Metode de invatamant

1. Termenul de metodaOrice act instructiv-educativ performant impune şi tinde spre o formă optimală deplanificare. Orice efort în acest sens vizează coordonatele active, dinamice ale activităţii,adică zona tehnologiei şi strategiilor didactice. Vom recurge la o succintă incursiuneexplicativă a terminologiei cu care s-a operat în această lucrare, fără pretenţia tentativeiexhaustive, după care vom încerca să realizăm legătura dintre concepte, pentru mai bunalor delimitare. Metoda (didactică) – în accepţiunea cea mai largă reprezintă "un mod de a proceda, care tinde sa plaseze elevul într-o situaţie de învăţare mai mult sau mai puţin dirijată mergându-se până la una similara aceleia de cercetare ştiinţifică, de urmărire şi descoperire a adevărului şi de raportare a lui la aspectele practice ale vieţii" (I. Cerghit, 1976, p.11).

Din punct de vedere etimologic, termenul "metodă" provine din limba greacă ("metha" = "spre"; "odos" = "cale") şi desemnează o cale eficientă de urmat pentru atingerea anumitor scopuri.

Prin "metodă de învăţământ" se înţelege, aşadar, o modalitate comună de acţiune a cadrului didactic şi a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice.Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operaţii, de procedee.

Din punct de vedere praxiologic metoda este "un mod eficient de acţiune, o modalitatepractică de lucru a profesorului cu elevii" (I. Cerghit, 1976, p.161), în procesul depredare-învăţare. Din perspectivă cibernetica metoda este acceptată ca şi "tehnică deexecuţie a acţiunii, cu încorporarea unor elemente de: programare a operaţiilor,comandă şi dirijare, conexiune inversă (feed-backul), evaluare şi corectare progresivă aînaintării învăţării". Sintetizând aceste puncte de vedere, I. Cerghit defineşte metoda cafiind "o cale pe care profesorul o urmăreşte pentru a-i determina pe elevi să ajungă laatingerea obiectivelor prestabilite sau pentru a le da posibilitatea să găsească ei înşişicalea proprie de urmat în vederea redescoperirii unor noi adevăruri, a însuşirii unor noicunoştinţe şi forme comportamentale, a găsirii unor răspunsuri la situaţiile problematicede învăţare cu care se văd confruntaţi" (I. Cerghit, L. Vlasceanu, 1994). In pedagogie metoda are dublu statut:-metoda de cercetare,definita ca modalitate de abordare cognitiva a fenomenelor educationale,ca ansamblu de tehnici,procedee si instrumente de

colectare,analiza,sistematizare si interpretare a datelor despre fenomenelor,procesele si structurile educationale;-metoda de educatie,definita ca modalitate de realizare a procesului de instruire si educare,de predare si invatare,ca ansamblu de principii,reguli,norme,procedee si mijloace prin care se asigura legatura optima intre activitatea profesorului si a elevilor. Intre cele doua ipostaze ale metodei in pedagogie exista legaturi stranse.Metodele de cercetare ofera informatii despre cauzele,factorii,conditiile care influenteaza procesul de invatamant.Pe de alta parte,metodele constituie o sursa de cercetare,cadrul care prezinta noile directii ale cercetarii stiintifice.Fără îndoială că trebuie realizată distincţia între metodă şi metodologie întreacestea şi procedee şi tehnici didactice.

2. Termenul de metodologie

Metodologia didactică – reprezintă combinaţia metodelor prin care se realizează efectiv actul educativ, sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ precum şi teoria care stă la baza acestuia. Sunt luate în considerare: natura, funcţiile, clasificarea metodelor de invăţă-mânt, precum şi caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerinţelor de utilizare.In pedagogie,metodologia apare sub doua ipostaze:

-metodologia cercetarii pedagogige,care desemneaza teoria stiintifica a metodelor de colectare,prelucraer si interpretare a datelor,precum si ansamblul principiilor si normelor dupa care se conduce cunoasterea stiintifica a fenomenului educational;

-metodologia procesului educational,care desemneaza teoria stiintifica a metodelor de predare si invatare,ansamblul metodelor ,tehnicilor si procedelor prin care se realizeaza in plan practic activitatea instructiv –educativa.

Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. De aceea, opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice.

Totodată, metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării, care determină eficienţa acesteia. De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activităţi didactice. Procedeul didactic – reprezintă un "detaliu", o particularizare sau o componentăa metodei; un ansamblu organizat de procedee desemnează o metodă; altfel spus,"procedeele didactice sunt practici (soluţii didactice practice) însoţite după caz, de tehnicişi mijloace didactice, pentru realizarea metodelor didactice" (I. Bontaş, 1994).Tehnica didactică – reprezintă "o îmbinare de procedee deci, este o soluţie

didactică practică însoţită, după caz de mijloace pentru realizarea efectivă a unoractivităţi didactice" (M. Ionescu, I. Radu, 1995).Modalitate didactică – reprezintă "formă a metodei de învăţământ însoţită deprocedee, tehnici şi mijloace didactice adecvate" (I. Jinga, E. Istrate, 1998).Spre exemplu: în cadrul metodei expunerii se pot folosi ca modalităţi didacticeprelegerea, prelegerea cu demonstraţie sau prelegerea-dezbatere.Tehnologie didactică – este "sistemul teoretico-acţional executiv de realizare apredării-învăţării concrete şi eficiente prin intermediul metodelor, mijloacelor şi formelorde activitate didactică (I. Bontaş, 1994); este sinonim cu "tehnologie educativă","tehnologie educaţională", "tehnologia învăţământului" sau "tehnologie pedagogică".Tehnologia este deci un concept sintetic, deoarece cuprinde totalitatea metodelor deînvăţământ precum şi procedeele, tehnicile şi activităţile aferente lor.

Ierarhizând operaţional (şi simplificând evident foarte mult conceptele prezentatemai sus) putem construi o relaţie de tipul:tehnologie didactică →metodologie didactică (căi didactice) →modalităţididactice→procedee didactice →tehnici didactice.

Principale caracteristici ale metodelor didactice sunt (I. Bontaş, 1994):a)-metodele didactice sunt demersuri teoretico-acţionale executive de predare-învăţarecare asigură derularea şi finalizarea eficientă a procesului instructiv-educativ;b)-sunt totodată demersuri investigative (de cunoaştere ştiinţifică), de documentare şiexperimental-aplicative contribuind la dezvoltarea teoriei şi practicii pedagogice;b)-ele cuprind şi dinamizează elemente pedagogice teoretice care asigură fundamentareaştiinţifică a acţiunilor de predare-învăţare;d)-se elaborează şi implementează corelat cu gradul şi profilul învăţământului, cuspecificul disciplinei de învăţământ; corelează cu natura şi specificul activităţilordidactice şi cu nivelul de pregătire al celor care învaţă;e)-se elaborează şi se aplică în strânsă legătură cu celelalte componente ale procesului deînvăţământ;f)-se concep, se îmbină şi se utilizează în funcţie de particularităţile de vârsta şiindividuale ale agenţilor actului pedagogic;59g)-metodele contribuie la realizarea obiectivelor didactice, ale obiectivelor

autoinstrucţiei şi autoevaluării, contribuie la pregătirea tineretului pentru educaţiapermanentă;h)-au caracter dinamic eliminând "uzurile morale" si adoptând noul, sunt deschiseperfecţionărilor;i)-unele metode servesc în mai mare măsură muncii profesorului, în predare; alteleservesc mai ales elevului, învăţării; dar toate contribuie la realizarea eficientă a predăriiînvăţării;j)-sunt eficiente dacă profesorul le combină şi foloseşte adecvat şi creator.

Metodele pot participa, simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective de instruire.In acest cadru metoda didactica indeplineste urmatoarele functii:1)Funcţia cognitivă – de transmitere a cunoasterii,de organizare a învăţării, de elaborare a noi cunoştinţe;totodată metoda devine exerciţiu mental supunând exersarii funcţii psihomotorii,stimulându-le dezvoltarea şi influenţând formarea deprinderilor intelectuale şi însuşireade noi cunoştinţe;2)Funcţia formativ-educativă – se realizeaza când metoda contribuie la formareade opinii, convingeri, atitudini, sentimente ;3)Funcţia motivaţională – apare atunci când o metoda provoacă interesul şicuriozitatea epistemică, reuseşte să amplifice satisfacţiile învăţării generând un suportmotivaţional necesaroricăruiactinstructiv-educativ ;4)Funcţia instrumentală (operaţională) – derivă din faptul că o metodădidactică, fiind o cale de atingere a unor obiective, transformând aceste obiective înperformanţe, serveşte drept "instrument de lucru", mijloc de desfăşurare a procesuluiinstructiv-educativ ;5)Funcţia normativă – se refera la calitatea metodei de a indica totdeauna,modalitatea în care trebuie procedat pentru a ajunge la performanţă.Optimizarea desfăşurării procesului de învăţământ presupune realizarea unitară afuncţiilor metodologiei didactice.

3.Termenul de metodica

În Dicţionarul explicativ al limbii române metodica este „parte a didacticii generale care studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate specificului fiecărui obiect de învăţământ.Potrivit Dicţionarului de pedagogie, metodica reprezintă o „ramură a didacticii generale care studiază metodele (inclusiv normele) procesului de predare, pentru profesori şi de învăţare, pentru elevi, la o anumită materie de învăţământ“ [2]şi se precizează „metodica predării unui obiect este ramură a

ştiinţelor pedagogice care reprezintă o teorie specială a predării sau o didactică specială“ [3].

Desigur, în accepţiunea generală, orice metodică se ocupă de o anumită latură, de un anumit aspect, de un anumit moment al procesului instructiv-educativ şi astfel se aşază în sistemul ştiinţelor pedagogice care au în vedere problemele instruirii şi educării. La rândul lor „ştiinţele pedagogice“ ca subsistem pot fi articulate în sistemul ştiinţelor socioumane. Astfel, metodica poate fi socotită fără îndoială o ştiinţă socioumană, chiar atunci când se ocupă, spre exemplu, de predarea fizicii.

Cea mai mare importanţă pentru constituirea metodicii ca ştiinţă o are didactica, ştiinţa care formează conţinutul obiectului de învăţământ respectiv.

Ceea ce este important pentru metodica predării ştiinţei care constituie conţinutul disciplinei de învăţământ sau instrucţie cu acelaşi nume este faptul că ştiinţa dă conţinutul concret al obiectului respectiv şi, prin aceasta, determină conţinutul specific al metodicii respective, imprimându-i trăsături deosebite, caracteristice.

Metodica, de pildă, beneficiază de achiziţiile tuturor ştiinţelor pedagogice şi se înscrie în efortul creator comun cu propriile sale rezultate, cu timbrul său specific.

În metodică, disciplină ştiinţifică cu caracter pronunţat aplicativ şi normativ, putem distinge mai multe niveluri. Un nivel general, unde se formează sistemul central de categorii specifice, se stabilesc principalele raporturi cu pedagogia, psihologia, logica etc. şi se evidenţiază legităţile. Un nivel particular, în care pe baza simbiozei cu disciplina ştiinţifică respectivă se realizează conţinutul principal al diferitelor metodici şi, în sfârşit, nivelul la care se abordează problemele speciale ale subgrupurilor de cunoştinţe, nivel la care ritmul schimbărilor este mai rapid.

Pe bună dreptate, unii autori definesc metodica drept strategia cu ajutorul căreia, în procesul instruirii, se dezvăluie conţinutul disciplinei date, însemnătatea ei pentru practică, raporturile ei cu alte discipline (ştiinţe), importanţa ei educativă.

În prelungirea afirmaţiei lui J. Piaget, potrivit căreia didactica nu este deductibilă direct din psihologie, ci ea se impune experimental, putem spune că metodicile nu pot fi deduse nici din pedagogie şi nici din specificul uneia sau alteia dintre discipline. Ele îşi conturează obiectul de studiu şi conţinutul de probleme în abordarea permanentă a componentelor cognitive, afective şi motivaţionale cu care se realizează procesul de însuşire a anumitor cunoştinţe, se formează anumite deprinderi, se educă interes şi pasiune pentru o anumită disciplină ştiinţifică. De aceea, ca strategie de însuşire a unui anumit traseu al experienţei umane, metodica nu are o problematică definitivă ci una vie, dinamică, plină de surprize şi confruntări permanente. Metodica se susţine experimental.

„Metodica se construieşte printr-o raportare teoretică adecvată la experienţă, prin captarea diferitelor ei ipostaze în termenii unui sistem de conceptualizare

care depăşeşte şi normează experienţa, rămânând mereu deschis spre sensurile noi pe care aceasta le-ar rechema[4].”

În ultimele decenii, cuvintele „metodă“, „metodic“ au fost utilizate până la saturaţie în literatura de specialitate din diferite domenii, în publicistică şi în vorbirea cotidiană. Folosirea lor nediferenţiată a creat ambiguităţi care au îndepărtat termenii de sensul lor originar, autentic. Dincolo de nevoia permanentă a ştiinţei de a-şi redefini noţiunile în raport cu progresele cunoaşterii, se degajă, dacă analizăm accepţiunea uzuală în care circulă cuvintele respective, un imperativ major al gândirii moderne.

În vorbirea curentă, „a avea metodă“, „a fi metodic“, „a stăpâni metodica unei lucrări“ înseamnă a proceda sistematic în practică, înseamnă a dispune de strategia necesară realizării unui obiectiv determinat.

Taxonomia metodelor de invatamant

In perioada actuala metodeel de invatamant se cracterizeaza printr-o mare diversitate si printr-o continua diversificareCadrele didactice selectează metoda, procedeele şi mijloacele didactice pe care le vot utiliza în lecţie în funcţie de:a) finalitatea pedagogică vizată (scopul şi obiectiveleurmărite);b) structura logică şi gradul de dificultate al disciplinei,precum şi specificul conţinutului de transmis/format;c) atitudinea elevului faţă de activitatea de învăţare(specificul vârstei, individualitatea elevului,receptivitatea, aşteptările şi interesele elevului, nivelulde pregătire etc);d) forma de organizare a activităţilor didactice (frontală, îngrup, individualizată);e) experienţa didactică personală;f) logistica didactică existentă în şcoală.

Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii.I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia,

exerciţiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:1) metode de predare-învăţare propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de

transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.; b) metodele care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice etc.; 2) metode de evaluare*;

III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode frontale (expunerea, demonstraţia); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de organizare a activităţii (experimentul);

IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul, demonstraţia); euristice (problematizarea);

V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii, explorarea directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un

* Metodele de evaluare vor fi tratate într-un capitol separat

subcriteriu: suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc), prof. Cerghit propune o altă clasificare [1, 2] şi anume:

1) metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuţiile şi dezbaterile; problematizarea;

2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală); 3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);4. metode de explorare a realităţii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a

realităţii: observarea sistematică şi independentă; experimentul; învăţarea prin cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: metode demonstrative; metode de modelare;

5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode bazate pe acţiune reală / autentică): exerciţul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b) metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor; învăţarea pe simulatoare.

Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele; algoritmizarea; instruirea programată; instruirea asistată de calculator (I.A.C.).