Metafora luminii în lirica blagiană

5/11/2018 Metafora luminii în lirica blagiană - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/metafora-luminii-in-lirica-blagiana 1/3

Metafora luminii în lirica blagiană

Poezia lui Lucian Blaga se află sub semnul "corolei de minuni a lumii" – simbol

al perfecţiunii şi se constituie, cu fiecare volum, într-un edificiu fascinant, în carelirismul, mitul şi filozofia funcţionează perfect.

Privită din interior, lirica lui Blaga se dezvăluie ca o construcţie armonioasă,monumentală prin proporţii şi prin adâncimea semnificaţiilor. Dinamica ei contemplată în profunzime, corespunde celor câteva teme şi motive lirice, care sunt ,de fapt, obsesiiledefinitorii ale autorului şi „nervurile”organismului operei sale.

Blaga este primul mare poet român care a reuşit să sincronizeze definitiv formele poetice româneşti cu cele europene îndeosebi expresioniste), poetul fiind dublat de unmare gânditor şi creator al unui sistem filozofic propriu.

Expresionismul constituie pentru Blaga formula creativă ce i se potriveşte, la felcum a fost pentru Eminescu romantismul, căci şi-a regăsit organic propriile căutări

artistice.Primul volum conţine toate elementele programului expresionist: sentimentul

absolutului, isteria vitalistă, exacerbarea nietzscheeană a eului creator, retrăirea autenticăa fondului mitic primitiv, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionarămaximă. Problema „luminii” i-a preocupat constant atât pe impresionişti, cât şi peexpresionişti. Este posibil ca titlul articolului lui Robert Delaunay, ”La lumiere”(1912)tradus de Paul Klee şi publicat în 1913 în revista ”Der Sturm”, să-i fi sugerat lui Blaganumele volumului de debut.

Metafora "luminii" este emblematică pentru opera lui Lucian Blaga, fiind inclusăîn titlul volumului de debut, ea sugerând cunoaşterea.

În poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" lumina este folosită pentru a

contempla lumea (primul element al Genezei). Cu ajutorul acesteia, poetul îşi realizeazărolul de creator, prin sporirea tainelor care ne înconjoară ("Eu cu lumina mea sporesc alumii taină").

În versurile 11-15 autorul foloseşte o comparaţie dezvoltată, lumina sa fiindasemuită cu lumina lunii (care creează într-un peisaj nocturn, zone de clar obscur pline demister). De asemenea compararea luminii poetului cu razele lunii atestă dorinţa lui de a perpetua misterele, recunoscându-se ca fiind un adept al cunoaşterii luciferice.

Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora "lumina altora"(cunoaşterea paradisiacă) şi "lumina mea"(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv).

O particularitate importantă este influenţa expresionismului. Acestui curent i sedatorează trairile sufleteşti puternice, absolute exprimate în "Poemele luminii".

În poezia "Lumina", lumina este privită ca descendând din lumina primordiala.Prima strofă conţine o întrebare adresată iubitei, la vederea căreia tânărul poet îşi

simte sufletul inundat de lumină.Iubirea fiind o modalitate de comunicare cu Universul şi cu Marele Timp, lumina

ei ar putea să descindă încă din primordii:"Lumina ce-o simtnăvălindu-mi în piept când te vădoare nu e un strop din lumina



creată în ziua dintâi,din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?"Setea de viaţă a luminii primordiale constituie primul element expresionist.Srofele a II-a şi a III-a prezintă un mic tablou cosmogonic restrâns la momentul

naşterii luminii.

În primele versuri se creează imaginea uriaşă a Nimicului agonic, plutind pesteapele întunecate ale mării precosmice. Cel care dă viaţă acestui Nimic este"Nepătrunsul", Demiurgul, echivalent, la Blaga, cu Marele Anonim la care minteaomenească nu poate să acceadă.

La semnul acestuia lumina însetată de viaţă erupe ca o stihie ("vifor nebun delumină") trezind dorinţele lumii abia născute.

În aceste strofe, frenezia vitalistă a lumii, imaginile puternice, întoarcerea laorigini şi retrăirea, de către poet, a momentului cosmogonic, prevestec expresionismul.

Tensiunea lirică acumulata în secventele anterioare nu-şi găseşte rezolvare:lumina care inundă sufletul poetului la vederea iubitei, este, poate "ultimul strop" dinmarea revărsare orbitoare care a chemat lumea la viaţă.

Pe de alta parte transparenţa luminoasă a eroticii blagiene apare în „Izvorulnopţii”şi „Lumina raiului”(erotizat şi asociat cu geneza lumii). Erosul, trăirea în miezultainelor şi cunoaşterea se află într-o relaţie de sinonimie perfectă,alcătuind o trinitate aatitudinii poetice faţă de cosmos.

În „Lumina raiului”, Blaga nu se zbate, ca Arghezi în „Psalmi” între credinţă şităgadă, ci le va trăi, paradoxal, pe amândouă simultan, într-o stare de mare tensiune,specifică expresionismului.

Erosul este vrajă izvorâtă din voluptatea păcatului, trăire între „rai şi iad”,luminate reciproc şi suprapuse până la afirmarea vitalităţii:

„De unde-şi are raiullumina?-Ştiu: Îl luminează iadul

cu flăcările lui!”Pe un ton solemn şi profund, ”Izvorul nopţii” este un scurt omagiu expresionistadus frumuseţii iubitei, într-o secvenţă revelatorie: pentru el, ochii iubitei sunt ”izvorulnopţii”, adică originea unui fenomen ce atinge dimensiuni cosmice. Metafora nopţiiconstituie nucleul în jurul căruia gravitează întregul conţinut de idei.

Alunecând pe aceeaşi pantă expresionistă, ca în toate miturile blagiene, oricelucru îşi trage originea din opusul aparenţei sale:noaptea izvorăşte din” lumina”ochilor iubitei, iar aceasta este atributul lor .Rostul oximoronului este de a defini femeia ca ofăptură tainică, amestec de lumină şi întuneric,o prezenţă cosmică,paşnică şi tulburătoareîn acelaşi timp.

În antiteză cu poeţii raţionalişti, care apelează la metoda lucidităţii (cunoaşterea

paradisiacă sau ştiinţifică), Blaga îşi propune să o depăşească, amplificând „corola deminuni a lumii”, prin cunoaşterea luciferică(derivat probabil din”Lucifer”, cunoscut ca„purtătorul de lumină”, la începutul creştinismului, asemenea poetului).

În altă ordine de idei lumina, ca element al creaţiei în lirica blagiană, semnificăoriginarul tangibil. Exteriorizarea omului, tendinţa de subordonare laturilor materiale aleexistenţei a dus la o îndepărtare de lumină. Dacă lumina înseamnă originea, omul întorscătre sine însuşi, întunericul este simbolul omului modern, opac în legătură cu tot ceea ce



ţine de alchimia lumii în care trăim, exteriorizat până la abandon, până la rătăcirea de propriul său ego., iar Lucian Blaga prin creaţia sa evidenţiază acest lucru.

Documents

Metafora luminii în lirica blagiană