu
chirie... Oricum, se pare că chiar la finele anului 1902 (când s-or fi uscat, oare, pereții?),
școala s-a mutat în localul nou iar localul vechi a fost reocupat de Primărie, ,,scutindu-se
comuna de o chirie în sumă de lei 200 ce se plătește anual”. Deci, ca număr de săli de
clasă, școala nu a câștigat nimic: poate doar o clădire nouă, mai curată, mai spațioasă și
mult mai luminoasă! Pentru că vechiul local, nemaifiind reparat, se afla ,,în stare de ruină
și vătămător copiilor”. Totuși, potrivit monografiei învățătorilor Ghimișescu (v. lucrarea
menționată mai sus), localul acesta ar fi fost dat în folosință abia în 1904, deși comform
devizului pe baza căruia antreprenorul și-a încasat banii, lucrarea părea terminată, fiind
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 84
prinse la plată inclusiv sobele... Dar după cele relatate, totul pare posibil! Și tot acești
distinși învățători (soț și soție) își exprimau regretul, spunând și ei, ca și mine: ,,Păcat însă
că antece[s]orii noștri nu s’au gândit măcar să dea denumirea școalei după numele
donatorului ca semn de recunoștiință!”
A trebuit să vină însă comuniștii la putere ca să le facă șerbăneștenilor Școala
Nouă, într-o altă locație, rapid și fără să le ceară vreun ban, doar ceva muncă voluntară...
Și nu cu patru săli de clasă, ci cu cinci; asta pe lângă localul construit din donația lui Ghiță
Dumitrescu (al cărui nume comuniștii l-ar fi șters, oricum, de pe frontispiciul școlii!) și pe
lângă localul fostei primării, care s-a întors din nou în proprietatea școlii... Ba, mai mult, în
1974, s-a mai construit, în incinta Școlii Noi, un local adițional, cu etaj, adăugând
instituției în cauză alte șase săli de clasă și o bibliotecă. Adică, să tot înveți, că aici se
făceau, la un moment dat, zece clase, nu doar opt, ca acum, și în două schimburi! La ce
folos însă? După revoluția din „89, copiii șerbăneștenilor s-au împuținat de la an la an și
școala lui Ghiță Dumitrescu aproape că nu-și mai găsește trebuința; la fel și școala de la
Șerbăneștii de Sus...
Aspecte militare ale revoluţiei de la 1848 în judeţul Romanaţi (I)
Colonel r. Dumitru Matei
Oraşul Caracal era în anul 1848 reşedinţa judeţului Romanaţi şi ispravnicul
judeţului, Gheorghe Magheru, oltean din Râmnicul Vâlcii aderase la ideile revoluţiei şi
avea la dispoziţie pentru menţinerea ordinei în reşedinţă şi în celelalte localităţi ale
judeţului un număr de 250 dorobanţi. Se mai aflau în judeţ şi subunităţi ale armatei
permanente înfiinţată în anul 1830, în timpul ocupaţiei ruseşti.
Sentimentul de mândrie naţională şi dorinţa de libertate s-au dezvoltat tot mai
puternic începând din anul 1821, fiind încurajat de imperiile vecine, fiecare dintre acestea
sperând să se folosească de români în lupta contra celorlalţi.
În Oltenia s-au constituit mai multe formaţiuni militare care au luptat alături de
trupele ruseşti împotriva armatei otomane, dar au rămas aici „creştinii”, contra
„păgânilor”. Am scăpat de ei cu ajutorul „păgânilor” care au câştigat războiul şţi i-au
obligat să se retragă din Principate.
În acest timp a crescut dorinţa poporului român de a fi „neatârnat” de puteri
străine, căci vântul de libertate a ajuns şi la el.
Minţile luminate, între care a strălucit a olteanului Nicolae Bălcescu, alături de Ion
Ghica, Christian Tell, maiorul Ioan Voinescu II, căpitanul Nicolae Pleşoianu şi
locotenentul Alexandru Cristofi, au înfiinţat în anul 1843 societatea secretă Frăţia126
, care
a răspândit ideile de libertate, formând puternice nuclee în numeroase localităţi cu scopul
de a emancipa societatea şi statul român.
Cei mai hotărâţi luptători au fost oltenii, care s-au angajat să înlăture regimul
obedient prin lupta revoluţionară şi – de comun acord cu nucleul revoluţionar din capitală
– au stabilit să înceapă acţiunea în judeţul Romanaţi, având între „căuzaşii” revoluţiei pe
ispravnicul judeţului.
Convinşi de importanţa armatei în acţiunea revoluţionară, conducătorii revoluţiei
i-au acordat atenţie deosebită. Nicolae Bălcescu înfiinţase o şcoală în cadrul Regimentului
126Idem, pag, 235
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 85
3 Infanterie. Importanţa pe care el o acorda armatei rezultă şi din faptul că încă din 1844 a
editat lucrarea sa Puterea armată şi arta militară la români de la întemeierea principatului
Valahia şi până acum.
Revoluţia de la 1848 din Ţările Române se constituia parte a marilor mişcări
revoluţionare care au zguduit din temelii Europa acelui an127
.
Fruntaşii revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească au participat la revoluţia din
Franţa, unde şi-au însuşit principiile ce urmau să guverneze noua societate. Nicolae
Bălcescu împreună cu A. G. Golescu au venit de la Paris la Viena şi de acolo pe Dunăre
până la Orşova şi la Corabia, unde l-au vizitat pe Nicolae Pleşoianu, comandantul
companiei a 5-a din Regimentul 1 Infanterie128
cu care au discutat despre planul revoluţiei.
Ofiţerul l-a informat pe Bălcescu că este gata şi că are încrederea soldaţilor. La Caracal
nu l-a întâlnit pe Gh. Magheru, care era plecat din localitate.
Iniţiatorii revoluţiei au optat pentru începerea acţiunilor revoluţionare simultan în
4 centre: două în judeţele Olteniei – la Islaz, în Romanaţi şi la Ocnele Mari, în Vâlcea –
unul la Telega, în Prahova şi altul la Bucureşti, acestea având comandanţi militari devotaţi
revoluţiei.
Au ales
centrele din Oltenia
având în vedere
faptul că mulţi olteni
aveau experienţă
militară, căci au
luptat în războiul
ruso-turc din 1828-
1829, în unităţi de
panduri, alături de
armata rusă. Din
rândurile lor în anul
1830 s-au format
primele 3 regimente
ale armatei române
moderne, iar în
preajma revoluţiei
Regimentul 1 Infanterie avea reşedinţa la Craiova.
Comandantul oştirii colonelul Ion Odobescu, comandanţii celor 3 regimente:
coloneii Anton Garbaţchi, Iulie Engel şi Ion Solomon, cu câţiva ofiţeri superiori promovaţi
din rândul marii boierimi, nu erau de partea revoluţiei; între aceştia a fost maiorul
Paznanschi, comandantul batalionului 1 din Regimentul 1 Infanterie şi maiorul Grigore
Lăcusteanu, comandantul batalionului 2 din Regimentul 2 Infanterie, care informa
conducerea ţării despre pregătirea unei revoluţii ostăşeşti cu consecinţe imprevizibile
pentru domnie, revoluţie care odată dezlănţuită ar fi putut contamina ţara129
.
Cei mai mulţi ofiţeri de la batalioane, companii şi plutoane erau adepţi ai
revoluţiei: maiorii Christian Tell şi Radu Golescu, căpitanii Nicolae Pleşoianu,
Drăghicescu Fărcăşanu şi Mihail Caracasidi, locotenenţii Al. Cristofi, George
127Col. dr. Gh. Romanescu ş.a., Istoria Infanteriei Române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, vol I, pag. 229 şi
urm. 128Idem pag. 236 129Dr. Nichita Adăniloaie ş.a.: Istoria militară a poporului român, Editura militară, Bucureşti, 1987, vol. IV, pag. 278
Dislocarea infanteriei permanente din armata Ţării Româneşti
în luna mai 1848
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 86
Paraschivescu şi T.
Conţescu,
sublocotenenţii N.
Paraschivescu,
Gheorghe Zalic şi
alţii130
.
Sublocotenentul
Nicolae Paraschivescu
din Regimentul 1
Infanterie era acuzat
că a desfăşurat acţiuni
subversive, de
subminare a ordinii
legale, atât până a nu
izbucni [revoluţia],
cât şi după aceasta,
iar locotenentul
Hariton Racotă de la compania de dorobanţi din Caracal era caracterizat drept revoluţionar
cu ştiinţă şi cu înţelegere cu capii revoluţiei pentru izbucnirea ei131
.
Conducătorii revoluţiei erau convinşi că armata era chemată să îndeplinească o
funcţie istorică şi au văzut în
alăturarea armatei la idealurile
revoluţionare un element
fundamental în planul general al
mişcării.
Nicolae Bălcescu şi alţi
membrii ai comitetului
revoluţionar lucrau direct cu unii
ofiţeri, între care erau maiorul
Cristian Tell, căpitanii Nicolae
Pleşoianu şi Grigore
Marghiloman, locotenentul
Alexandru Cristofi132
.
În anul 1848 subunităţile
Regimentului 1 Infanterie din
Craiova erau dispersate pe
Dunăre de la Calafat, la Bechet şi
Islaz până la Zimnicea.
Batalionul 1 din
Regimentul 1 Infanterie de la
Craiova avea compania 5-a la
Islaz comandată de căpitanul
Nicolae Pleşoianu, care avea
subalterni pe locotenenţii
Alexandru Cristofi, Petrache Hagi
130Istoria infanteriei române, pag. 237 131 Istoria militară (...) pag. 278 132Idem, pag. 277
Guvernul Provizoriu
Adunarea populară de la Islaz, din 9/21 iunie 1848 (Cabinetul
de stampe al Academiei Române)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 87
Ioniţă şi sublocotenentul Nicolae Ciupagea; compania 6-a, de la Bechet, comandată de
căpitanul Ion Vlădoianu avea locotenenţii George Ciupagea, George Paraschivescu şi
sublocotenentul Zalic; compania 7-a la Zimnicea comandată de căpitanul Scarlat
Lăzureanu avea locotenenţii Polizu şi Petrache Răţescu, iar compania a 8-a era la Calafat
comandată de căpitanul Constantin Iconomu şi avea locotenenţii Mihail Pojogeanu,
Hristodor Cotopulea şi Al. Gărdescu.
Batalionul comandat de maiorul Christian Tell făcea parte din Regimentul 2
Infanterie şi se afla la Giurgiu, având companiile întinse de la Giurgiu la Brăila.
Maiorul Tell urma să se deplaseze la Islaz şi de aici, cu compania lui Nicolae
Pleşoianu şi cu alte subunităţi de pe Dunăre să meargă la Craiova şi să înlăture opoziţia
reacţionară, devenind stăpân pe cele 5 judeţe ale Olteniei, după cum aprecia Nicolae
Bălcescu.
La Bucureşti era Regimentul 3 Infanterie comandat de colonelul Solomon, dar
compania 1 din acest regiment era la Caracal133
comandată de căpitanul Drăghiceanu
Fărcăşanu, având ca subalterni pe locotenenţii Enache Dumitriu, Teodor Coadă şi
sublocotenenţii Al. Diculescu şi Ioan Chiriachidis.
Acţiunea a început la Islaz, în sudul judeţului Romanaţi, având sprijinul Zimnicea
şi Celei venite la Islaz în ziua de 9 iunie 1848 echipate ca pentru paradă, după ce Eliade
Rădulescu şi Radu Golescu au ajuns la Islaz în seara zilei de 6 iunie şi s-au întâlnit cu
Cristian Tell, Nicolae Pleşoianu şi preotul Radu Şapcă chemat să vină cu evanghelia şi cu
crucea spre a cununa mireasa (revoluţia). Trupele erau adunate acolo alături de ţăranii
veniţi din satele învecinate, negustori, meseriaşi şi chiar de zapciu, la adunarea care
căpătase caracter solemn. Pentru prima oară a fost arborate două drapele tricolore, având
culorile roşu, galben şi albastru perpendiculare pe lance.
Preotul Radu Şapcă şi alţi doi preoţi au oficiat slujba pentru izbânda mişcării. În
cuvântarea sa preotul Radu Şapcă a blestemat iobăgia, claca şi abuzurile, rugând pe
Dumnezeu să apere biruinţa, libertatea şi omul care suferă, ca acesta să se bucure de
roadele muncii sale. El arăta că săracii, sătenii, plugarii (...) îşi cer o părticică de pământ,
îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor. (...) Claca şi acea infamă iobăgie se
desfiinţează.(...) Săteanul fără pământ se face proprietar134
.
S-au sfinţit steagurile, apoi Eliade a citit proclamaţia135
cu cele 21 de punturi şi la
133Istoria infanteriei române, pag. 234 134Magazin Istoric nr. 5, mai 1968, pag 21-25. 135Cele 21 punturi au fost următoarele:
1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V.
şi neamestec al niciunei puteri din afară în cele din înuntru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuţie generală.
4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.
5. Domn responsabil, ales pe 5 ani şi căutat în toate stările soţietăţii.
6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.
7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor funcţionarilor în foncţia ce ocupă.
8. Libertatea absolută a tiparului.
9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentenţii săi, iar nu de la domn.
10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul
popolului întreg de a-şi alege domnul.
11. Gvardie naţională.
12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.
13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 88
final s-a adresat soldaţilor şi ofiţerilor prezenţi cu
următoarele cuvinte:
Fraţi români, soldaţi care sânteţi fiii şi
fraţii noştri, privegheaţi a ţine buna rânduială,
pentru că datoria voastă aceasta este. Nu
ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de
rău vă vor porunci a da în fraţii voştri şi a vă
întina mâinile în cei ce se scoală pentru binele
vostru şi al părinţilor voştri. Punerile la cale,
legiuirile cele nouă ale poporului român vă înalţă
la treapta de om, desfiinţează vergele de pe
spatele voastre cu care eraţi socotiţi în starea
vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă
face ofiţeri când veţi merita şi uşurează, dau
drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi
lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o
patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce
vă vor da porunci de a face foc împotriva fraţilor
voştri, însemnaţi-i, că aceia nu sunt români, sau
de vor fi sînt vânduţi şi vă vând şi pe voi ca să
mergeţi a umple şanţurile cu trupurile voastre,
bătându-vă împotriva voitorilor de bine ai
omenirii.
Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v-au dat exemplu. Europa luminată e
cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine buna orânduială şi a vă
lupta asupra vrăjmaşilor patriei. Ţineţi buna orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât
soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţile să
lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Iată, calea cea mai glorioasă vi
se deschide vouă, fericiţi-vă că v-aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare.
(...). Iar dacă capii voştri vă vor comanda asupra fraţilor voştri, n-aveţi decât să ascultaţi
decât glasul popolului suveran: frângeţi-vă săbiile înaintea oricărei comande vărsătoare
de sânge. Nişte asemenea comandanţi vor fi insuflaţi de duhul lui satan. (...) Smulgeţi şi
voi asemenea spaletele din umerii oricărui trădător ce va comanda să se verse cea mai
mică picătură de sânge. (...)136
.
Atunci s-a constituit Guvernul provizoriu, format din Ion Eliade Rădulescu, Ştefan
Golescu, Cristian Tell, Gheorghe Magheru, preotul Radu Şapcă şi Gh. Scurtu. Ca secretari
au fost desemnaţi Nicolae Bălcescu, Al. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu;
ulterior au mai fost introduşi Ion Câmpineanu, C. N. Filipescu şi Ion Voinescu II137
. Acest
15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.
16. Instrucţie generală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.
17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.
18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.
19. Desfiinţarea, atât prin vorbă, cât şi prin faptă a pedepsei cu moartea.
20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă
îmbunătăţiţi.
21. Emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă. 136 Documente privind istoria militară ..., ianuarie 1848 – decembrie 1856, doc. nr. 8, pag. 8-10. 137Istoria militară a poporului român, pag. 263
Gheorghe Magheru (1804-1880)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 89
guvern a trecut la conducerea
revoluţiei, care a devenit fapt
împlinit.
Însoţit de armată şi de
mulţime, guvernul s-a îndreptat
spre Caracal şi la 11 iunie a fost
primit de prefectul Gheorghe
Magheru, de mii de ţărani, de
dorobanţi şi de orăşeni în strigăte
de „Trăiască libertatea! Trăiască
constituţia!”
Pentru a stimula pe
militarii revoluţionari, la Caracal
guvernul provizoriu a efectuat o
serie de avansări: Cristian Tell a
fost avansat la gradul de general,
Nicolae Pleşoianu la gradul de
colonel, Gheorghe Zalic la gradul
de căpitan şi mai mulţi soldaţi au
căpătat grade inferioare. Avansările au fost ulterior confirmate prin decrete ale guvernului
provizoriu.
*
Nu insistăm asupra desfăşurării evenimentelor în localitate, fiind bine cunoscute
de cititori138
. Mândri de tradiţiile lor revoluţionare, locuitorii oraşului au astăzi mai multe
monumente dedicate Revoluţiei de la 1848. Un obelisc se află pe locul unde populaţia
oraşului i-a întâmpinat pe revoluţionari, iar în parcul oraşului se află impunătorul
monument de artă modernă „Evocare 1848”. Monumentul Generalului Gheorghe Magheru
îşi are locul pe un soclu în cazarma de pe strada Carpaţi, iar bustul lui Nicolae Bălcescu se
află în incinta fostei cazărmi de pe şoseua Corăbiei.
*
La 9/21 iunie 1848 consulul englez de la Bucureşti informa pe ambasadorul englez
la Constantinopol că: (...) la Islaz, pe Dunăre, a avut loc o răzmeriţă în fruntea căreia
bănuiesc că se află un maior din cadrul miliţiei, doi căpitani şi aproximativ 160 de
subofiţeri şi soldaţi. Aceştia se îndreaptă spre Caracal şi Craiova pentru a determina o
mişcare în Mica Valahie139
.
La 13 iunie mulţimea a ajuns la Craiova şi împreună cu populaţia oraşului a
zădărnicit încercarea prefectului şi a maiorului Ştefan Vlădoianu, comandantul
batalionului 2 din Regimentul 1 Infanterie, de a opune rezistenţă forţelor revoluţionare şi
au asigurat o primire triumfală guvernului provizoriu. La 15 iunie guvernul provizoriu a
138
Ne limităm la precizarea că în decursul anilor porţiunea din şoseaua Bucureşti-Craiova,
parcursă de alaiul revoluţionarilor pentru a ajunge la reşedinţa ispravnicului a devenit una dintre
străzile principale, pe care au fost amplasate unele instituţii importante ale oraşului, între acestea
fiind şi Tribunalul judeţului Romanaţi. Pentru a păstra în memorie importantele evenimente la care
au participat locuitorii oraşului în anul 1848, porţiunea de şosea devenită stradă a primit denumirea
strada Libertăţii, iar noul cartierul din vecinătatea ei poartă şi el denumirea Libertăţii. Ulterior
denumirea străzii s-a aschimbat, dar minunea a rămas în folclor: Tribunalul şi procuratura erau pe
strada Libertăţii. 139Documente privind istoria militară a poporului român, doc. nr. 9, pag. 11.
Drapelul gărzii naţionale din Slatina, judeţul Olt
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 90
părăsit Craiova, îndreptându-se spre Bucureşti140
.
La Bucureşti Cristian Tell a fost numit ministru de război141
şi guvernul provizoriu
a trecut la reînnoirea corpului de cadre, îndepărtând din funcţii pe ofiţerii proveniţi din alte
armate şi pe cei care au manifestat adversitate faţă de revoluţie: Al. Banov, şeful de stat
major al oştirii, comandanţii de regimente coloneii Anton Garbaţki, Iulie Engel şi Ioan
Solomon, aghiotanţii domneşti Nicolae Lahovari, Constantin Bălăceanu şi Ioan Emanoil
Florescu, maiorii comandanţi de batalioane Grigore Lăcusteanu, Ştefan Vlădoianu ş.a., iar
în locul lor au fost avansaţi ofiţeri, subofiţeri şi chiar soldaţi care au dovedit capacitate
militară şi ataşament faţă de revoluţie142
.
Prin Decretul nr. 4143
al guvernului provizoriu, la 14 iunie a fost înfiinţată gvardia
naţională, al cărei comandant a fost numit colonelul Scarlat Creţulescu. În fiecare sector al
capitalei era câte un batalion. La 15 august s-a hotărît ca în capitală să fie 5 legioane,
organizate pe două batalioane a câte 1.000 de oameni, batalionul având 10 companii a câte
100 oameni. Efectivul gvardiei naţionale a ajuns la 10.375 oameni.
Guvernul provizoriu, recunoscând marele serviciu ce a săvârşit domnul Gh.
Magheru în cauza sacră a libertăţii, unindu-se cu cei dintăi liberatori ai patriei la
ardicarea stindardului libertăţii, considerând creditul şi virtuţile sale militare, îl numeşte
căpitan general al tutulor trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din România şi
inspector general al tutulor gvardiilor naţionale144
. Maiorii Cerchez şi Golescu au fost
numiţi comandanţi la Regimentul 1 Infanterie şi, respectiv, Regimentul 2 Infanterie,
înălţându-i în rangul de colonei145
.
Soldaţilor din Bucureşti li s-a explicat conţinutul Proclamaţiei de la Islaz, pe
Câmpia Filaret, în prezenţa membrilor guvernului provizoriu şi a unei mari mulţimi din
populaţia capitalei, fapt ce i-a însufleţit la depunerea următorului jurământ în ziua de
15/27 iunie:
Jur în numele unui Dumnezeu şi pe această sfântă cruce că voi fi credincios
voinţei naţiei române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire. Jur
că nu voi lucra niciodată împotriva intereselor naţiei şi că voi ţine şi apăra acele douăzeci
şi unu puncturi decretate de popul, conlucrând după putinţă-mi şi jertfind viaţa mea
pentru dânsele şi pentru naţie146
.
Celelalte unităţi au depus jurământul fiecare în garnizoana de reşedinţă, în ziua de
18 iunie, drapelele fiind înmânate la 13 şi 14 septembrie 1848.
Pentru apărarea revoluţiei, guvernul provizoriu a decis înfiinţarea regimentelor de panduri
voluntari în componenţa cărora intrau 2/3 din dorobanţii districtelor. Regimentele aveau
efective de 2.000 de oameni împărţiţi în două batalioane a câte 4 companii, fiecare
companie având două plutoane a câte 6 despărţiri (grupe)147
. Aceste regimente se
subordonau lui Gh. Magheru, care urma să le dea numiri cât se poate mai naţionale.
La 4 august 1848, Gh. Magheru îi scrie lui Cristian Tell: După preumblarea ce am făcut cu
linişte şi pace în toate districtele din România Mică am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu la
Râmnicu Vâlcei şi am aşezat tabăra la şatrele de la bâlciul Râurenilor, unde sper a se
140Istoria infanteriei române, pag. 239 141Idem, doc. nr. 20, pag. 18: Decretul nr. 44 din 20 iunie 1848. Ca membrii ai guvernului provizoriu mai semnează I. C.
Brătianu şi Gh. Magheru. 142Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 281. 143Documente (...), doc. nr. 14, pag. 14; decretul nr. 4 al guvernului provizoriu a fost publicat în Buletin ofiţial al
prinţipatului Ţării Româneşti, nr. 31 din 15 iunie 1848, pag. 123. 144Idem, doc. nr. 17, pag 16: decretul nr. 39 din 18 iunie 1848. 145Idem, doc. nr. 22, pag. 19. Decretul nr. 62, publicat în Monitorul român, nr. 2 din 23 iunie 1848, pag. 7. 146Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 284; Documente (...), doc. nr. 18, p. 16 147Documente (...), doc. nr 25, pag. 22-24
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 91
aduna şi un număr de panduri volontiri cât se va putea mai însemnător148
.
În organizarea taberei de la Rîureni şi instruirea personalului, Magheru a fost
ajutat de Nicolae Pleşoianu şi de ofiţeri străini la care a făcut apel guvernul provizoriu:
căpitanii francezi: E. Desaint, genist, A. Sabattier, artilerist şi F. Lefrançais, cavalerist, toţi
având întinse cunoştinţe şi în domeniul topografiei; în serviciul ştabului oştirii a fost
chemat şi integrat colonelul polonez Zablocki149
.
Între schimbările produse în armată de guvernul provizoriu menţionăm înlocuirea
noţiunilor de provenienţă rusă polc, roată, polcovnic, parucic, praporcic cu
corespondentele lor regiment, companie, colonel, locotenent, sublocotenent. De asemenea,
s-au făcut unele schimbări la ţinuta militară, între care înlocuirea cocardei de la şepcile
ofiţereşti cu rozete tricolore.
Când ameninţarea intervenţiei străine a fost evidentă, regimentul lui Nicolae
Pleşoianu a primit misiunea supravegherii trupelor otomane de la Vidin, iar subunității
căpitanului Alexandru Cristofi i-a revenit misiunea apărării punctului de pază şi observare
de la Calafat. Pentru prevenirea atacului prin surprindere, podurile umblătoare de pe Olt au
fost retrase pe malul drept, iar pentru apărarea podului fix de la Slatina a fost destinat un
puternic detaşament de voluntari150
. Gheorghe Magheru, vechi căpitan de panduri, se
bucura de un înalt prestigiu şi autoritate în rândul locuitorilor din această parte a ţării. În
faza iniţială în tabără erau aproape 500 de voluntari, iar după două luni, la 19/30 august,
numărul lor cuprindea peste 6.000 de oameni. Pentru aceştia se acorda anticipat leafa de
12 lei pe lună pentru a rămâne familiilor pentru nevoile lor.
La 18 august 1848, Alexandru C. Golescu (Albu) îi scrie lui Alexandru G. Golescu
la Paris să procure armament pentru apărarea revoluţiei – 50.000 de puşti, dar nu avem
bani. Acest serviciu nu-l putem spera decât din partea Franţei, numai ea va putea să ne
facă acest bine, să ne furnizeze pe credit arme, ofiţeri etc. (...) M-am simţit umilit în ziua
când 7.000 turci au trecut frontierele. Dacă am fi avut arme, fără a-i considera duşmani,
am fi putut impune respectarea teritoriului nostru şi duce tratative prieteneşti de partea
cealaltă a Dunării. Una din cele mai mari greşeli ale comitetului revoluţionar este aceea
de a nu-şi fi asigurat, înaintea mişcării, armele necesarte oricărei mişcări. (...) Arme,
arme şi totul va merge de o mie de ori mai bine; şi apoi cei 300 milioane de piaştri de
împrumut, care ne-ar fi de mare folos în criza pasageră prin care vom avea de trecut.
(...)151
.
Într-un post scriptum confidenţial la nota oficială adresată de Guvernul provizoriu
din Valahia domnilor membri ai puterii executive din Paris se atrage atenţia asupra a ceea
ce se petrece în această parte a Europei: Rusia se înarmează considerabil şi îşi sporeşte
ameninţările, iar noi n-avem arme, nici arsenal, nici cetăţi întărite. Franţa ar putea ajuta
cu arme şi ofiţeri experimentaţi pentru a organiza armata, dar plata nu se poate face
acum şi cheltuielile pentru achiziţii de armament ar putea face parte din datoria
naţională152
.
La 28 iulie ministrul de război Cristian Tell îi scrie lui Gheorghe Magheru despre
măsurile ce a luat pentru apărarea ţării împotriva ameninţării forţelor otomane153
:
Suleiman paşa se află la Giurgiu cu 8.000 infanterişti, cavalerişti şi artilerişti. Nu
recunoaşte guvernul provizoriu şi nici actele sale şi a cerut boierilor să aleagă o
148Idem, doc. nr. 32, pag. 29 149Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 283 150Istoria militară a poporului român, vol. IV, pag. 303 151Documente (...), doc. nr. 36, pag. 35 152Idem, doc. nr. 24 din 27 iunie/8 iulie 1848, pag. 21 153Idem, doc. nr. 30 din 28 iunie/9 iulie 1848, pag. 29-30
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 92
locotenenţă domnească din 5-6 persoane. Au fost aleşi toţi membrii guvernului, apoi a
cerut ca locotenenţa domnească să fie din 3 persoane. Au fost aleşi Eliade, N. Golescu şi
Tell. A mai cerut să se dea o proclamaţie că actele locotenenţei domneşti nu vor avea
putere decât după ce vor fi aprobate de Excelenţa Sa, Soliman paşa şi întărite de Înalta
Poartă.
Când au format locotenenţa din 6 persoane au dat o asemenea publicaţie, dar s-au
căit, căci tăgăduiau dreptul de autonomie obţinut prin art. 5 al Tratatului de la Adrianopol.
După alegerea locotenenţei de 3 persoane s-a cerut din nou o asemenea publicaţie, dar au
răspuns că au drept de autonomie şi protestează la consulii din Bucureşti, care au promis
că nu vor lăsa armata turcească să facă măcar un pas de la Giurgiu. Noul guvern numeşte
Locotenenţa domnească a Ţării Româneşti. Îi recomandă să aibă mai puţină cavalerie şi
mai multă infanterie, să aibă un om sigur la Calafat, care să-l informeze ce se întâmplă la
Vidin. Îl mai informează că a trimis pe Maiorescu la Frankfurt, iar pe Brătianu la Paris; că
au hotărât să lucreze ca şi înainte, cu toţi membrii guvernului şi cu secretarii, dar în acte
vor figura numai semnăturile celor trei. În final îl asigură de stima şi prieteşugul său,
încheind cu formula al domniei tale slugă plecată.
Trupele otomane intervenţioniste au intrat în ţară mai întâi la Brăila. Prefectul a
adresat comandantului turc un protest formal, însă fără a-l provoca, asigurându-l că îl
consideră protector al drepturilor sale sfinte şi-l tratează ca atare, asigurându-i furajul
pentru animale şi hrana pentru oameni.
La 2/14 septembrie consulul englez raporta ambasadorul său de la Constantinopol
informaţia primită de la Eliade că un corp de oaste otomană de 4.000 de oameni,
infanterie, cavalerie şi 18 piese de artilerie a intrat în Brăila fără a fi anunţat154
şi că
prefectul a adresat comandantului corpului un protest, pe care-l anexează în copie. În
protestul datat 31 august prefectul din Brăila arată că locotenenţa fiind recunoscută de
comisarul Înaltei Porţi, Excelenţa Sa Suleiman paşa, persoanele care formează această
locotenenţă trebuiau prevenite de acest fapt pentru a-mi da dispoziţii în vederea
pregătirilor necesare. Presupune că au cele mai bune intenţii şi că armata seniorului
nostru suzeran va fi întotdeauna considerată de compatrioţii mei ca prietenă şi
protectoare a drepturilor noastre sfinte.
La 3/15 septembrie 1848 şeful guardiei naţionale din Bucureşti îl informează pe
Magheru155
că are în cetate 5 legioane, 10 batalioane, 40 de companii, unii însoţiţi de
arme, alţii cu lănci sau cu armele lor particulare, în total având 10.375 oameni.
Comandanţii, în ordinea numerică a legioanelor sunt: Mihalache Anghel H. Pandele,
Costache Aristia, Costache Bălăceanu, Grigore Ipătescu şi Ioan Ciupagea.
Gheorghe Magheru îi scrie lui Tell156
, pe care-l preţuieşte în mod deosebit: (...) românii nu
vor uita niciodată cât de mult ai lucrat pentru renaşterea lor şi nu fi mâhnit că n-ai
mijloace a lucra şi mai mult pentru dânşii! Numele dumitale, amice, e adânc înscris în
inimile românilor şi aceasta îţi dovedeşte curat că dumneata ţi-ai făcut datoria de
adevărat cetăţean. Mă fericeşti, amice, că oi să poci cu mâna mea armată să protestez în
contra tiraniei. (...) Dacă o fatalitate neîmpăcată se pare a ne prigoni încă câtăva vreme,
apoi e dulce să mori strigând: Libertate! Patrie! Independenţă! Şi de nu aş face-o, aş fi un
laş; căci eu sunt într-o poziţie cu totul diferită de a domniei voastre, iubiţilor amici!
Domnia voastră nu vă puteţi opune cu armele, căci nu puteţi, ci cu manifestaţii pacinice,
singurele cari v-au mai rămas. Eu însă am câteva braţe cari vor a se lupta pentru
154Idem, doc. nr. 43, pag. 41 155Idem, doc. nr.45, pag . 42-43 156Idem, doc. nr 48, pag. 44-45
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 93
drepturile lor şi ar fi o crimă dacă aş cuteza să le sting acest foc sacru ce s-a coborât în
piepturile lor! (...)
Iubite amice! Numai o mâhnire am, aceea adică a lipsei de arme! (...) Sfârşesc,
iubite amice, întru a striga: Arme! Arme! daţi-mi arme! (...)
Elanul revoluţionar care a cuprins mulţimile, mai ales la iminenţa pericolului
invaziei străine, este ilustrat de cererea înaintată generalului Tell de tineri studenţi care vor
să fie primiţi în rândurile oştirii157
:
Domnule general, (...) vezi înainte-ţi juni studenţi cari vin să reclame o armă cu
care să moară, când nu vor mai pute trăi, când patria le va cere viaţa spre scăparea ei;
venim, domnule, să ne înrolăm ca simpli soldaţi. Singura rugăciune ce o facem este ca în
timp de pace să ni se dea voie a fi prenumăraţi între studenţii şcoalei militare, singurul
mijloc care poate forma pe bunul soldat. (...). Fie, domnule, ca exemplul nostru să-l
urmeze toţi studenţii, fie ca braţele tutulor românilor să se sacrifice pe altarul patriei şi
atunci ne-am împlinit pe jumătate misiunea prin darea exemplului, care de va ave o putere
în inimile tutulor, după cum sperăm, România glorioasă de fiii săi îşi va ridica măreaţa
frunte şi va saluta cu faţă toate naţiile Europei.
Salutare, frăţie.
La infanterie, Regimentul nr. 2: Michail Petrescu, Gavril Michăilescu, Ion Marinescu,
Emanuil Fărcăşanu, Zamfir Veru, Ion Vlădescu, Michail Băjescu, Emanuil Boşnagea.
La cavalerie: Manliu Oprescu, Ştefan Burileanu, Ioan Diamandescu, Isaia Lerescu.
La artilerie: Alexandru Măldărescu, Ion Popovici.
1848, 11 septembrie.
Dincolo. Din Dunăre-n Balcani (IV)
Haralamb G. Lecca
Pe la 20 iulie s-a-ndreptat bine vremea. Numărul bolnavilor n-a mai mers
crescând. Păruiala balcanică s-a sfârşit cu-mpăcare. Generalul Diviziei noastre stăruia
zilnic să ieşim de-acolo,- şi d-abia-d-abia, la 26, după multe sforţări, ni s-a dat voie să
luăm drumul înapoi. Când să ieşim din jgheabul Acela infect- depeşă: ,,Divizia doua de
cavalerie e în mars spre Has Brusen unde va petrece noaptea. Dacă porniţi tot mâine,
riscaţi să v-ajungă şi deci să vă-ncurcaţi.”
Blajini până la nerozie- cum ne-am sfiit mai târziu, pierzând zile întregi, ca să nu
supărăm marşul Corpului II,- tot aşa am amânat şi-acum plecarea, rămânând încă o zi la
Ceranoviţa, în cimitirul care nu se mai sătura, - consolându-ne cu defilarea Diviziei
Mustaţă, destul de voinică pentru cât umblase, dar urmată de 400 de cai, scoşi din serviciu.
Domnului T. Dragodan, moşia Dâmbeni, prin ştafetă.
Cum n-am uitat, Titule, să-ţi răspund la depeşa prin care mp vesteai c-ai scăpat de
tifos şi că mergi spre bine- tot aşa nu preget să-ţi scriu cât de mult, folosindu-mă
de-o-ntâmplătoare necensură, aică de plecarea unui scutit în ţară. Voi putea deci să-ţi
deapăn tot ce mi-o da prin minte, fără frică de-a pune data şi locul.
Ai primit, cred, cele patru cartoane oficiale, prin care-ţi spuneam că, după şease
poşte de drum , ne-am oprit ca să clocim holera. Pe mine, slavă Domnului, nu m-a-nhăţat
157Idem, doc. nr. 50, pag. 46-47.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 94
încă. Mi-argăsesc mâinile- mă stropesc cu fenic- beau numai apă acrită sau iodată, consum
câte o litră de coniac pe zi, cu o parte clătindu-mi gura iar restul înghiţindu-l, resping
legumele nefierte , pap câte şapte-opt căţei de usturoi la o masă, deşi am fost ani de zile
certaţi, spirtuiesc farfuriile şi le dau foc, plesnesc muştele cari cutează să m-atingă, şi nu
mai număr câte cafele şi ceaiuri gâlgâi pe zi.
Deşi trândăvim în aşteptarea desgropării de-aici, n-o duc tocmai rău. Ori colind
călare ori scotocesc prin casele şi prin ochii bulgarilor ca să mai aflu câte ceva, ori când
izbutesc a decide ,,zeii”, ne ducem prin defileuri cu otomobilul.
Şi multe-am văzut Titule! Frumoasă natură!... Ţi-oi descrie câteva părţi, mai la
vale. Deocamdată, să-ţi înşir, fără şir, câteva ,,mărunţişuri”.
Pe lângă o hartă a ,,Imperiului”, aşternut ca o pecingine peste toată peninsula
Balcanică, am dat şi de-o cartă poştală cu Ferdinand Imperator, în mantie bizantină, cu
mitră pe cap şi-ntronat sub un baldachin, plin cu pietre scumpe.
Dacă n-am descoperit nicăieri nici un W.C. alipit casii, toate fiind exilate în cel
mai scârbos fund al curţii,- în schimb nu e, adică nu era unul să n-aibă-n perete pe
Bismarck-Daneff.
Ţăranii nu duc lipsă; dar Ţara e săracă pentru că sătenii, pământeni, au de toate
prin schimb, fără nevoie de bani, pe când Ţării îi trebuie argint, şi n-are. Numerariul lor, e
puţin. D-aia vederea banilor nostril i-a fascinat şi d-aia, întru câtva, ţăranul bulgar n-are
noţiunea valorii, nu ştie să preţuiască în monedă cât face cutare lucru. Aşa sw wxplică
ieftinătatea- benevolă, nu silită, cum s-a pretins- a oricărui aliment pe care-l cumpăram, şi
mai ales a fânului- din care, un furgon încărcat soldăţeşte, cu peste 1500 de kile, ni-l vinde
cu doi poli, pe când la noi greu îl iei cu cinci.
În trai deci, ne sunt mai prejos; dar ne-ntrec la carte. Nu numai că au şcoli mai
multe, mai sănătoase şi cu programe mai practice; nu numai că copiii, d-abia ieşiţi din
clasele primare, 50% îngâimă franţuzeşte, şi-n târguri nu e băiat sau fată de negustor să nu
vorbească cel puţin o limbă străină, dar- folos temeinic- opt din 10 ştiu să citească. Găseşti
des- cum am găsit eu în Ablaniţa, băieţi de băcan, de-abia în pro-gimnaziu, cu cari poţi
vorbi numai franţuzeşte, şi nu ,,pâine”, ,,brânză”, ,,pardon” şi ,,merci”, ci lucruri serioase:
despre ţară şi armată.
Şi fiindcă veni vorba de armată, nu ştiu cum or fi în front soldaţii lor; acasă însă,
cum i-am văzut acum, la întoarcere, m-au minunat: hotărâţi şi zdraveni. Să fie hrana? Să
fie rasa, tânără?... Nu ştiu. Oricum, rar găseşti printer ei piperniciţi. Punând apoi şi
nealcoolismul, ştiinţa de carte şi simţul national,- nu e de mirare că se-nfăţişează frumos.
Toţi cei întâlniţi acum, după zece luni de război, păreau mai sănătoşi şi mai rezistenţi decât
nu puţini din ai nostri, după zece zile de plimbare.
Să ne mângâiem dar cu afirmările celor adânc initiate, cari spun că, la Bulgari şi
aparenţa soldatului e tot aşa de amăgitoare ca şi a ţăranului,- că păstrează acelaşi contrast
între înăuntru şi în afară şi că, sub arătarea lui eroică, e un barbar cu două feţe: spintecând
pe cei slabi şi tremurând înaintea forţii. Oricum, dragă, să dea Dumnezeu să nu mai avem
a face cu ei,- căci nu există prăpăd mai cumplit ca un adversar perfid şi sălbatic.
Am văzut, mai deunăzi, într-ospiţerie, mândria înţepată a unei casieriţe, o potcă necoaptă,
care, drept răspunsglumelor unui ofiţer roman, i-a ripostat ţâfnoasă: -
Eu sunt domnişoară bulgară, nu română.
Vezi dar cum îşi leagă şi ele dispreţul lor de femei cu ura din sufletul bărbaţilor-
printer care ajunge să-ţi număr un primar, care dând peste o mămăligă de sergent, a
îndrăznit să-i strige în gura mare:
- E-he! O să plătească scump statul vostru plimbarea asta pe-aici!...
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 95
Şi, amănunt grav, am aflat, prin cercetări, că obraznicul domn primar, om de peste
100 de mii de lei, fusese, în tinereţe, zarzavagiu la noi.
Aşa că, în rezumat, de când sunt războaiele, nu cred să mai fi fost cândva vreo
ocupaţie aşa mănuşată, cu expertize, cu despăgubiri, cu reverinţe chiar, şi cu atâţia bani
lăsaţi,- şi cu toate astea bulgarii tot dârji sunt, tot ne poartă sâmbetele, şi tot drept tâlhari
ne vor trece-n faţa lumii. E o naţie vicleană, rea şi-ndărătnică, cu ciopliri neşlefuite,- care
ne va da mult de furcă, mai ales sub ambiţioşi ca Ferdinand şi fanfaroni ca Daneff.
Aş mai spune eu multe, că multe mai sunt- dar mi-e frică să nu te-ntoarcă boala. Sfârşesc
deci mai lăudând o dată natura. Munţi splendizi. Terase îmbrăcate-n păduri. Coline şi
plaiuri cu holde aşternute. Pâraie-n cascade şi râuri cu mori, şi sate agăţate pe şolduri de
râpe, şi drumuri ca brâul tivite cu pomi, şi piscuri şi spaţiuri şi-amurguri ca-n versuri, şi-un
freamăt de-atâtea şi-atâtea impresii, că mintea şi graiul vibrând- amuţesc.
Aşa m-am întors de la Orhania şi din faimosul ei defileu, pe culmea căruia, sus,
sus de tot, la punctul Arab-Konak, unde vegheau cele mai înaintate ale noastre
avanposturi, ochind Sofia, sta împietrităsantinelă, monumentul lui Gurko, amintindu-ne cu
ce vărsări de sânge au ajuns ruşii până acolo.
Şi, de ce era mai frumos, d-aia mă durea. De necaz, crezi? Nu. Frumosul nu e nici
slav, nici latin; e al tuturor. Mă durea pentru că tot drumul, şi la dus şi la-ntors, fiecare
curbă a şoselii mi-arăta alt tablou, îmi scormonea alte gânduri şi parc-ar fi vrut să-mi
deschidă şi alte prăpăstii. Când îmi era mai dragă priveliştea, un fel de obsesie îmi tulbura
extazul, cu aceeaşi şi-aceeaşi frază: ,,ia uite colo, în dreapta, un cuib de mitraliere”. Dar,
cu toată lupta dintre civil şi soldat- sau mai drept, dintre proză şi poezie- până la urmă tot
ultima a-nvins, aşa că, la oprirea în oraşul prin care trecusem iute la ducere, m-am trezit ca
dintr-o ameţeală, dar nu dureroasă, ca o ciocnire, ci uşoară şi dulce, ca desmierdarea.
E plăcut oraş Orhania. Case îngrijite, până la patru etaje, grădini cochete, prăvălii
de tot felul, şi aşezat într-un şes, care se întinde prin Lozane şi Pravec până departe, la
gura unui alt defileu, şi care, cu câteva fabrici, cu păşunile-i tunse şi cu un mozaic de
lanuri, toate închise într-un admirabil pervaz de munţi, îţi dă iluzia că eşti în Elveţia.
După Orhania, spre casă, goană. Venea şi noaptea şi ploaia. ,,Fiat”-ul nostru
duduia năpraznic când îi frânam caii, în coborâşuri prea repezi, la virajuri prea scurte, sau
la poduri cu prag. Şi tot n-am scăpat!... Cu toată goana, o ploaie-potop ne-a ajuns din
urmă, a-nnecat şoseaua şi-a pornit puhoaiele, bubuind ca o bombardare.
Asta nu ne-a împiedicat însă ca, a treia zi, acelaşi ,,Fiat” să ne ducă- ,,ne”
înseamnă: generalul, aghiotantul, colonelul de stat major, eu şi-un sărman milionar,
stăpânul maşinii- să ne ducă, pe alt drum, până la Etropol- vreo 20 de kilometri, printr-o
foarte variată trecătoare, parte stearpă, parte degenerată, cam fără arături, şi cu drumuri
cârpite de pionieri.
Etropolul mult cântat e un târguşor înnămolit în albia mai multor munţi, unde am
găsit adăpostită numai o brigadă şi unde se văd urmele câtorva redute, sub paza unui
mormânt, care trâmbiţează cui vrea s-audă, trecerea pe-acolo a muscalilor.
Valea de dincoaci de târg, mai atrage luarea aminte şi printr-un front de izvoare ,
adică prin favoarea de-a bea apă curată, iar târgul însuşi, prin vânzarea de ploşti
multicolore, cu capetele somităţilor bulgare. Am cumpărat şi eu una şi uitându-mă la
chipul celui zugrăvit pe ea, fără să-l ştiu cine e, am presupus că m-aude, şi ştii ce i-am zis?
- Ia-ascultă, bre. Multe statui vă datorăm noi vouă, pentru aşa guleamătă 158
prostie. Dacă nu se-ncăpăţâna Bismarck-ul vostru, nu mai vedea Maiorescu al doilea
158
Enorm (lb. bulgară)
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 96
tren.159
Şi, ca gând la gând cu bucurie, tocmai atunci, sfrr!... pe lângă noi, un otomobil cu
şeful Corpului II şi cu căpitanul Brătianu,- neaşteptată întâlnire, care mă obligă să
pomenesc şi de-o alta, de la Orhania, cu veselul doctor Urechia şi cu V.G. Morţun,
proaspăt sergent, prin decret verbal.
Am mai fost şi pe la Plevna; dar ea n-are loc pe lista de azi, fiindcă aşteaptă
ştafeta, grăbită.
Sănătate dar, şi ţi-ai mai scrie.
Pentru Biblioteca dumneavoastră
Jeana Pătru, Colectivizarea în judeţele Olt şi Romanaţi (1949-1962). Transformări
economice şi sociale în lumea satului, Editura Hoffman, Caracal, 2017, 525 pagini.
Recent apărută, lucrarea profesoarei dr. Jeana Pătru constituie o radiografie a unei
etape dureroase (1949-1962) în istoria a două judeţe istorice, Olt şi Romanaţi, în limitele
lor dinainte de 1968, când a avut loc ultima împărţire administrativ-teritorială a României.
Deşi axată pe analiza a numai două judeţe, lucrarea depăşeşte caracterul local prin
abordarea complexă a temei colectivizării, atât sub aspect social şi economic cât şi politic,
devenind astfel o carte-document a modului în care s-a înfăptuit colectivizarea agriculturii
în două dintre judeţele sudice ale ţării, judeţe cu un mare potenţial agricol şi cu un
puternic ataşament al locuitorilor faţă de
pământul muncit şi stăpânit de ei.
Lucrarea este reuzultatul cunoaşterii directe a
locurilor şi a unei ample cercetări ştiinţifice,
începută asupra colectivizării fostului raion
Drăgăneşti-Olt şi continuată, ca teză pentru
obţinerea titlului de doctor în ştiinţe istorice,
asupra celor două judeţe alăturate, din stânga şi
dreapta Oltului, în mare parte constituente, astăzi,
a actualului judeţ Olt.
Conţinutul lucrării este judicios organizat în 6
capitole cuprinzătoare.
Primele două capitole (Evoluţia
problemei agrare la jumătatea secolului al XIX-
lea; Procesul colectivizării agriculturii: decizie
politică), bine gândite, sunt foarte necesare
pentru înţelegerea problemei agrare în România
la jumătatea secolului trecut. Necesitatea
modernizării agriculturii româneşti era
recunoscută şi susţinută în perioada interbelică de
toate partidele politice dar şi de către toate
instituţiile ştiinţifice şi sociale. Se considera,
deci, esenţială înfăptuirea unei noi reforme agrare, radicale, încurajându-se diverse forme
159
Titu Maiorescu era prim-ministru şi ministru de externe în acea perioadă şi a prezidat conferinţa de pace de la Bucureşti în urma războiului balcanic.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 97
de asociere şi de susţinere a exploataţiilor agricole, dar cu respectarea dreptului de
proprietate asupra pământului şi a mijloacelor de exploatare a acestuia. Ori, în condiţiile
de după război, când are loc o reală sovietizare a României, în loc de o sprijinire a unor
forme modene de cooperativizare, cu respectarea dreptului de proprietate, s-a decis
colectivizarea forţată a agriculturii ţării noastre. A fost, evident, o decizie politică impusă
de factori externi. A fost preluat întocmai modelul colhozurilor sovietice şi impus
ţăranului român de către conducerea politică a României din anii respectivi.
În următoarele patru capitole ale lucrării (350 pagini) autoarea realizează o analiză
amănunţită a desfăşurării colectivizării în judeţele Olt şi Romanaţi, nu înainte de a
prezenta societatea şi economia în aceste judeţe la jumătatea secolului al XX-lea (capitolul
III). În lungul celor 13 ani de transformare radicală a peisajului agricol şi a satului oltenesc
sunt evidenţiate etape, dar şi diferenţieri concrete între felul cum au reacţionat la acest
proces diferite sate ale judeţelor studiate.
Alegerea de către Jeana Pătru să facă o analiză a colectivizării tocmai în aceste
judeţe este semnificativă. Sunt judeţe cunoscute încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea ca
mari cultivatoare de cereale şi exportatoare de grâu pe piaţa europeană, cu deosebire
judeţul Romanaţi, a cărui dezvoltare remarcabilă începând de la jumătatea secolului al
XIX-lea s-a bazat esenţial pe producţia şi comercializarea cerealelor. Alături de marile
proprietăţi agricole exista, totuşi, aici, o mare fărâmiţare a proprietăţilor agricole, în cele
două judeţe, ca şi în restul ţării, mica proprietate (sub 10 ha) constituind trei sferturi din
numărul total al proprietăţilor şi deţinând mai puţin de o zecime din suprafaţa agricolă a
fiecărui judeţ. Modernizarea agriculturii aici era, categoric, o necesitate, dar nu
colectivizarea era calea aşteptată de agricultorii din aceste locuri.
În condiţiile unei ţări ocupate de armata sovietică putea fi evitată colectivizarea?
Putea fi aplicat alt model de modernizare a agriculturii, care să ţină cont şi de specificul
ţăranului român şi a satului românesc? Sunt întrebări la care răspunsul dureros rezultă din
paginile întregii cărţi, dar, mai ales, din cunoaşterea experienţei traumatizante a
locuitorilor din aceste judeţe. Şi totul s-a desfăşurat legal. Legi, Decrete, Hotărâri, Statut-
model pentru G.A.C.-uri sau pentru Întovărăşiri agricole etc au susţinut, au pregătit şi au
acoperit faptele reale, abudent prezentate de către autoare în fiecare capitol al lucrării, dar
cu şi mai deosebită atenţie în capitolul IV (Procesul de transformare socialistă a
agriculturii în judeţele Olt şi Romanaţi). Prezentarea tuturor acestor acte legislative, emise
de multe ori ulterior faptelor pentru a le justifica sau, uneori, pentru a pregăti anumite
acţiuni politico-economice, întregesc analiza temei studiate. Este impresionantă munca de
documentare a profesoarei Jeana Pătru pentru a pregăti cronologic, la locul cuvenit
fiecărui fapt şi actul legislativ în baza căruia a avut loc sau urma să aibă loc.
Între multe alte aspecte, tratate în lucrare, remarcăm şi prezentarea riguroasă
făcută în capitolul IV acţiunii de pregătire şi de executare a exproprierii ultimelor
proprietăţi moşiereşti, de până la 50 ha, cu tot inventarul lor agricol, rămase după Reforma
agrară din 1945. Pregătită în mare secret, această confiscare s-a desfăşurat în noaptea de
întâi spre 2 martie 1949, între orele 3 şi 5. În multe comune comitetele locale au expropiat
şi proprietăţi care nu se încadrau în categoria incriminată. Astfel, în noaptea respectivă, în
judeţul Olt au fost deposedaţi de tot avutul pe care îl mai aveau 166 de proprietari în loc
de 82 de proprietăţi, câte fuseseră hotărâte de Ministerul Agriculturii.
Nu putem să nu remarcăm şi prezentarea făcută, în acelaşi capitol, constituirii
primelor „colective”, aşa cum se vor numi în deceniile următoare aceste gospodării
agricole noi de tip colhoz.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 98
Inaugurarea în judeţele Olt şi Romanaţi a primelor G.A.C.-uri, îndelung pregătită,
s-a făcut foarte festiv, aşa cum s-a dorit, cu toată amploarea propagandistică acordată
acestui eveniment. În judeţul Olt s-a reuşit inaugurarea pe 7 august 1949 a două
Gospodării Agricole Colective, la Stoicăneşti şi la Crâmpoia, pe când în Romanaţi, cu tot
efortul depus de cunoscutul activist comunist Ion Popescu-Puţuri, s-a inaugurat doar un
singur G.A.C. pe 4 septembrie, la Castranova.
Colectivizarea nu s-a desfăşurat chiar cum şi-a programat Partidul Muncitoresc
Român, aflat la conducerea ţării. Deşi s-a admis şi o formă intermediară- întovărăşirile
agricole- ca o treaptă spre G.A.C., a fost totuşi necesară trecerea de la „liberul
consimţămint” pentru înscriere în G.A.C. la „lămurirea” de a face acest lucru. „Lămurirea”
a însemnat, de fapt, teroarea psihică şi fizică de a fi lămuriţi prin cele mai diverse şi dure
mijloace.
Începută oficial în 1949, colectivizarea s-a încheiat printr-un asalt final între 1957
şi 1962, declarându-se la începutul anului 1962 că s-a realizat în judeţul Romanaţi şi Olt o
colectivizare a peste 99% a suprafeţei lor agricole.
Această transformare radicală, cu urmări încă greu de apreciat, a însemnat
desfiinţarea unor clase sociale (moşierimea şi ţărănimea) prin deposedarea lor de
proprietatea agricolă (pământ, mijloace de producţie) şi introducerea unor concepte noi,
precum „proprietatea întregului popor” etc.
În Olt şi Romanaţi colectivizarea nu s-a făcut uşor şi nu de bună voie. Ca urmare,
s-au exercitat diverse forme de represiune, lichidarea chiaburilor fiind o permanentă faţă a
luptei de clasă, susţinută prin legi speciale.
Rezistenţa ţăranilor romanaţeni şi din Olt a fost puternică, ajungând în judeţul Olt
până la revoltă (capitolul VI, Represiune, rezistenţă, revoltă). Este cazul comunelor
Vâlcele, Mărunţei, Bălăneşti şi Coteana. În ianuarie 1961 la Vâlcele confruntarea între
ţărani şi unităţi militare, de miliţie şi securitate s-a soldat cu morţi, răniţi şi 24 de arestări
cu condamnări la închisoare.
Realizarea acestei deosebite lucrări despre colectivizare a presupus consultarea de
către autoare a unei bogate bibliografii, reprezentând parcurgerea a numeroase documente
la Arhivele Naţionale ale României, la Serviciul judeţean Olt al Arhivelor Naţionale sau
arhivele de la Primăriile comunale. De asemenea, s-au consultat periodice locale, memorii,
monografii ale unor comune, cât şi lucrări generale sau speciale asupra agriculturii
României. S-a folosit ca metodă de documentare şi interviul cu mulţi localnici ce au trăit
colectivizarea. Surse importante de documentare au fost şi Monitoarele Oficiale şi
Buletinele oficiale din perioada analizată. Textul este completat şi de 14 tabele statistice.
Sunt anexate lucrării hărţi ale celor două judeţe, cât şi unele documente şi imagini din
perioada analizată.
Colectivizarea în judeţele Olt şi Romanaţi nu este o carte de istorie ce se citeşte
uşor, dar este o lucrare bine întocmită, ce dezvăluie adevărul crud asupra situaţiei
agriculturii noastre la mijlocul secolului trecut, obligând la reflecţie. Prin aceasta, dr. Jeana
Pătru, profesoară la cunoscutul liceu „Ioniţă Asan” din Caracal şi o pasionată cercetătoare
a istoriei locurilor natale, îndeplineşte o datorie faţă de generaţia care a suportat
colectivizarea dar şi faţă de generaţia tinerilor care nu cunosc ce a fost, de fapt,
colectivizarea României, sperând că aceştia vor înţelege mai bine sensul dezvoltării
României la acest început de secol XXI.
Veselina Urucu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 99
Paul Emanoil Barbu, Mirela Comănescu- Catagrafia din 1838 a oraşului Caracal şi a
satului Bold, Ed. Alma, Craiova, 2018, 124 p. Cu răbdare demnă de călugării benedictini,
autorii transcriu şi interpretează datele catagrafiei din 1838
a oraşului Caracal, document păstrat la Arhivele Naţionale
din Bucureşti. Datele statistice cuprinse în acest document
atent analizat de autori, oferă o imagine clară asupra
populaţiei, structurii familiei, naţionalitate, stare civilă,
ocupaţie, suprafeţei aflate în proprietate. Este consemnat
numărul animalelor din cadrul fiecărei familii din cele 4
mahalale ale oraşului, stupii, pogoanele de vie şi pomii
fructiferi. Reţinem că oraşul avea la 1838 aproximativ 3145
de locuitori care formau 671 de familii. Date interesante
poate culege cercetătorul despre familia Jianu, Prejbeanu,
Hagi Chirea, Boruzescu, Gazan, Fărcăşanu- care au lăsat
urme adânci în istoria oraşului.
Col. (r.) Dumitru Matei- Memoriile sergentului
artilerist Ilie Spirescu, Ed. LifeArt, 2018, 232 p. Între
multele contribuţii- publicate şi de revista noastră-
închinate de către dl. col. (r.) Dumitru Matei
Centenarului Marii Uniri, se numără şi aceste impresii
de front ale lui Ilie Spirescu. Carnetul cu impresii de
front a fost scris pe câmpul de luptă în 1917 iar autorul
lor şi-a notat nu doar evenimentele care l-au impresionat
în timpul războiului ci şi poeziile sau cântecele pe care
le-a auzit de la soldaţii din tranşee. Autorul a luat parte
ca artilerist la luptele de la Mărăşeşti din vara anului
1917, a ajuns la Chişinău, primind mai multe decoraţii
de război. Manuscrisul a fost încredinţat autorului de
către nora eroului, doamna Elena Spirescu.
Corneliu Nedelciuc,
Manuela Stroie, Ion D. Tîlvănoiu- Unirea Basarabiei
cu România, Ed. Hoffman, 2018, 106 p. Volumul,
prefaţat de Dumitru Botar, este dedicat Centenarului
Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918 şi a fost
lansat la 26 martie 2018 la Caracal (Liceul ,,Mihai
Viteazul”) şi la 27 martie la Slatina (Biblioteca Judeţeană
,,Ion Minulescu”). Sunt consemnate evenimentele care au
condus la Unirea Basarabiei cu România, personalităţile
care au contribuit la acest eveniment istoric,
accentuându-se meritele deputatului Anton Crihan. Anton
Crihan a lăsat nepotului său, medicul Mihail Bajireanu din
Balş- prieten şi mentor al d-lui Corneliu Nedelciuc-
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 100
volumul său ,,Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti”, lucrare
care constituie principala sursă de documentare a autorilor.
Paul Emanoil Barbu- Nică Barbu- Locusteanu, 1821-1900,
Fundaţia ,,Scrisul Românesc”, Craiova, 2002, 324 p. O
prezentare cuprinzătoare a vieţii şi activităţii unuia dintre cei mai
de seamă reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, luptător pentru
progres, exilat apoi la Brusa vreme de 9 ani, revenit în ţară la
1857, inginer hotarnic şi reprezentant al judeţului Romanaţi în
Corpurile Legiuitoare între 1866-1895. Lucrarea evidenţiază
meritele şi patriotismul acestui romanaţean care intrase pe
nedrept într-un con de umbră, deşi a fost un apropiat al lui I.
Heliade Rădulescu, a publicat numeroase lucrări memorialistice
valoroase (dintre care şi revista noastră a redat câteva) şi este
fondatorul bibliotecii Liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal.
Voica Maria Puşcaşu, Nicolae A. Puşcaşu- Biserica
Domnească din Caracal, Ed. Hoffman, 2018, 98 p.
Îndeplinindu-şi o datorie de conştiinţă, d-na Puşcaşu face
cunoscute rezultatele cercetărilor arheologice desfăşurate între
1973-1974 la Biserica Domnească din Caracal. Documentaţia,
păstrată cu sfinţenie atâţia ani, vede lumina tiparului graţie
implicării unor oameni de bine, între care trebuie amintiţi domnii
Sabin Popovici şi ing. Ion Marian Doldurea. Pasionaţii de
arheologie găsesc în acest frumos volum numeroase informaţii,
ilustraţii şi schiţe care lămuresc evoluţia prin timp a acestui
aşezământ, etapele construcţiei acestui ansamblu care făcea parte
din vechea curte rezidenţială a Caracalului, ale cărei ruine
erau încă vizibile la 1840.
Domnica Pestriţu, Gheorghe Nicolae Podişor- Gheorghe
Pârnuţă. Omul şi opera, Ed. SemnE, Bucureşti, 2003, 216
p. Născut la Rucăr-Muscel la 31 mai 1915, Gheorghe
Pârnuţă a fost un reputat pedagog, colecţionar de
documente vechi (în parte donate Arhivelor Naţionale din
Bucureşti) şi specialist în istoria învăţământului românesc.
Dintre cele 54 de lucrări publicate în timpul vieţii,
menţionăm numai ,,Istoria învăţământului din Oltenia” (2
volume) şi ,,Învăţământul şi cultura din judeţul Olt (sec.
XIII-1864)” (1997, în colaborare cu Viorica Bărboi).
Sperăm ca şi lucrările rămase în manuscris şi documentele
rămase în păstrarea familiei să fie valorificate.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 101
Jurnal de front (II)
Nicolae Chirca Autorul însemnărilor de mai jos este născut la 1 octombrie 1880. A participat la
luptele din primul război mondial având gradul de sergent-major în cadrul Regimentului 19
Infanterie. A plecat pe front la începutul lunii octombrie 1916 şi s-a întors acasă la finalul
războiului. Însemnările sale au fost scrise zi de zi pe parcursul acestei perioade. După
război, Chirca Nicolae a locuit în comuna Redea din judeţul Romanaţi unde a lucrat ca
picher la secţia judeţeană de drumuri şi şosele. A avut 13 copii (10 fete şi 3 băieţi). A
încetat din viaţă la 15 februarie 1962.
Caietul cu însemnări a fost păstrat de una dintre fiicele sale, Ana Minoescu şi au
fost încredinţate redacţiei noastre de către nepoata acesteia, d-na Ileana Vătămanu din
Caracal, căreia îi aducem sincere mulţumiri.
De la 7 Roșiori am venit la gara Iași, am
întrebat de tren spre Cucuteni și n-am găsit, apoi am
plecat pe șosea cu o căruță cu boi și seara am ajuns în
Cojosca unde am găsit pe Lache cu mai mulți băieți
din Romanați, între care mai comic era băiatul popii
din Stoienești, Alexie. Am mâncat brânză și lapte și
ne-am culcat împreună în cort, am adormit numai în
spusele lor la glume. Dimineața m-am spălat, am
luat ceaiul și am vorbit cu Pavlică al lui Cuță, cu
băiatul lui Fir ăl mic și cu doi de la Vlădila al lui
Manea și C. Tățulescu. Mi-am luat rămas bun la ora 6
și am plecat cu Lache spre gara Cucuteni. Mi-a arătat
unde a îngropat calul, apoi am dat pe la Cilniței[?],
am văzut mormântul lui Tudorică al Popii și mi-a spus
de Ghiță al lui Stoian că a murit în satul Lițcani, am
vorbit de Marin și Nicolae că sunt morți și de Marin
mi-a spus că numai s-a ars, dar n-a murit. I-am dat 20
lei, m-am sărutat cu el și am mers la gară, am luat
trenul de Dorohoi- am trecut prin gările: Movileni,
Larga, Vlădeni, Șoldana Todirenii, Zlătunoia, Trusești, Dăugeni, Ungureni, Vorniceni,
Carasa și Dorohoi, între Movileni și Larga am trecut prin tunel și la Ungureni am văzut
gara distrusă. Seara am fost la Mănăstirea Gorovei –la serviciu.
Pe ziua de 1 iulie [1917] am scris lui Ciolacu și Petre. Tot în acea zi am scris și lui
M. Vasilescu un bilet pe Dumitru Iancu Botea de la poșta Caracal. Pe ziua de 8 iulie am
fost la Vârful- Câmpului și am făcut cu Ion Seculeanu baie în Siret, apoi ne-am întors la
Gorovei. În intervalul de la 8-20 iulie am stat la mănăstire numai pe odihnă fiindcă
prizionierii cu care lucram i-a luat la munca câmpului. Am mai fost de vreo două ori pe la
Vârful-Câmpului unde am făcut baie în Siret și am văzut o mulțime de ruși care se
retrăgeau din Bucovina. La 21 iulie a primit domnul conductor o telegramă prin care îl
cerea pe dumnealui și doi picheri din cei mai buni de urgență la M.L.P. Iași. La 22 iulie
am fost la comuna Văculești, am semnat listele de lucru la șeful postului și m-am înapoiat
la Gorovei, am încărcat bagajul și am pornit la Dorohoi. Pe 23 iulie am aranjat cu lefurile
la Dorohoi, am tăiat 2 porci ai domnului conductor și i-am vândut cu kilogramul. La 24
Nicolae Chirca
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 102
iulie am pornit de la Dorohoi cu căruța cu un cal (Pirlipeceanu) la ora 4 dimineața, am
trecut pe lângă Regimentul Dragoș nr.29 Infanterie închis cu gard de fier, am trecut calea
ferată pe lângă gara Văculești pe un drum natural în apropiere de comuna Brăești până am
dat în șoseaua națională București- Mihăileni la kilometrul 471, în satul Cătămărăști; la
km 468 am trecut prin orașul Botoșani, oraș foarte frumos, mai aranjat ca Iașul. La km 444
am dormit pe zona șoselei, în apropiere de satul Copolău, la km 432 am trecut prin
comuna Flămânzi, la km 425 prin orașul Frumușica, oraș ca de 100 case numai jidani, am
luat masa la 12, la km 417 prin Hârlău, orășel locuit numai de jidani, la km 413 am luat
masa la umbra unor sălcii, după ce am mâncat a dat o ploaie repede apoi am urmat drumul
pe acea șosea până la km 406, în dreptul comunei Cotnari am făcut la stânga pe lângă gara
Cotnari, apoi am dat în șoseluța ce duce de la Hârlău la Podul Iloiei. Am trecut pe lângă
cătunul Holda ce ține de Cotnari, am văzut mulți ruși și am urcat un deal foarte mare, am
ajuns la ora 11 noaptea la comuna Belcești (25 iulie) în apropiere de gara Belcești și-am
dormit pe zona șoselei până la ora 5 dimineața- apoi am pornit la drum, m-am urcat într-un
furgon cu 4 cai de la o coloană. Am trecut prin comunele Spineanca, în apropiere de gara
Spineanca, Erbiceni [?] o comună frumoasă la 6 km depărtare de podul Iloaiei, unde am
ajuns la ora 8 dimineața. M-am plimbat prin orășel și la 12 am luat masa, iar la ora 3 p. m
am pornit spre Iași, am ajuns seara la 8 (26 iulie) în strada Malului.
Pe 27 iulie am stat prin Iași, am scris două cărți poștale, una lui Lache, am pus-o la
cutie și alta lui Ioniță, pe care am dat-o pe un sergent di 21 Artilerie. Pe 28 iulie am plecat
la Dobrovăț cu o căruță de la coloana 3. Subunitățile[?] au trecut prin Galata, pe la gara și
comuna Ciurea, unde era Regimentul 66 Balș, prin Slobozia și au ajuns la ora 10
dimineața la primăria comunei Dobrovăț, unde au văzut prizionieri ofițeri turci, bulgari,
austro-ungari și germani în localul unei școli. Pe 29 iulie am făcut recunoașterea drumului
militar de la Tăcuta- Dobrovăț-Poiana Cârnului. Pe 30 am stat în repaus așteptând militari
lucrători.
Luni 31 iulie am început lucrul cu compania a 4-a lucrători și am lucrat drumul de
la Dobrovăț spre Tăcuta, până la 7 august când am trecut de la Dobrovăț spre Slobozia-
Milu. Pe ziua de 13 august am fost cu domnul conductor la Tăcuta pentru plata lucrătorilor
civili până la ora 12, iar după prânz s-a făcut plata lucrătorilor civili din Dobrovăț. De la
13- 19 am lucrat spre Slobozia- Milu până sâmbătă ora 12 când a venit ordin ca compania
a 4-a să plece la Bârlad. La 20 am scris la ștatele de plată, toată ziua, iar domnul conductor
a fost la Iași. Pe zilele de 21, 22, 23, 24, 25 și 26 am lucrat cu compania a 8-a de cantoneri,
cu domnul sublocotenent conductor N. Constantinescu la drumul de la Moldoveni până
aproape de Poiana-Cârnului, în seara zilei de 25 august am fost pe la Dumitrești-Galata,
am vorbit cu Alecu Eftimoiu [?] și am dormit cu Ciolacu, am luat țuică și am tăinuit până
la 12 noaptea. Dimineața am luat lapte apoi am plecat, am dat pe la tabără și am vorbit cu
Smarandache Ion, Ivănuș, Stoian Dumitru, Călin Tulache și alți camarazi și însoțit de
băiatullui Gheorghe Neațu din Rotunda am mers prin pădure până aproape la drumul unde
lucram. Pe ziua de 27 am făcut plata oamenilor care lucrau. Pe 28 și 29 am mers prin sat
de am plătit oamenii care nu veniseră la plată. Pe ziua de 30 am pornit la Iași cu o căruță
de am luat niște unelte de la cantonul nr. 4 de pe șoseaua Iași- Vaslui și le-am dus la Iași.
În acea zi am scris lui Ioniță o carte poștală pe un soldat din 21 Artilerie. Pe 31 am întâlnit
pe Mihai Vasilescu, am dormit seara la el în odaie, apoi pe 1 septembrie am scris iar lui
Ioniță și lui Lache și m-am înapoiat la Dobrovăț.
La 2 septembrie am spălat rufele la cantonament, iar conductorul a fost la Iași.
Duminică 3 septembrie au stat în cantonament în Dobrovăț ruși, iar pe la ora 4 am plecat
cu Sârbu Dumitru la comuna Poiana-Cârnului, am trecut prin Poereanca și am ajuns seara
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 103
în Trestiana și am dormit la o femeie. La 4 septembrie am pus niște table indicatoare de la
Slobozia–Milu până la șoseaua Iași-Vaslui la drumul ce pleacă spre Costuleni-Hilița.
Seara am vorbit cu Ștefan Jianu, apoi m-am dus la Cârpiți și am mâncat cu Gheorghe
Boartă și cu caporalul Costache din Dioști și apoi m-am dus la Ciolacu și m-am culcat.
La 5 septembrie dimineața, am luat cafea, am trecut pe la Șerbănescu și mi-a spus
de Gheorghe Varia că este prizonier în Germania, apoi am plecat. În drum am întâlnit pe
Staicu Ion, Ion Popa Pârvu [?] și Lt. [?] Soreanu cu care am vorbit puțin și am plecat la
serviciu. Până la 12 am pus câteva table la Costuleni, apoi am primit ordin să plec la
Dobrovăț, am dat peste niște vii, am mâncat struguri și nuci și am plecat la Trestiana, de
unde împreună cu Sorbu am mers la Dobrovăț. Seara, târziu, luând prune dintr-o grădină, a
venit un om cu un ciomag și i-a ars Sorbu o palmă și-am plecat în Ruși-Dobrovăț la o
femeie care sta cu o refugiată și am dormit acolo cu un caporal de jandarmi. Dimineața, 6
septembrie, am luat lapte și am venit la conductor cu care pe la ora 3 p.m. am plecat la
comuna Mircești trecând prin Tăcuta, seara am dormit la Alecu Lărgeanu, iar la 7
septembrie am plecat din Mircești împreună cu Lt. Ing. C. Rădulescu, am trecut prin
Codăești, am văzut barăcile Regimentului 59 Infanterie P. A, apoi am dat în șoseaua Iași-
Vaslui pe care am mers până am luat șoseaua spre Ciortești, am trecut pe la Deleni, am
văzut bordeiele unde stau soldații de la Cercul Romanați și curtea la care sta căpitanul
Căpreanu, am repauzat până la ora 5 p.m, apoi am plecat spre Bozga. Am mers până seara
târziu pe niște drumuri foarte accidentate. Seara am dormit la Costică Ilie. Pe 8 septembrie
am stat la cantonament, la 9 septembrie am măsurat șoseaua. Pe ziua de 10 septembrie am
mers în orășelul Răducăneni după alimente și nu s-a găsit mai nimic. Am întâlnit pe Michi
Voiculescu din Caracal. La 11 septembrie am început lucrarea la Bozga și-am întâlnit un
sergent din 21 Artilerie și mi-a spus de Ioniță că a plecat pe front în ziua de 6 septembrie.
De la 11-21 septembrie am dus-o binișor cu nuci și struguri- 21.09.1917
De la 21 septembrie până la 15 octobmbrie am dus-o binișor, am mâncat bine și
am băut vin mai în toate serile cu mai mulți colegi: cu Casânu, Ciuciu Mihai (picher
județean Mehedinți-Dolj) cu care am trăit împreună la construirea șoselei Bozga-Crășnița.
Pe ziua de 15 octombrie am făcut plata oamenilor până la ora 12 când scriu aceste rânduri,
era un soare frumos și bătea vântul. Pe ziua de 3 octombrie am scris o carte poștală lui
Ioniță pe un caporal din Obârșia. Pe19 octombrie am terminat lucrul la Bozga, pe 20 și 21
am scris listele de la Gheorghe Tomuleasa și achitat oamenii din centrele: Bunești, Dada și
Botești. La 22 octombrie m-am dus la Cozia cu casieru‟, am stat 11 zile la La Alecu Săvoiu
(Ileana). Pe ziua de 25 octombrie am vorbit cu Mihalache Tiugan. I-am dat o carte poștală
pentru Ioniță. Pe ziua de 2 noiembrie ne-am înapoiat la Bozga, am plătit oamenii și la 3
noiembrie, ora 12, am pornit din Bozga la Iași cu D. Sârbu. Am trecut prin comunele
Cozia (Covasna), Costuleni, Osoiu și Tomești. În drum am întâlnit pe Zegheanu Grigore,
ne-am sărutat și am vorbit puțin, iar seara am ajuns în Iași, pe la ora 8. Pe ziua de 4 și 5 am
stat pe la Inspectorat, în seara zilei de 5 am mâncat cu A. Fotescu la Badea
Constantinescu, apoi am mers la I. Ozunu acasă și am făcut o beție zdravănă.
La 6 noiembrie am vorbit cu Gheorghe Moanță. Pe ziua de 7 noiembrie am plecat
la Bârnova și am întâlnit în cale pe Mărin St. Cebuc, Niță St. Benec și Ilie Petcu din
Devesel, cu care am vorbit puțin, apoi am urmat drumul, am întâlnit pe Ion Malciu și pe
Mitrică Antimon Ionescu din Baldovinești care mi-a spus de domnul conductor Nicolescu
că se află la Vaslui; am mers cu o căruță până aproape de Regimentul 19 Infanterie unde
am ajuns la ora 12, am vorbit cu băiatul lui Mitrică al Popii (călugărul) apoi am mers cu I.
Munteanu la el acasă, unde am găsit pe vărul Ioniță. Am luat masa împreună cu un
plutonier din Orlea. Seara am dormit aici la ei, iar dimineața, pe 8 noiembrie am mers cu
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 104
Munteanu la regiment, la croitorie. Am vorbit cu sublocotenentul Popa Mihai, am reparat
pantalonii și vesta și am mers de am mâncat la Munteanu la 12. După masă am vorbit cu
băieții lui Stan Cristea Mitrică, Dan, Voicu P. Căpățina și Niță V. Dumitru, apoi am mers
cu ei împreună și mi-au arătat casa în care au murit G. Kircă, Toma Pisică și Gâdea, iar de
aici am fost pe unde au fost îngropați (erau de la reg. 19- 1860 și de la reg. 3 Olt-1200).
Aveau gropile 50-60 m lungime, 20 lățime și 1-2 m adâncime și puși unul peste altul până
se umpleau gropile. N-aveau nici cruci la capete. Aveau două monumente de piatră, unul
la 19, unul la 3 Olt pe care scria: ,,Aici repauzează eroii morți pentru patrie în anul 1917”.
Ghiță Toma și Gâdea au murit în martie, iar Dumitru lui Tiugan mort la Rusalii.
De aici am plecat spre Iași cu Ioniță care m-a petrecut până la Regimentul 9. Seara am
mâncat la D. Constantin și m-am dus de m-am culcat.
Inscripții
CÂTEVA CONTRIBUȚII NOI LA BIOBIBLIOGRAFIA LUI DAMIAN STĂNOIU
Nicolae Scurtu
Biobibliografia prozatorului și publicistului Damian Stănoiu (n. 3 aprilie 1893 –
m. 8 iulie 1956), unul dintre cei mai însemnați cunoscători ai vieții monahale de la noi, pe
care a evocat-o cu o reală voluptate, continuă să se întregească cu noi și edificatoare
completări.
Cărțile lui Damian Stănoiu au fost citite și recitite, consemnate și recenzate în cele
mai neașteptate reviste și ziare din spațiu revuistic românesc.
Elocvente sunt, în acest sens, și microrecenziile lui Nicolae Pavel1 și Ilie
Grămadă2, publicate în arhicunoscuta publicație bucovineană, Junimea literară.
Cele două cărți, Fete și văduve (1931) și Pocăința starețului (1932) ale lui Damian
Stănoiu, au suscitat interesul publicului din Bucovina, iar publiciștii amintiți aici le-am
recenzat folosind o anume grilă morală.
Lectura celor două recenzii demonstrează capacitatea de înțelegere și de
recunoaștere a unei proze insolite, deloc imorale sau obscene, practicată de un autor, care
nu avea nici un fel de prejudecăți în privința naturii umane.
Inspirate din mediul laic și monahal, prozele lui Damian Stănoiu relevă ipostaze
din cele mai imprevizibile din biografiile unor eroi sau eroine, devenite, prin capacitatea
de plăsmuire a naratorului, personaje memorabile și, firește, inconfundabile.
Remarcat, încă de la început, de G. Ibrăileanu și G. Călinescu, prozatorul din
ținutul Oltului a înzestrat literatura națională cu câteva cărți de o reală valoare estetică.
*
Damian Stănoiu: Fete și văduve, București, Edit[ura] „Cugetarea“, 1931, 270 pag[ini].
Autorul volumului Călugări şi ispite şi al Necazurilor părintelui Ghedeon, cărţi atât de
mult gustate de cititori şi atât de bine primite de critică, ne dă după Duhovnicul maicilor și
Demonul lui Codin, scrieri oarecum superficiale, o nouă carte şi anume – Fete și văduve.
Subiectul cărții ar fi descrierea unui sat. Această nouă lucrare a părintelui Damian Stănoiu
e exagerată însă. Chiar dacă am admite unele... descrieri din recentul volum, totuşi nu
putem decât să condamnăm maniera de a trivializa aspectul, să zicem, sentimental al unui
sat. În satul din „romanul?“ Fete şi văduve sunt, după cum arată titlul, multe femei fără
bărbaţi, în urma războiului. Şi acţiunea se roteşte în jurul acestor blestemate muieri, cum
le-ar zice o cronică, autorul speculând în fiecare pagină trivialitatea, fără înconjur şi fără
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 105
artă. O pildă, în capitolul Dragoste pe mălai (titlul indică destul!), părintele Damian
Stănoiu ne poartă prin tainele întunericului, laolaltă cu Andrei, fost primar, un om extrem
de muieratic, la diferitele văduvioare, la care umblă şi jandarmul, şi notarul, precum şi o
întreagă serie de flăcăi.
Un capitol care ni-l reaminteşte pe vechiul Damian Stănoiu cu toate resursele sale
bogate de proaspăt umor, e capitolul Ileana iubeşte, înrudit prin spirit cu primele povestiri
publicate pe vremuri în Viaţa Românească.
După inutila experienţă cu această carte nou apărută, cititorii au dreptul să
nădăjduiască, pe drept cuvânt, că părintele Damian Stănoiu va reveni la vechea sa sursă de
inspiraţie: viaţa mănăstirească, pe care a descris-o cu atâta tragere de inimă în primele sale
volume.
*
Damian Stănoiu: Pocăința starețului. București, Edit[ura] Cartea Românească, 1932,
236 pag[ini].
Scoase din cadrul vieții monahale, cele cinci nuvele din volumul d[omnu]lui
Damian Stănoiu prezintă sub o formă atractivă viaţa acelora, care, departe de patimile
omeneşti, își zbuciumă gândul spre seninătățile cereşti. Ironie, căci şi călugării sunt
oameni ce simt şi-şi au şi ei dorurile lor, mai aprige sau mai potolite.
Subiectul primei nuvele, e cam următorul: Starețul Procopie i-a invitat la masă pe
cuvioşii Gavril, Natanail, Pahomie şi Ermoghen. Frații, neobişnuiţi cu astfel de invitări,
sunt foarte miraţi. Mirarea lor creşte cu atât mai mult, cu cât unei bătăi din palme a
stareţului urmează o înşiruire de purcei fripţi, plăcinte, vin îndestulător... După ce s-au
„tămâiat“ bine, toţi se împacă şi zâmbesc binevoitori stareţului, afară de Pahomie,
neîncrezător ca Toma din biblie. Prinşi astfel, iscălesc, fără să ştie ce, statele (cheltuieli,
mai puţine venituri) şi, apoi, sunt daţi afară. Stareţul le „mulţumeşte“ celor patru pentru
aprobare, mai ales pentru cea a cheltuielilor, şi-i alungă ca pe nişte bieţi păcătoşi ce sunt.
După bucata Jalba lui Pitirim, d[omnu]l Damian Stănoiu ne înfăţişează cazul părintelui
Carion, care ar vrea să ştie care e calea adevărată a vieţii monahale, „calea împărătească“
cum sună şi titlul nuvelei. Pe margini nu e bine, căci cu îngerul prea te încearcă şi te
chinuie diavolul, şi invers. Carion se decide pentru calea îngerului şi, pentru a chinui pe
diavol, cumpără unul pictat şi începe... operaţia. Îl arde cu fier roşu, îl împunge, îi taie
coarnele..., dar necuratul râde... satanic.
Chinuit de vedenii, arde în cele din urmă pictura cu diavolul şi se hotărăşte pentru
„calea împărătească“, cea de mijloc.
Dragoste și smerenie! cuvinte cu rost în titlul unei nuvele. Părintele Chiril aduce
de acasă un polobocel de vin şi-şi împarte tainul lichid astfel, ca să aibă ce bea timp de
cam două luni. Dar fusese zărit când îşi scoborâse vinul şi imediat, ca niciodată, îşi fac
apariţia părinţii Iachint şi Ermolae, îmbrăţişând pe... prietenul lor Chiril, pentru care s-au
rugat cât timp lipsise de la mănăstire. Şi bietul Chiril, înduioşat, le aduce ceva vin.
Ermolae scoate ceva fripturică dintr-un fund nevăzut al pantalonilor şi gazda trebuie să
mai aducă iarăşi din vinul, pe care voia să-l aibă pe vreo şasezeci de zile.
Iată însă şi pe ierodiaconul Arcadie, cel maistru la glasuri şi pe însuşi
arhimandritul Daniil. Prin iscusinţa acestuia din urmă şi prin viclenia celorlalţi, Chiril se
trezeşte cu tot vinul băut.
Dimineaţa, după chef, convivii se întreabă: „că e lună sau e soare?“.
E în aceste nuvele un suflet, un fir viu ce le conduce mersul. Arghezi în viaţa
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 106
închisorilor, iar Damian Stănoiu, cu aceeaşi profunzime şi minuţiozitate a realităţii, în
viaţa mănăstirilor, e un bun cunoscător.
De altfel, şiragul întreg de scrieri al d[omnu]lui Damian Stănoiu ni-l arată ca un
bun mânuitor al stilului, cu simţ artistic şi putere de redare a stărilor sub orice formă, nu-i
lipseşte observarea psihologică, constituind astfel în literatura noastră un ciclu de
amănunte asupra clasei monahale, într-o formă plăcută şi de reală viabilitate.
Note
Cele două note de lectură se transcriu din revista Junimea literară.
1. Nicolae Pavel ~ Damian Stănoiu ~ Fete și văduve în Junimea literară, 20, nr. 5-8, mai-
august 1931, p. 180-181.
2. Ilie Grămadă ~ Damian Stănoiu ~ Pocăința starețului în Junimea literară, 21, nr. 7-12,
iulie-decembrie 1932, p. 345-346.
O EPISTOLĂ ȘI CÂTEVA POEZII ALE LUI DEMETRU IORDANA
Biografia prozatorului și publicistului Demetru Iordana (1918–1979), imprevizibilă și
tragică, continuă să se augmenteze cu noi fapte, întâmplări și date, care contribuie,
fundamental, la cunoașterea și impunerea unui autentic narator.
Literatura sa de frontieră conține informații, esențiale, despre marile pasiuni care l-au
format și modelat ca om și artist ~ literatura și pictura, în care, uneori, a excelat.
Într-un oraș de provincie, precum Slatina, unde s-a născut, a învățat, și a creat, a avut
răgazul, un timp, să lucreze fără încetare la unele nuvele, romane sau piese de teatru și,
firește, la unele tablouri de o rară și mare frumusețe artistică.
În epistola ce se publică, acum, întâlnim informații și precizări despre un tablou dedicat
lui Perpessicius, precum și despre patru poezii originale și două traduceri din Charles
Baudelaire, pe care le-a conceput și reținut în timpul detenției și, după eliberare, le-a
transcris și trimis părintelui său spiritual ~ Perpessicius, ca acesta să opineze.
Relevante sunt aceste poezii prin conținutul ideatic, prin alegerea titlurilor și, evident,
prin realizarea lor artistică.
Însușirea limbii lui Voltaire în școală și lecturile din această faimoasă literatură
romanică i-au îngăduit unele traduceri, onorabile, din lirica celui mai însemnat poet
modern al Franței.
*
Slatina, 26 februarie 1965
Scumpe domnule Perpessicius
Noile revelații, care se adaogă celor din epistola precedentă, vin să întregească un
tablou, pe cât de sumbru, pe atât de vizibil. Nu știu ce să mai cred și ce să mai spun, poate
că tăcerea este atitudinea cea mai potrivită cu acest aspect grotesc al înaltului for de
cultură.
Îți vine să zâmbești în timp ce te înfiori. Totul pare factice și totuși grav, un joc sinistru
într-o farsă sinistră. Dar să lăsăm o perdea…
Să nu credeți că, totuși, sunt convins de lipsa mea de orice vină. Nu numai căile
Domnului, dar și ale oamenilor sunt foarte ocolite, astăzi.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 107
Când vom sta de vorbă, vă veți edifica asupra multor lucruri, care țin de o tehnică
diabolică și de o concepție fără scrupule. Cred că înainte, sau după Paști, voi veni pe la
București, și atunci totul se va lămuri.
În afară însă de acest capitol umbros, ce va rămâne pururi deschis, m-am bucurat aflând
că nu ați renunțat, totuși, la poezie, ba chiar veți tipări fragmente (cred că tot așa de
fragede, ca acela tipărit în antologia poeților contemporani, din ediția lui A. Toma) și că
pregătiți un volum de articole ziaristice de aceeași rafinată calitate ca și cele tipărite în
Dictando divers.
Pe acesta îndeosebi îl aștept cu un felurit interes, căci sunt sigur că în acest volum voi
regăsi multe lucruri interesante din lumea literară și politică de altădată și mă voi scălda
din nou într-o atmosferă caldă și luminoasă, așa cum se întâmplă cu oricare din cărțile
tipărite până acum sub numele d[omniei] voastre.
Regret că nu tot atât de mult vă preocupă și volumul de poezii. Din fragmentul citat, de
care îmi amintesc bine (îi trimiteați lui Nietzsche un mic bobârnac), îmi pot prea bine da
seama ce însemnează un volum întreg, deși titlul nu-mi mângâie mulțumitor urechea. Dar
n-are importanță.
Acum, că primăvara bate la ușă (ca să folosesc o metaforă clasică), gustul de pictură
s-a redeșteptat și crește odată cu lumina zilei. Am început să lucrez, sunt portrete ale
prietenilor și rudelor.
Săptămâna ce vine, va trece, la rând, pe șevalet portretul d[omniei] voastre, pe care
apoi, fie că vi-l voi trimite prin poștă, fie că vi-l voi aduce eu însumi, depinde de mărimea
pe care o va avea și pe care încă n-am hotărât-o.
Eu aș vrea să vi-l fac mai mare, de 70/50, însă mă tem să nu par lipsit de modestie și
cum sigur nu va fi un tablou meritoriu, de înaltă artă, mă tem că soarta lui va fi să stea
undeva, după un dulap, sau poate în vreo cameră de la subsol.
Am însă ambiția să fie manevrabil și în acest caz, dimensiunile 50/35 cm. ar fi cele mai
indicate. Încă nu sunt hotărât.
Acestea despre tablou. Cât privește literatura, tot ce pot să vă ofer, spre delectare, sunt
aceste patru poeme originale, singurele pe care mi le reamintesc bine, din câte am făcut
acolo, și aceste două traduceri din Baudelaire, de asemenea singurele păstrate în memorie
din cele vreo 15-20 câte voi fi tradus în momentele de răgaz, foarte numeroase de altfel, în
care am simțit nevoia unei evadări, nu printre gratii, ci printre rimele și versurile ilustrului
poet al „putreziciunii“.
Vă atrag atenția că le-am făcut după recitarea, în franceză, a celor ce stăteau cu mine
sub aceeași osândă și care le învățaseră de afară.
Nu le-am confruntat cu originalul, pur și simplu pentru că nu sunt în posesia lui. Am pe
undeva volumul1 lui Șerban Bascovici, însă nu l-am consultat, cred că din lene sau
nepăsare.
Acum aceste mici jucării nu mă mai delectează. Literatura, vorbesc de cea scrisă manu
propria, am lăsat-o deocamdată de o parte, până când voi simți din nou adierea de pământ
reavăn și se va porni elanul pentru recucerirea Olimpului, astăzi atât de părăginit, călare nu
pe Pegas, în care nu mai am încredere, ci pe un simplu toc cu peniță Klaps.
Da, cred că voi reîncepe curând să scriu, și mă ispitește mult un roman simplu,
cuminte, cu caracter autobiografic, în care să nu inventez prea mult și nici să torc firul
vreunei intrigi.
În liniile lui mari, l-am conceput cu ani în urmă, totul este „aranjat“ în minte, va trebui
doar să-mi cumpăr hârtie de scris și un stoc de penițe Klaps.
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 108
Aș dori să cunosc amănunte despre soția și fiul d[omniei] voastre, ca sănătate și stare
civilă. Fiul s-a căsătorit? Iar dacă nu, ce are de gând să facă?
Eu aș vrea să mă rostuiesc, în fine, conform tradiției și sper ca într-un an sau doi să-mi
pun pirostrii temeinice. Trebuie s-o facem și pe asta.
În orice caz, vă rog să le transmiteți numai urări de bine și fericire, asemenea
d[omnișoa]rei Ariadna, din Noua Zeelandă, iar d[umnea]voastră primiți aceleași cordiale
și respectuoase salutări de la devotatul d[omniei] voastre,
Demetru Iordana
[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr.
122, Raionul „1 Mai“, București; Expeditor ~ Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu,
nr. 5, Slatina, Regiunea Argeș].
*
Regăsire
Afară s-a înfiripat iarăși primăvara…
Mortul, pe care l-am ținut un timp în
casă,
a fost îngropat în cimitirul alb – demult.
Oglinzile, cernite până ieri,
sunt iarăși limpezi și străvezii.
Mă uit adânc în ele și surâd:
Îmi văd chipul îndelung – posomorât,
ce l-am purtat până acum ca pe o mască.
Afară s-a înfiripat iarăși primăvara…
Sufletul meu și-a făcut găteala
privindu-se în oglinzi albastre – verzi
și își așteaptă mireasa, ce va sosi din
depărtări,
în văl strălucitor de ghiocei.
Afară s-a înfiripat iarăși primăvara…
Privesc în oglinda străvezie a zării
și-mi văd chipul îndelung – posomorât
pierind departe,
mâhnit că nu mi-a fost decât o biată
mască.
Și-mi regăsesc râsul ce mi-l răpise și
tânjea.
Și râd
Și râd
de toate câte au fost
Și au rămas pe veci în urma mea!
La monumentul Ecaterinei Teodoroiu
Ne petrecem viața în alt timp și spațiu
și sub alte zodii înstelate.
Eu am rămas în umbra grea a istoriei.
Tu te ridici mândră în lumină
și, cu fruntea răzimată de stele,
privești peste fiecare apus de soare, în
depărtări…
Fața mea se vestejește ca o frunză.
Chipul tău, pururea tânăr, se desprinde
dârz din neguri violete,
tăiat parcă în granitul eternității.
Oltul fuge tot mai repede în zarea ochilor
mai obosiți,
îl mai văd doar ca pe un fir de argint în
întuneric.
Pentru tine, el a rămas tot un flăcău
voinic,
ce trece agale și voios
pe sub salutul tău înmărmurit.
Pe mine fiecare clipă mă învinge.
Tu lupți mereu, vitejește, cu vitregia
timpului deșert,
încât veac după veac va îngenunchea,
supus,
la picioarele tale de piatră neprihănită.
O, pe mine soarta nu mă va putea
împietri niciodată
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 109
pe un soclu tot așa de zvelt ca al tău!
Din umbra grea a istoriei,
Mă uit la tine ca o ruină-n vânt
Și plâng.
Predoslovie
Involți vă ridicați din brazdele fragede,
Spre cerul aurit al nopții de jad,
voi crini ai câmpului.
Stele în nemărginit risipite
picură polen în potirele albe,
iar cântecul ierbii vă leagănă-n vânt,
o crini ai câmpului.
La fel vă ridicați de involte,
din adâncul inimii mult-răbdătoare,
voi cântece albe.
Scântei licărind în noaptea de patimi
picură stropi de lumină
în corole sonore,
și glas de iubire vă leagănă-n șoaptă,
o cântece albe.
Vom fi și mai bogați
Acum suntem săraci lipiți, și tu și eu.
Dar nu-i nimic:
stelele ne-ar da belșug de aur,
iar luna ne va-mprumuta argintărie…
Acum suntem săraci lipiți, și tu și eu.
N-avem măcar un așternut și-o cergă,
sub care să putem spori, în tihnă,
neamul omenesc, cu încă un sărac.
Dar nu-i nimic:
Pădurea ne va acoperi cu un frunzar
goliciunea întinsă somnoros
pe un așternut de iarbă milostivă.
Iar o veveriță, ascunsă într-un copac,
ne va păzi visul de aur, ce-l vom toarce.
Și într-o zi,
din tine,
ca dintr-o brazdă de pământ,
va răsări fructul viu, ce s-a pârguit în
visul nostru.
Și-atunci vom fi și noi bogați:
ca stelele – lingouri mici de aur,
ca luna – mină de argint.
*
Strigoiul
Ca îngerii cu ochi sălbatici,
Voi reveni cu pași lunatici,
Spre alcovul tău alunecând,
Cu umbra nopții fluturând.
Și-ți voi da, dragoste bună,
Sărutări reci, ca din lună,
Și mângâieri de șarpe gol,
Ce gropii negre dă ocol.
Iar tu, lividă-n zori de zi,
Alături nu mă vei găsi
Și frig va fi până-nserează.
Pe viață, tinerețea ta,
Un altul blând se va pleca,
Ci eu vreau să domnesc prin groază.
Trad[ucere] din Baudelaire de
Demetru Iordana
*
Imn frumuseții
O, sunt frumoasă, precum un vis de
piatră,
Iar sânul meu la care toți suferă pe rând,
Menit e să inspire poeților oricând
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 110
O vecinică și mută iubire idolatră.
Stăpână-s peste azururi, ca Sfinxul
nepătruns,
Prin mine albul zăpezii în lebede
vibrează,
Urăsc mișcarea oarbă ce linii deplasează,
Și niciodată-n lume, n-am râs și nu am
plâns.
Poeții dinaintea ținutei mult-severe,
Ce-o împrumut, se puse, măreților
giganți,
Își vor petrece viața în studii austere,
Căci pentru a ține în juru-mi acești docili
amanți,
Am două oglinzi profunde, ce lumea fac
mai plină,
Am ochii mai strălimpezi, de vecinică
lumină!
Traducere din Baudelaire de Demetru Iordana
Note
Originalele acestor documente literare se află la Biblioteca Academiei Române. Cota
S21(57)
.MXXXVI
1. Șerban Bascovici (1891–1968), poet, publicist și traducător. Este autorul
volumului de poezii Destăinuiri (1937), precum și a unei traduceri din Charles
Baudelaire ~ Florile răului. București, 1940, pentru care a primit Premiul
Societății Scriitorilor Români (1940).
Eroii oraşului Caracal din Primul Război Mondial (I)
Comandor (r.) Nicola Tudor
O situaţie a eroilor din Caracal căzuţi în primul război mondial nu există nici la
100 de ani de la Marea Unire pentru care aceştia şi-au dat viaţa. Pe Monumentul Eroilor
din centrul oraşului sunt trecute numeleofiţerilor activi şi în rezervă (învăţători, magistraţi,
salariaţi ai Administraţiei Financiare) din judeţul Romanaţi căzuţi pentru reîntregire.
Beneficiind de înţelegerea autorităţilor locale, am avut şansa de a cerceta registrele
de stare civilă ale oraşului Caracal de unde am extras numele pe care le vom reda mai jos.
Nu avem certitudinea că această listă cuprinzând 280 de nume este completă. Cercetări
ulterioare ar putea-o completa.
Credem că în anul Centenarului Marii Uniri, este firesc să omagiem astfel jertfa
lor patriotică!
Nr.
Crt.
Grad. Numele
şi prenu-
mele
Con-
tin-
gent
Data
morţii
Regimen-
tul sau
formaţiu-
nea
Numă-
rul actu-
lui de
deces
Locul decesului Cauzele şi
împreju-
rările
decesului
Locul
naşterii
Domici-
liul
1. Sold. Fişcu
Gheor-
ghe
1894 08.05.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1031/09
.05.
1917
Spital Ambulan-
ţei Diviziei a 2-a
Socola, com.Bu-
ciumi, Jud. Iaşi
Tifos
exante-
matic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
2. Sold. Niţu
Dumitru
1891 16.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
130/18.
03.1917
Infirmeria Corpu-
lui, sat. Pietrăria,
com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exante-
matic
Caracal,.
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 111
3. Sold. Năneţ
Petre
1915 29.05.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
161/30.
05.1917
Spital Nr.
482 Bârlad
Scorbut Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
4. Sold. Birjaru
Constan-
tin
1919 15.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
34/15.
02.1917
Infirmeria Corpu-
lui, sat. Pietrăria,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
5. Sold. Dimian
Ilie
1919 18.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
45/18.
02.1917
Infirmeria Corpu-
lui, sat. Pietrăria,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
6. Sold. Dioştea-
nu
Petre
1919 04.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
96/04.0
3.1917
Sat. Pietrăria,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
7. Sold. Duşcă
Simion
1919 12.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
118/12.
03.1917
Sat. Pietrăria,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
8. Sold. Ionescu
Mihai
1917 16.06.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1279/19
.06.191
7
Spital Nr.274
„Sfântul
Spiridon”, Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
9. Sold. Dumi-
trescu
Nicolae
1919 13.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
523/19.
02.1917
Infirmeria Cor-
pului din Sat.Bâr-
nova, Com. Bu-
ciumi, Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
10. Plt.
Maj.
Giuran
Dumitru
1904
34
ani
13.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1103/01
.03.191
7
Cantonamentul
Din sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
11. Plt.
Maj.
Rudolf
Smael
1903
35
ani
20.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
752/21.
04.1917
Spitalul Ambu-
lanţei Diviziei a
2-a Socola, Com.
Buciumi,Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
12. Sold. Leovea-
nu
Ştefan
1918 17.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
231/18.
03.1917
Spital Ambulan-
ţei Diviziei a 2-a,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
13. Sold. Ştefăne-
scu
Constan-
tin(mu-
zicant)
1899
39
ani
03.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
151/11.
03.1917
Spital Brâncove-
Nesc Nr.272 in-
stalat în localul
Seminarului
Veniamin
Costache, Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
14. Sold. Savu
Nicolae
1910 27.02.
1910
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1163/02
.03.191
7
sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
15. Sold. Glişcă
Ioan
1903 12.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
21/12.0
2.1917
Spital Râmnicu
Vâlcea Nr.232
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
16. Sold. Barbă-
Lungă
Ion
1903 12.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
773/24.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
17. Sold. Stuparu
Constan-
tin
1912 15.10.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1720/03
.03.191
7
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
18. Sold. Ciocoiu
Ion
1912 01.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1253/03
.03.191
7
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 112
19. Sold. Enescu
Ioan
1918 20.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1175/28
.10.191
7
Spital
Nr.296/297
Bucecea
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
20. Sold. Cariano-
pol Petre
1917 30.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
82/11.
02.1917
Sat. Pietrăria
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
21. Serg. Georges
-cu
Nicolae
1909 30.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
625/14.
04.1917
Spital Ambulan-
ţei Diviziei a 2-a,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.Ro-
manaţi
22. Sold. Atanases
-cu
Tache
1916 10.10.
1916
R. II
Romanaţi
Nr. 19
655/11.
09.1916
La Casa din Str.
I. Demetriade,
Buzău
În urma
rănilor
suferite în
lupte
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
23. Sold. Teodoru
Nicolae
1917 19.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
819/25.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
24. Sold. Dumi-
trescu
Ilie
1913 06.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
369/12.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
25. Sold. Ionescu
Eftimie
1918 14.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
575/20.
021917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
26. Sold. Marango
Ştefan
1915 21.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
740/21.
04.1917
Spital Ambulan-
ţei Diviziei a 2-a
Socola, Com.
Buciumi,Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud. Ro-
manaţi
27. Sold. Toma
Ion
1910 15.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
648/21.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
28. Lt. Dulghe-
rescu
Petre
1911
26
ani
04.09.
1916
R. II
Romanaţi
Nr. 19
358/12.
02.1917
A încetat din
viaţă în lupta
de la Alimanu
Din cauza
rănilor
multiple
de obuz
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
29. Sold. Crânguş
Ion
1898 08.04.
1917
R II
Romanaţi
Nr.19
541/09.
04.1917
Spital Ambulan-
Ţei Diviziei a 2-a
Socola, Com.
Buciumi,Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
30. Sold. Bălaşa
Constan-
tin
1914 06.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
306/08.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
31. Sold. Zuică
Marin
1903 01.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1266/03
.02.
1917
Spital Iaşi
Nr.272/103
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
32. Sold. Potcova-
ru Con-
stantin
1916 06.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1408/08
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
33. Sold. Mitran
Lazăr
1916 05.09.
1916
R. II
Romanaţi
Nr.19
6/06.09.
1916
Bătălia de la
Raşova
Împuşcat
la orele 10
înainte de
amiază
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
34. Sold. Maciu
Mihai
1916 04.02.
09
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
267/06.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 113
35. Sold. Uciu
Ilie
1918 16.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
91/18.0
4.1917
Sanatoriul
Bisericani
Tubercu-
loză pul-
monară
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
36. Sold. Atanasiu
Ion
1910 01.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1242/03
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
37. Sold. Popescu
Gheor-
ghe
1918 02.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
218/03.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
38. Sub-
lt.
Viişo-
reanu
Ion
1917
21
ani
20.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
248/20.
03.1917
Spital
Ambulanţei
Diviziei a 2-a
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
39. Serg. Maciu
Constan-
tin
1914 03.09.
1916
R. II
Romanaţi
Nr.19
65/15.0
9.1916
Bătălia de la
Raşova
Orele 9
înainte de
amiază
din cauza
rănilor
multiple
de obuz
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
40. Sold. Beldea
Ion
1904 24.02.
1904
R. II
Romanaţi
Nr.19
1085/01
.03.191
7
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
41. Sold. Creţu
Ştefan
1914 15.04.
1917
R. II
Romanaţi
146/15.
04.1917
Spital Regional
425 Iaşi
Degerături
de gradul
al II-lea la
piciorul
drept şi
gradul al
III-lea la
piciorul
stâng
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
42. Sold. Brânzan
Dumitru
1895 21.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
316/29.
03.1917
Spital Temporar
Erbiceni
Flegmon
al gâtului
Caracal,
Jud.
romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
43. Sold. Dumi-
trescu
Vasile
1913 18.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
45/18.0
2.1917
Serviciul
chirurgical nr.1
din Spital Militar
Nr.263 Iaşi
Multiple
schije de
obuz
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
44. Sold Badea
Radu
1911 19.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
846/25.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
45. Sold. Groză-
vescu
Vasile
1916 05.11.
1917
R. 19 I. 238/05.
11.1916
Spital Mobil
Nr.13 din gara
Adjud
Tubercu-
loză pul-
monară
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
46. Sold Lungu
Andrei
1918 10.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
855/25.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Carcal,
Jud.
Romanaţi
47. Sold. Rafailă
Florea
1918 19.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1650/21
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
48. Cap. Nicolae
Grigore
1904 12.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
501/18.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
49. Serg. Istrate
Ilie
1912 22.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
19/22.0
1.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Romanaţi
Nefrită Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 114
50. Sold. Ungu-
reanu
Petre
1912 22.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
97/29.0
2. 1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
51. Sold. Drăgoi
Florea
1918 16.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1625/18
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
52. Sold. Negrilă
Toma
1911 02.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
331/04.
03.1917
Spital Nr.264
Sfântul Spiridon
Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
53. Sold. Păunes-
cu Ilie
1910 19.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
805/25.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
54. Sold. Duldu-
rea
Marin
1918 09.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1491/11
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exante-
matic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
55. Sold. Băţăgui
Tudor
1918 04.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1366/06
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com.Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
56. Sold. Ioan
Ioan
1913 04.09.
1916
R. 19 I. 33/06.
09.1916
Bătălia de la
Raşova
Răni
multiple
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
57. Sold. Tăbârcă
Toma
1916 08.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
784/27.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
58. Sold. Duşcă
Nicolae
1910 14.02.
1917
R.II
Romanaţi
Nr.19
553/28.
02.1917
Sat. Bârnova
Com. Buciumi
Jud. Iaşi
Febră
Recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
59. Sold. Drăcea
Marin
1920 11.10.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1345/12
.10.
1917
Com.
Mânăstirea,
Jud. Putna
Decedat
în urma
rănirii
prin armă
de foc
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
60. Sold. Ungu-
reanu
Petre
1915 11.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1536/13
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
61. Sold. Teodo-
rescu
Marin
1899 03.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
2309/04
.03.
1917
Oraşul Iaşi Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
62. Sold. Neagu
Toma
1917 20.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
858/26.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recuentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
63. Sold. Cristofor
Ilie
1918 13.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
535/19.
02.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
64. Sold. Brătianu
Ion
1918 08.03.
1918
R. II
Romanaţi
Nr.19
1476/10
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
65. Plt. Marcu
Alexan-
dru
1913 24.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1081/01
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Carcal,
Jud.
Romanaţi
66. Sold. Bălaşa
Constan-
tin
1918 09.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1510/11
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Romanaţi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
67. Sold. Moraru
Alexan-
dru
1911 28.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1221/02
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Cracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 115
68. Sold. Ungu-
reanu
Ion
1918 11.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1539/11
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud
Romanaţi
69. Sold. Leileu
Moise
1915 25.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1692/26
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
70. Sold. Safta
Gheor-
ghe
1915 02.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1287/04
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
Exantema
-tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
71. Cap. Bunea
Petre
1912 04.09.
1916
R. 19 I. 37/06.
09.1917
Bătălia de la
Raşova
Rănilor
multiple
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
72. Sold. Riptea
Florea
1911 10.05.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1055/11
.05.
1917
Spital Ambulan-
Ţei Diviziei a 2-a
Socola, Com.
Buciumi,Jud. Iaşi
Gripă Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
73. Sold. Ilie
Dumitru
1915 11.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
457/17.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Carcal,
Jud.
Romanaţi
74. Sold. Barbu
Ştefan
1914 11.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
426/17.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Carcal,
Jud.
Romanaţi
75. Sold. Constan-
tinescu
Marin
1912 11.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
429/17.
02 1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Romanaţi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
76. Sold. Popa
Ion
1918 31.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
196/01.
02.1917
Infirmeria Corpu-
lui din Sat.Bârno-
va, Com. Bu-
ciumi, Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
77. Sold. Chircu-
leasa
Vasile
1917 15.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1612/17
.03.
1917
Cantonamentul
din Com.Bârno-
va, Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Carcal,
Jud.
Romanaţi
78. Sold. Ştefan
Marin
1917 25.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1091/01
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
79. Sld. Săvu-
lescu
Gheor-
ghe
1913 08.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
39/09.0
2.1917
Spital
Brâncovenesc
Nr.272/103
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
80. Plt. Anghel
Petre
1896
42
Ani
24.03.
1917
R. II
romanaţi
Nr.19
354/27.
03.1917
Spital
Ambulanţei
Diviziei a 2-a,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantemat
ic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
81. Serg. Geor-
gescu
Mihai
1913 13.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
625/19.
04.1917
Ambulanţa
Diviziei a 2-a
Socola,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantemat
ic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
82. Sold. Duică
Petre
1910 15.04.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
150/11.
04.1917
Infirmeria R. 19
Infanterie, Com.
Buciumi,Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
83. Sold. Dumitru
Gheor-
ghe
1917 15.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1618/17
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 116
84. Sold. Ilie
Alexan-
dru
1917 08.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
344/10.
02.1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
85. Plt.
Maj.
Neda
Ştefan
46
ani
07.10.
1916
R. II
Romanaţi
Nr.19
PV
9263/14
.06.
1919
al Trib.
Roma-
naţi,
Secţia I.
Luptele de la
Arabagic,
Constanţa
Împuşcat
în cap
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
86. Sold. Dănacu
Florea
1911 04.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
1369/06
.03.
1917
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
87. Sold. Ungu-
reanu
Marin
1909 25.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
59/25.0
2.1917
Infirmeria
Corpului din
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
88. Sold. Barbu
Constan-
tin
1916 30.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
177/31.
01.1917
Cantonament
Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
89. Sold. Zamfir
Ilie
1911 24.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
141/26.
01.1917
Infirmeria Corpu-
lui Sat. Bârnova,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
90. Serg. Popescu
Gheor-
ghe
1910 24.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
856/17.
01.1917
Spital 264
Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud. R-ţi
Caracl,
Jud. R-ţi
91. Sold. Gheor-
ghiţa
Petre
1903 28.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
79/28.0
2.1917
Infirmeria Corpu-
lui, Sat. Pietrăria,
Com. Buciumi,
Jud.Iaşi
Tifos
Exantema
-tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
92. Sold. Năstase
Marin
1891 26.03.
1917
R. 19 I. PV Nr.
126/
1920 pe
baza
adresei
Nr.
39294/1
920 a
Ministe-
rului de
Război,
Servi-
ciul
Personal
Secţia
Statis-
tici
Lazaretul
prizonierilor de
război,
Heilsberg
Cauza
morţii-
Necomu-
nicată
Caracal,
Jud.
romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
93. Sold. Crăciun
Ştefan
1919 07.02.
1917
R.19 I. 125/08.
02.1917
Sat. Pietrăria,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
94. Sold. Ezaru
Dumitru
1913 03.03
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
340/04.
03.1917
Spital din
Vila Greierul,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 117
95. Sold. Nicolae
Ion
1909 07.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
380/o7.
03.
1917
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
96. Sold. Iancu
Marin
1904 20.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
523/20.
03.1917
Com. Buciumi,
Jud.Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
97. Sold. Cariano-
pol
Petre
1903 01.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
81/01.
01.1917
98. Sold. Stoiano-
vici
Dumitru
1904 28.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
24/28.
02.1917
Spital de Izolare
270
Gripă
infecţioa-
să
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
99. Sold. Catană
Nicolae
1917 27.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
16/27.0
2.1917
Spital francez
Notre Dame de
Lion din Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
100. Sold. Ivan
Nicolae
1917 04.08.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
385/04.
08.1917
Spital
Regimentului
13 I. Nr. 422
Iaşi
Baciloză
pulmonară
, pleurezie
şi entero-
colită
cronică
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
101. Sold. Levi
Nisim
1914 11.02.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
1380/30
.07.
1917
Spital Nr.264
Iaşi
Tubercu-
loză Pul-
monară
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caraval,
Jud.
Romanaţi
102. Sold. Combei
Ioan
1911 20.02.
1917
R.19 I. Proces-
Verbal
172/
1921 în
baza
adresei
Nr.
3267/
1921 a
Ministe-
rului de
Război,
Servi-
ciul
Personal
, Secţia
Statis-
tici
Lagărul de
prizonieri de
război din
Lansdorf
Cauza
morţii-
Necomu-
nicată
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
103. Sold. Zeută
Nicolae
1909 27.03.
1917
R. 19 I. 192/01.
10.1917
Spital de
Contagioşi
Nr.2., Adjud
Bronşită
şi
Pneumo-
nie
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
104. Sold. Frăsi-
neanu
Păun
1913 08.03.
1917
R. 19 I. PV
418/
1921 în
baza
Adresei
28528/
1921 a
Ministe-
rului de
Război,
Lagărul de
prizonieri de
război din
Gisseffiugeu
Cauza
morţii-
Necomu-
nicată
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 118
Servi-
ciul
Personal
, Secţia
Statis
Tici
105. Plt. Ionescu
Iancu
46
ani
31.03.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
420/01.
04.1917
Spital
Ambulanţei
Diviziei a 2-a
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
106. Sold. Mototol
Tudora-
che
1912 04.12.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
PV
193/
1922 în
baza
adresei
04352/
1922 a
Ministe-
rului de
Război,
Servi-
ciul
Personal
, Secţia
Statis-
tici
Lagărul de
Prizonieri de
război din
Ostffzassfauyfa
Ungaria
Cauza
morţii-
Necomu-
nicată
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
107. Sold. Ghiţă
Barbu
1903 26.10.
1916
R. 19 I. Cartea
de Jude-
cată
Civilă
864/
1926 a
Judecă-
toriei
Mixte
Caracal,
Sentinţa
din
17.11.
1926
Luptele de la
Poiana Spinului
Împuşcat Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
108. Sold. Stoian
Stan
1914 03.09.
1916
R. 19 I. Cartea
de
Judecată
Civilă
1472/
1928 a
Judecă-
toriei
Mixte
Caracal,
Sentinţa
din
04.01.
1928
Bătălia de la
Raşova,
Dobrogea,
Luptele de la
Valea Ciocanului
Împuşcat Caracal,
Jud.
Romanaţi
Com. Dră-
ghiceni,
Jud.
Romanaţi
109. Sold. Preda
Nicolae
1914 04.09.
1917
R. II
Romanaţi
Nr.19
Cartea
de
Judecată
Civilă
670/05.
05.1928
A constatat
moartea
prezumată a
mobilizatului
în Campania
1916-1918
Dispărut
în luptă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 119
a Jude-
cătoriei
Mixte
Caracal
110. Cap. Mitcu
Gheor-
ghe
1915 29.04.
1917
R. 19 I. Cartea
de Jude-
cată
Civilă
658/05.
05.1928
a Jude-
cătoriei
Mixte
Caracal
A constatat
moartea
prezumată a
mobilizatului în
Campania
1916-1918
Mort în
oraşul
Piteşti
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
111. Sold. Mari-
nescu
Ion
1902 05.01.
1917
R. 19 I. PV
190/
1928 în
baza
adresei
1989/
1927 a
Ministe-
rului de
Război
A constatat
moartea în
Campania
1916-1918
Lagărul
de
prizonieri
de război
din
Lansdorf
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
112. Sold. Fieraru
Toma
1915 27.07.
1918
R. 19 I. PV
193/
1928
după
Cartea
de Jude-
cată
Civilă
654/05.
05.1928
În baza adresei
63055/1927 a
Ministerului de
Război a
constatat moartea
prezumată a
Mobilizatului în
Campania
1916-1918
Lagărul
de
prizonieri
de război
Bolia-
Madeu,
Turcia
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
113. Sold. Rădu-
lescu
Ionel
1918 08.01.
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
29/08.
09.
1917
Sanatoriul
Bârnova,
Scânteia,
Jud. Vaslui
Tubercu-
loză
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
114. Sold. Minică
Ioan
1903 ?
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
PV
după
Cartea
de
Judecată
Civilă
1051/
1928 a
Trib.
Roma-
naţi a
consta-
tat
moartea
prezu-
mată a
mobili-
zatului
Campania din
1916-1918
Cauza
morţii-
necomuni
cată
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
115. Sold. Încros-
natu
Dumitru
1911 ?
1917
R. II
Romanaţi
Nr. 19
PV 289/
1928
după
Campania din
1916-1918
Cauza
morţii
Caracal,
Jud.
Romanaţi
Caracal,
Jud.
Romanaţi
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 120
cartea
de
Judecată
Civilă a
Trib.
Roma-
naţi
Neco-
municată
116. Serg. Mihai
Iancu
1902 24.11.
1916
R. 85 I. Act de
moarte
458/24.
11.1916
Spital Temporar
Caracal, Nr.43
Plagă
împuşcată
Com.
Dolgeşti,
Jud.
Roman
117. Sold. Meiu
Nicolae
1901 06.12.
1916
R. 85 I. Act de
moarte
474/06.
12.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
Plagă
împuşcată
Com.
Brădeşti,
Jud. Dolj
118. Sold. Pipoi
Dumitru
1901 10.12.
1916
R. 85 I. Act de
moarte
479/10.
12.1916
Spital Temporar
Caracal, Nr.43
Răni
multiple
Com.
Brădeşti,
Jud. Dolj
119. Sold. Mocanu
Nicolae
1904 21.01.
1917
R. 85 I. Act de
moarte
495/
1917
Spital
Temporar
Caracal, Nr.43
Plagă
împuşcată
Com.
Chilia,
Jud.
Roman
120. Sold. Firea
Ion
1916 10.10.
1916
R. 44 I. 356/10.
10.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
Plagă
împuşcată
Com.Fede
-leşoiu,
Jud. Argeş
121. Sold. Ionescu
Ion
1895 26.10.
1916
R. 44 I. 393/26.
10.1916
Spital Temporar
din Şcoala de
băieţi Nr.1
Caracal
Plagă
împuşcată
Com.
Broşteni,
Jud.
Argeş
122. Sold. Băiete
Nicolae
1904 13.11.
1916
R. 44 I. 441/19.
11.1916
Spital Temporar
„Moga”, Nr. 457,
Caracal
Plagă
împuşcată
Com.
Creme-
nari,
Jud. Argeş
123. Sold. Moanţă
Constan-
tin
1908 09.10.
1916
R. 47 I. 357/09.
10.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
Răni
multiple
Com.
Telega,
Prahova
124. Sold. Vasile
Dumitru
1909 16.12.
1916
R. 47 I. 492/16.
12.1916
Spital
Temorar
Caracal, Nr. 43
Cauza
morţii-
Nespecifi-
cată
Com.
Cornetu,
Jud.
Prahova
125. Sold. Stancu
Dumitru
? 26.09.
1916
R. 47 I. 61/26.0
9.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
? ?
126. Sold. Puiu
Dumitru
? 29.09.
1916
R. 47 I. 62/29.0
9.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
? ?
127. Sold. Brânză
Radu
? 29.09.
1916
R. 47 I. 63/29.0
9.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
? ?
128. Sold. Comoi
Tudor
? 29.09.
1916
R. 47 I. 65/29.0
9.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
? ?
129. Sold. Drago-
mir
Ion
1902 31.10.
1916
R. 47 I. 392/31.
09.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
? Com. Pro-
viţa, Jud.
Prahova
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 121
130. Sold. Băbuşi
Gheor-
ghe
1902 09.10.
1916
R. 72 I. 357/09.
10.1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr.43
? Com.
Bertea
Jud.
Prahova
131. Sold. Constan-
tin
Tudor
? 25.09.
1916
R. 47 I. 60/25.0
9.1916
Spital
Temporar
Caracal,
? ?
132. Sold. Ungu-
reanu
Mihai
1908 13.10.
1916
R. 5
Vânători
363/13.
10.1916
Spital
Temporar
din Şcoala de
băieţi Nr. 1
Caracal
Plagă
împuşcată
Com.
Bărboi,
Jud.
Mehe-
dinţi
133. Lt. Dumi-
trescu
Ion
31
ani
19.01.
1917
R. 5
Vânători
514/29.
01.1917
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
Adus mort
de pe
câmpul de
luptă
?
134. Sold. Degera-
tu
Ioan
1918 23.02.
1917
R. 5
Vânători
? Cătun Păuna,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
135. Sold. Râmbo-
iu
Constan-
tin
1904 24.02.
1917
R. 5
Vânători
488/25.
02.1917
Cătun Păuna,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Febră
recurentă
Caracal,
Jud.
Romanaţi
136. Sold. Barbu
Marin
1917 03.03.
1917
R. 5
Vânători
567/03.
03.1917
Cătun Păuna,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
137. Cap. Belivacă
Mihai
1917 10.04.
1917
R. 5
Vânători
730/10.
04.1917
Cătun Păuna,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
138. Sold. Dumitru
Alexan-
dru
1917 29.01.
1917
R. 5
Vânători
266/29.
01.1917
Cătun Păuna,
Com. Buciumi,
Jud. Iaşi
Tifos
exantema-
tic
Caracal,
Jud.
Romanaţi
139. Sold. Pauză
Ilie
1911 ?
1917
R. 5
Vânători
PV
13/1929
după
Cartea
de
Judecată
Civilă a
Judecă-
toriei
Mixte
Caracal
Constată moartea
prezumată a
mobilizatului
Campania
din
1916-
1918
Caracal,
Jud.
Romanaţi
140. Sold. Beşliu
Ion
1913 20.10.
1916
R. 26 I.
Rovine
382/20.
10.
1916
Spital
Temporar
Caracal, Nr. 43
Plagă
împuşcată
Com.
Şimnicu,
Jud. Dolj
141. Sold. Roman
Petre
1908 25.11.
1916
R. 26 I.
Rovine
452/25.
11.1916
Spital
Temporar
„Moga”, Nr. 457,
Caracal
Plagă
împuşcată
Coţofeni,
Jud. Dolj
142. Sold. Drago-
mir
Constan-
tin
1913 06.12.
1916
R. 26 I.
Rovine
475/06.
12.1916
Spital Temporar
Caracal, Nr. 43
Plagi prin
împuşcare
Com.
Godeni,
Jud. Dolj
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 122
Două scrisori
La 30 aprilie 2018, directorul revistei noastre, dl. prof. Ion D. Tîlvănoiu a trimis o
colecţie formată din 12 reviste ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor” şi o scrisoare d-lui
academician Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Între altele, în scrisoare se arăta: ,,Apreciem în mod deosebit activitatea
dumneavoastră ştiinţifică, de profesor, îndrumător şi patriot. Ne dorim din toată inima ca
la apropiatele alegeri, Academia Română să vă recunoască meritele alegându-vă
preşedinte al ei. Ar fi o încurajare pentru toţi aceia care gândesc şi simt româneşte. Ne
dorim ca istoria să redevină un obiect de studiu important în şcoala românească, ne
dorim un acces mai uşor la informaţie (foto digital gratuit la Biblioteca Academiei), ne
dorim mai multe ore de istorie în şcoli şi manuale bine făcute.
Aici la noi există un puternic curent de opinie favorabil redenumirii actualului
judeţ Olt- Olt-Romanaţi, iar în curând vom avea un referendum pe acest subiect. Sperăm
ca astfel să reînviem un cuvânt drag nouă şi să restabilim un adevăr istoric. Am fi onoraţi
dacă şi Academia Română ar susţine acest demers al nostru, şi, citind ,,Apelul
Academicienilor români” pe care şi revista noastră l-a reprodus, credem cu tărie că ne
veţi susţine.
Vă dorim mult succes la apropiatele alegeri şi multă putere de muncă în
continuare.
Cu consideraţie,
Ion Tîlvănoiu”.
La 5 aprilie 2018 dl. Ioan Aurel Pop a fost ales preşedinte al Academiei Române
iar la 16 aprilie 2018, în această calitate, a avut amabilitatea de a ne trimite următoarea
scrisoare de răspuns:
,,Stimate Domnule Tîlvănoiu,
Confirm primirea scrisorii şi a revistei şi vă felicit pentru întreaga activitate. Vă
mulţumesc pentru gândurile bune şi, fireşte, susţin demersul dumneavoastră de revenire la
numele istoric de Olt-Romanaţi pentru judeţul dumneavoastră.
Vă rog să primiţi, stimate domnule Tîlvănoiu, asigurarea întregii mele
consideraţii. Acad. Prof. Ioan Aurel Pop
Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai”.
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria
Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.
28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.
Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 123
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 124
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 125
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 126
An. VII, nr. 6 (76) iunie 2018 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 127